Articole

Bogdana Pascal

Artă și sport, artă prin sport sau, de ce nu, sport prin artă. Arta și sportul, două domenii care nu prea se intersectează, deși am auzit de multe ori expresia „un artist al gazonului”. Sau: „Pictează pe teren”. Jucători creativi ca Maradona, Messi, Ronaldinho, Hagi, Dobrin au fost mereu cei mai iubiți de suporteri, așa că unele legături totuși există. Bogdana Pascal, eroina acestui reportaj, pictează la propriu pe terenuri de baschet! Iar de aici se naște o întreagă poveste.

 

Bogdana Pascal este #VoluntarDeElita, iar Asociația Creative Sports poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Bogdana, pentru a-i crește șansele!

 

Până să aflăm povestea, s-o lăsăm pe Bogdana să se prezinte:

Zi de zi sunt producător de televiziune, o dată pe săptămână sunt coordonator de ateliere de creativitate pentru copii, deseori sunt artist vizual freelancer și, în timpul liber, sunt ong-ist. Nu sunt un exemplu de urmat, uneori devine prea mult chiar și pentru mine, care m-am format așa. Am trei cărți de vizită în geantă și sunt situații în care toate devin inutile, mai ales când e suficient să mă prezint doar ca „mama lui Petru”.

 

Bogdana Pascal: „Copiii sunt cei mai sinceri și cei mai exigenți spectatori!”

Bogdana se simte minunat când lucrează pentru copii, iar treaba asta îi dă o satisfacție pură. O face în calitate de scenograf la Opera comică pentru copii.

Văd cum prind viață pe scenă toate lumile imaginate de mine și, mai mult decât atât, primesc imediat feedback-ul celor cărora mă adresez. Mereu o spun: copiii sunt cei mai sinceri și exigenți spectatori. Dacă ai succes cu un spectacol pentru copii, pe urmă ai încredere că poți să faci orice.

Tot pentru copii a pus bazele Creative Sports, o asociație care s-a născut dintr-o nevoie, așa cum se nasc multe proiecte sociale. De când a devenit părinte, Bogdana a început să se preocupe mai mult de lumea din jur, de felul în care cresc copiii. A înțeles necesitatea implicării individuale și și-a dat seama că nu poate aștepta să aducă hazardul schimbării pozitive în societate.

Concret, s-a întrebat cum poate să contribuie la dezvoltarea sănătoasă a copiilor noștri? Cel mai la îndemână i-a fost să se gândească la artă și la sport și la cum le poate face să fuzioneze.

Ținea deja de câțiva ani ateliere pentru copii, dar a vrut să facă mai mult: să creeze contexte și experiențe integrate, care pot produce schimbări în comunități.

Creative Sports s-a înființat acum doi ani, cu obiectivul principal de a-i atrage pe copii să facă sport outdoor, să își formeze obiceiuri sănătoase, dar să își dezvolte în acelaşi timp și gustul pentru artă.

Bogdana Pascal

Bogdana Pascal: „Dacă îi ajutăm pe copii să aibă o viață frumoasă și împlinită, atunci va evolua și societatea noastră.”

 

De la colorat la reabilitat și construit!

A început prin a colora terenuri de baschet, activitate care rămâne prioritară, pe care Bogdanei i-ar plăcea să o realizeze cât mai des. Își dorește, de asemenea, să reabiliteze terenuri distruse și chiar să construiască unele noi.

Există şi o campanie de donaţii on-going pentru reasfaltarea unui teren de baschet în Tei, dar banii vin greu.

După ce au fost redecorate două terenuri în Tei, Bogdana Pascal și Creative Sports au organizat acolo HIT – „Hai în Tei să 3la3!”, un festival sports art fusion, care se pregătește de ediția a III-a în 2020.

Vara este organizat un Creative Camp pentru copii și tineri, care se bucură de feedback foarte bun. Bogdana are o listă destul de consistentă de nevoi în zona asta, care se cer rezolvate. Orice implicare e binevenită.

Am înțeles că nu pot rezolva toate problemele societății, nici nu îmi propun asta, mă concentrez pe ceea ce pot eu să fac și mai ales pe misiunea organizației pe care o conduc. Asociația trebuie să se dezvolte și să devină sustenabilă, pentru că problemele sunt multe și, fără o echipă, e muncă în zadar, fără rezultate. În plus, nu poți lucra pe bază de voluntariat la nesfârșit. Oamenii trebuie să înțeleagă că, pentru a face proiecte, pentru a le implementa, nu e suficient să se adune câțiva nebuni altruişti care să dea din resursele lor (timp, energie, creativitate, bani) celorlalți. Trebuie să contribuim toți, dacă vrem să ne fie mai bine.

Într-o societate sănătoasă, statul rezolvă problemele curente sau, dacă nu știe cum, sprijină ONG-urile să facă asta. Problema e – o spune și Bogdana – că tot noi trebuie să însănătoșim cum putem mediul în care trăim,

Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să fac din leadership comunitar un mod de viață, care uneori îmi afectează timpul personal sau cel petrecut cu familia, resursele, uneori chiar sănătatea, dar nu pot să nu mă implic, fiindcă ştiu că se poate să trăim şi altfel.

Pentru a realiza fuziunea perfectă dintre artă și sport, Bogdana are nevoie în primul rând de creativitate, apoi de asumarea faptului că şi sportul şi arta au în spate aceeaşi motivaţie, pun în funcţiune aceleaşi instrumente şi forţe interioare. Încă lucrează la fuziunea asta, „e un proces work in progress”.

 

Oameni frumoși, preocupați de viața sănătoasă a copiilor

Afișul festivalului HIT e populat cu destul de multe logo-uri în zona de parteneri și susținători. În spatele brandurilor sunt de fapt oameni cu valori comune și aceeași credință a schimbării, cărora le place evenimentul şi ce propune el nou.

Sunt cei care au înţeles nevoia şi au vrut să contribuie cu ce au putut la a aduce mai aproape de comunitate sportul şi arta urbană: printre ei sunt foşti sportivi, sunt părinţi preocupaţi de viaţa sănătoasă a copiilor, sunt artişti sau pur şi simplu prieteni ai Bogdanei, care nu-i pot spune nu.

Mulţi parteneri nu înseamnă automat cash, înseamnă ajutor în plan logistic, la organizare, servicii, produse, premii. Înseamnă mult sprijin pro-bono. Ce a reuşit de fapt în aceşti ani Bogdana Pascal, şi e motiv de mândrie, a fost să reunească în jurul Creative Sports oameni faini cu energii pozitive, cu care poţi să ai oricând discuţii interesante şi productive fără să trebuiască să le ceri ceva.

Partenerii noștri în organizare, CCSS Tei și LSA-UNEFS, sunt de asemenea reprezentați de oameni cu obiective similare, care își fac meseriile cu drag, și care ne-au devenit imediat prieteni. Deci e vorba doar de relații între oameni, înainte de a reprezenta instituții sau firme.

Competițiile de baschet 3×3, în jurul cărora s-a construit festivalul, sunt cele mai atractive, dar organizatorii încearcă să crească și partea de „alte sporturi şi activităţi urbane” sau zona de ateliere şi muzică live. Anul acesta s-a bucurat de mult succes şi competiţia de tras la ţintă cu blastere Nerf, la care câştigătoare a fost o fată!

Și ajungem la partea de premii. Organizatorii festivalului nu au anunțat niciodată că vor premia câștigătorii, pentru că nu și-au dorit ca lumea să vină pentru premii, ci pentru plăcerea jocului, activați de curiozitate și de dorinţa de a ieşi din casă. Nu se aștepta nimeni la premii, dar toți participanții au primit câte ceva. Pe lângă cupe și medalii, au mai primit dulciuri sau produse de hidratare, cosmetice, accesorii pentru sport, blastere Nerf şi chiar tabere de vară, inclusiv pentru studenți.

Bogdana promite că anul viitor se va concentra în primul rând pe experiențe, nu neapărat pe produse.

 

Cultura islamică și tatuajele

O persoană atât de creativă și de deschisă ca Bogdana nu putea să nu aibă și câteva hobby-uri tangențiale artelor. Pasiuni „eterne”, cum le denumește ea:

E adevărat, am destule tatuaje şi numărul lor mai creşte din timp în timp, atunci când o anumită experienţă, perioadă sau un prag în evoluţia mea merită însemnate, sau pur şi simplu când nu vreau să uit cine sunt, luată de vâltoarea lucrurilor din jur. Însă nu îmi place să fac caz de asta, nu prea defilez cu ele, trăim totuşi într-o societate în care tatuajele sunt încă asociate destul de mult cu vulgaritatea. Din fericire, hobby-urile mele sunt reflectate sau mai bine-zis incluse în profesiile mele, așadar ajung să explorez diferite tehnici de arte vizuale sau metode de colorat asfaltul, ori devin pasionată de domenii la care nu m-aș fi gândit niciodată (cum e de exemplu antreprenoriatul social), dar pe care le pot folosi în toate activitățile mele curente.

Bogdana Pascal se specializează continuu. A absolvit cursurile Sports Business Academy, unde s-a încărcat cu energia cursanților și cu dorința lor de a face ceva, de a contribui la schimbarea de mentalitate pe care ne-o dorim toți.

S-a conectat la atmosfera încărcată de emoție care se crea de fiecare dată când un sportiv, un campion venea să-și spună povestea la SBA, cu toate succesele și mai ales eșecurile care l-au format ca învingător. A învățat aici lucruri noi, practice, care au ajutat-o să-și clarifice mai bine acțiunile ulterioare.

Și a mai fost un câștig nebănuit, pe plan personal: a înțeles mai bine realitatea vremurilor generației de sportivi din care a făcut parte și tatăl ei, Ilie Pascal, fost rugbist de performanță în anii 70 la U-BT Cluj.

Auzind poveştile sportivilor de vârste diferite, am empatizat cu poveștile trecutului, dar am învățat multe și despre cum ar trebui să fiu ca părinte de sportiv de performanță, așa cum își dorește să devină fiul meu. Recomand deschis tuturor celor care vor să afle mai multe despre lumea sportului, indiferent dacă lucrează sau nu în domeniu, să urmeze cursurile Sports Business Academy, e o echipă serioasă acolo, care se preocupă foarte mult să aibă un aport calitativ, dar și cantitativ – prin sutele de studii prezentate în biblioteca on-line, la procesul de învățare.

 

Bogdana Pascal: „Avem multe de învățat de la Hagi”

Bogdana i-l propune ca lector lui Cristian Gheorghe, fondatorul Sports Business Academy, pe Gheorghe Hagi. Nu doar că este un sportiv uriaș, emblematic, o legendă, un campion adevărat, dar avem multe de învățat de la modelul lui de business cu care face performanţă și din felul în care a ales să se implice în educația sportivă din România.

Am abordat cu Bogdana și subiectul specialiștilor din sport, care lipsesc de cele mai multe ori din structura unui club sau a unei federații. De fapt, lipsa specialiștilor se simte în toate domeniile de activitate…

Până și cuvântul „specialist” a ajuns la noi să sune ușor peiorativ. Nu am expertiză şi nici experienţa necesară să vin cu soluții şi nu-mi place să-mi dau cu părerea, dar cred că orice om de bun simț sau orice părinte de tânăr sportiv poate vedea cum trăim într-un cerc vicios, în care la un capăt e lipsa performanței, iar la celălalt e absența unor programe reale de susținere a sportului de la cele mai mici vârste. Trebuie „să se infiltreze” în structuri oameni care chiar își doresc să facă lucrurile altfel, care au o viziune, un plan cu cap și coadă, cei care îndrăznesc, acţionează… mai ales acționează, nu stau lipiţi de scaune.

Bogdana Pascal a văzut la Sports Business Academy că avem printre noi asemenea oameni şi crede că mai sunt şi alţii. Trebuie doar lăsați și sprijiniți să facă, să repare ce merită reparat sau să construiască ceva nou.

Un sistem care insistă să nu vadă binele comun şi se agaţă de interese mici, personale, trebuie eradicat cu totul. Eu am încredere că se vor produce schimbări, dar trebuie să contribuim cu toții la ele, fiecare în domeniul lui.

 

O temă tribală pe Palatul Parlamentului, cu plante carnivore și maimuțe!

Pentru că Bogdana este artist vizual și pentru că pictează terenuri de baschet, am recurs la imaginația ei.

Cum ar colora un teren de fotbal? „Violet, într-un ton închis… Purpuriu”.

Ce culoare are sportul românesc actual? „Galben”.

Cum ar colora „Casa Scânteii” sau „Casa Presei”? Ar alege niște forme geometrice, linii, cercuri, ceva non-figurativ, dar în culori calde, și, atenție, ar face și un teren de baschet pe verticală: „Cred că s-ar vedea frumos de pe Arcul de Triumf, flancat de copacii de pe Kiseleff”.

Pentru Palatul Parlamentului (Casa Poporului) propune o temă tribală sau o junglă cu plante și animale exotice care poartă măşti umane, desenate geometric și pline de metafore: Niște plante carnivore, câte o maimuță care să iasă de după vreun arbust, poate niște reptile… păsări de pradă, dar totul foarte suav și elegant, să nu se sperie copiii, cam în stilul ilustrațiilor Dixit. Să ai la ce să reflectezi cînd stai la semafor!

Pentru România e simplu, nu s-ar detașa de tricolor:

Aș desena norișori și unicorni tricolori pentru noi toți ăștia care ne încăpățânăm să rămânem aici și să visăm că „mâinele nostru e în mâinile noastre” (nu știu cine e autorul citatului, dar l-am văzut ieri scris undeva și mi s-a părut atât de potrivit!)

 

* Interviul cu Bogdana Pascal a fost realizat de către Victor Partan, Redactor SPORTescu.

Toma Enache

În luna octombrie, premiera filmului „Între Chin şi Amin“ ajunge în multe orașe din România. Așadar, nu se putea un moment mai bun pentru a-l prezenta în Elita României pe autorul unei noi capodopere cinematografice românești. Cu un titlul în sine atât de edificator, publicul trebuie să îl vadă și să tragă propriile concluzii. Toma Enache a avut amabilitatea să-și dedice din timpul său înaintea galei de premieră din București pentru a putea realiza acest articol.

 

Cariera lui Toma Enache, în cifre și date

Toma Enache s-a născut pe 1 noiembrie 1970 în comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța. Fiindcă i-au plăcut de mic animalele, după terminarea liceului Palas din Constanța s-a înscris la Facultatea de Zootehnie din București.

Cum îi plăcea și să scrie poezie, în timpul facultății a ajuns să regizeze „La Steaua”, spectacolul fiind atât de bun încât a fost difuzat de TVR în anul 1992. Acesta a fost impulsul care l-a trimis spre facultatea de teatru.

A reușit să urmeze în paralel ambele facultăți, cea zootehnică absolvind-o în 1996, iar pe cea de teatru, în 1997. Au urmat numeroase spectacole de teatru în țară și peste hotare, toate jucate în aromână.

Pe lângă numeroasele piese de teatru, are publicate trei volume personale de poezie. A tradus în aromână mai multe poeme și piese de teatru, de asemenea e prezent în lucrarea „Scriitori aromâni” publicată la Skopje în 2001.

În anul 2013 a realizat lung-metrajul „Nu sunt faimos dar sunt aromân”, acesta fiind primul film artistic din istorie vorbit în aromână. Filmul a primit în decembrie 2013 ”Premio Unica“ la Festivalul de Film ”Babel”, iar în 2014 titlul ”Best Balkan Spirit” în Albania. Pe lângă premiile din România, în 2015 se mai adaugă și cel de ”BEST FEATURE FILM”, de la Barcelona Planet Film Festival, Spania.

Motivat de succesul obținut, Toma Enache realizează în 2015 filmul documentar “Armanii, de la faimosii Manakia la Nu sunt faimos”. Vine acasă cu recunoașterea valorii sale de la festivaluri din SUA, Italia, Albania, Macedonia și România.

Paradoxal, în străinătate filmul românesc este perceput mai bine decât în România, indiferent de subiectul abordat. De cele mai multe ori, un film este apreciat la noi abia după ce primește recunoașterea valorii sale în străinătate.

 

Între Chin și Amin, primul film despre Experimentul Pitești

Pe 1 octombrie 2019 a avut loc în București spectacolul de gală al premierei lungmetraj-ului „Între Chin și Amin”. Acesta reprezintă o altă premieră ca subiect al cinematografiei românești, fiind primul film realizat despre Experimentul Piteşti.

Filmul va colinda țara toată luna octombrie, fiind prezent nu doar în marile orașe, ci și în unele mai mici, de obicei private de o viață culturală bogată. „Între Chin și Amin” va ajunge și în Sighet, Aiud și alte orașe de care comuniștii s-au folosit pentru a-i „reeduca” în închisori pe cei care erau stâlpii normalității în România.

Toma Enache a ales un astfel de subiect deoarece:

Pentru mine e important să spun povești sau adevăruri despre care cred că sunt așteptate și de alții. Sau pe care își doresc să le spună și alții, însă nu li se oferă această posibilitate. Unele subiecte sunt greu de epuizat și este nevoie să fie spuse din unghiuri diferite, cu viziuni diferite, cu eroi diferiți. Reeducarea este un astfel de subiect, greu de epuizat într-un singur film.

Sistemul comunist instalat fraudulos pe 31 decembrie 1947 a reușit ca în mai puțin de 5 ani să distrugă complet democrația din România. „Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură” presupunea distrugerea psihică a deținuților politici. Acesta a început pe 6 decembrie 1949, la închisoarea din Pitești, fiind pe urmă extins și la alte pușcării politice din țară, el desfășurându-se până în 1952.

„Între Chin și Amin” al lui Toma Enache este primul film care abordează acest subiect dureros din istoria noastră.

 

Chinurile facerii unui film despre dureri pe care nu avem voie să le uităm

Pașii până la realizarea acestui film au fost în întregime cu chin și amin, de la finanțare până la finalizarea proiectului. Nu am fi vorbit la timpul prezent despre acest film dacă Toma Enache nu ar fi avut în echipa sa artistică și cea tehnică mulți tineri entuziaști, plini de pasiune și dăruire. Pe lângă ei, au existat oameni experimentați care s-au dăruit la fel de mult acestei capodopere.

Filmările au durat 42 de zile, fiind realizate în satul Corbu, Constanţa şi la Închisoarea Jilava. Alături de mari nume precum Ion Dichiseanu, Cezara Dafinescu şi Constantin Cotimanis sau regretatul George Stanca, se regăsesc câțiva tineri, printre care și Kira Hagi, fiica lui Gheorghe Hagi.

Cea mai mare provocare la realizarea acestui film nu a fost să filmeze câte 12 ore pe zi în închisoare, ci găsirea finanțării pentru el. Cu toate că trăim într-o lume în care puțini mai păstrează amintirea zilei de ieri și în care interesul pentru temele grele și delicate este mult scăzut, subiectul filmului ar trebui să suscite interesul câtor mai mulți dintre noi.

Toma Enache speră că există suficienți oameni cu conștiință, purtători de adevăr și de lumină, iubitori de adevăr și de dreptate, care vor veni să vadă acest film și care îi vor îndemna și pe alții să-l vadă.

În plus, echipa care a realizat această peliculă va face tot ce se poate, prin mijloacele moderne de azi, ca oamenii să știe că există un film care se numește „Între chin și amin”.

Toma Enache

Toma Enache: „Îmi doresc ca spectatorii să vină la film cu inima și cu sufletul deschise ca să poată vedea și simți cât mai mult din tot ceea ce filmul conține, ascunde sau arată.”

 

Toma Enache: „Filmele sunt bucăți de adevăr…”

Toma Enache nu e sigur că se poate schimba ceva semnificativ în mentalul colectiv prin filmele sale, chiar dacă lăuntric e posibil să-și dorească așa ceva. Cu siguranță însă, unele filme pot contribui la aflarea unor adevăruri dureroase despre o anumită perioadă, despre anumiți oameni sau despre noi înșine.

Filmele sunt bucăți de adevăr care întregesc percepția despre viață sau deschid noi orizonturi de percepție a vieții. Nu știu cum ar trebui să arate un scurtcircuit al societății românești deoarece noi, românii, suntem imprevizibili și în același timp greu de scurtcircuitat. Și mai e ceva care ne determină să fim mai degrabă sceptici. Când ni se întâmplă ceva rău, avem tendința de a uita foarte repede.

Un om precum Toma Enache nu a putut crește departe de cărți, filme și oameni de calitate. Pe el l-au format familia, școala cu profesorii ei și oamenii cu care s-a intersectat în viață. Începând de la învățătoarea sa, la profesoara de limba română și toți ceilalți profesori cu care a studiat de-a lungul vieții, și-au lăsat amprenta asupra a ceea ce este el azi.

Pentru regizor, viața e un puzzle format din bucăți cu experiența de acasă, cu bucăți din ce învățăm la școală, cu bucăți din ce înțelegem cu mintea noastră, cu bucăți din valorile în care credem. Și pe toate astea le leagă cumva credința sau iubirea sub toate formele ei.

În ceea ce privește modelele pe care ar trebui să le urmeze societatea românească, Toma Enache consideră ca făcând parte din elită toți oamenii de calitate, indiferent de studii și de locul în care trăiesc și își desfășoară activitatea.

Elita înseamnă oamenii capabili să scoată la lumină ce e mai bun în ceilalți, oamenii care răspândesc iubire și asupra altora. Oameni care îi fac și pe alții să simtă compasiune pentru semenii lor. Elita sunt oamenii care prin exemplul lor ne-au făcut sau ne fac să vărsăm o lacrimă.

Dintre cărțile care i-au rămas cel mai aproape de sufletul său, poate menționa „Viața e în altă parte” a lui Milan Kundera, „Insula din ziua de ieri” a lui Umberto Eco, „Lupul de stepă” a lui Hesse, „Tunelul” lui Sabato, „La umbra fetelor în floare” a lui Proust și cărțile de poezie.

 

Toma Enache, între film, regie, actorie și scenarii

A știut că vrea să facă toată viața film abia când s-a apucat de „Nu sunt faimos dar sunt aromân”, debutul său cinematografic. Îi place filmul pentru că, pe lângă faptul că poate ajunge la foarte multă lume, are și avantajul că poate fi purtător de adevăr și real chiar și atunci când e pură ficțiune.

E greu să spună în ce poziție se simte cel mai bine. Ca scriitor sau scenarist e foarte greu să renunți la ceva. Ca regizor ești nevoit să renunți tot timpul.

Ar regiza scenarii scrise de alții dacă i-ar plăcea foarte mult subiectul, însă ca regizor e ca și cum ar rescrie tot scenariul la filmări și la montaj. Ca actor, e o bucurie să joace, din simpla plăcere de a juca, pe care speră să nu o piardă niciodată.

Ca actor te simți bine, ca scenarist dai viață personajelor în care se simt bine actorii, iar ca regizor ai bucuria să unești bucățile de adevăr și de imagini așa cum le visezi sau așa cum le-ai imaginat.

Nu în ultimul rând, Toma Enache accentuează și elementul cheie pe care un regizor și un scenarist trebuie să-l atingă pentru a obține succesul: să știe să povestească împreună. Unul în cuvinte, celalalt în imagini, ca și cum ar merge împreună pe sârmă.

La filmul „Între Chin și Amin”, scenaristul principal a fost Elena Enache. Ea a scris cuvintele, în timp ce soțul ei a făcut tăieturile, iar un alt coleg a făcut corecturile. Doar așa, mersul a fost în echilibru.

 

Cu gândul la următoarele filme

Toma Enache are în plan trei scenarii cu bugete diferite. În funcție de finanțarea pe care o va obține, vom mai vedea lucruri frumoase ieșite de pe mâna lui.

Până atunci, mergeți neapărat să vedeți în cinematografe „Între Chin și Amin”. Puteți urmări programul pe paginile de Facebook dedicate filmului sau regizorului. La cele două premiere de gală de la București și de la Constanța, filmul a fost deja vizionat de peste 1000 de oameni, mulți cu lacrimi în ochi. Începutul e plin de speranță! Urmează alte 40 de orașe în care va fi lansat luna aceasta.

Am învățat de la Toma Enache că un scenariu trebuie să spună un adevăr pentru a captiva publicul. O poveste! O poveste cu un adevăr! Mergeți să vedeți filmul pentru a descoperi atât povestea, cât și adevărul!

Cel mai important e să faci filme în care să crezi. Să crezi tu în primul rând, pentru că doar așa vor crede și ceilalți. Iar când alegi ce vrei să faci, să alegi un subiect care preocupă mai mulți oameni. Ceva așteptat de multă lume. Iar lucrurile astea se simt, se văd, se știu.

Salex Iatma

Salex Iatma e un actor, scenarist, scriitor și muzician din noul val de tineri care deja și-au confirmat valoarea. A devenit celebru mai întâi datorită romanului publicat la o prestigioasă editură pe vremea când încă era elev de liceu, apoi ca scenaristul care a adus primul film românesc pe Netflix. 

 

Salex Iatma s-a născut pe 8 mai 1988 în Buftea și a fost mereu pasionat de partea artistică. Așa a ajuns să facă teatru, regie, muzică, să publice un roman și să fie azi unul dintre tinerii valoroși care fac performanță în domeniul artei cinematografice.

 

Cine este Salex Iatma și ce vrea el să schimbe în mentalul colectiv prin filmele sale? Ce ar trebui să știe despre dumneavoastră o persoană care încă nu vă cunoaște?

Sunt un om pasionat. Nu m-aș descrie cu mai multe cuvinte.

Nu mi-am propus niciodată să schimb pe cineva prin filmele mele. Vreau doar să dau o perspectivă diferită anumitor situații, să îl ajut pe omul care își oferă 90 de minute în cinema sau în fața micului ecran, să iasă din cotidian și să mediteze cu mine asupra unor momente excepționale din viața închipuită a unor oameni cu care ne identificăm.

Persoana care urmează să ma cunoască ar trebui să știe doar să nu întârzie. Punctualitatea este momentul zero al unei relații.

 

Care sunt cărțile, artiștii, filmele și oamenii care v-au format? Care sunt valorile după care vă trăiți viața?

Asta mi se pare o întrebare extrem de grea pentru că nu e un proces conștient la mijloc. Sunt cărți și filme pe care le-am citit/văzut și de care am uitat complet. Ani mai târziu, m-am surprins lucrând piese sau scenarii cu aceeași temă și cu o optică similară.

Din procesul conștient al formării mele artistice aș putea să spun că face parte “Bătrânul și marea” a lui Hemingway. Găsesc aici o preocupare constantă a existenței mele: călătoria omului în universul credinței. Lupta mea constantă cu acea parte din mine care vrea să aducă la mal ceva concret, ceva măreț, edificator. Neliniștea chiar anxioasă a unei călătorii de care uit mereu să mă bucur. Procesul meu de creație agresiv și dăunător celor care mă iubesc. Mă zbat, mă lupt cu peștele și uit de mine si de ceilalți. Ajung la mal cu un schelet, sunt dezamăgit și apoi o iau de la cap. Dacă aș continua să spun ce simt față de această operă aș scrie mai mult decât opera în sine. Și probabil aș sfârși ca autorul, așa că mă opresc 🙂

Valorile după care mă ghidez sunt: punctualitatea, respectul față de munca celorlalți și respectul față de idei autentice.

 

Am înțeles că ați avut o trupă de gothic metal, Inopia. Care e povestea ei?

A fost extrem de multă pasiune acolo. Atât de multă că s-a încheiat cu două căsătorii în interiorul trupei :)). Alexandru Dăscăloiu, toboşarul, s-a căsătorit cu flautista Irina Dăscăloiu, iar vocalul Ştefan Ion s-a căsătorit cu Georgiana Ion, basista noastră.

I-am iubit şi respectat mult pe aceşti oameni alături de care am trăit patru ani excelenţi şi, când s-au mutat şi au plecat la casele lor, în oraşele lor, nu am găsit puterea necesară să îi înlocuiesc. Ăsta a fost finalul. Şi dacă nu a schimbat nimic în lumea muzicii dar a format două familii, mă declar fericit.

Am un singur regret legat de trupa Inopia. Înainte de despărţire am compus un cântec pe versurile lui Ştefan Augustin Doinaş, “Mistreţul cu colţi de argint”. A fost, cred, cea mai bună piesă a noastră şi nu am apucat să o cântăm decât o dată. Mi-am promis că într-o zi o să-i adun pe toţi să o înregistrăm. Dar mă tem că piesa asta o să fie mistreţul care mă va doborî. Regretul meu etern.

Rămân însă pasionat de sunet în cea mai simplă formă a lui. Cred în puterea lui vindecătoare, în puterea lui de a comunica sentimente fără cuvinte. Mi se pare cea mai mare invenţie a omului, sunetul artistic. Mai mare decât roata şi focul la un loc.

Metalul mi se pare o revoluţie a muzicii pentru temele pe care le pune în discuţie, pentru preocuparea autentică a metalistului faţă de societate. Cel mai bun exemplu pentru mine este System of a Down, care e o trupă ce a susţinut campanii umanitare, proteste la adresa războiului inutil şi inegal între armate şi popoare.

Aş aminti Rage Against The Machine, care transmit o dorinţă extremă de a ieşi în stradă şi a-ţi susţine cauza. Îmi plac şi trupe mai obscure cum ar fi Edge of Sanity sau Obituary. Nu aş putea să fac o listă. Sunt doar primele trupe care îmi vin în minte acum. Dacă aş răspunde din nou, ar fi alte trupe.

În ceea ce priveşte oamenii care au prejudecăţi, îi înţeleg. E o coajă dură de care trebuie să treci să ajungi la sâmburele, la esenţa acestui gen. O faci doar dacă ai preocuparea şi disponibilitatea emoţională necesară. Oamenii trebuie să vină spre gen şi nu genul spre oameni. Eu pot doar să le transmit că există valoare autentică în muzica metal spre deosebire de alte genuri care au o coajă moale şi uşor de pătruns, dar nu au sâmbure.

Salex Iatma

Salex Iatma

 

Care a fost punctul zero când ați știut că toată veți avea o viață artistică?

Aveam şase ani. Eram la o înmormântare cu străbunica mea. Murise Gheorghișan. Avea vreo 90 de ani. Era o zi tristă dar nu era tragedia zilei. Toată lumea plângea pe rând. Se oprea o băbuţă, începea alta. Organizat, de la stânga la dreapta în jurul sicriului. Îţi venea rândul să plângi, plângeai, nene. Că doar nu ai venit să mănânci coliva omului şi să-i bei ţuica degeaba. Cam două minute de bocit. Poate mai puţin, dar nu mai mult. Şi plânsul cam venea spre mine.

Am simţit presiunea de a spune ceva. M-am agăţat cu mâna de sicriu, că aşa văzusem că e mişcarea scenică standard şi am început: “Un’ te duci, tu măăăăăă, Gheorghișaneeeee, măăăăă! Cine mai dă la raţe, măăăăă cine le mai strigă pa bătăturăăăă?” Înmormântarea a devenit show de comedie în secunda următoare. O băbuţă a comentat cu lacrimi în ochi: “Ţaţo Sando, pe-ăsta trebuie să-l faci actor”.

Nu mi-a mai ieşit din cap de atunci. Mai târziu un pic, visul meu s-a cizelat. Am aflat că şi mama a avut visul ăsta, mi l-a insuflat, apoi am cunoscut-o pe Mihaela Munteanu întâi profesoara, apoi, soţia mea. De acolo am mers doar în acest sens.

 

”Afară nu este nici un anotimp”, e volumul de proză scos de Humanitas pe vremea când erați în liceu. Care e povestea lui? Cum a ajuns el să fie publicat de o editură prestigioasă?

În primul rând am scris acel roman ca o terapie. Treceam prin momente grele, încercam să procesez despărţirea părinţilor mei în timp ce mă luptam cu hormonii adolescenței. Încercam să înţeleg lumea şi aşa o înţelegeam atunci, cu personajele şi situaţiile care s-au născut ca să îmi domolească trăirile mele extreme, contrastante. Încercam să înţeleg Timpul şi mă tem că L-am înţeles. Mă bântuie de atunci. Mă fac că nu îl văd, dar îmi suflă în ceafă şi aşteaptă ceva de la mine. Încerc să spun că era şi este o preocupare autentică.

Nu o luam ca pe scrierea unui roman spre publicare. Era o exorcizare făcută acasă, noaptea când nu aveam somn şi mă simţeam bântuit de ceva ce nu avea formă, era bun şi rău deopotrivă. Sau pe băncile şcolii când nu găseam sensul în ceea ce se predă la şcoală.

Întâi i l-am citit Mihaelei Munteanu care s-a îndrăgostit de el. Eu îl uram. Nu pentru că era prost ci pentru că ieşise din mine. Şi aveam ceva cu mine. Îmi reproşam ceva. Nu ştiu ce îmi reproşam cum nu ştiu nici acum. Mihaela a insistat că e minunat. Am început să o cred.

Am dat romanul şi mamei mele şi noului meu tată. Mama s-a îndrăgostit şi ea de roman, tatăl meu cel nou n-a vrut să vorbească cu mine din cauza finalului. L-a enervat, l-a durut, l-a frustrat finalul. Dar l-a acceptat până la urmă. Am râs împreună. Şi am iubit toată familia împreună ceea ce ieşise din mine. Eram mândru că toţi erau mândri de mine. Şi era de ajuns. Nu voiam mai mult. Terapia avusese succes.

 

Știu că ați vrut să-l scoateți pe cont propriu, ceea ce era destul de rar în acea perioadă. Ce recomandați unui tânăr debutant? Editură sau pe cont propriu? Care-s argumentele?

Da. Am vrut. Şi mai bine că nu am făcut-o. Aşa cum spuneam, pentru mine era de ajuns că am spus ce aveam de spus. Nu mă vedeam romancier la vremea aia. Dar s-a întâmplat ceva: am fost la un spectacol de teatru al lui Florin Zamfirescu. Înainte de piesă, era o lansare de carte: “Catifea” a actorului Florin Zamfirescu. Am citit-o dintr-o răsuflare. Am găsit un univers al dragostei în toate formele ei şi un element comun care m-a legat de atunci de cel care avea să-mi devină profesor, mentor şi prieten absolut: elementul comun erau corcoduşele.

În momentul ăla mi-am dorit să vorbesc cu el, dar mi-a fost ruşine să vin în altă zi la teatru şi să-l felicit. M-am gândit că nu are nevoie de felicitările mele. Mă simţeam prea mic să îl reţin cu aşa ceva. Mihaela mi-a spus să-i trimit romanul meu să-l citească. Am tremurat. Voiam din tot sufletul. Aveam nevoie de confirmarea unui suflet pe care îl înţelegeam. Pe care îl stimam, pe care voiam să îl cunosc.

Mihaela i-a trimis romanul. Domnul Zamfirescu s-a îndrăgostit de roman. Mi-a scris prefaţa şi, când a auzit că vreau să îl public pe cont propriu, cred că a vrut să mă cârpească. A zis că aşa ceva trebuie trimis în primul rând la Humanitas. Nu mi-a venit să cred ce aud. L-a trimis chiar dumnealui la editură. Foarte puţin timp mai târziu, mă întâlneam cu editorii. Se publica. Eu dădeam examenul de bacalaureat.

Salex Iatma

Salex Iatma

Ce le recomand debutanţilor? Să creadă în ei. Eu am avut norocul să creadă alţii în mine, dar e noroc. Dacă oamenii amintiţi nu ar fi fost lângă mine, romanul ar fi murit în sertar.

În ceea ce priveşte publicarea la o editură sau pe cont propriu, chiar nu ştiu. Nu prea înţeleg fenomenul în contextul actual, în care avem spaţiul virtual inundat de opere iar oamenii petrec mult mai mult timp acolo decât în librărie.

 

Actor, scenarist, muzician sau scriitor? În care postură vă simțiți cel mai bine? Ce șanse sunt să publicați un nou volum de proză?

Mă gândeam la un moment dat să îmi fac o carte de vizită pe care să scrie: “Salex Iatma – creator”. Şi când oamenii mă întreabă “Ce creezi?” să le răspund “Ce-ţi trebuie”.

Mă simt cel mai bine când termin un scenariu de film. E cel mai fericit moment din viaţa mea artistică. Nici aplauzele pe scenă şi nici autografele pe stradă nu mi-au oferit mulțumirea pe care mi-a oferit-o cuvântul “Sfârşit” pus la 5 dimineaţa pe ultima pagină a unui scenariu. Momentul în care am mai câştigat o luptă cu mine. În care am adus la mal încă un schelet de care m-am bucurat. În care am crezut cu toată fiinţa mea că asta a fost. Asta am vrut. Am câştigat. Apoi, se face 6, recitesc ce am scris şi îmi dau seama că trebuie să mă urc în barcă şi să o iau de la cap. Altă călătorie, alt peşte, alt schelet.

Ca muzician mă simt cel mai liniştit. Când creez o coloană sonoră uit să fumez. Ore întregi. Mă scufund în sunet. Mă emoţionez eu pe mine şi apoi trăiesc în teroare până când văd reacţia primului ascultător.

Cel mai mare examen muzical al meu a fost în faţa lui Florin Zamfirescu. M-a rugat să îi realizez coloana sonoră pentru spectacolul “Adunarea Femeilor” de Aristofan. După ce am terminat l-am sunat şi am fixat o întâlnire pentru următoarea zi. În noaptea aia n-am dormit. Când m-a îmbrăţişat şi mi-a pus mâna pe creştet părinteşte şi mi-a spus “E perfect” am simţit cea mai mare recompensă de când m-am apucat de muzică.

În calitate de actor îmi place să mă joc. Să descopăr posibilităţile unui text fără să îl forţez sau să îl aduc la mine, la nevoile mele. Să îl potenţez. Însă acum iubesc mai mult actoria din perspectiva pedagogică. Predau la Centrul Cultural Buftea unor copii talentaţi şi redescopăr actoria odată cu ei. Sunt, de patru ani, în proces de reîndrăgostire de această vocaţie.

Da, am să mai public romane. Dar pentru asta îmi trebuie o altă viaţă. Un alt fel de viaţă. De aşezare. O altă optică. O altă atmosfera. Lucruri care or să vină. Nu prea curând, dar or să vină.

 

Jucați și teatru sau ați rămas doar la film? Care sunt problemele cu care se confruntă un actor care nu este angajat într-un teatru mare? Cum se pot rezolva aceste probleme ca independent?

În teatru nu am ajuns până acum. Am avut o experienţă care m-a consumat atât de tare încât am renunţat înainte de premiera unei piese la care lucram. Sunt dependent de actoria de film, în schimb. Ideea că poţi lăsa spectatorul să se apropie de tine prin aparat atât de mult încât să îţi vadă cele mai mici gesturi, cele mai fine, cele mai nuanţate, mă face să nu mă pot dezlipi de forma asta de expresie în favoarea exprimării pe scenă. Sunt meşteşuguri diferite, iar eu iubesc mai mult adevărul din film decât pe cel din teatru. Mult mai mult.

Problemele teatrului mare sau mic, sau independent vă spun sincer că mă depăşesc. Nu fac parte din fenomen şi mi-e greu să îl înţeleg. Orice părere ar fi o presupunere.

 

Cum vedeți conceptul de teatru jucat în spații neconvenționale și ce șanse are un actor să câștige atenția publicului într-un astfel de spațiu?

Aici, în schimb, am avut câteva experienţe în calitate de muzician. Da, am văzut actori care au folosit rampa teatrului în spaţii neconvenţionale pentru a ajunge în teatre mari şi am văzut actori care au jucat doar ca să rămână conectaţi la meşteşug.

Publicul acestui tip de teatru este un câştig. Este un public mai preocupat de fenomen, este un public poate chiar mai informat şi mai dispus să aprofundeze teatrul. Unul căruia poţi să îi livrezi mesaje mai profunde şi forme de expresie mai curajoase, inedite.

 

Teatrul își câștigă tot mai greu public, în timp ce filmele atrag constant sume frumoase de bani. Care e explicația și ce se poate face pentru a se schimba această situație?

Nu am o explicaţie legată de teatru dar pot să vă spun că filmul românesc nu generează sumele pe care ni le imaginăm. Un actor, de exemplu, nu poate trăi cu un film pe an şi în cazurile cele mai fericite atât apucă să joace.

Un scenarist nu poate efectiv să scrie mai mult de un scenariu calitativ pe an, iar vânzările nu îţi asigură traiul pe un an de muncă. Un regizor, la fel. Lucrurile stau extrem de prost. Am auzit poveşti de la actori care au luat premii mari la festivaluri şi au cheltuit mai mult pe costumul de covorul roşu decât au primit pe film.

Filmul românesc e în mizerie din punct de vedere financiar. Filmul românesc nu produce. Nu aduce profit pe care să îl poţi reinvesti. Nu există industrie. Publicul larg fuge de filmele româneşti. Iar publicul dedicat e mult prea mic ca să susţină eforturile financiare necesare unui film.

De doar câţiva ani au început să reapară filmele de public şi în mare parte doar în zona idependentă. Și asta datorită unor oameni curajoși, producători independenți cum sunt cei cu care am lucrat și eu, Alin Panc, Alexandru Pop, oameni interesați cu adevărat de fenomen, dispuși să riște și să facă eforturi considerabile. Dar procesul de recâştigare a publicului este unul lung, care are nevoie de susţinere financiară din partea autorităţilor. Sunt semne că vine această susţinere, dar mici. Mult prea mici.

 

Dacă ar fi să alegeți un loc special unde să filmați un film, care ar fi acela și de ce?

Într-o casă la “sfârşitul pământului”. Acolo aş crea un film cu oameni care se dezbracă de toate rigorile societăţii şi îşi îmbrăţişează întreaga lor fiinţă cu tot ceea ce ne face să fim deopotrivă mândri şi să ne fie şi ruşine de noi.

Ar fi un film violent din punct de vedere emoţional în care aş vrea să văd personaje adevărate, care nu au nimic de ascuns şi au o singură şansă de a fi fericiţi: adevărul despre sine cu orice preţ. Ceea ce îi va face nefericiţi până la urmă.

 

Care sunt regizorii preferați și ce ați învățat de la ei?

Îl iubesc pe Kubrick pentru felul său de a se reinventa la fiecare film. De a înţelege un univers atât de vast al emoţiilor şi situaţiilor. Mi se pare un artist complet cu adevărat. Unul care nu se iubeşte pe sine în artă şi iubeşte arta în sine. E idealul meu.

Îl urăsc pe Lars von Trier pentru faptul că mă face să nu mai fiu om timp de trei zile după ce văd un film de-al lui. Mă agresează, mă pune în fața unor emoţii care mă sfâşie, mă modifică şi nu îmi place deloc ce îmi face. Dar este un geniu şi asta fac geniile. Te schimbă. Oricât l-aş urî nu pot să nu-i văd filmele.

 

Ce ați dori să observe cel/cea care vizioneaz un film creat de dvs?

Aş vrea să vadă adevăr. Să creadă ce vede şi să uite că se uită la un film. Să se simtă martor. Asta e cea mai mare realizare a unui artist.

 

”Pup-o, mă!” e o comedie lansată recent care se bucură de un real succes. Care e povestea ei?

Una foarte simplă. Alin Panc şi Alexandru Pop şi-au dorit multă vreme un film românesc autentic, emoţional şi comic. Au căutat scenarist pentru asta până m-au cunoscut pe mine prin Camelia Popa cu care mai lucrasem înainte şi în calitate de actor şi de scenarist.

Am vibrat la aceeaşi frecvenţă şi m-am apucat de scris. Filmul a avut reacţii bune pentru că întreaga echipă a avut o vibraţie bună, pozitivă care s-a regăsit în realizarea filmului.

Salex Iatma

Salex Iatma, scenaristul care a adus primul film românesc pe Netflix

 

Ați făcut primul film românesc care a ajuns să fie difuzat pe Netflix. Cum s-a ajuns la performanța aceasta?

În momentul în care ai succes de casă încep să conteze din ce în ce mai puţin lucrurile pe care le aminteam mai devreme. Netflix este interesat nu doar de Ghinionistul, mai nou negociem şi pentru ”Pup-o, mă”. Suntem în discuţii extrem de avansate. Eforturile filmului independent românesc se văd mai bine din afara ţării, din păcate.

 

Una dintre cele mai mari provocări pentru un artist în zilele noastre este obținerea finanțării pentru realizarea oricărui proiect la care visează. Ce sfaturi ați da unui tânăr care vrea să se îndrepte spre cariera artistică?

Să-şi caute producător. Nu poţi să le faci pe toate. Am încercat. Te consumă şi te face să vrei să renunţi.

Să fie sigur, în afara oricărei urme de îndoială, că vrea să facă asta. Arta îţi cere mult mai mult decât îţi dă. Dacă poţi trăi cu puţinul pe care ţi-l dă, fă-o! Dacă nu, renunţă.

Arta nu te alege pe tine, tu o alegi pe ea şi se poartă în consecinţă. E rea cu tine mai tot timpul, te face să te îndoieşti de tot ce crezi şi te pedepseşte când oboseşti. Renunţă la tine imediat dacă îţi dai timp de odihnă. Te consumă tot timpul. Nu te lasă nici o secundă. Poţi fi fericit doar dacă înţelegi lucrurile astea şi procesul ăsta e ceea ce cauţi în viaţă.

 

Cum arată elita României în zilele noastre și care sunt modelele pe care credeți că ar trebui să le urmeze societatea românească?

Cred că suntem într-o mare criză de modele. Nu doar în România, ci în întreaga lume.

Elita ar trebui să fie în rândul academicienilor noştri care, fără să generalizez, în loc să emită judecăţi de valoare, emit judecăţi politice părtinitoare. Care îşi aliniază părerile după statistici în loc să emită păreri care să le schimbe.

Elită avem în toate domeniile. Avem oameni buni, pasionaţi, cu rezultate pe măsură. Dar nu pot fi modele într-o societate structurată de nevoi primitive. Pentru că acum suntem primitivi în nevoi.

 

Ne puteți spune câteva dintre planurile de viitor? Ce filme mai pregătește Salex Iatma?

Am un proiect de suflet pe care îl tot amân pentru că am nevoie de timpul despre care vorbeam. Un film despre un eveniment istoric trecut cu vederea. Nu vreau să spun mai multe acum, dar voi spune tot ce ştiu la momentul potrivit.

Bogdan Mureșanu Cadoul de Crăciun

De la începutul toamnei și până în prezent, regizorul Bogdan Mureșanu a reușit să câștige 9 din 12 festivaluri la care a fost prezent cu cel mai recent film al său, „Cadoul de Crăciun”. Un astfel de succes nu poate trece neobservat pentru publicul român. Regizor și scenarist de nivel mondial, Bogdan Mureșanu realizează o analiză completă a excepționalelor performanțe românești din domeniul cinematografiei.

 

Bogdan Mureșanu s-a născut în București în anul 1974. Absolvent al Colegiului ”Sf. Sava”, a fost prieten încă de mic cu scrisul. A scris o carte, a avut o carieră prodigioasă în advertising, dar până la urmă a învins pasiunea pentru film. Deși e de formație scenarist, și-a dovedit calitățile și în calitate de regizor. A și scris o carte de povestiri, ”Erata”.

Pasionat de limba spaniolă pe care o și vorbește foarte bine, Bogdan Mureșanu e atras mult de literatura sud-americană. Îi plac mult Borges, Marquez, Julio Coltazar, Mario Varga Llosa, Ernesto Sabato.

 

„Cadoul de Crăciun”, scurt-metrajul cu 9 premii internaționale

„Cadoul de Crăciun” este o comedie neagră despre ultima zi de comunism (20.12.1989). O familie află că băiatul de 7 ani a trimis o scrisoare de Moș Crăciun în care a enumerat toate dorințele familiei, inclusiv cea a tatălui de a-l vedea pe Ceaușescu mort.

Filmul a avut parte de reacții interesante de pretutindeni din Europa, în special în Europa de Vest, ceea ce e surprinzător cât timp subiectul ar părea că nu li se adresează.

Pe Bogdan Mureșanu, foarte preocupat de libertatea individului, l-a interesat cum anume se sfârșește un regim, o lume, care sunt tranzițiile evoluției umane și sociale. Iar aceste aspecte sunt foarte bine scoase în evidență în filmul său.

O bucurie mare pentru mine a fost să văd recent că România are o asemenea societate civilă în stare să stea în frig luni întregi doar pentru niște principii.

Dintre cele 8 premii, menționez Premiului I Alcine (Spania), Marele Premiu al Competiției de scurtmetraj la Festivalul Internațional de Film de la Cottbus (Germania), Marele Premiu de la Festivalul de la Izmir și Premiul Juriului la Festivalul de la Montpellier. La aceste festivaluri se înscriu mii de filme, dintre care intră în concurs 25-30.

„Cadoul de Crăciun” urmează să fie prezent și la alte festivaluri, ceea ce face lista de premii deschisă în continuare pentru acest film.

Un act artistic trebuie să fie onest, cinstit, dincolo de orice premii câștigate.

Kinotopia, casa de producție care pregătește filme premiate

Toată viața, Bogdan Mureșanu și-a câștigat banii în modul cel mai improbabil cu putință. Mai întâi a fost scrisul. A fost jurnalist și a lucrat în publicitate vreo 10 ani făcând copywriting. După ce a plecat, și-a deschis o mică firmă de producție publicitară, cu scopul de a-și permite să scrie pentru film.

Pentru că a început să fie invitat tot mai des ca scenarist pentru filme de afară, publicitatea a ajuns treptat pe locul 2. Așa a apărut Kinotopia, companie de producție de film pe care a fondat-o în urmă cu vreo 10 ani.

Acum, Kinotopia produce documentare, animații, lung metraje în lucru. Totul e posibil datorită unui grup de prieteni alături de care lucrează în companie. Dacă animația la care lucrează în prezent va avea succes, probabil vor trece la lung metraje de animație.

Cel mai important e să nu-ți stabilești standardul de calitate cu tine, cu prietenii tăi, ci să știi care este centrul de excelență din domeniu și să fii în contact cu cei mai buni.

Bogdan Mureșanu Cadoul de Crăciun

 

Animația, marea provocare pentru Bogdan Mureșanu

În prezent, Bogdan Mureșanu lucrează la un proiect asemănător cu „Cadoul de Crăciun”, tot comedie neagră, numit „Ieșirea de urgență”. Acesta are mai multe povestiri ce se petrec toate în aceeași zi. Un alt proiect în lucru este o animație numită „Magicianul” sau „Ultimul spectacol”, despre care unele voci preconizează că va fi cea mai bună animație românească.

În afară de Gopo, nu prea avem alte nume foarte mari care să se fi remarcat cu adevărat în domeniul animației. Nu avem tradiție pentru că nu avem nici școală de animație, amintește regizorul. El o apreciază mult pe Anca Damian, un regizor care a avut curaj și a împins nivelul animației românești. Atâta doar, că tehnica slow-motion (gen păpuși) permite doar o mișcare a cadrelor frame cu frame, ceea ce nu e același lucru cu animația clasică. În zona asta există pași și filme notabile care s-au făcut în ultimii ani, ajungând să concureze în festivaluri și să câștige premii.

Cu toate că avem foarte mulți tineri profesioniști în IT, majoritatea se îndreaptă către crearea de jocuri, unde se câștigă foarte mulți bani. De aceea, se găsesc greu graficieni foarte buni dispuși să lucreze în industria de animație. Lucrurile se pot schimba atunci când prima animație românească va avea un succes imens. Se deschide o cale astfel și se trezește interesul pentru domeniu.

Până la acel moment, Bogdan se perfecționează în domeniul animației inspirându-se de la francezi sau belgieni, considerați cei mai buni din Europa. Recunoaște că a fost atras în această direcție de doi frați româno-britanici, Anton și Damian Groves, care locuiesc în București. Pentru ei a scris un scenariu de animație în urmă cu câțiva ani. „Opinci” este o poveste teribil de frumoasă despre prietenie și prezintă primul om din lume, român, care a înconjurat globul pe jos în 10-11 ani, intrând în Guinness Book. Filmul va fi gata în foarte scurt timp în regia celor doi frați, cărora le datorează interesul său crescut pentru tehnicile animației.

Bogdan Mureșanu Cadoul de Craciun

Bogdan Mureșanu: ”Îmi place chestia asta de pionierat cu animația…”

Adevărata încercare este însă „Magicianul”, conceput după o povestire scrisă de Bogdan în vremea studenției. Scenariul acestui film a câștigat chiar un premiu acum câțiva ani. Acțiunea se petrece în Sulina anului 1910, iar regizorul folosește o tehnică inedită.

A ales varianta animației deoarece producția ar fi costat extrem de mult dacă s-ar fi recreat portul Sulinei. Chiar și așa, este nevoit să cheltuie 180.000 euro, mult mai mult decât s-ar fi așteptat însă de 2 ori mai ieftin decât în varianta peliculei.

 

De ce sunt filmele românești mai apreciate în străinătate

Prima dintre marile provocări ale unui regizor în România rămâne finanțarea. Cum faci să-ți acoperi bugetul filmului, e o întrebare pe care și-o pun toți cei care vor să facă filme în România. Bogdan Mureșanu este recunoscător multor oameni care l-au ajutat, unii chiar de la Centrul Național al Cinematografiei.

E esențial să poți să treci peste partea asta birocratică, care te poate îngropa. La C.N.C, stau oamenii cu sacoșe pline cu dosare pentru a putea crea un film.

A doua mare provocare este publicul român. E o foarte mare distanță între gustul audienței românești și al celei generale festivaliere din Europa. Nu se apreciază aceleași filme.

Filmele românești, astea bune care se fac, sunt extrem de apreciate, sunt văzute în Europa, în lume. Oamenii vorbesc despre ele ca de niște realizări artistice extraordinare. La noi, sunt detestate. Dintre numeroasele explicații, contează mult și faptul că avem un public prea mult expus cinematografiei comerciale americane, la care se adaugă lipsa sălilor de cinema de artă.

Nu avem o industrie cinematografică. Știai că la noi nu sunt anunțate sesiunile C.N.C? Suntem de râsul lumii. Mă întreabă parteneri de afară care vor să facă filme în România și tu le zici că nu știi când au loc și lor nu le vine să creadă. La noi nici nu se pot depune formularele online. Și mai vrei să faci industrie cinematografică? Un film nu se face singur.

De ce nu se fac premiere la noi, în cazul filmelor autohtone, și se fac întâi internaționale, e o întrebare pe care probabil și-o pun mulți cinefili. La noi, întâi se face turul festivalurilor internaționale. Abia peste vreo doi ani, filmul ajunge în România, pentru că publicul român este avid de premii. El nu dă doi bani pe un film sau act artistic până nu e premiat în afară. Recunoașterea și validarea lui peste hotare schimbă perspectiva românilor asupra acelui produs artistic, declară regizorul român.

Premiile sunt bune, dar ele nu creează un fenomen. Trebuie să ai și oameni care fac din ce în ce mai bine ceea ce fac deja zilnic, fără să se gândească la recompense.

 

Educația cinefilă la români și avantajul competitiv al filmelor românești

Se spune că românii nu vor să vadă pentru că e un fel de oglindă cinematografică prea realistică. Eu nu cred asta. Orice om care ar fi educat în direcția asta, ar ajunge să aprecieze filmele românești bune care se fac.

Bogdan Mureșanu îmi arată că publicul român e obișnuit cu cinematografia americană, mult prea editată. Imaginile se succed cu mare viteză, mascând astfel actoria proastă. Filmul are un aer fals, dar astfel dorit de producători.

În schimb, cinematografia românească are de a face mai mult cu neorealismul italienilor pe care părinții și bunicii noștri îl adorau (La Dolce Vita, Hoțul de biciclete șamd). Acolo se punea accentul pe scenariu, pe replici pe bune, ca-n viață. Publicul trăiește respectiva situație pentru că nu e tăiată. Regizorul dorește ca publicul să capteze bucata de realitate pe care el reușește să o creeze, nu să o falsifice.

Creatorii de film din România sunt foarte talentați că reușesc să facă lucrul acesta, care nu e deloc ușor. Așa au ajuns filmele românești să fie cunoscute și apreciate. România în cinematografie stă fantastic!

Eu sunt mândru că sunt român când merg într-un workshop de scenaristică și toți spun că suntem printre primii ca performanță din Europa. Gândește-te că în Franța există vreo 265 de premiere pe an, și puține sunt chiar bune. În România, abia dacă sunt 20 de filme pe an. Miracolul e că dintre acestea 20, vreo 5-6 sunt chiar fantastic de bune și nimicesc totul prin jur prin premiile pe care le obțin pe la festivaluri. Iar asta cu un buget de 5-10 ori mai mic decât al celor din Vest.

La noi există performanță pentru că există gândire, personal foarte bun. Sunt oameni pe partea tehnică care au lucrat în ultimii ani foarte mult pentru producții americane, au învățat multe lucruri de la ei și acum le fac excelent.

Bogdan Mureșanu Cadoul de Crăciun

 

Oamenii care i-au influențat evoluția

Bogdan Mureșanu a avut fler în a-și alege prietenii. Îi are de la 19 ani și toți au reușit în domeniile lor artistice. Cu toate că a fost o perioadă când era foarte greu chiar și să aspiri să devii artist, ei au reușit. Unul e scriitor, altul e pictor și scriitor, altul e artist conceptual. Faptul că a avut prieteni care au avut curaj și inteligență artistică, a contribuit și la crearea unui fel de emulație.

Cât a lucrat în publicitate, în ciuda firii boeme, a învățat să lucreze sub presiune și să livreze la termen, cu multă seriozitate. A învățat să se educe într-un fel încât să nu dea vina pe lume pentru a-și justica vreun eșec. Aici a întâlnit un om extraordinar, Liviu David, fost director de creație la NEXT, ce a lucrat și în Australia. De la el a învățat că, dacă poți să faci ceva, atunci fă-o cât de bine poți pentru că lucrezi cu tine.

În 2011, Bogdan a scris un scenariu pentru Victor Rebenciuc („Tuns, ras, frezat”). Printr-un concurs fericit de împrejurări, scenariul a ajuns la marele actor, care a acceptat să se facă filmul, ajutând la realizarea lui. Își mai aduce aminte și acum momentul când Victor Rebenciuc i-a spus în mașină, cu umor, că ”Toată lumea are dreptul să facă un film prost”.

Acesta a fost și primul film ca regizor al lui Bogdan Mureșanu. Filmul a fost premiat la festivalul „Anonimul” și a ajuns la un festival de categoria A la Montreal. A luat numeroase alte premii, fiind un botez extraordinar pentru Bogdan ca regizor. Filmul a călătorit prin lume, iar asta l-a încurajat să continue pe acest drum, ca regizor în paralel cu munca de scenarist.

 

Cinematografia contemporană românească

Bogdan Mureșanu îi numește pe Lucian Pintilie, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu drept creatorii preferați de filme din România. Au o videografie fantastic de bună, care transmite adevăruri universale de mare impact. Nu întâmplător, oamenii aceștia sunt cunoscuți în toată lumea și s-a ajuns să se facă doctorate despre Cristi Puiu și filmele sale, de exemplu.

Deși avem impresia că filmele lor țintesc un public local, faptul că sunt foarte apreciate peste tot în lume e cea mai bună dovadă că acestea au un mesaj universal. În caz contrar, ar trece neobservate. Culmea, filmele românești comerciale, care au mare succes la noi și care au fost făcute cu gândul că toată audiența o să rezoneze la mesajul transmis, nu ajung să aibă succes dincolo de granițele țării.

Li se reproșează deseori regizorilor români că disprețuiesc audiența. Bogdan Mureșanu are o altă părere. Aceștia au doar o audiență pe care o respectă. E audiența europeană festivalieră, care este foarte mare. În cele din urmă, se uită sute de mii de oameni la filmele acestor regizori. Incomparabil mai mulți spectatori decât un film care respectă audiența generală din România.

Regizorii știu ce fac. Există niște gusturi rafinate ale unui public elevat, obișnuit să se ducă la festivalurile de film să vadă concurând mari regizori. Când un regizor român triumfă acolo, asta nu înseamnă că își disprețuiește audiența generală care vrea să râdă din orice. Înseamnă că respectă audiența lui care e aia a unui public elevat care e mai numeros decât audiența generală din România.

Bogdan Mureșanu Cadoul de Crăciun

Problema e și faptul că foarte puțini români merg la cinema. Un film românesc de succes abia dacă ajunge să aibă 80000 de spectatori, pe când în Cehia, de exemplu, un film local are lejer 1 milion de spectatori. Dacă filmele românești ar avea un public mai numeros, sigur s-ar face mai multe filme pentru acest public. Dar regizorii și producătorii români își fac și ei un calcul înainte de a realiza un film. Publicul român nu mai crește decât cu premii, ceea ce e o mare problemă, atrage atenția Bogdan Mureșanu.

Sper că v-am convins că trebuie să urmărim cu mai mare atenție filmele românești. Cât despre „Cadoul de Crăciun”, acesta continuă să strângă premii. Următoarele filme ale lui Bogdan vor fi lansate în curând, așa că e indicat să fiți cu ochii pe activitatea acestui regizor și scenarist român care deja face parte din elita creatorilor de film din lume.

Violeta Bîrlă

Violeta Bîrlă are 35 de ani şi este scriitoare, actriţă, regizor şi scenarist. Violeta iubeşte păsările, copiii şi frumosul. În 2013, după publicarea cărţii sale autobiografice intitulată „În numele inimii”, a realizat primul său scurt metraj, „Pe urmele tale”, care i-a adus recunoaşterea internaţională şi zeci de premii internaționale. Al doilea scurt metraj scris şi regizat de ea a fost „Sunetul Orizontului”, iar în 2015, a urmat al treilea titlu, denumit „Perla”. În luna noiembrie a acestui an, a avut loc premiera celui de al patrulea scurt metraj, „Inimă Albastră”, unde o are ca protagonistă pe actriţa Maia Morgenstern.

 

Violeta Bîrlă, copilul care a fost abandonat, a trăit în orfelinat şi a ajuns regizor

Violeta Bîrlă s-a născut pe 5 octombrie 1983 la Focşani, în Vrancea. Destinul ei nu are să fie unul dintre cele mai fericite. Dimpotrivă! Abandonată de mamă la scurt timp după naștere, abandonată şi de tată în orfelinatul de la Dumitreşti, Violeta nu va uita nimic din ce a trăit acolo.

Deşi nu le-a lipsit nimic, spune ea, totul i s-a impregnat pe retina sufletului, în cele mai mici amănunte, devenind în timp subiecte de cărţi şi filme. Alături de alte 100 de fete, Violeta a tânjit după o familie, după braţele unei mame şi al unui tată, în special în lunile în care se apropiau sărbătorile. La ele la orfelinat, nu venea nimeni. Lumina sărbătorilor era departe. Lor le rămânea în dar doar dorul, întrebările şi tristeţile, o lume prea mare, rece, pentru nişte suflete încercate!

Atunci, Violeta a ştiut că avea pentru ce să meargă mai departe, că avea pentru cine să lupte în viaţa ei. Pentru ea şi pentru toţi copiii care ajunseseră abandonaţi în orfelinate! Cu acest scop, a reuşit să reziste, iar la 18 ani, deşi nu avea la ea decât bani de pâine când a părăsit orfelinatul, a găsit soluţii demne pentru viaţa ei şi şi-a depăşit condiţia socială.

Sub ce stele se nasc oameni ca Violeta Bîrlă, este greu de spus. Ascultând-o însă, e ușor să realizăm că noi ceilalți facem lucruri mult prea mărunte, iar asta ar trebui să ne pună oarecum pe gânduri. Am stat de vorbă cu Violeta la telefon, într-o zi după ce și-a încheiat premiera la scurt metrajul „Inimă Albastră”. Deşi obosită, nu a ezitat nicio clipă să îmi povestească despre viaţa şi realizările ei.

Nu am simţit cum a trecut timpul şi nici că am vorbit cu un regizor cu atâtea premii. Violeta Bîrlă are capacitatea de a-ţi intra sub piele, în pori, până în măduva sufletului, acaparându-te cu simplitatea ei, de suflet frumos şi firesc. Am avut impresia că vorbesc cu un vechi şi bun prieten, pe care îl cunosc dintotdeauna.

Ascultând-o şi punându-i tot felul de întrebări, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că unii tineri, deşi au norocul de a se naşte şi creşte în sânul unei familii, se pierd undeva pe drum abandonându-şi visele. Dar ea nu a făcut asta! A lucrat mereu, urmându-şi visul. A perseverat şi nu s-a lăsat până când a ajuns să urmeze şi să absolve cursurile de cinematografie de la Cinecitta, Roma.

Violeta Bîrlă

 

Într-o eră a vitezei, unii oameni îşi permit să viseze despre umanitate, exorcizându-şi durerea în artă

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a decăderii şi degradării constante a culturii, educaţiei şi artei, Violeta Bîrlă şi-a permis să viseze despre umanitate, artă şi oameni. A decis să transforme în filme propriile temeri, tristeţi şi lacrimi. Filmele sale pot trezi conştiinţa umană, pot scoate din subsol probleme sociale reale, profunde, cu care ne confruntăm şi pe care le-am putea rezolva. Sunt filme despre familie, dar mai ales despre lipsa unei familii alături de copiii care au atât de mare nevoie de iubire, de îndrumare, de un sprijin pe drumul prin viaţă.

Violeta a decis să îşi exorcizeze durerea în artă, să susţină, constant şi frumos, viaţa şi familia. Uneori, visele ei au fost comune cu visele altor oameni minunați. Se numesc artişti, îngeri într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Alături de aceștia, Violeta a avut vise pe care le-a încercat și le-a împlinit.

Viața ei a fost total lipsită de ambiții, dar presărată de multe încercări, de multă trudă și efort. Tot ceea ce ea a realizat a fost pentru un scop şi ţel nobil, acela din datorie, iubire necondiţionată, dar în special dintr-o obligaţie morală. O promisune făcută sieşi, cu mult timp în urmă!

 

Visul de a deveni actriţă şi credinţa în Dumnezeu

Când am întrebat-o cum a reuşit să facă faţă atâtor greutăţi, mi-a spus că a avut mereu încredere în Dumnezeu şi în visul ei.

De când am fost mică, am avut un vis care mi-a fost mamă şi tată, ajutându-mă să văd lumina în întuneric şi ghidându-mă către omul care sunt acum. Acela de a fi actriță.

Îşi aminteşte cu mare emoţie că a văzut-o pe Stela Popescu când a dat un interviu în care spunea că: „Publicul şi lumea este familia mea!”. Din acea clipă, a ştiut că îşi doreşte o astfel de familie, în care să se simtă bine primită, iubită şi apreciată pentru tot ceea ce este ea ca om, artist şi regizor. A muncit mult să şi-l împlinească. Este greu şi pentru cei care au sprijinul unei familii, mă întreb oare de câtă putere de muncă şi perseverenţă a avut ea nevoie să ajungă aici?!

De când a părăsit orfelinatul, Violeta a simţit întotdeauna să vorbească despre lucrurile pe care oamenii nu vor să le vadă şi nu vor să le audă. Despre realităţi dureroase, dar surde şi mute într-o societate superficială, cu emoţii şi trăiri de carton.

A face film sau a scrie o carte nu este chiar atât de greu. A face un film care să rămână un semn de carte şi de viaţă, care să te trezească în subconştient, este mai greu.

Violeta Bîrlă consideră că societatea a ajuns într-un declin, unde lucrurile parcă s-au răsturnat ca valoare morală şi chiar spirituală. Familiile se destramă prea uşor, copiii sunt abandonaţi prea uşor şi chiar Dumnezeu este părăsit prea uşor, spune regizoarea, în timp ce oftatul din vocea ei sensibilă apasă parcă şi mai mult punctul pe „I”.

Abandonaţi, trişti şi nemotivaţi, copiii vor creşte într-un mediu care îi va modela în ceva ce ei nu sunt.

Copiii sunt asemeni unor diamante neşlefuite, ba de părinţii prea ocupaţi în carieră, ba de societatea care îi ignoră, pierzându-şi astfel orice motivaţie. Un copil care are ceva de făcut, a cărui minte şi suflet sunt mereu ocupate să creeze, nu se mai poate gândi la lucruri rele, ci se va perfecţiona, devenind cumva un adult echilibrat.

 

Cine au fost stelele polare în viaţa sa

Violeta Bîrlă îşi aminteşte cu mare drag de şcoală, de profesorii care au îndrumat-o şi care au avut mereu răbdare cu ea să o asculte şi să o ghideze. I s-au părut mereu ca nişte fiinţe magice, în mâna cărora stătea o baghetă fermecată, prin care le transformau viaţa într-un drum mai frumos şi mai uşor.

Unul din profesorii care i-au marcat viaţa a fost profesorul de limba şi literatura română, Domnul Nicolae Giurcă. Acesta, un altfel de Domnul Trandafir, blând şi blajin, îi spunea mereu zâmbind: „Mergi înainte, Violeta, şi ţine mereu fruntea sus, fata mea! Sunt convins că tu vei ajunge acolo unde îţi doreşti!”. Şi a ajuns, mulţumindu-i şi dumnealui din suflet, pentru tot sprijinul şi iubirea acordată.

Profesorii de cinematografie de la Cinecitta, Roma, după ce au cunoscut-o şi au văzut pasiunea şi dăruirea ei către arte şi teatru, au ştiut că: „România a pierdut un talent veritabil, iar noi am câştigat un mare regizor şi un om de excepţie!”. Un lucru de care Violeta îşi aminteşte emoţionată, dar despre care susţine că este oarecum doar pe jumătate adevărat, deoarece munca ei şi tot ceea ce este şi face ea, se dedică şi României. Violeta se simte minunat în Italia, unde şi-a făcut un locuşor al ei, un cuib, prieteni, dar în acelaşi timp, iubeşte şi ţara unde s-a născut, deşi acolo a cunoscut tristeţea.

Un alt mentor de care Violeta îşi aminteşte cu mare drag este regizorul Cornel Diaconu, despre care spune că, după ce a fost înger pentru tinerii de la cinematografie, a plecat să fie înger, îngerilor. Ea îl descrie ca un om sensibil, caritabil, uman, care a ajutat foarte mulţi copii orfani, dăruindu-se unor scopuri caritabile şi umanitare de-a lungul vieţii sale.

În timpul studiilor, vieţii şi carierei sale, Violeta a cunoscut şi a întâlnit mulţi artişti. Unii timizi, de abia veniţi pe scenele unde se nasc personaje, întâmplări şi o altfel de viaţă, iar alţii consacraţi, ei înşişi stele pe scenele lumii. Una din artistele pentru care Violeta are o deosebită stimă şi preţuitre este Maia Morgenstern, care de altfel a şi acceptat rolul principal în ultimul său scurt metraj.

Violeta Bîrlă

Maria Morgenstern și Violeta Bîrlă

 

Povestea din spatele scurt metrajului „Inimă Albastră”

Inimă Albastră este despre mine, despre unii dintre noi, despre diaspora şi despre copiii care suferă de dorul părinţilor.

Este un film social, aşa cum Violeta Bîrlă ne-a obişnuit încă de la primul film pus în scenă. Un film care în noiembrie a avut premiera şi care a fost nominalizat deja la multe festivaluri de film din Italia şi nu doar.

Când a început să lucreze la proiect, nu s-a gândit nicio clipă la cei care vor da naştere personajelor pe care ea le-a născut din emoţiile sale profunde şi din suflet. Una din artistele care avea însă să fie acolo şi să dea şi mai mare putere rolului şi personajului interpretat, a fost Maia Morgenstern.

Violeta vorbeşte cu mare drag, emoţie şi preţuire despre marea doamnă a scenei şi cinematografiei româneşti. Pentru ea, Maia este nu doar o mare artistă, nu doar o stea a scenei ci însăşi luna scenelor, pe care aceasta a interpretat vreodată un rol. Şi a fost aşa, deoarece dă strălucire, viaţă şi greutate fiecărui personaj. Ţi-l fixează cumva în suflet, în memorie şi nu te lasă să îl uiţi niciodată!

Când i-am propus doamnei Maia să joace în filmul meu, nici nu m-am gândit că va accepta, mai ales că eu nu aveam nici un buget pe care să îl propun. După ce a citit scriptul, doamna Maia a acceptat pe loc propunerea mea. Am fost atât de emoţionată şi fericită, încât nu cred că voi avea vreodată cuvinte să descriu această stare! De atunci, ori de câte ori simt că sunt dezamăgită de ceva sau simt că nu mai pot merge mai departe, îmi amintesc de doamna Maia şi de încrederea oarbă pe care dumneaei a avut-o în mine şi în mesajul pe care eu am simţit să îl transmit oamenilor prin acest film. M-a ajutat să îmi fac un fel de remake propriu, să prind curaj în puterile şi talentul meu şi să am ambiţii şi mai mari pe viitor! Poate chiar un Oscar, de ce nu?

Violeta Bîrlă

 

Cuvânt de încheiere

Este greu să îţi iei rămas bun de la un astfel de om, care ea însăşi poate fi un personaj de carte, de film, de mare excepţie umană. Vorbind cu Violeta şi ascultând-o, ai mereu impresia că ţi se descrie un viitor mare film pe ecrane. Nu poţi înţelege că este vorba despre un om în carne şi oase care a avut un astfel de destin greu. Trecută prin încercări deosebit de încărcate, a depăşit orice obstacol, chiar şi cel al propriei tristeţi şi neîncrederi şi a ajuns aici. Unde? Pe un podium al regizorilor internaţionali!

Cu siguranţă astfel de exemple nu sunt multe şi este bine că nu sunt multe, deoarece numai aşa putem înţelege diferenţa care pe unii ne lasă în mediocritate, iar pe alţii ne duce spre notorietate. Este vorba despre caracter, despre luptă, despre a nu-ţi părăsi niciodată principiile, scopul şi a nu uita de unde ai plecat.

Cum spuneam undeva prin articol, astfel de oameni se nasc sub nişte stele remarcabile, care devin exemple prin tot ceea ce sunt în viaţă, făcând diferenţa clară între oameni şi ajungând în sufletele noastre cu scopul clar de a ne atinge, de a ne schimba şi doar prin faptul că undeva, ei sunt!

Despre Violeta nu este uşor să vorbeşti, cu atât mai mult cu cât este un om a cărui frumuseţe vine din interior. Violeta Bîrlă este frumoasă de la interior către exterior şi invers. Este un izbuc şi un izvor în acelaşi timp. Un om care se revarsă în oameni prin sensibilitate, înţelepciune şi blândeţe. După ce ai vorbit cu ea, categoric nu vei mai fi aceeaşi persoană niciodată. Te vei trezi şi vei privi în jurul tău la oamenii pe care, poate, până atunci nici nu i-ai văzut!

Îţi doresc mult succes în tot ceea ce îţi propui, om frumos, şi oriunde vei fi, să laşi aşa cum tu îţi doreşti, un semn de bunătate, de umanitate şi de viaţă! Să fii mereu acea stea polară care ne învaţă lecţia dură, dar frumoasă a cuvântului om şi omenie, arătându-ne că umanitatea este în noi şi numai de noi depinde să începem schimbarea!