Articole

Cristina Andrei
Cristina Andrei se naşte în boemul şi frumosul oraş Oneşti din judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, a fost profesor de limba şi literatura română, până în vara lui 1990 când, în urma unui concurs organizat de Redacţia Cultural, a devenit redactor la TVR.

 

A realizat emisiuni ca „Limba noastră”, „Simposyon” sau „Studioul de literatură”. Mai târziu, s-a implicat în realizarea de emisiuni de fenomenologie şi antropologie religioasă. A fost, pe rând, redactor-şef al Redacţiei de Educaţie-Ştiinţă, editor coordonator al programelor pentru copii şi tineret, producător al seriilor de emisiuni „Via sacra”, „Chip şi asemănare”, „Repere sacre”, „Transcendenţe”, „Sfinţi şi meserii”, „Universul credinţei”.
Cristina Andrei a realizat emisiuni şi filme pentru care a obţinut nominalizări şi premii la concursuri şi festivaluri de film de televiziune. A fost parte a echipelor care au transmis în direct vizita Sanctităţii sale, Sfântul Papa Ioan Paul al ll-lea, sau funeraliile reginei Ana și a regelui Mihai.
A publicat în 2014 romanul „Abonatul nu poate fi contactat”, distins cu premiile de debut ale revistelor Observator cultural şi Accente, iar în 2018, revine în forţă cu volumul de proză scurtă Matriarhat, apărut la Editura Nemira, în colecţia „n’autor”.

 

Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete

“Ca o casă în ruină este înţelepciunea prostului şi ştiinţa nebunului, cuvinte fără rost” (Ecclesiasticul, 21; 20) este ceea ce o ghidează pe Cristina Andrei în viaţă şi în profesia sa.

Aşa cum ea însăşi ne spune, Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete şi încredinţat unui cuplu de oameni cumsecade: un soţ plecat din Bucureşti, după ce a absolvit şcoala de maiştri, în combinatul de cauciuc sintetic de la Oneşti, să producă pentru patrie SBS – stiren butelină stiren – şi o soţie care l-a urmat, visând tot timpul să se întoarcă acasă, în Bucureşti. Unde s-au şi întors cu un copil de şase luni. Cu ea. Restul vieţii și l-a petrecut în Bucureşti.

Copil de asfalt, rareori cu cheia de gât, pentru că mama a stat acasă. Dar, tot printre blocuri m-am jucat. Şi printre cărţi. Tata citea într-una. Acasă, în autobuz, la serviciu, pe stradă. Şi mama citea. Dădeam şpagă la librărie să ne păstreze sub tejghea şi să ne dea cărţi. În vacanţe îmi construiam un decor întreg, un cuib, în care citeam. Ţineam peste tot, la îndemână, carafe cu limonadă (făcută din sare de lămâie, zahăr şi apă de la chiuvetă), farfuriuţe cu ciocolată „Pitic” şi biscuiţi „populari”, pleduri moi sau cearceafuri răcoroase. Ritualul ăsta al lecturii l-am păstrat toată viaţa. Prin adolescenţă am adăugat şi muzica. Apăruse în viaţa mea un pick-up Tesla, pentru care am muncit o lună ca dactilografă, în vacanţa de vară, la Fabrica de Medicamente şi ţin minte şi acum hârâitul acului pe şanţurile subţiri ale ebonitei şi gimnastica pe care o făceam ridicându-mă din fotoliu din douăzeci în douăzeci de minute ca să întorc discurile de pe faţa A, pe faţa B, să le schimb cu altele.

A făcut ca toată lumea şcoală, liceu, apoi doar ca ea însăşi, un an de muncă, pentru că facultatea pe care a vrut s-o urmeze se desfiinţase. Autorităţile comuniste, care-i vânau pe membrii mişcării Meditaţia Transcendentală, socotiseră că Psihologia era o pepinieră periculoasă în care erau crescuţi duşmani ai gândirii materialist-ştiinţifice.

A lucrat ca muncitor necalificat şi a învăţat pe rupte un an. Apoi a intrat printre primii la facultatea de Filologie, secţia română-italiană.

 

Drumul în televiziune, via Roșiori

Am terminat facultatea cu 9.87. „Pe bune”, cum se zice. Fără să fi fost membră de partid, nici în conducerea UASCR, fără pile, fără nimic. Fix pe învăţat. Aşa cum au făcut cei mai mulţi colegi de-ai mei. Am învăţat chiar şi la Filosofia aia impregnată de materialism.

Chiar şi cu această medie mare, a trebuit să se mulțumească cu un post la şcoala generală din satul Roşiori, comuna Moviliţa, judeţul Ialomiţa. Bucureştiul şi celelalte oraşe mari erau considerate închise. La fel ca astăzi, era nevoie de cadre didactice bune în mediul rural.

Vreo 50 de km de capitală. Un traseu aparent rezonabil. Dacă ar fi existat mijloace de transport decente. Dar nu existau. Aşa că am făcut ba autostopul, ba o „cooperativă” cu celelalte profesoare repartizate acolo, (pentru că una avea o Dacie şi contribuiam toate cu bani de benzină). Pe urmă, proprietara a vrut şi bani pentru uzură, pe urmă s-a ales praful de înţelegerea noastră, eu am avut un copil şi m-am mutat „pe linia de tren”, la Dridu. O jumătate de an, până când a venit Revoluţia.”

Când s-a întors la şcoală, după vacanţa de iarnă în care toţi colegii săi îşi obţinuseră transferul în Bucureşti, de pe unde fuseseră aruncaţi la repartizare, a văzut în condica de prezenţă numai litere roşii în dreptul numelui său, „abs.nmt.”- absent nemotivat. Enervarea i-a adus un post rămas neocupat în Bucureşti, în perioada asaltului post-decembrist al profesorilor de provincie, la liceul Petofi Sandor.

Pe urmă, s-a prezentat la un concurs anunţat de redacţia Cultural pentru un post de redactor. Recomandarea a venit de la Mihai Marta, un profesor drag încă din vremea facultăţii, un mentor pe care Cristina Andrei îl iubeşte şi-l respectă fără rest. La vremea aceea, Mihai Marta era colaborator la emisiunea „Limba noastră” realizată la TVR de Micaela Macovei.

O săptămână de probe scrise, orale sau video i-au adus în cele din urmă acest rost care s-a dovedit a fi fost cel mai potrivit pentru ea. Uitându-se în urmă, Cristina Andrei își dă seama că a făcut cam tot ce se poate face în Departamentul editorial al unei televiziuni. 

Îşi aminteşte cu drag perioadele în care a face un documentar însemna să nu ratezi nicio etapă de producţie, începând cu prospecţia şi să nu faci rabat de la nici o condiţie de realizare, cum ar fi o echipă redusă la minimum – operator (care să fie şi sunetist şi maistru de lumini şi şofer) şi redactor (care să fie şi scenarist şi regizor şi ilustrator muzical). 

 

Privilegiată să dea mâna cu Sfântul Părinte

Un loc special îl ocupă în sufletul său, desigur, săptămâna în care a fost trimisul special al TVR la Vatican. Alături de Mihai Rădulescu, binecunoscutul jurnalist de la Ştirile TVR şi de un coleg minunat, operatorul Mihai Covrig, Cristina Andrei a relatat vizita PF Teoctist în Cetatea sfântă, la invitaţia SS Papa Ioan Paul al ll-lea.

Ne povestește însă altceva, un moment emoționant, pe care nu l-a mai relatat până acum. Este vorba de prima sa întâlnire cu Ioan Paul al II-lea, când a avut șansa să dea mâna cu Sfântul Părinte.

Împreună cu o colegă operator, Ligia Cortan, Cristina Andrei însoțea la Roma o delegaţie de elevi de la Seminarul Teologic şi o alta de la Liceul de artă Nicolae Tonitza din Bucureşti. Era vorba despre o expoziţie de pictură realizată de aceştia din urmă, în deschiderea căreia se manifestau artistic cei de la Seminar.

La un moment dat, au fost întrerupți din obișnuitele filmări și trimiși în Piaţa San Pietro pentru că urma să aibă loc o audienţă generală, urmată de o alta particulară. Nu ştiau ce înseamnă asta, ştiau doar că trebuiau să consemneze momentul.

Ajunşi în Piaţă, au văzut o mare de oameni despărţiţi de cordoane, grupaţi după o culoare anume a ecusonului. Cei cu ecusoane portocalii, constataseră ei, aveau acces în sectoare ceva mai apropiate de esplanada pe care se afla Sfântul Părinte.

Colega Cristinei, de confesiune catolică, îşi dorea din tot sufletul să se apropie de Papă. Aşa că a făcut un schimb de ecuson cu un credincios purtător al cartonaşului portocaliu, şi-a pus camera în braţe şi a plecat cu grupul respectiv. Numai că, după vreo 20 de metri, au fost opriţi şi li s-a fixat locul într-un perimetru limitat de un cordon care s-a închis în urma lor…

Un om de ordine, cu totul inflexibil, a rămas de veghe acolo, nepermiţând nimănui să mai intre sau să mai iasă din pătrăţelul acela.

În vremea asta, a apărut un fel de ghid care ne-a luat pe cei veniţi din România şi, printr-un culoar pe care abia atunci l-am văzut formându-se, ne-a condus spre esplanadă unde ne-au înşirat pe două rânduri, orientaţi spre Piaţă, iar Sfântul Părinte şi-a făcut apariţia şi a dat mâna cu fiecare dintre noi, elevi, profesori, preoţi şi jurnalişti, oferindu-ne fiecăruia câte un rozariu mic, alcătuit din mărgeluţe de un verde palid, încheiat cu o iconiţă argintie a Maicii Domnului şi cu o cruce delicată. A fost unul din momentele cele mai dragi din meseria mea.

 

Alături de Cristina Andrei, în lumea cărţilor şi gândurilor sale

„Abonatul nu poate fi contactat” a fost o surpriză. Pentru mine şi pentru profesioniştii cărţii, cititori şi critici. Nu că ar fi vreo capodoperă. Ci pentru că a apărut de nicăieri, că nu îl anunţa nimic şi pentru că autorul era un outsider. Nu-mi făcusem simţită prezenţa niciodată, în nici un fel în lumea literară. Cartea a avut parte de o primire generoasă din partea tuturor şi acest interviu este încă un prilej să le mulţumesc. Celor care au nominalizat-o şi au premiat-o, celor care au citit-o, au avut cuvinte bune despre ea şi au aşteptat-o cu răbdare pe următoare. Am obţinut, datorită Abonatului premiul pentru debut al revistei Observator cultural, al revistei Accente şi am fost finalistă în competiţia Festival du Premier Roman de Chambéry.

Cristina Andrei

Abonatul nu poate fi contactat” de Cristina Andrei. Foto credit: nemira.ro

Mesajul unei cărţi nu trebuie explicat de autor în afară de ceea ce poate lămuri cartea însăşi, ne spune Cristina. Dacă el există, dacă este coerent, dacă exprimă un adevăr la care pot adera cititorii săi, atunci mesajul este lesne descifrat de către cititor.

Este o imensă greşeală să încerci să explici o carte pe care ai scris-o. Dacă ea este scrisă bine, dacă trimiterile către livresc, spre viaţa însăşi sunt suficient de clare, fără a fi didactice, atunci mesajul transpare şi spune fiecărui lector ceea ce are nevoie să afle.

Cu toate acestea, ne dă totuși un indiciu. „Abonatul” vorbeşte despre lipsa de comunicare reală, profundă, autentică. Despre însingurare. Despre zeci de voci care se întretaie spre a spune ceva ce toată lumea aude, dar nu ascultă.

Mai târziu, în aprilie 2018, apare „Matriarhat”, o carte cu mesaje puternice. Vine din mijlocul unor realităţi tulburătoare cu care se confruntă societatea feminină de ieri şi de azi, aş spune eu.

Este un şir de povestiri tulburătoare despre femei cu „destine frânte, supuse violenţelor de tot felul, frustrărilor, insatisfacţiilor, degradării fizice şi morale, în egală măsură puternice şi răzbătătoare şi victorioase, până la un punct.”

Cristina Andrei este, iată, nu doar un jurnalist şi redactor care oricând poate reprezenta un reper de moralitate, profesionalism şi unicitate. Este un scriitor capabil să disece tot ce înseamnă viaţă şi societate. O disecţie fină care pune degetul pe rană, dar în acelaşi timp vindecă acolo unde atinge.

 

Cristina Andrei şi ale sale filmele documentare despre descoperirea victimelor comunismului

Puţini sunt cei care ştiu faptul că a realizat filme documentare despre descoperirea victimelor comunismului, profitând cumva de anul în care nu a lucrat la TVR.

Proiectul a luat viaţă deoarece soţul său, istoricul Marius Oprea, a iniţiat-o în acest domeniu de cercetare. Marius Oprea a creat şi a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi a deschis cu consecvenţă drumul spre un nou tip de arheologie, aceea recentă. Cristina l-a însoţit pe el şi echipa pe care o coordona în periegheze, la prospecţii şi săpături propriu-zise.

Cristina Andrei

Cu o cameră de filmat împrumutată şi cu un soft de montaj destul de primitiv, a produs câteva filme, nu foarte lungi, la Târgu Ocna, Aiud, la Sângeorz Băi sau pe Muntele Mare. În cele din urmă, au fost difuzate pe postul naţional, iar subiectul principal a fost reprezentat de suferinţele celor vânaţi de Securitate cu sălbăticie şi ucişi fără scrupule cu cruzime neînchipuită.

Aşa ceva n-are cum să te lase indiferent. Nici faţă de ceea ce s-a întâmplat, nici de ceea ce se poate oricând repeta. Mă întrebaţi cum m-a marcat? M-a făcut extrem de vigilentă, de atentă, de reactivă. De aceea nu prea lipsesc de la proteste atunci când cred că puterea, oricare ar fi ea, derapează şi trebuie amendată.

Ceea ce trebuie cu toţii să ne amintim, dincolo de orice clieşee, este faptul că această formă de guvernământ s-a născut pe moarte, a creat moarte şi teroare, iar mai grav este faptul că a dat naştere unor monştri ideologici care ne urmăresc şi astăzi.

Personal, cred că am avea nevoie de ore de clasă, de pedagogie specială a memoriei colective a trecutului comunist. Societatea trebuie să înveţe să nu repete ororile trecutului, iar asta nu se poate decât prin conştientizare şi prezentarea unor realităţi mai puţin sau mai mult cunoscute.

 

Mentori și lecții de viață

Cu sensibilitatea şi seninătatea caracteristică, doamna Cristina Andrei îmi arată firesc că îşi trage energia de acolo de unde ne-o tragem şi ne-o regăsim cu toţii. Numai că unii ştim şi alţii nu-şi dau seama încă. De la Dumnezeu. 

Cristina Andrei s-a bucurat mereu de dragostea şi bunul simţ al părinţilor săi. De bunătatea şi învăţătura oferite de profesorii săi, d-na Bancu, d-na Rodinciuc, profesorul Marta, „dascălul meu în ale televiziunii” sau d-na Micaela Macovei. De colegii săi alături de care a descoperit frumuseţea meseriei de care nu s-a plictisit de mai bine de 25 de ani.

Dincolo de toţi, Marele Maestru este fiul meu, Sever. El m-a învăţat să practic cea mai desăvârşită meserie de pe lumea asta, aceea de mamă. Lucru pentru care îi sunt recunoscătoare. El a avut cel mai mult să-mi ierte şi el m-a învăţat dragostea necondiţionată. El, cu răbdarea lui nerăbdătoare de copil, m-a susţinut mereu. Mi-a îngăduit şi înţeles absenţele. Când împlinea 14 ani, pe 13 octombrie 2002, în loc să-i urez „La mulţi ani!” şi să-l iau în braţe, relatam din mânăstirea ursulinelor despre vizita la Vatican a delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române. Ei, asta nu se uită. Iar generozitatea copiilor nu poate fi întrecută de nici un adult niciodată.

Cristina Andrei și fiul său, Sever

Ca lecţie de viaţă, Cristina a învăţat să iubească, să ierte şi să înţeleagă aşa cum o fac pruncii. Cu bunătate, cu nevinovăţie, cu generozitate. Lecţia sa de viaţă a venit de la fiul său, aşa cum tocmai a spus.

Altfel, lecţii primesc în fiecare zi. Ochi să am să văd şi urechi să am să ascult, minte să înţeleg şi inimă să le adâncesc. Dar, dacă e să fie una mai importantă şi mai adecvată în vremurile astea (nu că în altele n-ar fi fost potrivită sau de folos), ea vine din gura lui Pavel. A Apostolului Pavel. Chiar dacă era adresată Filipenilor, e numai bună şi pentru noi: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi”. (Filipeni, 2: 2). Singurul îndreptar de viaţă este cel oferit de Hristos. Îl găsim în referatele evanghelice sau în faptele şi epistolele apostolilor. În rest, bunicii, părinţii, profesorii, duhovnicii, copiii. Ei sunt îndreptarele, ghizii noştri. Şi mintea şi inima noastră. Aş spune oricui să-şi urmeze inima, dacă mintea lui este mobilată cu ceea ce trebuie. În cazul ăsta, inima nu poate greşi.

 

Să nu te trădezi niciodată pe tine însuți!

Am întrebat-o cum unii dintre noi reuşim, iar alţii nu, iar Cristina a răspuns că toţi reuşim dacă ne fixăm ţintele corecte. Dacă nu ne lăsăm înşelaţi de duhul lumii.

Ce înseamnă să reuşeşti? Să ai bani? Să apari la televizor? Să postezi pe internet fotografii cu nu ştiu ce ultim model de maşină, cu o vilă opulentă, cu vacanţe luxoase, cu haine de firmă? Asta înseamnă a reuşi? Dacă da, atunci mă tem că suntem într-o gravă eroare. Nimic din ceea ce este obţinut prin compromis, la orice nivel, al conştiinţei, al moralei, al tranzacţionării principiilor, nu poate fi validat ca reuşită.

Ca sfaturi, Cristina a întrebat gânditoare şi zâmbind:

Ce sfaturi să dau eu celor care ne citesc, eu care am făcut atâtea greşeli?! Unul singur. Să nu trădeze niciodată. Să nu se trădeze pe sine. Cel bun şi curat, să nu trădeze puritatea copilului care a fost, candoarea şi frumuseţea adolescentului din care s-a născut el, adultul care are sau nu nevoie de sfaturi.

Cristina Andrei

Şi pentru că România este un reper genetic, sufletesc şi moral pentru mine ca om, jurnalist, Român şi mamă, am vrut să ştiu ce înseamnă pentru Cristina Andrei să fie Român.

Îmi place. Iubesc ţara asta cu toate ale ei. Cu frumuseţile lăsate de Dumnezeu şi urâţeniile pe care le facem noi; cu oamenii ei buni şi cu cei răi, cu deştepţii şi cu nătărăii, cu cei răbdători şi cu cei pripiţi, cu oratorii ei minunaţi şi cu gângavii care ne fac să zâmbim sau ne enervează şi ne fac să luăm atitudine, chiar şi cu hoţii, cu prost-crescuţii şi bădăranii care ne obligă să ne solidarizăm şi să ne descoperim unii pe alţii, noi, ceilalţi, pentru că îmi închipui că îi putem schimba la un moment dat; îmi place ţara asta cu limba ei bogată şi generoasă, cu lumina ei de toamnă târzie, cu vocea ei gâlcevitoare, cu mâinile ei trudite, cu arţagul ei permanent, cu zumzăiala ei neîncetată, cu liniştea munţilor, pacea dealurilor care coboară tihnit în văi, cu neliniştea mării, cu viul ei cu tot. Aşa că nu, nu e o dezamăgire. Deloc.

 

Cuvânt de încheiere

După un astfel de maraton intelectual, moral, profesional, uman, nu ai cum să nu rămâi cumva pe gânduri, să simţi să stai tu cu tine, să reflectezi încă o dată şi o dată la tot ce înseamnă umanitate, condiţie umană, spiritualitate, societate şi frumos.

De ce? Deoarece vorbind despre doamna Cristina Andrei şi ascultând-o, nu poţi să vezi altceva decât un om frumos. De la suflet la trup, de la suflet la minte. Un om deschis, răbdător, înţelept, care are o capacitate fantastică de a diseca adevăruri şi realităţi la care puţin putem să ajungem sau măcar să ne gândim.

Pentru mine, cariera Cristinei Andrei este un reper de profesionalism, de dedicare, loialitate şi perseverenţă. Un om care tocmai prin simplitatea firii sale este complexă şi profundă.

Sunt omul care nu calc pe alte urme deoarece îmi place să le nasc pe ale mele. Aş urma însă cu mare încredere orice urme ale Cristinei Andrei, deoarece a păşi pe unde a fost ea este semn de mare binecuvântare şi redescoperire de sine, de sensuri şi forme.

Ohara Donovetsky
Ohara Donovetsky a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii, un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” şi a fost mai bine de douăzeci de ani profesor la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București.

 

Dacă o veţi citi pe Ohara Donovetsky, fie pe pagina personală de facebook, pe blog, oriunde publică (Catchy şi Bel-Esprit), vă va fascina în totalitate. Ohara are capacitatea de a „magia” cuvinte! Le scrie simplu, dar ele ajung la noi precum nişte farmece murmurate de entităţi din alte lumi. Lumi frumoase, unde nici omul nu se poate întrupa în lipsa cuvintelor.

Toată această incursiune în lumea Oharei, deoarece eu aşa numesc acest interviu, a fost de la primul cuvânt, până la ultimul, un altfel semn de carte, frumos şi de viaţă.

 

Ohara Donovetsky – un temperament nefericit, care se plictisește repede și suferă când este contrariată

Ohara Donovetsky este cea care până la căsătorie se numea Ohara Scarlet. Un nume frumos şi predestinat unei femei la fel de prinsă între tarele ei, precum personajul din film. A plecat din orașul natal din sud-estul țării, când încă nu împlinise 14 ani. A adoptat Bucureștiul care a adoptat-o la rândul său – asta ca să aibă un acasă la care să ajungă când se întoarce de pe unde pleacă prin lume.

În venele sale curge sânge amestecat, iar poveștile sunt teribile, șoptite și secrete. Ce e nesecret este un sfert de sânge armenesc din partea mamei. Probabil un sfert grecesc din partea tatălui. Dar și picioarele care țin la rătăciri și pribegii, poate și dorul de ducă sau nevoia continuă de schimbare și de căutări exotice.

Știu cine sunt și cum, dar în fiecare zi mă gândesc că poate nu e chiar așa, că mai am ceva de aflat, că aș putea să mai încerc ceva nou, îmi vine să zic, ca Otilia, „sunt un temperament nefericit, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”. Sunt absolventă a Liceului Pedagogic din București, a Literelor de la Universitatea București; profesoară de română, om care scrie; mama lui Dede, soție, iubită; călătoare povestitoare, mirată mai tot timpul de ce e pe lume sau, dimpotrivă, plictisită că nu e mai nimic (realmente) nou.

Ohara Donovetsky

Amintirea copilăriei păstrează, înainte de toate, pe vremea când în familie i se spunea Sali, figura bunicii materne. Poveștile ei despre oamenii din Lună, despre copiii cu toaca, dar și sfaturile ei, despre șaluri, mănuși, pălării și toleranță. Toate sunt rezerve pentru istorisiri la care tot revine.

Pe bunicul matern, armeanul fost negustor, care nu vorbea prea bine românește, îl ține minte rotindu-și mătăniile, folosind invariabil genul masculin în loc de feminin. Sau gărzile mamei, de care îi e(ra) mai tot timpul dor, așa cum îi e(ra) și iubirea profundă a tatălui, care s-a stins prea devreme, și de la care crede că moșteneşte hedonismul.

Nu știu dacă în copilăria mică m-a marcat ceva, poate tot ce am povestit deja și altele de care nu sunt conștientă încă – în mod sigur, nevoia mea de a locui toată viața lângă apă. A fost foarte important că am făcut Liceul Pedagogic, acolo am învățat responsabilitatea, lucrul făcut în profunzime, fără rabat, să fac în așa fel încât să nu-mi fie rușine cu nimic din ce fac, asta s-ar echivala prin cuvinte mari din registrul valorilor umaniste. Literele de mai târziu s-au așezat ca alternativă în formarea mea. Am scris și am citit însă dintotdeauna, cu ușurință dar și cu uitare de sine, astfel că, să fac Litere a fost, pînă la urmă, cel mai firesc lucru din lume.

 

Incursiune prin evoluţia, întâmplările şi oamenii care au marcat-o

Școala și liceul au însemnat pentru Ohara, printre altele, tabere de jurnalism, olimpiade naționale de română, acum părând simpatice, dar atunci fiind complicate și serioase.

Cel mai drag om pe care îl știe din perioada olimpiadelor este Romanița Constantinescu, actualmente profesor în Heidelberg, de care o leagă multe şi cu care păstrează şi acum legătura.

În timp ce îşi făcea masterul, a fost copywriter într-o agenție de publicitate, un satelit al agenției Plus advertising. Acolo, l-a cunoscut pe regizorul Mircea Veroiu, directorul artistic de atunci al departamentului de creație din agenţie.

Mircea Veroiu – nu numai regizor, dar și arhitect – era un tip rafinat, cu un simț al imaginii și al proporției cum rar am văzut. Inteligent, monden în sens burghez, vorbea și se purta șarmant, ochi de estet în tot și toate, om de lume, cu manieră și cu tact, o încântare! Aveam impresia că, deși se întorsese în România, tânjea în tăcere după lumea franceză de unde venise și de care parcă nu se desprinsese. În pauzele de brainstorming vedeam filmele lui, era bucuros că vreau să le văd, așa am revăzut alături de el „Dincolo de pod” sau „Somnul insulei”. Nici acum nu-mi vine să cred că am avut norocul să-l întâlnesc, după cum nu-mi vine să cred nici că un an mai târziu se stingea din viață, iar filmele lui sunt atât de puțin cunoscute.

Profesorii de la Litere nu aveau cum să nu o marcheze pe Ohara. Toţi şi fiecare în parte. Şi a început să îi înşire asemeni unor mătănii de suflet pe lanţul amintirilor:  Dan Grigorescu, Romul Munteanu, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Antoaneta Tănăsescu, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Georgeta Ciompec, Gabriela Pană Dindelegan, Manuela Saramandu, Maria Cătănescu, Nicolae Saramandu, Rodica Zafiu, Dan Horia Mazilu, Mircea Vasilescu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu. Nu in ultimul rând, Mircea Cărtărescu și seminarul de literatură de vreo doi ani sau mai bine. O minune pentru care și acum simte nevoia să fie recunoscătoare.

De la Maria Cătănescu, a învățat că, întâi de toate, modestia trebuie să însoțească seriozitatea și cercetarea în profunzime. De la profesorul Nicolae Saramandu, conducătorul de doctorat, Ohara a deprins munca de cercetare academică, 

Nu mai puțin privilegiată mă simt că am fost colegă de facultate cu Simona Sora, Selma Iusuf, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Claudiu Soare, Diana Bolcu Krupenski, Dianu Voicu, Daniela Țane, Ligia Necula, Cristian Moroianu, Sorin Giurumescu, Svetlana Cârstean (cu care încă sînt prietenă foarte bună); sigur am omis acum mulți, dar ce voiam să spun cu asta este cum să nu te simți iubit de Dumnezeu?

În scurtul răgaz de colaborare cu Institutul de Lingvistică al Academiei Române, a întâlnit doi oameni cum nu credea că există. Teofil Teaha sau Maria Marin, cercetători prin definiție, profunzi și atenți la detalii, serioși până în măduva oaselor, profesioniști exemplari, dar mai cu seamă, de o modestie rară, iar prin asta, de mare clasă.

Da, am fost un om norocos. Iertare că nu mai vorbesc acum de premii și de alte întâlniri providențiale, promit să o fac și cu altă ocazie.

Nu i-am spus nimic Oharei, dar voi spune acum că, fără să vrea, a prezentat mai sus toate premiile şi diplomele pe care un om le strânge de-a lungul vieţii: familia, prietenii şi oamenii care ne formează!

 

Cărţile trebuiesc scrise nu din ambiţie, ci pentru a concretiza, a ajuta şi a atinge sufletele

Am publicat două cărți de specialitate – la cererea editurii Corint, am fost căutată pentru asta, nu m-am dus eu la ei. „Gramatica limbii române ca o poveste” e gândită pe mai multe părți, dar rămasă doar la morfologie. Îmi este tare dragă și s-a născut de fapt în exercițiul predării la clasele de gimnaziu.

Această carte a fost scrisă din nevoia de a concretiza și de a adapta la particularitățile de vârstă problemele de morfologie pe care, când nu le înțeleg, elevii ajung să le învețe pe de rost. Pentru a evita memorarea noţiunilor, Ohara a căutat metoda prin care să-i facă să înțeleagă.

A doua carte este „Bacalaureat la limba și literatură română”, izvorâtă tot de la realitatea din clasă, de la orele de literatură română canonică, necesare examenului de bacalaureat. Amândouă cărţile, fără nici o publicitate, au fost excelent primite.

Pentru prima carte, Ohara Donovetsky a primit mulţumiri de la profesori, elevi şi expaţi. Cel mai mult a bucurat-o faptul că aceştia au considerat cartea a fi logică, clară, coerentă. Unul dintre scopurile sale ca profesor a fost să ajute elevul să înţeleagă contextul temporal și cultural, în fraze fără podoabe, invitându-i pe elevi să gândească singuri.

„Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” este o lucrare de morfologie dialectologică, teza sa de doctorat, la care a muncit ani buni și care a umplut un gol în problematica și cercetarea de gen.

O carte de ficțiune bio-bibliografică, stranie ca formulă, pe care o iubesc de-a dreptul, este Învățăturile Oharei către elevii săi, al cărei titlu inițial era Balalaica Dream sau Manual de ficțiune aplicată. Mi-aș dori foarte mult să primească o reeditare, ceea ce înțeleg că se va întâmpla în curând.

Cea mai recentă carte scrisă de Ohara Donovetsky este „Casting pentru ursitoare”. O carte de ficțiune cu mai multe etaje, cu ritm rapid și schimbări de situație, cu ingrediente exotice și chei mitico-magice. O carte despre care însăşi Ohara spune: „mă uimește până și pe mine, na, am spus-o acum.”

Ohara Donovetsky

Pe mine ceea ce mă uimeşte în mod deosebit la Ohara este energia, imaginaţia, puterea de creaţie, ritmul ei ca om şi scriitor, cu care probabil, dacă nu ai cunoaşte-o, ţi-ar fi extrem de greu să ţii pasul.

Pe lângă titlurile scrise şi lansate, Ohara Donovetsky a participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național.

A fost foarte-foarte interesant. Nici acum nu știu cui datorez faptul că am fost recomandată pentru asta Televiziunii Române, cert este că într-o zi m-a sunat Camelia Boștină, m-a lămurit în ce constă proiectul și am pornit filmările. A fost cu atât mai interesant cu cât am venit la filmări cu dragii mei elevi vianiști (cei care au acceptat, firește), care erau clasa a XII-a în acel moment.

În sala de clasă improvizată în studio, se filma ora de română la modul serios, fără răspunsuri pregătite înainte, fără repetări, cosmetizări sau simulări, ci „pe viu”. Uneori se filmau trei ore în șir, iar elevii săi au uimit atât prin cunoştinţe cât şi prin înţelepciune, lucru care a bucurat-o mult pe Ohara. Cumva, a demonstrat celor prezenţi faptul că tinerii nu sunt superficiali, ci au o profunzime deosebită.

 

Ohara Donovetsky: „Secretul e iubirea. Toată viață trebuie să înveți. Înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva.”

Trecând de la etapa profesională la cea personală, am întrebat-o care sunt lecţiile pe care ea le-a învăţat de-a lungul timpului, sfaturile pe care le-ar da mai departe şi ce pasiuni are o minune de om ca ea.

Că secretul e iubirea. E tonică și rejuvenantă. Altfel, începi să te osifici încet-încet și să mori în viață fiind. Că iubirea înseamnă să-l lași pe cel pe care îl iubești să fie liber în alegeri, să nu-l condiționezi în niciun fel. Că nu e adevărat deloc că ochii care nu se văd se uită. Că toată viață trebuie să înveți. Că trebuie să te bucuri de oamenii din jur cât timp sunt în viață. Că dacă faci cu plăcere o meserie, nici nu-ți dai seama că muncești şi eşti şi plătit pentru asta. Că înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva. Că meseria de profesor vine, de fapt, cu har și cu bucurii toată viața. Că, atunci când trebuie să iei o hotărâre sau când trebuie să ieși la suprafață dintr-o situație dificilă ești, de fapt, tu cu tine și cu Dumnezeu. Și că asta e bine.

La capitolul sfaturi, Ohara a râs amintindu-şi de Papi, un om foarte drag ei care avea o vorbă minunată: „Nu-ți dau sfaturi deloc, nici măcar dacă mi le ceri. Dacă sunt proaste, o să mă înjuri, iar dacă sunt bune, n-o să recunoști că le știi de la mine, o să vrei să crezi că au fost ideile tale; și atunci, la ce bun să-ți mai dau sfaturi? Fă cum te taie capul, dar gândește-te bine întâi!”.

Nu știu dacă viața are nevoie de sfaturi, cred că fiecare și le găsește într-o formă sau alta. Știu doar că am ținut minte de la tata că nu trebuie să-mi fie frică de nimic, de la mama că orice se poate spune dacă știi cum și când să spui; de la bunica știu că frumusețea combinată cu inteligența e ceva pe care poți miza aproape întotdeauna dacă te-a iubit Dumnezeu și ți-a dat lozul câștigător, dar și că o femeie frumoasă va avea întotdeauna de luptat cu „dușmanul” de gen, ceea ce e bine, deoarece asta e confirmarea că ar conta, precum și că cea mai bună armă e indiferența.

Despre pasiuni am aflat că Ohara are norocul ca, în această etapă din viața sa, să facă în sfârșit tot ce îi place, asta însemnând să aibă timp să citească, să scrie și să meargă la mare.

Face puzzle cu mare plăcere. Învață limbi străine. În Polonia a încercat să învețe limba, iar în Dubai, unde se află în prezent, a (re)început să învețe arabă.

Uit mult mai repede decât până acum, ultimele chestiuni învățate se uită foarte ușor în absența exercițiului, asta mă întristează. M-am apucat de pian, nu e nimic serios, dar până la urmă, de ce nu, e o metodă să ocolesc Alzheimerul.

Din ce ne spune Ohara, înţelegem cât de puţin avem nevoie pentru a fi fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine. Avem nevoie de iubire, de oamenii dragi, de cărţi, soare şi mare.

 

Cum este să fii român departe de România, pe tărâmul beduinilor şi al soarelui

Într-o zi, am vorbit cu Ohara despre dor. Era în iarnă. Dorul de limba română, de zăpadă, de iarba verde de acasă, de graiul păsărilor şi de tot ce este românesc.

Dubaiul a fost o coincidență fericită, recunoaşte Ohara, spunând că ei îi este dor de mirosul de tei al Bucureștiului din luna mai, de ramuri de pom înflorit la început de primăvară. De muguri de salcie și de ape curgătoare de munte. Dar cel mai dor îi este de ploaia cu rafale şi mirosul ei proaspăt, dar şi de rufele bunicii întinse la uscat în curte.

Ohara Donovetsky

Dor mare îmi e de telemeaua lui tanti Florica din Piața Buzești, de covrigi românești și de merdenele. A, și de dude. De cele căzute pe jos de coapte ce sunt, pe care acum le-aş aduna să le mănânc cu praf, ca în copilărie, dacă le-aș mai găsi. Pe celelalte am noroc să le găsesc pe meridianul pe care locuiesc acum, inclusiv pufuleți din porumb, pătrunjel, griș, lavandă sau zambile. Nu găsesc însă nici (ață de) mărțișor și nici mucenici.

Cel mai mult îi lipsesc cărțile în limba română, publicațiile, revistele, ziarele preferate. A cărat câte a putut, dar niciodată nu e destul.

Fantazez la ideea asta, că aș primi cu Poșta sau cu un curier consecvent cărți în limba română. Visez asta. După cum fantazez la ideea că aș locui pentru restul vieții într-o bibliotecă enormă într-o casă-vagon cu ieșire la mare, aflată pe o insulă, nu foarte mare și în care e vară tot timpul, dar în care și plouă din când în când, am hotărât că ploaia este de departe cea mai mare iubire dintre fenomene.

A fi român este important pentru cei care simţim româneşte şi suntem legaţi de oamenii şi tradiţiile noastre. Am fost curioasă să ştiu ce simte Ohara legat de acest subiect şi am aflat că ea este român şi pe dinăuntru, nu doar pe dinafară.

Nu e numai o chestiune geografică și culturală. În ciuda sângelui meu amestecat, faptul că m-am născut în România e un dat. Gândesc în română, îmi place de mor limba asta, îmi plac înjurăturile din română și toate unitățile ei frazeologice, Marseara și Joimărița, căpcăunul și ideea că moartea nu e chiar de speriat, încerc să gândesc în tradiție românească, să-mi ordonez gândurile să se alinieze așa, să-i știu superstițiile, să-i înțeleg miturile și legendele de-adevăratelea. Mi se pare foarte fain că pe astea românești le înțeleg și pe dinăuntru, cum îmi place să zic, asta înseamnă că mă pricep (cel mai bine) la a fi român, nu?

Ca pe toţi şi pe Ohara o întristează că politic stăm atât de dezamăgitor, da’ o alină cumva faptul că nici lumea largă n-o duce grozav.

În situația în care, uitându-mă în jur, mă cuprinde pesimismul, mă străduiesc să-mi amintesc de păcălitorul păcălit, de prostul înțelept, de Păcală sau de Ivan Turbincă, de Dănilă Prepeleac sau de Anton Pann, asta ca să răspund în ton cu întrebarea. Mai am de lucrat aici. Nu am încă seninătatea și înțelepciunea sau umorul lor. Ce știu însă este că am de la cine să le învăț.

 

Cuvânt de încheiere

Aceasta este cumva luată pe sărite şi povestită pe foarte larg, Ohara Donovetsky. În esenţă, Ohara mea este ea însăşi un roman extrem de fascinant, de cuprinzător, de misterios şi de frumos. Un profesionist de la care avem ce învăţa şi un om în preajma căruia ne putem simţi privilegiaţi.

Ohara Donovetsky este exemplu de om frumos, o valoare autentică reală care lasă generaţiilor informaţii şi lecţii importante care să îi ghideze mai uşor către lumea aleasă de ei. Ea va rămâne în literatură, printr-un stil unic, aparte, care ne poartă prin toate locurile şi alături de toate personajele, dar care, totodată, ne plasează într-o zonă de mister, amintirea învăluită într-un parfum rafinat.

Eu cred aşa cum am spus şi în titlu, că cine nu are o Ohara, trebuie să o inventeze! Pentru că e nevoie de Ohara în lumea asta, în suflete, în cuvinte, în literatură, în nopţile reci când strângi câte o carte la piept şi te simţi cumva, acasă.

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu (42 de ani) este senator și membru al Comisiei de cultură a Senatului, unul dintre puținii politicieni de stânga care spun lucrurilor pe nume, cu orice risc. Membru PSD din 2012, e cel mai dur contestatar al derapajelor din propriul partid.

 

Ministru al culturii în guvernul Ponta, între 17 decembrie 2014 și 17 noiembrie 2015, și în guvernul Grindeanu, între 4 ianuarie și 29 iunie 2017, Ionuț Vulpescu a readus 2% din încasările Loteriei Române către Administrația Fondului Cultural Național. 20.000.000 de euro au intrat în conturile Administraţiei de când a promovat o Ordonanţă de Urgenţă în acest sens, în primăvara lui 2015.

Tot în 2015 a redus TVA-ul la carte, presă și acțiuni culturale la 5%, una din cele mai mici din Uniunea Europeană. De asemenea, a finalizat o lege prin care revistele culturale sunt sprijinite de stat. 1.250.000 de euro merg anual către acestea.

500.000 de euro sprijină în fiecare lună proiectele culturale ale creatorilor independenţi și ONG-urile culturale. Printre realizările mandatului său se mai numără cumpărarea Vilei Florica sau deblocarea colecției filatelice a României.

 

Mai mult decât un simplu spectator

A intrat în politică pentru că avea un proiect pe care dorea să-l pună în practică, dar și pentru că a crezut în valori etice și morale, pe care să le folosească în favoarea binelui public și al oamenilor.

E nevoie de vocație, și asta devine important în cariera unui politician, deși termenul de politician a căpătat, nemeritat, o tentă peiorativă. Alegerea de a deveni politician nu este, de obicei, una de oportunitate, cum cred mulți acum. Angajamentul este produsul unei evoluții la nivel personal. Al unei acumulări. Sunt oameni care au un angajament public în sânul societății civile. Nu trec însă granița care separă angajamente de acest gen și politic. Politicul este mai mult decât aderența la un ONG, deși marea majoritate a organizațiilor de acest gen sunt chiar mai politizate și ideologizate, decât multe partide.

Politica este până la urmă arta de a face. S-a implicat pentru a nu mai fi un simplu spectator, așa cum suntem mulți dintre noi. A vrut să facă ceva în domeniul de care se simte cel mai legat, cultura, fiind absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, cu master în Doctrină şi Cultură şi doctorat în Filosofie.

Mulți dintre noi comentăm și suntem nemulțumiți tot timpul de ce se întâmplă în țara asta. El a vrut să facă și altceva decât a comenta.

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu: „Cred că, până acum, am lăsat ceva pozitiv pentru cultură, domeniul ăsta atât de vitregit în România, indiferent de epocă.”

 

Cât de importantă este relația cu oamenii

Ionuț Vulpescu a suferit o grea pierdere anul trecut. Tatăl lui, preot de 40 de ani în comuna Dobra, județul Dâmbovița, a decedat la 74 de ani. Senatorul spune că părintele său a fost un model pentru el și că i-a deschis orizonturi de cunoaștere extraordinare.

Deși a absolvit Teologia, pe care o consideră știința socială cea mai apropiată de om, Ionuț nu i-a urmat ca preot tatălui său. Și-a dorit cumva să depășească un prag, să îmbrățișeze diversitatea. Studiile însă i-au fost permanent de folos. Mai ales în relația cu oamenii, extrem de importantă și în politică, dacă nu urmărești doar interesul personal.

Lui Ionuț îi pasă de ceea ce face, are ceva de spus, a avut și are proiecte, vrea să lase ceva în urma lui și, până acum, a reușit.

Există o grilă strâmbă de citire a acțiunii politicienilor. Ei trebuie să fie neapărat lacomi, violenți, nepăsători. Ca să lași ceva, trebuie să vrei să faci asta. Și mulți dintre colegii mei, cu toată imaginea asta prefabricată, chiar lucrează pentru a lăsa ceva în urma lor. Iar „a face” este, cum tot spun și nu vor unii dintre colegii mei să înțeleagă, operă colectivă. Nu faci nimic solitar, într-o societate complexă, dominată de interdependențe. Când vrei să fii solist, cel mai adesea te fluieră galeria, ca pe un tenor răgușit de la Scala din Milano.

 

Ionuț Vulpescu: „Trebuie să reînvățăm cultura dialogului, nu a confruntării cu orice preț”

Când am adus vorba despre mișcarea #rezist, senatorul a făcut mai întâi o trimitere la vestele galbene franceze, spunând că, spre deosebire de alte țări, la noi această mișcare de protest nu atinge nicio problemă socială.

Tot ce vrea această mișcare de protest de la noi este să dispară „Ciuma Roșie”. Un soi de mână înarmată a unei opoziții „eterice”, ca să spun așa, deși ea, opoziția, este cât se poate de concretă și de vizibilă. Mi se pare straniu să ceri doar mai multe cătușe și mai multe pușcării. Nu ne interesează inechitățile? Nu ne interesează sărăcia din muncă? Nu ne interesează nimic altceva, într-o țară care are atâtea probleme sociale?

I-am spus că greșește aici, pentru că am ieșit și eu în Piață de mai multe ori și nu am ieșit ca să stârpesc „ciuma roșie”, ci pentru că am vrut să taxez niște derapaje ale actualei guvernări. Fostul ministru al culturii explică:

Fără îndoială că derapajele unei guvernări, oricare ar fi aceea, trebuie sancționate. Ceea ce am vrut să subliniez este absența temelor sociale din spațiul public, din arsenalul revendicărilor și protestelor. Sunt multe alte subiecte importante pentru dezvoltarea unei națiuni. M-aș gândi la educație și la cultură, în primul rând. Și încă ceva. Trebuie să reînvățăm cultura dialogului, nu a confruntării cu orice preț.

Mai trebuie adăugat că Ionuț Vulpescu nu e de acord cu violența, de oriunde ar veni ea. Societatea civilă nu are, prin definiție, nici permis de violență, nici de imunitate în fața legii. Cum nici statul, cu toate că are monopolul utilizării forței, nu înseamnă că trebuie să folosească iresponsabil acest monopol.

S-ar fi așteptat mai degrabă ca evenimentele din 10 august 2018 să genereze o dezbatere națională, un dialog serios în societate. Pentru el, acestea au fost doar un act gratuit, în care niște politicieni au încercat să se cațăre pe valul unor nemulțumiri.

Îmi dă exemplul lui Macron care, deși contestat fără încetare, a încercat un dialog cu Franța profundă. La noi, din păcate, nu are cine să mijlocească acest dialog. Lipsa arbitrului în societate naște noi probleme, și nu rezolvă niciuna.

 

Loialitate față de ideologie, nu față de lideri care vin și pleacă

A criticat în câteva rânduri oameni și fapte din partidul din care face parte, PSD. Cum își explică faptul că nu a fost încă exclus? Criticile lui sunt motivate de principii, „de respectul pe care trebuie să-l avem față de valorile și programele partidului”. Spune despre aceste critici că nu au fost rezultatul vreunei agende ascunse și că el are obligația de loialitate față de partid, nu neapărat față de niște lideri care vin și pleacă.

Ionuț Vulpescu este și un critic dur al societății în care trăim și al tipului de politician actual. Dar face parte din lumea lor. Nu i-a plăcut acest termen când i l-am spus, „lumea lor”.

Ce înseamnă „lumea lor”? Nu există o lume omogenă, a politicienilor. Fiecare dintre noi avem identitatea noastră, individualitate. Că lucrăm împreună, da! Dar fiecare este responsabil de actele lui. Și, când este vorba despre partid, este responsabil de deciziile care se iau în comun. Când se depășesc niște limite, tu, ca politician, ai și posibilitatea demisiei.

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu: „Aș fi lipsit de modestie, și oricum de rațiune, să cred că pot schimba eu, singur, lumea asta a politicii. Exemplul personal este singurul instrument de care dispun, pentru a schimba, și-l folosesc. Cu onestitate”. Foto Credit: Alex Micsik

 

Despre feudalizarea instituțională

L-am întrebat cum a făcut față „sistemului” despre care se tot vorbește și cum a fost obstrucționat din interior sau dacă a simțit intervenția unor „forțe oculte interne și internaționale”.

El spune că nu e vorba despre acel „stat paralel” care a devenit o obsesie globală, ci de ceva mult mai pervers, pe care noi, românii, îl putem patenta, anume feudalizarea instituțională.

La noi, de multe ori, instituțiile sunt feude ale unor funcționari publici, directori, care au schimbat mai mulți miniștri decât am eu ani în politică. Feude care nu au de dat socoteală nimănui. Când intri, ca ministru, în minister, vezi privirile „bătrânilor”, care spun cam așa: „Cât rezistă și țâști-bâști-ul ăsta în malaxorul nostru? Pariuri? Trei luni? Șase luni?”.  Ăsta e sistemul, plus birocrația, plus paranoia „corupției”, care a făcut de-a dreptul absurd circuitul actelor oficiale, fuga de răspundere generând adevărați monștri.

Așa că, în loc să fie ceea ce îi cerea fișa postului, planificator strategic și interfață politică în Executiv, Ionuț a trebuit să-și ocupe timpul cu „bizantinisme de birou” și să asculte tot felul de inepții. A încercat să înțeleagă de ce se blochează lucruri simple.

 

Războiul româno-român: ne place să facem rău!

Cât despre forțele externe, nu sunt prea multe de spus. Deși Ionuț e de acord că, atunci când vine vorba de interese, cu multe zerouri în inventar, orice este posibil.

Marea problemă o reprezintă modul irațional în care se desfășoară lupta politică la noi. Nu de puține ori te trezești atacat nu doar de adversari, ci și de ai tăi. Războiul româno-român nu e o metaforă. Ne place să facem rău. Îl planificăm. Îl premedităm. Mulți trăiesc numai cu dorința de a face rău. Dacă nu poți face bine, abține-te! Dar nu, la noi așa ceva nu există!

Ce vede un senator pozitiv în România? Ionuț Vulpescu e de părere că România s-a schimbat mult, și nu în rău. Doar că, afirmă el, suntem blocați din punct de vedere mental, suntem programați să vedem doar răul.

El vede România ca pe o țară normală, în cele mai multe domenii. O țară creatoare, muncitoare, cu una dintre cele mai mari rate ale creșterii productivității din UE. Semn că se investește și în oameni, și în tehnologii, dar și că se schimbă mentalități.

Este partea pozitivă a migrației din motive economice. Dar acest bine nu place celor care domină viața publică cu discursul despre „răul din România”.

Consideră că politica se va calma, odată ce se va finaliza un ciclu de schimbare de generații. Ionuț crede că, de fapt, problema este alta: nu prea mai producem, prin educație, „cetățeni”. Mai precis, indivizi care să știe cum funcționează statul, instituțiile sale, care-și cunosc drepturile, libertățile, obligațiile, care au angajament în spațiul public.

Politicul are nevoie de contra-puteri de calitate, care să-l oblige să se schimbe, nu de civism de operetă. Strada nu înseamnă nimic, ca mecanism al schimbării.

 

Ionuț Vulpescu a oferit două burse de studii pentru copii fără posibilități materiale

Cele două burse provin din suma forfetară pe care o primește lunar în Parlament. Gestul său a fost menit să readucă în prim-planul dezbaterii politice problema abandonului școlar din motive economice.

Sigur că nu bursele oferite de el, sau de câțiva colegi parlamentari, rezolvă problema. Dar crede că se mișcă o serie de lucruri la nivelul deciziei și că totul trebuie să devină ceva coerent, ca acțiune și ca finanțare.

Ionuț Vulpescu

Dar ce ar trebui să facem cu toții pentru a schimba ceva în societatea românească, să nu ne mai plece în străinătate cei mai buni specialiști? În primul rând, crede Ionuț, trebuie să ne asumăm responsabilități și să nu ne mulțumim doar cu rolul de spectatori. Și, mai ales, să nu mai tratăm totul în cheie politică, de fapt doar electorală.

„Vrem o țară ca afară” – se spune -, cum facem România ca afară?

Să vedem despre ce „afară” vorbim? Că și Germania este „afară”, dar și Venezuela este afară. Dau niște extreme, să fiu corect înțeles. Putem fi Germania? Evident, nu! Și nici nu este bine să ne impunem obiective aberante. A fi o „țară ca afară” înseamnă, în fond, un stat funcțional, care nu-și tratează cetățenii ca adversari, ci ca parteneri, sisteme funcționale de educație și de sănătate, o societate fără prea multe inechități, infrastructuri decente, o birocrație funcțională, un mediu curat.

 

Să ne pese unora de alții!

Senatorul crede că pentru toate acestea este nevoie de un efort comun, de colaborare, de lucru împreună, un individualism temperat de civism și, foarte important, să ne pese unora de ceilalți!

Am abordat și problema autostrăzilor, mult discutată în ultima vreme. De ce nu avem o autostradă care să traverseze România, după 30 de ani de democrație?

Ionuț crede că la începutul tranziției nu ne-am permis. El zice că apoi a venit cineva care a zis că trebuie să ne scoată autostrăzile din cap, după care, când ne-am propus și ne permitem, am ajuns să nu mai avem forță de muncă pentru a le construi.

Iadul socialist are oarece continuitate, nu? Lăsând gluma, este clar că ne lipsește dimensiunea prospectivă a politicii. Nu prea putem să ne proiectăm imaginea în viitor, să ierarhizăm prioritățile, să lucrăm pentru atingerea obiectivelor, dincolo de ciclurile electorale. Dar nevoia ne va obliga să revenim la realitate. Și atunci vom avea și autostrăzi.

România e co-organizatoare a Campionatului European din 2020. Ionuț Vulpescu ar paria că nu vom fi în stare să pregătim la timp stadioanele pe care le-am promis. El vede ca principală cauză lipsa forței de muncă, dar și plăcerea de a face rău a unora, care contestă diferite licitații doar pentru că se poate.

Nu dă sfaturi, pentru că, zice el, nu are suficientă experiență de viață, dar le transmite tinerilor că trebuie mai întâi să fie oameni. Să realizeze că tinerețea, în sine, nu este nici avantaj, nici virtute.

Acelora care vor să urmeze o carieră politică le transmite că averea în politică este, în cea mai mare parte, un mit urban. Tinerii aspiranți la fotoliul de politician trebuie să o ia de jos, să-și testeze tăria angajamentului politic, să propună ceva, și să lupte pentru realizarea acelui proiect.

Și un gând pozitiv pentru următorii 10 ani în România: „Să trecem peste vrajba devenirii noastre și să lucrăm pentru a obține un statut demn într-o Europă a națiunilor”.

 

Sursa foto: arhiva personală

Radu Paraschivescu

Scriitorul Radu Paraschivescu (58 de ani) este un fin analist al societății în care trăim și un critic feroce al oamenilor care ne conduc. Cuvintele scrise în editorialele și cărțile sale și vorbele spuse la radio sau la tv ating de fiecare dată subiecte fierbinți. Radu taxează cu ironie derapajele politicienilor, lipsa de substanță a discursurilor acestora și greșelile flagrante de exprimare ale persoanelor publice.

 

Paraschivescu a scris până acum 25 de cărți, a tradus peste 100 de titluri din autori englezi, americani, francezi și canadieni. Este editorialist în diverse publicații, a realizat două emisiuni de televiziune la Digi24, participă la Matinalul de joi de la Digi FM, e analist sportiv la Digisport. Un om extrem de activ, căruia i-ar plăcea să locuiască în străinătate, dar care are prea multe de făcut în România.

„Nu simt că anul viitor o să fac 60 de ani, Doamne ferește! Îmi place activitatea, îmi place freamătul. Nu sunt un tip static, nu sunt genul de om care să aștepte pensia și care să își pună o mână pe piept în așteptarea zilei în care o va pune și pe cealaltă”, se autodefinește Radu Paraschivescu în interviul ce urmează.

Veți putea vedea părerile lui despre societatea în care trăim, despre tipul de politician român și presa din România. Veți afla de ce emisiuni culturale precum cea a scriitorului Dan C. Mihăilescu își găsesc cu greu locul în peisajul media autohton. Veți găsi, de asemenea, sfaturile pe care le oferă Radu tinerilor de la noi.

Interviul e savuros, scriitorul atinge problemele importante din zilele noastre și comentează cu ajutorul cuvintelor lui măiastre subiecte fierbinți din societate și din politică.

 

Printre multe altele, veți afla opinia scriitorului despre:

 

Ce a făcut România în ultimii 30 de ani

„Tu, ca țară, ai făcut pași înainte din inerția istoriei, nu pe cont propriu. Fie te-a împins curentul european, fie te-au tras alții de urechi. Tu, pe cont propriu, ai făcut mult mai puțin decât promiteai cu 30 de ani în urmă.”

 

Insulta versus argument

„Insulta este ceva păgubos pentru cel care o practică. Eu am vorba asta: cine insultă se insultă. Nu este nimic mai simplu decât să insulți pe cineva. Argumentul e povestea. Dacă ai de combătut pe cineva, combate-l cu idei, cu argumente, cu ironie. Dacă ajungi la insultă, înseamnă că nu ai alte arme.”

 

De ce ar trebui să țină cont scriitorul de azi și de mâine:

„Să nu încerci prin scrisul tău să le placi tuturor. Vei avea contestatari și admiratori. Nimeni nu întrunește unanimități. Unanimitățile țin de utopii, iar utopia este paradișul proștilor.”

 

Să ne facem harakiri moral!

„Premierul Japoniei a fost lăsat să aștepte pe aeroport. Asta este o chestiune care impune harakiri, măcar un harakiri moral. Nu cred că în Europa civilizată, în care vrem noi să fim, așa ceva poate fi acceptat.”

 

Noul cont de Facebook Radu Paraschivescu

„Am Facebook de vreo două luni jumate și este cronofag mult mai mult decât mi-aș fi putut eu închipui. Fiind și politicos din fire, mă grăbesc să le răspund tuturor la mesaje, ceea ce mi s-a spus că este o tâmpenie fără margini”.

 

Cât de urât este să trăiești fără cărți

„Sunt oameni care tăiesc fără compot, sunt oameni care trăiesc fără halva, sunt oameni care trăiesc fără cărți. Se poate, dar e urât. E sărăcăcios, dar posibil este. Cunoaștem oameni din fotbal care nu au nici măcar mersul trenurilor în bibliotecă”.

 

Adevărata elită a României

„Există oameni de plan secund care nu au asumat o poziție publică și care ar trebui scoși cumva la lumină. Ar trebui arătați pentru că lumea noastră e în criză de modele, iar apariția lor ar oxigena un mediu public care altfel e asfixiant.”

 

Mult mai multe detalii inedite despre un mare om de cultură, în interviul video de mai sus. Vizionare plăcută!

Felicia Mihali

Felicia Mihali a plecat în anul 2000 din România și trăiește la Montreal. Din septembrie 2017 și până in iulie 2018 a lucrat pentru Commission scolaire francophone du Nunavut, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală cu predare în limba franceză din teritoriu – respectiv în Marele Nord, la 300 km de Cercul Polar (pe Teritoriul Nunavut, creat în 1999). O experiență de neuitat și totodată o lecție de viață.

 

Felicia Mihali este jurnalistă, romancieră și profesoară. E și poliglotă (cunoaște limbile franceză, chineză, olandeză și engleză), iar printre altele este autoarea unui „Ghid pentru Imigranți”, în care dă sfaturi practice, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării.

Spune că ceea ce ar fi trebuit să o determine să rămână în România, de fapt, a decis plecarea ei. Și anume succesul! Chiar așa?

Trebuie să fii tânăr ca să fii așa de inconștient. Acum nu aș mai părăsi România. Iar cauza vine mai mult din exterior, decât din interior. La finele anilor 90 făceam parte dintr-o generație plină de posibilități, o generație a cărei gândire fusese alterată de comunism, dar care mai avea încă verva tinereții și speranța că totul se va schimba în bine.

După cum povestește, în anii aceia încă mai credea că „trăim o fază pasageră și canaliile vor sfârși prin a plăti”. Dezamăgirea că nu va fi așa a făcut-o nu să cedeze, ci să caute un loc unde să își poată pune la lucru energia, într-un mod folositor.

În acest moment, sistemul și evenimentele politice au reușit să contamineze tânăra generație cu un cinism greu de vindecat. Lucru și mai grav: i-a tăiat aripile. Este greu să mai crezi că ești capabil să faci ceva individual. Dacă aș trăi în acest moment în România, nu aș mai crede în șansele mele de reușită niciunde. Imigrând am reușit în primul rând să scap de virusul cinismului. Cred că viața, în mod injust, mi-a dat cumva mai multă dreptate decât aș fi vrut.

Când a venit în Canada a intrat imediat la facultate, la un master de literatură comparată la Universitatea din Montreal, iar faptul că știa franceză a ajutat-o, a accelerat puțin integrarea.

 

Acea vervă și plăcere de a scrie

Se spune că tot ceea ce a scris, toate cărțile ei se hrănesc din realitate. A publicat romane în trei limbi. Trei în limba română – pe care le-a tradus şi în franceză, cinci le-a scris direct în franceză şi alte două în limba engleză.

„Ţara brânzei” este una dintre cele mai apreciate cărţi. În „Sweet Sweet China” a descris experienţa pe care a trăit-o, într-un an, în China. „The Darling of Kandahar” a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec pentru o emisiune celebră de la CBC Radio. Am bănuiala că „Țara brânzei” e preferata ei…

Felicia Mihali

Nu poate spune că era o mare vedetă, dar în momentul în care a publicat “Țara brânzei” mai ales, urmat apoi de alte două romane, reacția elogioasă a criticii și a publicului au surprins-o foarte tare. Asta a convins-o cumva să vadă dacă acest succes e adevărat…

Felicia Mihali îmi amintește vorbele lui Matisse, care spunea că un pictor nu face decât să picteze primul lui tablou toată viața. Dacă te uiți la prima pictură a lui Matisse, făcută în spital când era copil, foarte bolnav, cu acuarelele aduse de mama lui ca să îl ajute să treacă timpul, este foarte greu să vezi în acea lucrare opera care l-a consacrat mai târziu. Totuși, pe undeva avea dreptate.

Un autor pune în prima lui creație tot ce știe și are mai bun, cu naivitate și onestitate, ca și când ar fi ultima lui suflare. Este pentru prima și ultima oară când un autor este onest, în afara calculelor meschine de succes, de premii, de recompense. Este cartea în care pune în egală măsură, pasiune, cunoaștere și experiență. Sub o formă sau alta, cum spunea Matisse, toate cărțile mele scrise ulterior reiau, mai mult sau mai puțin, teme, motive, idei, din „Țara brânzei”. Este cartea care mă definește, atât ca stil, cât și ca personalitate. „Țara brânzei” mă plasează pe hartă, undeva, în lume. Restul nu a făcut decât să confirme acea vervă și plăcere de a scrie, de a imagina, de a trăi în și prin literatură.

 

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator

Experiența sa la inuiți constituie, desigur, ceva care se înscrie la mai mult decât categoria experiențe. Anul petrecut la Iqaluit a fost una din acele pauze existențiale pe care și le acordă din când în când și care îi permit să își reînnoiască gândirea, existența, sistemul de valori.

Felicia Mihali

După cum recunoaște, poate că, inconștient, asta a fost și ceea ce a împins-o să imigreze.

Cei 4.000 de kilometri până la Cercul Polar sunt poate măsura distanței pe care trebuie să o iei față de ține însuți, o distanță confortabilă de 3 ore în avion, dar care la nivel fizic și geografic reprezintă o lume întreagă. În Iqaluit am lucrat ca profesor în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână m-am scufundat în arhivele privind expedițiile britanice de secol 18 și 19 în căutarea Pasajului de Nord-Vest, care trebuia să îi ducă direct în China.

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator în căutarea unui drum care chiar dacă nu duce la destinația așteptată, duce la altceva, poate mai bun.

 

Din motive ilogice și maladiv sentimentale, Felicia Mihali s-ar întoarce în România

Îi adresez doamnei Felicia Mihali o întrebare cu o rezonanță oarecum mioritică: De ce a plecat din România, de ce ar veni?

Răspunde că s-ar întoarce în România din motive ilogice și maladiv sentimentale! Pentru că România rămâne tot ce știe ea mai bine din această lume. Și pentru că, în ciuda anilor și a distanței, este un loc pe care îl poate numi cu adevărat acasă.

Și-ar dori să retrăiască la altă dimensiune toate plăcerile de tinerețe.

Să beau o cafea undeva la o terasă la Piață Romană, în soarele primăvăratic, de vorbă cu prieteni de altă dată. Aș vrea să reiau o anume formă de jurnalism, dacă cineva îmi va da…o tribună,  la care să spun liber ce cred și ce simt despre o țară pe care nu am nici pretenția nici ambiția de a o moraliza sau îndrepta. La vârsta mea, chestia hollywoodiană cu schimbatul lumii este de un prost gust infinit.

De acum, totul se petrece pentru ea în plan personal. Felicia Mihali își dorește doar să fie în pace cu ea și cu cei din jur. Și crede că România este ultima etapă a acestei căutări. E locul care îi va închide bucla existenței, după cum afirmă.

 

Ce fericită și liberă se simțea…

România copilăriei înseamnă un anumit fel de amintiri. După cum evidențiază în timp ce își deapănă povestea, în perspectivă, cele mai interesante amintiri devin cele care la epoca respectivă erau încărcate de o anume doză de suprarealism.

Mă gândesc la anii petrecuți în licee industriale și dormitoare comune, în camere de 12 persoane, cu serviciul la cantină și ceaiul supraîndulcit. Bucureștiul anilor 80 și primii ani de liceu. E absurd să regret cea mai dificilă perioadă a vieții mele, chiar sumbră. Dar cine poate înțelege meandrele spiritului uman? Perioadele când am fost fericită și am simțit că fac lucrurile bine s-au șters total din mintea mea, sau sunt de o plicitiseală mortală. În schimb revin tot mai des la tot ce a fost dramatic și contradictoriu în viața mea. În fond ceea ce m-a caracterizat a fost dintodeauna tendința de a face lucrurile în răspăr.

Ca să rezumăm, Felicia Mihali își aduce aminte de o zi rece din primăvara anului 1983, o duminică după amiază. Era singura zi în care li se dădea bilet de voie de la cămin să iasă în oraș. În ziua aceea a decis să se plimbe pe Calea Victoriei. Apoi s-a oprit pe o bancă în față Ateneului să se odihnească. Își aduce aminte ce fericită și liberă se simțea.

 

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie

Felicia Mihali crede că are puteri extrem de limitate să schimbe ceva în România, dacă ar putea schimba. Ar fi complet irealist să spere așa ceva.

Felicia Mihali

Felicia Mihali: „Nu mai știu cine zicea că România are atâta noroc că nu are nevoie de oameni politici. În acest moment trăim o etapă în care pur și simplu nu avem noroc.”

În schimb, dat fiind că literatura e ceva la care poate zice că se pricepe și la care lucrează de multă vreme, s-ar putea gîndi să schimbe ceva ca editor. De curând a deschis la Montreal o editură unde își propune să publice autori marginali, buni, dar mai puțin cunoscuți.

Mă gândesc ca într-o zi să deschid și în România o „sucursală”, unde să public în românește autori din literatura mondială, puțin sau deloc cunoscuți în România. Știu că în România piața literară este activă și bogată. Numai că la nivel de traduceri consider că se continuă o viziune europocentristă, în care se vehiculează la nesfârșit aceiași autori și aceleași cărți. România nu a intrat încă în circuitul literar universal; Africa, Orientul Mijlociu, mare parte din America Latină, țările scandinave, Orientul îndepărtat, Subcontinentul indian îi rămân străine și indiferente. Cred că la acest nivel aș putea face ceva.

 

Într-o zi se va schimba sensul roții

În acest moment, Felicia Mihali se consideră obosită. După un parcurs extrem de lung și extenuant: jurnalism, studii, scris, imigrat, readaptare, alte studii, alte cărți, alte limbi, călătorii… Dar urmând o tendință generalizată în viața ei, ceea ce o menține în formă sunt noile proiecte și mai ales noile prietenii.

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie, de a produce și transmite un text. Printre altele, de fiecare dată când sună telefonul, simte că cineva îndreaptă o rugăminte la cer pentru publicarea unei cărți. Acel apel poate fi cu adevărat important, iar cartea poate fi cu adevărat valoroasă.

Revenim la a vorbi despre România, despre viitorul românilor. Felicia Mihali consideră că suntem educați, dar educația nu e totul. Mult mai importantă este civilizația, ceva care înglobează totul.

Un lucru care mie mi se pare evident este că România este trasă în urmă cu secole de satul românesc. Pe care mulți îl idolatrizează cu ia și cu revitalizarea unor ritualuri de Ev Mediu. Satul românesc este golit de civilizație, de igienă, de progres. Este o gaură neagră care ne înghite toate speranțele și resursele. Dacă cineva ar vrea cu adevărat să construiscă ceva, trebuie început de la rădăcină. Întrebarea este cum să dezrădăcinăm un arbore bolnav fără să îl distrugem complet?

Totuși, Felicia Mihali încheie cu un gând pozitiv. Speră că într-o zi, pentru România, se va schimba sensul roții…

Monica Radu
Cred cu sinceritate că unii oameni se nasc pentru a deveni cumva un fel de ghidaje ale umanităţii, ale spiritualităţii şi vieţii în sine. Menirea lor clară pe acest pământ este aceea de a ne arăta că indiferent de ceea ce ni se întâmplă în viaţă, nu există imposibil. Despre acest lucru, spunea Paulo Coelho atât de frumos: „Cum putem realiza imposibilul? Cu entuziasm!”. Un astfel de om, care nu cunoaşte imposibilul şi categoric poate să realizeze tot ceea ce îşi propune, este Monica Radu, femeia care de peste 20 ani îşi desfăşoară aproape toată activitatea într-un scaun rulant.

 

Un caracter frumos, clădit datorită familiei

Monica Radu s-a născut într-o familie frumoasă de români, cu rădăcini în Cornu – Prahova, spunând că toți bunicii săi au fost oameni ai locului.

Tatăl meu, născut în 1929, a prins vremuri schimbătoare, grele, despre care a știut să vorbească așa încât să înțeleg câte puțin din mersul lumii. A făcut facultate la Brașov, avea o memorie fantastică și un simț al umorului încântător. Era pasionat de istorie, geopolitică, știință (avea câteva brevete de inventator) și mi-a transmis interesul față de lume, deschiderea către oameni și o anumită aplecare către partea practică a lucrurilor.

Pe de altă parte, Monica povesteşte că bunica din partea mamei, cu felul ei necopleșit de vârstă, a făcut loc trăsăturilor care o defineau și a fost cea care i-a încurajat mereu deciziile. Totodată, a sfătuit-o să îşi urmeze alegerile şi să se bazeze pe instinctul său interior, deoarece acesta este busola care te ghidează către lucrurile cele mai bune din viaţă. Un fel de nord al simţurilor!

Ȋn plus, bunica Monicăi a fost un model de răbdare, pe care o trăia conștient și o transmitea articulat.

Ȋn curtea bunicilor am crescut și acolo era, prin sentimentul de siguranță și impresia de timp absolut specific vârstei copilăriei, o rămășiță de rai.

Înconjurată de o astfel de frumuseţe firească şi de înţelepciune, Monica nici nu avea cum să nu devină învingătoarea de mai târziu, care va sfida orice logică pe care noi oamenii o avem despre viaţă sau limite. 

 

Un accident de maşină avea să îi dea lumea şi viaţa peste cap, dar Monica nu este persoana care să accepte imposibilul

În anul 1997, viaţa Monicăi avea să se dea peste cap şi la propriu şi la figurat. Aflată încă în facultate, cu vise ca oricare alt tânăr la vârsta ei, a suferit un accident de maşină în urma căruia va rămâne imobilizată, având coloană vertebrală fracturată.

Pentru mulţi dintre noi, viaţa s-ar fi terminat oarecum atunci şi acolo. Dar nu şi pentru Monica Radu. Ea nu este omul care să renunţe uşor la luptă. Poate că în sufletul şi în gândurile ei, de multe ori a îngenuncheat, dar viaţa este un dar, iar ea a înţeles acest lucru.

Destinul ei i-a pregătit altceva – provocarea de a demonstra că oricine îşi poate învinge temerile, suferinţa şi condiţia. La urma urmei, era fata tatălui ei şi nepoata bunicii sale, de la care a învăţat să nu se dea bătută! Şi nu s-a dat!

Monica Radu are acum 44 de ani, trei copii, a publicat o carte, a terminat o facultate. Lucrează ca analist calitate în asigurări, a fost numită „Femeia anului” de către Revista Avantaje şi, printre altele, a reuşit să se implice în evenimente dedicate persoanelor cu nevoi speciale.

Monica Radu

Monica Radu a făcut toate acestea sfidând greutăţile şi asumându-şi destinul. A înţeles că în tot ce i s-a întâmplat trebuie să existe ceva bun, deoarece întunericul ne arată de fapt existenţa luminii. Acest gând a urmat-o mereu. A ghidat-o şi a ambiţionat-o să îşi ridice spiritul ei de luptătoare şi de om frumos deasupra a tot. Să învingă soarta!

Din cei 44 de ani ai săi, Monica şi-a petrecut aproape jumătate într-un scaun rulant, dar nu face din acest lucru o dramă. Îi dă sens. Astfel, Monica Radu a publicat cartea „Dantele interioare”,  unde introduce fragmente din corespondeţa pe care a avut-o cu fostul soţ şi note de jurnal din perioada imediat următoare accidentului.

Monica Radu

Ȋn timp mi-am dat seama de două lucruri importante. Ȋntâi, că percepțiile pe care le-am avut sau le am din situația aceasta sunt „tehnice”, într-o anumită măsură mai lucide și înclinate către practic (un practic emoţional, dacă pot face o asemenea alăturare) decât cele care însoțesc, de obicei, relatări referitoare la situații similare. Pornind de la această observație, am realizat că avem nevoie să ne raportăm la viețile altora ca să le putem interpreta pe ale noastre. Ne mentalizăm viețile, iar un termen de comparație cu o realitate brutal diferită devine o provocare. Pentru cei care se trezesc deodată într-o stare diferită de „normal” ca și pentru cei care își cântăresc viața prin comparații cu alte vieți, am vrut să numesc câteva mecanisme interioare și să le surprind funcționarea.

 

Într-o lume în care oamenii renunţă tot mai des la valori, Monica Radu a ales să nască trei copii

Cred că o materie de predat în școală ar trebui să fie studiul conștiinței: ce este, ce știință și ce pârghii cuprinde. Este locul în care avem din construcție legile de urmat pentru o viață coerentă, fără rupturi. Există modele de educație în lume care fac societatea funcțională și sigură, fără necesitatea de a face apel la constrângeri legislative.

Monica povesteşte că toţi cei trei copii ai săi au fost foarte doriți, toţi şi fiecare în parte, în primul rând deoarece ea nu a avut bucuria de a avea alţi fraţi.

Am simţit astfel lipsa unei oglindiri, în felul în care un altul, din aceeași rădăcină, îți oferă prin simpla lui existență, un reper. De aceea, chiar înainte ca Petru să existe, era gândul de a nu-l lăsa pe primul născut fără prieten și partener de joacă „personal”.

Monica Radu şi-a dorit mereu ca al doilea copil să fie de același sex cu primul, întrebându-se cum e să iubești „diferit” doi copii „la fel”. A aflat, astfel, că iubirea părinților depinde de felul în care copilul își angajează părintele în relație.

Sigur, tatăl lor era acolo, oferind certitudinea sprijinului concret. De aceea, când și-au dorit o fetiță, în situația în care la nașterea celui de-al doilea copil a fost în prag de septicemie, au căutat să adopte. După câteva demersuri fără rezultat, a venit sarcina cu Ilinca.

Nu fără îngrijorări, considerând antecedentul. Au venit în București pentru observație și a fost o decizie bună pentru că Ilinca a avut nevoie de îngrijiri speciale după naștere.

Incontestabil, Dumnezeu ne-a purtat de grijă în fiecare clipă și am învățat să facem tot ce putem noi, ca oameni, dincolo de care, cu iubire, El adaugă desăvârșit.

 

Oamenii care sunt mereu acolo pentru Monica Radu

Ca femeie, îmi dau seama că, oricât de puternică ai fi, ai nevoie la un moment dat de un loc liniştit în care să îți tragi sufletul. Locul nu trebuie întotdeauna să fie ceva palpabil. Poate fi un sentiment, un suflet, o altă persoană, mai multe. O emoţie.

Zâmbind, Monica mi-a spus că ar putea vorbi despre acest subiect zile întregi. Pentru ea, oaza de energie şi fericire sunt copiii, mama şi prietenii, despre care ea spune că sunt oameni speciali, de la care simte că învaţă mereu bunăvoinţa şi generozitatea, iubirea şi răbdarea.

Câţiva dintre ei ar fi naşii copiilor şi copiii lor, oameni remarcabili cu toţii, oameni care sunt mereu aproape când este nevoie. Familia este un fel de ADN în care fiecare ne avem locul precis şi pe care este bine să ne putem baza.

Monica povesteşte, râzând chiar, că în familie, când pe careva îi încearcă vreo boală, grija le-o poartă verişoara ei, care este asistentă medicală.

Cel mai fantastic dar în viaţa asta sunt oamenii pe care Dumnezeu mi i-a adus în cale să îmi fie Părinţi de suflet, care mă caută cu grijă, mă susţin pe toate căile și îşi fac griji pentru toate ca adevăraţi părinţi. Îi cheamă Ion si Elena, tocmai ca pe părinţii mei. Ei sunt gazdele pe care le-am avut în studenție şi care m-au luat ca pe copilul lor. Poate şi pentru că ei nu au un copil al lor.

Alte persoane de care Monica vorbeşte cu mare drag şi preţuire, sunt părintele duhovnic şi soţia dumnealui. Modele de implicare, dăruire şi frumuseţe umană.

 

Viața unui român imobilizat într-un scaun cu rotile

Persoanele cu handicap, odată integrate în existenţa firească a vieţii de zi cu zi, ar putea avea un rol activ în societate. Ei sunt oameni asemeni nouă, a căror problemă de mişcare sau de orice alt fel, odată rezolvată, ar putea să le faciliteze întoarcerea la normalitate mult mai uşor şi mai rapid.

În România există peste 132.000 de persoane cu o dizabilitate fizică, numărul fiind în continuă creştere. Multe dintre ele se luptă, din păcate, cu nepăsarea autorităţilor.

Dacă fiecare (societate și asistat) își face partea lui în sensul formulării, implementării și aderării la un model de organizare confortabil pentru toată lumea, handicapul nu mai este altceva față de normal, iar discrepanțele dispar.

Când s-a mutat în Bucureşti, Monica Radu și-a căutat un apartament pe placul sufletului, dar care să și permită montarea unei rampe la intrarea în scara blocului. A găsit un mic ansamblu rezidențial nou în Prelungirea Ghencea. Blocul, cu două trepte la intrare, permitea lesne montarea unei rampe electrice rabatabile, pe care chiar ea s-a oferit s-o aducă pe cheltuiala sa, cu posibilitatea de a fi folosită și de mămicile cu bebei.

În general, OMENIREA INVESTEŞTE IN OBIECTE CARE FAC VIATA MAI UȘOARĂ. Totuși, nu trebuie să considerăm că sunt exclusiv pentru leneși. De ce să considerăm o rampă ca fiind ceva exclusiv pentru persoanele cu dizabilități? Proprietarul a sunat-o ulterior să îi spună că adminstrația (?!) nu este de acord să pună rampă.

Monica Radu

Monica Radu – un om excepţional, care şi-a înţeles rostul şi menirea, mai bine decât orice altă femeie.

Am să o las pe Monica să explice mai eficient, prin prisma problemelor reale şi a întâmplărilor de care ea s-a lovit de-a lungul timpului, ca să înţelegeţi care sunt acestea şi cum fiecare dintre noi, societatea şi autorităţile, am putea să le îndreptăm. Lucrurile de care Monica s-a ciocnit nu sunt doar cele legate de rampe, ci de mentalitate şi de empatie.

„Am fost într-un nou ansamblu din Militari. Imens. Investiție uriașă. La parter, spații comerciale. Scările către apartamente urcă pe exterior până la nivelul primului etaj, rampa la fel, într-un unghi de 45 de grade. De acolo în sus pornesc lifturile.

Rampa este impracticabilă PE PICIOARE! Repet: se urcă de la sol până la nivelul primului etaj. Ȋntreb eu: cum este pentru SMURD să iasă cu o targă? Cum ies mamele cu copiii în cărucioare și vârstnicii sau cum stau părinții liniștiți în casă când ies copiii de 6-10 ani în fața blocului, știind că aceștia s-ar putea accidenta în vreo joacă pe rampa-tobogan. Iar acestea nu sunt singurele întrebări care s-ar putea formula.

Ideea de incluziune trebuie regândită. Până când nu vom disocia accesibilizarea de persoanele cu dizabilități, nu va fi mai confortabil pentru nimeni iar spațiile vor continua să rămână neprietenoase, cu praguri sau borduri prea înalte, cu trotuare nealiniate impracticabile pentru trotinete, role, cărucioare etc, fără lifturi la metrou sau acces în mijloacele de transport în comun nu doar pentru scaunele rulante.

Român în scaun rulant? Până și în scaun rulant ajungi să vezi că „afară” uneori este mai bine. Poate aș fi ales varianta aceasta dacă nu erau copiii. Dar ei sunt aici iar încercarea noastră, a fiecăruia, de a face binele acolo unde se află, nădăjduiesc că se va reflecta în viitorul lor. Cred în perseverență și este atitudinea pe care mi-aș dori s-o adopte ca soluție pentru situațiile de criză.” 

 

Monica Radu: „Dacă nu poți face ceea ce îți place, trebuie să-ți placă ceea ce trebuie să faci!”

Cred că, așa cum frații se „educă” unii pe ceilalți doar fiind împreună, avem nevoie unii de ceilalți. Așa cum se spune, omul este făcut pentru comuniune iar Dumnezeu lucrează prin oameni; rezolvările pentru impasurile noastre vin deseori prin ajutorul celui de lângă noi. Sunt lucruri simple pe care le știm, le uităm iar apoi, simplu, un străin îți reamintește Adevărul, îți restabilește conexiunea cu Lumea sau chiar cu tine însuți.

Viața individuală durează câtă vreme ai putere sufletească și disponibilitate să înveți. Ȋn fiecare lecție nouă se cuprinde ceva despre Dumnezeu.

M-a întrebat cineva dacă vreunul dintre copiii mei îmi este mai drag cumva. Ȋntreba căutând, pesemne, răspuns „din interior” pentru sine, ca unul ce era din patru frați. Ei bine, cum spuneam, copilul își cere afecțiunea după structura și nevoia lui. Mai în hopuri, mai empatic, mai combativ, mai intens, mai dezinteresat. Atunci, brusc, mi-am dat seama că și noi, fiecare în parte, cerem (sau nu) din iubirea lui Dumnezeu. Si că nu putem noi primi cât poate El să ne ofere iar copilul, după același tipar, refuză înțelepciunea părintelui și alege să-și facă greșelile și să suporte consecințe de atâtea ori intuite cu amărăciune de părinte.

Am avut imaginea bunicii mele care torcea în fața ferestrei. Fusul răsucit în mâna stângă, cu dreapta ajuta lâna să iasă din caier iar firul începea să curgă rotit pe fus. Dacă fusul se oprea, nici lâna nu se torcea. Cum dacă nu cerem cu insistența femeii cananeence, nimic nu se adună.

Am întrebat-o pe Monica dacă este important să faci în viaţă doar ceea ce îţi place şi mi-a spus că deşi poate suna în contradicție cu ideea formulată constant în ultima vreme cum că  trebuie să faci doar munca aceea care te face să te simți împlinit, dacă nu poți face ceea ce îți place, trebuie să-ți placă ceea ce trebuie să faci.

Ȋn ansamblu, lucrurile așa sunt: ceea ce faci cu bucurie îți mulțumește sufletul; doar că o situație neobișnuită îți pune în față o sumă de acțiuni necesare și care se află la un alt nivel, unul pe care trebuie să-l abordezi cu o altă perspectivă și să-l integrezi în firescul vieții.

 

Cuvânt de încheiere

Oamenii asemeni Monicăi sunt rari şi merită promovaţi. Merită să vorbim despre ei deoarece asta ne vindecă oarecum sufletul şi spritul. Ne îmbăiază în frumos, ne înveleşte în uman! 

Monica Radu ar fi putut să refuze lupta, să se izoleze, să intre poate într-o depresie, iar acest scaun rulant ar fi putut să-i distrugă viața. Dar nu ea! Ea a ales să fie un om curajos şi puternic, decizând să îşi demonstreze sieşi şi lumii cât de specială, importantă şi excepţională este! Pentru că este!

Pentru că un scaun rulant nu trebuie să fie un impediment. El nu ne face diferiţi. Ne face doar mai puternici şi mai independenţi, în cazul Monicăi!

Mă uit la ea şi văd o femeie frumoasă, luminoasă, visătoare încă, un suflet care nu a renunţat să creadă, să aibă speranţe, să se bucure! Mă uit în jur şi văd atât de mulţi oameni trişti, decepţionaţi, frustraţi şi revoltaţi pe viaţă şi pe Dumnezeu, pentru întâmplări mult mai neînsemnate ca aceea care Monicăi i-a schimbat viaţa în 1997.

Monica Radu

Atunci când o asculţi pe Monica Radu, înţelegi foarte clar că multe noţiuni în sufletul tău se vor rescrie pentru totdeauna. Că întâlnirea cu ea nu este întâmplătoare. Că tu nu vei mai fi niciodată acelaşi om.

Monica însă nu! Ea nu îşi plânge de milă! Pentru că ştie că poate orice din ceea ce putem noi. Doar că uneori, trebuie să depindă de bunăvoinţa unora sau de mentalittea egoistă şi lipsită de viziune a unei societăţi şi administraţii. Dacă nu ar fi asta, nu ar opri-o nimic!

Multe femei nu au reuşit în viaţă, nici măcar pe jumătate din ce a reuşit Monica imobilizată într-un scaun rulant, iar asta ar trebuie să ne facă să înţelegem că totul porneşte din interiorul nostru şi că toate soluţiile sunt la noi.

Draga mea, îţi doresc să îţi atingi fiecare vis cu seninătatea împlinirii şi să devină realitate şi nu am nici cea mai mică îndoială, că tot ce ţi-ai pus în gând, vei bifa! Îţi doresc să te bucuri de copii, de viaţă, să scrii cât mai mult, să faci ceea ce îţi place sau simţi că trebuie să faci şi să ai mereu în preajma ta, oamenii speciali şi plini de dumnezeire, precum mi i-ai descris mie!

Dan C. Mihăilescu

România îl cunoaște pe Dan C. Mihăilescu fiindcă recenza cărțile altora la ProTV, cu aceeași pasiune pe care o punea în cărțile sale. Critic si istoric literar, scriitor, eseist, gazetar, traducător, director de revistă. Un om al literelor, în adevăratul sens al cuvântului. 

 

A debutat în 1982 cu Perspective eminesciene, la doar 29 ani, când îl fascinau Bachelard, Beguin si Jean Pierre Richard.

Deși are un defect de vorbire, discursul său literar este neafectat de bâlbâială, mai degrabă înfrumusețat de aceste cuvinte puțin mai lungi decât ar trebui. Recenziile sale video au o frumusețe care parcă ar face omul să caute cartea la bibliotecă, să vadă dacă lectura va aduce aceleași concluzii.

 

Mărturii de prieten și confident

Prin ochii celui mai bun prieten al său, Christian Crăciun, Dan C. Mihăilescu este „cel mai torențial strategic riscant confesiv dintre criticii noștri literari. Nu există alt critic mai prezent cu sufletul și biografia în pagină”.

Emoția și experiențele personale pe care le toarnă în fiecare recenzie fac publicul să se apropie, să rezoneze, să audă cu adevărat mesajul lui.

O prietenie de 47 ani a început simplu, cu un „Eu sunt Dan, salut!” Foarte diferite firi, se completau perfect. Christian Crăciun: „Dan – expansiv, spumos, ahotnic (știu că-i place cuvântul!) de oameni noi, imaginativ, ludic, spontan, bon viveur (dar fără absolut nicio notă de boemă pitorească și distrugătoare), tradiționalist dar și rimbaldian, eu…dimpotrivă, arici.”

Au petrecut împreună o studenție fabuloasă, o extraordinară aventură în lumea cărților unde au fost ghidați chiar de poetul Ioan Alexandru. Acesta le deschidea atunci, în deceniul 8 al secolului al XX-lea, o perspectivă filosofică, religioasă și chiar didactică nebănuită sub obrocul care îi acoperea, al ideologiei întunericului.

După terminarea facultății, Dan C. Mihăilescu a rămas în centrul Bucureștiului. Avea o energie inepuizabilă, mereu proiecte noi, entuziasm și creativitate. Nu suporta apa stătută a banalității culturale, avea cele mai năstrușnice idei culturale, dar și o forță inegalabilă de a-i antrena pe ceilalți în visurile sale.

Dan C. Mihăilescu

Deși drumurile li s-au despărțit, unul dintre ei dispărând în provincie, se întâlneau frecvent în garsoniera lui Dan și a Taniei din București, de unde ieșea o revistă bătută la mașină. Era un generos inepuizabil.

Cei 15 ani de activitate culturală pe micul ecran ar trebui premiați, deoarece au pus în atenția analfabetului funcțional respectul pentru Carte și Scriitor cu majuscule. Deși acum 2 ani a avut un accident, Dan C. Mihăilescu și-a păstrat voința de carte precum alții dorința de putere.

A fost prezent la târgurile de carte, în ciuda marilor dificultăți de vorbire, păstrându-și același spirit penetrant și lucid. Christian Crăciun încheie:

„DCM-ul, sau DanC-ul, cum îi spun prietenii, este unul dintre personajele esențiale ale culturii românești din ultimele decenii. Prefața la recenta lui antologie de texte confesive (Plăceri vinovate și datorii împlinite) se numește Impas înainte. El este un învingător!” 

 

Cărțile care ne-au făcut oameni

Pentru fiecare cititor de cursă mai lungă sau mai scurtă, există o listă de cărți care l-au impresionat, din care a învățat ceva și pe care le recomandă. Dan C. Mihăilescu a scris o carte cu titlul de mai sus, în colaborare cu alți 18 scriitori contemporani.

Cărțile care ne-au făcut oameni este o colectie de sfaturi, recomandări de lectură de la scriitori faimoși care au ajuns cunoscuți în țara noastră, iar unii chiar au depășit granițele: Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și chiar actori premiați cum ar fi Victor Rebengiuc – reprezentarea în carne și oase a lui Ilie Moromete.

Este impresionant să vezi un om de cultură mobilizând într-un proiect colectiv oameni care nu interacționează de obicei sau care nu au mai făcut nimic împreună. De fapt, toate aceste personalități au răspuns DA provocării, deoarece autorul a contactat mult mai multe persoane mai mult decât interesante. Mulți sunt chemați, puțini aleși, vorba aceea.

Doar auzindu-l prezentând cu calm și atâta răbdare cărți de tot felul, te prinde o poftă nebună să citești. Dan C. Mihăilescu folosește cuvinte uneori de neînțeles pentru un public neavizat. Nu toți suntem critici literari, dar tocmai asta stârnește curiozitate și incită la lectură sau măcar la documentare.

 

Dan C. Mihăilescu: „Lăsați tinerii să vină la bibliotecă!”

Timp de 15 ani, Dan C. Mihăilescu a vorbit cu mult patos despre mii de cărți în emisiunea de la Pro TV. „Omul care aduce cartea” se transmitea zilnic, dar a fost în cele din urmă închisă pe motive financiare.

Deși prin emisiunea sa oferea recomandări de lectură la fiecare „întâlnire” cu publicul, întrebarea părinților, bunicilor referitor la o listă de lecturi care să facă orice adolescent/copil să iubească lectura l-a urmărit pe Dan C. Mihăilescu până a decis să adune sfaturile în cartea de mai sus.

Tot pentru a răspunde aceleiași întrebări a realizat și video-ul de mai jos. Dacă toți părinții ar viziona acest videoclip și le-ar vorbi copiilor în același fel, mai mulți cititori ar răsări peste noapte!

Lectura unor cărți mari, grele, profunde, opere de artă în adevăratul sens al cuvântului aduce cu sine o resemnare veselă la conștientizarea rolului mărunt deținut în acest univers, la scurtimea vieții care ne-a fost oferită și la semnificația sensului acesteia.

Este frumos și motivant să auzi cum un om de cultură îmbie tinerii să citească spre a face din asta o meserie, o vocație în cel mai bun caz sau un stil de viață pentru cei care au înclinatie deja.

 

Cartea de la ora 5

Cartea de la ora 5 este un proiect inițiat de Dan C. Mihăilescu la propunerea și susținerea gigantului Emag. Recenziile video îmbină cu succes recomandarea de lectură cu conținutul video atât de căutat și apreciat de internauți, mai ales de mileniali.

Traficul site-ului nostru ar fi infinit mai viu, mai palpitant, dacă eu aş interacţiona cu dumneavoastră.

După doar un an de activitate online, celebrul Dan C. Mihăilescu se retrage din acest proiect deoarece simte că nu poate oferi cititorilor si urmăritorilor atâta interacțiune cât și-ar dori.

Eu sunt un reacţionar, un arheofil, un conservator, un maniac al status quo-ului, un om care refuză cu obstinaţie să aibă pagină de Facebook. Dumneavoastră din toate semnalele pe care le-am observat aveţi nevoie să fiţi surprinşi, hărţuiţi, alintaţi, şocaţi, aveţi nevoie de un partener egal, nu suportaţi să primiţi lecţii de la catedră.

Vasta cultură, analiza lucidă și exprimarea magică fac din recenzie o trimitere voluntară la bibliotecă. Modul în care prezintă o carte este oficial, dar în același timp parcă ar avea ceva din candoarea glasului părintesc.

Cred că sunt prea bătrân pentru uriaşele dumneavoastră aşteptări.

Dan C. Mihăilescu

 

Munca în lumea cărților aduce bucurii uneori insesizabile

Dorința lui Dan C. Mihăilescu de a aduce cultura în fiecare casă este un efort uriaș de a schimba o societate ușor distorsionată. Aceeași societate care refuză de cele mai multe ori să deschidă o carte.

Deși a încheiat colaborarea cu acel site printr-un video emoționant, eforturile sale sunt continuate de alți pasionați de lectură.

Căutând mai multe informații despre acest veritabil titan al criticii literare românești, vei descoperi că deține un fin umor. Mai deține un sarcasm de aur, dar și un complex de inferioritate de care nu a scăpat niciodată.

Cert este că acest complex l-a împins să se autodepășească înainte de a-i ajunge din urmă pe ceilalți.

Documentarea permanentă, dar și „nasul” de a descoperi cărți l-au ajutat să își formeze o construcție critică solidă. De aceea a putut să facă în fiecare zi ceea ce îi place pentru a-și câștiga existența.

Personal, aș mai adăuga doar atât. Că munca sa titanică în domeniul literelor îi va aduce nemurirea. Vor rămâne în urmă măreția muncii sale și modestia cu care a făcut-o.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Natașa Alina Culea frapează prin realism și veridicitate. Uimește prin frumusețe, eleganță și simplitate. Scriitoarea născută în Tulcea își pune bucăți din suflet în fiecare carte, se reinventează în și prin fiecare poveste, dar mai ales oferă experiențe de lectură inedite, aproape reale.

 

Fiecare scriere a ei se desfășoară în fața ochilor ca o poveste de viață contemporană. Fiecare lectură este complet diferită de cea anterioară, prin stilul și lecția de viață oferită. Mai interesant este faptul că nu scrie o carte în ani lungi, ci scrie mai mult de una pe an. 

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Scrisul uneori se observă din școală

Începuturile nu dezvăluiau neapărat o carieră în lumea literelor, dar timpul a adus-o pe această cale fără să îi dea explicații. Fire creativă, își schimba preferințele pe zi ce trecea: și-a dorit să fie acriță, medic veterinar, balerină, muziciană… Chiar a avut o perioadă în care voia să boxeze…

Se pare că scrisul nu vine natural doar oamenilor care au știut de la început ce își doresc. Scrisul apare și la cei care și-au petrecut jumătate din viață în lumea cifrelor, până au simțit o chemare în cealaltă lume, a literelor. Natașa are studii superioare în Management.

Poate că este singurul meu regret, căci în loc să-mi urmez pasiunea de la vremea facultății, respectiv literatura și limbile străine, m-am pomenit în matrici și logaritmi.

De fapt, Natașa scria poezii când era la școală, dar firea rebelă nu a ajutat-o când venea vorba de obediența față de reguli și structură rigidă. Gramatica, de exemplu, îi dădea bătăi de cap pentru că avea reguli, în timp ce literatura era libertatea de expresie pe care o căuta intens. În lumea cărților, fiecare poate inventa și fi oricine își dorește să fie.

Natașa a plecat de la 14 ani de acasă. A trecut prin experiențe care au călit-o si au ajutat-o să devină persoana de astăzi – puternică, independentă, cultivată și cu coloană verticală. Timp de 15 ani a locuit la București.

Într-adevăr, a avut un impact semnificativ pentru că am învățat repede să mă descurc singură și să contez doar pe mine. Înțeleg efemeritatea lucrurilor și îmi cultiv spiritul observației în arta dezancorării. Sunt pregătită să vin, dar și să plec.

Deși se păstrează departe de lumina reflectoarelor, Natașa Alina Culea reușește să ajungă în acestea tocmai prin ceea ce scrie.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Viața ca o carte deschisă

Viața mea seamănă cu un montagne russe și tot ce știu este că mai urmează o curbă strânsă. Când alegi să explorezi zone mai puțin confortabile ale vieții, nu poți să te aștepți la liniște și statornicie.

Orice autor se folosește de viața sa, amintiri, experiențe sau chiar întâmplări auzite la alții, iar Natașa are experiențe și trăiri personale pe care le pune în cărțile sale. Procesul însă este atât de criptic și complex încât nu știi care parte a personalității personajelor este o bucată de sine.

Cred că nici nu aș vedea un scriitor altfel decât ca pe un explorator de emoții și profunzimi. Nu am nimic împotriva scriitorilor care scriu cărți „de relaxare”, dar nu mă reprezintă nici din postura de autoare, nici din cea de cititoare.

Cărțile Natașei se disting datorită senzației de veridic pe care o creează. Ai impresia că te plimbi pe străzile Bucureștiului și trăiești povestea fără să știi finalul. Este incredibil cum poate crea iluzia unui oraș când trăiește în altă țară, cum poate scrie în moduri diferite fără a epuiza resursele interioare…

Știți genul acela de scriitori care par a scrie la nesfârșit aceeași carte? Este exact ceea ce nu își dorește Natașa. Probabil că versatilitatea fondului emoțional feminin o ajută să tot schimbe tonalitatea poveștilor.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Stilul Natașa Culea

Cărțile sale au evoluat ca stil de la primul volum – Natașa, bărbații și psihanalistul. Au devenit tot mai complexe, iar personajele ating stadiul de memorabilitate. Este interesant de analizat modul în care Natașa creionează un personaj, deoarece cu fiecare carte personajele evoluează, devenind pe cât de mistice pe atât de reale.

În primele două cărți și-a folosit drept nume al personajului principal propriile prenume: Natașa și Alina. În a treia, a folosit numele orașului de reședință: Sofia. Este mai mult decât surprinzător când un cititor găsește urme de real în scrierile sale atât de misterioase ca inspirație.

În cărțile sale, Natașa nu se teme să abordeze teme oarecum tabu ale societății contemporane, cum ar fi drumul unei femei de la sărăcie extremă la exuberanța vieții unei prostituate de lux. Ultima sa carte prezintă povestea tristă de viață a unui tânăr orfan.

Poveștile de iubire creionate de ea nu au nimic fals sau prea siropos. Măsura este o caracteristică a scriiturii sale, una care îi conferă eleganță și verticalitate.

Doza de introspecție și de îmbiere la meditație este un alt punct forte. Cu fiecare lectură te maturizezi și înțelegi viața mai bine, și totuși nu ajunge să creeze lecturi greoaie specifice literaturii ruse. Se diferențiază de literatura contemporană română prin substrat, concret și o doză de educare a cititorului.

Cea mai recentă carte a sa, Arlechinul, este cea mai complexă realizare deoarece are un substrat fin psihologic, filosofic chiar pe lângă un joc de cronotop între realitatea contemporană și culoarea epocii secolului al XIX-lea. Aici se aseamănă puțin cu scriitorul francez Guillaume Musso care a folosit o tehnică similară în cartea Vei fi acolo?

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Creațiile Natașei Culea nu sunt lecturi de relaxare, dar nici cărți polițiste. Faptul că nu premeditează un amalgam de stiluri este dovada concretă a scânteii creativității și implicit a geniului înnăscut.

 

Un scriitor atipic sau artă pentru artă

Personajele feminine pe care le creează au o rezonanță cu interiorul său.  Sunt exemple de putere, stabilitate emoțională, verticalitate, onestitate și moralitate, cu care femeile și fetele pot simpatiza. Ar putea părea ușor de înțeles și categorisit, dar de fapt niciun personaj nu este astfel.

Natașa Alina Culea te face să plângi alături de femeia îndurerată, să te îndrăgostești de acel bărbat fatal și interzis. Uneori cauți sensul vieții alături de bărbați care nici nu știu ce înseamnă această sintagmă. Toate emoțiile se transmit și fiecare cititor se va transpune în povestea de iubire sau de viață atent creionată.

Timidă? Deloc. Introvertită? În niciun caz. Doar că Natașei nu îi face plăcere să iasă în public, să meargă la evenimente sau lansări, să socializeze cu cei din breaslă. Singurele momente în care apare la o emisiune sau la o lansare de carte sunt atunci când primește invitații de la oameni pe care îi apreciază și nu îi poate refuza.

Natașa nu caută deloc faimă sau admirație, ci mai repede vrea liniște pentru a crea în continuare. Preferă să vorbească prin intermediul cărților și prea puțin altfel. Excepția? Iubește mesajele pe care le primește de la cititori și dialoghează cu mare bucurie cu fiecare dintre aceștia.

Mesajele cititorilor reprezintă adevărata mea satisfacție. În special, cele scrise pe la trei dimineața, când au stat noaptea să termine cartea. Apoi au dorit să împărtășească cu mine impactul celor citite. Primesc mesaje înlăcrimate, mesajele însuflețite, mesaje în plină revelație, mesaje… Le iubesc pe toate și iubesc nerăbdarea cu care mi se scrie.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

 

De ce să ne aplecăm spre literatura slavă

I-am cerut Natașei o listă de lectură OBLIGATORIE. A fost destul de amabilă încât să o scrie explicând și de ce ar trebui acea carte citită.

  • Enigma Otiliei – George Călinescu – dacă vrea să învețe estetica, migala scrisului și construcția personajelor;
  • Fum – Ivan S. Turgheniev – dacă vrea să învețe pătrundere și detașare, în același timp, atributele esențiale ale unui adevărat scriitor. Pătrunzi în sufletul oamenilor pentru a le reda esența afectivă. Te detașezi de ei pentru a le observa întrepătrunderile și impactul generat;
  • Marile speranțe – Charles Dickens – dacă vrea să studieze elementele unei povești memorabile, scrisă structurat.

Ne mai recomandă povestirile lui Cehov, Gogol, toate romanele lui Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Nabokov, poeziile lui Esenin, Pușkin… Lecturi complexe, criptice, profunde, dar nu imposibil de înțeles și disecat.

Literatura rusă este văzută drept dificil de înțeles sau parcurs de către persoanele care nu au răbdare cu descrierile. În preferințele sale pentru literatura slavă, se văd originile Natașei – poloneze și ucrainene.

Aplatizarea emoțională devine obositoare în literatură, iar literatura clasică a Rusiei nu are decât trăire. Nu cade în nevroza literaturii nipone, nici în cerebralitatea elegantă lăsată în urmă de scriitorii englezi. Nu cade nici în excesul sentimental al celei franceze, nici în gălăgia dezorientată a literaturii balcanice.

Natașa Alina Culea, Natașa Culea

Natașa Alina Culea: Omnia mea mecum porto

Părerea sa despre literatura română contemporană este una clară și incisivă.

Avem, în schimb, destul de multă maculatură intens promovată și ceva literatură de snobism. Nici nu mă miră dezinteresul românilor pentru literatură contemporană pornind de la această premisă. Mai ales atunci când literatura noastră este știrbă în partea din față.

Filosofia de viață a Natașei Alina Culea este una pe cât de simplă, pe atât de dificil de urmat.

Omnia mea mecum porto și Et si omnes, sed non ego. Altfel, respect oamenii și alegerile lor.  Respect natura, dreptul la viață și la libertate al animalelor și mă respect pe mine însămi.

Natașa Alina Culea – o scriitoare care îți lasă în minte amintirea unei lecturi dulci-amărui care nu te va părăsi niciodată. Lectură pe care ai vrea să o reiei doar pentru a retrăi acele emoții puternice.

La cât mai multe cărți de substanță!

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea a devenit un nume de referință în presa românească prin munca sa în numeroase redacții mai mari și mai mici. Este de asemenea un autor prolific căruia nu îi rezistă niciun gen: cărți polițiste, cărți pentru copii, reinterpretarea basmelor, cărți de dragoste și de căutare a sinelui, a sensului vieții în comunism și după. 

 

Pasionații de romane polițiste știu destule despre Stelian Țurlea, iar cititorii revistelor de literatură știu de două ori mai multe. Primul meu contact cu opera domnului Țurlea a fost la târgul Gaudeamus de acum 2 ani, când am găsit la reducere o carte cu titlu provocator: Greuceanu, roman (cu un) polițist.

Întotdeauna titlurile cu ceva în paranteză mă duc cu gândul la o scriere aflată la granița dintre genuri. Această incertitudine mă provoacă intelectual enorm, pentru că analizez foarte mult modul de redactare.

Am citit o reinterpretare a unui basm care mi-a plăcut foarte mult. Greuceanu trăia în prezent ca polițist care trece de limitele meseriei sale, riscându-și viața pentru a salva un oraș întreg. Am impresia că personajul principal preia caracteristici, idei, principii de viață ale autorului și anume setea de adevăr, dreptate, justiție și puniție a vinovaților, dar mai ales dedicarea vieții personale pentru binele comunității.

Poate și de aceea, operele pline de mister sau de povești de viață și deopotrivă de dragoste au atras mulți cititori și cumpărători de-a lungul vremii, pentru că par reale, veridice și scoase din lumea contemporană.

 

Activitatea lui Stelian Țurlea

Pasiune începută de la poveștile lui Andersen, carte dăruită de mama sa, scrisul este și va rămâne pentru domnul Stelian Țurlea cea mai frumoasă activitate. Singura meserie care l-a atras, singura profesie pe care și-o dorește și singura modalitate de a ajunge la sufletul și mintea celor din jurul său.

Biografia sa prodigioasă arată cum cariera domnului Țurlea nu a trecut neobservată. Peste trei decenii în presa scrisă, conducând reviste ca Lumea, Zig-Zag sau Meridian (ultima, caracterizată de chiar de Stelian Țurlea drept primul ziar cu adevărat occidental, asemănător cu International Herald Tribune, care a dispărut pentru că apăruse înainte de vreme, iar lumea nu prea-l înțelegea). Mai târziu, creator al Observatorului de la Antena 1, sau Senior Editor al Ziarului de duminică pentru 16 ani, poate cel mai bun ziar cultural după anul 2000.

Despre care redacție să vorbesc? Cele mai multe au fost furnicare, viespare. Ar însemna să scriu un studiu sau să-mi scriu memoriile…

Activitatea publicistă este completată de câteva zeci de romane pentru toate vârstele, o serie de albume din vremea lui Carol I, premii pentru literatura pentru copii sau pentru întreaga sa carieră. Este evident că așternerea ideilor, a viselor, a gândurilor pe hârtie i-a fost facilă dintotdeauna și asta demonstrează că unii oameni sunt născuți pentru un anumit lucru.

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea: Ficțiunea, câtă este, e născută din acest amestec a ceea ce am observat în jur. Cum să cântăresc procentele?

Cărțile lui Stelian Țurlea

Relatare despre Harap Alb„, spre exemplu, iese din tiparele basmului și devine o poveste de viață modernă care se potrivește oricui. Cu toții am trecut printr-un episod de bildungsroman și ne-am dezvoltat, să nu zic maturizat.

”Relatare despre Harap Alb” e un roman de altă factură, am încercat să topesc în el toată înțelepciunea lumii și s-o aduc pe meleagurile noastre, sper să fi reușit. Mi-a făcut o plăcere nebună!

Însăși viața este o călătorie inițiatică, uneori distanța este doar de la incert la cunoașterea profundă de sine.

Îi vine ușor să creeze lumi imaginare și fantasmagorice perfect credibile, precum J.R.R.Tolkien care a creat Middle Earth. Cărțile sale pentru copii nu sunt chiar DOAR pentru copii. Simplitatea cu care sunt scrise le fac accesibile copiilor, dar maturitatea pe care o inspiră atrag deopotrivă adulții.

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea face un lucru foarte interesant: scrie atât cu voce de bărbat, cât și de femeie, fiind perfect credibil de parcă ar fi trăit cândva într-o minte de femeie. Mai mult, se joacă extrem de usor cu genurile, stilurile, planurile de narare.

Trece de la o formă de exprimare artistică la alta, fără să își piardă din autenticitate, cu o creativitate genială.

Atunci când scrie la persoana întâi, are o forță introspectivă care aduce lămuriri și limpeziri, uneori chiar unde nu este nevoie, adică în viața cititorului. Inspirate din viața personală sau imaginate, întâmplările au cursivitate, sunt legate și aduc în sufletul cititorului o avalanșă de sentimente, emoții și îmbie la meditație sau căutarea sensului vieții.

Cărțile polițiste au un mod inedit de a recrea imaginea unei crime, folosind un puzzle cu piese mici. Emoția lecturii crește treptat, imaginea Bucureștiului dă fiori reci pe șira spinării și la final cititorul se simte dezamăgit că a terminat cartea.

Cum să nu inventez povești, dacă-mi place să spun povești? Iar o carte are de cele mai multe ori un suspans, o căutare a ceva. Astfel e foarte simplu să ajungi la roman polițist.

Întrebări încă există, misterul continuă în afara cărții. Scrie natural, fără blocaje sau lipsă de inspirație și foarte repede.

Stelian Țurlea

 

Amalgam de emoții și idei

Este unul dintre acei autori care nu hulesc comunismul, nici nu se leagă de neajunsurile sale: mâncare, apă și curent cu rația. Nu mai zicem de informație cu porția și teama de arest.

Scrie, expune, creionează povești de viață ale unor femei pentru care destinul, soarta, blestemul, tradiția, gura lumii, orânduirea socială, teama sunt litere de lege.

Îmi place să-mi țin cititorii cu sufletul la gură. Dar cu sufletul la gură te poate ține orice poveste.

Scrie cu o măsură în toate. Nu judecă aspru, nu jignește profund, nu se autoflagelează ca alții. Aduce cititorului o nepăsare dulce în cele mai multe situații. Caută sensul vieții prin călătorii mai mult sau mai putin inițiatice.

Caută înțelepciunea în cei care au trăit alte regimuri politice, dar și în alte locuri. De aici răzbate o dorință pentru mai multe călătorii. Sunt buni ascultători și prieteni, amanți pasionali și nerăbdători, curioși, interesați de povești de demult, de o altă lume, viața celor care sunt bătrâni acum.

Nu este clar dacă povestea de iubire care nu se împlinește, deși începuse furtunos, pasional, este și reală. Acel sentiment de dezolare, de neputință, de geniu pustiu, neînțeles, „nemuritor și rece”, aduce aminte de alt geniu al literaturii române, pe numele său – Eminescu.

Iubirea trece frontiera anului ’89 spre o lume liberă, dar care nu își cunoaște puterea. Modul în care vorbește despre proteste, frică, atmosfera de atunci, curaj, speranță și libertate îți dă o stare de euforie ca a unui drog.

Ai vrea să afli mai multe, să fi trăit atunci doar pentru a lua pulsul revoluției. Stelian Țurlea inspiră eroism, sacrificiu pentru o idee, ceea ce nu poate fi decât înălțător.

Personaje memorabile cu care cititorii rezonează

Îmbină destul de des miticul cu profanul. Introspecția, melancolia, drama, speranța, ambiția, dorința de adevăr fac casă bună cu o nepăsare dulce la final de carte.

Fiecare personaj pare că are un vis mare pe care îl pierde datorită unei întâmplări. Deși se străduiește să-și reatingă visul, într-un final renunță și ajunge mulțumit cu ceea ce are. Aici un exemplu bun ar fi „Fă-ți patul și dormi”, unde Popeye pierde șansa… unei cariere în fotbal.

Eroii domnului Țurlea au deseori scrisul în sânge și nu îi interesează banii, ci doar textul. Să ajungă la public, să informeze, să atenționeze. Pe de altă parte, în relații de orice tip se consideră comuni, fazi, ca și cum ar avea un complex de inferioritate sau o modestie acută.

Deseori transmite ideea că dezamăgirea și pierderile fac parte din viața noastră și trebuie să le acceptăm ca atare. Totul pentru vindecare, dar mai ales pentru maturizare și a putea trăi cu noi înșine în pace.

Cărțile pentru copii au fost scrise din dorința de a-i citi fiului său, cel care i-a fost și primul său critic. Reacția sa de încântare l-a încurajat să continue și i-a dat acordul că face bine ce face.

Am știut atunci că nu vreau să fac altceva când voi fi mare, decât să scriu și eu cărți și să spun povești.

De unde inspirația pentru fiecare roman polițist? Esența pare să fie mereu aceeași. Orașul. Tot ce trăim, tot ce este în jurul nostru. Locuri care transormă aceste romane în adevărate cărți thriller sau de mistere, așa cum Stelian Țurlea preferă să le denumească.

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea: Am scris mereu de plăcere și când faci ceva de plăcere, nu prea cred că poți avea momente dificile.

Sfaturi pentru generațiile viitoare

La prima vedere, poate nu pare un autor faimos, dar aparențele înșeală.

Sigur n-am rupt gura târgului, cum se zice. N-am pretenția că și le smulg cititorii din mână. Faptul că s-au vândut e un semn bun. Dar peste toate, nu știu cum am fost/cum sunt receptat. Se va vedea când nu voi mai fi.

Scopul cărților nu este doar de intruziune într-o altă lume sau de meditație asupra propriei vieți sau condiții, ci educarea. CIA – „Compania” cu usile deschise, Virusul mileniului sau cea mai recentă carte, Algoritmul Funcoin sunt câteva exemple.

Acestea ne duc subtil cu gândul la ideea că în acest mileniu, informația ne poate distruge. Implicit relațiile interumane au de suferit datorită tehnologiei și virtualizării excesive. Cât despre generațiile actuale și viitoare, sfatul artistului este simplu dar puternic în același timp: să nu uite să citească.

Născut la 6 ianuarie 1946, Stelian Țurlea are ceva din unicitatea celor născuți în aceeași zodie. Geniul neînțeles al lui Eminescu și atracția către folclorul românesc, iubirea pentru scris, împlinirea prin creație, se regăsesc în cărțile sale scrise la persoana întâi.

Va rămâne mereu cunoscut, pentru felul în care știe să creeze lumi noi, oferă emoții și suspans pe pâine, face copiii să viseze, face adulții să trăiască în regimuri pe care nu le știu și să caute mai adânc sensul vieții.

Totul pentru că scrisul îi face foarte mare plăcere.

Marius Leordeanu

Marius Leordeanu este unul dintre cei mai valoroși tineri cercetători pe care îi are România în acest moment. S-a format în SUA, unde a obținut titlul de Doctor of Philosophy in Robotics, CARNEGIE MELLON UNIVERSITY (care a dat 18 laureati ai premiului Nobel și alții 11 ai Turing Award), acesta fiind absolutul în informatică, alături de MIT, Stanford și Berkeley. După 10 ani petrecuți în State, a lăsat totul pentru a da un plus de valoare României sale dragi. În prezent este cercetător in vedere computațională (computer vision) și inteligență artificială la Institutul de Matematică “Grigore Moisil” al Academiei Române și conferențiar în departamentul de calculatoare de la Politehnica din București. Haideți să îl descoperim împreună pe acest om excepțional!

 

Din copilul minune al unui oraș de provincie în elita cercetării românești

Cu toate că Marius Leordeanu s-a născut în Cluj-Napoca, el se simte maramureșan până în măduva sufletului. A crescut și a trăit în Sighetu-Marmației până la absolvirea Colegiului Național Dragoș-Vodă în 1998.

Atunci când mă întorc pe aceste meleaguri, mă întorc acasă, aproape de sufletul meu, acolo unde îmi regăsesc prieteni dragi, locuri dragi, acolo unde mă regăsesc pe mine.

Marius s-a obișnuit cu locul 1 la mai toate concursurile la care a participat. Ani la rând a fost olimpic național, însă cele mai dragi premii îi sunt locul întâi pe țară la olimpiada de fizică, în clasa a șaptea, premiul oferit de Computer Research Association din SUA pentru cercetarea sa ca student undergrad la Hunter College, premiul Joseph Gillet de cel mai bun student din departamentul de matematică de la Hunter College și, nu în ultimul rând, premiul Grigore Moisil în matematică, acordat de Academia Română, pentru soluția pe care a găsit-o pentru problema “Unsupervised Learning for Graph Matching”.

Încerc să îmi trăiesc viața după o singură valoare, cât pot și după cum mă pricep. Încerc să fiu ceea ce iubesc pentru că știu că ceea ce iubesc e cu adevărat viu și are șansa de a merge mai departe, de a crește, de a se dezvolta. Iar ceea ce iubesc e mai ales în afara mea. Ceea ce iubesc în afară cheamă perechea de dinăuntru, pentru a se întâlni. Acesta e modul prin care pot să mă autodepășesc, să trec de limitele mele prezente. Iar odată ce am ajuns acolo unde mă întâlnesc cu ceea ce iubesc, simt că am ajuns în paradis.

 

Întrebările interioare l-au dus spre Computer Vision

De când se știe, a dorit să răspundă la întrebări precum: „Ce este conștiința?” sau „Cum e existența posibilă?”. Se uita în jurul său și vedea magie pură. Marius consideră că nu există o mai mare magie decât firescul și naturalul.

Ce este dincolo de mine, cum aș putea concepe ceva uriaș care include tot și din care fac și eu, minuscul fir de praf, parte? Tot ce vedem, tot ce percepem, percepem ca parte din ceva, dintr-un context și putem cuprinde cu mintea. Cum aș putea vedea ceva din care eu însumi fac parte?

Marius Leordeanu își amintește că era în anul trei de facultate când își căuta acea fereastră care să se deschidă în viața sa spre lumea cercetării. Era fascinat de miracolul vederii, care pe cât e de firească, pe atât de greu de explicat matematic și logic.

Atunci, un alt miracol s-a produs în viața sa. La universitatea sa, Hunter College, a ajuns un profesor tânăr, Ioannis Stamos. Tocmai își terminase doctoratul la Columbia University și a mers la Hunter să înființeze un laborator de vedere computațională. Marius l-a contactat imediat și a luat cursul lui de computer vision. Acesta l-a angajat imediat în laboratorul său, iar restul și-a urmat cursul natural.

 

Ce este vederea computațională

Computer vision este domeniul care studiază „vederea” din punct de vedere matematic și computațional, ca apoi să construiască mașini automate care să imite cât mai fidel vederea umană. Adică își propune să facă masina de calcul sau robotul „să vadă”.

Nu se pune încă problema practică de a construi calculatoare cu conștiință sau experiența vederii așa cum o avem noi, conștient și subiectiv. Însă în prezent Marius Leordeanu și echipa sa dezvoltă calculatoare controlate de algoritmi automați, care sunt în stare să învețe să recunoască vizual diferite clase semantice în imagini și video.

Când a început Marius să studieze computer vision, părea un domeniu al științifico-fantasticului. Era greu să îți imaginezi atunci cum ar putea un calculator să recunoască, de exemplu, o pisică într-o imagine complexă. Faptul că văzul este perceput ca ceva foarte natural, ne împiedică să înțelegem că, de fapt, vederea este poate cea mai complexă problemă a inteligenței.

Marius consideră că vederea nu este doar despre ceea ce pare a fi spațiu fizic, ci este și despre gânduri abstracte pe care le vedem interior. Când gândim, vedem ceva, ne percepem gândurile, acolo fiind conștiința noastră. Nici nu ne dăm seama că tot vedere e. Vederea este despre percepția propriilor noastre gânduri, lucru pe care cercetătorul îl exprimă foarte poetic: ”Orice cuvânt ascunde o poveste / Spusă cu alte cuvinte / Și atâtea povești apoi se unesc / Într-o singură minte.

 

Prezentul și viitorul vederii computaționale

Computer vision ajunge să aibă impact în cele mai îndepărtate zone ale industriei și activității umane, de la divertisment și uz casnic, până la medicină, agricultură, sectorul energetic sau protecția mediului. De fapt, nu există o activitate umană care să nu se poata bucura de vederea computațională. Și asta pentru că peste tot noi ne folosim de vedere.

Cel puțin în România, Marius este întru totul dedicat acestui domeniu. Își petrece majoritatea timpului făcând muncă de cercetare împreună cu studenții săi doctoranzi și masteranzi. La Politehnică, el e cel care a introdus cursurile de computer vision și introducere în robotică, la Masterul în Inteligență Artificială, cel mai bun astfel de program din țară.

Totodată, Marius Leordeanu coordonează mai multe grupuri de cercetare, ajută la cresterea unei comunități de cercetare și la formarea unei școli de inteligență artificială în România, care să se poată măsura cu cele de la nivel mondial.

Premiile din ultimul timp stau mărturie a eficienței acestui demers. În acea comunitate se organizează întâlniri săptămânale unde se dezbat ultimele descoperiri și progrese științifice din inteligența artificială, vedere computațională, învățare automatică sau robotică.

Marius Leordeanu

Mă numesc albastru” de Marius Leordeanu, o fascinantă călătorie prin mai multe domenii ale cunoașterii

Împreună cu Viorica Pătrăucean, Răzvan Pascanu și Doina Precup, cercetători de vârf în computer vision și machine learning la Google – DeepMind în Londra, organizează la Politehnică școala de vară Eastern European Machine Learning Summer School – EEML. Marius este organizator local al acestui eveniment, alături de colegul său de la Politehnică Traian Rebedea și doctoranda sa Elena Burceanu. EEML va fi în scurt timp cea mai performantă școală de vară dedicată inteligenței artificiale, din Estul Europei, fiind așteptați profesori și studenți de top din lume.

Alături de Elena Ovreiu, Marius se implică într-o a doua școală de vară, International Summer School on Imaging and Medical Applications – SSIMA. Aceasta este cea mai importantă școală de vară din Estul Europei aflată la intersecția dintre domeniul medical, tehnologie și inteligență artificială. Aici vor veni profesori și medici de renume din SUA, Europa și Israel. SSIMA se află la a cincea ediție, bazele sale fiind puse de către Elena Ovreiu alături de renumiții profesori Alfred Bruckstein de la Techion – Israel Institute of Technology și Bart Romeny de la Eindhoven Technical University.

 

Întoarcerea în România după 10 ani de carieră în SUA

După o perioadă foarte intensă de introspecție, Marius Leordeanu a decis să lase în urmă cariera prodigioasă de 10 ani pe care o avea în cercetarea din SUA și să se întoarcă în România. A știut că nu va fi ușor, dar a știut în același timp că va fi ceva special. Astăzi consideră decizia ca fiind una din cele mai bune pe care le-a luat vreodată.

Omul, în general, este cel mai fericit atunci când se apropie de natură, unde natura sa se regăsește în cea din jur. Or aici este natura mea cea mai autentică. Am știut de asemenea că România are nevoie de mine. Nu este vorba aici despre ce poate să îmi ofere mie România. România suntem noi. Este mai degrabă vorba despre ce putem noi să oferim României, adică să oferim celor din jur, nouă ca societate de oameni care muncesc și trăiesc împreună de sute și mii de ani.

Marius Leordeanu crede că dacă noi putem să facem cu iubire, devotament și dedicație sinceră ceva pentru această lume, atunci și lumea, în moduri pe care nu trebuie noi să le înțelegem, ne va oferi aceasta șansă de a crea condițiile prielnice. Nu trebuie să ne gândim doar la noi ca persoane, separate și singure, departe de ceilalți. Trebuie să ne vedem ca parte din ceva mult mai mare și mai frumos.

Dacă o celulă își face treaba în complexul mai larg al organismului, atunci și organismul va avea grijă de acea celulă. Acesta este principiul de funcționare al universului ca un întreg. Fiecare, oricât de mic, e o parte de neprețuit din lume și complementară ei. Fiecare are ceva de adus, doar să vrea. Fiecăruia i se va găsi un rol, doar să îl caute. Pentru fiecare există un destin care îl așteaptă, doar să îl aleagă.

 

Învățământul românesc văzut prin ochii lui Marius Leordeanu

Cercetătorul român e de părere că învățământul românesc ar putea fi mai eficient dacă i-am simplifica forma și am insista mai mult pe fond. Asta ar presupune mai puține reguli formale, iar cele care rămân să fie mai aproape de fundament.

Sistemul de educație românesc este încă prea complicat, cu prea multe hârtii și reguli care se schimbă aproape de la an la an. Încă la noi pare că se pune mai mult baza pe rezultatele pe hârtie decât pe cele reale. Dacă pe hârtie arată bine, atunci sistemul este mulțumit.

E important să încurajăm copiii să creeze și să îi lăsăm să iubească cunoașterea și descoperirea. Ar fi bine să îi forțăm mai puțin și să le iubim mai mult înclinația naturală spre a învăța ceea ce li se potrivește.

Pe de altă parte, e bine să le dăm un exemplu de muncă, pasiune, stăruință și sacrificiu, ca și ei să ajungă să aprecieze asta și să facă la fel. Prin exemplu mai degrabă decât prin reguli, să îi facem să iubească să muncească, să depună efort atâta timp cât el e în direcția unui vis, a unui scop mai larg, a unei viziuni.

Să îi învățăm că au dreptul și datoria să aibă un vis pe care prin muncă, devotament și pasiune să îl ducă la bun sfârșit. Așa vor fi fericiți chiar și în timpul călătoriei. Viața întreagă le va fi ca un vis, dacă își vor urma visul. Apoi să îi luăm în serios ca și ei să se ia pe ei înșiși în serios, e de părere Marius Leordeanu.

 

Colaborări cu firme prestigioase

Marius Leordeanu și-a pus inteligența la lucru pentru companii precum Google și Intel, cu care a colaborat deja la diverse proiecte. Alături de acestea sunt multe alte firme românești și străine cu care a avut parteneriate pe proiecte specifice.

În prezent are o colaborare frumoasă cu Bitdefender care susține un grup puternic de cercetare în computer vision și machine learning, oferind și burse de excelență celor mai buni studenți din domeniu. În acest proiect, Marius are în coordonare doi studenți și două doctorande, printre care se numără și Elena Burceanu, managera lor pe partea de inteligență artificială.

O altă colaborare frumoasă pe care o are de câțiva ani buni este cu Arnia, o firmă 100% românească de excepție în zona IT. Acolo Marius coordonează științific diferite echipe pe probleme de robotică și computer vision legate de conceptul de self-driving cars. Majoritatea celor ce lucrează la Arnia sunt foștii săi studenți la master.

Nu în ultimul rând, Fordaq este o companie internațională cu care a dezvoltat prima aplicație inteligentă pentru smartphone ce recunoaște și măsoară anumite tipuri de lemne din imagini. Au reușit să obțină împreună un patent submis în SUA și în prezent au început să vândă primele licențe pe piața internațională.

 

Latura artistică a lui Marius Leordeanu

A scris până acum două cărți total diferite de ceea ce face el profesional. Este vorba de un volum in versuri, „Povestea unui cuvânt”, și unul în proză, „Mă numesc albastru” (apărut la editura Valea Verde). Când îi mai rămâne timp și are dispoziția necesară, compune sau cântă muzică electronică la sintetizator.

Chiar dacă aceste cărți vorbesc într-o limbă diferită de cea a cercetării, ele spun aceeași poveste a sufletului lui Marius Leordeanu.

Încerc să sparg ziduri și să construiesc poduri. Vreau să leg zone aparent îndepărtate ale trăirii omenesti și să le găsesc limba comună. Cu cât legăm și armonizăm mai bine „adevăruri” ale existenței noastre de pe mai multe planuri, cu atât ne apropiem mai mult de povestea coerentă care să le cuprindă pe toate. Povestea cea mai cuprinzătoare și cea mai coerentă este și cea cu șansele cele mai mari de a fi adevărată. Nu putem ține separate știiința și arta. E o muzică în toate, trebuie doar să învățăm să o ascultăm și apoi să învățăm să o vorbim.

Muzica este pentru Marius un adevăr al sentimentelor după ce cuvintele au fost lăsate în urmă. Nu demult a avut ocazia să compună muzica pentru emisiunea Romania Veritabilă realizată de Cristina Soloc, acum în derulare la TVR1. În plus, de abia așteaptă să compună coloana sonoră a unui film de lung metraj, moment pe care îl simte foarte apropiat.

Marius Leordeanu

Pentru final, cercetătorul, poetul, scriitorul și compozitorul Marius Leordeanu ne lasă o poezie de-a sa, cu rolul nu doar de a ne încânta, ci și de a ne reda speranța pe care unii și-au pierdut-o.

„Există speranță,
există tot timpul o șansă
să fie din nou prima dată,
căci timpul nu a trecut!
Deschide fereastra și vezi,
se-așterne cu stele pe cer,
Când una e unde ești tu,
iar alta e chiar la-nceput.

Cum e să respiri infinitul?
în piept să ai tot,
Și sub pleoape să fii
cu tot ce-ai avut?
În noapte să ai toata viața
și-o stea nevazută să-ți poarte
norocul de sus de-unde încă
tu nu te-ai născut.”