Alex Ciocan

Orice discuție cu Alex Ciocan, unul dintre cei mai titrați cicliști români ai mileniului trei, este precum o bere rece într-o zi toridă de vară. Un tip pe cât de serios din punct de vedere al performanței sportive pe atât de hâtru și spumos la vorbă, Alex, pe care l-am numit spontan „un Messi al ciclismului românesc” datorită numeroaselor medalii cucerite, nu putea fi altfel și pe durata interviului al cărui scop este conturarea personalității sale multiple: sportiv, comentator, organizator și antreprenor.

Alex Ciocan s-a născut, practic, cu sportul în sânge întrucât părinții săi au fost sportivi de performanță: tatăl a făcut parte în anii ’60 din cea mai bună echipă de ciclism din istoria României, iar mama lui a ajuns până pe podiumul Cupei Campionilor Europeni la baschet. Astfel, el a cochetat de mic cu sportul, încercând mai multe discipline înainte de a se întoarce la prima sa dragoste, bicicleta.

Nu consideram că ciclismul este chiar sport, era ca al doilea mers pentru mine. Am făcut scrimă: mă așteptam să fandez ca Jean Marais în mai puțin de o săptămână și am fost foarte dezamăgit când am fost pus să fac flotări și sărituri, apoi, volei, dar era cam înalt fileul la 9 ani. La fotbal, jucam de dimineața până seara pe maidan așa că nu aveam nevoie de un antrenor care să mă pună să repet o schemă de un milion de ori. La handbal, am luat-o puțin mai în serios între 13-19 ani, mult timp în paralel cu ciclismul, turnee, vedetisme etc., însă ciclismul avea ceva care mă atrăgea în mod anormal. Eram în stare să stau o zi întreagă să spăl bicicleta, să curăț fiecare za a lanțului în parte, să chiulesc de la școală pentru un al doilea antrenament al zilei (a nu se citi aici de persoanele cu vârsta sub 18 ani!). Până la urmă, a fost o chimie între acest sport și mine!

Prima participare la Naționale, primul motiv de satisfacție

Din momentul în care a devenit evident că nu poate urma alt drum decât cel al ciclismului de performanță, Alex Ciocan a adunat zeci de medalii la Campionatele Naționale și Balcanice, numărul lor fiind atât de mare încât până și el le-a pierdut contorizarea.
Fără doar și poate unul dintre cei mai titrați cicliști români ai secolului XXI, Alex Ciocan este, totuși, modest și afirmă că înaintea sa se află nume precum tatăl său, Constantin Ciocan, Marin Niculescu, Gabriel Moiceanu, Gigi Dumitrescu, Ion Cozma, Emil Rusu, Vasile Teodor, Mircea Romașcanu, Valentin Constantinescu, Vasile Apostol, Constantin Căruțașu, Cristi Neagoe și Edi Grosu sau Serghey Țvetkov, din era contemporană.

Eu poate am devenit puțin mai cunoscut pentru că în acești ultimi ani există mai multe căi prin care se promovează sportul și acțiunile conexe acestuia și pentru că la mine s-au împletit câteva lucruri, toate legate de ciclism: familia mea, cariera, Eurosport, RoadGrandTour și domeniul în care lucrez acum: antrenorat și industria de biciclete.

Pentru un om care nu mai cunoaște numărul succeselor sale, în mod paradoxal, primul rezultat care l-a făcut să se simtă cu adevărat mândru nu a fost o victorie, ci o simplă participare la Campionatele Naționale de la Câmpulung Muscel!

Aveam doar o lună de ciclism, de când tata mă luase la echipă în mod organizat. M-am întors de acolo „un alt om”. Primisem botezul focului și imi jurasem să ajung în Turul Franței, care clar nu putea fi mai greu ca cele 7 Muscele! :))))

Turul Franței, visul interzis pentru cicliștii români

Alex Ciocan nu a ajuns, însă, chiar atât de departe din cauza sărăciei prin care a trecut țara și implicit ciclismul românesc în anii 2000. Cel mai înalt nivel la care a concurat în carieră a fost la mai multe competiții din Europa Centrala și de Est, la Cupa Mondială de juniori, la Campionatele Europene și la diferite curse internaționale prin Europa, unde afirmă zâmbind: „câteodata nu m-am făcut de râs”.

Alex Ciocan

Imediat, însă, redevine serios la întrebarea ce l-a împiedicat să își respecte promisiunea de a concura în Turul Franței, răspunzând răspicat că pentru un român este imposibil să ajungă în Marea Buclă. Iar argumentele sale au venit în cascadă.

În primul rând, vorbim de aria de selecție. Oriunde în lume, din 1000 de juniori, unul dintre ei poate va ajunge în Marile Tururi. La noi, cu doar 10 juniori, nu se poate spera la minuni. De ce nu vin mai mulți copii la ciclism? Alex menționează lipsa condițiilor, a antrenorilor, a mentalității de învingător.

Apoi, în Turul Franței ajung cele mai bune 18-19 echipe din lume (cele de rang WorldTour) plus 3 echipe invitate, wildcard-uri (de rangul 2, ProContinentale). În această ultimă categorie este clasificată și Nippo Delko One Provence, echipa românului Edi Grosu.

Se ajunge foarte greu la acest nivel. Îți trebuie rezultate excelente încă de la juniori, apoi tineret, să te impui la curse regionale, naționale și UCI 2.2 și UCI 1.2, adică la curse la care poate ajunge aproape oricine, însă nu câștigă decât cei mai buni. Echipa lui Edi Grosu visează să ajungă în Turul Franței și nu reușește. Ciclismul de șosea este un sport de echipă. Degeaba ești tu foarte bun dacă ECHIPA este mediocră.

Alex Ciocan ar fi trebuit să treacă prin toate aceste etape într-o perioadă când ciclismul românesc intra în poate cel mai mare con de umbră din istorie, anii 2000-2010. Convins că nu și-a atins potențialul maxim în țară, Alex a vrut să își demonstreze că ar putea performa la un nivel și mai ridicat.

Astfel, în 2007, când avea deja 29 de ani, a plecat în Franța la o echipă de club pentru a participa în diverse competiții naționale și internaționale. Rezultatul? Circa 20 cupe, o echipă excelentă cu care încă ține legătura, dar și un alt nivel de performanță.

Mi se propusese un contract, casă și alte facilități. Federația franceză are un sistem extrem de bine pus la punct, pe categorii valorice. Ai rezultate bune, crești un nivel. Ai rezultate normale, staționezi in categorie. Această experiență m-a convins că aș fi putut ajunge mai sus. Cât de sus? Nu știu, nu voi afla, dar declar cu mâna pe inimă că nu am rămas blocat în trecut.

Alex Ciocan: „Cele mai frumoase amintiri sunt când câștigi în echipă”

Alex a ales să practice și să facă performanță într-unul dintre cele mai istovitoare sporturi, în care corpul și mentalul trebuie să ducă împreună la bun sfârșit fiecare cursă. Pasiunea lui pentru ciclism este atât de mare încât l-a practicat în toate formele sale: pe șosea, pe velodrom, mountain-bike și ciclocros, însă cel mai bine s-a simțit mereu când a pedalat în echipă. Și asta pentru că însuși Alex Ciocan afirmă că ciclismul nu este un sport individual, așa cum pare la prima vedere.

Există o expresie pe care antrenorii mai în vârstă din ciclism o foloseau mereu: „Degeaba ai cap dacă nu ai picioare, dar … degeaba ai picioare dacă nu ai cap!” Evident că o dată la vreun milion de cicliști se naște și un Eddy Merckx  care are 100% mușchi și o altă 100% minte. În vremurile noastre, totul este mai controlat, ai o echipă întreagă la picioarele tale pentru a te ajuta să câștigi. Clar, șoseaua și velodromul reprezintă marea mea iubire. Nu sunt genul singuratic. Vreau să vorbesc cu cineva, nu să pedalez singur. Îmi place tactica din pluton, să-ți citești adversarii din priviri și să joci teatru dacă este nevoie. De exemplu, acea tactică de a merge pe evantai pe vânt lateral puternic. „Să bagi morcov” sau „să scoți morcovul”, cum se spune la noi. În oricare dintre aceste două situații, te simți ca un rege alături de colegii tăi, pentru că cele mai frumoase victorii și amintiri sunt atunci când câștigi împreună cu echipa!

Alex Ciocan a fost ferit de accidentări serioase în cariera sa. Au existat și câteva momente când s-a gândit chiar să renunțe la ciclism, de fiecare dată din cauza rușilor, care se aliau în cursele internaționale și îl fugăreau mereu pe vânt, ploaie și urcări!

Imediat, îi trecea prin cap că a ales un drum greșit și că poate mai bine s-ar fi făcut medic chirurg…. Dar după vreo trei ore de somn, mâncare și un masaj, era gata de răzbunare. Până în ziua următoare, când dădea de aceiași ruși nesuferiți!

Într-o carieră atât de îndelungată, cele mai grele momente întâmpinate de Alex Ciocan au fost acelea în care realiza că pleacă cu un handicap enorm în fața sportivilor străini.

Întâlneam sportivi cu mii de kilometri în picioare, deja bronzați din cantonamentele din Spania, Croația, Portugalia. În schimb, noi arătam mult mai bine! Și hainele stăteau perfect pe noi! Totul de la miile de flotări, genuflexiuni, sărituri și fotbal prin zăpadă. Sunt absolut convins că la fotbal am fi câștigat în fața oricărei alte echipe de ciclism, de orice nivel, fie ea și de WorldTour! Altfel, nu m-am gândit niciodată să renunț la sportul acesta. L-am iubit și încă îl iubesc enorm.

Road Grand Tour, proiectul ambițios al lui Alex Ciocan de a salva ciclismul de șosea

Ca un mare pasionat de ciclism, Alex Ciocan are idoli „mulți și buni”, după cum însuși declară, din sportul cu pedale, care se întind pe mai multe decenii, precum Gino Bartali, Fausto Coppi, Jacques Anquetil, Louison Bobet, Miguel Indurain, Jan Ullrich, Marco Pantani, Lance Armstrong, Francesco Casagrande, Geraint Thomas, Bradley Wiggins, Alessandro Pettachi sau Olah Ludwig.

În ciuda scandalului uriaș de dopaj în care a fost implicat Lance Armstrong și în urma căruia acesta a fost deposedat de cele șapte titluri consecutive din Turul Franței, americanul rămâne unul dintre favoriții lui Alex Ciocan. Motivele sunt și ele foarte bine argumentate:

Lui Armstrong cred că i se datorează multe! Modul cum au fost atrași sponsori mari către ciclism. Cum producătorii de biciclete și echipament sportiv au început să gândească personalizarea fiecărui articol. Cum să te pregătești și să te concentrezi pentru un obiectiv mare fara să te epuizezi „alergând după mai mulți iepuri”. Toată lumea spune că a fost dopat! De acord 100%. Moral, nu voi susține niciodată această practică, însă sunt absolut convins că dacă aș fi fost ciclist al generației Armstrong și aș fi prins un contract de profesionist ar fi trebuit să intru în hora aceasta sau să-mi caut eventual un alt serviciu. Nu din cauza lui Lance, ci pentru că TOATĂ lumea proceda cam la fel. În anii 40, amfetaminele erau permise. În anii 60, te controlau în buzunare și dacă ai urme de înțepături, însă era „liber” la steroizi. În anii 80, erau banate amfetaminele și steroizii, însă puteai face transfuzii peste tot. Mereu au existat procedee, urmate de interzicerea lor, timp în care apăreau altele și tot așa. La granița apariție/interdicție mereu au fost victime.

În 2013, Alex Ciocan și-a propus să o lase mai moale cu sportul de „așa-zisă performanță” și să devină „om serios, cu familie și job”. Și-a spus că trebuie și poate să salveze cumva ciclismul de șosea.


Așa a luat naștere proiectul Road Grand Tour. Habar nu avea în ce se băga, după cum el însuși recunoaște. La început, acest proiect a fost susținut cu bani de acasă, dar acum a ajuns să se autosusțină.

A pornit de la trei competiții pe an și a ajuns la un moment dat la 14. În 2020, un an cu totul special din cauza situației ambigue determinate de pandemia de coronavirus, Road Grand Tour a avut 3 evenimente pe șosea și alte 3 online.

E greu, e foarte greu, însă avem parteneri puternici care stau de la început alături de noi. Am anulat etape, dar nu am pierdut sponsori. RoadGrandTour se poate lăuda cu un lucru, cred eu, destul de greu de găsit. Sponsorii sunt parteneri, prieteni, participanți de multe ori. Pun suflet, ajută, înțeleg și dau sfaturi. De câțiva ani, avem cam aceleași parteneriate și ne mândrim cu acest lucru!

Cum să ajungi ciclist de performanță, în viziunea lui Alex Ciocan

În ciuda succeselor deosebite obținute ca ciclist și, apoi, ca organizator al Road Grand Tour, Alex Ciocan a devenit cu adevărat cunoscut publicului larg datorită comentariilor profesioniste și, totodată, spumoase realizate la microfonul Eurosport pe durata Marilor Tururi, alături de Manolo Terzian și Alex “Jean” Comșa. Însă trecerea din șaua bicicletei la pupitrul de comentator nu a fost chiar așa plăcută pentru el, după cum ne-am imagina, ci chiar enervantă!

Voiam doar să privesc, să mănânc și să fiu lăsat în pace. În momentele-cheie, aș fi preferat să fiu lăsat să trăiesc momentul, nu să explic și să fiu atent la cuvinte. Însă Manolo și Jean mi-au fost ca niște frați mai mari. Am avut și am în continuare de învățat enorm. Și acum mi-aș dori să se întoarcă acele vremuri în care comentam în trei Marile Tururi. Era plăcut și incitant. Și acum este, însă comentariul în doi este mult, mult mai obositor.

Alex este, totuși, optimist în privința viitorului ciclismului românesc. În ultimii ani, lucrurile au început să se schimbe în bine, ceea ce se traduce prin faptul că deja, parcă, auzim mai des numele României în competițiile internaționale.

Pentru toți cei care visează să îi calce pe urme și să urmeze o carieră în ciclism, el le transmite să muncească mult, să deschidă urechile, să citească, să asculte toate opiniile posibile și să încerce să aleagă ce este mai bun pentru ei.

Să iubească sportul pe care-l practică, dar fără să devină obsedați. Și să realizeze că pentru a ajunge acolo sus va trebui să depășești momente grele, foarte grele. Să înțeleagă că până la bicicleta de 10 mii de euro, cantonamente pe Teide, nutriție făcută de un profesionist, masaje și kineto zilnice, sponsori personali și salarii mari, ei trebuie să muncească enorm și să fie serioși și modești.

Un adevărat exemplu în acest sens, Alex Ciocan și-a trasat deja și planurile pentru noul an, care sunt pline de simplitate și sinceritate.

Să mănânc mai puțină ciocolată ca în 2020! Asta e, am și eu o slabiciune… Altfel, să ieșim noi bine din povestea aceasta cu coronavirus și sunt convins că voi resimți din plin plăcerea vitezei cu gașca mea de cicliști nebuni și plăcerea momentelor în care pedalez lejer alături de Simona și Vlad, soția și fiul meu. Am marele noroc să împărtășesc cu ei această pasiune: ciclismul.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *