Pe Dan Dulciu recunosc că din prima îmi vine să îl întreb: „Ce mai faceți Domnule Capșa?”. Aceasta deoarece în perioada 2002-2009, a fost Director de Marketing al Casei Capșa.
Din punct de vedere personal, îmi aduc aminte cu mare plăcere de evenimentele din acea perioadă de aur a jurnalismului, când realizam împreună cu colegii mei Edițiile de Colecție ale Jurnalului Național, cu cât suflet se ocupa Dan Dulciu de bunul mers al lucrurilor atunci când lansarea unora dintre aceste Ediții se transforma într-un eveniment în sine.
Veneau pe atunci la aceste evenimente consacrate (începute de prin 2007), marca Jurnalul Național, o pleiadă de personalități la Capșa și parcă, parcă era ceva din atmosfera de altădată.
“Dragă Roxana, constat cu bucurie că nu ai uitat și avem din nou ocazia să dialogăm, după atâta vreme. Mă simt dator să recunosc faptul că voi, ca jurnaliști, ați avut o inițiativă absolut genială, aceea de a reînvia și a reda acestei cunoscute cafenele menirea avută odinioară: locul de întâlnire al elitelor intelectuale ale vremii, repunând în prim plan lustrul aristocratic avut cândva de acest faimos locaș neconvențional, o altfel de academie a scriitorilor, artiștilor și ziariștilor. Deși mă feresc să folosesc expresii nelalocul lor, voi v-ați nimerit la locul potrivit, la timpul potrivit, fiindcă eu, ocupându-mă în principal cu… iluminarea cu mijloace tradiționale a blazonului Casei Capșa, descopeream virtuțile scrisului, ca formă complexă de comunicare a unui mesaj tradițional, adresat unui public devenit nonconformist, dar și posibilitățile presei de a redeștepta bunele maniere, de a pune trecutul în slujba prezentului dar mai ales a viitorului”.
După această introducere în… atmosferă, îl întreb ce mai face. Cochetează cu scrisul (are blog și este un eminescolog convins), deoarece de la noi jurnalistii de atunci a învățat să „scrie”.
A parcurs ucenicia acestei meserii și iată că acum, privind în urmă, nu poate decât să ne mulțumească, fiindcă poate spune: „scriu, deci exist!”.
Un experiment interesant
Consideră că anii lui de manageriat al Capșei au fost anii plini de entuziasm ai unei epoci romantice pentru noua etapă (de atunci) din existența localului. Având o aură de glorie supremă, incontestabilă sub aspect istoric, dar condiționată de un context socio-cultural cu totul schimbat, colectivul extrem de tânăr al acestui vechi și totuși nou local bucureștean se afla în fața unui pariu greu de câștigat: cum să dovedești că actuala Capșa este identică cu ceea ce a fost ea odinioară? Cum să demonstrezi că meniurile, atmosfera și serviciile, purtând inconfundabila amprentă a Casei, s-au păstrat nealterate?
Dan Dulciu continuă să creadă (subliniind că speranța moare ultima) că brandul, printre puținele 10 mărci autentic românești ce au supraviețuit vremurilor tulburi, a fost și va rămâne un simbol de perenitate a valorilor autentice.
Aspectul plin de farmec al noii Capșe (”glamour”, cum spun americanii), constituia un handicap greu de digerat în mentalitatea „lupilor tineri”, cu bani suficienți în buzunar… În această situație voi, tinerii jurnaliști, ați întreprins un experiment interesant: „Edițiile de Colecție”, reunind în saloanele Casei Capșa valorile intelectuale și artistice ale vremii, apoi relatând de la fața locului, precum odinioară celebrul Claymoor (Mișu Văcărescu), ideile expuse în…colocvii de spirit! Dovedeați astfel că, deși erați cu toții foarte tineri, erați zămisliți din alt aluat, aveați cu totul alte percepții asupra trecutului, erați dominați de alte repere valorice. Pentru aceasta vă mulțumesc.
Actori din Generația de Aur, la Casa Capșa
Care este cea mai frumoasă amintire a lui legată de Capșa? Are mai multe și nu știe la care să se raporteze, dar totuși se oprește undeva în anul 2005. Atunci, ziarul conservator parizian Le Figaro, care avea în mod constant o atitudine rece și extrem de critică la adresa țării noastre, spărgea gheața cu un articol laudativ, dar nu la adresa guvernului, ci a istoriei … Casei Capșa!
Cum a inventat Dan Dulciu Capșavital-ul…
Îi este greu să aleagă dintre atâtea amintiri, ba chiar îmi spune, glumeț, că e bine că nu îl întreb care este cea mai… urâtă amintire! Din păcate, cele mai frumoase amintiri ale domnului Dulciu sunt legate de oameni care azi nu mai sunt printre noi. Lista este prea lungă, pentru a-i aminti pe toți: maestrul Radu Beligan, Sabin Bălașa, Ion Irimescu, Colea Răutu, Sergiu Nicolaescu, doar câțiva dintre cei sărbătoriți la Capșa.
„Dar hai să vă spun totuși o poveste nostimă: era în iarna anului 2008. Regretatul Florian Pitiș m-a rugat să marchez împlinirea celor cinci ani de emisiune radiofonică ”C-apșa e viața” (transmisă de două ori pe lună de realizatorii Radio-România Cultural direct din Cafeneaua Casei Capșa), prezentând un produs nou, asemenea prăjiturii Joffre. O, Doamne, de unde să inventez o rețetă inedită, care să rămână peste ani, asemenea prăjiturilor născocite de Grigore Capșa!
Atunci, m-am gândit să ofer celor prezenți la mica sărbătoare o delicatesă din domeniul ……<barista>, știind că la Cafeneaua Capșa clienții se delectau de dimineața până seara cu un schwartz. Gustată de Florian Pitiș, cafeaua este lăudată în direct, în cadrul transmisiunii de la postul național de radio.
La sfârșitul serii, celebrul artist mă întreabă: care este rețeta acestei nemaipomenite licori? Răspund: este secretul casei! Domnule Dulciu: este minunată! Am să mai cer și altădată această cafea! Cum se numește ? „Capșavital”, spun dezinvolt, inventând pe loc un produs suis generis. De fapt, compoziția ceștii de cafea era un <mélange> reconfortant și fortifiant, compus din cafea neagră, polen de albine, lăptișor de matcă, propolis, la care se adăugau un complex de vitamina B (B1, B2, B6, B12), enzime și fermenți.
Lunile trec, uitasem de acest episod când, în braseria de pe Calea Victoriei, acolo unde se află micul muzeu al Casei Capșa, o pereche de turiști americani, de origine română (soț, soție), solicită chelnerului, nou angajat de altfel, să le aducă o Capșavital! Aflat în dificultate, ospătarul mă roagă să vin și să văd ce doresc acești turiști. Îmi spun că plecaseră din țară de peste 50 de ani și, revenind de peste Ocean, o rudă le-a recomandat să viziteze neapărat Casa Capșa, unde au aflat ei că se poate gusta o nouă cafea – Capșavital!
Spre regretul lor, le spun că pot pregăti singuri acasă rețeta minune a acestui sortiment de cafea, noi așteptând încă omologarea produsului, asemenea medicamentelor, înainte de a fi pus în consumul curent, în rețetarul casei. Îi rog să revină și anul viitor, când putem să le oferim aceasta cafea.
Din păcate, eu aveam să părăsesc definitiv Casa Capșa, în iarna anului viitor, așa că nu știu ce s-a mai întâmplat cu miraculoasa cafea minune, produs naturist unic și…..irepetabil.”
Ce înseamnă să fii eminescolog
Îi mărturisesc domnului Dulciu că recunosc faptul că nu știu mare lucru despre începuturile lui, adică despre cum a ajuns la Capșa și sunt curioasă dacă există o…poveste în acest sens. Crede că, numindu-se Dulciu, nu putea să găsească un loc mai potrivit pentru a lucra!
Dar, lăsând la o parte gluma, răspunsul este simplu. Fiind coleg de școală generală cu patronul Casei Capșa, acesta i-a făcut o ofertă de nerefuzat, pe care crede că nimeni nu ar fi fost capabil să o refuze: să lucreze la Casa Capșa – un privilegiu, o șansă cu care nu te întâlnești a doua oară în viață.
Dan Dulciu este prezent în ”Romanian Who’s Who” („Dicționarul Personalităților din România, Biografii Contemporane”), Ediția 2008. Desigur, și aici există o explicație banală, spune domnul Dulciu. Fiecare persoană inclusă în acest repertoriu de personalități trebuie să recomande la rândul ei încă alte câteva nume. Nu știe cine l-a recomandat, însă cei 7 ani lucrați la Casa Capșa îl puteau califica printre câteva sute sau mii de români ce au fost repertorizați de editorul acelei lucrări.
Printre altele e și un… înrăit eminescolog. Ba chiar a fost consultant științific la Episodul „Eminescu”, din ciclul „Mari Români” – realizat la TVR, în anul 2006. De unde această pasiune?
Prietenul meu, Ion C. Rogojanu, unul dintre cei mai mari bibliofili ai României (anul acesta îl vom sărbători la împlinirea a 80 de ani de viață) mi-a însuflat în urmă cu peste 25 de ani pasiunea pentru cunoașterea biografiei și operei lui Mihai Eminescu. De fapt, refuz calificativul „eminescolog”, fie el „înrăit” sau „îmblânzit”, preferându-l pe acela de „eminescofil”.
A pornit cu parcurgerea unui mare număr de opere de exegeză eminesciană, constatând că, în linii generale, ceea ce a fost important de cunoscut a fost deja prezentat cititorilor, în forme magistrale, incomparabil mai bine scris decât încercările ulterioare ale unor epigoni fără discernământ critic.
De aceea și-a propus să nu reia în mod inutil ideile corifeilor eminescianismului, ci doar, dacă găsește informații noi, documente noi, să le prezinte, lăsând pe critici sau biografi să le evalueze, să le certifice autenticitatea. El se ferește să emită judecăți apodictice ci, cel mult, îi lasă pe alții să facă acest lucru, chiar cu titlu de „lege ferenda”, cum ar spune juriștii.
Și nu, nu posedă nicio valiză Louis Vuitton care i-ar fi aparținut lui Eminescu, așa cum se zvonește prin diverse colțuri ale Internet-ului. Acea valiză o deținea de fapt un anumit colecționar pe nume Cristian…
Dan Dulciu: „Acasă rămân probabil doar dacii băștinași și urmașii lor autentici!”
Îl mai întreb ce am putea face noi, românii, pentru a ne recăpăta acea glorie apusă – metaforic vorbind. Dan Dulciu este de părere că nu putem vorbi de o „glorie apusă”, fiindcă nu a existat nicio perioadă de glorie în istoria noastră…
Istoria poporului nostru a fost o golgotă continuă, suferință după suferință, umilință după umilință. De la Dacia învinsă și cotropită la Țările Române jefuite și exploatate. De la România judecată și adjudecată la roata de noroc a istoriei, până la prezentul cu milioane de români plecați în bejenie.
Veșnic învinși, rareori învingători, nu avem cum să enunțăm o viziune triumfalistă asupra istoriei noastre. Da, am avut și perioade de relativă înflorire, de normalitate, dar acestea au fost conjuncturale, de o durată infimă, legate de personalitatea unuia sau altuia dintre conducătorii acestui popor.
Am fost mai mereu sursa de bunăstare a altor imperii, a vecinilor, și nu trebuie să dăm exemple din trecutul îndepărtat. Relativa noastră independență a fost plătită cu sume colosale și atunci când acest pământ de o bogăție inepuizabilă nu va mai putea să ne plătească libertatea, vom dispărea ca stat.
Când pădurile vor fi rase în proporție îngrijorătoare, petrolul și gazele se vor sfârși, aurul, grânele sau șeptelul vor dispărea, atunci România va fi ștearsă de pe hartă. Românii, un popor miracol, nu vor dispărea niciodată. Constat un fenomen interesant. În Italia suntem a doua națiunea după aceea italiană! Românii încep să repopuleze Europa… De parcă urmașii cohortelor romane ale Împăratului Traian se întorc după 2000 de ani în locurile lor de baștină! Acasă rămân probabil doar dacii băștinași și urmașii lor autentici! Ce este de făcut? Mă tem că nimic. Din păcate, procesul este ireversibil. Regenerarea poporului român este necesară, se va realiza în timp, alegându-se grâul de neghină. Cei ce vor supraviețui acestui proces de selecție naturală vor fi cu adevărat cei curajoși, destoinici, ce nu-și vor părăsi pământul și strămoșii…
De trei ani, Dan Dulciu s-a stabilit la Viena împreună cu familia, dar spune că nu pentru totdeauna. Are o părere proprie despre ce înseamnă diaspora. Doar 1% au o pregătire superioară autentică (medici, cadre medicale, IT-iști, economiști, artiști, comercianți), restul sunt „vântură vânt cu pretenții de domni”. Conștiința lor ca români: zero barat!
Prin ce s-ar putea… salva România? Prin cultură? Desigur, prin educație, prin cultură, prin reforma reformelor din învățământ, subliniază Dan Dulciu. Reforma lui Spiru Haret de la începutul secolului XX poate fi un exemplu, pentru că a creat cărturari, oameni de știință și cultură, savanți, academicieni, intelectuali autentici.
Ultimii 30 de ani de reforme din învățământul românesc au spălat mințile profesorilor, iar aceștia au transmis elevilor același gol: ex nihilo nihil. Vedeți cum se iau și se dau doctoratele, examenele, diplomele, cum se trece Bacalaureatul? Nu mai avem meseriași, fiindcă am distrus învățământul profesional. Dacă nu mai avem industrie și fabrici sau combinate, ce ne mai trebuie electricieni, zidari, tâmplari, sudori… Acum aducem zidari din Ceylon și Vietnam… Dar actorii? Dar medicii? De unde să-i luăm? Un tineret care abia știe să citească și să scrie, la sfârșitul clasei a VIII-a, care abia reușește să treacă cu chiu cu vai Bacalaureatul, ridicând la îngrozitorul procent de 40% numărul analfabeților funcționali reprezintă viitorul acestei nații?
Cu ce își ocupă Dan Dulciu timpul prin țările străine
Pe lângă preocupările eminesciene, Dan Dulciu este autorul unui proaspăt studiu, intitulat „Locuințele lui Ciprian Porumbescu din Viena”. Anul acesta, la Cernăuți, a lansat cartea „Mihai Eminescu în arhivele diplomatice”. De fapt, îmi povestește, în primul rând, despre periplul lui eminescian din ultimul timp.
Am vizitat câteva orașe, pășind pe urmele lui Eminescu: Praga, Veneția, Florența, Cernăuți și, la sfârșitul acestei luni, voi merge la Berlin. Am descoperit Palatul Prințului Cantemir la Sankt-Petersburg, am scris despre Fundația Gojdu de la Budapesta. Aici, în Austria, am vizitat toate orașele mari, în special locurile neștiute sau mai puțin cercetate legate de personalitatea lui Eminescu (în Viena am descoperit o statuie cu un chip aidoma celui al Luceafărului, am contribuit la plantarea Teiului lui Eminescu în Stadtpark sau am pus în atenția cercetătorilor adresele din orașul Hall, unde s-a tratat poetul la ultima sa venire în Austria), locuințele lui Ciprian Porumbescu din Viena, ale lui Alexandru Ioan Cuza din Oberdöbling etc. În țară am fost la Iași, Botoșani, Ipotești, Văratic, de asemenea pe urmele lui Eminescu.
A scris peste 10 cărți dedicate Poetului nostru national, printre care se numără „Eminescu în culisele justiției” – reprezintă rezultatul a 25 de ani de cercetare. A decriptat de asemenea cover-page-ul Ediției Princeps (Ediția Maiorescu), descoperind o scriere steganografică, prezentând numele Veronicăi MicleEste și autorul primului studiu de Drept Musulman din România (am omis să amintesc că în perioada 1978-2002 a fost traducător din limba arabă) și autor al primei Istorii a . Criptologiei Românești.
Dan Dulciu promite că nu se va opri aici. Bănuiala mea este aceea că… îl bântuie un jurnal de amintiri despre Casa Capșa!
Îi mulțumesc pentru această lungă confesiune, dar mă surprinde cu o întrebare:
La rândul meu, îndrăznesc să vă întreb: În ce redacții lucrați, dragii mei prieteni? Ce subiecte vă pasionează, acum în epoca în care presa scrisă a devenit o Capșa virtuală (trăind din gloria de odinioară, pentru consumatori de știri din epoca digitală)?
Grea întrebare…
Sunt sigur ca Dl Dulciu se numara printre cei “Doar 1% au o pregătire superioară autentică (medici, cadre medicale, IT-iști, economiști, artiști, comercianți)” noi restul de 3 milioane suntem „vântură vânt cu pretenții de domni”. Conștiința noastra ca români: zero barat!” Asa o fi dar nu cred ca unul care vantura valiza lui Eminescu prin Europa si mananca banii statului roman la Viena are dreptul sa ne judece. Rusine sa-ti fie nesimtitule, romanii au plecat sa-si creasca copii in pribegie pentru ca nu le puteau asigura un trai mai bun in Romania, nu sa tina serate si simpozioane la sclifositi prin foste capitale de imperii.