Ramona Sandrina

Am păstrat pentru finalul acestei serii de articole poate cel mai emoționant portret din echipa noastră. De fapt, cred că este cel mai greu articol pe care l-am scris de când mă știu. Ramona Sandrina trebuie înțeleasă în toată complexitatea ei, iar asta nu este cel mai ușor lucru.

 

De ce spun asta? Când citești pentru prima dată un text semnat de ea, te-ai putea gândi că exagerează. Că ridică în slăvi, poate în mod excesiv, oameni care, fără îndoială, merită apreciați.

Dacă însă repeți exercițiul și o citești din nou, începi treptat să o înțelegi. Pornești cu Ramona pe un drum fascinant, în care își pune sufletul pe tavă, într-un mod deopotrivă autentic și înălțător.

Începi să simți la fel ca ea. Tu, pragmaticul preocupat de științe ceva mai exacte, simți cum zidul se dărâmă și ies la iveală sentimente de care nu credeai că ești capabil!

Efectiv te bucuri, împreună cu ea, de succesul, de sufletul, de viziunea oamenilor excepționali despre care scrie. Ajungi să te întrebi prin ce noroc ți-au căzut ochii peste cuvintele unui asemenea făuritor de povești…

Ramona Sandrina este jurnalistul dedicat emoției. Ba nu, rectific. Ramona Sandrina este OMUL dedicat emoției. Tot ce înseamnă ea, reprezintă pasiune, emoție, dragoste pentru frumos.

Cum s-a format un asemenea om, încercăm să descoperim în cele ce urmează!

 

Eroii unei copilării

Într-o zi friguroasă de februarie, în anul 1977, la maternitatea din Oradea, o femeie dădea naștere primului ei copil. Tatăl, ofițer în Armata Română, se odihnea în curtea spitalului după o misiune de salvare a câteva sute de vieți de la o intoxicație alimentară. Îi îmbarcase pe toţi într-un camion militar şi i-a adus cum a putut până la Oradea.

De la fereastra salonului, bunicii nou-născutei Ramona Sandrina își strigau bucuria către un militar prăbușit de oboseală. Acesta și-ar fi dorit un băiat, dar s-a bucurat și de fetiță.

Până să apară și cei doi băieți (Rareș în 1987, Răzvan în 1989), părinții și-au crescut fetița cum au știut. Ramona a învățat să joace fotbal, să pescuiască, să se apere de oricine se lega de ea prin sat sau în fața blocului.

Ramona Sandrina

Pentru Ramona, „la țară” a însemnat în satul Homorog, undeva la vreo 45 km de Oradea. Bunicii din partea mamei, Mitru și Jenica, au fost „Alfa şi Omega mea, protectorii minţii, sufletului şi spiritului meu”, la fel ca Aurelia și Ioan, bunicii din partea tatălui.

Jenica era din Homorog, un exemplu de bunătate, de frumusețe umană și de dăruire. Mitru – un maramureșean care făcuse războiul şi fusese prizonier la ruşi în cel mai groaznic lagăr din Siberia. Fost milițian, Mitru era un mare iubitor de cărți, iar dragostea aceasta a ajuns la toți urmașii săi.

M-am căţărat în toţi copacii din curtea bunicii sau din sat, m-am dat în sanie, am avut căţel, pisică, am fost cu gâştele pe mirişti, am ajutat-o la munca de la colectiv, m-am agăţat de toate căruţele care aduceau fân, am fost la colindat, am fost cu Viflaimul, am ascultat poveştile vecinilor despre război şi am învăţat să spun că sunt a Nelichii Jenichii Gheorghii Vălcanului. Era un fel de Tatăl Nostru în sat să ştii a cui eşti. Am fost extraordinar de neastâmpărată, dar mi-am iubit bunicii dumnezeieşte. Şi părinţii şi fraţii. Iar mama… Mama este farul care mă ghidează oriunde…

 

„Până în clasa a opta, nu mai aveau ce să îmi dea să citesc!”

De la 5 ani de când bunicul o învățase să citească, Ramona a citit tot ce se putea citi. Cărți de povești, lecturi obligatorii, o lume magică a cuvintelor, a întâmplărilor şi personajelor care mai de care mai diferite.

În camera ei din apartamentul din Oradea, chiar și astăzi mai există o bibliotecă mare, plină de cărți deosebit de valoroase.

Acasă, mă ascundeam cu veioza sub plapumă să citesc. Era să iau foc într-o noapte. Aţipisem. După păţania asta, mama m-a certat şi mi-a spus să nu mai citesc noaptea. Nu aveam cum. Eu dacă luam o carte, trebuia să o termin. Nu puteam dormi altfel. Aşa că, am găsit altă soluţie. Am acoperit fereastra uşii de la camera. M-a descoperit şi aşa. Apoi, m-am băgat sub pat. Iar m-a desconspirat. Ultima invenție a fost să mă bag în dulap cu veioza. Asta a ţinut până am plecat de acasă. Nu m-a mai prins.

De fapt, cam totul a fost făcut pentru a nu-și dezamăgi mama și bunicul. Mai târziu, pe doamna învățătoare Păduraru Florica, primul dascăl care a simțit creativitatea micii scriitoare.

Ramona Sandrina

Pentru că, da, Ramona, pe lângă citit, începuse deja să se joace cu scrisul și compunerile. Iubea să-și imagineze diverse lumi și să le descrie. Întâi pentru ea, apoi pentru ochii mamei și bunicului, mai târziu pentru un public tot mai larg!

 

Moș Traian, profesorul de română din liceu, a predat mulți ani poeziile semnate Ramona Sandrina!

Chiar în clasa 1, Ramona a scris prima sa poezie, dedicată mamei. Mie personal nu mi-a mai fost dat să văd așa ceva, un copil de 7 ani care să înțeleagă ritmul, rima și măsura, la o vârstă la care cei mai mulți abia ce învață să scrie…

În toți anii de școală, scrisul a fost mereu alături de Ramona. În fiecare an, a fost selectată pentru olimpiadele de limba și literatura română, cu rezultate excelente la nivel de țară.

O primă recunoaștere majoră a apărut în clasa a X-a, când Ramona a simțit că este un pion important al liceului ”Aurel Lazăr” din Oradea. Atunci, profesorul de română Traian Moș a lansat prima revistă a liceului, unde au fost publicate foarte multe poezii și texte ale Ramonei.

Domnul profesor a predat generaţiilor de după mine, poeziile scrise de mine. Asta mi-a dat şi mai multă încredere şi forţă să cred în talentul meu. Mi-a spus mereu că am capacitatea de a vedea prin oameni, dincolo de ei, să anticipez şi să transform oamenii în poveşti frumoase. Am încercat să fac asta de-a lungul experienţei mele jurnalistice şi nu doar.

 

De la Oradea la Adjud și cei doi copii (aproape) gemeni: Augusta-Maria și Presa!

După ce a încercat două facultăți în Oradea (Drept Juridic și Geografia Mediului), în viața Ramonei a apărut prima schimbare majoră. Alături de primul soț, Ramona s-a decis să se mute în Adjud în Vrancea, un județ de care s-a îndrăgostit imediat.

În 2008, avea să apară fetița lor, Augusta-Maria. Cam în aceeași perioadă, Ramona a lansat „Hanul Poveștilor”, un blog unde, pe lângă poezii, proză, gânduri, participa activ la campanii umanitare, sociale sau educaționale.

Treptat, și-a construit un nume, sub pseudonimul Ramona Sandrina. A început să câștige proiecte de content editor, copywriter sau designer web. S-a bucurat de un program flexibil, de faptul că își câștiga banii din marea ei pasiune și că avea șansa să nu piardă niciun moment din viața fiicei sale.

Primul care i-a oferit încredere a fost Cristi Irimia, Fondatorul Vrancea Media. Cristi îi urmărea blogul și și-a dorit să o aibă pe Ramona în echipa sa. Au urmat colaborări cu jurnaliști deosebiți, cei mai importanți fiind Laura Breană de la Monitorul de Vrancea, Silvia Vrânceanu de la Ziarul de Vrancea, Aurora Martin sau Mihaela Cârlan (fondator la Catchy).

Bineînțeles, Stelian Tănase, din a cărui echipă a făcut parte o bună perioadă de timp. Însă, cel mai important, Sorin Tudor de la WebCultura, platforma mereu deschisă pentru orice text semnat Ramona Sandrina.

 

De ce nișa de cultură și lifestyle?

În timp, Ramona a preferat să-și canalizeze energia către presa de cultură și lifestyle. Este locul unde se poate exprima cel mai bine, deoarece relatarea evenimentelor zilnice nu o reprezintă.

În viziunea ei, rolul unui jurnalist este acela de a trezi conştiinţa, de a atinge, de a schimba, de a participa activ la modelarea umană, socială şi intelectuală a societăţii. În jurnalismul actual, cuvântul a devenit o armă foarte periculoasă, o formă de manipulare sau de distrugere.

Cuvântul, mai poate şi vindeca. Acolo unde alţii au manipulat, cuvântul poate mângâia şi ajuta. Poate modela şi transforma. Poate întinde cumva o altfel de mână omului ca individ şi ca societate şi poate schimba în bine.

Tocmai de aceea, și-a păstrat doar acele colaborări unde are ocazia să promoveze oameni frumoși și talentați. Oameni care îşi depăşesc condiţia, care nu cred în „nu se poate”. Care au înţeles că, indiferent de cât de greu ne este în viaţă, oricâte praguri am avea de trecut, toate soluţiile se află la ei şi la nimeni altcineva.

Genul acela de subiecte pe care jurnalistul obișnuit preferă să le evite. Pentru că, chipurile, nu aduc trafic. Pentru că nu fac parte din filosofia trustului. Sau pentru că el, jurnalistul, pur și simplu nu este capabil să realizeze un portret inspirațional…

 

Rezultate și planuri

Rezultate? Apariții în peste 20 de reviste de cultură, din țară și din afară. Texte publicate într-o antologie internaţională. Apariție în cartea unui mare critic literar.

Un volum de poezii, premii câștigate pentru cele mai bune şi frumoase texte, invitată la o mulțime de evenimente naţionale de cultură sau de motivaţie a tinerilor.

Ce lipsește, încă?

Mi-am dorit mereu să am un fel de centru în care să adun bătrânii şi copiii nimănui. Să fie împreună. Pe cei tineri să îi învăţ să preţuiască oamenii în vârstă şi să le dăruiesc astfel o altfel de familie, iar celor în vârstă, să le ofer şansa de a da mai departe învăţăturile şi înţelepciunea lor şi a le bucura bătrâneţile. Poate că printre ei ar merge şi câteva pisicuţe şi câţiva căţeluşi. Cred eu că animalele vindecă sufletul uman de durere.

Are, de asemenea, trei cărţi la care încă lucrează. Un jurnal despre ea şi fiica ei, o carte despre Egipt și un roman cu titlul „Sub zodia iubirii”.

Mai are de finalizat o carte de poveşti pentru copii. De zece ani este aproape gata, i-ar mai trebui însă cineva care să se ocupe de grafică.

Eu nu mă grăbesc să lansez. Nu sunt interesată să devin best seller sau să fac bani din scris. Pe mine mă interesează doar ca ceea ce scriu să ajungă la sufletul oamenilor şi să fie exact ce trebuie să fie. Cred că şi cărţile au un timp al lor în care trebuie să se nască. Eu nu le grăbesc.

 

Stilul Ramona Sandrina, o visătoare cu texte în regulă

Despre stilul Ramona Sandrina, nimeni nu poate povesti mai bine, în afară de chiar autoarea acestuia:

„Consider că fiecare trebuie să ajungă la un moment dat, după multe critici, eşecuri, căderi, căi sinusoidale, să fie el însuşi. Unicitatea este aceea care face diferenţa în orice şi întotdeauna!

Nu sunt cea mai bună, nu sunt perfectă, poate uneori abordez prea personal subiectele sau persoanele despre care scriu, dar nu mă voi compromite niciodată, pentru niciun editor şi pentru nicio revistă.

Am luptat mult să ajung aici, să îmi formez un stil, să ajung la oameni prin mine însămi. Nu mă voi lepăda de mine, ci voi încerca să devin o versiune mai bună a mea.

Iubesc să văd cum creativitatea mea poate să fie un fel de punte de lansare a unor servicii sau produse. Este interesant să vezi cum datorită magiei din cuvinte, poţi să faci oamenii să se oprească din alergatul lor pe internet, să dea like, să rămână, iar apoi să devină fideli unui anume stil.

Numele meu e Ramona Sandrina. Pentru prieteni sunt Ramo, înșiruitor de gânduri şi visătoare cu texte în regulă. Sunt de „meserie” publicist. Uneori sunt content editor. Alteori copywriter.

Scriu despre copilărie știrbă, cu zâmbet larg și senin. Scriu despre julituri pe genunchi și julituri pe suflet. Scriu despre bunici și mame! Când ele suflă peste suflet, toate trec!

Scriu despre iubire. Cu încăpățânare chiar! Deoarece cred în faptul că iubirea este cheia tuturor lucrurilor bune din noi și din lume.

Scriu despre utopie uneori. Pentru că e bine să construim vise în care credem cu adevărat. Castele în mijlocul cărora să ne adăpostim de tot ceea ce ne rănește, să ne lingem rănile și să ieșim pe fereastră zburând. Să devenim fluturi din dureri!

Scriu despre oameni. Pentru că îi iubesc iremediabil! Și deși mă tot rănesc și mă tot dezamăgesc, eu văd dincolo de răni și dureri. Văd în sufletul lor și mi-e drag de ei! Și de mine cu ei!

Scriu despre școală și anii de școală. Scriu despre prietenii. Prietenii frumoase precum pâinea caldă a bunicii!

Și mai scriu despre fiica mea și pentru fiica mea! Ea este tot ce am și sunt eu mai frumos. Povestea mea magică despre imposibilul mereu posibil!

Scriu despre viață. Așa cum este ea. Nefardată și neregizată.”

Și dacă voi cumva credeați că nu mai sunt lucruri de spus despre Ramona…

 

Ramona Sandrina și Nassif Mechel, o iubire ca în fime!

S-au cunoscut în 1984, când un egiptean ortodox venea în vacanță cu familia, la Băile Felix. Ea avea 7 ani, el 15. S-au revăzut din 2 în 2 ani, ultima dată când Ramona avea 16 ani.

Atunci, el i-a propus să se căsătorească și să fugă în lume! Ramona s-a temut, a refuzat și a regretat timp de 22 ani.

Ea s-a căsătorit în cele din urmă la 30 ani. El – la 37. Fiecare în țara lui, cu altcineva. Din ambele căsătorii, între timp eșuate, s-au născut două fetițe minunate, Augusta și Marli.

Știi… așa am început să scriu poezii și texte. Mă gândeam că sunt un fel de răvașe în sticluțe pe care le arunc în spațiu, în timp, iar el le va găsi și va veni pe urmele lor până la mine. Mai tot ce am scris era de dor, de sfâșiere, un strigăt fără încetare pe care mulți îl luau în derâdere, dar eu nu m-am lăsat! Era ceva în mine care se simțea vinovată și deloc întreagă! Căutam mereu…. în toate persoanele, în toți ochii, în toți bărbații. Auzeam toate firișoarele de nisip, beduinii, faraonii… și pe el deasupra tuturor!

S-au regăsit în 2015, când el i-a scris pe Facebook. Toate trăirile ei erau împărtășite! O zbatere profundă, din care își trage seva o mare scriitoare, s-a transformat în liniștea pe care ți-o oferă un cămin.

Ramona Sandrina

Astăzi, Ramona, Augusta, Nassif și Marli formează o familie în care iubirea nu mai poate fi destrămată. Locuiesc în Alexandria, Egipt, o țară de care, nu întâmplător, Ramona a fost fascinată încă din copilărie, când ea se considera, pe bune, Cleopatra…

 

Cuvânt de încheiere

Așa își încheie Ramona fiecare articol. Cu un mesaj pentru cel/cea despre care scrie. Încerc să fac și eu la fel, deși nu sunt deloc capabil să mă ridic la același nivel de trăiri emoționale.

Îi mulțumesc că a spus Da la un mesaj pe Facebook pe un grup obscur, în care ne-am nimerit întâmplător. Că a acordat încredere Elitei și mi-a dat ocazia să descopăr un om cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Că îmi acceptă observațiile, intruziunile și remarcile pe formă.

Fără să îi cer asta, Ramona Sandrina Ilie mă măgulește cu un ultim gând:

Profesional, poate cea mai de suflet realizare a mea este Elita României. Deoarece aici am cunoscut o echipă deosebită, te-am cunoscut pe tine, care ai ştiut mereu să găseşti la mine resursele necesare de a scoate în evidenţă ce am eu mai bun în mine ca jurnalist, m-ai stimulat şi m-ai ambiţionat şi totodată mi-ai oferit ocazia de a scrie şi mai frumos despre oameni autentici, de valoare umană şi profesională, care au capacitatea de a schimba destine şi chiar societatea.

Știți ce e cel mai fain? Am ajuns să nu mai consider astfel de cuvinte drept exagerări, cum scriam în introducere. Cred că pornesc din spiritul Ramonei, un suflet autentic, născut pentru a face oamenii să se simtă mereu mândri de realizările lor.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *