Articole

Daniel Kearvell

Daniel Kearvell este britanic și locuiește de șapte ani în România, îndrăgostit fiind de meleagurile românești. Motivul pentru care a ajuns în România este unul profesional, în calitate de CEO al DHL Express România, după un parcurs în țări din Europa de Est și Orientul Mijlociu. Este un profesionist dedicat muncii sale, conștient însă de faptul că succesul stă în puterea de a menține echilibrul între viața profesională și cea personală.

 

Deși este un om ocupat, care își drămuiește cu mare atenție timpul, își face mereu vreme pentru lucrurile care îi fac plăcere, care îi aduc liniște și relaxare. Tocmai pentru că prețuiește timpul, crede că un bun manager și un bun părinte trebuie să învețe a oferi cu generozitate din timpul său.

 

Daniel Kearvell – un lider empatic, care știe să asculte

Liderul DHL în România ne dezvăluie secretul acestei performanțe:

Când interacționezi cu cineva, concentrează-ți toată atenția în acea interacțiune, nu te risipi și în alte direcții impuse de multitasking-ul cotidian. Cred că acest detaliu, minor doar în aparență, este o formă de considerație pentru celălalt, copil sau adult, o caracteristică pozitivă pe care atât liderii cât și oamenii obișnuiți ar trebui să le adopte.

Dacă în majoritatea timpului se ocupă de afaceri, în timpul liber, Daniel Kearvell scrie. Și nu memorii sau beletristică, ci ceea ce cred eu că e cea mai complexă formă de scriitură – literatură pentru copii. Pare simplu, dar nu oricine o poate face. Necesită două calități care nu sunt la îndemâna oricui – empatie și o mare capacitate de a asculta. Calități care îl ajută și ca manager și ca lider.

 

Daniel Kearvell: „Diferenţele ne fac speciali, motiv pentru care trebuie să le îmbrăţişăm, în diferenţă aflându-se puterea fiecăruia”

Și-a descoperit pasiunea pentru scris acum doi ani, când a publicat prima carte pentru copii, Maya the Mouse. Recent a revenit cu cea de-a doua poveste din seria caritabilă „Stories out of the Box”, Sophia the Starfish, povestea unei stele de mare care își dorește să fie acceptată de celelalte viețuitoare marine care o resping pentru că este diferită de ele.

Întreaga carte este o metaforă despre diversitate și despre felul în care acceptarea acesteia ne aduce multe beneficii în viața de zi cu zi. Mesajul care ajunge cu ușurință la copii este cum poți să îți transformi calitatea de a fi diferit într-un avantaj. Sau altfel spus, pe limbajul adulților, ce faci când ești diferit într-un mod care te vulnerabilizează, astfel încât să transformi acea vulnerabilitate într-un atu, într-o putere care te diferențiază pozitiv..

Și uite-așa, cele două cărți pentru copii se dovedesc a fi utile și pentru adulți, într-un timp special care îi reunește și îi reconectează autentic. Deloc întâmplător, cele două cărți sunt inspirate de poveștile de seară spuse celor două fiice ale sale – Maya și Sophia.

Și pentru că Daniel crede că acei dintre noi care dețin poziții privilegiate au obligația de a întoarce ceva înapoi comunității din care fac parte, o urmare firească a fost să se implice într-o cauză caritabilă. Banii strânși din vânzarea cărților vor ajunge la Te Aud România, o organizație non-guvernamentală din Gura Humorului care are în grijă peste 2000 de copii din medii defavorizate.

 

7 ani în România. Și mai urmează…

Iată cum a ajuns un britanic conectat profesional la întreaga lume să ajungă în România și să se stabilească aici:

Când am ajuns în România, s-a întâmplat să fie după o perioadă de peregrinări și muncă în cadrul DHL în diferite locuri pe glob. Eu sunt britanic, și am lucrat în Rusia, Belgia, Dubai și Qatar. Petrecusem timp în aproape toate țările Europei de Est, cu excepția României. Chiar nu știam la ce să mă aștept, dar realitatea a depășit cu mult așteptările, așa cum evident rezultă din faptul că încă mă bucur că sunt aici, 7 ani mai târziu. România e o țară foarte bogată în potențial, în toate sensurile cuvântului. Românii cu care interacționez sunt originali, deschiși, ospitalieri, cu o mare deschidere internațională.

Un profesionist care a luat contact cu atât de multe culturi este, evident, atras de tot ceea ce înseamnă leadership global. Daniel crede că un astfel de leadership presupune deschidere, flexibilitate, transparență și autenticitate.

Ca să fii eficient într-o multitudine de culturi în care activezi, ai nevoie de un grad ridicat de cultură, de inteligență emoțională, de empatie. Nevoile oamenilor sunt aceleași peste tot în lume, așa cum reiese din celebra piramidă a lui Maslow. Însă, diferențele culturale cer abordări, pârghii și stiluri de management diferite. Transformarea are loc când atingem coarda sensibilă care răspunde acelorași nevoi universale: respect, nevoie de apartenență, stimă de sine. Acestea sunt aceleași, indiferent de meridian sau crezul personal.  Când pui pe primul plan transparența, comunicarea, respectul, onestitatea, îți oferi ție cea mai bună șansă de o obține rezultatul dorit, oriunde te-ai afla.

 

Portret de lider în ascensiune

Am vorbit despre tendințe globale în leadership, așa cum au evoluat acestea în vremurile turbulente pe care le generează era digitală. Despre ceea ce ar trebui să facă un bun lider, în acest context de profundă transformare, pe toate planurile.

Când totul în jurul tău se schimbă, liderul este primul care ar trebui să dea tonul în organizația sa, pentru că, nu-i așa, principala calitate a unui lider este capacitate de a prevedea mersul lucrurilor. Daniel Kearvell consideră că principiile de bază ale leadershipului nu aduc mari schimbări.

Din experiența sa de aproape 14 ani în DHL, Daniel Kearvell povestește că transparența, comunicarea și claritatea viziunii și a mesajului sunt cerințe atemporale de care trebuie să țină cont obligatoriu orice lider.

Vremurile actuale obligă managerii și liderii în general să țină piept și să se alinieze la schimbările economice, politice, dar și progresului tehnologic, astfel încât compania sau organizația pe care o conduc să se adapteze la acestea și/sau să profite de ele.

 

Normele de azi vor deveni istorie pentru următoarea decadă

Îl inspiră faptul că lucrează pentru o companie globală care activează în 221 de țări și care oferă servicii de înaltă clasă. Îl entuziasmează progresul și caută să țină pasul cu tot ceea ce înseamnă evoluție tehnologică, esențială pentru domeniul în care activează.

Dar așa cum îi place să spună, „suntem la fel de buni precum cel mai recent transport al nostru”, așa cum spun sportivii despre cel mai recent meci sau joc al lor.

Livrăm prosperitate și fericire și chiar avem un impact pozitiv în viețile angajaților nostri – peste 100000 în toată lumea, în comunitățile în care activăm, printre clienții noștri. E un privilegiu pe care trebuie să îl meriți, nu doar să consideri că ți se cuvine. În realitate, ne transformăm și ne-am transformat mereu. Ceea ce era acceptat ca practică ori regulă acum 10 ani, acum e pus sub semnul întrebării și reformulat. La fel cum normele de azi vor deveni istorie pentru următoarea decadă.

Un singur lucru e sigur: managementul a devenit mai solicitant ca niciodată, odată cu noua generație de angajați care vine cu un set diferit de nevoi și de valori față de cele cu care am fost obișnuiți. Pentru Daniel Kearvell și managerii certificați internațional de la DHL, e valabilă norma conform căreia trebuie să ții pasul cu majoritatea, să ții cont de nevoile angajaților, clienților și businessului deopotrivă. Fără această conștientizare, fără această înțelegere, eficiența scade imens.

Comunicarea instantanee și ambiția absolvenților de astăzi contează foarte mult în cererea tot mai crescută de a oferi flexibilitate la locul de muncă și în practicile de lucru și nevoia de a se identifica emoțional cu locul de muncă, cu viziunea și capacitatea de a crea energie pozitivă și impact în comunitatea cu care lucrezi. Este esențial să fii autentic și să trăiești valorile pe care le susții fiindcă în această etapă a comunicării, e greu să ascunzi cine ești sau să pretinzi că ești ceea ce nu poți fi.

 

Daniel Kearvell: „Oferă cu generozitate din timpul tău”

În calitate de tată a două fete, Daniel crede cu putere că toți avem în noi capacitatea și responsabilitatea de a le oferi copiilor cât mai mult și mai generos din timpul nostru. De altfel, cea mai mare provocare este să rămână social, să petreacă suficient timp în mediul real, nu doar în spatele multelor ecrane care ne țin prizonieri. Una dintre frazele sale preferate, la job, dar și în afara acestuia, este ca în interacțiunea cu alți oameni – colegi, prieteni și cel mai important, copii – este „să oferi cu generozitate din timpul tău”.

Vorbind despre parenting și schimbul de generații, ajungem inevitabil și la provocările pe care le aduc noile generații, Z și Y – în învățare, dar și în inserția pe piața muncii. Din experiența sa zilnică, Daniel constată că generația Z este solicitantă.

Acasă, copiii cresc cu tehnologia cu care celelalte generații nu au fost obișnuite, iar profesional vor să își construiască o carieră mult mai rapid decât predecesorii lor. Ei cer flexibilitate în procedurile de lucru și recunoaștere. Și au un simț crescut al importanței de care are nevoie comunitatea, mediul și misiunile sociale, în general, și pe care o transmit și angajatorilor lor.

„Tinerii lideri, ca toți ceilalți lideri, de altfel, devin rezilienți pe măsură ce experimentează tot felul de provocări, cerințe. Dacă au și echilibrul și ambiția de a se alinia și a lucra în tandem cu cerințele organizației, probabilitatea de a-și spori capacitatea de reziliență e mult mai mare. Ei au nevoie și de un angajament emoțional, iar acesta se cere a fi dezvoltat în interiorul organizațiilor. E nevoie de ghidare, de mentorat, e nevoie să creezi sens și valoare – lucruri valabile pentru toate generațiile. Oricum, tehnologia a creat o tipologie de profesionist nomad care a schimbat semnificativ felul în care se contruiește o carieră astăzi.”

 

„Nu sări prea sus când câștigi, nu coborî prea jos când pierzi”

Este un om căruia îi plac provocările, o calitate care îl caracterizează foarte bine, iar jobul îi asigură din plin astfel de experiențe. Nici o zi nu seamănă cu alta, iar cei 17 ani de trai în Europa de Est și Orientul Mijlociu i-au adus numeroase provocări de depășit. Asta pentru că îi place mult ceea ce face.

De exemplu, să învăț să gândesc cu adevarat global, în timp ce acționez local. Am învățat asta în toate țările în care am lucrat, fiind în contact cu culturi și limbi diferite. Noi conectăm lumea, livrăm prosperitate economică și facem lumea mai mică. Aceste lucruri și faptul că, fundamental, nu suntem așa de diferiți, au fost cele mai grozave experiențe de învățare din ultimii 20 de ani.

Pentru că are o experiență profesională care nu e la îndemâna oricui, l-am întrebat ce l-au învățat toate aceste lucruri despre sine însuși. Astfel, pentru Daniel, cea mai bună lecție a fost cea de a valoriza prezentul, de a prețui ceea ce ai. Cu înțelepciune afirmă că, indiferent de complexitatea fiecărei provocări profesionale sau personale, mâine e o nouă zi.

În limbajul sportiv, la care mă raportez foarte des, se spune „nu sări prea sus când câștigi, nu coborî prea jos când pierzi”. Uneori, această perspectivă îți dă echilibru, care poate fi cheia unei absolut necesare mulțumiri de sine.

Și pentru că am ajuns să vorbim despre încrederea și mulțumirea de sine, îl întreb dacă în această etapă de viață este persoana de care ar fi avut nevoie în tinerețe. Dat fiind faptul că a eșuat ca jucător de rugby profesionist, tânărul Daniel Kearvell ar fi oarecum dezamăgit de adultul de astăzi.

Una peste alta, însă, ar fi destul de mulțumit de varianta lui mai matură. Și sigur ar fi foarte încântat că i s-au publicat cărțile pentru copii din seria Stories Out Of The Box, încheie optimist Daniel Kearvell.

Scrimera Ana Maria Brânză, Popescu după căsătoria cu poloistul Pavel Popescu, este una dintre figurile reprezentative ale sportului românesc actual. Campioană olimpică la Rio de Janeiro 2016 cu echipa României de spadă, vicecampioană olimpică la Beijing 2008 în proba individuală, dublă campioană mondială cu echipa în 2010 și 2011, de 7 ori campioană europeană (o dată la individual – 2013 – și de 5 ori cu echipa), Ana Maria își dorește acum calificarea pentru a 5-a oară la Jocurile Olimpice, de data asta pentru Tokyo 2020.

 

Am început dialogul cu marea noastră sportivă cu subiectul copii, pentru că am văzut-o implicată în diverse acțiuni avându-i în rol principal pe micuții sportivi, și nu numai. „Brânzici”, cum i se spune, a scris și o carte pentru copii, în care personajul principal este chiar „Brânzici” și despre care ne povestește în cele ce urmează.

Dar să vedem cum crede Ana Maria că îi putem atrage pe copii către sport. Cum putem să le insuflăm dragostea pentru mișcare:

Pentru copii, sportul înseamnă joacă, de aici ar trebui să plecăm. Orice copil iubește joaca. Dar, înainte de asta, trebuie să-i convingem pe părinți de beneficiile sportului. De la dezvoltarea fizică armonioasă, până la disciplină și responsabilizare, sportul are foarte multe avantaje.

Dar mai e nevoie de ceva, după spusele marii sportive: de antrenori pregătiți să lucreze cu cei mici și să adapteze antrenamentele la nevoile acestora.

 

Înotul și alergarea, primordiale pentru copii

Cu toate că și-ar dori ca toți copiii să practice scrima, Ana Maria Brânză consideră că înotul și școala alergării ar trebui să fie discipline obligatorii de la vârste fragede. Performanța vine pe parcurs, nu vor ajunge toți campioni olimpici sau mondiali – e conștientă de asta. Ideea e că acești copii vor crește frumos, iar sportul nu face altceva decât să îi pregătească pentru viață.

Cum a început ea? Ce a atras-o la sport și, în special, la scrimă?

Încă de la prima vizită la sala de scrimă, a rămas fascinată de sportivii care se duelau, de spade și de costumele albe. Chiar și astăzi poartă în memorie acea imagine.

La prima sa competiție oficială, s-a clasat penultima. Se amuză și acum amintindu-și că, după acel concurs, cu lacrimi în ochi, și-a promis și i-a promis antrenorului ei că va munci atât cât va trebui pentru ca anul următor să câștige.

N-am avut nici cel mai mic gând de a renunța, nici la început, nici în alte momente grele. În interiorul meu este un izvor nesecat de motivație, care mă împinge mereu spre noi provocări, și asta mai ales când eșuez într-o competiție. Pentru că nu îmi place să rămân cu acea imagine, cu mine învinsă.

 

De ce să ne trimitem copiii la sport

Se spune despre sportivii care încep de mici, că n-au copilărie, n-au timp să se joace. Prea multă muncă, rigurozitate, disciplină. Cum se spunea, de altfel, și despre gimnaste, supuse unui regim dur de cantonament pentru a realiza mari performanțe.

Însă „Brânzici” nu este de acord cu acest lucru și nu consideră că și-a sacrificat copilăria în numele sportului:

Am mers la sala de scrimă pentru că acolo puteam să mă joc în voie. Deși mă jucam după niște reguli stricte, tot joacă se chema. Mi-am făcut prieteni noi, socializam, aveam oportunitatea să plec în deplasări, să văd locuri noi și să cunosc oameni. Am avut o copilărie frumoasă, și asta mulțumită sportului. Și da, am avut timp să mă joc și cu păpușile, după antrenamente și după ce îmi terminam lecțiile.

Pentru că da, aceasta a fost prima și singura condiție a părinților. Temele să fie gata înainte de antrenament și să nu ia note mici. Așa cum explică Ana Maria Brânză, educația și sportul fac echipă bună atunci când îți cunoști prioritățile.

Sportiva vorbește, așadar, despre priorități, organizare, eficiență, ceea ce e mai dificil de realizat la o vârstă fragedă. Să vedem cum a reușit ea să se organizeze la începutul carierei:

Având un frate mai mare și disciplinat din fire, cei din familie au fost ceva mai permisivi în privința mea și, trebuie să recunosc, am fost un copil răsfățat, dar care a ținut cont de reguli atunci când era cazul. Când am ajuns la Centrul Olimpic de la Craiova, la vârsta de 13 ani, locuind la cămin, am realizat în scurt timp că acolo nu mai există nimeni care să strângă în urma mea, așa că a trebuit să învăț ce înseamnă disciplina și responsabilitatea. Nu este o lecție care să fie pe placul unui tânăr, dar este o lecție care-l va ajuta pe viitorul adult!

 

„Am luat medalie la concurs, am tras bine, eu când o să am un costum alb și frumos?”

Au fost și momente grele în perioada junioratului, în care îi era greu să înțeleagă „lipsurile” de la antrenamente sau de la concursuri. Mergea la competiții și vedea sportivi îmbrăcați în costume imaculate, pe când ale ei și ale colegelor erau îngălbenite de vreme. Ana Maria crede că a fost cea mai grea perioadă pentru domnul Podeanu, antrenorul său, care nu găsea răspuns la întrebarea: „Am luat medalie la concurs, am tras bine, eu când o să am un costum alb și frumos?”

Înaintea unui Campionat Mondial de cadeți și juniori, la începutul anilor 2000, nu a putut face deplasarea pentru că nu au existat fonduri. La 16 ani, nu prea a înțeles de ce nu poate merge la cea mai importantă competiție după ce a muncit un an întreg. Dar aceste momente nu au făcut decât să îi hrănească foamea de medalii și performanță.

Ana Maria Brânză

Se spune tot mai des în ultima vreme că tinerii, copiii din ziua de azi nu mai au chef de sport, nu mai au tragere, răbdare, pentru că distracția vine mai ușor din fața calculatorului. Cum i-am putea readuce la sport acum, în 2019? Ce motiv ar avea să se apuce de sport sau, în particular, de scrimă, când e mult mai ușor să „practici” mai multe sporturi la PC sau pe consolă?

Din același motiv pentru care am început și eu, și toți colegii mei. Nu contează despre ce an vorbim, copiii și-au dorit și-și vor dori întotdeauna să se joace. Deși faimoșii muschetari ai lui Dumas nu mai sunt „la modă”, si nici măcar „Zorro”, scrima este un sport care îi atrage pe cei mici. Încă ne bucurăm de ecoul pe care l-a avut succesul echipei de spadă feminin la JO Rio 2016, rezultat care ne-a sporit considerabil numărul de sportivi.

 

Sfat pentru părinți, de la Ana Maria Brânză:

Indiferent ce își doresc dânșii pentru copiii lor, să le ofere celor mici șansa de a cunoaște cât mai multe ramuri sportive și să îi lase pe ei să decidă. Noi, ca adulți, suntem datori să le oferim celor mici informația, dar să-i lăsăm pe ei să aleagă unde își doresc să meargă. Asta a functionat în cazul meu! (deși bunica și-a dorit foarte mult să devin balerină).

Pe de altă parte, un copil sau părinții acestuia s-ar putea întreba în ziua de azi dacă se câștigă bani din scrimă. Banul dictează totul în societatea actuală, nu mai sunt prea mulți „poeți” pe lume, care să trăiască doar cu spiritul. „Jucam de plăcere” – am auzit de multe ori din gura unor foști mari sportivi, dar în zilele noastre, când vezi cât câștigă, să zicem, Neymar sau Serena Williams, parcă ai vrea și tu să ai o situație stabilă financiar când practici un sport. Iată ce crede Ana Maria:

Trăim într-o societate în care totul se rezumă la câștig, indiferent că vorbim de faimă, de bani sau de alte beneficii. Doar din scrimă, nu cred că vei reuși să deții proprietăți, să ai prea multe vacanțe exotice și să conduci mașini de miliarde, dar, ajuns la un anumit nivel, îți poți asigura un trai decent.

Ar mai fi un impediment în calea practicării scrimei, ca și a altui sport: cheltuielile pentru echipamente și deplasări la concursuri. Eroina acestui reportaj atrage atenția că, din nefericire, la început de drum, costurile sunt suportate în mare parte de către părinți. Costurile pentru deplasări și concursuri nu sunt foarte mari, deoarece majoritatea competițiilor sunt naționale. Pe măsură ce copilul avansează, va trebui să participe și la competițiile internaționale, iar acolo vorbim de alte sume.

Ana Maria Brânză spune că unele cluburi încă își permit să mai suporte din aceste costuri, dar nu toate. Scrima este un sport în care trebuie să investești, mai ales dacă vorbim de echipament, care poate ajunge până la 400-500 euro/an, dar, făcând o comparație cu tenisul, spre exemplu, costurile sunt semnificativ mai mici.

 

Ana Maria Brânză: „Să punem pe primul plan bucuria și liniștea copilului”

O mare problemă în dezvoltarea micilor sportivi, în ziua de azi, este implicarea exagerată a părinților, care dau sfaturi la antrenamente, țipă, subminează autoritatea antrenorului, îl zăpăcesc pur și simplu pe copil. Eroina noastră își dorește ca părinții micilor sportivi să înțeleagă că autoritatea lor se termină la intrarea în sală, apoi antrenorul preia această responsabilitate pe durata antrenamentului.

M-aș bucura ca toți părinții să fie alături de cei mici, să-i susțină, să-i încurajeze, dar să nu-i forțeze. Am observat tendința aceasta în mai multe sporturi. Înțeleg dorința de rezultat, dar hai să punem pe primul plan bucuria și liniștea copilului, apoi medaliile și diplomele. Iar copiilor le voi spune să viseze și să muncească pentru visul lor până ajung să-l împlinească. Dacă eu am reușit, oricine o poate face!

Tot pentru bucuria copiilor, Ana Maria Brânză le-a dedicat o carte. „En garde! Fetița cu masca tricoloră” este chiar povestea ei.

Ana Maria Brânză: „Am ajuns în acest punct datorită muncii, pentru că momentan este singura cale spre succes pe care am găsit-o, dar și a oamenilor din jurul meu”

Începând cu familia, antrenorii, colegii, prietenii, fiecare om cu care a interacționat a pus o cărămidă la scrierea acestei povești și astfel a reușit să își împlinească marele vis, acela de a deveni un campion.

A venit momentul ca eu să fiu unul dintre acei oameni pentru micuții care se visează campioni. Cartea se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 8 si 12 ani, dar mi-aș dori ca povestea Brânzicăi să ajungă și la cei mai mici, care nu au deprins încă tainele lecturii. Eu am crescut cu povestea de seară și știu cât de prețios este acel timp petrecut de copil cu al lui părinte.

 

De ce e nevoie urgentă în sportul românesc

Am întrebat-o pe Ana Maria ce ar face dacă ar ajunge, la un moment dat, ministru al sporturilor, cum au fost Gabi Szabo sau Elisabeta Lipă. Care ar fi primele decizii pe care le-ar lua pentru renașterea sportului românesc?

Prefer sa „nu mă văd” ministru și să îmi fac treaba cât de bine pot în locul în care sunt și să fac performanță în activitatea în care sunt implicată. Sunt multe lucruri de care sportul românesc are nevoie! O bună comunicare între instituții, orgolii mai mici și dorință de performanță mai mare poate că ar reprezenta un început.

Sunt multe lucruri negative în sportul românesc și în societatea românească, în general, în organizare, în strategie, plus că lipsește de cele mai multe ori infrastructura, mai ales la sport. Totuși, trebuie să privim și pozitiv, să vedem motive de optimism, chiar dacă acestea sunt puține.

Ana Maria crede că, pe alocuri, sunt oameni care muncesc, care își dau interesul și își doresc, dar la nivel macro, o spune cu părere de rău, „trăim din excepții”. Cât despre sport, campioana remarcă diferențe față de alte țări nu doar în condiții de antrenament sau în motivație financiară. Succesul altor țări se datorează faptului că toți lucrează după un plan. Pornesc din punctul A și știu sigur calea spre punctul B. În timp ce noi, creativi cum suntem, căutăm scurtături, indiferent de domeniu…

„Românii sunt prea umili și nu e ok”, spunea campioana olimpică într-un interviu. Cum scăpăm de negativismul specific românesc și de complexul de inferioritate?

Și eu mi-aș dori tare mult să aflu! Nu mă consider în măsură să răspund la această întrebare, dar un punct de plecare cred că ar fi acela în care să învățam să ne evaluăm corect.

 

Ana Maria Brânză: „Ar fi extraordinar să pot ajunge la a 5-a ediție a Jocurilor Olimpice din carieră”

Ce-și mai dorește Ana Maria Brânză Popescu după o carieră atât de frumoasă? Înainte de toate, să se califice la JO Tokyo 2020. Criteriile de calificare sunt foarte dure și, cum a ratat podiumul la CM din acest an, și-a îngreunat parcursul, dar există suficiente competiții care-i pot asigura punctele necesare pentru calificare.

Ar fi extraordinar pentru mine să pot ajunge la a 5-a ediție a JO din carieră. Momentan, îmi concentrez toată atenția asupra următorului sezon, pentru care voi începe pregătirea în scurt timp.

Antrenamente, antrenamente și iar antrenamente. Mai are timp Ana Maria și pentru alte activități extrasportive? Sau pentru viața de familie? Îmi spune că, atunci când ești bine organizat, ai timp pentru toate și că a ajuns la vârsta la care își cunoaște foarte bine limitele și prioritătile, așa că îi este mai ușor să mențină un echilibru între cariera sportivă și viața extrasportivă.

Ana Maria Brânză

Cât despre familie, recunoaște că este puțin dificil, având în vedere că sezonul de polo pe apă, unde participă soțul ei, se încheie când la scrimă încep competițiile de obiectiv, dar că își pot permite un prânz în oraș într-o zi lucrătoare. Sunt avantaje și dezavantaje, dar, spune Ana Maria, își trăiesc viața de familie în reprize scurte și intense.

Așteptăm „pensia” pentru luna de miere și prima vacanță adevărată, care va dura mai mult de 3 zile.

Cât despre „mărirea echipei”, adică un bebeluș, e de părere că „toate lucrurile bune vin în momentul în care trebuie să vină”.

Vrând-nevrând, va veni și momentul retragerii. Nu se știe exact când, dar sigur nu înainte de Jocurile Olimpice de la Tokyo. Ana Maria Brânză știe mai degrabă ce nu va face după retragere, pentru că nu își dorește o carieră în antrenorat.

Pe de altă parte, este conștientă că drumul său poate duce oriunde. Are proiecte la care se gândește, însă deocamdată este prematur să vorbească despre ele.

 

Sursa foto: Facebook Ana Maria Brânză

Ana Barton

Ana Barton este poate una din cele mai complexe și îngemănate personalități despre care am scris până acum. Mă regăsesc și mă recunosc în cele trăite de ea, mai mult decât aș fi crezut că cineva poate trăi în altcineva.

Ana consideră că „Nimeni nu e nimeni.” Este un motto la fel de profund precum ea. Cumva, cred că și numele ei are o predestinație în tot ceea ce este și face. Un suflet prins în zidurile propriilor trăiri pe care le lasă libere prin scris! Așa sparge ea zidul, lăsând lumina înlăuntrul.

 

Trăitul ca ocupație principală

Sunt o fată de la țară, Ramona. M-am născut într-o comună din România și am trăit acolo șapte ani, cu bunicii mei materni. Am avut tot timpul senzația că în acei ani nu m-a învățat nimeni nimic, nu prin cuvinte, doar prin exemple. Nu mi-a zis nimeni nu face aia, nu face ailaltă. Dar mi-au zis ai mei hai să mergem acolo, hai dincolo, așa vrei, așa îți place, cum vrei tu să facem? A contat enorm, adesea mă gândesc că felul ăsta de creștere mi-a ținut mințile întregi. M-am simțit un copil iubit, iar asta a născut în mine un continent în care viața palpită, foșnește, chiar și atunci când nu mă simt foarte bine. E locul meu, doar al meu, la care mă întorc oricând vreau eu, ca să mușc un pic din lumină și să merg mai departe.

Pe urmă, au luat-o ai ei la școală, la oraș. Nu i-a plăcut, nu s-a obișnuit și-n suflet cu asta. Altfel, a funcționat optim, nu și-a dat nimeni seama că smulgerea a frânt-o într-un fel pentru totdeauna.

În ultimii ani, a început să se gândească c-a învățat foarte bine mereu fiindcă a găsit în citit și-n învățătură refugiul perfect. Așadar, n-a provocat nemulțumiri familiei, n-avea nimeni ce să-i reproșeze, se achita excelent de toate obligațiile. În timpul ăsta, visa că se va întoarce, după terminarea liceului, la bunici. De tot. Ceea ce a și făcut.

În ziua ultimului examen de bacalaureat, mi-am pus câteva haine într-o boccea, am luat o rată care te îneca de praf și-am plecat… acasă. La București, am ajuns câteva luni mai târziu, dar a contat enorm că veneam de acasă, chiar dacă atunci n-am înțeles asta. Era prea curând. Acum, acasă e la părinți, în orașul unde am învățat doisprezece ani. Casa bunicilor nu mai există. Se schimbă perspectivele, iar ăsta e cel mai frumos joc al vieții. Cred că tot ce trăim decide omul care suntem, chiar dacă noi nu știm asta în timp ce trăim. Și e normal să fie așa, suntem ocupați cu trăitul. Apoi, omul devine tot timpul, de-aia mă și amuză replica asta: așa sunt eu, îți convine, bine, nu-ți convine, treaba ta.

 

Ana Barton – portret de scriitor

Și zi așa, vis de tinerețe, tocmai m-ai făcut bătrână. Am 45 de ani, iar de vreo trei încoace încep să dezbătrânesc. Poate are legătură cu faptul că fata mea e adolescentă, poate e frica de moarte, bine deghizată, poate e conștientizarea vieții. Deși cred că cel mai aproape de adevăr e faptul că am învățat să mă bucur de-adevăratelea. Cu mulți ani în urmă, credeam că ce învăț și ce înțeleg mă face deșteaptă. Între timp, nu doar am dezbătrânit, dar m-am și dezdeșteptat. Mari binecuvântări astea două.

A scris poezii, ca toți copiii, nimic special. Proză a început să scrie pe la 37 de ani, cumva, într-o doară, fără să se gândească la volume care-ar putea fi publicate. A scris liber, fără constrângerea tipăririi, așa scrie și acum.

Să-mi placă mie. Dacă-mi place mie e posibil să le placă și altor oameni. Trăiesc cu bucurie faptul că mulți oameni se regăsesc în ce scriu. Asta poate pentru că sunt un fel de luntraș de nuanțe fiindcă viață în stare pură nu există.

Foto credit: Narcis Pop

Pentru cei care nu au descoperit-o încă, îi informăm că dacă ar intra într-o librărie, ar găsi cinci tiluri semnate de Ana Barton: Nemuritorii de rând, Pervazul lui Dumnezeu, Jurământ de rătăcire, Mamifer și Prospect de femeie , dar și volume colective în care are și ea câteva proze: Cartea simțurilor, In the mood for love etc.

Toate mă reprezintă cu totul pe mine. N-ai cum să scrii în afara ta, indiferent de faptul că personajele și acțiunea nu au legătură cu viața ta. Însă cărțile tale sunt carne din carnea ta.

Ana Barton nu este un autor ușor, pe care să îl răsfoim în timp ce savurăm o cafea. Ea pur și simplu se joacă cu limbajele, cuvintele și intertextualitățile. În cărțile ei vom găsi pasaje fine autobiografice, dar trebuie să știm și să înțelegem clar că literatura înainte de toate este ficțiune. Chiar și literatura Anei.

Și totuși, Ana scrie memorii, jurnale, proză, narează, dar o face extrem de degajat și unic. Cu ce diferă ea de alți autori contemporani? Prin faptul că este un autor care pune, adaugă greutate cuvintelor ei și în același timp, ele devin ușoare și zboară. Este altceva de ceea ce ne oferă nouă librăriile. Este un autor autentic. Un autor care scrie despre copilărie, traume, bunici, iubire de țară, parfumuri de demult.

 

Ce făcea Ana Barton înainte de scris? Scria!

Am lucrat într-o galerie de artă, am făcut publicistică, am crescut copilul, mi-am îngropat bunicii, m-am despicat de durere, m-am făcut la loc, prin dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, am descoperit că iubesc marea, m-am bucurat, am dansat – ăsta e răspunsul la întrebarea cu pasiunea –, am gătit, am râs, am plâns, m-am enervat, am dat cu aspiratorul și cu mopul, am spălat baia și bucătăria, am iubit, iubesc – lucruri pe care le fac și azi, viață obișnuită.

Doar mie mi se pare ireală această femeie? Desprinsă parcă din alt Univers unde sufletele au o altă consistență. Direct din stele. Din strălucirea aia firească după care alergăm cu toții o viață întreagă.

Ana Barton

Ana Barton: „Iubesc o fetiţă, Rada, a cărei mamă, dintr-un uriaş privilegiu, sunt, şi care îmi spune în fiecare zi că mă iubeşte incomensurabil. Îi place ei sonoritatea cuvântului. E o tânără cu o personalitate de tsunami și o sensibilitate de poem. O splendoare zăpăcită.”

Mentori și susținători, sunt toți binefăcătorii săi, și sunt foarte mulți, spune Ana. De la familie, la profesorii cei iubitori de copii, la prieteni, cititori, toți oamenii degrabă păsători de om.

Puternic și frumos e orice om. Dacă are șansa să fie îmbrățișat de apropiații lui, ca să poată simți și el că e puternic și frumos. Toți ne tragem seva din noi și din cei mai iubiți ai noștri. Dacă avem relații firești, directe, în care nu facem exerciții de imagine, în care nu ne demonstrăm cunoașterile pe pielea celor din jur, dacă spunem ce simțim, și nu așteptăm să priceapă ceilalți, că poate au și ei viață de trăit, dacă nu ne credem buricul Pământului și nu tragem de oameni să ne considere miez.

 

Viața nu este o lecție. Este o înșiruire de momente pe care le adunăm și le trăim

N-am învățat nicio lecție, Ramona. Am trăit niște momente. Adunate, dau 45 de ani. Am trăit viață, încă o trăiesc. Fac ce cred și ce simt eu că e mai bine în fiecare zi. Dar nu doar mai bine pentru mine, ci și pentru ceilalți. Uneori îmi iese, alteori îmi iese parțial, alteori deloc. Sunt om, fac și bine, și greșesc. Când îmi dau seama, încerc măcar să repar, dar cred că nu întotdeauna îmi dau seama. Când fac bine, mă bucur ca un copil. Altfel, am prostul obicei să mă tot gândesc dacă ăla chiar e binele, dacă aia e chiar greșeală, pe moment pot să discern corect, dar la scara unei vieți lucrurile pot sta diferit. Știu asta din viața mea: unele momente în care mi s-a părut c-am pierdut sau am ratat ceva s-au dovedit ulterior favorabile. E bine că nu le știm pe toate, e cel mai bine, putem respira și nițică smerenie, nu?

Ana Barton

În rest, Ana Barton este puternic implicată în viața socială și civică. Dacă fiecare își face partea, n-are cum să nu se simtă o îmbunătățire în societate…

Merge în școli, licee, universități, la întâlniri informale cu copii și tineri. Abordează subiecte pe care sistemul de învățământ n-a găsit de cuviință în 30 de ani să le integreze. Printre acestea, educație de viață privată, educație pentru carieră, educație civică și voluntariat, cultura dialogului, artă sau magia scrisului de mână.

Cred că dacă îți iese să nu faci prea mult rău în viață, aici intră și să nu-ți faci prea mult rău, ai reușit. Nu e o treabă tocmai ușoară, practic, e o provocare continuă. În anumite etape din viață, te caracterizează ceva, în altele, altceva. Viața e vie, vorba aia! Ne irită și ne doare când oamenii nu se gândesc la ce simțim noi. Păi, hai să începem prin a ține noi cont de ce anume simt ei. Poate ar fi un început. Timid, firav, dar început. Măcar ar mai detensiona un pic relațiile.

Și dacă nu m-ați crezut pe cuvânt când am spus că mă aseamăn mai mult decât aș fi crezut cu Ana, cu siguranță acum mă veți crede. Deoarece iată, și România o avem în noi, ca pe o stare de a fi, în ADN-ul nostru.

Nu cred că puteam să ajung oriunde în lume, chiar nu cred. Niciodată nu am luat serios în calcul să plec din țară. Sunt foarte legată, ombilical, de limba română. E mama care mă va crește până la capătul meu, că ea nu are capăt. Sunt legată de familia mea, de mirosurile și gusturile țării ăsteia, cu tot sufletul nădăjduiesc să nu fiu niciodată nevoită să plec din țara mea. România înseamnă identitatea mea intimă. Pot să slăbesc sau să mă îngraș, poate să-mi albească părul, cu trecerea timpului, pot să scad în înălțime, pot să înțeleg unele lucruri, iar pe altele să nu le pricep niciodată, dar să nu fiu româncă n-am cum. O provocare? Nu m-am gândit niciodată așa. E o stare, cum ai zis tu. E o sevă. Sau o sită. Tot ce sunt și tot ce nu sunt trece prin ea. România e o stare de mamă. Indiferent prin câte furtuni treci în dragostea cu mama ta, n-ai cum să faci dintr-o mamă nemamă. Poți să încerci, dar te vei frânge ca un vreasc.

 

Cuvânt de încheiere

Fragment din „Mamifer”

Și iată, stau în fața acetui reportaj, cu toate cuvintele adunate în mine, în suflet, dar care nu vor să se lase expirate. Mi-e dragă, Ana! Mi-e foarte drag de ea, deoarece este un om luminos, exuberant, deschis, ca un câmp plin de flori sălbatice de vară, ca miresmele pâinii din cuptorul bunicii mele.

Ana Barton nu este doar un scriitor. Ea nu scrie. Ea face disecție pe cord. Pune în noi uleiuri ale copilăriei, ale boemului, ale vieții ăsteia exact așa cum este ea. Ea nu fabrică. Ea curge. Ea se varsă ca o cascadă de binefacere în toate rănile noastre și ne vindecă prin literatură. Sau poate mai mult decât literatură, deoarece tocmai am scris că ea nu scrie. Ana este cumva formată din cuvinte și trup, dar eu văd în ea cuvinte. Cuvinte fericite!

Nu știu unde aș putea să o încadrez. Nici nu cred că îmi doresc să fac asta. Ea este infinită. Nu are granițe decât să ne îmbrățișeze prin cuvinte și nu are limite, decât să se oprească alături de noi și să ne coloreze existența.

Mircea Ivanof

„De-a lungul vieţii fiecare persoană își caută un drum. În copilărie visează să fie ceva sau cineva. În adolescență are alt punct de vedere. În tinerețe apare o nouă viziune. Ca adult își dă restart. La bătrânețe regretă sau se bucură de viața pe care a trăit-o. Bine, scenariul nu se potrivește oricui. Fiecare fiinţă umană are propriul drum”… Așa consideră Mircea Ivanof.

 

Cine este el? Restaurator, artist, părintele Ermin de la mănăstire, așa cum a fost hirotonisit (în perioada cât a stat la mănăstire, timp de 6 ani), scriitor, specialist în dezvoltare personală, orator, specialist în marketing și management, autodidact – așa spun „referințele” despre el. Care dintre toate e de fapt și care e profesia lui, rostul lui în viață, aflăm imediat, înainte de a vorbi despre noua lui carte – ”Ikigai”. Deși spune, râzând, că prima lui carte publicată – Jurnalul celor 9 fericiri “este cartea care mă precede: este mai cunoscută decât mine!”.

Profesia mea? Eu spun că sunt life-designer. Iar aici las libertatea fiecăruia să interpreteze acest termen. Dar pot spune că sunt scriitor. Pentru că trăiesc din scris și trăiesc bine.

Mircea Ivanof mai spune că drumul lui a fost sinuos, plin de neprevăzut – pe care l-a și îmbrățișat – și de-a lungul lui a întâlnit multe persoane asemenea lui, care au refuzat să trăiască în ”brief-uri” și ”trend-uri” creându-și propriul drum. Astfel, a fost oarecum încurajat să trăiască viața pe care a trăit-o, să experimenteze, să exploreze…

Și asta voi face până la sfârșit. Fiecare situație, fiecare ”job”, fiecare persoană din viața mea au lăsat o amprentă, mai mult sau mai puțin vizibilă. De aceea nu pot spune care dintre acestea au avut o influență mai puternică. La data când m-am confruntat cu ele, da, au avut un impact puternic, dar acum, privind în ansamblu, toate acestea m-au construit în mod egal și nu le pot ierarhiza. Rostul meu, iar de acest rost este legată și menirea mea (misiunea), este să fiu fericit. Pentru mine fericirea înseamnă echilibru cu mine însumi. Adică să merg prin viață frumos, elegant și asumat.

 

Arta de a fi liber, în viziunea lui Mircea Ivanof

N-ar sfătui pe nimeni să urmeze o viața ca a lui. Pentru că fiecare dintre noi avem abilități diferite. El, spre exemplu, a citit enorm. Așa a construit acolo unde studiile nu au avut niciun fel de impact. Astăzi, nu mai citește ca odinioară. Doar o carte la 3 zile…

Îl întreb cum i-a fost copilăria (nu renunț la una dintre frumos-obsedantele mele întrebări pentru intervievați) și cum de e și restaurator.

Copilăria mea a fost frumoasă, în mare. În sensul că… parcă în perioada aceea copiii nu erau atât de frustrați ca acum. Da, copiii de acum sunt, oarecum, mult mai inteligenți decât eram noi, dar aici vorbim de inteligența cognitivă. La capitolul inteligență emoțională, cred că noi stăteam mult mai bine, pentru că interacționam foarte mult unii cu alţii, în mod real. Nu am restaurat biserici. Am restaurat frescă la o mânăstire ortodoxă. Lucram într-un atelier de vitralii și așa mi s-a ivit ocazia să ajut – inițial – la restaurarea acelor fresce, apoi să le restaurez singur

Face parte, după cum afirmă – dintr-o generație de privilegiaţi: generația care dispune de atât de multe lucruri pe care strămoșii noștri nu le-au avut. Mircea Ivanof consideră că unul dintre cele mai mari cadouri pe care contemporaneitatea ni-l oferă este acela de a ne fi născut liberi. Și de a avea dreptul de a decide cine vrem să fim şi ce vrem să facem cu propriile noastre vieţi.

Mai spune el că libertatea unui om este dată de posibilitatea de a decide. Şi în special de a decide să fie fericit. Si că ciudat este faptul că aproximativ 60% din oamenii care trăiesc pe acest pământ suferă de depresie și de forme de tulburări emoționale. Şi cine ştie câţi alţii nu sunt încă diagnosticaţi…

Majoritatea acestor oameni trăiesc în țări considerate a fi pozitive, civilizate, cu standarde de viață ridicate, precum Danemarca, Norvegia, Suedia, Singapore, Coreea de Sud, Finlanda, Olanda, Belgia, Germania etc. Și atunci, dacă avem atâtea privilegii, de ce sunt aşa de mulţi oameni nefericiţi? Aceasta e întrebarea pe care o adresează Mircea pe blogul său și pe care i-o adresez eu acum lui!

 

Acea stare de echilibru…

Mircea răspunde, sistematic. Mai întâi subliniază că problemele cu care se confruntă „lumea civilizată” sunt legate de lipsa valorilor morale și spirituale. Se vorbește foarte mult de pace, libertate și iubire necondiționată, dar nimeni nu și le asumă.

Majoritatea oamenilor au impresia că pacea este lipsa războiului, dar ea înseamnă de fapt armonie interioară; ei consideră ca a fi în siguranţă înseamnă să fii liber, însă libertatea înseamnă să îți asumi și faptul că poţi genera haos – în realitate, simţământul siguranței îngrădește foarte mult libertatea; iar iubirea necondiționată este un ideal la care nu a ajuns nimeni, pentru că omul încă nu este capabil să se iubească pe sine într-un mod constructiv.

Cât privește fericirea, Mircea afirmă că ea este legată de acea stare de echilibru între cele 9 planuri pe care noi – ca ființe umane – ne dezvoltăm: fizic, mental (intelectual), emoțional, spiritual, familial, social, cultural, profesional și financiar. Majoritatea oamenilor investesc enorm în unul sau mai multe dintre aceste planuri, dar nu în toate. Și astfel apare un dezechilibru.

 

Pasiunea, misiunea, profesia și vocația

Îl mai întreb de ce această carte – “Ikigai” acum, în România.

Studiez cultura japoneză de 24 de ani. Am fost fascinat de evoluția mentalității lor, în timp. ”Ikigai” e un termen la modă, folosit de foarte mulți formatori, dar puțini îl înțeleg. Nici japonezii nu-l mai înțeleg. Chiar am vorbit cu un grup de japonezi veniți, ca turiști, în România și mi-au sugerat să traduc cartea în japoneză și să predau ikigai în Japonia.

În România există acest concept, dar dezvoltat pe altă filieră. Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Brâncuși și alţii vorbesc despre acest concept, dar în alţi termeni: „rostul și menirea vieţii”. Și Dan Puric vorbește despre rost, dar merge într-o direcție oarecum exclusivistă. Japonezii, în schimb, sunt foarte mentali. La ei lucrurile trebuie să fie logice ca să aibă sens. De aceea, la ei, orice idee funcționează. Dacă nu funcționează, nu „merge și-așa”.

Mircea are o teorie despre cum să ne găsim propriul Ikigai. Dar… Ne putem găsi într-adevăr acest propriu Ikigai? Cât e vorba despre eul nostru pierdut și pe care îl putem regăsi?

Propriul Ikigai are legătură cu 4 aspecte:

1. Ceea ce tu iubești, ceea ce îți place să faci, ceea ce te face să te simți confortabil;

2. Abilitățile tale (fizice, mentale, emoționale, sociale, spirituale și profesionale) pe care e bine să ți le cunoști.

3. Ceea ce comunitatea are nevoie de la tine – rolul tău social;

4. Pentru ce poţi fi plătit.

Combinațiile dintre aceste 4 aspecte generează cei 4 stâlpi ai Ikigai-ului: PASIUNEA, MISIUNEA, PROFESIA și VOCAȚIA. Și de aici se dezvoltă o întreagă filosofie de viață. Eu cred că Sinele nostru superior nu se pierde niciodată. Fiecare experienţă ne apropie mai mult de el. E necesar să conștientizăm în ce fel

Mircea spune că, atunci când intră în starea de flux, scriind, poate sta zile întregi nemâncat. Iar una din cărțile scrise în această stare e chiar cartea de față. Nu există o explicație logică pentru această stare, care apare la orice persoană dedicată misiunii sale. Și care apare nu doar la scris, ci în orice act creativ.

Mereu a simțit că există undeva o verigă lipsă, în lanțul dezvoltării personale. Nu a putut-o defini. Până când s-a întâlnit cu expresia ”ikigai”. A studiat mulți ani subiectul, apoi a încercat să adapteze acest sistem de gândire la modul nostru de a fi. Și așa a ieșit cartea ”Ikigai”…

 

Mircea Ivanof: „Menirea mea este să fiu echilibrant”

Mulți cred că, dacă te înfășori în pături tricotate și achiziționezi mobilierul și decorațiuni vesele – hygge – este tot un soi de ikigai. Dar nu e chiar așa. Care e deosebirea? Căci mulți confundă ikigai cu hygge…

Hygge este mai degrabă un mod confortabil de a trăi viața, în exterior. Ikigai are legătură cu resursele noastre interioare. Combinând cuvintele japoneze iki, adică viață și gai, care înseamnă valoare, efect, sau motiv, ikigai este legat, în esență, despre găsirea rostului și a menirii, în viață.

Mircea Ivanof

„Tu ți-ai găsit menirea în viață?” –  îl întreb.

Da. Sunt fericit, echilibrat. Ăsta e rostul meu. Iar menirea mea este să fiu echilibrant. Și am reuşit, oarecum: prin cărțile mele, prin felul meu de a fi, prin conferințele și atelierele pe care le susțin, prin evenimentele pe care le organizez

Bun. Crede că românii și-au găsit menirea în viață? Ce mai au de găsit, de rezolvat? Ce mai avem noi de rezolvat pe acest Pământ?

În esenţa, românul are nevoie să facă pace cu sine. Pentru asta trebuie să se respecte: să respecte viața din el și din jurul lui, să iubească: să se iubească, să se ierte și să ierte, să fie liber și să respecte libertatea celor din jur, să fie fericit și să contribuie la fericirea celor din jur

Mai zice Mircea Ivanof că, dincolo de aparențe, cei mai mulți oameni, în ciuda faptului că se înconjoară de o atmosferă pozitivă, viața lor e ca o alergătură în cerc. Ceea ce este destul de frustrant. Ce e de făcut? E Ikigai acea salvare a omenirii de ea însăși?

Nu știu dacă Ikigai este soluția ieșirii din cerc. Dar poate fi un prim pas. Sau ultimul. Cred că asta depinde de la persoană la persoană. Nu pot vorbi în numele omenirii. Dar pot vorbi în numele meu😊.

 

Maria Mazilu
Maria Mazilu a studiat Dreptul și a lucrat 15 ani ca lichidator de societăți comerciale, la biroul său de insolvență. În urma unei călătorii în Asia, s-a redescoperit pe sine și sensul existenței sale, amintindu-și de cel mai bun prieten al său care nu a părăsit-o niciodată, scrisul!  Experiența asiatică a determinat-o să renunțe la carieră și să-și creeze blogul mazy.ro – Povești din realitate, unde a scris articole despre experiențe din viața de zi cu zi, dar mai ales din călătorii. Au urmat lansarea cărții „Frământările unui pisoi salvat”, iar acum a dat naștere unui proiect personal, Valenciana.ro – Ghid pentru siesta și fiesta, un ghid virtual dedicat orașului Valencia.

 

Citind-o foarte mult pe Maria Mazilu atât pe blogul ei personal, cât și pe Catchy sau pe pagina de facebook, am reușit să îmi dau seama despre faptul că este un om 100% autentic, sensibil, deschis, un iubitor de animale plin de empatie, o curajoasă care a sfidat de multe ori inimaginabilul în călătoriile sale. Un om cu experiențe extraordinare de viață, care merită aprofundate cu mare atenție.

Înainte de a-ți răspunde la întrebări, vreau să îți mulțumesc pentru oportunitatea oferită, de a mă aduce în centrul atenției, dar și să salut cititorii: „Bună ziua și bine v-am găsit!” Din anumite puncte de vedere sunt pe modelul clasic și nu pot să înțeleg de ce apelarea pe messenger sau whatsapp exclude salutul! În cazul de față mi se pare că se va crea o apropiere destul de intimă și personală, cititorii vor intra puțin în casa mea (în sensul de viață) și atunci mi se pare firesc să îi întâmpin cu un salut.”

Să îi spunem deci Mariei: „Bună ziua și bine te-am găsit, Maria! Ne bucurăm să te avem alături și să conversăm cumva câte în lună și în stele, la o ceașcă virtuală de vorbe și prietenie!”

 

Copilul și tânăra Maria Mazilu

Maria Mazilu s-a născut la Sinaia, „deoarece la Bușteni nu erau locuri libere la maternitate”. Până la 7 ani, a crescut la Bușteni, la bunica din partea mamei.

Maria se declară un fel de Mowgli modern, pe variantă feminină, ceea ce înseamnă că a crescut foarte aproape de natură și asta și-a pus amprenta pe felul său de a fi.

Casa bunicii mele era la marginea pădurii, lângă un râu, la poala Vârfului Caraiman. Nu am avut parte de alte animale decât un câine în lanț, cum era în anii ’70 și o pisică în casă, dar proximitatea pădurii unde ne jucam de-a războiul sau de-a nemții în poieniță, plimbările lungi de pimăvară când mergeam cu bunica la cules de fragi, cântatul păsărelelor dimineața (bunica îmi deschidea geamul să le aud), sunt lucruri care n-au rămas doar frumoase amintiri, ci au devenit parte din mine.

Cam ca aproape toate poveștile copilăriei de atunci și Maria avea să fie luată de părinți de la bunici, la vârsta de 7 ani, ca să meargă la școală. Ea, fetița crescută în natură, urma să se mute de tot în București, un loc plin de betoane unde copiii se jucau pe asfalt, printre blocuri. 

Nu mai era verdeață, de fapt nimic din lumea pe care o știam, nu se regăsea acolo! Atunci am trăit o dezrădăcinare, care m-a afectat toată viața. Pentru mine Bucureștiul a fost o cușcă în care mi s-a frânt libertatea!

A rămas foarte legată de Bușteni și Mamaie, cum îi spune bunicii, astfel că a revenit la ea în absolut toate vacanțele, inclusiv în vremea studenției și mulți ani după. Mamaie este mentorul ei spiritual, moral și sufletesc. Chiar și astăzi, este locul în care simte cele mai puternice emoții. Se simte ocrotită, fericită, fără a avea un motiv anume.

În București a urmat gimnaziul, apoi Liceul ”Gheorghe Lazăr” și Facultatea de Drept a Universității București.

 

Jurnalistică sau Drept?

Povestea interesantă începe de aici. Astfel, Maria avea înclinații literare încă din adolescență: în timpul liceului a mers la cenaclul literar ”Săgetătorul” sau la olimpiade de limba și literatura română. După treapta a II-a a optat pentru secția de Uman a liceului, iar când a venit vremea facultății, a schimbat brusc direcția și a ales Dreptul.

Dacă la prima încercare, când se luptase cu 14 concurenți pe un loc, nu fusese pregătită (se cerea și istorie, materie care nu-i era dragă deloc și pentru care se pregătise doar cu 4-5 luni înainte), la următoarea a reușit să înlăture cei 18 cu care concura pe un loc.

Această pauză a avut și o parte bună, deoarece în răstimpul dintre cele două admiteri a ajuns să colaboreze printr-o întâmplare frumoasă la canalul România Tineret. Într-o zi, Doamna Geta Adam, redactor la canalul România Tineret, s-a plâns mamei Mariei (angajată la Serviciul Fonotecă al Radiodifuziunii Române) că a rămas fără invitat într-o emisiune. Povestindu-i, doamna Adam și-a amintit de Maria și talentul său la scris.

Maria Mazilu a fost astfel invitată să intre în direct la emisiunea cu tema „Eva la 19 ani”. A trebuit să pregătească un eseu pe tema asta, emisiunea a fost un succes, iar ea a rămas acolo pentru următoarele luni.

Oamenii voiau să vorbească cu mine, să îmi spună despre ei. Pe adresa redacției mi-au venit sute de scrisori de la oameni, oameni maturi, nu adolescenți, care îmi povesteau supărările lor. Erau din diferite zone și orașe ale țării. Parcă văd și acum scrisoarea unui domn din Basarabia, care îmi povestea cum își pierduse fratele în război și mă ruga să îl ajut să îl găsească. Atașase și o poză veche, îngălbenită, cu fratele când era mic.

Deși s-a gândit că i-ar fi plăcut să aibă o astfel de meserie, nu și-a pus problema să dea la Jurnalistică.

 

Lecțiile învățate din partea negativă a vieții de antreprenor

La patru ani de la absolvire și fără niciun fel de experiență managerială, Maria Mazilu a pus bazele propriului birou de insolvență. 15 ani a trăit pe propria piele multe din situațiile neînțelese ca angajat. 

Am luat totul de la zero. A fost un zero absolut pentru că m-am lansat într-un domeniu aflat el însuși la început în România. Nu aveam practică din care să mă inspir în aplicarea legii, procedura abia atunci se punea pe picioare. Am participat la redactarea primei Legi a insolvenței (64/1995), ca și la actele constitutive ale asociației de profil. Că a fost greu, este puțin spus. Parte din dificultatea situației o poate înțelege doar cineva care a trecut prin așa ceva. Și ca să fie lucrurile și mai grele, că se pare că mie așa-mi place, am făcut singură totul, ani buni.

Fiind la început, singură, Maria se zbătea să facă rost de clienți. Îndeplinea procedura, atât scriptic, cât și al cercetării pe teren și al prezenței în instanță și se ocupa și de contabilitate. Judecătorii, singurii care te puteau numi în dosare, adică să îți dea clienți, nu prea se uitau la ea. 

Locuiam cu chirie și chiar dacă biroul meu era la mine în garsonieră, tot aveam de acoperit cheltuieli lunare. Am avut noroc că locuiam în garsoniera vărului meu care mă lăsa să îl plătesc o dată la câteva luni și că părinții mei nu țineau cont de interdicțiile impuse de mine (nu voiam să accept niciun fel de ajutor) și îmi aduceau mâncare. Altfel, nu știu ce aș fi făcut. De multe ori am vrut să renunț, nu vedeam nicio perspectivă.

După 4 ani, și-a permis primul colaborator. Era student. Atunci a fost și momentul în care Maria a înțeles responsabilitatea sa față de angajatul ei. Pe lângă motivația principală a muncii fiecăruia, banii, ea și-a dorit să fie un exemplu bun, să îl motiveze. Așa și-a amintit lucruri citite în cărți motivaționale și aplicându-le, a reușit să crească o relație sănătoasă angajat-angajator.

Maria a continuat să se zbată pentru a-și crește și mai mult reputația, pentru a obține lucrări. Cu timpul, biroul a crescut și s-a format o echipă faină, al cărei unic scop a fost binele și succesul afacerii.

Maria Mazilu

Trecuseră vreo 10 ani de când întemeiase biroul, când a simțit primele semne de nemulțumire. În pofida satisfacțiilor profesionale, nu se regăsea în ceea ce făcea. Simțea că nu mai are niciun control asupra vieții sale.

Ce a contat cel mai mult a fost faptul că îmi lipseau bucuria și emoția de a face. Prin specificul meseriei, dar și al faptului că eram antreprenor, eram prinsă într-un lanț fără sfârșit al problemelor care necesitau rezolvarea mea, al unor oameni care, de cele mai multe ori, depindeau de mine și deciziile mele. Fiecare lucrare nou intrată aducea noi și diverse probleme. Nemulțumirea mea veche de a nu avea lucrări se transformase în cea de a nu mai avea un timp al meu.

 

Despre cum o călătorie ne poate schimba întreaga viață

Și atunci, în acele clipe, a venit cumva și revelația Mariei. Într-o seară obișnuită, când își făcea exercițiile pe bicicletă în fața televizorului, dintr-o dată s-a văzut în sticla acestuia ca-ntr-o oglindă:

Eram un bou care trăgea la jug și lăsa o brazdă în urma lui, fără să știe pentru ce și fără să aibă vreo satisfacție.

A început să caute răspunsuri la întrebările, stările și nemulțumirea ei. Își dorea altceva, dar nu știa ce. Se simțea epuizată, îngrijorată că nu avea nicio pasiune sau abilitate căreia să se poată dedica. 

Și pentru că biroul începuse să funcționeze chiar și fără prezența ei, a început să călătorească. Citise prin cărți că în astfel de momente e bine să faci ce-ți place. Au fost călătorii scurte, aproape de casă, apoi tot mai departe.

În Asia de Sud-Est mi s-a întâmplat ce nici nu visam: m-am regăsit. Fără să urmez vreun retreat, fără să iau parte la vreun curs de yoga, fără să fac nimic special. Îmi trăiam experiențele descoperirii de turist. Copleșită fiind de atâta natură, liniște, sălbăticie, de-a lungul șederii mele am început să scriu impresii pe facebook. Era 2014, rețeaua nu ajunsese la popularitatea de azi, dar pentru mine era modalitatea cea mai simplă de a-i face și pe alții părtași la ce trăiam.

Postările Mariei au început să fie foarte citite. Schimbarea a venit în momentul în care Brad Florescu, românul care cu ani în urmă își lăsase jobul și plecase din țară doar cu o valiză pentru a trăi și explora Thailanda, îi urmărea postările pe facebook. După ce călătoria ei s-a încheiat, a întrebat-o dacă nu vrea să scrie un articol despre toată experiența sa?

Articolul „Două luni în Asia. Ieșirea din labirint” publicat pe Tedoo.ro a fost lung dar de mare succes. Maria îmi povestește cum, din cauza numărului mare de vizitatori, a căzut serverul de două ori în câteva ore! A fost momentul declanșator care a făcut-o să renunțe complet la meserie și și-a lansat propriul blog. Acestea erau lucrurile care îi făceau cu adevărat plăcere – scrisul și călătoriile!

Am mai avut nevoie de aproape doi ani de zile ca să renunț la birou. Aveam o răspundere, nu puteam lăsa oameni și lucrări baltă pur și simplu. Iar de ușor nu a fost ușor pentru că am întâmpinat și oarece rezistență din partea părinților. Doar că nu am vrut să aud pe nimeni! Uitasem cât de grele sunt începuturile, important era să fac ce-mi place. Am avut nevoie de un ocol mare prin viață ca să ajung la mine. Îmi place să spun: „lung a fost drumul către mine!”

 

„Frământările unui pisoi salvat”, cartea cu două chipuri și o surpriză desecretizată

„Frământările unui pisoi salvat”, prima sa carte, este doar aparent cu și despre pisici. Încă de la lansare, Maria Mazilu a prezentat-o ca pe o carte cu două chipuri: pentru copii, o istorie cu pisici, plină de tâlcuri, pentru adulți, povestea unor îndoieli și căutări personale. 

S-ar putea crede și că a folosit pisicile pentru că ele conduc internetul și sunt un produs de succes, dar este complet fals. Cartea nici măcar nu a fost premeditată, ea scriindu-se cumva aproape singură, ca urmare a unor căutări personale ale Mariei.

În capul meu, vorbesc cu animalele de mică. Primul pisoi pe care l-am avut la București a fost când aveam 19 ani și chiar vorbeam cu el. Părinții râdeau de mine, îmi spuneau că Thomas nu înțelege, că mă prostesc, dar nu m-a afectat. Asta era convingerea mea. Când am avut cei trei pisoi în preajmă, povestea s-a legat de la sine. La început sub forma unor postări pe facebook, într-un miniserial intitulat „Jurnal de bonă”. Părinții plecaseră pentru câteva zile și mi-i lăsaseră în grijă. Interesant cum ei, care cu ani în urmă râdeau de viziunea mea asupra animalelor, ajunseseră să îi trateze pe Grigore, Ilie și Bumbi ca pe niște copii. Aveau paturile lor, cu așternuturi făcute din cârpe, saltea din burete îmbrăcat, noaptea nu dormeau afară. Prietenilor de pe facebook le-au plăcut relatările mele cu cei trei, așa că m-au îndemnat să scriu o carte. În nici 3 luni, m-am apucat de ea.

Pentru cei care nu au citit „Frământările unui pisoi salvat”, am să prezint pe scurt, personajele principale. Trei pisoi au fost aruncați în albia unui pârâu și salvați de părinții Mariei. Primii au fost Grigore și Ilie care aveau doar câteva zile, erau mici cât o palmă, nu aveau nici ochi. La o distanță de doi ani și jumătate – Bumbi, care după estimările medicului veterinar avea aproape două luni.

Bumbi era extrem de speriat, plângea de răsunau împrejurimile. Cu cât tatăl Mariei încerca să se apropie mai mult de el, cu atât mai mult Bumbi se îndepărta. Se suise într-un pom de pe malul apei și deși îi era foame, nu se lăsa ademenit.

Ca să îl prindă, tatăl Mariei s-a suit și el într-un pom apropiat, din care era să cadă. Până la urmă a reușit să-l prindă și să-l aducă acasă, unde a fost acceptat de îndată de ceilalți doi. Aceasta este partea reală a cărții, ne spune Maria zâmbind.

Maria Mazilu

Maria Mazilu și celebrul Bumbi

Pentru că umanizez foarte mult animalele, văzându-l pe Bumbi cel negru, cum este și se comportă, l-am asemuit mie în vremea copilăriei și a adolescenței. Așa că am făcut din el personajul central, iar în blana lui m-am ascuns eu, cu fricile, îndoielile, nesiguranțele și căutările mele. Atât în realitate, cât și în carte, Ilie și Grigore sunt familia lui pisicească, dar ei nu sunt corespondenții părinților mei. Ilie are multe din trăsăturile bunicii mele, dar în fiecare dintre ei se regăsesc bucăți mari din mine. Spre surprinderea cititorilor, voi recunoaște că cei trei pisoi nu sunt ai mei. Ei sunt ai părinților, care i-au salvat și crescut, iar eu, am dorit să scriu această carte, deoarece a fost ceva care a venit de la sine. A devenit însă un succes în mediul online și un debut al meu în plan scriitoricesc.

 

Maria Mazilu și povestea ei de dragoste, Valencia

Momentan, Maria Mazilu trăiește în Spania, mai precis în Valencia, unde s-a mutat în iulie 2016. A făcut o pauză de un an și ceva pentru a-și lansa și promova cartea.

A revenit în Valencia în toamna anului 2018. Aici este implicată într-un nou proiect personal, un ghid virtual dedicat orașului Valencia.

Proiectul s-a născut din dorința de a aduna la un loc informații folositoare celor care vor să viziteze orașul sau care vor doar să afle informații utile și frumoase despre el.

De asemenea, Valenciana își propune să promoveze destinații, tradiții și evenimente din cadrul comunității și despre care ghidurile turistice vorbesc mai puțin.

Călătorind am învățat foarte multe lucruri despre mine. La primele scunfundări am învățat că atunci când am o frică, soluția nu e să fug de ea, ci să o țin de mână și să o înfrunt, făcând fix acel lucru. Ascensiunea pe Muntele Kinabalu, 4095 m, în care am plecat nepregătită din toate punctele de vedere, m-a învățat cum să rezist atunci când simt că nu mai pot. A fost pentru prima dată în viață când am fost aproape să cedez psihic. Atunci am inventat și expresia: chiar și atunci când nu mai poți, tot poți puțin! Să fiu perseverentă dacă îmi doresc cu adevărat ceva, chiar și când realitatea îmi este potrivnică, am învățat din întâmplarea cu delfinii în Marmaris, Turcia.

 

Cuvânt de încheiere

Cu Maria Mazilu ne vom regăsi cu siguranță în alt reportaj sau articol. Atât de multe lucruri frumoase mi-a relatat ea aici, încât nu aș avea cum să le pot scrie pe toate. Așa că, le voi scrie altă dată.

Maria Mazilu este exemplu acela clar ca lumina zilei, de voință, perseverență și viziune. Deși aproape nimic planificat, alegerile ei au așezat cumva aproape perfect un puzzle poate prea împrăștiat până atunci.

Concluzia? Maria Mazilu continuă să fie un avocat. Al ei. Al vieții, fericirii și bunăstării sale sufletești, morale, spirituale, materiale, pentru care pledează aproape perfect.

Este de asemenea un antreprenor sclipitor. Știe să stipuleze cumva, aproape involuntar, momentul cheie și face pasul în față, fără nicio temere. Un vizionar frumos, care iubește oamenii, pisicile, animalele, natura și călătoriile. Numai pentru atât și tot merită să îi călcați pragul virtual!

Ligia Pop
Ligia Pop este consultant în nutriție raw food, autor a 8 cărți de sănătate, din care una a câștigat în anul 2014 „oscarul” din literatură la Gourmand World Cook Book Awards, dar și fondator al Asociației – P.A.T.R.U. Ligia este de foarte mulți ani un brand de renume în domeniul alimentației raw food din România, ea impunându-se în acest domeniu chiar și la nivel internațional.

 

Ligia Pop, un brand în lumea raw food

Cei care nu au auzit încă de Ligia Pop, deși îmi este foarte greu să cred acest lucru, ar trebui să știe despre ea că la 40 de ani are deja 9 cărți publicate și peste 1500 de apariții în presă, în România și străinătate.

O personalitate în domeniul alimentației raw food, mamă, soție, autor, raw chef, consilier nutrițional, gazda show-urilor “Ligia’s Kitchen” și „De Vorbă cu Ligia”, ea este și fondatoarea și organizatoarea expozițiilor raw food naționale “Raw Generation”.

Alături de cărțile despre raw food, Ligia Pop a publicat și o metodă inovativă de pian, deoarece este licențiată în muzică, de Universitatea de Arte “George Enescu” din Iași și a fost profesoară de pian. 

În noiembrie 2011, Ligia a câștigat programul YouTube Next Chef, aflându-se printre cei 16 câștigători din lume. Acest program este organizat de Google și este mediatizat în întreaga lume, cu precădere în SUA.

 

Cine este Ligia Pop, dincolo de aceste titluri

A copilărit în Dobrogea și toată viața și-a dorit să îi ajute pe cei de lângă ea, cu și prin toate informațiile pe care le descoperea. Dragostea pentru un stil de viață echilibrat și sănătos i-a fost insuflată de tatăl său, care avea tone de cărți din domeniul naturist. Le-a descoperit de la 11 ani și a început să citească, cu mare pasiune, tratate întregi de medicină naturistă, la vremea respectivă bătute la mașină.

Cu toate acestea, a urmat Universitatea de Arte și a fost profesoară de pian. Prin 2009, și-a dat seama că, pe lângă muzică, își dorește să facă mai mult cu toate informațiile acumulate. De atunci a început efortul de a promova în România o viață echilibrată, indiferent de alimentația urmată de cineva.

Ligia spune că totul s-a întâmplat la momentul potrivit. Românii de pretutindeni, dar și străinii, au reacționat neașteptat de frumos, cu inima larg deschisă, fiindcă au realizat că absolut toate informațiile puse la dispoziție vin în ajutorul lor.

 

Nu am avut intenția niciodată să devin un lider în domeniu, însă faptul că am oferit mereu cu inima deschisă noutățile în domeniu, implicarea, și abordarea mea flexibilă față de cei din jur, înțelegerea nevoilor oamenilor și dragostea pentru ei, a fost liantul care a făcut ca totul să ia o astfel de amploare. A iubi ceea ce faci este cel mai important lucru. A da totul din tine, chiar și când nu ai alte așteptări, în cazul meu, răspunsul la mii de mesaje în mod voluntar în toți acești 10 ani, dragostea pentru cel de lângă tine și dorinta de a ajuta, fac orice vis să devină realitate.

 

Cum a luat naştere Raw Vegan Mall?

M-am uitat la nevoia noastră, adică, într-o piață atât de vastă, e greu să alegi produsele potrivite familiei tale. Noi am ales să aducem pe Raw Vegan Mall, doar produse folosite de noi, care au o înaltă calitate, tocmai pentru a scuti foarte multă lume să își piardă timpul făcând tot felul de research. De asemenea, există în magazine produse cu bulina „Produs recomandat de Ligia Pop”, care fac și mai ușoară viața celor care fac cumpărături în magazine fizice, dar și online.

Datorită faptului că și-a câștigat încrederea oamenilor, prin calitatea și corectitudinea informațiilor furnizate dar și a produselor recomandate, clienții magazinelor naturiste au ajuns să ceară produsele cu „fața” Ligiei Pop. Mulți dintre ei spun că este o ușurare pentru ei, deoarece acest lucru îi scutește de căutări inutile și de banii irosiți pe alte produse, de care nu știu și despre care nu sunt siguri că ar fi bune, sau ceea ce caută ei.

 

De la raw food la salvarea patrimoniului prin intermediul Asociației – P.A.T.R.U.

Și cum omului bun îi stă bine cu implicarea, Ligia și soțul ei au demarat proiectul P.A.T.R.U., prin care doresc să salveze monumentele istorice și de patrimoniu din Ardeal.

Pe lângă tot ceea ce facem, fiindcă ne-au stat pe inimă monumentele istorice din Ardeal, unde locuim, ne-am dorit să ne aducem și contribuția în acest sens. Am renunțat la vacanțe în străinătate, la concedii de orice fel, iar banii economisiți și câștigați, îi investim pentru salvarea cetății fortificate din Pelișor, județul Sibiu, care dacă nu ar fi primit atenție, s-ar fi prăbușit. Lângă ea avem și fosta casă parohială pe care la fel o renovăm tot noi și niște monumente istorice unice prin valoarea și frumusetea lor. În general toți ne plângem că se prăbușesc monumentele, că nimeni nu face nimic, însă, iată, noi am ales să ne implicăm. Dacă fiecare din noi și-ar lua câte un proiect din acesta de suflet, totul s-ar schimba, ați vedea. Țara s-a schimba!

Și într-adevăr, Ligia Pop a rostit un adevăr foarte dureros. Acela al lipsei de implicare al cetățeanului de rând în tot ceea ce îl înconjoară. Românii așteaptă foarte mult ca toate lucrurile să fie făcute de alții și mai puțin de către ei. Poate, dacă am înțelege că suntem responsabili de tot ceea ce este în jurul nostru și am pune mai des umărul, multe s-ar schimba în bine pentru noi ca națiune. Pasivitatea naște monștri!

Pentru Ligia, ambele proiecte îi sunt foarte dragi și, spune ea, dacă s-ar putea omenește mai mult, s-ar implica și mai mult, deoarece a înțeles că numai așa se nasc adevăratele schimbări și lucruri bune.

 

Ce face Ligia Pop când se relaxează și de ce a rămas în România

Noi suntem din categoria celor întorși în țară, după ani de zile stat în SUA. Am ales România, fiindcă aici ne este sufletul, în pofida a tot. România este acasă pentru mulți și întotdeauna va fi.

Seva, spune Ligia, și-o trage fiecare din el însuși. Nu are mentori iar susținătorul său cel mai dedicat este soțul ei, fără de care nu ar fi realizat nimic.

Ligia Pop

Suntem ca o echipă, putem face muncă cât 10 oameni și toate proiectele realizate împreună au fost și sunt un succes, datorită dragostei cu care ne implicăm și ne susținem. Pentru mine, relaxarea cea mai mare este aceea de a fi în natură, a mă conecta cu ea prin orice mijloace, mai ales prin îngrijirea grădinii noastre, care este asemeni unui micuț parc. Mă pierd în grădina noastră, uit de mine acolo și toate grijile îmi pier când simt energia plantelor și puterea vindecătoare a naturii.

Ligia a înțeles că nu trebuie să caute să facă lucruri peste puterile sale. Să nu rezolve ea totul, să ceară ajutor și să aibă răbdare. Să aștepte ca lucrurile să se întâmple în ritmul lor, fără să le grăbească. Toate sunt lecții cu care încă se luptă.

Regula de aur – să faci totul din pasiune și când ceea ce faci nu îți mai aduce bucurie, renunță și schimbă placa. Dacă nu ai acel entuziasm zilnic în tot ce faci, viața nu mai este o bucurie, ci devine un calvar. Pasiunea face diferența în a avea succes în orice latură a vieții.

 

Cuvânt de încheiere

Ligia Pop este o persoană care iubește să se dedice, să fie mereu alături de oameni și să le ofere indicații, sfaturi, ajutor. Un om care nu a simțit niciodată să facă afaceri din ceea ce știe, ci să fie mereu acolo unde este nevoie de ea.

Deși persoană publică, antreprenor, consultat și, iată, fondator al unei asociații care salvează monumente, Ligia este un om modest, plin de bun simț, deschis, exuberant și mereu radios. Un om luminos și frumos, cu care îți face plăcere să discuți și să fii alături.

Cei care sunteți adepții acestui stil de viață, sau cei care sunteți doar curioși să aflați mai multe informații, puteți apela cu încredere la Ligia.

În România există o scriitoare brunetă care a pus pe jar lumea scriitorilor prin cărțile sale pline de aventuri și mister. Este o iubită reprezentantă a literaturii fantasy, o creatoare de lumi pe care cititorii le-au adorat de la primul contact. Numele ei este Theo Anghel.

 

Deși a început modest, cu un gen literar total diferit de fantasy, romance, în timp și-a creat un nume în noul domeniu abordat. În literatura română contemporană, Theo Anghel este considerată cea mai bună scriitoare de fantasy. Cărțile sale au fascinat mii de oameni încă de la început.

Cine este Theo Anghel?

Născută în București, Theo Anghel avea o pasiune pentru scris încă din copilărie. Scria povești pe caiete dictando inspirându-se din cărțile de aventuri, cărțile tatălui său în general.

Fascinată de poveștile clasice, Theo Anghel a inventat proprii săi mușchetari. Nu își mai amintește acțiunea, dar îi răsună și acum în cap zgomot de copite lovind piatra cubică de pe străzi și o domniță la ananghie strigând dintr-un han cu aer franțuzesc.

De mică, după ce termina de citit o carte, se întreba ce se va întâmpla cu personajele. Pentru ea, poveștile nu se terminau niciodată odată cu ultima pagină.

Theo Anghel

Studiile sale au mai mult legătură cu afacerile decât cu literele, cum ar părea normal. De fapt, Theo Anghel a deținut și un magazin de haine și genți, activitate care a ajutat-o să învețe cum să vândă.

Mai târziu când în viața ei a apărut Editura Quantum, experiența de antreprenor i-a fost utilă pentru că a trebuit sa vândă cărți. Pe lângă editarea de carte, designul grafic, abilitatea de vânzător era o aptitudine absolut necesară.

De obicei, oamenii au tendința de a se prezenta altora în culori ideale. Nu și Theo Anghel, care încearcă din răsputeri să nu o facă. Toți scriitorii sunt de fapt vanitoși, iar ea nu face excepție.

De fapt, pentru fiecare calitate pe care o are, ar exista și un defect, iar defectul ce și-l impută întotdeauna este impulsivitatea. Deși nu este chiar benefic, de cele mai multe ori trântește adevărul verde în față și lucrează din răsputeri la asta.

Am observat că un gram de minciună livrat la momentul potrivit bate oricând un kilogram de adevăr.

O ființă cu principii de viață atent selectate apreciază prietenia sinceră și dezinteresată, deși unii poate o catalogheaza drept dură sau inflexibilă.

Cărțile care au consacrat-o în lumea fantasy românească

Deși a lucrat ca editor la diverse site-uri literare, nu și-a scos prea devreme manuscrisele la lumină. Abia după ce a început să scrie pe blog, a simțit dorința de a și publica. Astfel, o serie de fragmente de pe blog s-au transformat în Rochia aurie – o operă romance care a stârnit reacții pasionale printre cititori. Cu toate acestea, Theo a simțit nevoia ca următoarea scriere să fie în zona fantasy, un gen care i se potrivește perfect și nu îi îngrădește libertatea cu nimic.

Astfel, prima carte publicată a fost „Am murit, din fericire, Întoarcerea”. Nominalizată ca unul dintre primele 10 manuscrise promițătoare la un concurs de debut, cartea a ajuns să fie oferită publicului larg în 2014.

Cititorii au fost absorbiți de poveste și nu s-au lăsat până nu au obținut continuarea. Așa au apărut al doilea volum, Chaos, apoi al treilea, Dincolo.

Deși proiectul fusese gândit ca un roman de sine stătător, la cererea publicului Theo Anghel a ajuns să finiseze cu succes o serie de 5 cărți: Întoarcerea, Chaos, Dincolo, Purgatorio și Diabolic, iar acesta a fost doar începutul.

Într-un fantasy poți scrie adevăruri care nu rănesc pe nimeni, pe care toți le savurează tocmai pentru că își imaginează că nu îi privesc.

Seria „Am murit, din fericire” cu acest titlu controversat, care incită cititorul să descopere la ce s-a gândit autoarea, a atras atenția mass-mediei. Astfel scriitoarea a fost invitată să vorbească despre cărțile sale în emisiuni cu audiență.

Theo Anghel: Inspirația vine de oriunde, din cele mai sublime lucruri și din cele mai oribile

Theo își ia inspirația de oriunde, din cele aparent fără niciun sens, din banalități, dialoguri auzite aiurea, povești la gura sobei, din întâmplări de zi cu zi și interacțiunea cu semenii...

Întrebată ce înseamnă scrisul pentru ea, Theo Anghel răspunde că a devenit o necesitate. Înăuntrul ei trăiesc lumi fantastice care trebuie să iasă afară, altfel ar înnebuni-o. Are deja o teorie despre asta și anume:

Uneori scriu ca într-o transă, și care se referă la faptul că aceste lumi există undeva, într-o realitate paralelă, și găsesc diverși recipienți (scriitori, în cele mai multe dintre cazuri) sensibili la impulsurile emise de ele.

Când vine vorba de un gen slab reprezentat în literatura română, un autor nou trebuie să aibă imaginație, dar și curaj. Crearea unui gen nou înseamnă extrapolarea unui gen literar întâlnit în literatura străină și adaptarea la cultura română. Totusi va trebui să aducă elemente incitante.

Îți trebuie curaj să scrii acest gen când librăriile sunt copleșite de cărți fantasy scrise de autori străini. Să creezi ceva original, să-ți inventezi propria lume și să nu pici în ispita de a reinterpreta un roman sau serie deja celebră în lume. Totusi asta nu m-a făcut să dau înapoi.

Momentan a terminat volumul 4 al seriei „Păcatele fiului” care va apărea în două săptămâni. După închiderea seriei va scrie o poveste care va aduce în fața cititorilor un bărbat de succes, afemeiat notoriu care… Cititorii fideli vor avea de așteptat pentru a afla ce se întâmplă. Autoarea nu dă nimic din casă.

Nu este fan al listelor de cărți oferite cititorilor. Dacă ar face-o ar menționa: Pielea de Curzio Malaparte, Oameni și șoareci de Steinbeck și Idiotul de Dostoievski.

 

Momente și momente

Dacă ar fi să vorbim despre un moment dificil din viața sa, Theo Anghel își amintește de moartea bunicii sale. Aceasta a crescut-o de la un an și i-a fost ca un far călăuzitor. O descrie ca pe o femeie modestă, discretă, blândă ca o zână, cu un bun simț rar întâlnit.

Moartea este un fenomen ireversibil care uimește orice om. Se aștepta ca bunica să se ridice din sicriu și să îi zâmbească, dar nu a mai făcut-o…

Acea primă întâlnire față în față cu moartea a fost zguduitoare.

Cea mai frumoasă amintire din viața profesională este fără îndoială lansarea primei cărți. Aceasta a avut loc la târgul internațional de carte Gaudeamus în 2014. Primele întâlniri cu cititorii, luarea pulsului pieței de carte în care a intrat i-au lăsat o amintire greu de egalat.

Cu succes, dar fără pretenții de vedetă, își trăiește viața simplu și neaventuros, de aceea nu are un motto. Nici la viitor nu se gândește prea des, ci încearcă să își trăiască viața în momente repetate de prezent. Consideră că planurile de viitor sunt inutile deoarece nu se împlinesc fiind doar o iluzie.

Desigur, nu strică să faci proiecții asupra viitorului, neapărat pozitive, și să speri că ele se vor adeveri.

Nu are un vis mare al vieții sale, dar are o mare speranță. Familia sa răspândită prin mai multe țări să se reunească.

Theo Anghel este considerată de cititorii și recenzenții cărților sale cea mai bună scriitoare de literatură fantasy din țara noastră. Mai mult, acest statut nu va fi combătut prea ușor sau prea curând.

 

* Mulțumiri speciale doamnei Sanda Marghiloman, care ne-a recomandat să scriem despre Theo Anghel și ne-a confirmat, în calitate de cititoare, valoarea cărților sale. Dacă aveți și voi recomandări de elită, așteptăm un semn!

Doru Rocker Ionescu

Doru Rocker Ionescu este considerat istoricul muzicii rock din România nu doar de către George Stanca, cel care l-a numit astfel prima dată. Realizează numeroase emisiuni muzicale pe TVR, a publicat până acum 12 cărți și este o adevărată enciclopedie muzicală ambulantă. Prin tot ce face pentru educația muzicală la cel mai înalt nivel profesionist, este un model pentru generația sa, dar și pentru cei mai tineri.

 

Doru ”Rocker” Ionescu s-a născut pe 1 februarie 1965 în Focșani, absolvind în 1979 Școala de Muzică (pian şi flaut) din localitatea natală. Până în 1990 a cântat ca toboșar și chitarist liber-profesionist, trecând prin trupele Epsilon, Universitas și Crepuscul. După un an, obținea premii cu Crepuscul, în iunie 1990 dădea ultimul său concert, având trupa Voievod în deschidere și Iris drept cap de afiș. În 1991 a absolvit Facultatea de Aeronave din București.

Începând cu anul 1990 începe o carieră jurnalistică, fiind creatorul revistei Rocker (1990-1994, 1999). În perioada 1993-2004 este realizatorul unor emisiuni muzicale la Radio 3 – România Tineret. Din 1994 până în prezent este jurnalist senior la TVR, fiind cunoscut publicului datorită emisiunilor Remix, Timpul Chitarelor, Veni video vici, Rock Forum, Jazz Restitutio, Pop Cultura, O poveste… cu cântec, șamd.

Când eram mic, eram lipit de televizor și de radio. Iar dacă prindeam ceva foarte interesant, fugeam la ai mei să vadă și ei ce găsisem. Eram așa de insistent, iar ei așa de ocupați, că-mi mai și luam câte o palmă, ha ha, vai ce supărat eram! Ideea de a arăta și altora din frumusețile care mă înfioară pe mine, cred că asta e, nu pot să mă bucur singur de muzică.

 

Clădirea omului pe valori

Din multitudinea de cărți care i-au marcat viața, amintește ”Cei trei mușchetari” (Al Dumas), ”Cu pluta Kon Tiki în Pacific” (Thor Heyerdahl), ”Adam și Eva” (Liviu Rebreanu), ”Zbor de noapte (Antoine de Saint-Exupery), Defăimarea lui Paganini (A Vinogradov), Moulin Rouge. Viața lui Henri de Toulouse Lautrec” (Pierre la Mure), ”Dulce ținut al poamelor” (roman de Evgheni Evtușenko). Din domeniul muzical, Dicționarul rock folk jazz de Daniela Caraman Fotea și Florian Lungu e, de departe, cea mai importantă carte.

Își trăiește viața după principiul: ”Dacă pot să fac bine, bine, în nici un caz rău”. Sau, cum spunea Moțu (la deschiderea festivalului Folk You din 2006), preluând o idee hippy: ”ești liber să faci orice, cu o condiție: să nu-ți deranjezi aproapele!”

Dintre muzicienii autohtoni pe care îi apreciază cel mai mult, îi amintește doar pe câțiva: Nicolae Covaci, Dan Andrei Aldea, Liviu Tudan, Ilie Stepan, Mircea Florian, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Marius Popp, Nicolas Simion, Liviu Hoisan, Hans Knall, Iulian Vrabete, Sorin Chifiriuc, Cătălin Rulea, Florian Chelu, Mitoș Micleușanu, Cătălin Rulea, Mihai Plămădeală, Dan Iliescu, Mihai Tivadar…

De la toți aceștia a învățat despre creativitate, clarviziune, uneori genialitate, insistență în atingerea țelului propus, verticalitate.

Eu n-am avut niciodată o colecție de muzică; în schimb am avut prieteni colecționari, mari melomani care, văzându-mă cu trupa rock, mă luau deoparte și-mi făceau cultură muzicală!

Doru Rocker Ionescu

Doru Rocker Ionescu a renunțat la a face muzică, din dragoste pentru muzică

A ales să rămână în România deși avusese o ofertă să cânte afară, pe bani, imediat după 1990. Găsise și un fanzin de care să se ocupe în Franța, apoi Germania. Dar trăia prea frumos aici, cu revista, apoi și radioul.

Prin 1990, Irisul căuta chitarist, iar Doru Ionescu era prieten „la cataramă” cu Cristi Minculescu. Însă a simțit că nu vrea să cânte din nou, deși scena era caldă pentru el atunci.

A mai fost solicitat de două – trei trupe mari de la noi să le fie impresar, măcar part-time, că el știa tot ce mișca în România în acest domeniu. N-a putut face nici asta pentru că n-ar fi fost corect cu ceilalți, nici cu el. Televiziunea îl acaparase. Dar și rezultatele sunt pe măsură. E mai mult decât tot ce a visat el cu muzica, aviația sau tenisul din tinerețe…

Dacă 1% din români – 0,1% măcar – ar face ceea ce știu mai bine și le place mai mult pe lumea asta, România era de mult pe lună.

 

Rocker, prima revistă rock din România

Momentul zero în care Doru Rocker Ionescu a realizat că poate sluji muzica, a fost imediat după Revoluție, când a simțit nevoia să facă ceva… altceva. Un bun prieten i-a zis să vândă ziare. Atunci era o explozie publicistică pe fondul unui vid informațional pe care cei de acum cu greu l-ar putea înțelege.

Când a ajuns la tipografia 13 Decembrie, a nimerit într-o ședință de redacție a unei reviste. L-au văzut cu plete, iar Doru Ionescu, care avea agenda plină de trupe underground, dar și de nume cu firmă, i-a întrebat dacă nu vor un articol despre muzica rock românească. A doua zi le-a adus articolul, iar cei de la ziar au fost foarte mulțumiți.

Atunci a avut mica revelație că ar putea face, cu câțiva prieteni, un supliment, o revistă doar cu rock. Așa s-a născut revista Rocker, iar restul e istorie. A abandonat facultatea, trupa și s-a dedicat noului obiectiv.

Doru Ionescu a ținut mult, de la primul număr, ca pe lângă articolele despre istoria trupelor mari și cele Underground din România, cât și cronicile de concerte, revista să aibă o rubrică tehnică, de informare pentru instrumentiști. Așa descopereau mulți cum să-ți repari sau să-ți construiești chitara, vibratorul, cum e cu preluarea și amplificarea sunetului, de unde să-ți procuri instrumente ieftine, pentru Europa de Est, informații foarte utile pentru orice trupă.

Prin august 1991, dar nu mai sunt sigur de an, revista a primit într-o zi, la Oficiul poștal 63 din Calea Dorobanților, mai multe scrisori decât TVR-ul, îți imaginezi? Atunci, când toată lumea avea ceva pe suflet și era singura televiziune…

Doru Rocker Ionescu

Drumul de la presa scrisă la Radio România și TVR

Începând din ianuarie 1993, a ajuns colaborator la Radio România prin intermediul lui Titus Andrei care l-a adus în emisiunea Luciei Popescu Moraru „Vineri noaptea în direct”. Pe atunci începuse să primească tone de materiale promoționale de la Nuclear Blast, Peaceville, Earache, Century Media, Wild Rag din SUA, CD-uri pe care nici nu putea să le asculte acasă, pe atunci neavând măcar un CD player. La acestea se adăugau alte tone de casete demo românești.

Din mai 1994, a avut un loc (două pagini, săptămânal) în revista de programe a Radio-Televiziunii – Panoramic Radio TV. Aici, putea scrie orice dorea. În plus, a mai scris și într-un supliment al României Libere, Magazin Internațional. Astfel putea publica noutățile, pentru că Rocker-ul întârzia în tipografie și câte jumătate de an. Ca să rezolve cumva situația, lucra cu două edituri deoarece tipografiile nu făceau față și nici nu acordau nișei aceeași șansă ca marilor trusturi de presă ale vremii.

În 1995, timp de un an îl ajută pe Mihai Godoroja la emisiunile sale de pe TVR. Deja cu colaborări aproape zilnic la Radio, plus munca la Panoramic, delegațiile prin țară, este nevoit să abandoneze colaborarea de la TVR.

În 1999 se reinventa TVR 2 ca post pentru tineret. Atunci l-au chemat la Redacția muzicală pentru o nouă emisiune – Veni Video Vici, specializată pe videoclipuri cu noile nume, dar și reportaje la festivaluri. L-au și anunțat că Panoramicul, unde era redactor șef din august 1998, își trăia ultimele zile. În ianuarie 2000 și-a încetat activitatea, iar Doru Ionescu a continuat doar pe TV și Radio.

La un moment dat, în 1995, am dat de o arhivă cu Mircea Vintilă, la finalul unei benzi MGS cu congrese ceaușiste, nu era trecută nicăieri, cineva o salvase acolo… A fost o nouă revelație pentru mine. În 2000 mi s-a aprobat o emisiune documentară – Televiziunea, dragostea mea (realizată alternativ cu regretatul Ovidiu Dumitru) – și am început investigațiile în arhivă, intervievând în paralel actanții, organizatorii, ziariștii perioadei. Una din primele descoperiri de senzație – bruturile unei filmări Phoenix – Andrii Popa (nu se difuzase niciodată, ei fiind deja interziși), pe care le-am montat în premieră cu șefa de la Veni Video Vici, Nicoleta Păun, nimeni alta decât lidera Venus din anii 60 – 70.

În 2001, pentru că se impunea un nou format, a început Remix-ul, cu genericul (ilustrat video) emisiunii undergROund de la Radio 3 – România Tineret, cu acea recitare a lui Paul Grigoriu. Emisiunea rezistă și în prezent, oferind materiale de calitate și foarte rare.

Doru ”Rocker” Ionescu și Dan Andrei Aldea

Debutul de scriitor al lui Doru ”Rocker” Ionescu

În 2006, Doru ”Rocker” Ionescu debuta ca scriitor cu „Timpul chitarelor electrice – Jurnal de călătorie în arhiva TVR”. Recent a lansat a douăsprăzecea sa carte, „Vocile jazz-ului românesc”.

Ideea primului volum a venit de la faptul că nu rămânea nimic în urma emisiunilor radio-tv realizate. La fel s-a întâmpat și în martie 2011, la conferința de presă a unei aniversări Club A, când cei de acolo se plângeau că nu rămăsese nimic scris. S-a oferit să facă el o carte cu muzica din Club A, de fapt trecând prin numele mari – rock și folk care existau în 1969 și după. Într-o lună a fost gata o primă formă, iar în toamnă s-a publicat.

Așa a fost cu toate cărțile. Am atins o masă critică. În carte, atât Florian Lungu cât și Mircea Tiberian afirmă că e un adevărat fenomen cu vocile noastre din jazz, mă refer la fete – ca la tenis ori handbal. Cineva a comentat la lansare că de ce n-am scris și despre instrumentiștii din jazz, mi-am amintit că eu de la rock mă trag, prin urmare acum lucrez la Timpul Chitariștilor… dar nu știu când o să iasă. Când voi fi mulțumit de ea, poate la anul (unele cărți au stat mult și bine în laptop, altele sunt în lucru de ani de zile – e gata de anul trecut o istorie Pro Musica și Stepan Project, plus interviu cu Ilie).

 

Prototipul cititorului de carte muzicală din România

Producția de carte e uriașă în România, dar tirajele sunt foarte mici, de câteva sute de exemplare, asta pentru că lumea citește mai mult pe net. Melomanii citesc, însă Doru ”Rocker” Ionescu a avut surpriza să descopere oameni care i-au cumpărat cărțile pentru că le aminteau de tinerețea lor.

În ceea ce mă privește, nu m-a interesat niciodată ideea de dicționar. Prefer să povestesc prin imagini și interviuri, beletristic pe cât posibil; istoria pe care o propun eu e așadar orală. Zilele astea mi s-a cerut un articol pentru o revistă academică; încă nu știu dacă-l voi face, acolo sunt niște rigori, trebuie să citezi tot timpul cu grămezi de note de subsol, iar mie mi-e jenă să citez din volumele mele. Emisiunile pe care le fac nu seamănă una cu alta decât grosso modo, încerc la fiecare o altă abordare, în funcție și de materialul existent sau nou filmat. Îmi place creativitatea, libertatea, nu încorsetarea.

 

Marketing cultural în România

Deși sunt tot mai mulți specialiști de marketing în România, prea puțini acoperă segmentul cultural. Tot cei pregătiți intelectual sau fanii cu apetență în direcția asta sunt principalii receptori.

Senzaționalul – chiar și cultural – are șanse, plus numele mari, underground-ul e mai greu de scos în față, e de părere Doru Ionescu. El e conștient că trebuie creată o poveste și aruncată în mediul online pe grupurile potrivite ca target.

Acum 30 de ani, în complexul studențesc Regie, aproape în fiecare cameră din cămin era un casetofon, la două – trei era câte un magnetofon, pick-up… și colecții întregi de muzică, nu ușor de procurat. Era fructul interzis, pentru unii, pentru că ei au dispărut în timp. Am prieteni buni, care mi-au făcut educația muzicală și care ulterior au renunțat la pasiunea pentru rock, jazz, simfonic, în mare parte. În primii ani 90, rockerii / melomanii erau împărțiți pe subgenuri muzicale, erau focusați, unidirecționali, astăzi pasionații de muzică ascultă de toate. Oferta e uriașă, promovarea decide.

Doru ”Rocker” Ionescu & Steve Harris (1995)

Importanța educației muzicale a publicului pentru succesul unui artist

În educația muzicală a tinerilor contează foarte mult mediul în care aceștia se dezvoltă. Prezența unor părinți și prieteni melomani, dar și a educației muzicale la școală își lasă amprenta asupra tinerilor. Modelele pe care un tânăr le are în jur, îi influențează mult nivelul cunoștințelor muzicale. În urma acestei formări va alege, mai târziu, o muzică mai elaborată sau mai simplistă.

Acest fenomen a ajuns general. Doru Ionescu a filmat mult în străinătate, între anii 2010-2015, din America până-n Australia. A fost frapat de faptul că tinerii lor sunt absolut la fel cu ai noștri, de când cu internetul și globalizarea. Cel mai greu, în acest exces de informație, e să vezi valorile autentice, deoarece marketing-ul agresiv face ca multe non-valori să fie promovate excesiv.

Din punctul meu de vedere, muzica e primul cârlig cultural, educațional. Apoi e primul vector de comunicare, dacă nu știi limba, cu o altă civilizație.

Oameni cu adevărat mari, precum Tocilescu și Nicu Covaci, l-au avertizat să aibă grijă când își transformă hobby-ul în profesie. În momentul acela, trebuie găsită o altă pasiune, însă Ionescu nu a renunțat.

Am avut norocul să fac niște alegeri în anumite momente care s-au dovedit bune. Cu muncă, firește… dar unele idei vin de undeva de sus, le simt… le caut o grămadă, nu iese nimic, și vin de aproape, de unde nici nu mă aștept, când vor ele. Probabil arunc o sămânță în Univers, cum mi se confesa Teodora Enache de curând, în legătură cu proiectele ei… Numai că nu toate semințele încolțesc când vrei tu, ha ha. Singura certitudine, pentru mine, în ceea ce fac, e că românii au avut dintotdeauna geniu în muzică, oricare va fi fost ea, de la cea tradițională încoace.

 

Neobosit în muncă, mereu implicat în proiecte

Doru ”Rocker” Ionescu are în lucru demult, după ce a lansat cartea muzicii de la Cluj, cartea Timișoarei. A promis-o acolo când a fost invitat să lanseze ultimele volume, imediat după Colectiv. Speră să fie gata până începe anul Capitalei Culturale Europene.

În afară de Timpul Chitariștilor, își dorește să mai publice și anii 90, 2000 îndeamănunt, întrucât a filmat cam tot ce mișca atunci. La un moment dat pornise o platformă culturală a diasporei, pe net, plecând de la muzică (dar nu numai cu muzică). S-a oprit din motive financiare.

Un alt proiect, ieșit din bula muzicală, care așteaptă niște răspunsuri de la cei interesați, e Orașul Muzeu, un film care promovează turistic o zonă, trecând prin istoria ei. A făcut șase filmulețe demo, mai lucrează la unul și se va opri, tot din lipsa finanțării. Muzeul Rock ar fi mai apropiat de finalitate, asta datorită echipei de la postmodernismmuseum.ro.

Pentru mine, libertatea e să pot aborda orice vreau eu în emisiuni, de exemplu. Să fiu creativ, imaginativ cum n-am mai putut să fiu atunci când m-am lăsat de cântat, că am suferit tare, era visul vieții mele. Firește, asta implică și o mare responsabilitate!

Nouă nu ne rămâne decât să ne bucurăm că există oameni ca Doru ”Rocker” Ionescu, datorită cărora educația muzicală a românilor se face profesionist. Emisiunile sale de la TVR 3, din fiecare sâmbătă seara, continuă să prezinte o alternativă la non-valorile promovate intens de mass-media comercială care urmărește doar interesele financiare.

Mihaela Miroiu

Într-o prezentare tehnică și foarte seacă, doamna Mihaela Miroiu este profesoară universitară la SNSPA și conducătoare de doctorat în științe politice. Într-o prezentare caldă, este o deschizătoare de minți și de suflete. Prin munca ei, prin cuvintele pe care le spune sau le scrie, influențează viața a mii de oameni care beneficiază de experiența ei.

 

Despre Mihaela Miroiu, puteți citi pe site-ul său personal și pe Wikipedia. Vă puteți de asemenea alătura celor peste 21.000 urmăritori pe Facebook.

Am invitat-o să ne povestească despre valorile în care a crescut sau despre credințele care o ghidează.

Vă invităm și pe voi să intrați în viața sa, prin intermediul acestui dialog de elită:

 

 

Iată și câteva din afirmațiile extrase din interviu:

 

De ce este Mihaela Miroiu militantă civică

Eu aparțin unei generații care a învățat că avem datorii. Trebuie să știm că pe lângă faptul că avem o familie, profesie, prieteni, suntem cetățeni și asta ne unește, la nivel de stat și la nivel de Uniune, in cazul nostru. Treaba mea este să ajut oamenii, după putințele mele, să-și înțeleagă acest rol de cetățeni activi. Eu cred că e un transfer foarte firesc, dacă nu vrei să dospești cumva într-o autosatisfacție și autosuficiență în limitele stricte ale domeniului tău, ca să-ți faci o carieră și atât. Nu e numai asta în joc.

 

Calitățile unei femei versus cele ale unui bărbat

Eu nu cred în feminismul misogin, deloc. Nu cred că femeile trebuie să împrumute modelul bărbătesc și pe partea care ne displace. Mai agresiv, mai puternic, mai autoritar, mai imperativ. Femeile au o tendință mai mare să se gândească la context. Bărbații la sarcină. Așa suntem educați – noi să avem grijă de mai multe lucruri din jur, ei să rezolve x probleme. Sigur că dacă ai grijă de cei din jur, nu rezolvi problema. Dar dacă rezolvi problema, s-ar putea să îi faci fericiți pe cei din jur.

Mie nu-mi folosește, nici în politică nici în business, că cineva este femeie fizic, dacă nu e și substanțial. Dacă tu vii ca doamnă de fier și numai doamnă de fier, fără pic de catifea, fără umanitate și frumusețe, e mai rău decât să fii un bărbat dur.

 

Mihaela Miroiu despre principiul „Există viață înainte de moarte”

Eu tind să îi protejez pe ceilalți în loc să îi încarc cu propriile mele tristeți, supărări, văicăreli etc. Pe mine mă scoate din sărite plăcerea cultivată la noi mult de a te văicări. Există strategii de a te descurca cu suferința, dar îți pui întrebarea: „Acești oameni vor să iasă din suferință? Sau se simt atât de bine sau înălțați?” Delegăm problema realizării, a dezvoltării, către alte generații. Să fim serioși. Faci ce poți, cu tine, în timpul vieții tale. După aceea, nu mai ai nicio garanție.

Să vă spun ceva miraculos: „Există viață înainte de moarte. Trăiți-o!” Moartea noastră e problema celor care rămân. Noi avem o problemă cu moartea altora, dar nu cu a noastră.

 

Societatea copilo-centrică

Nouă ne trebuie tot timpul un fel de „Buricul pământului” că altfel nu putem trăi. Acum suntem în situația în care buricul absolut al pământului este copilul. Toată lumea dintr-o familie trebuie să se concentreze asupra copilului. Te interesează prea puțin propria persoană, partenerul tău, relația de cuplu, părinții tăi, bunicii, din cauza copilo-centrismului.

Centrul adorației devine un domnul Goe, fără niciun fel de discuție. Ei sunt victimele acestui copilo-centrism. Ei nu sunt învățați că sunt un membru al familiei obișnuit, cu nevoi speciale legate strict de vârstă și putințe. Toți ceilalți au același drept la viață.

 

Relația dintre copii și vârsta a treia

Există țări care au unificat în aceeași clădire creșe, grădinițe și cămine de bătrâni. Între aceste două părți există o interacțiune foarte frumoasă. Bătrânii care mai pot le citesc copiilor, le spun povești, sunt tandri și drăguți, le creează o bucurie.

Acum există strategiile parentale care se cheamă „Hai să izolăm părinții de bunici”. Pentru că bunicii fac rău. Nu te gândești o clipă cum te-ai simți dacă ți s-ar aplica același tratament, în aceeași situație.

Dacă tu izolezi vârstnicii, ajung de un egoism feroce. Se gândesc numai la ei, nu și la viitor. E foarte important ca tu ca bătrân să fii optimist de dragul lor. Să te bucuri de viața lor și să vrei o lume bună pentru ei și e foarte frumos ca tu, copil fiind, să îți reverși duioșia și disponibilitatea față de o persoană în vârstă pe care o vezi că înflorește lângă tine.

 

Interviul cu Mihaela Miroiu a fost realizat de către Daniela Palade Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE.

Sursa foto: http://mihaela.miroiu.ro/

Mălina Anițoaei
Născută în Iași, la poalele Dealului Repedea, în Pietrăria, un sat de basm care cu milioane de ani în urmă fusese acoperit de apele misterioase ale Mării Sarmatice, Mălina Anițoaei a venit în lume, spun eu, pentru a ne trezi sufletele și spiritul prin intermediul scrierilor ei vii, sângerânde, tăios de sincere, sticloase și fragile. O Madame Bovary a unor timpuri prea moderne care ne aleargă ființa prea repede, Mălina este jurnalistă, om de televizune și prozator din Rădăuți.

 

Mălina Anițoaei: „Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența”

Este ceva vreme de când am descoperit aproape întâmplător scrierile boeme ale Mălinei și de când încerc să îmi potolesc setea lăuntrică de frumos citind-o și recitind-o fără să mă satur vreodată sau să pot spune că îi înțeleg profunzimea firii. O prozatoare complexă, Mălina își adună ființa cernelurilor de pe timpurile când era adolescentă, iar viața avea să o așeze ca pe o păpușă de porțelan în fața unui gest extrem venit din partea tatălui.

Abia împlinisem 16 ani când s-a sinucis tatăl meu, o fire extrem de sensibilă, un bărbat frumos și educat. Asta mi-a marcat profund existența. Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența. Am venit în Rădăuți pentru o scurtă vacanță. Au trecut mai bine de 20 de ani și mă aflu tot aici, am învățat Bucovina pagină cu pagină, rând cu rând, îi știu pe nerăsuflate toate poveștile, toate durerile. Am studii de Biblioteconomie, cu toate specializările aferente, sunt bibliotecară, o meserie care face parte din ființa mea. Dacă ar fi fost să aleg altceva, aș fi optat pentru teatrul de păpuși. Ca să mă refer strict la bibliotecă, eu cred că momentul de vârf al vieții online a trecut, iar cartea tipărită își recompune rosturile.

Misterioasă, acoperită parcă mereu de un văl de sensibilitate aproape maladivă, Mălina tranșează fascinant lumea, emoțiile având capacitatea de a aduna la un loc timpuri aproape imposibil de redat. Nu și de Mălina!

Mălina Anițoaei

„Eu sunt femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert. Sunt doamna Bovary de timpuri noi. Dar eu nu voi sfârși trist. Voi sfărâma mitul. Nu simțiți cum răzbate de la mine parfumul de lavandă? Sfâșiați-mă pentru că visez, pentru că detest să călătoresc nebunește cu metroul și port pălărie cu boruri mari. În definitiv și Cehov și Flaubert scriau spectaculos despre filigranul nimicurilor. Așa că nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că sunt eu însămi o scrisoare, concepută de un straniu expeditor. Fiecare om se crede centrul universului și uită că Dumnezeu orânduiește totul. Dar fiți umani, nu mai faceți atâta larmă în marile orașe! (Fie-vă milă de iluziile noastre!) De departe, gătită de sărbătoare, vă fac semne cu batista mea brodată… O păstrez de la bunica…”

Acesta este un fragment din textul publicat de Mălina pe Catchy, prin 2015. Fragment care mi-a oprit pașii sufletului în fața lui, ca și când ceva m-ar fi vrăjit să rămân acolo pentru un fel de totdeauna, mereu altfel, cu alte cuvinte. Și am înțeles că iau de mână sufletul unei bibliotecare din alte timpuri, care nu se știe prin ce întâmplare umblă printre noi.

 

Mălina Anițoaei, de la biblioteconomie, la presă, televiziune și proză

Mălina Anițoaei este om de presă din 1993 (o viață de om). Presă de tot felul: cronică, cultură, business și lifestyle, social.

A colaborat cu ”Convorbiri literare”, ”Luceafărul”, ”Bucovina Literară”, ”Banatul”, ”Plai Românesc„ ”Curierul de Bucovina” (Suceava), ”Nord Press” (Suceava), ”Evenimentul de Suceava”, ”Plai Românesc” (Cernăuţi), ”Scriptum”,  (Suceava),” Casa Artiştilor” (Bucureşti), ”Curierul ucrainean” (Bucureşti), ”Clopotul Bucovinei” (Rădăuţi-Cernăuţi), ”Săptămânalul de Rădăuţi”, ”Analele Bucovinei” (Rădăuţi), ”Septentrion” (Rădăuţi), ”Verhovina” (revistă de cultură a Uniunii Democrate a Ucrainenilor), ”Glare – revista adevăratelor valori”- Prima revistă de business şi lifestyle din Moldova, „Realitatea evreiască” (Bucureşti), Evenimentul Regional al Moldovei (aici, 10 ani!). 

Pe lângă presă este corespondent special la ziarul „Crai nou” și realizator de emisiuni la Televiziunea Cromtel.

Orice ar scrie însă Mălina, gazetărie, proză, gânduri simple, note de bibliotecă, nu ar fi altceva decât un fel de semne de cale pe care mintea ei visătoare, înțeleaptă le-a adunat de-a lungul vieții și le-a presărat apoi către cititorii sau ascultătorii săi.

Scrisul Mălinei este extrem de capricios, vulcanic, emoțional şi liber, dar, totodată, egal cu sine în toate cărţile pe care le-a lăsat libere să vadă lumina tiparului.

De-a lungul unei cariere frumos traversate, cu farmec şi înţelegere, cu patimă şi stăpânire de sine, Mălina a avut şansa de a cunoaşte oameni mari şi locuri rare din Bucovina. A luat nu mai mult și nu mai puțin de 45 de interviuri, pe care apoi le-a publicat între anii 2014-2016 în „Crai nou” şi „Săptămânalul de Rădăuţi”, iar mai apoi în cartea care avea să apară în 2016.

 

 

 

 

 

Mălina Anițoaei, omul potrivit la locul potrivit

Meseria, sau aș putea spune meseriile sale au purtat-o cu folos şi i-au conferit rezultate remarcabile şi remarcate, în lumea presei, a biblioteconomiei, a scriitorimii şi a televiziunii unde ne împarte literatură și cultură pe pâine și suflet.

Nu mă consider ca făcând parte din Elita României, mă consider omul potrivit la locul potrivit. Am semnat cinci cărți, două de publicistică și trei de proză. Cele de publicistică sunt un tribut dat acestui spațiu extraordinar în care s-a întâmplat să viețuiesc – Bucovina, cele de proză sunt o reconstituire a unor adevăruri pe care umanitatea le-a pierdut, mă refer la curaj, altruism, modestie, bunătate etc. Nu cred că aș vrea să dau sfaturi, dacă ar fi vorba de sfaturi, nu aș spune decât atât: omul trebuie să-și asculte inima. Vine o vreme când plângi amarnic dacă ți-ai făcut viața din calcule. Dacă am avut mentori? Nu! Nu am avut. L-am descoperit când eram foarte tânără pe scriitorul Max Blecher, ei bine, el a murit în anul 1938, dar în mintea mea a rămas atât de viu, încât alte repere nu am mai putut avea.

Mălina nu-și aduce aminte să o fi sprijinit cineva în ceea ce a făcut. Dimpotrivă, uneori a fost dată afară pe ușă și apoi a intrat pe geam, fire perseverentă și hotărâtă fiind.

Cea mai frumoasă rămâne totuși perioada în care am scris despre zona Cernăuți. Deplasându-te ca ziarist de teren în altă țară, te confrunți cu situații inedite. Merita să trăiesc, să mă nasc, măcar pentru această perioadă. Nu am putut face nimic pentru românii de dincolo de graniță, dar am umplut golul pe care mi-l lăsase tatăl meu. A fost un cerc al durerii care s-a închis. Acum mi-am lăsat mai mult timp pentru proză. Scriind, mă salvez și eu, îi salvez poate și pe alții. Îmi place să cred asta.

Mălina a pus întrebări, a ascultat, a pus deoparte întâmplări cu sensuri profunde şi bătaie lungă, luminoasă şi senină, cum ne arată prozele sale, gata să întâmpine bucurii ori să mulcomească tristeţi, doruri și să răspundă la întrebări greu chiar de pus.

E greu să fii bibliotecară și să ai un citat preferat. Ca și cum a doua zi ai intra pe ușă și ai vedea ce scandal fac autorii pe rafturi. Un fel de grevă, ca să zic. ”Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată”, scria Max Blecher. Dacă e să-l parafrazez, tot ce scriu e viață adevărată, cu puțin din ce-aș fi vrut să fie și nu a fost. Cu prea mult din ce a fost, și m-a durut până la epuizare. Important este să nu te dai bătut. Găsește-ți calea și urmeaz-o fără regrete, dar nu călca pe oameni, nu călca nici măcar pe flori.

 

Cuvânt de încheiere

Mălina Anițoaei

Mălina Anițoaei este una din autoarele cu care mă mândresc a fi contemporană. Ea este de departe una din acele scriitoare cu greutate în cuvântul scris, care impregnează și lasă o amprentă vie în mintea și sufletul cititorului. Dacă acum nu, categoric în viitor, Mălina va fi printre autorii cunoscuți și dezbătuți pe plan național și nu numai.

Proza și scrierile ei sunt scurte şi foarte scurte, făcând parcă o incizie și punând degetul exact pe rănile, emoțiile și stările umane cele mai adânci. Cu precădere a tristeții, o tristețe pe care parcă o închide în fiecare paragraf, bucuria sau exuberanța fiind din alt spectru uman parcă.

Citind-o, dar fără să fiu vreodată indiscretă, nici măcar în interviu, mi-am dat seama că Mălina este omul care respiră și inspiră emoții. Trăiește din emoții și vise. Unele parcă fără speranța de a le mai revedea.

Viața ei, după cum am putut remarca, a fost extrem de complicată, de inundată de sentimente din cele mai contradictorii, iar scrisul ei scoate clar la lumină depresia, iubirea, pasiunea, durerea profundă, speranța și poate frica.

Mălina este un om pe cât de complex, pe atâta de frumos și tangibil. Uman! Un om cald, care știe să asculte, să dăruiască și care este de o modestie covârșitoare. Și totuși, una peste alta, ce mă oprește pe mine de fiecare dată la ea pe lângă scris, este aerul acela boem, nobil, în care mă pierd ca și când m-aș uita după năluca unei doamne ale altor timpuri.