Articole

Cosmin Covei e cunoscut ca fiind una dintre cele două jumătăți complementare ale trupei Țapinarii. Băiat rău, dar cu intenții bune, a acceptat provocarea de a realiza un articol din care intelectualii care știu să asculte piesele pline de subtilități ironice, să-l cunoască mai bine. Nu lipsesc nici detaliile despre „Săgeata spre cer”, al zecelea album al trupei cu o carieră de 18 ani pe scena muzicală românească.

 

Cosmin Covei, folkistul cu umor intelectual

Întâi de toate, e bine să se știe că acest băiat rebel are 40 de ani, e absolvent al Facultății de Arte – Regie Film și Tv. A lucrat ca producător de publicitate, producător TV, music manager și folkstar în formația Țapinarii, cu care a sărbătorit de curând 18 ani.

La vârsta de 18 ani, Cosmin Covei a plecat la studii în Italia. Ar fi putut să rămână acolo. Ajunsese să gândească în italiană, așa că îi venea ușor să compună în această limbă. Dar a considerat că poate aplica acasă lucrurile învățate acolo. El știe că poate călători oriunde în lume, dar apoi vrea din nou acasă, în București, lângă parc.

Văzându-l mereu cu tricouri ce transmit mesaje prin care își arată devotamentul față de țara lui, mă așteptam la o poziție mai radicală față de cei care părăsesc România. Însă celor care doresc să plece definitiv, Cosmin nu le poate transmite nimic. Fiecare știe cel mai bine ce e mai bine pentru el. Important pentru noi e că el a ales să rămână și să ne ofere o muzică plină de subtilități create cu inteligență.

 

Cosmin Covei Țapinarii

Cosmin Covei: „Versurile mele mă definesc întru totul, așa că e simplu. Oamenii știu că sunt același om și pe scenă și în viața reală.”

 

Pasiunea pentru artă și cultură, fundația pentru creativitate

Cum nimeni nu se dezvoltă fără munca înaintașilor, nici Cosmin Covei nu a putut altfel. Mentorii săi sunt italienii Vasco Rossi și Luciano Ligabue. Din România ascultă cu drag Vița de Vie, Timpuri Noi, Fără Zahar, Ada Milea.

Pasiunea sa pentru cultură și artă se întinde pe multe teritorii. De la teatrul lui Pirandello la filmele lui Tornatore. De la Roberto Benigni la Woody Allen. De la Leonard Cohen la Fabrizio de Andre. Cosmin simte că se regăsește în fiecare și că învață de la cei mai buni.

 

Țapinarii, poveste de debut cu cântec pe 16 mm

În 2001, în primul an de facultate, un filmuleț realizat de către Cosmin Covei în peliculă de 16 mm, alb negru, despre un pitic care făcea striptease, avea nevoie de muzică. Așa că a scris versurile „Sunt Fericit„. L-a sunat pe fix pe Adrian Tănase, cu care se împrietenise cu puțin timp înainte, au găsit o linie melodică și așa s-a născut formația Țapinarii.

Cosmin Covei Țapinarii

Țapinarii (Adrian Tănase și Cosmin Covei)

Cei doi cântă folk alternativ, un amestec de muzică, teatru, stand up. Atitudinea este mai mult spre rock.

Numele formației l-au preluat de la profesorul Ioan Cărmăzan, care a realizat acel film pentru Sunt Fericit. Le-a plăcut foarte mult acest nume pentru că are forță și personalitate. Cea mai bună descriere a muzicii pe care trupa Țapinarii o cântă ne-o dă chiar Cosmin Covei:

Jocul cu Țapinarii este un joc al senzațiilor în care se parcurg toate etapele de la adolescenți rebeli la părinți responsabili. Versuri sincere despre căsătorie, amante, copilărie, parenting, divorț, criza de 40, pitzipoance, libertate, fericire.

 

Proiectul cultural pentru intelectuali cu simțul umorului

De la început, planul cu Țapinarii a fost creat pe termen lung. Și-au dorit să fie originali și să cânte în cluburi și festivaluri potrivite cu stilul lor. Asta presupunea festivaluri de muzică, film, carte, teatru. Și asta au făcut. Începând cu cluburile bucureștene legendare – Green Hours, Club A, Lăptăria lui Enache, pâna la Stufstock, Bestfest, Peninsula, Festivalul de Teatru de la Sibiu, Festivalul Anonimul, Tiff, Awake. Nu au lipsit nici de la festivalurile folk și festivalurile moto unde au fost invitați.

Cu Țapinarii a cântat în multe locuri inedite. A concertat la festivalul „Om bolnav” al lui Ion Barbu – la gura Peșterii Bolii de lângă Petroșani, pe plaja Acolo din Vama Veche, la Winterfest în stațiunea Parâng. De ceva timp, Țapinarii cântă o dată pe an în cârciuma La Partid din Lehliu Gară și este senzațional, spune Cosmin Covei. El își dorește să ajungă să cânte pe Arena Națională și pe Casa Poporului, dar și pe o scenă în aer liber din New York pentru românii de acolo.

Cred că am găsit o cheie care ne ajută să comunicăm cu absolut toți oamenii. Nu suntem elitiști în exprimare. Mesajul nostru ajunge la toată lumea, doar că cei care știu că Pirandello nu e fotbalist poate citi și printre rândurile cântecelor noastre.

 

Țapinarii, o poveste de 18 ani și 10 albume

În 18 ani de carieră muzicală au scos 10 albume și au colaborat pe discuri cu Florin Piersic Jr, cu Ada Milea, Alina Manole, Florin Chilian, Fără Zahăr, Mihnea Blidariu – Luna Amară, Daniel Iancu. Au avut și vor mai avea concerte alături de Fără Zahăr. De curând au început o serie de concerte numite Acu2tic împreună cu Adrian Despot și Cezar Popescu. Cei doi țapinari agrează mult și această colaborare.

Din planurile sale de viitor, crearea constantă de piese noi e deja ceva firesc. Așa că cei care urmăresc cu regularitate canalul de youtube al trupei Țapinarii au periodic surprize plăcute. Astfel a fost posibil ca anul acesta să apară al zecelea album, după ce discul precedent a apărut în 2013 cu Academia Cațavencu.

De atunci, formația vocal instrumentală cu două voci și o chitară nu s-a oprit și a compus în continuare. A făcut pe de o parte clipuri pentru youtube, iar alte piese au fost cântate în concerte. Așa că, la aniversarea lor de 18 ani ca trupă, au selectat 11 piese și au scos în format cd discul „Săgeata spre cer”.

Ne place ideea de a scoate albume fizice. Suntem din școala veche. Vrem ca publicul nostru să poată atinge coperta, să scoată discul ca pe vremuri și să-l asculte în mașină sau acasă.

Folk-ul între trecut și prezent

Am vrut să aflu de la Cosmin în ce măsură poate schimba muzica unui popor percepția pe care cineva și-o face în legătură cu imaginea țării respective. Răspunsul său a fost unul cât se poate de edificator, dacă e citit printre rânduri, asemenea pieselor trupei Țapinarii: cât timp cei mai mari artiști ai noștri sunt Elvis Presley, Frank Sinatra și Madonna, la ce să ne așteptăm?!

Folk-ul în anul 2019 nu prea s-a schimbat de cel din 1980, iar asta a făcut să-și piardă mult din popularitate. Dacă dorim ca lumea să-și îndrepte din nou atenția spre folk, e imperios necesar ca temele abordate să aibă legătură cu realitatea zilelor noastre, e de părere Cosmin Covei.

Ca să faci performanță în folk, trebuie să creezi atât de multe piese proprii încât să-ți fie greu să alegi un playlist de 75 de minute pe care sa-l cânți dintr-o suflare. Avantajul acum e că poți deveni cunoscut indiferent de locul unde te afli și poți arăta lumii prin internet creația ta. Dacă actul tău este bun, el nu are cum să nu fie distribuit. Așa că, cei care doresc să facă performanță trebuie doar să se înarmeze cu perseverență, răbdare și încredere.

Cea mai mare provocare pentru un artist care trăiește în România este să reușească să nu devieze de la traseul gândit inițial. Să nu cadă în capcane de genul: ”hai să aplicăm rețeta x că sigur funcționează. Oamenii caută originalitatea la un artist. Dacă nu ai nimic de spus, mai așteaptă până ai”, atrage atenția folkistul nonconformist.

 

Cosmin Covei: „Până acum am parcurs etapele de la adolescenți rebeli la tătici responsabili”

Eram curios să aflu de la un intelectual sarcastic precum Cosmin Covei cum vede el elitele și modele acestui popor. Răspunsul lui ar trebui să ne pună mai mult pe gânduri.

Of, totul s-a schimbat când Nicoleta Luciu a început să joace în filme cu Gheorghe Dinică. Când Dan Diaconescu era cel mai urmărit realizator tv. Nu s-a mai înțeles nimic. Acum mi se pare că odată cu explozia internetului, e mult mai bine. Pentru că fiecare utilizator poate deveni creator pe propria pagina de facebook sau canal de youtube. Ai de unde să alegi.

Cele mai importante modele nu sunt universal valabile. Ele se schimbă odată cu vârsta. Dacă un puști acum se uită la youtuberi de vârsta lui care fac „prostioare pe net”, mai târziu va descoperi alți creatori cu care va rezona. Este cumva aiurea să-ti placă la 40 de ani ce îti plăcea la 15 ani, ne amintește folkistul.

Nu știm cum vor suna pe viitor cântecele șugubețe ale Țapinarilor, dar avem certitudinea că vor fi în ton cu vremurile. Așa au fost întotdeauna piesele celor doi și publicul nu a rămas indiferent. I-a urmat peste tot deoarece a rezonat cu mesajele pe care trupa le transmite cu ajutorul muzicii.

Până acum am parcurs etapele de la adolescenți rebeli la tătici responsabili. Am împlinit amândoi 40 de ani și vorbim în noul cântec despre criza de 40. Eu am doi baieți, Tănase are o fată. Vom fi aici să vă povestim și celelate etape. Sperăm, până vom fi bunici…

La doar 20 ani, Claudiu Dumitrache este un artist complet care a impresionat critici literari, muzicali, dar și oameni simpli. Printr-o voce suavă și o sensibilitate aparte, îți atinge sufletul și te lasă visând…

 

Claudiu Dumitrache este nici mai mult, nici mai puțin decât „un bântuitor al spațiului și timpului, ce vrea să împărtășească și să ofere propriile simțiri profunde întregii lumi”.

Frumusețea pe care el o vede în lucrurile simple, efemerul și eternul, sacrul și profanul, perenul și melodia din viața însăși, pe toate își dorește să le împărtășească lumii. O lume care poate îl va înțelege, poate nu. Poate îl va îmbrățișa, poate îl va discrimina, poate îl va adora, poate îl va urî. Viața de artist în sine este un joc de noroc.

Nu înseamnă altceva decât expunerea sensibilității unui suflet pe masa unor degustători. După ce fiecare ia bucățica lui, pot să îl ridice în slăvi sau să îl arunce la gunoi.

De ceea ce nu sunt foarte sigur, sunt aceste tărâmuri, care nu știu dacă sunt guvernate de mine, create de mine, dacă doar eu am acces la ele sau sunt ale tuturor.

Muzica și poezia s-au unit în sufletul acestui om care, la doar 20 ani, are realizări la care alții doar ar visa. Oamenii din muzică și nu numai îl apreciază pentru profunzime și simțul estetic pe care îl promovează.

 

Cine este Claudiu Dumitrache?

Vorbim despre unul dintre cei mai apreciați și talentați tineri din România. A început cariera de muzician la vârsta de 12 ani și a câștigat peste zece premii de excelență, dar și aprecierea unora dintre cele mai mari nume muzicale.

Claudiu Dumitrache este certificat în jurnalism, muzică și dezvoltare personală, iar anul trecut a lansat primul volum de versuri. „Boemia unui mort” a fost apreciat de mai mulți antropologi, scriitori, critici și literați români.

Ștefan Lucian Mureșanu, decanul Universității Hyperion, antropolog și doctor în filologie, a recenzat volumul sub forma unui „Tratat în absolutul de sine”. Cuvintele sale de laudă atârnă greu în favoarea lui Claudiu. În tratat se vorbește despre opera lui, ca fiind o artă ce articulează simțirile profunde ale cititorilor, autorul având acces la „lumea lumilor”.

Prof. Mureșanu mai explică faptul că în stilul poetului se regăsește „o cromatică menită să producă un maxim de extaz și să masivizeze cele mai mărunte sentimente, până la apocaliptic”.

De asemenea, prof. scriitor Valentina Vasile, în lucrarea „Claudiu Dumitrache este o alternativă a timpului prezent” este de părere că tânărul poet este un „neosimbolist al timpului actual”. Ajunge să îl identifice cu mari poeți precum Bacovia, Macedonski sau chiar Eminescu.

O parte din poeziile ce alcătuiesc „Boemia unui Mort” sunt de fapt melodii ale căror inspirații sunt notate în finalul fiecăreia.

Muzica din viața sa

Una dintre poeziile puse pe muzică este „Semnele au venit demult”. Claudiu a fost inspirat de piesa Sign of the Times compusă și interpretată de britanicul Harry Styles, pentru care Claudiu a simțit să facă o adaptare în limba română.

Cariera sa muzicală l-a purtat în mai multe festivaluri și spectacole, ajungând ca în anul 2017 să cânte alături de Alphaville, Faydee, Luminița Anghel, Delia, Ștefan Bănică Jr sau Irina Rimes.

A fost apreciat public de către Cheryl Schuman, Michael Airington, Jakob Petren, Mirabela Dauer, Rona Hartner, Daniela Ameruoso sau Ileana Sipoteanu.

Primul single al lui Claudiu este „Lumea mea”, lansat în anul 2016, fiind compoziție proprie pe versurile mamei sale. Al doilea single este în colaborare cu pianistul Jurrivh:

Claudiu Dumitrache a fost membru în Trupa Artistică „Anton Pann” din București a maestrului Ioan V. Maftei-Buhăiești. În iunie 2019, artistul a re-fondat trupa alături de Silvia Popescu, Lorenzo Heel și Andrei Foday, urmând ca în toamnă să anunțe primele turnee.

Tânărul artist este acum membru al unui ordin din mișcarea New Age. Acesta lucrează pentru dezvoltarea personală și evoluția spirituală a oamenilor, promovând valori ca dragostea, arta, adevărul și bunătatea necondiționată.

Principalul motiv pentru care cred că m-am dezvoltat diferit este faptul că am petrecut timp cu niște oameni cu care poate ceilalți din generația mea nu au avut ocazia, nu au, poate nu vor avea, fiind îndepărtați cu fiecare zi care trece, din ce în ce mai mult de esteticul universal.

Întâlnirea cu muzica

Muzica s-a ascuns în sufletul lui Claudiu Dumitrache de la început, deși doar la 12 ani a „ieșit afară”. Nu își poate aminti momentul exact când a descoperit plăcerea pentru sunete și muzicalitate.

Cu toate acestea, recunoaște că muzicalurile produse de Disney l-au influențat major. Mai târziu avea să meargă la festivaluri și spectacole unde absorbea emoția muzicii live.

În 2014 a descoperit absolutul muzical înțelegând ce voia să facă în viață.

După ce am explorat diferite stiluri, cred că s-a produs revelația de a înțelege în mod absolut procesul creației muzicale și de a o aprecia la adevărata valoare, de a-i putea recunoaște originile.

Un artist complet simte că muzica este un dar din partea divinității, pe lângă o completare armonioasă a poeziei. Acesta este Claudiu. El consideră că muzica și poezia pot deveni reflexia frumosului divin prin intermediul căruia oamenii pot descoperi ce este dincolo de simțuri și lumea văzută.

Inspirația vine la Claudiu din acele experiențe trăite mai profund decât normal. Deși sunt mai rare, intensitatea lor este suficientă pentru a transforma un suflet sensibil în geniu creator.

Simțirea unor noi forme de dragoste, natura sau cunoașterea la un nivel mai mare al unei persoane din viața mea, sunt doar câteva din experiențele care mă inspiră.

Este normal ca în domeniul său să fie influențat de artiști mai vechi și mai cunoscuți. Aceștia ar fi: Tom Odell, Celine Dion, Adi Gliga, Joan Baez, Dida Dragan, Guns N’ Roses, Bob Dylan, Queen, Il Divo, Garou, Kelly Family, Maria Callas, Andrea Bocelli sau Miley Cyrus (rămasă tatuată în suflet din copilărie).

Cred că am învățat să fac diferența între artiști și tentative. Iar în unele cazuri, între artiști și impostori. Nu mă pot lăsa dus de valul propagandei care este izvorât din dorința altora de a face bani.

Când poezia se îmbină cu muzica

Când a fost nevoit să scrie singur versurile pentru piese, fără a mai apela la mama, a apărut poezia. Poezia și muzica s-au îmbinat armonios pentru a reda emoția.

De la vârsta de 12 ani, am avut onoarea și privilegiul de a participa la cenacluri literare alături de scriitori contemporani devenindu-mi mari influențe în domeniul literaturii.

Deși era acolo pentru a cânta marilor artiști, a aduce mai multă emoție, a smuls lacrimi unor doctori în muzică. Cenacluri precum „Amurg Sentimental” sau „George Coandă” l-au catapultat în zona oamenilor cu încredere în ei. Aceștia știu că scopul lor este să se exprime și să inspire.

În afara acestor cercuri de inspirație, plăcere, catharsis și motivație, am citit mai mulți scriitori în ultimii 3 ani, care au rămas prin adâncul meu.

Ioan V. Maftei-Buhaiesti, Ion Machidon sau Dana Staicu sunt nume de autori care l-au atras spre zona scriiturii și i-au oferit amintiri inedite.

Un autor care îi place foarte mult este Rumi, unul dintre cei mai cunoscuți poeți islamici ai lumii. Claudiu Dumitrache rezonează cu el la modul profund pentru valorile profetice, universale, filosofice și spirituale.

Teoria pe care o au în comun este aceea că suferința aduce înțelepciunea. Îi mai place George Bacovia „pentru profunzimea cu care se exprimă, de cele mai multe ori simbolic, pentru melancolia cu care rezonez fără dubii, tristețe și genialitate.”

Adrian Păunescu este un alt geniu. Îmi place toată scriitura lui și iubesc modul în care promovează libertatea, adevărul și cuvântul.

Din lumea poetică există o mulțime de nume care îl inspiră și îl ghidează în lumea literelor: Nina Cassian, Carmen Sylva, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Dante Alighieri, Xenofan, Arthur Rimbaud, William Shakespeare, Novalis, Friedrich Nietzsche, Oscar Wilde, Olaf Bull, Gothe, Bysshe Shelley și mai mulți poeți teosofi, derviși sau ocultiști.

Cele mai frumoase momente din viața de artist

Ce poate fi mai frumos, mai mulțumitor și mai înălțător pentru un artist decât aplauzele publicului său? Oferirea autografelor și lacrimile smulse din Giurgiu, Mangalia, Craiova, București, Pașcani, Iași sau Potlogi sunt doar frânturi de momente frumoase.

Ca în orice suflet, au existat și momente de cumpănă în care nu știa în ce direcție să o mai ia.

Acel moment de cumpănă este chiar în aceste zile în care nu mă pot decide ce să fac cu mine și creația mea. Rămân în acele tărâmuri necunoscute, dar sigure. Publicul nu îmi răspunde iar eu nu am cui să transmit.

În opinia sa, cultura, poezia în special ar trebui promovate oferindu-le un loc de top unde acum tronează non-valorile, corupția și banii.

Planuri de viitor în neant

Viitorul este o necunoscută pentru Claudiu Dumitrache și nu își poate deconspira planurile dorite:

Universul lucrează într-o așa armonie, care desigur că include și haos. Haos ce mă poate împiedica în a mai face ce îmi propun.

2019 este un an plin de vise și proiecte pe care speră să le finalizeze, dintre care cel mai important este unul alături de colegii săi. Aceștia fac parte dintr-o comisie pentru cercetare a unei antologii a operelor literare contemporane.

Cartea se va numi „Regal Literar” și va include mai mulți scriitori de poezie sau proză scurtă. Îmi doresc să se promoveze asta cât se poate de mult, ieșind de data aceasta din rândul nostru, al artiștilor care ne citim, ascultăm și apreciem doar noi, între noi.

Cine este Claudiu Dumitrache până la urmă? Doar un semidoct în fața infinitului Univers. La fel ca toți ceilalți oameni, indiferent ce facultăți a terminat sau ce cărți a publicat.

Pentru el „genialitatea noastră este doar o etichetă pentru noi, aici, codificând superioritatea spirituală și creativă”.

Ceea ce își dorește din tot sufletul este să „fim cu toții niște semidocți pacifiști și plini de dragoste, decât niște mediocrii malefici fără etică universală și rațiune. Mi-e frică doar să nu rămână un ideal de neatins”.

Incredibil este faptul că la doar 20 ani, Claudiu Dumitrache demonstrează maturitate, profunzime și sensibilitate la tot ce înseamnă spațiu, timp, viața însăși. Lucruri pe care rar le găsești la alți tineri de vârsta sa.

Tânăr cu avânturi creatoare, ale cărui limite nu și le cunoaște și nici nu ar vrea, Claudiu Dumitrache va continua să ne încânte cu muzica lui. Versurile sale și sensibilitatea profundă contrastează puternic cu superficialitatea de pe rețelele de socializare și televizor.

Chemare

Aud un glas astral demult 
Nu pot răspunde, cred că-s mut 
Aud un râu ducând spre nord 
Eu sunt în mare, nu ştiu să înot
Aud o pasăre măiastră 
Mă cheamă-n lumea împărătească 
Eu stau în patul de pământ 
Nu pot zbura şi mor curând 
 
Aud un tibetan cântând 
Corpul mi-e împietrit şi plâng 
Mai aud un glas senin
Un arhanghel, îmi dă vin 
 
Sunt aproape mort acum 
Miros tămâie şi mult fum 
Totuşi mai aud ceva 
Ani lumina, vocea ta…
Speranțe!
Bogdan Olaru

A ajuns la muzica de operă din întâmplare, mai precis din dorința de a descoperi o altfel de muzică în afara manelelor, și a devenit între timp unul dintre cei mai apreciați tenori români. Bogdan Olaru are o poveste extraordinară, pentru că nimeni și nimic nu îl pregătise pentru o carieră atât de impresionantă în lumea operei. Mai degrabă, el este genul de ales al destinului, care reușește într-un domeniu artistic datorită talentului său special. Pentru că, așa cum chiar tenorul Bogdan Olaru afirmă, el a primit vocea în dar.

 

Totul a început în pragul majoratului, când, exasperat de manelele aflate la mare căutare în preajma sa la Liceul Energetic din Craiova, a apelat la ajutorul Google pentru a descoperi și alte genuri muzicale. A tastat următoarele cuvinte: „alt gen de muzică în afară de manele”, iar primul link al rezultatelor căutării l-a direcționat către Andrea Bocelli. De aici până la Luciano Pavarotti nu a mai fost decât un „click“ distanță. Glasul marelui tenor italian l-a cucerit irevocabil și l-a virusat pentru totdeauna, după cum chiar Bogdan Olaru mărturisește.

Vocea lui Pavarotti m-a purtat mereu într-un spațiu feeric, unde mă simțeam liber să visez. Am început să-i fredonez melodiile, iar materialul meu vocal brut s-a dovedit a fi potrivit pentru genul operistic. Vocea mea ajunsă la maturitate s-a dovedit a fi una de tenor. A fost un noroc, aș fi putut fi bas și atunci nu știu cum m-aș fi descurcat cu melodiile cântate de Pavarotti! Apoi, pas cu pas, precum în poveștile cu indicii care duc către descoperirea comorii, am ajuns la muzica de operă.

De la trilurile de acasă, direct în corul Operei din Craiova

Totuși, nimic nu anunța ceea ce avea să-i rezerve viitorul. Bogdan Olaru nu urmase cursuri muzicale și descoperise opera doar dintr-o nevoie profundă de a asculta o muzică plină de sens. Însă mama lui, „probabil obosită de trilurile zilnice”, a avut ideea de a-l ruga pe maestrul Stelian Negoescu să îl asculte și să dea un verdict, odată pentru totdeauna: dacă are sau nu voce.

După câteva teste, acesta a concluzionat că tânărul avea o voce cu impostație naturală promițătoare. Nu a trecut mult timp până când a fost audiat de o comisie din care au făcut parte Florian George Zamfir, Pavel Șopov, Corina Stănescu, Arabela Tănase, Sorin Drăniceanu, Lelia Candoi, Speranța Șopov, iar în urma acestui concurs a fost admis în corul Teatrului Liric Elena Teodorini, actualmente Opera Română Craiova. Pentru Bogdan Olaru, totul era ca o întâmplare de basm, la vârsta de 20 de ani.

Am convingerea că în viață întâlnești oamenii de care ai nevoie, la momentul potrivit. La începutul carierei, când eram nesigur și avid de cunoaștere, am avut șansa extraordinară să beneficiez de îndrumarea unor oameni de o generozitate aparte, soliști de renume, începând cu Stelian Negoescu și continuând cu Doina Sărsan, Diana Țugui, Gheorghe Mogoșan, Sorin Drăniceanu.

 

Bogdan Olaru: „Dacă azi sunt mai bun decât ieri, înseamnă că am câștigat”

După 17 ani petrecuți la Opera Română Craiova, tenorul vede fiecare obstacol întâmpinat ca pe o lecție utilă de viață. Asta pentru că dificultățile și provocările nu țin numai de trecut, ci continuă să facă parte din procesul său de evoluție.

Am început să gândesc că, în momentele de criză, când o ușă pare să se închidă, se deschide o poartă fermecată, atâta vreme cât mergi înainte, credincios adevărului tău. Chiar și acum, în plin studiu, vechi reflexe sau tipare sonore care nu mă mai reprezintă reapar și mă obligă să devin conștient de complexitatea acestei arte. Pentru a le îndepărta și pentru a putea găsi sunetele ideale, potrivite fiecărui stil vocal, am înțeles că este nevoie de multă deschidere, de o viziune de ansamblu complexă asupra ariilor studiate și de adaptabilitate stilistică. Cu alte cuvinte, lupta o duc cu mine și cu propriile mele limite, nu cu cei din jur. Dacă astăzi sunt mai bun decât ieri, înseamnă că am câștigat. 

Viața unui tenor în România nu este deloc diferită de cea a unui om care provine dintr-o altă ramură de activitate. Însă Bogdan Olaru găsește prin muzică drumul către o lume magică, depășind momente de cumpănă, suișuri și coborâșuri, numeroase căutări și infinite lupte interioare. Practic, viața sa este cea a unui om în căutarea progresului.

Vocea este un instrument aparte, ea reflectă starea ta de spirit și e mereu fin acordată la lumea ta interioară. Nu e deloc ușor să faci abstracție de griji sau de alte gânduri străine muzicii. Din fericire, viața oricărui artist, fie el pictor, dansator, cântăreț sau actor, are marele merit de a oferi protagoniștilor și acel plan intens creativ, în care desprinderea de cotidian face totul mai plin de culoare și de sens. Arta este biletul de acces către o lume virtuală în care avem șansa să ne întâlnim cu versiunea îmbunătățită a propriei ființe.

 

Cum a reușit să vândă castraveți grădinarului german

Fiecare din cele peste 30 de roluri interpretate de-a lungul anilor, în țară și în străinătate, este considerat precum un copil drag. Totuși, tenorul s-a simțit cel mai mult în elementul său când i-a întruchipat pe Pang și Pong din Turandot de Giacomo Puccini, pe Roderigo din Otello de Giuseppe Verdi și, surprinzător, pe Vrăjitoarea Wilma din Hänsel și Gretel de Engelbert Humperdinck, un rol de compoziție care i-a canalizat atenția spre latura actoricească și i-a adus mari satisfacții în faza de construcție a personajului.

Dar una dintre cele mai impresionante experiențe trăite pe scenele din afara țării a avut loc în timpul unui turneu întreprins de Opera Română Craiova în Germania, unde a avut șansa de a juca rolul Ottokar în opereta Voievodul țiganilor de Johann Strauss, în mai multe spectacole prezentate în limba germană.

A fost o provocare, deoarece este întotdeauna dificil „să vinzi castraveți la grădinar“. Publicul german este cult și inteligent, de aceea este cu atât mai greu de impresionat, mai ales că în operete există și multe momente de proză, în care pronunția trebuie să fie impecabilă. Totuși, echipa din Craiova a fost ovaționată cu un entuziasm incredibil, iar Bogdan Olaru va rămâne mereu mândru și recunoscător pentru că a luat parte la acea experiență extraordinară.

Bogdan Olaru

Totodată, Bogdan Olaru a participat în 2018 și la emisiunea „Românii au talent”, unde a impresionat juriul și publicul cu vocea sa. Însă el nu s-a regăsit cu adevărat în acea lume, iar acel episod l-a ajutat să înțeleagă mai bine că locul său este pe scena de spectacol, în fața unui public real, viu.

O altă experiență inedită a avut loc în urmă cu șase ani, când a acceptat un contract de trei luni ca solist pe un vas de croazieră.

Cunoașteți momentul acela în care te simți încrezător, plin de viață și crezi că orice oportunitate oferită este o experiență câștigată? Ei bine, cam asta era starea mea de spirit în 2013. A fost o experiență minunată, o nouă lecție de viață, dar într-o cheie relaxantă. Un fel de vacanță cu seri muzicale, în care cântam canțonete și arii celebre, la microfon. Cel mai interesant a fost faptul că am făcut parte și dintr-o producție special adaptată pentru acele condiții scenice, a operei Carmen de Georges Bizet, alături de Mihaela Popa. Practic, acolo am debutat în rolul Don José.

 

Cum arată ziua în care un artist urcă pe scenă

Momentul apariției pe scenă reprezintă punctul culminant pentru un artist, iar în spatele său se ascunde o pregătire specială. În ziua unui concert, Bogdan Olaru simte multă responsabilitate, multă bucurie și un freamăt aparte. Este un exercițiu în care trebuie să se programeze din toate punctele de vedere, psihic, fizic și vocal, pentru a fi la înălțime în fața publicului. Se trezește mai devreme decât de obicei și petrece mult timp în liniște și concentrare, cu partitura în față, gândindu-se la personaj și la povestea din care urmează să facă parte.

Asta pentru că „ziua în care urmează să ieși pe scenă nu este una ca oricare alta”, după cum declară chiar tenorul. Nu are tabieturi sau superstiții, cu toate că de la el am aflat de obiceiurile câtorva mari artiști înaintea unui spectacol: despre Pavarotti se spune că cerea să mănânce înghețată, despre Callas că avea obiceiul să mestece gheață, iar Caruso fuma înainte de a intra pe scenă.

Eu încerc doar să mențin un echilibru în toate, astfel încât corpul și mintea să mă asculte și să devină un fel de unelte puse în slujba actului artistic. Alimentația nu este bătută în cui, dar cu siguranță în ziua concertului nu exagerez cu mâncarea. Din proprie experiență, pot spune că este mult mai important să mă hidratez corespunzător decât să mănânc bine înainte de spectacol. Vocalizele sunt esențiale, categoric, precum sunt necesare și exercițiile de dicție lente și din ce în ce mai rapide.

 

Ce e mai bun urmează să vină

Cariera lui Bogdan Olaru a intrat pe o pantă ascendentă din iulie 2018, când a fost admis la secția Interpretare muzicală – Canto, din cadrul Departamentului de Arte al Universității din Craiova. Asta pentru că până atunci, recunoașterea sa era mai degrabă locală, din cauză că nu a avut o viziune foarte clar conturată asupra parcursului său solistic.

Planurile mele de viitor vor schimba, cu siguranță, această realitate, pentru că am decis că este datoria mea de onoare să-mi pun în valoare harul cu care am venit pe lume.

În acest sens, Bogdan Olaru a fost recompensat în martie 2019 cu premiul I la Concursul Național Victor Giuleanu de la București. În același timp, a primit de curând o bursă lunară de excelență din partea președintelui Asociației Puterea Perfectului Simplu, Cristi Berceanu, care îi susține dorința de a progresa și de a se dedica o perioadă doar studiului și aparițiilor solistice.

Poate că nimic nu e mai important, pentru învățământul vocațional, decât să existe încredere între profesor și student. Am convingerea că profesoara mea de canto, Elmira Sebat, și pianista Ivona Stănculeasa formează una dintre cele mai eficiente echipe pe care și le-ar putea dori un cântăreț în formare. Lucrăm în cele mai mici detalii un repertoriu din ce în ce mai vast, încercând să cizelăm fiecare piesă, cu atenție la detalii, la pronunție, la sens, la stil și la povestea personajelor. Nu e deloc ușor, nu am fost obișnuit să lucrez astfel și recunosc că uneori poate fi descurajant, pentru că sunt atâtea planuri care se suprapun, iar întregul proces poate fi extrem de complex și epuizant. Știu însă că acesta este drumul potrivit și că rezultatele nu vor întârzia să apară. Îmi doresc să particip în continuare la numeroase concursuri, festivaluri, concerte și în mod cert, voi culege rând pe rând roadele acestei munci minuțioase.

Totodată, Bogdan Olaru va continua să apară și alături de colegii săi, Daniel Petrescu și Alin Banu, în primul grup vocal pop-opera din Craiova, ANGELS, un proiect de suflet, după cum afirmă el, și care va împlini în curând doi ani de existență.

 

Bogdan Olaru: „Nimic nu e prea mult ca să devii un artist complet”

Fascinat de povestea lui fabuloasă, l-am întrebat pe Bogdan Olaru ce pași trebuie să urmeze un copil care își dorește să devină cântăreț de operă.

Să iubească muzica, teatrul, poveștile. Dacă are șansa de a studia de mic, ar fi ideal să se formeze ca un bun instrumentist și să aprofundeze cât mai multe noțiuni de teorie muzicală, armonie, polifonie, contrapunct, istoria muzicii. Din experiența mea, am învățat că nimic nu e prea mult ca să devii un artist complet. Iar un cântăreț de operă este parte a unui tot atât de amplu, în spatele soliștilor se află o întreagă industrie, încât bazele puse în copilărie se pot dovedi salvatoare într-o carieră de anvergură. Perseverența, răbdarea, încrederea în sine, stăpânirea cât mai multor limbi străine, cultura generală, pasiunea, echilibrul interior, generozitate față de partenerii de scenă, capacitatea de a se integra în echipe mereu noi, sunt doar o parte din calitățile pe care ni le cere scena.

Bogdan Olaru avertizează, însă, că pot apărea și unele frustrări și nemulțumiri, care pleacă de la o abordare nepotrivită. Asta pentru că sunt nenumărate cazurile în care lecțiile de canto sunt considerate varianta facilă a artei interpretative, iar apoi, la absolvire, cântărețul nu înțelege de ce nu este apreciat și de ce nu-și găsește locul pe scenă. Dar tot Bogdan Olaru readuce speranța oricărui copil care ar vrea să îi calce pe urme, oferind și un sfat de căpătâi tuturor celor înzestrați cu un har precum al său.

Să-și caute mentorul potrivit și să ia câte puțin din ce i se potrivește de la fiecare artist cu experiență. Să fie mereu deschis, poate învăța oricând, de la oricine. Cu cât începe mai devreme acest drum, cu atât îi va fi mai ușor, mai târziu. Să asculte multă muzică, dar să nu încerce să imite alți cântăreți, ci să-și asculte propria voce, care îi reflectă propriul univers interior. Din fericire, în muzică e loc pentru toți. Să creadă în steaua lui, să gândească mare și să pășească pe scenă nu pentru a epata, ci pentru a dărui publicului, de fiecare dată, o nouă poveste și ceva din sufletul lui, neuitând niciodată că și el a primit vocea în dar.

 

sursa foto: Facebook Bogdan Olaru

Anca Mărginean

Anca Mărginean susține spectacole pe scene din întreaga lume oferindu-i publicului său o parte din sufletul său, prin cântec. Este actriță, iubește sportul și nu ezită să se implice în cauze umanitare de câte ori are ocazia. Este un om pentru oameni. Despre muzica populară autentică, importanța valorilor morale și implicare civică, cu artista Anca Mărginean.

 

”Muzica populară are o înțelepciune aparte. Prin intermediul ei putem păstra legătura cu rădăcinile, tradițiile și strămoșii noștri care ne-au lăsat valori importante.” – Anca Mărginean.

Anca Maria Mărginean și-a petrecut copilăria în comuna Racovița din județul Sibiu. Acolo a primit încă din primii ani ai vieții tot ceea ce a avut nevoie pentru a înțelege cine este. A învățat cum trebuie privită lumea și cât de importante sunt lucrurile simple. De la bunica din partea mamei a învățat curajul și modul de a-ți păstra demnitatea indiferent de încercările vieții.

Sătenii m-au învățat bunul simț și ce înseamnă să-ți pese. Dacă cineva avea o problemă se mobilizau și ajutau. Îmi este tot mai clar că Dumnezeu m-a pus în locul potrivit cu tot ce am nevoie să fiu.

A crescut pe dealurile pline de maci din împrejurimile comunei, la cules de flori pentru ceai, sânziene și măceșe. Verile și le petrecea ajutându-și părinții la muncile câmpului și știe sigur că nu există pe lume o mâncare mai gustoasă decât acolo, la câmp.

Oare ce alt loc de pe pământ ar fi putut să-i ofere aceste experiențe, această conectare cu natura și cu Cel care a creat-o? Anca Mărginean nu a simțit niciodată o frustrare sau o incapacitate de adaptare la viața de acum datorită faptului că a crescut la țară. Ba din contră, susține că în prezent având șansa de a călători foarte mult continuă să se raporteze la valorile primite din copilărie. Valori ce o ajută să-și găsească „calea” atunci când se mai rătăcește.

Anca Mărginean

Anca Mărginean: „Eu sunt mănușa. Dumnezeu e cel care o umple!”

Anca Mărginean, muzică pentru suflet

Sufletul mereu va tânji după ceea ce-l hrănește. Vei înțelege versurile și complexitatea unei doine doar atunci când ești pregătit să-ți cunoști rădăcinile. Să îți dai seama că țăranul care și-a cântat viața nu s-a întrebat ce-l determină să o facă, ci a trăit pur și simplu.

Anca Mărginean a luat contact cu muzica la o vârstă fragedă. Cânta muzică ușoară, știa toate melodiile Mădălinei Manole și la 6 ani participase deja la o ediție a emisiunii Tip Top Minitop.

La scurt timp după aceea, un sătean iubitor de folclor și tradiții din comuna Racovița, pe nume Mereș Gheorghe, a înființat un ansamblu de dansuri populare. Acesta a descoperit-o și le-a insuflat părinților artistei ideea că Anca ar trebui să urmeze cursurile Școlii Populare de Arte din Sibiu. Așa a început totul.

Înaintea primului spectacol susținut pe scena Căminului Cultural, Anca Mărginean a avut parte de o surpriză ce avea să-i contureze definitiv viitorul. Bunica sa a luat-o de mână și a condus-o în podul casei unde se afla lada de zestre. O ladă plină cu costume populare făcute de bunică sau moștenite de la străbunici. Zeci de costume și plăci de pickup cu majoritatea interpreților acelor vremuri.

Nu i-a fost greu să îndrăgească muzica populară. Iar după prima experiență pe scenă în costum popular și-a dorit cu ardoare să urmeze acest drum. Mai târziu, ajungând la Deva, a cunoscut-o pe doamna Maria Simion, profesoara sa de canto, un om căruia nu-i va putea mulțumi niciodată îndeajuns.

Deoarece în zona sa nu exista un nume de referință în acest domeniu muzical pentru a-și putea compara reușitele, Anca Mărginean a avut parte de multe momente de neîncredere, oscilând uneori între stiluri. A făcut lucrurile de fiecare dată așa cum a simțit iar rezultatele sunt uimitoare.

Astăzi, are un stil aparte de a interpreta muzica. Piesele sale transmit mai mult decât simple cuvinte iar muzica… ei bine, muzica sa este o adevărată hrană pentru suflet.

Talent și multă, multă muncă

Anca nu se teme de provocări. Susține chiar că acestea sunt o necesitate pentru evoluția noastră. Important este să nu renunțăm. În domeniul muzicii, maturizarea și așezarea vocii vin în timp, iar răbdarea trebuie să-ți fie fără margini. Altfel nu vei ajunge niciodată să culegi roadele eforturilor tale.

Pe de altă parte, la fel de ușor, un artist poate cădea în capcana autosuficienței. O apariție tv și câteva spectacole nu te pot cataloga drept un interpret de muzică populară.

Poate că, într-adevăr, talentul precede munca. Însă nimic nu se poate realiza fără efort și implicare. Trebuie să existe un echilibru între cele două.

Pe parcursul carierei, Anca Mărginean a primit numeroase sfaturi importante de la cei din jur, însă de fiecare dată a făcut lucrurile așa cum i-a dictat sufletul. Lucru pe care îl recomandă și celorlalți.

Fiecare dintre noi avem acea chemare pentru ceva anume, trebuie doar să avem curajul de a-l descoperi. Doar așa îi putem inspira pe cei din jur, prin ceea ce facem nu prin ceea ce spunem.

Anca Mărginean iubește costumele populare românești și le colecționează de când se știe. A demarat chiar și un proiect de suflet în acest sens. „Copilărie în Ie” – un proiect prin care dorește să încurajeze părinții pentru a-și îmbrăca cât mai des copiii în costume populare. Consideră acest lucru ca fiind o datorie pe care o are față de tot ce i-a lăsat bunica sa.

Mă responsabilizează gândul că cei dinaintea noastră au cusut la lumina lumânării cu ac si ață povești de viață pe costumele populare. Portul popular reprezintă continuitate și este dovada clară a profunzimii și îndemânării neamului nostru.

Este puțin dezamăgită de lipsa de interes a unor oameni pentru muzica populară și pentru lucruri autentice. Însă este convinsă că avem mulți artiști valoroși, voci frumoase care spun și transmit ceva: ”E nevoie doar să ne dorim să auzim ceea ce are de oferit un suflet care-și adună tot felul de trăiri și le transformă în muzică”

 

Anca Mărginean își dorește să fie un om pentru oameni

De peste 6 ani Anca este membră a Asociației Umanitare Alexandra Nanu (AUAN), fundație ce sprijină educația. Mai exact, educația copiilor cu rezultate foarte bune la învățătură dar cu posibilități financiare limitate. Cântă în Gala AUAN, spectacol ce se organizează anual cu scopul de a strânge fonduri pentru acești copii. Un spectacol despre care artista spune că i-a marcat cariera și a învățat-o ce înseamnă să-și ofere darul necondiționat.

Este Ambasador Baby Care și aleargă la maratoane pentru copiii născuți prematur. Se implică atât cât poate în acțiunea de a strânge fonduri pentru acele incubatoare speciale care le pot oferi micuților o șansă la viață.

De când sunt mamă învăț în fiecare zi recunoștința pentru că am un copil sănătos. Mario are 6 ani și de un an face gimnastică și balet. Sunt fascinată de atenția lui la detalii iar punctul lui de vedere mă ajută în fiecare zi să devin din ce în ce mai bună pentru el.

De aproape doi ani, Anca a descoperit actoria. După numai un an de cursuri a avut șansa să lucreze cu unul dintre cei mai buni actori ai tinerei generații – Bogdan Marhodin. Acesta a încurajat-o să-și descopere și să-și exploateze această nouă latură a sa.

Așa a apărut videoclipul piesei „Urme în palmă”, un clip plin de încărcătură emoțională ce se bucură de peste 70.000 de vizualizări pe canalul de YouTube al artistei. Ulterior, Anca Mărginean a mai jucat în alte două filme realizate în colaborare cu producători și actori americani.

Spre încheiere, Anca Mărginean și-ar dori ca noi să fim mai uniți. Să înțelegem că înțelepciunea colectivă este mai puternică decât cea individuală. Să nu pierdem niciodată din vedere scopul pentru care existăm. Iar în ceea ce privește muzica… atunci când o simțim și o valorificăm în acord cu ceea ce este, putem înfrumuseța suflete, putem educa, putem chiar vindeca dacă alegem să ne rugăm prin cântec.

Adrian Tăbăcaru

Majoritatea marilor muzicieni reușesc să-și câștige succesul, devenind foarte buni pe un singur gen muzical. Atunci însă când descoperi un muzician care abordează cu aceeași dragoste rock-ul, jazz-ul, pop-ul, muzica clasică, realizezi că ai de a face cu un artist complet și complex. Un astfel de performer e și Adrian Tăbăcaru, cel care a avut curajul de a transforma Luceafărul lui Eminescu într-o operă rock.

 

Cu o carieră de aproape 25 de ani ca toboșar al trupei Taine, dar și cu numeroase proiecte muzicale la activ, și-a asumat un proiect măreț prin care capodopera marelui poet să (re)devină cunoscută publicului larg. Vă invit să descoperiți în continuare povestea sa.

Drumul lui Adrian Tăbăcaru spre muzică

Adrian Tăbăcaru s-a născut pe 12 mai 1980 în București. Pasiunea pentru muzică a dobândit-o de la tatăl său. Încă de la vârsta de 3 ani a început să învețe să cânte la tobe.

Mai târziu, a absolvit școala și liceul de muzică „Dinu Lipatti” din București, Universitatea Națională de Muzică din București unde a absolvit și un master cu specializarea „Stilistică interpretativă instrumentală”. În prezent, Adrian e la finalul celui de-al II-lea an de master în cadrul centrului internațional de cercetare în tehnologii interactive CINETic, centru atașat Universității Naționale de Teatru și Film „I.L. Caragiale” din București.

Din punct de vedere al lecturii, Adrian a „crescut” citindu-i pe Nichita Stănescu și Antoine de Saint-Exupéry. Sri H. W. L. Poonja sau mai simplu “Papaji” este modelul de OM și de gândire spirituală după care el își urmează viața. Budismul pentru Adrian Tăbăcaru este cea mai pură religie și filozofie de viață.

 

Artiștii care l-au format ca muzician

Fiecare om are ceva de spus și de la fiecare avem ceva de învățat, e de părere toboșarul nostru care ascultă și se inspiră din toate genurile muzicale din jurul său. Această deschidere îi face mintea să se adapteze și să construiască ușor în aproape orice stil pe care-l abordează.

Toată muzica este frumoasă, atâta timp cât vine din suflet și are un mesaj, e de părere Adrian. El asociază ascultatul unui singur stil muzical cu mâncatul aceluiași meniu în fiecare zi.

Formarea sa are la bază muzica clasică. A crescut studiind atât compozitori români cât și străini. Muzica lui J.S. Bach i-a oferit și dezvoltat o gândire armonică pe care o aplică în tot ce face, atât în muzică, video, aplicațiile tehnologice pe care astăzi le explorează, dar și în viața de zi cu zi.

De la Buddy Rich la Arthur Hnatek, de la Siegfried Fink la Keiko Abe sau Evelyn Glennie, de la Gavin Harrison la Tomas Haake, pentru a enumera doar câțiva poli ai muzicii, fiecare l-au inspirat și format ca muzician. Adrian ascultă și acum cu plăcere albumul Focus al celor de la Cynic care rămâne în topul preferințelor sale muzicale în zona rock, dar și modulele fenomenale ale pianistului Nik Bärtsch care explorează jazz-ul în minimalismul lui profund.

Consider că fiecare are drumul său și fiecare simte ce trebuie să facă pentru a-și îndeplini visul. Performanța se dobândește atunci când încerci să te depășești pe tine, neîncercând să te aliniezi la standardele sau necesitățile societății.

Adrian Tăbăcaru

Perioada Taine

Perioada „Taine” a fost deosebit de importantă pentru Adrian Tăbăcaru. Atunci și-a construit bazele ca toboșar, dar și o experiență de sute de concerte, de turnee și de activități în studio din care a învățat enorm. Dacă ar fi să o ia de la capăt, ar urma același drum.

Au fost aproape 25 de ani în care a evoluat împreună cu trupa Taine. A lăsat în urmă o capodoperă precum „Cealaltă parte” (1999), album emblematic în muzica metal din România.

Însă lui Adrian i-a fost greu să facă mereu același stil de muzică. De aceea a luat decizia de a se concentra pe o carieră solo, putând astfel să-și condimenteze și diversifice viața așa cum își dorea.

 

Diversitatea, secretul fericirii pentru un muzician complet

Colaborările sale muzicale sunt diverse și orbitează în jurul multor genuri muzicale total diferite. Începând din liceu și până la absolvirea studiilor a cântat în Orchestra Națională Radio, dar și în Orchestra Filarmonicii “George Enescu” din București. În aceeași perioadă a fost membru al ansamblului de percuție “Game” al Universității de Muzică din București, sub îndrumarea profesorului Alexandru Matei.

A colaborat cu mulți artiști ca instrumentist de studio, o experiență deosebită tocmai prin diversitatea stilurilor abordate. A înființat împreună cu Tom Brânduș, Adrian Buciu, Vlaicu Golcea, Raluca Statulat, Luiza Zan, Mandela Gajol grupul de electro-world-jazz “Souptrip”, iar în prezent activează în ansamblul ARAC alături de Costin Chioreanu și Sofia Sarri.

Provocări sunt diverse și vin de peste tot, dar orice artist se luptă cu ele indiferent de țara în care trăiește. Poate că în Romania este ceva mai dificil, având în vedere că am fost atât de mult timp sub aripa comunistă. Totuși suntem o nație puternică și muncitoare. Sunt sigur că vom depăși acestă dificultate care cel puțin cultural ne-a ținut pe loc.

 

Essentials-Live, albumul solo

Cele 7 piese ale albumul solo ”Essentials-Live” care a fost lansat de curând e structurat sub formă de lied. Mai multe detalii despre modul cum a fost gândit acest album, precum și secvențe audio, puteți descoperi aici.

Printre cele 7 compoziții ale albumului, Adrian Tăbăcaru are o piesă în colaborare cu Maria Hojda. Pe Maria a cunoscut-o prin Andrei Popa, chitaristul Loredanei Groza, Maria făcând parte din grupul de backing-vocals al Loredanei. În momentul în care a întâlnit-o, Adrian Tăbăcaru a fost fermecat de talentul cântăreței despre care puteți citi aici un articol detaliat.

Maria este un om frumos care are în sufletul meu un loc aparte. Am înregistrat cu ea rolul Cătălinei din operă și colaborările au continuat, cea mai recentă fiind o piesă dedicată campaniei JYSK România și Hope&Homes for Children România intitulată “Am nevoie de tine”, campanie care are scopul de a atrage atenția asupra nevoii de a închide orfelinatele și de a găsi cele mai potrivite alternative pentru copiii din ele.

Pe albumul solo mai sunt și două piese tribut aduse lui Esbjörn Svensson. De marele muzician de jazz și de trio-ul E.S.T. îl leagă un eveniment de sincronicitate care poate pentru mulți nu înseamnă foarte mult. Pentru Adrian însă, a fost creată o legătură ce depășește granița înțelegerii umane:

Ascultam obsesiv albumul “Seven Days of Falling”, îmi plăcea foarte mult piesa “Elevation of Love”. La un moment dat, eram în mașină și am aflat că pianistul Esbjörn Svensson a decedat în urma unui accident de scuba diving. Am oprit mașina și am parcat pe locul unei mașini care avea numărul B-01-EST. Am compus o piesă și am făcut un cover al piesei “Elevation of Love” pe care le cânt în memoria acestui geniu care a plecat prea devreme dintre noi.

 

Luceafărul transpus într-o operă rock de Adrian Tăbăcaru

Talentatul muzician l-a redescoperit pe Eminescu prin vocea prestigiosului actor român Gheorghe Cozorici, ascultând-ul recitând Luceafărul. A început să-l vadă dintr-o perspectivă diferită de cea prezentată la școală. Din acel moment a început să lucreze la acest proiect și lucrurile s-au legat într-un mod uimitor.

Timp de un an am făcut research și am descoperit că Eminescu în afara țării este întâlnit doar în cercuri restrânse și m-am gândit ca ar fi bine ca acest poem să fie prezentat și rememorat publicului larg și printr-o perspectivă muzicală.

A căutat traduceri în engleză ale poemului și a descoperit două variante, semnate Dimitrie Cuclin, respectiv C.M. Popescu. A ales prima variantă pentru că i s-a părut mult mai potrivită pentru muzică, Dimitrie Cuclin fiind de asemenea traducător și compozitor, reușind astfel să păstreze ritmicitatea poemului original.

Nu și-a propus un dead-line, ci a lăsat ca lucrurile să vină de la sine. După aproape 4 ani de muncă, în data de 15 ianuarie 2019, de ziua marelui poet, a lansat opera rock „Lucifer” în clubul Control din București, club care a fost umplut la capacitate maximă.

Adrian Tăbăcaru consideră că toți cei care l-au sprijinit și susținut în acest proiect sunt la fel de importanți, pentru că ei sunt artiștii de elită. De aceea, a dorit să aducă mulțumiri și aici către: Eugen Brudaru, Alexandra Maria Hojda, Răzvan Krivach, Laura Mihailă, Dragoș Crețu, Iustinian Zetea, Dominic Cristea, Olimpia Mălai, Raluca Stratulat, Andreea Țimiraș, Adrian Buciu, Sebastian Burneci, Constantin Urziceanu, Sergiu Dan Feier, Petre Iftimie, Andrei Popa, Alexei Nichiforof. Partea video este semnată Costin Chioreanu care, așa cum îl știm mulți, cu siguranță a lucrat și în somn pentru a putea fi gata la timp acest proiect.

Până acum a avut loc doar o singură reprezentație a operei rock Lucifer. Adrian însă a primit câteva propuneri pentru a prezenta acest proiect până la sfârșitul acestui an, reprezentații ce vor fi anunțate în curând.

Fiind un proiect în care toți cei implicați au venit de dragul poemului, de dragul lui Eminescu și de dragul lui Adi, nu a întâmpinat nici o dificultate în realizarea sa.

 

Adrian Tăbăcaru

Viitorul sună bine în ritmuri de tobe

In ceea ce privește viitorul României, Adrian crede că România se va dezvolta și se va alinia standardelor Europene pentru că direcția în care mergem este una bună. Asta și pentru că elita României a fost și este într-o continuă creștere. Există oameni speciali, oameni talentați, oameni muncitori, mulți dintre ei încă nedescoperiți.

Elita României se bazează pe perseverență și pe vise ce nu sunt lăsate neîmplinite, indiferent de cât de dificile sau de intangibile ar părea ele.

Primul și cel mai important plan pentru Adrian Tăbăcaru este să prezinte „Luceafărul” pe cât mai multe scene, atât în țară cât și în afara ei. Apoi să-l pună în scenă la teatru cu actori si orchestră. Mai mult decât atât, el pregătește  pentru lansare opera rock “Lucifer” ca material audio, care acum este la masterizat în Suedia.

De asemenea, își propune să termine masterul în tehnologii interactive din cadrul CINETic, master în care se dezvoltă și evoluează pe foarte multe planuri, Adrian fiind adeptul constantei evoluții personale.

Îmi lipsește timp pentru a mă ocupa de toate, îmi lipsește suportul financiar pentru a le pune în practică așa cum îmi doresc, dar până la urmă cu toții ne bucurăm de același timp și de aceleași condiții „în cercul nostru strâmt”.

Adrian Tăbăcaru este un muzician complet și complex, despre care s-a vorbit prea puțin până în prezent. Locul lui este, fără nicio îndoială, în Elita României, fiind o dovadă vie a faptului că nu au plecat toate valorile din țara asta. Trebuie doar ca presa să-și îndrepte mai mult atenția asupra valorilor autentice și să le promoveze.

David Deaj

David Deaj are 20 de ani, locuieşte în Cluj-Napoca şi este consultant financiar şi imobiliar. Prin meseria sa ajută oamenii să găsească cele mai bune metode prin care săşi atingă propriile obiective. Tot el îşi ajută clienţii să ia cele mai înţelepte decizii atunci când vor să cumpere sau să vândă proprietăţi.

 

„Ai un vis? Luptă-te pentru el. Îmi place să motivez oamenii. Trebuie să credem mai mult în ceea ce facem”, este una dintre devizele lui David. Cum a reuşit să ajungă la acest nivel încă de acum? E o întrebare foarte bună.

Totul a început încă din copilărie, când şi-a descoperit o pasiune care îl călăuzeşte şi în prezent. Este vorba de muzică. Avea şapte ani şi se afla într-o duminică la biserică, alături de tatăl său. Şi-a dorit foarte mult să cânte în cor.

David Deaj s-a înscris la muzică, fără să le spună părinților

Tata mi-a spus „dacă te faci acum de ruşine, eu nu te mai las să cânţi niciodată”. Şi am cântat, mi-a plăcut, mi-am dat seama că mă descurc. Oamenii m-au felicitat.

În clasa a doua, pe când se afla la ora de sport, o profesoară de muzică i-a întrebat pe copii dacă vor să se apuce de pian sau de chitară. David nu a stat prea mult pe gânduri şi s-a înscris la Şcoala de Muzică.

Decizia a luat-o fără să-şi anunţe părinţii. Îi era teamă că nu va reuşi să ia examenele şi îi va dezamăgi. Nu s-a pus această problemă, era foarte hotărât să-şi atingă acest vis şi a reuşit.

După ce a trecut examenele, a rămas şi cu o amintire amuzantă. În loc de David Deaj, pe listă scria Deaş.

La Şcoala de Muzică a fost admis la vioară însă, dacă ar putea da timpul înapoi, ar fi ales pianul. Perioada care a urmat a fost plină de provocări.

În clasa a doua, am optat pentru opţiunea de a recupera doi ani într-unul. Zi de zi, făceam ore de vioară. Studiam foarte mult ca să fiu la un nivel cu colegii mei de clasă. Când alţii erau în anul trei, eu eram tot acolo, dar cu doar doi ani studiaţi.

Cum a scăpat David Deaj de noduli pe corzile vocale

Se spune că viaţa e plină de suişuri şi coborâşuri, iar David a trăit acest sentiment pe propria piele. În clasa a patra i s-a interzis să mai cânte vocal, după ce i s-au descoperit nişte noduli pe corzile vocale.

A renunţat la vioară şi a trecut pe trompetă, unde a stat doar o jumătate de an. Comportamentul pe care îl avea profesorul i s-a părut prea vulgar şi a renunţat.

Cu toate acestea, David nu s-a dat bătut. Pasiunea sa pentru muzică era prea puternică. A mers la un medic specialist de la clinica de ORL, care i-a recomandat un tratament inedit.

Timp de doi ani, zi de zi, am avut opt foi micuţe cu vreo 50 de formule. Erau combinaţii de litere, vreo patru-cinci, pe care trebuia să le rostesc de cinci-şase ori pe zi. Așa am reuşit să scap de problemă.

În clasa a şaptea, David Deaj s-a transferat de la Şcoala Horea la Liceul Creştin. A început să cânte în corul şcolii, dar şi al bisericii. A avut şi un moment în care a vrut să renunţe complet la muzică.

Privea viitorul şi nu ştia ce să facă. Dar şi de această dată, aşa cum a fost şi când îi apăruseră acei noduli, pasiunea a învins.

David Deaj

Foto: Facebook David Deaj

Concursuri încheiate pe locul 1

Avea o voce foarte puternică, iar prietenii şi cunoscuţii nu îi puteau oferi decât un singur sfat. Să se îndrepte spre canto clasic. Acolo se alegeau şi tenorii, care erau căutaţi pe piaţă în domeniul muzicii de operă.

Cu ajutorul orelor de pregătire alături de profesorul Andrei Țara, David Deaj a fost admis la Colegiul de Muzică ”Sigismund Todiță” din Cluj. Astfel, începea în clasa a 10-a o poveste nouă, care se numea canto clasic muzică de operă.

După ce am început să studiez, îmi era groază. Credeam că nu o să recuperez. Eram în clasa a 11-a, iar ceilalţi începuseră canto din a noua. Acolo e miză să te duci la concursuri, apoi examenele de la final, unde era concurenţă între noi toţi. Mi-am dorit să ajung cât mai departe și am tras foarte tare de mine. M-a ajutat foarte mult faptul că, încă de mic, cântam în cor, cântam în biserică. Asta m-a ajutat ca vocea să-mi fie curată, să nu cad din ton, să-mi învăţ piesele bine.

În clasa a 11-a, David Deaj obține locul trei la primul său concurs. După această experienţă s-a ambiţionat şi mai mult, iar la următoarele a terminat primul. Erau concursuri naţionale şi internaţionale de canto. Nu termina singur pe primul loc, ci împreună cu unul sau doi colegi.

Un moment de cotitură

Nivelul era foarte ridicat. Aveam nişte colegi foarte buni, precum Marius Aron, Iulia Man, Peter Emanuel. Unii au început mai devreme decât mine, alţii mai târziu. Dar erau oameni care se aflau deja sus. Când mergeam la concursuri, era o joacă cu toată această concurenţă dintre noi. De obicei, Marius lua tot timpul locul 1 şi, ori luam şi noi împreună cu el, ori noi luam locurile 2-3 după. Marius şi Iulia sunt şi astăzi la Conservator, la canto clasic.

Fiind la un liceu de muzică și participând la nenumărate concursuri, David Deaj și-a dorit să ajungă și mai departe. Din acest motiv, în clasa a 12-a a început pregătirile pentru admiterea la Conservator.

La un concurs internațional desfășurat în Arad, David a terminat pe locul 1. Era deja foarte mulțumit de tot ce realizase până atunci, dar a venit și un moment de cotitură, unul care îl putea împiedica să-și urmeze visul în continuare.

A trebuit să aleg ceva ce a fost dureros pentru mine. Să accept că va fi foarte greu să am o carieră în muzică în România sau să aleg una din care să câştig nişte bani, să pot să-mi întreţin o familie. Din păcate, în ţara noastră încă se mai merge pe cunoştinţe. Ca să ajungi la Opera Română din Cluj era foarte uşor, dar consta pentru mine ca şi creştin să fac o grămadă de concesii. Eu am o anumită gândire şi, când voi avea o soţie, nu voi putea merge pe scenă să mimez săruturi sau să pipăi alte doamne. Puteam alege să cânt într-un cor, însă nu era o remuneraţie atât de bănoasă. Şi atunci am ales să mă îndrept spre business. Dar am rămas în muzică la biserică. Ajutam copiii să se dezvolte.

Lucrează de la 17 ani

Deși în prezent are altă ocupație, aceea de consultant financiar și imobiliar, David nu a renunțat la ideea de a avea o carieră în muzică. Încercările prin care a trecut până acum l-au ambiționat prea mult ca să se dea bătut. Tocmai din acest motiv, a dat exemplu un alt moment din viața sa.

A crescut într-o familie cu mulți frați, în condiții mai puțin bune și și-a dorit foarte mult să-și ajute părinții. A început să lucreze de la 17 ani, ca bucătar într-un restaurant. Mai târziu, s-a angajat într-un alt restaurant, unde a reușit să ajungă până în poziția de director.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, acum am firma mea, unde activez în domeniul de consultanţă financiară şi imobiliară. Visul meu e deja la un nivel mediu spre ridicat. Dacă visul tău e unul bun, dacă eşti sincer cu tine şi cu ce îţi doreşti, eu cred că nu ai cum să nu reuşeşti. Dacă tu vrei să faci un bine, Dumnezeu te ajută.

Mândria de a fi român

Fiind născut pe plaiurile românești, David și-a arătat de multe ori iubirea față de țara sa prin muzică.

Mi-a crescut inima când cântam cu corul de la Colegiul de Muzică imnul României. Un alt rezultat excepţional a fost în clasa a 12-a, în 2017, când ne-am întors de la Olimpiada Naţională cu premiul 1. A fost o chestie de succes. După mulţi ani, în Cluj s-a adus din nou premiul la Olimpiada Corală.

Pentru tot ce a reușit până acum, David este profund recunoscător părinților săi, celor șase frați, prietenilor, colegilor, șefilor unde a lucrat, dar și lui Dumnezeu.

În încheierea interviului, David Deaj ne-a mai dezvăluit câteva detalii interesante din viața sa.

David Deaj

Foto: Facebook David Deaj

Muzicieni care l-au inspirat:

Cătălin şi Ramona Lup. Tim Timmons din America, de la care am cântat nişte piese. Este o altă trupă care îmi place foarte mult, God’s not bad. Au mesaje creştine prezentate în muzică rock. Ca şi compozitori de muzică, îmi place foarte mult de Nicolae Bretan, apoi Mozart. „Flautul fermecat” a fost una dintre piesele mele de inimă. De Nicolae Bretan îmi place „Rea de plată”. E o piesă care mi-a intrat la suflet.

Voiaj prin Europa cu ajutorul muzicii:

„Am văzut Spania, Italia, Franţa, Germania, Austria, Elveţia, Ungaria, Danemarca, Norvegia, Suedia. Cel mai mult mi-a plăcut pe plajele din Spania. Mi-a plăcut mult în Norvegia, în fiorduri.

Am vizitat marile oraşe ale lumii, dar nimic nu se compară cu sentimentul acela când cânţi pentru ai tăi. Cel mai încurajator pentru mine e când cânt în biserică, la oamenii dragi. Cânt de patru ani într-o formaţie de muzică creştină, formaţia Continental. Vara aceasta o să mergem şi în America.”

Puterea nebănuită a muzicii:

„I-am mulţumit mereu lui Dumnezeu, pentru că vocea de la el o am. Împlinirea mea sufletească e când ştiu că atunci când am cântat şi s-au bucurat ceilalţi, s-a bucurat şi Dumnezeu. Versurile au impact asupra mea, asupra oamenilor. Asta înseamnă muzica. Ceva ce mişcă sufletul şi care te duce într-o altă dimensiune.”

Cum îi motivează pe ceilalți:

„Îmi place foarte mult să ţin prelegeri despre asta. Am făcut şi cursuri de leadership şi public speaking. Mi se pare atât de chinuitor să trăieşti o viaţă în care să nu ai niciun vis, niciun scop, niciun orizont. Nu te poţi bucura.

Ai un vis? Luptă-te pentru el. Mi-am dorit foarte mult să fac şcoala de şoferi. Am început, am luat cartea foarte entuziasmat, am făcut chestionare, am trecut examenul şi am ajuns la cel practic. Am căzut de trei ori, dar nu m-am lăsat, pentru că a fost un vis.”

Pasionat și de sport:

„Ca şi ambiţie şi determinare, şi tot ce a reuşit să facă în carieră, îl apreciez foarte mult pe Cristiano Ronaldo. E un om care a pornit de jos, asemănător mie.”

Momente amuzante la serviciu:

„Dacă nu cânt, bat din picioare. Dacă nu bat din picioare, bat cu mâna în masă. Fac ceva ca să se producă muzică în jurul meu. Îmi dă energie şi mă motivează să continui lucrurile pe care le fac.”

Sursă fotografii: Facebook David Deaj

Ilie Stepan

Tinerii pot să își construiască drumul mult mai bine luând ce e bun din învățămintele celor mai experimentați. De aceea, un articol cu Ilie Stepan, unul dintre cei mai importanți muzicieni pe care i-a dat România, ar trebui să fie subiect de lectură obligatorie pentru mulți dintre cititorii Elitei României.

 

Ilie Stepan (n. 24 noiembrie 1953) este compozitor, ghitarist, instrumentist (vioară, pian, blockflote, percuție, midi-programming), inginer de sunet, orchestrator, autor și producător de proiecte muzicale. Membru fondator și lider al grupurilor Pro Musica, Stepan Project, Stepan Project Blues Foundation.

Este inițiator, împreună cu Horea Crișovan, al proiectului de ghitară acustică ”Anotimpurile ghitării”. A compus muzică pentru peste 100 de spectacole de teatru și peste 50 de filme documentare și de televiziune. Peste 1000 de concerte cântate în întreaga carieră, în diferite formule.

În premieră în România, a realizat cu Pro Musica prima operă folk (Creanga de cireș), primul concert în aer liber într-un spital de psihiatrie (Jebel, 1980), primul concert în aer liber într-un penitenciar (Timișoara, 2015). Primul muzician care, pe 20 decembrie 1989, a cântat (alături de Vasile Dolga) la Timișoara împotriva regimului dictatorial al lui Ceaușescu.

Ilie Stepan este autorul cântecului „Timișoara”, considerat „Imnul Revoluției Române” de la Timișoara, devenit ulterior imnul municipiului Timișoara. Piesa sa „Șahul păcii” (1988) este imnul oficial al Campionatelor Mondiale de Șah pentru Copii și Tineret. Este membru de onoare al Societății „Timișoara”, cetățean de onoare al municipiului Timișoara.

 

Ilie Stepan și începuturile dragostei pentru muzica rock

Filmul „Tinerii“ (n.r. – „The Young Ones“, 1961) a fost cel care l-a făcut să se îndrăgostească de muzica rock. Acesta a fost filmul care a schimbat perspectivele multor tineri de la vremea aceea, Nicu Covaci (Phoenix) și mulți alții fiind puternic influențați de această peliculă.

În 1966-1967, aveam 13-14 ani, iar vecinul meu avea o colecție de vinyl-uri. La el ne adunam să ascultăm și să descoperim muzică nouă.

Tot în aceeași perioadă a perceput diferența colosală dintre sistemul socialist de la noi și cel din țările vecine. Artistul își mai aduce aminte de un LP al trupei maghiare Omega, total diferit de ceea ce văzuse până atunci ca formă de prezentare la vreo trupă românească. Albumul era gatefold (N.R. copertă dublă ce se deschide pentru a oferi mai mult spațiu pentru partea grafică) și prezenta o poză mare cu membrii trupei, care erau pletoși și îmbrăcați nonconformist. Era perioada când, în România, Miliția oprea tinerii pe stradă pentru a le tăia pantalonii evazați și pentru a le tunde părul lung.

Ilie Stepan și-a dorit mereu să aibă o trupă, să-și ocupe toată viața cu muzica. A învățat să cânte la ghitară de la Adrian Popescu, același profesor care l-a ghidat inclusiv pe Nicu Covaci, printre mulți alții care au devenit celebrii.

În comparație cu vremurile actuale, atunci ghitara nu se putea învăța la nicio instituție de învățământ (școală generală, liceu sau facultate). Azi, pe lângă numeroase școli unde acest instrument muzical poate fi învățat, există mii de cursuri online disponibile pentru cei interesați de a deveni ghitariști.

Ilie Stepan

Muzica rock, acceptată ca un rău necesar în perioada comunistă

În ciuda faptului că muzica rock era puternic oprimată de către cenzura comunistă, fenomenul rock a reușit să se facă simțit și a fost iubit de către tinerii acelor vremuri.

Generația lui Ilie Stepan și cea de dinainte, adică cea a trupelor Sfinții (N.R. devenită Phoenix), Sincron, Mondial șamd., erau la curent cu tot ce se întâmpla în rock-ul mondial. Știrile ajungeau mult mai greu, ajungeau prin revistele pe care le cumpărau de prin anticariatele din Timișoara. Erau și discuri care ajungeau pe diferite filiere. Totul se întâmpla ca fenomen Underground.

Cu toate piedicile pe care le punea cenzura comunistă, tinerii reușeau să țină pasul cu ceea ce se întâmpla în Occident. E adevărat că totul era cu o anumită întârziere și cu o mai slabă intensitate ca dincolo de granițele țării. Asta din cauză că aici, în comparație cu Ungaria sau fosta Iugoslavie, de exemplu, sistemul comunist era mult mai sever. Tot ce se făcea în direcția asta era foarte riscant.

 

Curaj sub umbra securității la ultimul concert Pro Musica din perioada comunistă

În anii comunismului, trupa Pro Musica, foarte cunoscută și apreciată de public, avea un contract cu statul ce presupunea câteva concerte pe an. Datorită faptului că în țările vecine începea să cadă comunismul, în toamna anului 1989 s-a anulat de două ori concertul pe care Ilie Stepan și colegii săi trebuiau să-l susțină pentru publicul timișorean.

Pe la mijlocul lunii noiembrie, cu o lună înainte de a începe revoluția din Timișoara, li s-a dat voie să susțină concertul planificat.

A fost un concert straniu. Un concert pe care, acuma, dacă mi-l rememorez, a fost de un neorealism italian, aruncat în plin sfârșit de secol XX.

De obicei, publicul concertelor rock în Sala Olimpia se distingea foarte ușor, prin atitudine, îmbrăcăminte și comportament. De data asta, în sală era plin de persoane ciudate, care mișunau printre cei prezenți, dornici să supravegheze cu maximă atenție ce se întâmpla la acel concert.

Totul devenise de o apăsare greu de descris, care se simțea cel mai bine de pe scenă. Ilie Stepan a avut curajul să se oprească din concert și să strige la ei: „Ieșiți toți afară! Am un concert de ținut cu trupa! Ieșiți afară din sală! Așteptați-ne afară! Aici cântăm!” Acei securiști, stafii infiltrate în public, s-au conformat de frica celor veniți pentru concert.

Concertul s-a susținut 80% cu lumina sălii aprinsă, atipic pentru un astfel de eveniment. Succesul a fost uluitor pentru trupă, incomparabil cu orice alt concert Pro Musica. Mirosul libertății din țările vecine plutea în aer, chiar dacă nimeni nu bănuia atunci că ar putea fi posibil și la noi.

Acum, artistul nu-și dă seama de unde a avut curajul de a reacționa așa în fața securității prezente la concert. Un alt act curajos l-a avut pe 20 decembrie 1989, în plină Revoluție, când Ceaușescu era încă la putere. Atunci, de la balconul Operei din Timișoara, a cântat două piese interzise, fiind primul muzician care a cântat public împotriva sistemului comunist.

 

Dictatura financiară a înlocuit dictatura comunistă în industria muzicală românească

Muzica rock s-a născut ca o formă de protest nu împotriva altor generații, ci împotriva carențelor societății. La ora actuală, peste tot în lume, rock-ul duce o bătălie grea cu industria muzicală mainstream ce promovează manifestări create artificial, doar din interese comerciale.  Muzica rock reprezintă un pericol pentru această industrie, e de părere muzicianul care a pus bazele trupei Pro Musica.

Decalajul care a fost între noi și Occident înainte de 1989 ca și trupe și industrie muzicală, din păcate nu s-a micșorat. Acum, în realitățile actuale, dictatura comunistă a fost înlocuită cu dictatura financiară, care stă în umbra intereselor foarte mari existente în această parodie de industrie muzicală ce există la noi. Există doar câteva nume care reușesc să escaladeze acest zid care nu există ideologic, ci doar ca valoare.

Există în prezent artiști intens promovați, ceea ce e foarte bine. Au alură de mari staruri, dar când fac un singur metru în afara granițelor, nu mai înseamnă nimic, nicăieri.

La mijloc sunt interesele financiare foarte mari ale caselor de discuri și posturilor radio-tv, susține dezamăgit Ilie Stepan, la rândul său fost director muzical și co-acționar la Radio Vest, în perioada 1990-2000.

 

Muzica de fuziune, o artă accesibilă elitelor

Deloc întâmplător, astăzi Ilie Stepan formează chitariști talentați. Unul dintre cei mai mari chitariști din România, pe care l-a format de mic și cu care cântă de ani buni alături, este Horea Crișovan. Despre el am scris deja un articol, în urmă cu câteva luni.

Sunt bucuros că sunt contemporan cu clasicizarea muzicii rock. La ora actuală, muzica rock este o muzică clasică, ce stă la loc de cinste alături de marile genuri muzicale care s-au dezvoltat în cursul istoriei lumii. Cei care vor să cânte prohodul muzicii rock, nu au cum să o facă pentru că ea e sus deja, în elita muzicii din toate timpurile.

Ilie Stepan iubește foarte mult și muzica de fuziune. Cu Stepan Project a și compus ca fusion Trilogia Luminii care fac parte albumele „Sensul Vieții”, „Undeva în Europa…” și „Lumina”.

Fuziunea muzicală este o măreață construcție ca formă de gândire și expresie. Muzica fiind o energie, genurile muzicale ce fac parte dintr-o lucrare de fuziune creează la rândul lor o nouă formă de energie, o muzică nouă.

De la sunetul unei frunze în care cineva suflă, până la o orchestră simfonică, orice se aude poate fi combinat cu atenție și pricepere, oferind noi perspective sonore.

George Enescu spunea că nu există muzică grea sau muzică ușoară. Există doar muzica în care crezi și pe care o simți. Ilie Stepan, un om căruia îi curge rock-ul prin vine, se luptă constant cu toți cei care pun piedici acestui gen muzical.

Ilie Stepan

 

Tehnologia nu trebuie să înlocuiască artistul

Foarte utile în zilele noastre sunt noile descoperiri tehnologice. Nimeni nu le poate contesta ajutorul pe care-l aduc umanității.

Problema e că, în muzică, unii înlocuiesc muzicianul prin intermediul tehnologiei. Una e să te ajute în procesul de creare a muzicii, alta e să țină locul talentului și creativității muzicianului.

Din păcate, în ziua de azi, tot mai mulți obțin succesul muzical fără a fi capabili să cânte.

Este o mare diferență între automatizarea și informatizarea unui studio de înregistrări, și cei care folosesc această automatizare ca și cârjă ce lucrează în locul lor.

 

Muzică rock în scop caritabil

Tot din dragoste de muzică, Ilie Stepan a ajuns să dea primul concert rock din România într-un spital de psihiatrie. Acesta s-a desfășurat în aer liber în 1980 la Jebel.

În 2015, în Timișoara, a susținut primul concert în aer liber din România ce s-a desfășurat într-un penitenciar. La realizarea ambelor evenimente s-au făcut eforturi mari de organizare și adaptare pentru spectacol, datorită mediului în care acestea s-au desfășurat.

În cazul concertului din penitenciar, pentru fiecare cablu introdus în acel spațiu trebuiau aprobări pe bază de proces verbal, iar pentru concert a fost nevoie să introducă câteva mii de cabluri și 6 tone de aparatură. Au fost necesare trei zile de muncă intensă doar pentru pregătirea lui.

Trupa a susținut de-a lungul timpului mai multe concerte caritabile. Cele mai importante sunt concertul pentru ajutorarea bolnavilor de SIDA, cel pentru ajutorarea familiilor care au avut decedați în revoluția din 1989 în Timișoara, sau cel în care s-au strâns fonduri pentru acoperirea spitalelor din Timișoara în urma furtunii violente din septembrie 2017.

 

Noutățile discografice pregătite pentru 2019 de Ilie Stepan

Despre Ilie Stepan s-a scris inclusiv o carte, în care artistul vorbește despre viața sa. „Şapte zile, plus una. Mircea Mihăieş în dialog cu Ilie Stepan” este un volum biografic de peste 400 de pagini ce a fost lansat pe 14 noiembrie 2018 în Timișoara.

Ilie Stepan

Mircea Mihăieş în dialog cu Ilie Stepan – carte

Pe lângă faptul că Stepan compune constant muzică de teatru sau de balet, se ocupă intens și de proiectele artistice ce depind de el și de trupa Pro Musica. În prezent, lucrează la un cvadruplu LP numit ”Pro Musica – The Best Live Songs”, ce se va lansa în 2019 și care va conține cele mai bune piese din concert ale trupei.

Pe lângă varianta de 4 LP, box-setul va mai conține și un album foto de mărimea unui vinyl, alături de un maxi-single cu 3 piese pe vinyl de 12 ” pe 45 rpm. Vinil-urile vor fi într-o ediție limitată, numerotate fiecare de la 1 la 999. Albumul se va găsi și ca format 2CD + album foto, totul într-o formă inedită de prezentare.

„Trilogia Luminii” semnată Stepan Project, ce conține albumele „Sensul Vieții”, „Undeva în Europa…” (dublu-CD) și „Lumina” (3 CD, o carte de 80 de pagini și un DVD), va apărea ca un box-set special format din 7 discuri.

Pentru 20 decembrie 2019, cu ocazia a 30 de ani de la Revoluție, Pro Musica pregătește un spectacol operă-rock programat chiar în Piața Operei din Timișoara. Titlul provizoriu este „Timișoara 7.0”, cu trimitere la cele 7 zile ale orașului Timișoara în care au avut loc sacrificiile, luptele, eroismul, speranțele și durerea celor care au luptat pentru libertate.

Pro Musica poate fi văzută foarte rar live în zilele noastre. În comparație cu alte trupe, cerințele lor tehnice și logistice sunt mari și costisitoare. De aceea, merită menționat faptul că trupa va putea fi văzută live anul acesta la Zilele Timișoarei, în 2 august, alături de Phoenix și Cargo.

Nu în ultimul rând, Ilie Stepan și colegii săi pregătesc un nou material discografic semnat Pro Musica. Acesta urmează a fi înregistrat în curând, piesele fiind deja pregătite.

Prin tot ce a făcut până acum, Ilie Stepan a contribuit esențial la istoria muzicii rock din România. Sperăm ca prin acest demers editorial să determinăm românii să acorde mai multă atenție adevăratelor valori ale societății în care trăim.

Măriuca Verdeș

Măriuca Verdeș s-a născut în 1989 în comuna Desești, Maramureș, într-o familie mare și cu tradiție în folclor. A lansat albume de muzică populară, hori, colinde și pricesne. Este o cântăreață de horă ultrapremiată la nivel național și internațional, însă asta nu e deloc cel mai important lucru despre ea.

 

Măriuca nu s-a mulțumit cu a „hori” folclorul, ci a dorit să îl predea generațiilor care vin din urmă. De aceea, a inițiat proiectul prin care a introdus studierea folclorului ca materie opțională în școală în județul Maramureș.

În fiecare zi, se luptă ca satul maramureșean să-și recâștige gloria de altădată. Încearcă să arate că România are nevoie de o autenticitate culturală, prin intermediul căreia să ne păstrăm valorile care ne-au definit timp de secole.

Despre toate acestea, dar și despre evoluția unei artiste cu credință în Dumnezeu, în interviul de mai jos:

 

 

Iată doar câteva din ideile extrase din dialogul cu Măriuca Verdeș:

 

Cum se definește Măriuca Verdeș în muzica autohtonă românească

„Noi, în Maramureș, nu cântăm, ci horim. Horele acestea sunt mai mult doine și balade, pentru că femeile la câmp nu făceau altceva decât să cânte. Mama horea fie că făcea treabă prin casă, fie când era la fân sau la sapă. I se părea că nu îi e atât de greu cântând.

Eu am ales partea aceasta mai sacră, mai veche, mai profundă, pentru că mie îmi place să mă hrănesc din lucrurile din care alții nu văd nicio valoare în ele. Eu le văd Dumnezeirea, le văd sacralitatea și totodată înțelepciunea țăranului care poate nu are studii, dar a lăsat după el o istorie întreagă.”

 

Un semnal de alarmă în legătură cu dezrădăcinarea poporului român, care riscă să-și piardă definitiv identitatea

”Eu stând printre copii, stând în sate, văd cât de gravă este problema societății de astăzi și cum văd părinții folclorul de astăzi. Ei cred că dacă nu ajungi să cânți pentru bani, nu are rost să te îmbraci tradițional. Sunt părinți care spun că ce rost are să îl întorc pe copilul meu în timp, când noi vrem să ne dezvoltăm și să ne modernizăm. Numai prin educație, copiii își vor da seama că este vital să ne cunoaștem pe noi.

Eu îmi doresc mai mult. Folclorul ar trebui să fie materie obligatorie în școli. Ar trebui să știm cine suntem, de unde ne sunt rădăcinile, ca să putem sta verticali în fața oricărei furtuni care vine din dreapta și din stânga.

A fi maramureșean înseamnă să te cunoști pe tine. Înseamnă să-ți recunoști originile și să le duci mai departe. Faptul că generații după generații se înstrăinează de acest sentiment nu face decât să ne autodistrugă o cultură care nu ar trebui vizitată doar la muzeu, ci ar trebui întreținută în satele maramureșene.”

 

Cum se translatează viziunea sa, la nivel național

„Ar trebui să fim conștienți că fiecare județ a avut cultura sa specifică. Eu din păcate văd doar o Românie săracă, cu mulți bătrâni, cu puțin potențial, dacă nu vom redeschide acea economie locală, care a reprezentat forța României. Nu vreau să fiu rea, nici sceptică, dar eu nu prea văd viitor pentru România, pentru că nu mai credem în România. Și dacă noi nu mai credem în România, ea o să mai creadă în noi?

Avem o obligație morală față de strămoșii noștri care s-au gândit să ne lase o arhitectură, un port, simboluri, grai, rânduieli… Să ne lase atât de multe lucruri valoroase, pe care dacă noi să le învățăm și să le ducem mai departe, nu mai credem nici în Dumnezeu, nici în aproapele Lui. Credem doar în noi, în cultul nostru, iar când crezi în cultul tău, ajungi să faci o „idolatrie” din tine.”

 

Interviul cu Măriuca Verdeș a fost realizat în docă locații: Muzeul Maramureșan, secția de etnologie, din Sighetu-Marmației, și Biserica ”Înălțarea Maicii Domnului” din Călinești (Maramureș).

Sursa foto: arhiva personală

Florin Răducanu
Florin Răducanu este un nume important în lumea jazz-ului românesc şi internaţional. Pianist, compozitor şi orchestrator, a participat la numeroase competiţii naţionale şi internaţionale de jazz, performând în Europa şi în Asia, alături de nume importante precum: David Murray (SUA), Jorge Silvester (Afro-caribbean), Lee Pearsons (SUA), Jean-Louis Rassinfose (Belgia), Eric Legnini (Italia), Joseph Pruesner (SUA-Malaiezia), Jasper Bloom (Olanda), Ari Roland( SUA), John Mosca (SUA), Zaid Naser( SUA), Keith Balla (SUA), Herwig Gradisching (Austria), Jari Perkiomaki (Finlanda), Daniel Rotem (Israel/SUA), Tal Gamlieli (Israel), Roy Oliel (Israel), Idan Walish (Israel), Paolo Morello (Germany/Brasil), iar în 2017 a colaborat cu legendarul Billy Cobham (SUA/ Panama) în Israel.

 

De-a lungul vremii, Maestrul Florin Răducanu a iniţiat numeroase proiecte, a participat la evenimente variate, în formule de trio, sextet sau chiar alături de orchestre simfonice de jazz, a cucerit scene româneşti şi internaţionale, a obţinut premii, distincţii, a lansat cărţi şi vreo 8 albume.

Acesta este personajul, dacă îmi este permis să spun aşa, pe care îl aduc astăzi în faţa dumneavoastră şi altfel, nu doar ca un Maestru al Jazzului, dar şi un om remarcabil, al cărui spirit este categoric departe de ceea ce ne este nouă dat să cunoaştem.

 

Motto: „Libertatea care nu poate fi îngrădită din exterior se află doar în propriul act de creație”

Florin Răducanu şi-a creat un „brand” din simbioza classical-jazz, teza sa de doctorat cu titlul „Improvizaţia între libertate şi control” fiind axată pe două ipostaze ale creatorului-profesor: Poemul simfonic de jazz ,”Jazz Ecumenica” şi metoda de improvizaţie muzicală.

Fondator al Secției de Jazz și Profesor titular la Colegiul Naţional de Muzică “George Enescu”; membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România; dirijor şi lider al Ansamblului de Jazz Simfonic Classical Trubadures Orchestra, cu care a cântat în 2009 pe scena Festivalului George Enescu.

Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pentru Compoziție de Jazz Simfonic. Premiul Revistei de atitudine și Cultură „Cuvântul”. Muzicianul de Jazz al Anului 2009 în România. Premiul Albumul de Jazz al anului 2011 în România.

În 2013 a publicat „Ghidul pentru improvizația jazzului”, un ajutor prețios pentru fiecare muzician aspirant la jazz.

În 2014 a participat la Kiev la un festival de jazz, alături de muzicieni din Ucraina, cu această ocazie susţinând un masterclass pentru studenţii Academiei de Muzică P.I. Ceaikovski din Kiev. Tot atunci, Florin Răducanu a fost invitat să celebreze Ziua Jazz-ului la Clubul de jazz Porgy & Bess din Viena.

Florin Răducanu

Florin Răducanu: Am o bucurie deosebită când ascult – pe 3 din cele 8 Cd-uri – sunetul pianului “Fazioli”, o bijuterie pe care o deține cel mai important club de jazz din Europa, Porgy&Bess din Viena.

După o astfel de listă, mi-a venit cumva să ţin un fel de moment de reculegere al sufletului meu. Şi al cuvintelor. Ce aş putea eu să mai spun în faţa unui colos al jazzului?

Am reuşit, deoarece Florin Răducanu ştie să fie un om de o modestie şi de o frumuseţe interioară covârşitoare. Ştie să coboare alături de tine, să te ia de mână şi să îţi prezinte latura umană a tot ceea ce reprezintă arta, jazzul şi Domnia sa.

Prin blândeţea caracteristică, zâmbitor şi coborât cumva dintr-o altă sferă, cea a stelelor şi Universului, maestrul Florin Răducanu mi-a spus:

Voi face apel la un citat din Mahatma Gandi care spune aproximativ : „… este mai bine să lăsăm ca viața să vorbească despre noi în locul vorbelor…”. Sunt profesor – atât la nivel universitar, cât și preuniversitar – pianist și compozitor. Trebuie să spun că nu-mi place să vorbesc/povestesc  depre mine !? Există, grație mass-media internă și internațională emisiuni radio-tv, site-uri, reviste etc. unde se pot găsi informații despre mine. Cea mai importantă sursă de informație aparține partenerului meu din Canada, JazzWorldQuest.com

 

De unde provine un Maestru ca Florin Răducanu

Şi totuşi, oamenii geniali şi frumoşi se nasc ca noi toţi. Provin din familii frumoase, copilăresc, se julesc, râd şi plâng ca noi. Au un anumit drum în viaţă, fac alegeri, au urcuşuri şi coborâşuri. 

Mă gândesc, însă, că tocmai aceste alegeri sau motivația din spatele lor fac diferenţa între noi şi oamenii de marcă ai artei şi culturii la nivel mondial. Florin Răducanu îmi confirmă:

Se spune că alegerile noastre de viață nu sunt deloc întâmplătoare, Sinele nostru îndrumându-ne, la nivel subconștient, în funcție de scopul pe care ni l-am propus în cadrul căii de evoluție spirituale pe care ne-am ales-o încă de la alegerea unui corp somatic în care să ne întrupăm.

O primă etapă în formarea lui Florin Răducanu a reprezentat-o șansa unei copilării frumoase, alături de părinți ideali. Un element primordial și decisiv este un mediu familial unde să ne găsim energia şi spiritul. Părinții ne croiesc aripile cu care vom învăţa să zburăm mai târziu liberi, frumos şi încrezători în noi înşine, în capacităţile noastre şi în viaţă.

Ceea ce vreau să subliniez este un aspect referitor la mediul familial din copilăria fiecărui om. Este deosebit de important ca un copil să trăiască într-un mediu familial armonios, în care bărbatul și femeia, reuniți în cuplu, înțeleg că atunci când există copii, aceștia trebuie să beneficieze de toată atenția, înțelegerea iubitoare și suportul părinților. Foarte important este ca părinții să-i respecte personalitatea copilului, să-l ajute să se maturizeze și să-și formeze o personalitate distinctă, prin respectul arătat de părinți față de dorințele, aspirațiile și stările emoționale ale copilului.

Mai departe, o somitate în lumea muzicală precum Florin Răducanu are o legătură specială cu jazzul. Nimeni nu ajunge întâmplător într-un anume loc şi nimeni nu dezvoltă o anume pasiune într-un talent uimitor, dacă undeva, în sinele său, nu există chemarea. 

În cazul său, a fost vorba despre dorința de a se exprima liber prin limbaj muzical. Răspunsul a venit chiar din timpul studenției, sub forma muzicii de jazz și a artei improvizației.

Poate părea suprinzător însă, nu peste mult timp, Florin Răducanu a realizat că libertatea jazzului poate fi atinsă prin acumularea unor cunoștințe și reguli de creație spontană destul de stricte. Că, de fapt, jazzul este bine făcut în mod organizat și mai puțin aleator.

De aici, a mai fost doar un pas până la a înțelege cuvintele marelui Goethe. „Nimeni nu este mai înrobit decât cel care crede în mod greșit că e liber”. Și „Nimic nu este mai înspăimântător ca ignoranța activă”. Două citate extraordinare, care, transpuse pe exemplul lui Florin Răducanu, ne învață că a rămâne înrădăcinați în propriile credințe nu face decât să conducă la mediocritate.

Florin Răducanu

Florin Răducanu: Este foarte important să ne placă și să iubim finalitatea și scopul acțiunii noastre… Despre iubire, același genial om de știință și totodată artist-creator de geniu, Goethe, spunea : “iubirea nu domină, ea educă, iar aceasta înseamnă mai mult”.

 

Cel mai marcant proiect: Jazz Ecumenica și prezentarea sa în spațiul rusofil

Am reuşit să smulg de la Florin Răducanu faptul că Domnia sa a avut şansa să beneficieze – în anumite momente cheie – de suportul unor instituții din țară și străinătate care i-au pus la dispoziție tehnica necesară realizării înregistrărilor care ulterior au devenit suporturi audio/video – CD si DVD. 

De asemenea, realizări deosebite a obținut datorită Societății Române de Radiodifuziune, cu suportul Orchestrelor/Big Band-ul Radio.

Însă cea mai puternică recunoaștere a fost, fără îndoială, colaborarea cu Belarusian Philarmonic Orchestra, atunci când a prezentat, în premieră mondială, poemul său de jazz simfonic, “Romanian Simfonic Jazz Poem – Jazz Ecumenica”

La Minsk, am avut parte de o “minune” atunci când televiziunea națională din Belarus a decis să filmeze concertul cu premiera lucrării mele și să o transmită cu ocazia Zilei Mondiale a Jazzului – UNESCO JAZZ Day. Simbolismul a fost și mai important, având în vedere că evenimentul UNESCO a fost promovat, cu ocazia concertului nostru (din România am avut-o ca invitată și pe Dalila Cernatescu, prof.titular al catedrei de Nai în cadrul Universității Naționale de Muzică din București)  într-o țară rusofilă și considerată cu reminiscențe comuniste… În fapt, muzica s-a dovedit că nu are granițe, limbajul muzical fiind cu adevărat universal.

Concertul filmat, care a devenit și DVD, poate fi vizionat aici :

 

Cine sunt mentorii lui Florin Răducanu, sau o posibilă explicație a complexității unui mare artist

La această întrebare, Florin Răducanu a răspuns aproape pe nerăsuflate, calm, cald, ca şi cum ar fi căutat cumva clapele pianului, pentru a ne interpreta cea mai minunată partitură a sufletului şi eului său spiritual.

Un răspuns care ne pune pe gânduri și merită analizat cu mare atenție:

„Ați întrebat cine? Există un răspuns – este adevărat al oamenilor „cuminți” și conștienți, în sensul că există ceva în spatele celor palpabile –  în care trimiterea se face către Dumnezeu.

Problema este că, răspunzând astfel, Îl personificăm pe Dumnezeu. Ori tocmai aici avem o problemă… Dumnezeu personificat poate fi doar un aspect al măreției „Sursei” tuturor lucrurilor „văzute și nevăzute”.

Există o referire, în Biblie, la Dumnezeu ca fiind  „Cel PreaÎnalt”.  Personal, am început să înțeleg cât de cât mai bine măreția lui Dumnezeu datorită metafizicii ebraice și hinduse, „Cartea Misterului Pecetluit”, care derivă din Zohar, fiind una dintre acestea.

Știința ne arată că totul este vibrație (chiar și rocile și pietrele conțin materie structurată pe o anumită frecvență), frecvență, deci număr, iar fizica sunetului și arta sunetelor (muzica) ne pot ajuta să înțelegem mai bine conceptul de material și nematerial, văzut și nevăzut al Divinității creatoare.

Cea mai bună metodă de a primi energie este orice formă de rugăciune și meditație care ne conectează cu „Sursa” tuturor lucrurilor și chiar a formelor – gând/conceptelor. Goethe – a cărui gândire devine un motto în acest interviu – vorbea despre „Planta Arhetipală – URPFLANZE”, aplicând în botanică ceea ce Zoharul ne explică prin Lumea Arhetipală sau Lumea ideilor.

Înțelepciunea ebraică ne vorbește despre Dumnezeu nematerial sau Arhetipul, Lumea Ideilor nematerializate care, odată cu coborârea frecvenței, se materializează în cadrul Copacului Vieții sau Adam Quadmon sau Hristos Cosmic !? Ceea ce înțelepciunea ebraică numește ADAM QUADMON, înțelepciunea hindusă denumește PURUSHA, iar creștinii HRISTOS Cosmic. Înțelepții sufiști din Islam vorbesc despre un nume al lui Dumnezeu format din 99 de litere. De fapt, toate religiile vorbesc despre același Dumnezeu, dar gradele de cunoaștere despre Măreția LUI sunt diferite, de la popor la popor, de la cultură la cultură.

Din acest motiv, trebuie să fim recunoscători tuturor „maeștrilor înălțați”, denumiți și profeți, începând de la Pitagora – cel care ne arăta Măreția lui Dumnezeu prin știința și metafizica numerelor, trecând prin bunătatea și înțelepciunea lui Gautama Budha, cel care ne-a arătat manifestarea Empatiei, și, în spațiul creștin, raportându-ne la LOGOSUL întrupat, ISUS Hristos, cel care a înglobat atributul suprem al lui Dumnezeu – Iubirea.”

Categoric, Florin Răducanu nu este doar un mare muzician ci un filosof, un om de la care ai putea să înveţi toate misterele şi lecţiile universului. Povesteşte cu atâta plăcere şi bucurie, cu atâta emoţie. Ai asculta fără să clipeşti, ca şi cum ai fi la una din cele mai frumoase lecţii de muzică şi jazz.

Cât despre mentorii săi, Bach și Beethoven rămân etaloane universale pentru orice muzician modern, datorită felului în care „au reușit să aducă împreună trecutul, prezentul și viitorul în opera lor.” 

Însă Florin Răducanu se uită cu admirație și la un Einstein, cel care spunea că, dacă nu ar fi fost fizician ar fi ales muzica, sau la un Nikola Tesla pentru felul în care ținea cont de legile numerologiei în tot ceea ce realiza.

Un tip fascinant și cu o teorie științifică revoluționară este contemporanul Gregg Braden, care – în cartea „Codul lui Dumnezeu” – ne arată cum numele lui Dumnezeu este codificat în corpul uman prin cele patru elemente constitutive ale ADN-ului: hidrogen, azot, oxigen, carbon. Aceste 4 elemente corespund unor litere specifice din alfabetul ebraic, care simbolizează unul dintre numele lui Dumnezeu. Acest autor și om de știință completează ceea ce Goethe arăta despre Arhetipul ”Urpflanze.”

 

Ce (ar trebui) să însemne să fii Român

Şi încă o dată, frumuseţea sufletului, un suflet educat de graţia divină, dar şi de muzică, mi-a dat un răspuns cu totul şi cu totul neaşteptat. Fericit, dar neaşteptat!

Observ că ați scris cuvântul român cu “R” mare.  Patriotismul este un sentiment foarte frumos care are și un efect material imediat: siguranța pentru sine și pentru cei apropiați. Din păcate, în istorie, observăm deraieri grave de tip ultranaționalist și xenofob, din acest motiv, trebuie să fim circumspecți în situațiile cu manifestări extreme de tip naționalist.

În istoria muzicii, există un fenomen foarte frumos – la sfârșitul sec.XIX și continuat și la începutul sec.XX – cunoscut sub denumirea de „școlile naționale”. În această perioadă, compozitorii s-au intors cu fața către bogăția muzicilor tradiționale pe care le-au metamorfozat prin tehnici componistice și le-au universalizat prin discursuri simfonice de tip cult. Este și cazul titanului nostru, George Enescu.

Da, acest tip de patriotism este ideal, este benefic tuturor, demonstrând  că limbajul muzical este universal – cu anumite manifestări specifice idiomatice -, frumusețea locală a unei culturi muzicale tradiționale fiind astfel reașezată în totul unitar care este „Muzica lumii”.

Personal tocmai această axiomă de unitate a „Muzicii lumii” am aplicat-o în Poemul de Jazz Simfonic, demunit “Jazz Ecumenica”. Pornind de la idiomul românesc – DOINA – am demonstrat asemănări cu idiomul afro – BLUES-ul -, cu conceptul improvizatoric hindus – RAGA – și Maquam-ul  arăbesc care a influențat compozitorii iberici precum Manuel de Falla.

Jazzul este într-adevăr o sinteză muzicală, dar depinde de pregătirea muzicianului dacă poate să cuprindă părțile componente: muzicile tradiționale de tip improvizatoric respectiv muzicile culte de tip improvizatoric.

În mod normal, ar trebui să resimțim aceeași bucurie că suntem români, precum cetățeanul care este german, francez, suedez, evreu/israelian, arab, etiopian, mongolez sau japonez.  Datoria fiecărui cetățean al unei țări este să-și apere integritatea națională, valorile culturale, toate acestea raportate la propria familie și la familia extinsă a umanității.”

Florin Răducanu

 

Cuvânt de încheiere

Nu pot decât să îi mulţumesc atât Maestrului Florin Răducanu, cât şi Divinităţii pentru această imensă bucurie şi emoţie de a putea sta de vorbă cu un mare muzician şi om, de la care am învăţat modestia sub o altă formă şi faptul că în toate există credinţa şi iubirea.

Încheiem acest dialog într-o notă de optimism, tot cu un gând al lui Goethe care spunea că “minunea este copilul cel mai drag al credinței” , și spun eu mai departe că muzica este o rugăciune pentru unitate. Iar eu, am să îmi las sufletul să facă o adâncă şi respectuoasă reverenţă în faţa dumneavoastră şi să vă mulţumesc că mi-aţi oferit ocazia de a mă plimba peste tot. Atât în lumea muzicală, cât şi în cea spirituală şi sufletească!

A fost o onoare şi o imensă bucurie! Vă doresc să ajungeţi pe cât mai multe scene, Maestre şi să împărtăşiţi iubirea şi frumosul, aşa cum numai dumneavoastră ştiţi!

Cornel Amariei

Orice copil este curios, dar câți reușesc să rămână curioși zeci de ani? La doar 25 de ani, inventatorul Cornel Amariei ocupă funcția de Head of Innovation la Continental. Este catalogat de Forbes USA ca fiind unul dintre cei mai influenți tineri din Europa, iar cei de la Real Leaders l-au nominalizat în topul celor 100 de vizionari ai planetei. Este primul român din istorie ales de J.C.I. în Top Ten Outstanding Young Persons of the World – titluri obținute în trecut de personalități precum Elvis Presley sau John Fitzgerald Kennedy.

 

O copilărie scoasă din tipare

Cornel AmarieiCornel Marian Amariei trebuia să se nască în București pe data de 8 septembrie 1993, de Sf. Maria. Întrucât acest lucru nu s-a putut, a venit pe lume o zi mai târziu. Deși niciodată nu a avut două torturi, mărturisește că e un lucru plăcut să ai două zile consecutive cu motiv de sărbătoare.

Copilăria și-a petrecut-o în marea ei majoritate între București, Câmpulung Moldovenesc și Siret. La 20 ani a realizat că era singurul om din universitatea sa ce știa să… mulgă o vacă – o abilitate din ce în ce mai rar întâlnită.

S-a născut într-o familie diferită, ambii părinți fiind persoane cu handicap locomotor – lucru ce a avut un impact major asupra vieții sale, activitățile ce le putea desfășura împreună cu părinții săi fiind limitate. În ciuda handicapului lor, părinții munceau zilnic de la 7 dimineața până seara târziu, asigurând astfel cele necesare pentru Cornel și sora sa. A preluat de la aceștia un set de valori impresionante: ambiția, determinarea și spiritul de sacrificiu.

Cateodată mă luau cu ei și vedeam ce înseamnă să muncești și 16 ore pe zi. De la o vârstă mică am înțeles că viața înseamă să muncești, 16 ore pe zi, 7 zile pe saptămână. Și m-am molipsit și așa am rămas.

Fiind înzestrat cu o sete de cunoaștere incredibilă, Cornel Amariei învăța la 3 ani să citescă. La 7 ani avea deja zeci de enciclopedii citite și realiza primul său site, iar la 14 ani era premiat prentru crearea unui sistem de siguranță a locuințelor.

Visul său din copilărie a fost să-și poată permite să mănânce de 3 ori pe zi la McDonald`s, dar apoi și-a dat seama ca mai are multe alte lucruri de realizat și de completat. Mărturisește de asemenea că până la 25 de ani nu a citit niciodată o carte de povești, doar enciclopedii și articole științifice.

 

Curiozitatea este premisa diversității, diversitatea este premisa creativității și creativitatea este premisa inovației

Încă din primii ani ai vieții, suntem îndrumați spre a privi înainte. Pentru a ne concentra atenția și eforturile către o singură direcție.

Dar inovația și creativitatea înseamnă a lua un lucru simplu din stânga, unul simplu din dreapta și a le pune împreună pentru prima dată. Privind doar înainte, ne va fi imposibil să facem acest lucru, să vedem lucrurile care ne înconjoară.

Orice om trebuie să încerce pe cât posibil lucruri noi. Un hobby, o nouă pasiune, o țară străină, toate acestea ne schimbă profund. Ne dezvoltă creativitatea și ne fac să privim cu alți ochi lucrurile și oamenii din jur.

Deși este cunoscut pentru inventică și antreprenoriat, Cornel Amariei este și muzician. Cântă la 4 instrumente, iar până acum a avut deja 60 de concerte în diferite țări, inclusiv în România și Germania.

Cornel Amariei – 60 de concerte în țară și străinătate

Piloteză mașini de curse, urmează cursurile unei școli de aviație pentru a-și lua licența de pilot, este fotograf și designer industrial. Are în spate 7 ani de înot de performanță, 6 de polo pe apă și a urmat cursurile unei școli de scafandri.

Și-a propus ca până la 30 de ani să viziteze 100 de țări. Are 25 acum și a bifat deja peste 50 de state… Noi credem că va reuși.

Toate lucrurile astea mă ajută foarte mult, atunci când mă lovesc de o problemă nu o mai interpretez doar din unghiul inginerului și a omului de știința ci și dintr-un unghi artistic, dintr-un unghi dat de experiențele pe care le-am avut pe glob etc. De acolo vine inovația, creativitatea, din soluții amuzant de simple.

 

Lumen – primii ochelari pentru nevăzători

Cornel Amariei trăiește pentru a crea și iubește acest lucru mai mult decât orice. Uneori nici nu contează creația în sine – un vers nou, o melodie, o fotografie sau o invenție ce poate schimba viața a milioane de oameni.

Când creația sa este gata, inventatorul… zâmbește. Mai mult decât atât, Cornel adoră să vadă oamenii testându-i invențiile cu zâmbetul pe buze, ascultându-l la concerte sau pe timpul prezentărilor și discursurilor motivaționale de la diverse evenimente. Adoră să aducă fericire celor din jur și să le ușureze viața prin creațiile sale.

Invenția cea mai vehiculată în presa românească pare să fie proiectul Lumen – primii ochelarii pentru nevăzători! O creație uimitoare ce ar putea schimba radical viețile a peste 40 de milioane de oameni.

Deși se află încă în stadiul de prototip, Cornel afirmă că este finalizat în proporție de peste 90%, iar în scurt timp ar putea deveni o realitate palpabilă.

Creațiile lui Cornel Amariei sunt însă la tot pasul. Unele se dezvoltă tacit din motive de proprietate intelectuală, așteptându-și cuminți lansarea triumfală. Altele se bucură deja de o mare popularitate în întreaga lume.

Sunt deja sute de invenții și lucruri frumoase create de cel ce ne conturează practic viitorul, unele chiar înaintea împlinirii vârstei de 18 ani.

De exemplu, în anul 2009, Cornel Amariei înființează primul club de robotică liceală din România – International Computer High School of Bucharest Robotics Club. Deși era doar în clasa a 10-a, Cornel a predat robotica la ICHB timp de trei ani elevilor de clasele 5-12.

Clubul a adus României peste 100 de medalii internaționale în urma participării la concursurile desfășurate în aproape 20 de țări. Obțineau aurul concurând la același nivel cu elevi, studenți și chiar doctoranzi super pregătiți din întreaga lume.

 

…un ceas românesc în Elveția

Din această primă afacere, de succes, am învățat o lecție foarte importantă – mare grijă cu cine începi o afacere. Inevitabil, am închis firma care deja vânduse probabil 1000 de ceasuri în 3 țări.

La 16 ani, aflând despre competiția organizată de Junior Achivement – Company of the Year – concurs ce încurajează elevii să creeze start-up-uri și să lanseze produse pe piață, Cornel înființează Clock Records. Alături de câțiva elevi din clubul de robotică începe să caute o idee bună de business, analizând diverse perspective. Unele dintre acestea au fost dezvoltate ulterior cu succes de alți antreprenori.

Ideea a venit dintr-un lucru aparent banal. Plimbându-se prin casa părinților săi, Cornel a văzut o grămadă de discuri de vinil așezate din întâmplare… lângă un ceas. Astfel a apărut conceptul de ceas în disc de vinil!

A demarat o întreagă linie de producție folosind discuri vinil din România, mecanisme de ceas din China și un ambalaj inedit, realizat din cutii de pizza făcute la comanda cu design-ul lor minimalist.

Prima lansare pe piață a avut loc cu ocazia târgului de carte Gaudeamus 2010, unde Clock Records a primit un mic stand. Estimaseră să vândă măcar 40 de ceasuri în cele 4 zile de eveniment. Le-au vândut însă pe toate în prima zi, iar noaptea următoare au lucrat necontenit pentru a asambla încă 100, vândute integral în ziua următoare. Le produceau cu 30 de lei și le vindeau cu peste 60. S-au vândut sute!

Finala concursului a avut loc la Zürich, în Elveția. Au vândut aproape 200 de ceasuri la prețuri între 150 și 200 de lei.

O co-fondatoare a avut ideea superbă să atârnăm un ceas de vinil Clock Records în centrul gării pe un stâlp. Ceea ce s-a întâmplat a fost incredibil. Elvețienii treceau și se uitau la el pentru a ști ora. Asta ne-a facut foarte mândri deoarece un pic mai sus era un Rolex uriaș ce dicta ora. Însă pentru 2 zile, ora din gara centrală din Zürich era dată de un ceas românesc. Un ceas pe care scrie Clock Records!

 

…și o aplicație mobilă

Un an mai târziu, riscând să rămână corijent la chimie împreună cu un alt coleg, Cornel Amariei a creat o aplicație pentru iPhone ce prezenta într-un alt mod tabelul periodic al elementelor. Cu multe date utile și cu informații folositoare.

Au decis să transforme ideea într-un business, calificându-se în etapa finală a aceleiași competiții – Company of the Year. Posibilitatea de a vedea gratuit o nouă capitală a lumii părea o perspectivă încântătoare, însă în acel an, după zeci de ediții internaționale, finala competiției s-a ținut la București.

Aplicația și compania s-au numit Chemcraft. Programul a fost descărcat în versiunea sa gratuită de peste 200.000 de utilizatori și vândut apoi contra sumei de 0,99$. Au avut o mulțime de clienți.

Nu au câștigat cupa, dar au avut posibilitatea de a purta steagul României în brațe, de pe peluza Casei Poporului până în ultima sală din spate, cea proiectată pentru ca 3 elicopetere să poată ateriza în paralel. Un moment de mare mândrie.

Poate un câștig și mai însemnat este faptul că, din colaborarea cu Apple, a primit și o lecție importantă ca viitor om de afaceri. „Este foarte dificil să lucrezi cu cei puternici”, fiind aproape imposibil să se supună celor peste 400 de reguli ale companiei IT.

Cornel Amariei

O altfel de educație

După terminarea liceului International Computer High School of Bucharest, Cornel Amariei a ales să își desfășoare studiile universitare în Europa, într-o universitate de elită americană – Jacobs University din orașul Bremen. Mărturisește că diferențele între sistemul de învățământ românesc și cel american sunt enorme.

O facultate trebuie să fie grea, dacă nu plângi de supra-solicitare, nu este facultate. Am avut colegi din studii similare peste ocean ce au murit de atac cerebral. Trebuie să fie atât de greu ca doar cei ce merită cu adevărat să primească o diplomă.

A urmat în paralel două facultăți extrem de dificile: Jacobs University și Facultatea de Informatică și Inginerie Electrică. La momentul acela au fost 40 de studenți ce au încercat acest system, din care doar 2 au reușit. Un an mai târziu, această variantă a fost interzisă.

Sistemul de învățământ american practicat în Jacobs University este unul strict. Cursurile necesitau examene săptămânale, examen parțial “mid-term”, examen final și multe teme.

Nota cursului era o combinație între toate, astfel încât să reprezinte efortul combinat pe o anumită perioadă. De aceea, Cornel Amariei este total împotriva formelor de evaluare prezente în sistemul de învățământ românesc.

Sunt complet împotriva acestui sistem tâmpit în care performanța omului la ceva este măsurată într-un singur examen de o oră (eg: Bacalaureat). Nu reprezintă performanța sau cunoștintele omului. Reprezintă mult mai mult cât ai dormit în seara precedentă și ce ai mâncat dimineață….

Un alt aspect demn de menționat îl reprezintă apropierea incredibilă dintre elevi și profesori. Aceștia iau prânzul alături de elevii lor și își petrec adesea timpul liber împreună, organizând excursii și întâlniri colective.

 

Cornel Amariei: „Succesul înseamnă doar ambiție și sacrificiu!”

La fel ca și în cazul celorlalți vizionari. pentru Cornel succesul înseamnă libertate. Libertatea de a trăi, libertatea de a crea lucruri utile pentru cei din jur. Libertatea de a construi un viitor mai bun.

Există o melodie profundă de la Lynyr Skynyrd intitulată Simple Man. Vreau ca viața mea să fie orice dar nu acea melodie. Ironic, îmi place mult să o cânt.

Pentru el nu există o zi obișnuită, de fapt nu există două zile la fel. În fiecare zi încearcă ceva nou, să descopere oameni, locuri și lucruri total necunoscute.

Poate astăzi se trezește, își ia chitara și cântă. Poate mâine îl veți vedea încercând să trezească mii de oameni prin discursurile sale motivaționale.

În altă zi lucrează cu alți oameni incredibili pentru a crea viitorul. Apoi se urcă într-un avion fără să știe în ce colț al lumii îl va prinde seara…

Pentru cei ce doresc să îl asculte, Cornel le spune să nu se oprească niciodată. Să găsească ceva ce le place și să nu înceteze în a lucra spre îndeplinirea propriilor vise. La visul tău nu trebuie să lucrezi doar în weekend. Săptămâna are 7 zile și trebuie să muncești din greu pentru a fi fericit în toate șapte.

Mergeți înspre greu, nu departe de greu. Cu cât este mai mare și mai grea provocarea, cu atât o să creați lucruri mai bune.