Articole

Ștefan Birtalan

Ștefan Birtalan (70 de ani) este una dintre cele mai proeminente figuri ale handbalului românesc. A fost dublu campion mondial cu naționala României în 1970 și 1974, a luat argintul la Jocurile Olimpice de la Montreal 1976 și două medalii de bronz la JO Munchen 1972 și Moscova 1980. De asemenea, a câștigat Cupa Campionilor Europeni cu Steaua București în 1977 și a fost desemnat cel mai bun jucător din lume de trei ori: 1974, 1976 și 1977.

 

A iubit și iubește handbalul la nebunie. Urmărește și acum orice meci care se transmite la tv, fie că e din Liga 1 la fete, la masculin, din cupele europene, dar și, bineînțeles, partidele pe care le dispută naținalele României.

Încă speră într-o revenire în elită a băieților, deși nu vede acest moment într-un viitor foarte apropiat. Vrea să mai prindă măcar un turneu final, european sau mondial, cu naționala masculină printre participante.

Ștefan Birtalan se întâlnește săptămânal cu colegii lui campioni mondiali în București, cu care deapănă amintiri din cariera lor strălucitoare. Marele lor regret este că nu au învins URSS la Jocurile Olimpice din 1976, când, afirmă el, România era mai bună. „Finala cu URSS, de la Olimpiadă, am pierdut-o pentru că am început prost meciul. Dacă mai jucam a doua zi cu ei, îi băteam la zece goluri diferență!”, spune și acum cu obidă.

 

 

Câteva extrase din interviul cu legenda handbalului românesc:

 

Iubirea pentru handbal

„Am iubit din toată ființa noastră acest sport. Noi am făcut totul din pasiune. Nu poți realiza nimic important dacă nu-ți place ceea ce faci și dacă nu depui un efort imens. Jumătăți de măsură nu există în sportul de performanță”.

 

Principiile performanței în orice sport

„Principiile performanței au rămas aceleași ca în zilele noastre: să muncești, să fii serios, să îți dorești să faci lucrul ăsta, să ai ambiție, altfel nu se poate. Societatea trebuie să dea semnalul, educația.”

 

„După ce ne-am retras, am fost toți egali în sărăcie”

„Medalii am câștigat multe, dar nu m-am îmbogățit. Cu banii primiți pentru câștigarea Campionatului Mondial din 1974, mi-am luat un televizor și un frigider. (…) Când am terminat-o cu sportul, am fost toți egali în sărăcie. Nu ne interesa câți bani câștigam când jucam. Aveam doar ambiția să câștigăm fiecare meci.”

 

Viața printre campioni mondiali și olimpici

„Clubul Steaua, din punctul meu de vedere, a fost unul dintre cele mai tari din lume. Când am venit eu aici, în 1970, vedeam în club în stânga mea un campion mondial, iar în dreapta – un campion olimpic. Dacă luai un campionat național, nici nu se trecea la CV.”

 

Ștefan Birtalan despre refuzul de a juca pentru națională

„Nu înțeleg cum sunt unii care refuză echipa națională a României. E inadmisibil, ca sportiv, să faci așa ceva”.

 

Despre performanță

„Peformanța trebuie sădită, se face pe ani de zile. Nu o poți realiza de pe o zi pe alta, chiar dacă te antrenezi cinci ore în loc de două”.

 

Clubul HC Ștefan Birtalan

„Am deschis școala de handbal pentru a demonstra oamenilor că se poate și că trebuie început de undeva. Avem 50 copii excepționali, între 5 și 10 ani. România duce lipsă de talente? Nu. Trebuie să te ocupi de ei!

Cel mai greu este să convingi părinții… Mă uit pe stradă și văd copii care nu știu să alerge. Este grav! De ce să nu se poată? Se vede cum cresc copiii, de la un an la altul, și nu neapărat pentru handbal. Poate spun pe la 15 ani că nu este bun pentru handbal ci pentru alt sport. Dar trebuie să facă mișcare!”

 

Sursa Foto: Facebook Ștefan Birtalan

Alexandru Dedu

Actualul președinte al Federației Române de Handbal, Alexandru Dedu, a scris istorie în acest sport în tricoul echipei Barcelona, alături de care a câștigat două trofee consecutive ale Ligii Campionilor, de două ori Cupa EHF și de două ori Supercupa Europei!

 

Pe când era legitimat la Steaua București, a făcut parte din lotul naționalei care a terminat pe locul 8 la Jocurile Olimpice de la Barcelona, din 1992. Pivot puternic, tare ca un munte, cu o înălțime de 2,02 metri, a jucat 232 de meciuri pentru România, înscriind 399 de goluri.

Pe 15 august 2014, la o jumătate de an după ce fusese ales președinte al FRH, fostul campion a avut un teribil accident rutier în judeţul Buzău, intrând cu motocicleta într-o mașină care i-a tăiat calea. S-a ales cu ambele picioare fracturate și, timp de patru ani, s-a deplasat numai cu ajutorul unui scaun cu rotile. „Îl am, e acolo”, îmi spune cu umor negru când îl întreb despre piciorul drept, mai grav afectat.

Până să ajungă să practice handbalul, a mai încercat rugby, baschet și înot, pentru că simțea nevoia să facă mișcare. Poate ar fi continuat cu baschet, dacă avea șansa să lucreze cu antrenori care să își respecte profesia.

Eu provin dintr-o familie care nu a avut nicio treabă cu sportul. Copil fiind, când se dădea handbal la televizor, eram singurul care mă uitam. Tata era pasionat de fotbal, cu Petrolul, a fost medicul echipei mulți ani.

Alexandru Dedu a început să practice handbal în mod organizat la CSS Gherea, dar… nu prea își găsea locul.

 

Era a 5-a roată la căruță, dar a devenit într-un an căpitanul echipei!

Tatăl meu, văzând că tot încerc (n.r. – să facă sport) m-a luat de mână și m-a dus la profesorul Artur Hofman, Dumnezeu să-l ierte, un om de cultură, un om de sport, la începutul clasei a V-a… Așa am intrat în handbal și am rămas. Nu știu dacă a fost plăcere. Simțeam nevoia să fac mișcare. Eram a 5-a roată la căruță la CSS Gherea din Ploiești.

În clasa a 8-a, a crescut 12 cm! Antrenorul l-a privit mai atent. Într-un an, a ajuns căpitanul echipei, a fost chemat la lotul național de juniori, iar în al doilea an a ajuns la lotul de tineret.

La 18 ani era deja în lotul naționalei mari! A avut nevoie de un pic de încredere, iar apoi totul a venit de la sine.

 

Olimpic la română, Alexandru Dedu citea tot timpul!

Alexandru Dedu a fost și un elev foarte bun, olimpic la limba română, cu note foarte bune la toate materiile. Pasiunea pentru carte a moștenit-o de la părinții săi, tatăl având grijă să completeze biblioteca familiei cu cele mai interesante și utile titluri.

Copilul Dedu nu pleca nicăieri fără o carte la el, iar asta avea să îl ajute foarte mult în viață.

Am fost la cel mai bun liceu din Ploiești, de matematică-fizică. Am fost olimpic în clasa a 8-a inclusiv la română, făcând și handbal în paralel. Am avut șansa unor părinți care mi-au oferit o educație corectă. Tatăl meu, în fiecare săptămână, o lungă perioadă de timp, venea cu o geantă de cărți acasă. Cumpăra tot ce apărea pe piață nou și important. Am avut o bibliotecă mare, mii de volume. Citeam în autobuz, în pauze, acasă, pe wc. O carte la două zile. Eram tot timpul cu cartea în mână.

Revenind la cariera de handbalist, Alexandru Dedu spune că a avut mereu planuri mărețe. Și-a dorit mereu să își dezvolte o carieră frumoasă în handbal și a mers pe acest drum.

A avut șansa „să crească” alături de sportivi de legendă, motivat de numele acestora și de jocul lor. Nu a avut vreodată idoli, nu și-a dorit să fie o altă persoană. În schimb, îi admira pe handbaliștii exponențiali din România de la sfârșitul anilor 80. Nicolae Munteanu, Marian Dumitru, Vasile Stângă sunt doar câteva nume pe care le amintește.

 

De la Steaua la Barcelona

A existat o Fata Morgana la începutul anilor 90 în care toți jucătorii de handbal buni își doreau să ajungă în străinătate pentru a câștiga niște bani. Jucătorii români erau foarte bine cotați. A fost una din motivațiile lui Alexandru.

Trecerea de la Steaua la FC Barcelona a fost făcută cu o „escală” în Franța, la Istres. Povestea este foarte interesantă și are un tâlc pentru sportivii români, care nu ar trebui să semneze cu nimeni înainte de participarea la o competiție importantă, pentru că după aceasta ar putea veni o ofertă de la o echipă importantă.

Terminasem facultatea, aveam 25 de ani, și am înțeles că de-a lungul întregului meu seniorat am avut oferte, dar nu mi se spusese. Cei de la Istres mi-au făcut o ofertă care mi s-a părut bună. Am semnat cu ei înainte de Campionatul European. Acolo, mi s-a spus că Barcelona e interesată de mine. O frustrare majoră! Am fost la Istres și am zis că vreau să plec. Am jucat 6 luni. În iarnă am reușit să mă duc către Barcelona.

 

Impresionat de tot ce înseamnă Barcelona

Experiența la Barcelona? Totul la superlativ. A fost mereu impresionat de oraș, de grandoarea clubului și de rezultatele acestuia. Totul pentru Dedu a reprezentat un exemplu de „așa da”.

Sportivii erau ajutați în orice problemă, dacă li se strica mașina, dacă aveau de rezolvat diverse acte, cum i s-a întâmplat și lui Alexandru, cu echivalarea diplomei de studii a viitoarei sale soții.

A evoluat în două din cele trei finale, fiindcă în prima nu avea drept de joc. Venise în ianuarie la echipă, iar lotul pentru Liga Campionilor era deja făcut.

Alexandru Dedu

La 27 de ani, Alexandru Dedu atinsese deja o maturitate sportivă deplină. Nu îl mai clătina nimic, nici măcar presiunea pusă de ultrașii croați, în finalele Ligii Campionilor, jucate toate împotriva croaților de la Badel Zagreb.

Eram în luptă cu această echipă din Zagreb. A fost cu cântec, cu violență, cu o armată întreagă de oameni care ne-a păzit în capitala Croației. Dar nu mi-au tremurat picioarele. Aveam 27 de ani, eram sigur pe puterile mele, împărțeam vestiarul cu niște bărbați adevărați.

Poate trăi toată viața din banii câștigați în cariera încununată de trofee europene? Nici vorbă! Banii pe care el îi câștiga la Barcelona, acum îi câștigă un jucător mediocru în Liga Națională.

Speră însă ca fiii săi, la rândul lor jucători de handbal, vor avea parte de recompense financiare mult mai însemnate.

 

Băieții lui joacă handbal, fata s-a îndreptat spre artă

Eu am doi băieți – unul e născut în Germania, celălalt în Portugalia – care fac handbal de mare performanță. Amândoi sunt campioni naționali la juniori. Niciodată nu le-am spus eu să se ducă la handbal și dovadă că fata mea, care este o longilină și are aptitudini majore către sport, face artă. Evit să mă duc la meciuri tocmai pentru a nu naște controverse. Au fost 4 ani în care nu i-am văzut deloc la meciuri sau la antrenamente.

Avem antrenori buni la juniori sau am rămas în urmă cu metodele de pregătire? Alexandru Dedu este de părere că, pentru a devenit un antrenor bun, nu este suficient să urmezi o școală de profil. Trebuie să te pregătești nonstop.

Din păcate, nu e suficientă catedra respectivă și școala de antrenori. Un antrenor trebuie să fie autodidact permanent. Ne-au luat-o foarte mulți înainte. Mult timp am avut o suficiență datorită rezultatelor, care sunt incontestabile. Apoi, este și partea materială. Acum, avem la nivel de loturi naționale cam tot ce ne trebuie și avem și oameni care știu foarte bine ce au de făcut.

 

Cum a devenit Alexandru Dedu președintele FRH

După ce s-a lăsat de handbal, a venit la un moment dat, cu tupeu, la Federație și i-a spus președintelui de atunci, Cristian Gațu, că el vrea să devină în viitor șef al FRH. Că își dorește să învețe meserie, chiar și „pro bono”. A rămas și a început să învețe.

Înainte de alegerile din 2014, Gațu a declarat că nu mai vrea să candideze, iar Dedu a simțit că e momentul lui. I-a spus președintelui în funcție că ar vrea să încerce el și a primit acceptul.

A bătut țara în lung și-n lat, să observe la fața locului care sunt problemele handbalului, să discute cu oamenii implicați și să găsească împreună soluții pentru dezvoltarea acestui sport. Între timp, Gațu s-a sucit, l-a sunat și i-a spus că vrea să candideze.

Era însă deja târziu. Dedu nu putea lăsa o muncă de câteva luni și a decis să nu renunțe. A mers mai departe, a candidat și a câștigat!

Nu vrea să spună care sunt realizările lui în cei 5 ani și două luni de șefie, dar se mândrește că pe timpul mandatului său naționala feminină a luat bronz la Europene, iar CSM București a câștigat Liga Campionilor.

Tot el a adus doi de „Mourinho” ai handbalului în România: Xavier Pascual la reprezentativa masculină și Ambros Martin la cea de fete.

Am învățat multe de la ei și au rămas multe. O organizare exemplară, la cel mai mic amănunt. Pascual făcea rapoarte despre staff, spunea unde era mulțumit și ce trebuia îndreptat, a luat pe cont propriu rezervarea de bilete de avion în deplasările naționalei, pentru ca jucătorii mai înalți să primească locurile cu spațiu mai mare pentru picioare. Nu lăsa nimic la voia întâmplării.

Totuși, contestatarii spun că jucătorii au mers în deplasări fără să aibă mâncarea asigurată câteva ore bune.

Antrenorii erau atenți cu fiecare amănunt, îți dai seama că nu se putea întâmpla așa ceva. Contestatarii pot spune orice, eu accept opinii diferite, dar acestea trebuie să fie bine argumentate. Nu există așa ceva! Dacă voiau să mănânce în aeroport, cum s-a spus, puteau mânca. Directorul sportiv al naționalei avea cardul la el, trebuiau doar să spună că vor să mănânce. Despre ce vorbim aici?

 

Încredere în România

Alexandru Dedu crede cu tărie în România și nu agreează conceptul care spune că afară e mai bine, că la noi nu se poate face nimic. E optimist și e convins că țara noastră își va reveni.

Alexandru Dedu

Visul lui este ca naționala de fete să câștige o medalie de aur la o competiție importantă (campionat european, mondial sau jocuri olimpice).

Puteam rămâne în străinătate, să trăiesc liniștit acolo, dar m-am întors aici, pentru că aici îmi place, vreau să fac ceva pentru țara mea. Le-am spus copiilor mei să călătorească, să vadă țări noi, oameni noi, alte civilizații, alte mentalități, să mănânce mâncăruri noi, să vadă peisaje noi, să observe alte culturi, dar le-am zis că aș prefera să se întoarcă în România. Nu le impun, fiecare dintre ei are dreptul să aleagă, dar le-am spus ce mi-ar plăcea mie.

Dedu crede că sportul e ca și întreaga societate românească. Deci, să sperăm în dezvoltarea sportului abia când ne vom reveni din punct de vedere economic și social?

Eu cred că România își va reveni din toate punctele de vedere în câțiva ani. Veți vedea. Și sportul își va reveni. Eu cred în români și în România!

 

Sursa foto: Facebook Alexandru Dedu

Potaissa Turda

Botezată după numele antic al municipiului, Potaissa Turda este în prezent un simbol al handbalului clujean, dar și al celui românesc. Clubul a fost înființat în 2000, iar în mai puțin de 20 de ani, a câștigat o competiție europeană. La conducerea echipei se află Flaviu Sâsâeac, care a împlinit chiar ieri 37 de ani. Avea doar 21 când a devenit președintele Potaissei. Tot în acea perioadă era și student la drept. A practicat și el handbalul, lucru care l-a ajutat enorm în următorii 16 ani.

 

Spiritul de echipă, un atu la Potaissa Turda

Fără să aibă un buget impresionant și cu o sală de aproximativ 600 de locuri, Sâsâeac și ceilalți oameni de la Potaissa dovedesc că spiritul de echipă, munca și seriozitatea fac de multe ori diferența într-o întrecere sportivă.

Flaviu Sâsâeac Potaissa Turda

Președintele Potaissa Turda, Flaviu Sâsâeac

”Performanțele nu se realizează decât cu mari sacrificii”, este deviza cel mai des întâlnită în sport. Acest slogan nu i-a ocolit nici pe cei de la Potaissa, care au ajuns la un moment dat în pragul desființării. Dar cu un efort deosebit din partea conducerii, a autorităților locale și a jucătorilor, Potaissa Turda a depășit această perioadă. Ba mai mult, ce nu i-a doborât, i-a făcut mai puternici.

În campionat a devenit o concurentă serioasă pentru cluburi de top ca Steaua (28 de campionate), Dinamo (16 campionate) sau CSM București (de trei ori vicecampioană a României).

În 2011 a promovat în prima ligă, iar în anii următori a luat patru medalii de bronz (2014, 2017, 2018 și 2019). Într-o zi speră să cucerească și titlul. Până atunci, poartă în CV rezultate uimitoare în competițiile internaționale.

Trofeul european din 2018 nu a fost o întâmplare. Cu doar un an înainte, elevii lui Horațiu Gal, tehnician care se află de un deceniu la formația turdeană, au ajuns în finala Cupei Challenge. Aici au pierdut ambele manșe cu portughezii de la Sporting Lisabona (28-37, 24-30).

Rezultatul obținut atunci nu i-a descurajat, însă, pe handbaliștii din orașul cu mai puțin de 50.000 de suflete. Dimpotrivă, i-a ambiționat și mai mult.

 

2018, anul în care Turda cucerește Europa

Cu jucători precum Radu Lazăr, Georgică Cântec, Nenad Savic, Alexandru Asoltanei sau Cristian Ghiță, Potaissa a început în forță noul sezon din Cupa Challenge. I-au eliminat pe kosovarii de la KH Trepca (35-19, 40-30), iar apoi au trecut de gruparea belgiană Vise Basse Meuse (44-24, 24-29).

Dârzenia handbaliștilor pregătiți de Horațiu Gal și-a spus cuvântul și în sferturi, atunci când i-au scos pe norvegienii de la FyllingenBergen (29-24, 30-32).

Până la finală, însă, au mai avut o dublă extrem de dificilă cu islandezii de la Vestmannaeyjar (28-31, 28-24). Despre acel moment își amintește cu mare bucurie tânărul președinte al Potaissei.

„Pierduserăm în tur la trei goluri și, după ce am început foarte bine aici, am condus cu 5-0, islandezii au reușit în minutul 47 să ne egaleze. În acel moment, echipa era într-un  impas. Se mai întrevedeau puține șanse de a ne califica. Publicul a intervenit, s-a ridicat toată sala în picioare și, până la sfârșit, nu s-a mai așezat nimeni. În 10 minute am marcat consecutiv de cinci-șase ori și am reușit să ne calificăm” (în finală – n. a.).

Cupa Challenge (a doua din stânga) și trei trofee pentru locul III în Liga Zimbrilor

 

Radu Lazăr, handbalist Potaissa Turda: „A fost un moment pe care l-am visat de mic”

Finala a fost și ea una de vis. Meciul de acasă s-a disputat la Cluj, la fel ca în finala din 2017, pentru că sala ”Gheorghe Barițiu” din Turda era prea mică. Cu toate acestea, distanța nu a reprezentat o piedică pentru fani.

Cu ajutorul lor, dar și al iubitorilor de handbal din Cluj, Potaissa a câștigat la o diferență de 11 goluri primul duel cu AEK Atena (33-22). În retur, grecii au câștigat cu 27-26, însă scorul la general a fost în favoarea turdenilor (59-49).

Radu Lazăr, handbalist care îmbracă de 7 ani tricoul Potaissei Turda

”A fost un moment grandios pentru noi, pentru Turda. Câștigarea acelui trofeu este punctul de referință din cariera noastră de până acum”, afirmă cu mândrie Flaviu Sâsâeac.

Mesajul președintelui de la Potaissa este completat cum nu se poate mai bine de Radu Lazăr, care joacă de 7 ani la echipa din Turda. ”Am simțit că sunt într-un moment pe care l-am visat încă de mic”.

 

Vedeți întreaga poveste a clubului-minune din Turda, în interviul-video pe care l-am realizat împreună cu Flaviu Sâsâeac și Radu Lazăr. Povestim despre atmosfera de familie propice performanței, despre cum reușește Potaissa să dezvolte jucători și să păstreze talentele aproape de club.

Vorbim de asemenea despre cele mai mari succese ale clubului și despre realitățile din campionatul românesc de handbal. Nu în ultimul rând, aflăm când va exista o Sală Polivalentă în Turda, astfel încât turdenii să se bucure de echipa lor în oraș, dar și o sugestie simplă dar de mare impact a președintelui Potaissei, care să țină sportul românesc pe linia de plutire.

Vizionare plăcută!

Foto și video: Robert Popa

Cristian Gațu

Chiar dacă pare doar un basm din cele auzite de la bunicii noștri în copilărie, cu zmei, zâne și feți-frumoși, povestea de glorie a lui Cristian Gațu și, implicit, a handbalului românesc chiar a existat cu adevărat, oricât de greu de crezut este acum.

 

A fost odată ca niciodată un sport de echipă pe care România l-a dominat autoritar și în care nu aveam rival, atingând vârful vârfurilor și menținându-ne acolo timp de aproape două decenii la rând. În vremea aceea, România era considerată „Brazilia handbalului” datorită succeselor pe bandă rulantă și a stilului de joc care cucerea tribunele.

Într-o perioadă în care handbalul era un sport național, România devenise principala forță la nivel global, câștigând patru titluri mondiale și o medalie de bronz, o medalie de argint și un bronz la Jocurile Olimpice. În același timp, cele mai importante cluburi ale țării, Steaua și Dinamo, au cucerit de trei ori Cupa Campionilor Europeni și au mai jucat alte două finale.

Datorită acelor ani de glorie, România ocupă și astăzi locul al treilea în clasamentul all-time al Mondialelor de handbal, fiind depășită doar de Franța și Suedia.

Comparația cu Brazilia nu este pur întâmplătoare. Cristian GațuAnii ’60-’70 s-au distins prin dominația aproape totală a sud-americanilor în fotbal și a României în handbal. Paralela a mers chiar mai departe datorită lui Gheorghe Gruia, cel supranumit „Pele al handbalului”. Însă liderul acelei generații de aur a fost Cristian Gațu, considerat cel mai tehnic handbalist al tuturor timpurilor.

Dacă Gruia a fost precum Pele, “magicianul semicercurilor”, așa cum a mai fost cunoscut Gațu, a fost corespondentul în handbal al marelui Johan Cruyff, omul care a revoluționat fotbalul mai întâi ca jucător și apoi ca antrenor.

 

Tatăl său i-a insuflat dragostea pentru sport

Dar ceea ce este și mai surprinzător este faptul că, la fel de bine, Cristian Gațu ar fi putut ajunge un fotbalist valoros. Însă, destinul a avut alte planuri cu el, îndreptându-l de pe gazonul verde spre parchetul cu semicercuri.

Născut pe 20 august 1945 la București, Cristian Gațu a îndrăgit sportul de foarte mic datorită tatălui său, reputatul jurnalist sportiv Petre Gațu. Specializat în fotbal, acesta și-a dus băiatul încă de la vârsta de trei ani la toate meciurile inițiindu-l în tainele „acestui minunat sport”, cum povestește chiar Cristian Gațu, care afirmă răspicat că părintele său a avut o contribuție decisivă în alegerea carierei de către el.

Nu a trecut mult timp până când microbul fotbalului a pus stăpânire pe Gațu junior, care, la numai cinci ani, și-a rugat tatăl să îl ducă la Centrul de copii al CCA-ului, actuala Steaua.

Am fost introdus într-un meci de verificare cu copii de 7-8 ani, iar eu, care iubeam mingea, am început să driblez si să fac giumbușlucuri cu ea. La un moment dat, am trecut pe lângă tatăl meu care stătea de vorbă cu Cornel Drăgușin, șeful centrului, și am auzit cum nea Cornel îi spunea tatălui meu: mai lasă-l să mai crească, nu vezi că îi ajunge mingea la fund? M-am oprit și i-am spus tatălui meu: hai acasă, tată, nu mai vreau.

 

A jucat fotbal la Steaua și la Dinamo, iar handbal, la Rapid și Steaua

Dacă nu a fost să fie la Steaua, Cristian Gațu a încercat și la Dinamo, celălalt mare club al Capitalei, unde a ajuns la șapte ani, după ce a condiționat cu părinții săi că nu va merge la școală dacă nu îl vor da la fotbal. Așa s-a văzut înscris la Tânărul Dinamovist, și apoi, legitimat la Dinamo, din 1952, unde a fost coleg, printre alții, cu Radu Nunweiler, Roland Wetzer, Gelu Cristoloveanu și Mircea Stoenescu.

Gațu a adunat amintiri foarte frumoase din acea perioadă, însă și o primă mare dezamăgire, care, ulterior, avea să îl deturneze spre handbal.

În 1961, a fost selecționat într-o tabără de vară la Poiana Câmpina, în care se preconiza constituirea echipei naționale de juniori a României, pentru turneul final UEFA ce urma să se desfășoare peste un an chiar la noi în țară.

Am fost foarte bucuros că la sfârșitul taberei, care adunase peste 100 de juniori din toată țara, să fiu nominalizat și eu în lotul României. După ce ne luaseră și măsurile de costume, am fost anunțați că s-a alcătuit o altă națională cu jucători mai mari cu doi ani decât noi și trimisi acasă. A fost primul șoc care m-a îndepărtat de fotbal.

 

Dezamăgit de fotbal, Cristian Gațu a ales handbalul

Peste un an, a venit încă o lovitură, după ce a rămas acasă, deși, inițial, trebuia să fie printre cei trei juniori care să facă deplasarea cu echipa mare a lui Dinamo într-un turneu în Statele Unite. Apoi:

Vine iarna sfârșitului de an, când activitatea de fotbal era întreruptă (nu era Spania, Italia, Turcia, în schimb era zăpada cât cuprinde). Mă duc la școală și mă trezesc cu clasa aproape goală. Întreb unde sunt colegii mei și mi se spune că sunt la antrenament de handbal la sala Recolta și că sunt scutiți două ore. Când au revenit la școală, i-am întrebat ce fac și mi-au spus că joacă fotbal și că antrenorul este răcit. A doua zi, m-am dus și eu și am jucat fotbal. Și a treia zi, și a patra zi. A cincea zi, apare profesorul, când fotbalul era în toi, ne oprește și ne dă o minge de handbal și ne pune să jucăm. Mi-a fost rușine să ies de pe teren și am rămas!

De aici încolo, povestea intră pe direcția sa firească, pe care o știm cu toții. Trecut pe la Rapid, Știința București și Steaua, Cristian Gațu avea să înnobileze jocul cu mingea mică prin grația sa deosebită, pusă în slujba unei echipe de excepție nu doar a handbalului, ci și a sportului românesc

O echipă din care mai făceau parte, printre alții, Ștefan Birtalan, Roland Gunesch, Ghiță Licu, Valentin Samungi, Cornel Penu, Gheorghe Goran, Mihai Marinescu, Werner Stockl, sau Radu Voina.

Constelația de valori s-a format în timp. Noi am fost o adevărată echipă. Când se vorbește de o echipă astăzi, se vorbește destul de strâmb. Pentru că o echipă nu înseamnă doar Cristina Neagu, de exemplu. Pentru că un jucător nu poate câștiga de unul singur o competiție într-un sport colectiv. Noi am pornit împreună și am fost tot timpul mesagerii acelei echipe. Iar faptul că astăzi, după atâtea zeci de ani, ne întâlnim, în fiecare miercuri, toți membrii acelei echipe campioane mondiale spune totul despre importanța acestei coeziuni, care s-a construit și se menține și azi.

 

Ratarea aurului olimpic, singurul regret al unei cariere fabuloase

În această companie selectă, Cristian Gațu a câștigat două titluri de campion mondial, în 1970 și 1974, încă un bronz la Campionatul Mondial din 1967, o medalie de argint la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976 și una de bronz, la Munchen, în 1972.

La nivel de club, Gațu a atins apogeul în 1977, prin câștigarea Cupei Campionilor Europeni cu Steaua, după o finală câștigată la un gol diferență în fața lui ȚSKA Moscova, 21-20.

Toate succesele au avut aceeași valoare pentru mine, dar cel mai prețios este, de regulă, primul. Iar primul, în cazul meu, a fost câștigarea Campionatului Mondial în 1970, la Paris. Pentru noi, ca echipă, a fost mai important pentru că a fost obținut după o finală cu patru reprize de prelungiri, câștigată la un gol diferență, 13-12, în fața RDG-ului, și a fost mult mai dramatic.

Poate părea o ușoară aroganță, dar cunoscând valoarea coechipierilor săi și forța colectivă a naționalei României, Cristian Gațu afirmă hotărât că acea generație ar fi putut obține și mai multe trofee.

Să nu se uite că noi, românii, am fost campioni mondiali chiar dacă atunci nu apăruseră țările asiatice sau africane, dar era un echilibru foarte puternic în vârf și noi l-am spart prin victoriile obținute. Noi, din 1961, când s-a câștigat primul titlu mondial, până în 1974, timp de 13 ani, am câștigat de patru ori titlul de campioni mondiali. Atunci nu apăruse Federația Europeană, nu se înființase Campionatul European, iar Campionatul Mondial se disputa din patru în patru ani, nu la doi ani, precum astăzi, când avem într-un an Mondialul și în următorul, un European. Dacă am fi fost pe sistemul actual, am fi avut și mai multe succese pentru că noi am dominat clar în perioada respectivă!

Între atâtea triumfuri, Cristian Gațu a avut parte și de o mare neîmplinire: ratarea aurului olimpic, de care a fost cel mai aproape în 1976, spre apusul carierei sale de jucător.

Fiecare înfrângere, chiar și într-un meci minor, m-a marcat. Dar atunci, s-ar fi încununat o carieră foarte bună pentru că mă bătea de mult gândul să mă retrag după Olimpiada din 1976. La vremea respectivă, ar fi însemnat foarte mult pentru că aș fi realizat un Mare Șlem. Noi dețineam deja titlul mondial din 1974 și câștigarea aurului olimpic ar fi fost și încununarea acelei echipe.

 

Conducător de joc, de club, de federație

Retras din handbal, după o experiență de antrenor-jucător în Italia, la Polisportiva Follonica, Cristian Gațu a revenit la clubul Steaua, unde a ocupat mai multe funcții în anii ’80, punându-și în valoare calitățile de lider, dobândite pe teren. Astfel, și el a avut o mică contribuție la marele succes al echipei de fotbal a Stelei, care a câștigat Cupa Campionilor Europeni în 1986, organizând diferite turnee în Italia, pe baza relațiilor sale.

Acele jocuri de pregătire cu echipe puternice, precum AC Milan sau AS Roma, au pregătit mental jucătorii pentru meciul cu Anderlecht din semifinale, lucru recunoscut ulterior de steliști.

E bine să guști din fiecare experiență, dar atunci când simți că nu poți să mergi mai departe, e bine să te repliezi. Eu am avut un post în echipă, de conducător de joc, pe care, dezvoltându-l, mi-a dat niște abilități de a conduce.

Cristian Gațu a avut, apoi, mai multe roluri de conducere în structura sportului românesc: secretar de stat în Ministerul Tineretului și Sportului, vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român, comandant al clubului Steaua și președinte al Federației Române de Handbal. Din postura de șef al forului de specialitate, timp de 18 ani, a asistat la declinul jocului pe care el l-a dus pe cele mai înalte culmi.

Eu am resimțit mai din plin acest regres decât ceilalți. Era vorba de noi, cei care am fost sus, și nu mai puteam ajunge acolo. Lucrul acesta se formează în timp, dar eu nu am avut acest timp și nici șansă, decât la nivelul fetelor, care au ajuns în finala Campionatului Mondial din 2005, pierdută în fața Rusiei. Cu băieții, am reușit calificarea la două ediții consecutive ale Campionatului Mondial, dar acolo, am capotat pentru că încă nu se putea face o echipă. O echipă se construiește greu, nu poți să dai o comandă, ca la pantofi, și să mergi după patru zile să o ridici.

Cristian Gațu

Cristian Gațu, apreciat de Federația Internațională mai mult decât a fost în țară

În lungul său mandat de președinte al federației de handbal, Cristian Gațu s-a luptat să îi determine pe cei din conducerea țării să construiască o sală polivalentă la București, element considerat esențial pentru începerea ascensiunii spre vârfurile pe care le cucerisem în trecut, dar de pe care ne-am prăbușit brutal. O asemenea sală ar fi fost un argument solid pentru obținerea organizării unui Campionat Mondial în România, ceea ce ar fi produs și o emulație la nivel național. Nu a reușit, însă, deși a fost foarte aproape în trei rânduri, iar astăzi nu este deloc optimist că zăpezile de altădată vor mai reveni pentru handbalul masculin românesc.
Din păcate, nu cred că se va mai repeta istoria, deși există principiul că istoria se repetă. Ruptura s-a produs de când generațiile de aur au dispărut și nu am mai existat pe creșterea unor copii și juniori capabili să preia ștafeta.
În încercarea de a readuce handbalul românesc în prim-plan, Cristian Gațu a pus bazele a două centre de excelență, la Sighișoara, pentru băieți, și la Vâlcea, pentru fete, care să asigure jucători loturilor naționale. Selecția era făcută de doi foști campioni, Ștefan Toacsen și Narcisa Lecușanu, dar, ulterior, după ce Gațu a plecat de la federație, s-a pus chiar problema desființării acelor centre!
Tot Cristian Gațu a intervenit pe lângă actualul președinte, Alexandru Dedu, pentru păstrarea lor, dar acum, acestea funcționează mai mult simbolic, după cum afirmă fostul campion mondial.
Cristian Gațu rămâne o legendă a sportului românesc, mai ales prin realizările sale ca jucător. Deplina recunoaștere a venit în 2009, când a fost distins de Federația Internațională de Handbal cu IHF Gold Badge of Merit pentru contribuția deosebită la dezvoltarea handbalului.
Această apreciere la nivel mondial, acordată foarte puținor persoane, a venit și ca o reparație morală pentru felul în care a fost tratat la încheierea carierei.
A reprezentat mult mai mult decât a însemnat retragerea mea în România. Când m-am retras în 1978, am fost invitat în pauza unui meci, alături de Ghiță Licu și Roland Gunesch, că ne-am retras toți în aceeași zi, de generalul Dragnea, președintele ANEFS-ului. Ne-a strâns mâna și ne-a înmânat un trofeu și asta a fost tot! Nu a contat că s-a pensionat cel mai tehnic jucător al acelei perioade, cum am fost descris.
Dacă încă nu credeți tot ceea ce ați citit până acum, vă dau un sfat: dați fuga repede la părinții sau bunicii voștri și întrebați-i de epoca de aur a handbalului românesc. E posibil să vă spună o poveste la fel de frumoasă precum cea a lui Cristian Gațu. Și ce este și mai frumos este că e și cât se poate de adevărată!
surse foto: Rador, Mediafax, Fanatik, Wikipedia
Cristina Neagu

Handbalul feminin românesc a produs câteva dintre cele mai bune jucătoare din istorie, precum Mariana Târcă, Vali Cozma, Steluța Luca, Simona Gogârlă, Carmen Amariei, Luminița Huțupan sau Lidia Drăgănescu. Însă, niciuna nu a atins nivelul la care a ajuns Cristina Neagu.

 

Singura persoană din istoria handbalului, atât la feminin, cât și la masculin, decorată de patru ori cu titlul de cea mai bună jucătoare din lume a anului, a fost numită de noi, cei neinițiați în cele mai adânci taine ale acestui sport, „Messi a handbalului”. O etichetă care o deranjează dintr-un motiv foarte simplu:

Nu sunt nici Messi, nici Cristiano Ronaldo. Sunt Cristina Neagu și îmi doresc ca atunci când un copil se apucă de handbal să își spună: Vreau să fiu precum Cristina Neagu! Acel copil nu o să spună că vrea să fie Messi de România pentru că dacă vrea asta, o să se apuce de fotbal!

Cu toate acestea, Cristina demonstrează că se pricepe foarte bine și la fotbal, mai ales când îi caracterizează pe cei doi:

Îmi plac și Messi și Ronaldo. Amândoi sunt foarte buni, dar au stiluri diferite și fiecare iese în evidență cu ceva diferit de celălalt.

Cristina Neagu și handbalul: dragoste de la prima vedere

Născută pe 26 august 1988, la București, Cristina Neagu a fost atrasă de sport încă de mică, bucurându-se din plin de toate jocurile copilăriei, care, astăzi, par că nici nu ar fi existat vreodată, cum chiar ea însăși afirmă. Un copil foarte activ, care juca fotbal și baschet în fața blocului, Cristina și-a început povestea de dragoste cu handbalul în clasa a patra, când prima sa antrenoare, Maria Covaci, a invitat toți copiii din școală la un antrenament.

Deloc impresionată de felul în care i-a fost descrisă această disciplină, Cristina Neagu a fost de-a dreptul fascinată din momentul în care a văzut cu ochii ei ce înseamnă cu adevărat handbalul. Pentru început, și-a spus că va încerca să vadă cum se descurcă să alerge printre toate jaloanele înșirate în sală.

După primul antrenament, i-a plăcut atât de mult că nu s-a mai despărțit de handbal până astăzi. Și asta chiar dacă atunci, abia dacă avea câte un tricou de joc, pe care își scria numărul cu marker-ul.

Totul se întâmpla în anul 2000. Un an mai târziu, când avea doar 13 ani, și-a propus să devină cea mai bună jucătoare din lume! A reușit să își transforme visul în realitate, deși nimeni nu o luase atunci în serios:

Prietenii și colegele au început să râdă. Mi-au spus: Ia-o ușor, abia faci de un an de zile. Dar eu, în sinea mea, îmi fixasem lucrul acesta!

 

Când faci totul pentru a-ți atinge visele, nimic nu este imposibil

Cristina Neagu nu a luat-o deloc ușor. La doar patru ani distanță, în 2005, era desemnată cea mai bună jucătoare la Europenele de Juniori din Austria, unde a cucerit medalia de argint.

Apoi, în 2006, a primit titlul de MVP al Campionatului Mondial de Tineret din Canada, unde a luat bronzul alături de naționala României, iar un mai târziu, în 2007, își mai trecea în cont un bronz la Europeanul de Junioare.

De aici încolo, Cris a început să tot adune trofee individuale care încep toate, invariabil, cu „cea mai bună”. Adică, exact ceea ce își propusese la scurt timp după ce a pus pentru prima dată mâna pe o minge de handbal.

Cristina Neagu

Cele mai importante realizări personale au venit în 2010, 2015, 2016 și 2018, când a primit titlul de cea mai bună handbalistă a anului din partea Federației Internaționale de Handbal (IHF), echivalentul Balonului de Aur în fotbal.

Lucrul acesta mă face să fiu foarte mândră pentru că nu oricine poate să îl obțină în fiecare zi. În spatele acestor titluri, se află foarte multă muncă, transpirație, foarte multă durere, momente grele, în care spui: nu mai suport, dar apoi o iei iar de la capăt și revii cu gândul de a fi din nou cea mai bună. Ar trebui să ne apreciem mai mult valorile! Am citit cum unii spuneau, după ce am devenit pentru a patra oară cea mai bună jucătoare a lumii, să vină și al cincilea titlu! Lucrurile acestea nu vin așa, pur și simplu, și nu vin oricum și la oricine!

Fiecare asemenea triumf a avut însemnătatea sa: în 2010, a fost visul devenit realitate. Visul unui copil de 13 ani care își dorea să fie cea mai bună jucătoare din lume. A fost ceva de genul, după cum chiar Cristina Neagu declară: Băi, ai reușit! În pofida tuturor oamenilor care nu au avut încredere în tine, ai ajuns acolo!

 

Cristina Neagu, o campioană unică în handbalul mondial

Apoi, a venit anul 2015, cel mai bun an al carierei sale, în care a câștigat Liga Campionilor cu Buducnost, medalia de bronz la Campionatul Mondial cu naționala României și numeroase titluri individuale, pe lângă cel de cea mai bună jucătoare a lumii.

Trofeele din 2015 și 2016 au fost speciale și pentru că au venit după accidentări foarte grave, după o perioadă de aproape trei ani în care Cristina nu a jucat handbal, în care a avut foarte multe gânduri și s-a simțit înconjurată de oameni care nu mai credeau în ea.

Dar ea a continuat să creadă că mai poate nu doar să joace handbal, ci și să ajungă din nou cea mai bună jucătoare din lume. În 2016, Cristina Neagu și francezul de origine croată Nikola Karabatic deveneau singurii handbaliști cu trei titluri de Jucătorul Anului din istorie.

Cristina Neagu

Însă, Cristina avea să devină cu adevărat unică în 2018, deși nu a câștigat niciun titlu important, nici cu echipa de club, nici cu echipa națională. Totuși, Federația Internațională de Handbal a răsplătit-o pentru sezonul foarte bun, în care a contribuit foarte mult la locul trei obținut de CSM București în Final Four-ul Champions League și la poziția a patra ocupată de naționala României la Campionatul European din Franța.

Ar fi putut fi și mai bine dacă nu mă accidentam, dar a fost un an bun. Și primind vestea câștigării titlului de cea mai bună jucătoare într-o perioadă în care îmi este foarte greu, în care mă recuperez după cea de-a treia accidentare foarte gravă a carierei mele e o motivație suplimentară să trag și mai tare ca să-mi revin și să fiu la cel mai înalt nivel.

 

Nu știi niciodată cât ești de puternic decât atunci când să fii puternic este unica ta opțiune

Și pentru o campioană adevărată, la un moment dat, s-a întâmplat să nu se mai întrevadă luminița de la capătul unui tunel foarte întunecat. Dar ceea ce impresionează cel mai mult la Cristina Neagu este forța interioară, care pare fără margini. Asta a ajutat-o să revină mai puternică după fiecare lovitură primită și să fie chiar mai bună după fiecare accidentare ce amenința să îi pună în pericol chiar cariera.

Mereu s-a ridicat cu o putere mentală cât Himalaya, fără să mai privească în urmă și să își propună cucerirea unui vârf și mai înalt decât cele atinse deja în trecut.

Sportul îți scoate la iveală caracterul și cred că asta s-a întâmplat și cu mine. Am fost mereu o fire ambițioasă, am fost genul de om care a vrut să facă întotdeauna lucrurile bine, indiferent de domeniul în care activa. Pot să spun că accidentările acestea m-au făcut și mai puternică. În primul rând, am vrut să-mi demonstrez mie că pot fi la același nivel, să revin acolo unde eram înainte. Și am vrut să reușesc și pentru cei apropiați, pentru oamenii care m-au încurajat și susținut în momentele mai grele.

Și acum, Cristina Neagu traversează un moment mai delicat, fiind în plin proces de recuperare după accidentarea suferită în decembrie 2018, la Europenele din Franța. Cu o precizie de ceas elvețian, poate și ca urmare a faptului că tenismanul Roger Federer este sportivul său preferat, Cris anunță răspicat obiectivele sale imediate: Liga Campionilor cu echipa de club și Olimpiada de la Tokyo și să fie puțin mai bună decât înainte de accidentare.

Un titlu cu naționala României este tot ce îmi lipsește și obținerea acestuia ar însemna încununarea carierei mele.

 

Tokyo 2020, ultima șansă la aurul olimpic?

Dacă tot se aduce în discuție atât de des comparația cu Lionel Messi, se poate spune că naționala feminină de handbal a României este dependentă de Cristina Neagu precum Barcelona de starul argentinian. Însă, dacă perioada Messi este cea mai glorioasă din istoria grupării catalane, echipa României nu a știut să valorifice la maximum faptul că o are în componență pe cea mai valoroasă handbalistă a ultimului deceniu.

Cristina Neagu

 

Astfel, în ciuda strălucirii sale de geniu, Neagu are doar două medalii de bronz cu naționala de senioare, una la Europeanul din 2010 și cealaltă la Mondialul din 2015.

Îmi doresc ca echipa națională să aibă un sistem foarte bine pus la punct, așa cum îl are Barcelona, de exemplu, iar Messi vine cu acea sclipire de care echipa are nevoie. Cred că este nevoie și de puțin noroc, de o formă maximă la o competiție majoră, nu pe durata a trei sau cinci zile, ci a două săptămâni, cât durează un turneu final.

Există, însă, un meci pe care nimeni nu îl poate câștiga, nici măcar o super-campioană precum Cristina. Cel cu timpul care trece nemilos peste noi. De aceea, ea este conștientă că ediția din 2020 a Jocurilor de la Tokyo ar putea fi ultima șansă la o medalie olimpică, mai ales că încă poartă în suflet durerea turneului ratat de la Rio de Janeiro din 2016.

Nu am reușit să trecem de grupe și să ne calificăm în sferturile de finală, în condițiile în care ne antrenasem patru ani cu gândul la acea competiție și îmi doream foarte tare să obțin o medalie olimpică cu echipa națională. Am suferit foarte mult atunci. După ce am ieșit din competiție, a trebuit să mai stăm la Rio încă o săptămână și au fost câteva zile în care, efectiv, nu am ieșit din cameră. Eram foarte tristă. Nu mă gândesc la retragere, dar cred că ar fi mai realist să câștig o medalie de aur la Tokyo, în 2020, decât la Paris, în 2024.

 

Muntenegrul are un loc special în inima Cristinei Neagu

Palmaresul Cristinei este plin de trofee cucerite cu echipele de club unde a evoluat, Rulmentul Brașov, Oltchim Râmnicu Vâlcea, Buducnost Podgorica și CSM București. Astfel, ea a câștigat șase titluri de campioană a României și patru în Muntenegru, două Cupe ale României și patru ale Muntenegrului și două Supercupe ale României.

Mai presus de toate, stă trofeul Champions League obținut în 2015 în fața lui Larvik. Cristina a răzbunat, atunci, finala de Cupa Cupelor, pierdută în 2008 cu Rulmentul tocmai în favoarea grupării norvegiene, dar și înfrângerile din ultimul act al Champions League din 2010 și 2014.

Cristina Neagu

Dacă 2015 reprezintă cel mai bun an al carierei pentru că a fost acea Cristina Neagu care își dorea să fie, eșecul din 2010 reprezintă și astăzi o puternică sursă motivațională. Deși a câștigat tot ce era posibil la nivelul echipelor de club, Cris are încă o foame uriașă de trofee.

Se spune că, mai importantă decât destinația, este călătoria în sine, iar Cristina a văzut partea frumoasă a drumului său în fiecare etapă parcursă. Ea păstrează un loc special în sufletul său pentru experiența Buducnost, nu doar din punct de vedere sportiv, ci mai ales, uman.

A fost echipa care mi-a dat o mână de ajutor în acea perioadă foarte grea pentru mine, când m-am accidentat grav a doua oară și eram fără echipă. Nu știam încotro să o iau, dar s-a văzut mâna destinului care m-a făcut să ajung în Muntenegru, unde am dat peste niște oameni senzaționali. Ei au avut răbdare cu mine și m-au ajutat să revin la cel mai înalt nivel. Acolo, am învățat foarte multe lucruri chiar și despre handbal, să am o viziune mai bună asupra jocului, nu doar pentru mine, ci și pentru colegele mele.

 

A umplut sălile la revenirea în țară

Imaginați-vă ce ar însemna ca Messi sau Cristiano Ronaldo să se întoarcă pentru a juca la o echipă din Argentina, respectiv Portugalia. Un impact asemănător l-a avut și revenirea Cristinei Neagu în România, unde nu îi mai este atât de simplu să iasă pe stradă precum în Muntenegru pentru că oamenii o recunosc imediat.

Ea a simțit din plin dragostea suporterilor pretutindeni în țară, unde a jucat mereu cu sălile pline, iar oamenii stăteau la coadă pentru o poză sau un autograf. Însă, există și o latură care o deranjează vizibil, aceea legată de discuțiile continue despre felul în care este remunerată.

Se vorbește prea mult despre bani și bani publici, mai ales. Este o reacție a oamenilor la care eu nu m-am așteptat când am semnat cu CSM pentru că am venit cu dragă inimă. Oamenii și-au dorit să vin aici și nu este vina mea că este un club de stat. A devenit cumva un can-can și nu mi-aș dori să văd asta în sportul pe care îl practic.

 

Toate accidentările au făcut-o o jucătoare și mai bună

Este un aspect care face parte, invariabil, din viața unui sportiv de performanță, lucru de care trebuie să știe toți copiii care încep handbalul și visează să calce pe urmele Cristinei.

Este un sport complex, în care trebuie să iei decizii foarte rapid într-un timp foarte scurt, ai nevoie de o atenție distributivă pentru a lua cele mai bune decizii. În plus, este un sport colectiv, care te ajută să devii mai sociabil, să îți faci prieteni, în care dezvolți aptitudini de lider. Când alegi să faci sport de performanță, este un drum greu pentru că este un sport de contact, cu antrenamente intense. Dar cred că este un sport care te ajută să îți depășești limitele, atât cele fizice, cât și cele psihice.

Cristina Neagu

Într-o carieră în care a înfruntat obstacole cât niște zgârie-nori, Cristina Neagu pare să aibă doar albastrul cerului drept o limită. Ea privește înainte cu speranță că poate fi și mai bună decât până acum și spune că nu ar schimba absolut nimic din toate experiențele trăite, fie că au fost dulci sau amare.

Acele accidentări m-au ajutat să depășesc anumite limite pe care nu mulți pot să le depășească și m-au făcut o handbalistă și o persoană mai bună din toate punctele de vedere. Am stat trei ani în afara terenului și când m-am întors, am obținut niște performanțe incredibile. Așa că nu aș schimba nimic. Chiar dacă au fost înfrângeri dureroase, trofee pierdute, mult timp în afara terenului, multe nopți nedormite, în care am plâns, în care am avut dureri, nu aș schimba nimic pentru că ele m-au făcut omul și jucătoarea care sunt astăzi.

Tot ceea ce îi dorim de acum încolo Cristinei Neagu este să nu mai aibă parte de nicio accidentare pentru a ne demonstra că poate fi și mai bună. Ne-a arătat-o deja de atâtea ori și, cu siguranță, va fi și mai bună de acum încolo!

 

surse foto: cristina-neagu.ro, paginile oficiale de Facebook, Twitter și Instagram ale Cristinei Neagu.

Modele de urmat în sport

Decenii întregi, România a trăit în sportul mondial prin imaginea a trei mari personalități. Primul 10 în istoria gimnasticii. Primul lider mondial în tenisul masculin. Maradona din Carpați. Pentru ce au realizat în cariera lor, prin felul în care au reprezentat România în toți acești ani, Nadia, Ilie și Gică vor rămâne în istoria acestei țări. Astăzi însă, căutăm alte exemple de succes, într-o țară care nu generează foarte multe modele de urmat în sport.

 

Am reușit să ținem fruntea sus în gimnastica mondială. Am avut rezultate pasagere în box, scrimă, tenis de masă sau canotaj.

Sunt câteva zeci de sportivi cărora li s-a cântat imnul în ultimii ani. Mult prea puțin pentru imensitatea sportului mondial, pentru potențialul nedescoperit al unui popor de peste 20 milioane de români…

Nu e ușor să obții astfel de rezultate într-o țară în care sprijinul pentru sport este tot mai scăzut. Tocmai de aceea, aceste mici reușite nu trebuie doar celebrate, cât mai ales analizate pentru toți cei care vor ca ei sau copiii lor să atingă performanțe similare.

Din lista de sportivi care ne-au bucurat în ultimii ani, două nume se remarcă prin constanță la cel mai înalt nivel. Sunt peste tot ce a produs România în ultimii ani în materie de sport.

Sunt de departe cele mai bune modele de urmat în sport, în zilele noastre.

Poveștile lor sunt arhicunoscute și dezbătute. Este bine însă ca, din când în când, să ne reamintim de unde au pornit și cum au ajuns să domine sporturile în care reprezintă cu mândrie culorile tricolorului.

 

Simona Halep

Popularitate globală. Imagine bine definită și autentică pe terenul de tenis și în afara lui. La ora actuală, probabil cel mai celebru român la nivel mondial.

Simona Halep este, fără îndoială, unul dintre cei mai buni ambasadori ai României.

Povestea Simonei nu este neapărat la îndemâna oricui. Nu toți ne naștem într-o familie înstărită ca cea a părinților săi. Nu avem oricând șansa să fim sprijiniți de o comunitate extrem de unită ca cea aromână. Este însă evident că nu doar banii au adus fericirea în cazul ei.

A fost nevoie ca talentul să fie descoperit, încurajat și șlefuit, iar acele resurse financiare să fie dublate de muncă zilnică, perseverență, dezvoltare sportivă și umană.

Prea mulți ne pierdem în jocurile copilăriei, în tumulturile adolescenței, mai ales dacă ne putem permite orice. Dar atunci când pasiunea este corect modelată, toate celelalte trec pe planul doi.

Simona și anturajul ei au fost atenți la fiecare pas, la orice element care putea aduce un plus în jocul și mentalul ei. Astăzi, ambiția, puterea de luptă, inteligența în a-și alege pașii potriviți, eforturile inimaginabile pentru a câștiga fiecare bătălie – toate aceste calități se văd în jocul Simonei Halep.

O jucătoare care, știm foarte bine, nu a mai părăsit Top 10 Mondial din 2014. O luptătoare care, punct cu punct, construiește o redută greu de spart de către orice adversară. O fată care își păstrează modestia, în ciuda faptului că are lumea la picioare.

Astăzi, celebra poveste cu micșorarea sânilor nu mai este doar motiv de cancan, ci încă o dovadă a faptului că, dacă știi ce vrei și îți urmărești scopul în viață, eforturile la un moment dat îți vor fi răsplătite.

Suntem norocoși că putem fi contemporani cu Simona Halep și, mai ales, că ea reprezintă culorile țării noastre. Peste tot în lume pe unde joacă, vedem tot mai des steagul românesc, auzim comentarii elogioase despre tenismena născută în Constanța. Or asta e mult mai important decât câțiva critici destructivi, e adevărat tot mai tăcuți odată cu câștigarea primului Mare Șlem.

 

Cristina Neagu

Cea mai bună handbalistă din istoria României, Cristina are o poveste total diferită față de Simona Halep.

Crescută într-o familie obișnuită din București, Cristina Neagu a avut șansa unică să fie la locul potrivit, în momentul potrivit. A început handbalul abia la 12 ani, când s-a gândit că nu are nimic de pierdut dacă merge la o selecție pentru acest sport.

Putea să nu se ducă, și România nu ar fi avut o asemenea bijuterie.

Putea să fie oricine altcineva în locul ei, dar forța din braț ieșită din comun, puterea de muncă și pasiunea pentru un sport nou pentru ea au transformat-o în singura sportivă desemnată de 3 ori handbalista anului în lume.

A câștigat tot ce se putea în handbal, mai puțin un titlu suprem cu naționala României. A fost de câteva ori foarte aproape, atât la tineret cât și la senioare, conducând o generație de excepție a handbalului românesc.

De peste 10 ani, adversarele se tem de ea și nu știu cum să îi mai oprească ghiulele imparabile trimise către poartă. Nu cred că există portar în lume care să nu fi simțit forța Cristinei, golgheter în toate competițiile în care a jucat, cu o precizie și o anduranță rar întâlnite în handbalul mondial.

Ceea ce impresionează și mai mult este că, odată cu vârsta, vocea Cristinei se aude tot mai des și mai răspicat în time-out-uri. Este antrenorul din teren al echipei sale, lider autoritar și respectat în primul rând datorită exemplului personal.

O fată ca oricare alta, care nu anunța cu nimic o asemenea explozie târzie, dar care în doar câțiva ani a contribuit la reînvierea unui sport spectaculos, de mare tradiție în România. Și datorită ei, sălile de handbal sunt iarăși pline, corporațiile oferă contracte generoase de sponsorizare, iar bucuria, pasiunea și așteptările fanilor sunt din nou la cote maxime.

 

Deși cu povești de viață diametral opuse, Simona Halep și Cristina Neagu și-au construit drumuri similare pentru a ajunge și a se menține în elita sportului mondial. Au demonstrat calități incontestabile, fără de care succesul nu ar fi posibil, în orice domeniu.

Nu este suficient să ai bani pe care să îi cheltui pentru pasiunea ta. Atâta vreme cât nu păcălești munca, știi să te înconjori de oameni de calitate care să îți sprijine dezvoltarea și nu uiți să te modelezi ca om, poți ajunge la asemenea performanțe, oricine ai fi tu!

Iată că, în ciuda tuturor opreliștilor, România poate genera performanță, la fel ca oricare altă țară din lume. A venit momentul să descoperim modele de urmat în sport, în societate în general, să punctăm lucrurile pe care trebuie să le respectăm pentru a ajunge acolo, sus.

Acest articol este doar începutul secțiunii de sport. Urmează exemple, analize, pe care le vom dezvolta aici și în toate secțiunile acestui site.