Articole

Mircea Ivanof

„De-a lungul vieţii fiecare persoană își caută un drum. În copilărie visează să fie ceva sau cineva. În adolescență are alt punct de vedere. În tinerețe apare o nouă viziune. Ca adult își dă restart. La bătrânețe regretă sau se bucură de viața pe care a trăit-o. Bine, scenariul nu se potrivește oricui. Fiecare fiinţă umană are propriul drum”… Așa consideră Mircea Ivanof.

 

Cine este el? Restaurator, artist, părintele Ermin de la mănăstire, așa cum a fost hirotonisit (în perioada cât a stat la mănăstire, timp de 6 ani), scriitor, specialist în dezvoltare personală, orator, specialist în marketing și management, autodidact – așa spun „referințele” despre el. Care dintre toate e de fapt și care e profesia lui, rostul lui în viață, aflăm imediat, înainte de a vorbi despre noua lui carte – ”Ikigai”. Deși spune, râzând, că prima lui carte publicată – Jurnalul celor 9 fericiri “este cartea care mă precede: este mai cunoscută decât mine!”.

Profesia mea? Eu spun că sunt life-designer. Iar aici las libertatea fiecăruia să interpreteze acest termen. Dar pot spune că sunt scriitor. Pentru că trăiesc din scris și trăiesc bine.

Mircea Ivanof mai spune că drumul lui a fost sinuos, plin de neprevăzut – pe care l-a și îmbrățișat – și de-a lungul lui a întâlnit multe persoane asemenea lui, care au refuzat să trăiască în ”brief-uri” și ”trend-uri” creându-și propriul drum. Astfel, a fost oarecum încurajat să trăiască viața pe care a trăit-o, să experimenteze, să exploreze…

Și asta voi face până la sfârșit. Fiecare situație, fiecare ”job”, fiecare persoană din viața mea au lăsat o amprentă, mai mult sau mai puțin vizibilă. De aceea nu pot spune care dintre acestea au avut o influență mai puternică. La data când m-am confruntat cu ele, da, au avut un impact puternic, dar acum, privind în ansamblu, toate acestea m-au construit în mod egal și nu le pot ierarhiza. Rostul meu, iar de acest rost este legată și menirea mea (misiunea), este să fiu fericit. Pentru mine fericirea înseamnă echilibru cu mine însumi. Adică să merg prin viață frumos, elegant și asumat.

 

Arta de a fi liber, în viziunea lui Mircea Ivanof

N-ar sfătui pe nimeni să urmeze o viața ca a lui. Pentru că fiecare dintre noi avem abilități diferite. El, spre exemplu, a citit enorm. Așa a construit acolo unde studiile nu au avut niciun fel de impact. Astăzi, nu mai citește ca odinioară. Doar o carte la 3 zile…

Îl întreb cum i-a fost copilăria (nu renunț la una dintre frumos-obsedantele mele întrebări pentru intervievați) și cum de e și restaurator.

Copilăria mea a fost frumoasă, în mare. În sensul că… parcă în perioada aceea copiii nu erau atât de frustrați ca acum. Da, copiii de acum sunt, oarecum, mult mai inteligenți decât eram noi, dar aici vorbim de inteligența cognitivă. La capitolul inteligență emoțională, cred că noi stăteam mult mai bine, pentru că interacționam foarte mult unii cu alţii, în mod real. Nu am restaurat biserici. Am restaurat frescă la o mânăstire ortodoxă. Lucram într-un atelier de vitralii și așa mi s-a ivit ocazia să ajut – inițial – la restaurarea acelor fresce, apoi să le restaurez singur

Face parte, după cum afirmă – dintr-o generație de privilegiaţi: generația care dispune de atât de multe lucruri pe care strămoșii noștri nu le-au avut. Mircea Ivanof consideră că unul dintre cele mai mari cadouri pe care contemporaneitatea ni-l oferă este acela de a ne fi născut liberi. Și de a avea dreptul de a decide cine vrem să fim şi ce vrem să facem cu propriile noastre vieţi.

Mai spune el că libertatea unui om este dată de posibilitatea de a decide. Şi în special de a decide să fie fericit. Si că ciudat este faptul că aproximativ 60% din oamenii care trăiesc pe acest pământ suferă de depresie și de forme de tulburări emoționale. Şi cine ştie câţi alţii nu sunt încă diagnosticaţi…

Majoritatea acestor oameni trăiesc în țări considerate a fi pozitive, civilizate, cu standarde de viață ridicate, precum Danemarca, Norvegia, Suedia, Singapore, Coreea de Sud, Finlanda, Olanda, Belgia, Germania etc. Și atunci, dacă avem atâtea privilegii, de ce sunt aşa de mulţi oameni nefericiţi? Aceasta e întrebarea pe care o adresează Mircea pe blogul său și pe care i-o adresez eu acum lui!

 

Acea stare de echilibru…

Mircea răspunde, sistematic. Mai întâi subliniază că problemele cu care se confruntă „lumea civilizată” sunt legate de lipsa valorilor morale și spirituale. Se vorbește foarte mult de pace, libertate și iubire necondiționată, dar nimeni nu și le asumă.

Majoritatea oamenilor au impresia că pacea este lipsa războiului, dar ea înseamnă de fapt armonie interioară; ei consideră ca a fi în siguranţă înseamnă să fii liber, însă libertatea înseamnă să îți asumi și faptul că poţi genera haos – în realitate, simţământul siguranței îngrădește foarte mult libertatea; iar iubirea necondiționată este un ideal la care nu a ajuns nimeni, pentru că omul încă nu este capabil să se iubească pe sine într-un mod constructiv.

Cât privește fericirea, Mircea afirmă că ea este legată de acea stare de echilibru între cele 9 planuri pe care noi – ca ființe umane – ne dezvoltăm: fizic, mental (intelectual), emoțional, spiritual, familial, social, cultural, profesional și financiar. Majoritatea oamenilor investesc enorm în unul sau mai multe dintre aceste planuri, dar nu în toate. Și astfel apare un dezechilibru.

 

Pasiunea, misiunea, profesia și vocația

Îl mai întreb de ce această carte – “Ikigai” acum, în România.

Studiez cultura japoneză de 24 de ani. Am fost fascinat de evoluția mentalității lor, în timp. ”Ikigai” e un termen la modă, folosit de foarte mulți formatori, dar puțini îl înțeleg. Nici japonezii nu-l mai înțeleg. Chiar am vorbit cu un grup de japonezi veniți, ca turiști, în România și mi-au sugerat să traduc cartea în japoneză și să predau ikigai în Japonia.

În România există acest concept, dar dezvoltat pe altă filieră. Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Brâncuși și alţii vorbesc despre acest concept, dar în alţi termeni: „rostul și menirea vieţii”. Și Dan Puric vorbește despre rost, dar merge într-o direcție oarecum exclusivistă. Japonezii, în schimb, sunt foarte mentali. La ei lucrurile trebuie să fie logice ca să aibă sens. De aceea, la ei, orice idee funcționează. Dacă nu funcționează, nu „merge și-așa”.

Mircea are o teorie despre cum să ne găsim propriul Ikigai. Dar… Ne putem găsi într-adevăr acest propriu Ikigai? Cât e vorba despre eul nostru pierdut și pe care îl putem regăsi?

Propriul Ikigai are legătură cu 4 aspecte:

1. Ceea ce tu iubești, ceea ce îți place să faci, ceea ce te face să te simți confortabil;

2. Abilitățile tale (fizice, mentale, emoționale, sociale, spirituale și profesionale) pe care e bine să ți le cunoști.

3. Ceea ce comunitatea are nevoie de la tine – rolul tău social;

4. Pentru ce poţi fi plătit.

Combinațiile dintre aceste 4 aspecte generează cei 4 stâlpi ai Ikigai-ului: PASIUNEA, MISIUNEA, PROFESIA și VOCAȚIA. Și de aici se dezvoltă o întreagă filosofie de viață. Eu cred că Sinele nostru superior nu se pierde niciodată. Fiecare experienţă ne apropie mai mult de el. E necesar să conștientizăm în ce fel

Mircea spune că, atunci când intră în starea de flux, scriind, poate sta zile întregi nemâncat. Iar una din cărțile scrise în această stare e chiar cartea de față. Nu există o explicație logică pentru această stare, care apare la orice persoană dedicată misiunii sale. Și care apare nu doar la scris, ci în orice act creativ.

Mereu a simțit că există undeva o verigă lipsă, în lanțul dezvoltării personale. Nu a putut-o defini. Până când s-a întâlnit cu expresia ”ikigai”. A studiat mulți ani subiectul, apoi a încercat să adapteze acest sistem de gândire la modul nostru de a fi. Și așa a ieșit cartea ”Ikigai”…

 

Mircea Ivanof: „Menirea mea este să fiu echilibrant”

Mulți cred că, dacă te înfășori în pături tricotate și achiziționezi mobilierul și decorațiuni vesele – hygge – este tot un soi de ikigai. Dar nu e chiar așa. Care e deosebirea? Căci mulți confundă ikigai cu hygge…

Hygge este mai degrabă un mod confortabil de a trăi viața, în exterior. Ikigai are legătură cu resursele noastre interioare. Combinând cuvintele japoneze iki, adică viață și gai, care înseamnă valoare, efect, sau motiv, ikigai este legat, în esență, despre găsirea rostului și a menirii, în viață.

Mircea Ivanof

„Tu ți-ai găsit menirea în viață?” –  îl întreb.

Da. Sunt fericit, echilibrat. Ăsta e rostul meu. Iar menirea mea este să fiu echilibrant. Și am reuşit, oarecum: prin cărțile mele, prin felul meu de a fi, prin conferințele și atelierele pe care le susțin, prin evenimentele pe care le organizez

Bun. Crede că românii și-au găsit menirea în viață? Ce mai au de găsit, de rezolvat? Ce mai avem noi de rezolvat pe acest Pământ?

În esenţa, românul are nevoie să facă pace cu sine. Pentru asta trebuie să se respecte: să respecte viața din el și din jurul lui, să iubească: să se iubească, să se ierte și să ierte, să fie liber și să respecte libertatea celor din jur, să fie fericit și să contribuie la fericirea celor din jur

Mai zice Mircea Ivanof că, dincolo de aparențe, cei mai mulți oameni, în ciuda faptului că se înconjoară de o atmosferă pozitivă, viața lor e ca o alergătură în cerc. Ceea ce este destul de frustrant. Ce e de făcut? E Ikigai acea salvare a omenirii de ea însăși?

Nu știu dacă Ikigai este soluția ieșirii din cerc. Dar poate fi un prim pas. Sau ultimul. Cred că asta depinde de la persoană la persoană. Nu pot vorbi în numele omenirii. Dar pot vorbi în numele meu😊.

 

Maria Mazilu
Maria Mazilu a studiat Dreptul și a lucrat 15 ani ca lichidator de societăți comerciale, la biroul său de insolvență. În urma unei călătorii în Asia, s-a redescoperit pe sine și sensul existenței sale, amintindu-și de cel mai bun prieten al său care nu a părăsit-o niciodată, scrisul!  Experiența asiatică a determinat-o să renunțe la carieră și să-și creeze blogul mazy.ro – Povești din realitate, unde a scris articole despre experiențe din viața de zi cu zi, dar mai ales din călătorii. Au urmat lansarea cărții „Frământările unui pisoi salvat”, iar acum a dat naștere unui proiect personal, Valenciana.ro – Ghid pentru siesta și fiesta, un ghid virtual dedicat orașului Valencia.

 

Citind-o foarte mult pe Maria Mazilu atât pe blogul ei personal, cât și pe Catchy sau pe pagina de facebook, am reușit să îmi dau seama despre faptul că este un om 100% autentic, sensibil, deschis, un iubitor de animale plin de empatie, o curajoasă care a sfidat de multe ori inimaginabilul în călătoriile sale. Un om cu experiențe extraordinare de viață, care merită aprofundate cu mare atenție.

Înainte de a-ți răspunde la întrebări, vreau să îți mulțumesc pentru oportunitatea oferită, de a mă aduce în centrul atenției, dar și să salut cititorii: „Bună ziua și bine v-am găsit!” Din anumite puncte de vedere sunt pe modelul clasic și nu pot să înțeleg de ce apelarea pe messenger sau whatsapp exclude salutul! În cazul de față mi se pare că se va crea o apropiere destul de intimă și personală, cititorii vor intra puțin în casa mea (în sensul de viață) și atunci mi se pare firesc să îi întâmpin cu un salut.”

Să îi spunem deci Mariei: „Bună ziua și bine te-am găsit, Maria! Ne bucurăm să te avem alături și să conversăm cumva câte în lună și în stele, la o ceașcă virtuală de vorbe și prietenie!”

 

Copilul și tânăra Maria Mazilu

Maria Mazilu s-a născut la Sinaia, „deoarece la Bușteni nu erau locuri libere la maternitate”. Până la 7 ani, a crescut la Bușteni, la bunica din partea mamei.

Maria se declară un fel de Mowgli modern, pe variantă feminină, ceea ce înseamnă că a crescut foarte aproape de natură și asta și-a pus amprenta pe felul său de a fi.

Casa bunicii mele era la marginea pădurii, lângă un râu, la poala Vârfului Caraiman. Nu am avut parte de alte animale decât un câine în lanț, cum era în anii ’70 și o pisică în casă, dar proximitatea pădurii unde ne jucam de-a războiul sau de-a nemții în poieniță, plimbările lungi de pimăvară când mergeam cu bunica la cules de fragi, cântatul păsărelelor dimineața (bunica îmi deschidea geamul să le aud), sunt lucruri care n-au rămas doar frumoase amintiri, ci au devenit parte din mine.

Cam ca aproape toate poveștile copilăriei de atunci și Maria avea să fie luată de părinți de la bunici, la vârsta de 7 ani, ca să meargă la școală. Ea, fetița crescută în natură, urma să se mute de tot în București, un loc plin de betoane unde copiii se jucau pe asfalt, printre blocuri. 

Nu mai era verdeață, de fapt nimic din lumea pe care o știam, nu se regăsea acolo! Atunci am trăit o dezrădăcinare, care m-a afectat toată viața. Pentru mine Bucureștiul a fost o cușcă în care mi s-a frânt libertatea!

A rămas foarte legată de Bușteni și Mamaie, cum îi spune bunicii, astfel că a revenit la ea în absolut toate vacanțele, inclusiv în vremea studenției și mulți ani după. Mamaie este mentorul ei spiritual, moral și sufletesc. Chiar și astăzi, este locul în care simte cele mai puternice emoții. Se simte ocrotită, fericită, fără a avea un motiv anume.

În București a urmat gimnaziul, apoi Liceul ”Gheorghe Lazăr” și Facultatea de Drept a Universității București.

 

Jurnalistică sau Drept?

Povestea interesantă începe de aici. Astfel, Maria avea înclinații literare încă din adolescență: în timpul liceului a mers la cenaclul literar ”Săgetătorul” sau la olimpiade de limba și literatura română. După treapta a II-a a optat pentru secția de Uman a liceului, iar când a venit vremea facultății, a schimbat brusc direcția și a ales Dreptul.

Dacă la prima încercare, când se luptase cu 14 concurenți pe un loc, nu fusese pregătită (se cerea și istorie, materie care nu-i era dragă deloc și pentru care se pregătise doar cu 4-5 luni înainte), la următoarea a reușit să înlăture cei 18 cu care concura pe un loc.

Această pauză a avut și o parte bună, deoarece în răstimpul dintre cele două admiteri a ajuns să colaboreze printr-o întâmplare frumoasă la canalul România Tineret. Într-o zi, Doamna Geta Adam, redactor la canalul România Tineret, s-a plâns mamei Mariei (angajată la Serviciul Fonotecă al Radiodifuziunii Române) că a rămas fără invitat într-o emisiune. Povestindu-i, doamna Adam și-a amintit de Maria și talentul său la scris.

Maria Mazilu a fost astfel invitată să intre în direct la emisiunea cu tema „Eva la 19 ani”. A trebuit să pregătească un eseu pe tema asta, emisiunea a fost un succes, iar ea a rămas acolo pentru următoarele luni.

Oamenii voiau să vorbească cu mine, să îmi spună despre ei. Pe adresa redacției mi-au venit sute de scrisori de la oameni, oameni maturi, nu adolescenți, care îmi povesteau supărările lor. Erau din diferite zone și orașe ale țării. Parcă văd și acum scrisoarea unui domn din Basarabia, care îmi povestea cum își pierduse fratele în război și mă ruga să îl ajut să îl găsească. Atașase și o poză veche, îngălbenită, cu fratele când era mic.

Deși s-a gândit că i-ar fi plăcut să aibă o astfel de meserie, nu și-a pus problema să dea la Jurnalistică.

 

Lecțiile învățate din partea negativă a vieții de antreprenor

La patru ani de la absolvire și fără niciun fel de experiență managerială, Maria Mazilu a pus bazele propriului birou de insolvență. 15 ani a trăit pe propria piele multe din situațiile neînțelese ca angajat. 

Am luat totul de la zero. A fost un zero absolut pentru că m-am lansat într-un domeniu aflat el însuși la început în România. Nu aveam practică din care să mă inspir în aplicarea legii, procedura abia atunci se punea pe picioare. Am participat la redactarea primei Legi a insolvenței (64/1995), ca și la actele constitutive ale asociației de profil. Că a fost greu, este puțin spus. Parte din dificultatea situației o poate înțelege doar cineva care a trecut prin așa ceva. Și ca să fie lucrurile și mai grele, că se pare că mie așa-mi place, am făcut singură totul, ani buni.

Fiind la început, singură, Maria se zbătea să facă rost de clienți. Îndeplinea procedura, atât scriptic, cât și al cercetării pe teren și al prezenței în instanță și se ocupa și de contabilitate. Judecătorii, singurii care te puteau numi în dosare, adică să îți dea clienți, nu prea se uitau la ea. 

Locuiam cu chirie și chiar dacă biroul meu era la mine în garsonieră, tot aveam de acoperit cheltuieli lunare. Am avut noroc că locuiam în garsoniera vărului meu care mă lăsa să îl plătesc o dată la câteva luni și că părinții mei nu țineau cont de interdicțiile impuse de mine (nu voiam să accept niciun fel de ajutor) și îmi aduceau mâncare. Altfel, nu știu ce aș fi făcut. De multe ori am vrut să renunț, nu vedeam nicio perspectivă.

După 4 ani, și-a permis primul colaborator. Era student. Atunci a fost și momentul în care Maria a înțeles responsabilitatea sa față de angajatul ei. Pe lângă motivația principală a muncii fiecăruia, banii, ea și-a dorit să fie un exemplu bun, să îl motiveze. Așa și-a amintit lucruri citite în cărți motivaționale și aplicându-le, a reușit să crească o relație sănătoasă angajat-angajator.

Maria a continuat să se zbată pentru a-și crește și mai mult reputația, pentru a obține lucrări. Cu timpul, biroul a crescut și s-a format o echipă faină, al cărei unic scop a fost binele și succesul afacerii.

Maria Mazilu

Trecuseră vreo 10 ani de când întemeiase biroul, când a simțit primele semne de nemulțumire. În pofida satisfacțiilor profesionale, nu se regăsea în ceea ce făcea. Simțea că nu mai are niciun control asupra vieții sale.

Ce a contat cel mai mult a fost faptul că îmi lipseau bucuria și emoția de a face. Prin specificul meseriei, dar și al faptului că eram antreprenor, eram prinsă într-un lanț fără sfârșit al problemelor care necesitau rezolvarea mea, al unor oameni care, de cele mai multe ori, depindeau de mine și deciziile mele. Fiecare lucrare nou intrată aducea noi și diverse probleme. Nemulțumirea mea veche de a nu avea lucrări se transformase în cea de a nu mai avea un timp al meu.

 

Despre cum o călătorie ne poate schimba întreaga viață

Și atunci, în acele clipe, a venit cumva și revelația Mariei. Într-o seară obișnuită, când își făcea exercițiile pe bicicletă în fața televizorului, dintr-o dată s-a văzut în sticla acestuia ca-ntr-o oglindă:

Eram un bou care trăgea la jug și lăsa o brazdă în urma lui, fără să știe pentru ce și fără să aibă vreo satisfacție.

A început să caute răspunsuri la întrebările, stările și nemulțumirea ei. Își dorea altceva, dar nu știa ce. Se simțea epuizată, îngrijorată că nu avea nicio pasiune sau abilitate căreia să se poată dedica. 

Și pentru că biroul începuse să funcționeze chiar și fără prezența ei, a început să călătorească. Citise prin cărți că în astfel de momente e bine să faci ce-ți place. Au fost călătorii scurte, aproape de casă, apoi tot mai departe.

În Asia de Sud-Est mi s-a întâmplat ce nici nu visam: m-am regăsit. Fără să urmez vreun retreat, fără să iau parte la vreun curs de yoga, fără să fac nimic special. Îmi trăiam experiențele descoperirii de turist. Copleșită fiind de atâta natură, liniște, sălbăticie, de-a lungul șederii mele am început să scriu impresii pe facebook. Era 2014, rețeaua nu ajunsese la popularitatea de azi, dar pentru mine era modalitatea cea mai simplă de a-i face și pe alții părtași la ce trăiam.

Postările Mariei au început să fie foarte citite. Schimbarea a venit în momentul în care Brad Florescu, românul care cu ani în urmă își lăsase jobul și plecase din țară doar cu o valiză pentru a trăi și explora Thailanda, îi urmărea postările pe facebook. După ce călătoria ei s-a încheiat, a întrebat-o dacă nu vrea să scrie un articol despre toată experiența sa?

Articolul „Două luni în Asia. Ieșirea din labirint” publicat pe Tedoo.ro a fost lung dar de mare succes. Maria îmi povestește cum, din cauza numărului mare de vizitatori, a căzut serverul de două ori în câteva ore! A fost momentul declanșator care a făcut-o să renunțe complet la meserie și și-a lansat propriul blog. Acestea erau lucrurile care îi făceau cu adevărat plăcere – scrisul și călătoriile!

Am mai avut nevoie de aproape doi ani de zile ca să renunț la birou. Aveam o răspundere, nu puteam lăsa oameni și lucrări baltă pur și simplu. Iar de ușor nu a fost ușor pentru că am întâmpinat și oarece rezistență din partea părinților. Doar că nu am vrut să aud pe nimeni! Uitasem cât de grele sunt începuturile, important era să fac ce-mi place. Am avut nevoie de un ocol mare prin viață ca să ajung la mine. Îmi place să spun: „lung a fost drumul către mine!”

 

„Frământările unui pisoi salvat”, cartea cu două chipuri și o surpriză desecretizată

„Frământările unui pisoi salvat”, prima sa carte, este doar aparent cu și despre pisici. Încă de la lansare, Maria Mazilu a prezentat-o ca pe o carte cu două chipuri: pentru copii, o istorie cu pisici, plină de tâlcuri, pentru adulți, povestea unor îndoieli și căutări personale. 

S-ar putea crede și că a folosit pisicile pentru că ele conduc internetul și sunt un produs de succes, dar este complet fals. Cartea nici măcar nu a fost premeditată, ea scriindu-se cumva aproape singură, ca urmare a unor căutări personale ale Mariei.

În capul meu, vorbesc cu animalele de mică. Primul pisoi pe care l-am avut la București a fost când aveam 19 ani și chiar vorbeam cu el. Părinții râdeau de mine, îmi spuneau că Thomas nu înțelege, că mă prostesc, dar nu m-a afectat. Asta era convingerea mea. Când am avut cei trei pisoi în preajmă, povestea s-a legat de la sine. La început sub forma unor postări pe facebook, într-un miniserial intitulat „Jurnal de bonă”. Părinții plecaseră pentru câteva zile și mi-i lăsaseră în grijă. Interesant cum ei, care cu ani în urmă râdeau de viziunea mea asupra animalelor, ajunseseră să îi trateze pe Grigore, Ilie și Bumbi ca pe niște copii. Aveau paturile lor, cu așternuturi făcute din cârpe, saltea din burete îmbrăcat, noaptea nu dormeau afară. Prietenilor de pe facebook le-au plăcut relatările mele cu cei trei, așa că m-au îndemnat să scriu o carte. În nici 3 luni, m-am apucat de ea.

Pentru cei care nu au citit „Frământările unui pisoi salvat”, am să prezint pe scurt, personajele principale. Trei pisoi au fost aruncați în albia unui pârâu și salvați de părinții Mariei. Primii au fost Grigore și Ilie care aveau doar câteva zile, erau mici cât o palmă, nu aveau nici ochi. La o distanță de doi ani și jumătate – Bumbi, care după estimările medicului veterinar avea aproape două luni.

Bumbi era extrem de speriat, plângea de răsunau împrejurimile. Cu cât tatăl Mariei încerca să se apropie mai mult de el, cu atât mai mult Bumbi se îndepărta. Se suise într-un pom de pe malul apei și deși îi era foame, nu se lăsa ademenit.

Ca să îl prindă, tatăl Mariei s-a suit și el într-un pom apropiat, din care era să cadă. Până la urmă a reușit să-l prindă și să-l aducă acasă, unde a fost acceptat de îndată de ceilalți doi. Aceasta este partea reală a cărții, ne spune Maria zâmbind.

Maria Mazilu

Maria Mazilu și celebrul Bumbi

Pentru că umanizez foarte mult animalele, văzându-l pe Bumbi cel negru, cum este și se comportă, l-am asemuit mie în vremea copilăriei și a adolescenței. Așa că am făcut din el personajul central, iar în blana lui m-am ascuns eu, cu fricile, îndoielile, nesiguranțele și căutările mele. Atât în realitate, cât și în carte, Ilie și Grigore sunt familia lui pisicească, dar ei nu sunt corespondenții părinților mei. Ilie are multe din trăsăturile bunicii mele, dar în fiecare dintre ei se regăsesc bucăți mari din mine. Spre surprinderea cititorilor, voi recunoaște că cei trei pisoi nu sunt ai mei. Ei sunt ai părinților, care i-au salvat și crescut, iar eu, am dorit să scriu această carte, deoarece a fost ceva care a venit de la sine. A devenit însă un succes în mediul online și un debut al meu în plan scriitoricesc.

 

Maria Mazilu și povestea ei de dragoste, Valencia

Momentan, Maria Mazilu trăiește în Spania, mai precis în Valencia, unde s-a mutat în iulie 2016. A făcut o pauză de un an și ceva pentru a-și lansa și promova cartea.

A revenit în Valencia în toamna anului 2018. Aici este implicată într-un nou proiect personal, un ghid virtual dedicat orașului Valencia.

Proiectul s-a născut din dorința de a aduna la un loc informații folositoare celor care vor să viziteze orașul sau care vor doar să afle informații utile și frumoase despre el.

De asemenea, Valenciana își propune să promoveze destinații, tradiții și evenimente din cadrul comunității și despre care ghidurile turistice vorbesc mai puțin.

Călătorind am învățat foarte multe lucruri despre mine. La primele scunfundări am învățat că atunci când am o frică, soluția nu e să fug de ea, ci să o țin de mână și să o înfrunt, făcând fix acel lucru. Ascensiunea pe Muntele Kinabalu, 4095 m, în care am plecat nepregătită din toate punctele de vedere, m-a învățat cum să rezist atunci când simt că nu mai pot. A fost pentru prima dată în viață când am fost aproape să cedez psihic. Atunci am inventat și expresia: chiar și atunci când nu mai poți, tot poți puțin! Să fiu perseverentă dacă îmi doresc cu adevărat ceva, chiar și când realitatea îmi este potrivnică, am învățat din întâmplarea cu delfinii în Marmaris, Turcia.

 

Cuvânt de încheiere

Cu Maria Mazilu ne vom regăsi cu siguranță în alt reportaj sau articol. Atât de multe lucruri frumoase mi-a relatat ea aici, încât nu aș avea cum să le pot scrie pe toate. Așa că, le voi scrie altă dată.

Maria Mazilu este exemplu acela clar ca lumina zilei, de voință, perseverență și viziune. Deși aproape nimic planificat, alegerile ei au așezat cumva aproape perfect un puzzle poate prea împrăștiat până atunci.

Concluzia? Maria Mazilu continuă să fie un avocat. Al ei. Al vieții, fericirii și bunăstării sale sufletești, morale, spirituale, materiale, pentru care pledează aproape perfect.

Este de asemenea un antreprenor sclipitor. Știe să stipuleze cumva, aproape involuntar, momentul cheie și face pasul în față, fără nicio temere. Un vizionar frumos, care iubește oamenii, pisicile, animalele, natura și călătoriile. Numai pentru atât și tot merită să îi călcați pragul virtual!

Ligia Pop
Ligia Pop este consultant în nutriție raw food, autor a 8 cărți de sănătate, din care una a câștigat în anul 2014 „oscarul” din literatură la Gourmand World Cook Book Awards, dar și fondator al Asociației – P.A.T.R.U. Ligia este de foarte mulți ani un brand de renume în domeniul alimentației raw food din România, ea impunându-se în acest domeniu chiar și la nivel internațional.

 

Ligia Pop, un brand în lumea raw food

Cei care nu au auzit încă de Ligia Pop, deși îmi este foarte greu să cred acest lucru, ar trebui să știe despre ea că la 40 de ani are deja 9 cărți publicate și peste 1500 de apariții în presă, în România și străinătate.

O personalitate în domeniul alimentației raw food, mamă, soție, autor, raw chef, consilier nutrițional, gazda show-urilor “Ligia’s Kitchen” și „De Vorbă cu Ligia”, ea este și fondatoarea și organizatoarea expozițiilor raw food naționale “Raw Generation”.

Alături de cărțile despre raw food, Ligia Pop a publicat și o metodă inovativă de pian, deoarece este licențiată în muzică, de Universitatea de Arte “George Enescu” din Iași și a fost profesoară de pian. 

În noiembrie 2011, Ligia a câștigat programul YouTube Next Chef, aflându-se printre cei 16 câștigători din lume. Acest program este organizat de Google și este mediatizat în întreaga lume, cu precădere în SUA.

 

Cine este Ligia Pop, dincolo de aceste titluri

A copilărit în Dobrogea și toată viața și-a dorit să îi ajute pe cei de lângă ea, cu și prin toate informațiile pe care le descoperea. Dragostea pentru un stil de viață echilibrat și sănătos i-a fost insuflată de tatăl său, care avea tone de cărți din domeniul naturist. Le-a descoperit de la 11 ani și a început să citească, cu mare pasiune, tratate întregi de medicină naturistă, la vremea respectivă bătute la mașină.

Cu toate acestea, a urmat Universitatea de Arte și a fost profesoară de pian. Prin 2009, și-a dat seama că, pe lângă muzică, își dorește să facă mai mult cu toate informațiile acumulate. De atunci a început efortul de a promova în România o viață echilibrată, indiferent de alimentația urmată de cineva.

Ligia spune că totul s-a întâmplat la momentul potrivit. Românii de pretutindeni, dar și străinii, au reacționat neașteptat de frumos, cu inima larg deschisă, fiindcă au realizat că absolut toate informațiile puse la dispoziție vin în ajutorul lor.

 

Nu am avut intenția niciodată să devin un lider în domeniu, însă faptul că am oferit mereu cu inima deschisă noutățile în domeniu, implicarea, și abordarea mea flexibilă față de cei din jur, înțelegerea nevoilor oamenilor și dragostea pentru ei, a fost liantul care a făcut ca totul să ia o astfel de amploare. A iubi ceea ce faci este cel mai important lucru. A da totul din tine, chiar și când nu ai alte așteptări, în cazul meu, răspunsul la mii de mesaje în mod voluntar în toți acești 10 ani, dragostea pentru cel de lângă tine și dorinta de a ajuta, fac orice vis să devină realitate.

 

Cum a luat naştere Raw Vegan Mall?

M-am uitat la nevoia noastră, adică, într-o piață atât de vastă, e greu să alegi produsele potrivite familiei tale. Noi am ales să aducem pe Raw Vegan Mall, doar produse folosite de noi, care au o înaltă calitate, tocmai pentru a scuti foarte multă lume să își piardă timpul făcând tot felul de research. De asemenea, există în magazine produse cu bulina „Produs recomandat de Ligia Pop”, care fac și mai ușoară viața celor care fac cumpărături în magazine fizice, dar și online.

Datorită faptului că și-a câștigat încrederea oamenilor, prin calitatea și corectitudinea informațiilor furnizate dar și a produselor recomandate, clienții magazinelor naturiste au ajuns să ceară produsele cu „fața” Ligiei Pop. Mulți dintre ei spun că este o ușurare pentru ei, deoarece acest lucru îi scutește de căutări inutile și de banii irosiți pe alte produse, de care nu știu și despre care nu sunt siguri că ar fi bune, sau ceea ce caută ei.

 

De la raw food la salvarea patrimoniului prin intermediul Asociației – P.A.T.R.U.

Și cum omului bun îi stă bine cu implicarea, Ligia și soțul ei au demarat proiectul P.A.T.R.U., prin care doresc să salveze monumentele istorice și de patrimoniu din Ardeal.

Pe lângă tot ceea ce facem, fiindcă ne-au stat pe inimă monumentele istorice din Ardeal, unde locuim, ne-am dorit să ne aducem și contribuția în acest sens. Am renunțat la vacanțe în străinătate, la concedii de orice fel, iar banii economisiți și câștigați, îi investim pentru salvarea cetății fortificate din Pelișor, județul Sibiu, care dacă nu ar fi primit atenție, s-ar fi prăbușit. Lângă ea avem și fosta casă parohială pe care la fel o renovăm tot noi și niște monumente istorice unice prin valoarea și frumusetea lor. În general toți ne plângem că se prăbușesc monumentele, că nimeni nu face nimic, însă, iată, noi am ales să ne implicăm. Dacă fiecare din noi și-ar lua câte un proiect din acesta de suflet, totul s-ar schimba, ați vedea. Țara s-a schimba!

Și într-adevăr, Ligia Pop a rostit un adevăr foarte dureros. Acela al lipsei de implicare al cetățeanului de rând în tot ceea ce îl înconjoară. Românii așteaptă foarte mult ca toate lucrurile să fie făcute de alții și mai puțin de către ei. Poate, dacă am înțelege că suntem responsabili de tot ceea ce este în jurul nostru și am pune mai des umărul, multe s-ar schimba în bine pentru noi ca națiune. Pasivitatea naște monștri!

Pentru Ligia, ambele proiecte îi sunt foarte dragi și, spune ea, dacă s-ar putea omenește mai mult, s-ar implica și mai mult, deoarece a înțeles că numai așa se nasc adevăratele schimbări și lucruri bune.

 

Ce face Ligia Pop când se relaxează și de ce a rămas în România

Noi suntem din categoria celor întorși în țară, după ani de zile stat în SUA. Am ales România, fiindcă aici ne este sufletul, în pofida a tot. România este acasă pentru mulți și întotdeauna va fi.

Seva, spune Ligia, și-o trage fiecare din el însuși. Nu are mentori iar susținătorul său cel mai dedicat este soțul ei, fără de care nu ar fi realizat nimic.

Ligia Pop

Suntem ca o echipă, putem face muncă cât 10 oameni și toate proiectele realizate împreună au fost și sunt un succes, datorită dragostei cu care ne implicăm și ne susținem. Pentru mine, relaxarea cea mai mare este aceea de a fi în natură, a mă conecta cu ea prin orice mijloace, mai ales prin îngrijirea grădinii noastre, care este asemeni unui micuț parc. Mă pierd în grădina noastră, uit de mine acolo și toate grijile îmi pier când simt energia plantelor și puterea vindecătoare a naturii.

Ligia a înțeles că nu trebuie să caute să facă lucruri peste puterile sale. Să nu rezolve ea totul, să ceară ajutor și să aibă răbdare. Să aștepte ca lucrurile să se întâmple în ritmul lor, fără să le grăbească. Toate sunt lecții cu care încă se luptă.

Regula de aur – să faci totul din pasiune și când ceea ce faci nu îți mai aduce bucurie, renunță și schimbă placa. Dacă nu ai acel entuziasm zilnic în tot ce faci, viața nu mai este o bucurie, ci devine un calvar. Pasiunea face diferența în a avea succes în orice latură a vieții.

 

Cuvânt de încheiere

Ligia Pop este o persoană care iubește să se dedice, să fie mereu alături de oameni și să le ofere indicații, sfaturi, ajutor. Un om care nu a simțit niciodată să facă afaceri din ceea ce știe, ci să fie mereu acolo unde este nevoie de ea.

Deși persoană publică, antreprenor, consultat și, iată, fondator al unei asociații care salvează monumente, Ligia este un om modest, plin de bun simț, deschis, exuberant și mereu radios. Un om luminos și frumos, cu care îți face plăcere să discuți și să fii alături.

Cei care sunteți adepții acestui stil de viață, sau cei care sunteți doar curioși să aflați mai multe informații, puteți apela cu încredere la Ligia.

În România există o scriitoare brunetă care a pus pe jar lumea scriitorilor prin cărțile sale pline de aventuri și mister. Este o iubită reprezentantă a literaturii fantasy, o creatoare de lumi pe care cititorii le-au adorat de la primul contact. Numele ei este Theo Anghel.

 

Deși a început modest, cu un gen literar total diferit de fantasy, romance, în timp și-a creat un nume în noul domeniu abordat. În literatura română contemporană, Theo Anghel este considerată cea mai bună scriitoare de fantasy. Cărțile sale au fascinat mii de oameni încă de la început.

Cine este Theo Anghel?

Născută în București, Theo Anghel avea o pasiune pentru scris încă din copilărie. Scria povești pe caiete dictando inspirându-se din cărțile de aventuri, cărțile tatălui său în general.

Fascinată de poveștile clasice, Theo Anghel a inventat proprii săi mușchetari. Nu își mai amintește acțiunea, dar îi răsună și acum în cap zgomot de copite lovind piatra cubică de pe străzi și o domniță la ananghie strigând dintr-un han cu aer franțuzesc.

De mică, după ce termina de citit o carte, se întreba ce se va întâmpla cu personajele. Pentru ea, poveștile nu se terminau niciodată odată cu ultima pagină.

Theo Anghel

Studiile sale au mai mult legătură cu afacerile decât cu literele, cum ar părea normal. De fapt, Theo Anghel a deținut și un magazin de haine și genți, activitate care a ajutat-o să învețe cum să vândă.

Mai târziu când în viața ei a apărut Editura Quantum, experiența de antreprenor i-a fost utilă pentru că a trebuit sa vândă cărți. Pe lângă editarea de carte, designul grafic, abilitatea de vânzător era o aptitudine absolut necesară.

De obicei, oamenii au tendința de a se prezenta altora în culori ideale. Nu și Theo Anghel, care încearcă din răsputeri să nu o facă. Toți scriitorii sunt de fapt vanitoși, iar ea nu face excepție.

De fapt, pentru fiecare calitate pe care o are, ar exista și un defect, iar defectul ce și-l impută întotdeauna este impulsivitatea. Deși nu este chiar benefic, de cele mai multe ori trântește adevărul verde în față și lucrează din răsputeri la asta.

Am observat că un gram de minciună livrat la momentul potrivit bate oricând un kilogram de adevăr.

O ființă cu principii de viață atent selectate apreciază prietenia sinceră și dezinteresată, deși unii poate o catalogheaza drept dură sau inflexibilă.

Cărțile care au consacrat-o în lumea fantasy românească

Deși a lucrat ca editor la diverse site-uri literare, nu și-a scos prea devreme manuscrisele la lumină. Abia după ce a început să scrie pe blog, a simțit dorința de a și publica. Astfel, o serie de fragmente de pe blog s-au transformat în Rochia aurie – o operă romance care a stârnit reacții pasionale printre cititori. Cu toate acestea, Theo a simțit nevoia ca următoarea scriere să fie în zona fantasy, un gen care i se potrivește perfect și nu îi îngrădește libertatea cu nimic.

Astfel, prima carte publicată a fost „Am murit, din fericire, Întoarcerea”. Nominalizată ca unul dintre primele 10 manuscrise promițătoare la un concurs de debut, cartea a ajuns să fie oferită publicului larg în 2014.

Cititorii au fost absorbiți de poveste și nu s-au lăsat până nu au obținut continuarea. Așa au apărut al doilea volum, Chaos, apoi al treilea, Dincolo.

Deși proiectul fusese gândit ca un roman de sine stătător, la cererea publicului Theo Anghel a ajuns să finiseze cu succes o serie de 5 cărți: Întoarcerea, Chaos, Dincolo, Purgatorio și Diabolic, iar acesta a fost doar începutul.

Într-un fantasy poți scrie adevăruri care nu rănesc pe nimeni, pe care toți le savurează tocmai pentru că își imaginează că nu îi privesc.

Seria „Am murit, din fericire” cu acest titlu controversat, care incită cititorul să descopere la ce s-a gândit autoarea, a atras atenția mass-mediei. Astfel scriitoarea a fost invitată să vorbească despre cărțile sale în emisiuni cu audiență.

Theo Anghel: Inspirația vine de oriunde, din cele mai sublime lucruri și din cele mai oribile

Theo își ia inspirația de oriunde, din cele aparent fără niciun sens, din banalități, dialoguri auzite aiurea, povești la gura sobei, din întâmplări de zi cu zi și interacțiunea cu semenii...

Întrebată ce înseamnă scrisul pentru ea, Theo Anghel răspunde că a devenit o necesitate. Înăuntrul ei trăiesc lumi fantastice care trebuie să iasă afară, altfel ar înnebuni-o. Are deja o teorie despre asta și anume:

Uneori scriu ca într-o transă, și care se referă la faptul că aceste lumi există undeva, într-o realitate paralelă, și găsesc diverși recipienți (scriitori, în cele mai multe dintre cazuri) sensibili la impulsurile emise de ele.

Când vine vorba de un gen slab reprezentat în literatura română, un autor nou trebuie să aibă imaginație, dar și curaj. Crearea unui gen nou înseamnă extrapolarea unui gen literar întâlnit în literatura străină și adaptarea la cultura română. Totusi va trebui să aducă elemente incitante.

Îți trebuie curaj să scrii acest gen când librăriile sunt copleșite de cărți fantasy scrise de autori străini. Să creezi ceva original, să-ți inventezi propria lume și să nu pici în ispita de a reinterpreta un roman sau serie deja celebră în lume. Totusi asta nu m-a făcut să dau înapoi.

Momentan a terminat volumul 4 al seriei „Păcatele fiului” care va apărea în două săptămâni. După închiderea seriei va scrie o poveste care va aduce în fața cititorilor un bărbat de succes, afemeiat notoriu care… Cititorii fideli vor avea de așteptat pentru a afla ce se întâmplă. Autoarea nu dă nimic din casă.

Nu este fan al listelor de cărți oferite cititorilor. Dacă ar face-o ar menționa: Pielea de Curzio Malaparte, Oameni și șoareci de Steinbeck și Idiotul de Dostoievski.

 

Momente și momente

Dacă ar fi să vorbim despre un moment dificil din viața sa, Theo Anghel își amintește de moartea bunicii sale. Aceasta a crescut-o de la un an și i-a fost ca un far călăuzitor. O descrie ca pe o femeie modestă, discretă, blândă ca o zână, cu un bun simț rar întâlnit.

Moartea este un fenomen ireversibil care uimește orice om. Se aștepta ca bunica să se ridice din sicriu și să îi zâmbească, dar nu a mai făcut-o…

Acea primă întâlnire față în față cu moartea a fost zguduitoare.

Cea mai frumoasă amintire din viața profesională este fără îndoială lansarea primei cărți. Aceasta a avut loc la târgul internațional de carte Gaudeamus în 2014. Primele întâlniri cu cititorii, luarea pulsului pieței de carte în care a intrat i-au lăsat o amintire greu de egalat.

Cu succes, dar fără pretenții de vedetă, își trăiește viața simplu și neaventuros, de aceea nu are un motto. Nici la viitor nu se gândește prea des, ci încearcă să își trăiască viața în momente repetate de prezent. Consideră că planurile de viitor sunt inutile deoarece nu se împlinesc fiind doar o iluzie.

Desigur, nu strică să faci proiecții asupra viitorului, neapărat pozitive, și să speri că ele se vor adeveri.

Nu are un vis mare al vieții sale, dar are o mare speranță. Familia sa răspândită prin mai multe țări să se reunească.

Theo Anghel este considerată de cititorii și recenzenții cărților sale cea mai bună scriitoare de literatură fantasy din țara noastră. Mai mult, acest statut nu va fi combătut prea ușor sau prea curând.

 

* Mulțumiri speciale doamnei Sanda Marghiloman, care ne-a recomandat să scriem despre Theo Anghel și ne-a confirmat, în calitate de cititoare, valoarea cărților sale. Dacă aveți și voi recomandări de elită, așteptăm un semn!

Doru Rocker Ionescu

Doru Rocker Ionescu este considerat istoricul muzicii rock din România nu doar de către George Stanca, cel care l-a numit astfel prima dată. Realizează numeroase emisiuni muzicale pe TVR, a publicat până acum 12 cărți și este o adevărată enciclopedie muzicală ambulantă. Prin tot ce face pentru educația muzicală la cel mai înalt nivel profesionist, este un model pentru generația sa, dar și pentru cei mai tineri.

 

Doru ”Rocker” Ionescu s-a născut pe 1 februarie 1965 în Focșani, absolvind în 1979 Școala de Muzică (pian şi flaut) din localitatea natală. Până în 1990 a cântat ca toboșar și chitarist liber-profesionist, trecând prin trupele Epsilon, Universitas și Crepuscul. După un an, obținea premii cu Crepuscul, în iunie 1990 dădea ultimul său concert, având trupa Voievod în deschidere și Iris drept cap de afiș. În 1991 a absolvit Facultatea de Aeronave din București.

Începând cu anul 1990 începe o carieră jurnalistică, fiind creatorul revistei Rocker (1990-1994, 1999). În perioada 1993-2004 este realizatorul unor emisiuni muzicale la Radio 3 – România Tineret. Din 1994 până în prezent este jurnalist senior la TVR, fiind cunoscut publicului datorită emisiunilor Remix, Timpul Chitarelor, Veni video vici, Rock Forum, Jazz Restitutio, Pop Cultura, O poveste… cu cântec, șamd.

Când eram mic, eram lipit de televizor și de radio. Iar dacă prindeam ceva foarte interesant, fugeam la ai mei să vadă și ei ce găsisem. Eram așa de insistent, iar ei așa de ocupați, că-mi mai și luam câte o palmă, ha ha, vai ce supărat eram! Ideea de a arăta și altora din frumusețile care mă înfioară pe mine, cred că asta e, nu pot să mă bucur singur de muzică.

 

Clădirea omului pe valori

Din multitudinea de cărți care i-au marcat viața, amintește ”Cei trei mușchetari” (Al Dumas), ”Cu pluta Kon Tiki în Pacific” (Thor Heyerdahl), ”Adam și Eva” (Liviu Rebreanu), ”Zbor de noapte (Antoine de Saint-Exupery), Defăimarea lui Paganini (A Vinogradov), Moulin Rouge. Viața lui Henri de Toulouse Lautrec” (Pierre la Mure), ”Dulce ținut al poamelor” (roman de Evgheni Evtușenko). Din domeniul muzical, Dicționarul rock folk jazz de Daniela Caraman Fotea și Florian Lungu e, de departe, cea mai importantă carte.

Își trăiește viața după principiul: ”Dacă pot să fac bine, bine, în nici un caz rău”. Sau, cum spunea Moțu (la deschiderea festivalului Folk You din 2006), preluând o idee hippy: ”ești liber să faci orice, cu o condiție: să nu-ți deranjezi aproapele!”

Dintre muzicienii autohtoni pe care îi apreciază cel mai mult, îi amintește doar pe câțiva: Nicolae Covaci, Dan Andrei Aldea, Liviu Tudan, Ilie Stepan, Mircea Florian, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Marius Popp, Nicolas Simion, Liviu Hoisan, Hans Knall, Iulian Vrabete, Sorin Chifiriuc, Cătălin Rulea, Florian Chelu, Mitoș Micleușanu, Cătălin Rulea, Mihai Plămădeală, Dan Iliescu, Mihai Tivadar…

De la toți aceștia a învățat despre creativitate, clarviziune, uneori genialitate, insistență în atingerea țelului propus, verticalitate.

Eu n-am avut niciodată o colecție de muzică; în schimb am avut prieteni colecționari, mari melomani care, văzându-mă cu trupa rock, mă luau deoparte și-mi făceau cultură muzicală!

Doru Rocker Ionescu

Doru Rocker Ionescu a renunțat la a face muzică, din dragoste pentru muzică

A ales să rămână în România deși avusese o ofertă să cânte afară, pe bani, imediat după 1990. Găsise și un fanzin de care să se ocupe în Franța, apoi Germania. Dar trăia prea frumos aici, cu revista, apoi și radioul.

Prin 1990, Irisul căuta chitarist, iar Doru Ionescu era prieten „la cataramă” cu Cristi Minculescu. Însă a simțit că nu vrea să cânte din nou, deși scena era caldă pentru el atunci.

A mai fost solicitat de două – trei trupe mari de la noi să le fie impresar, măcar part-time, că el știa tot ce mișca în România în acest domeniu. N-a putut face nici asta pentru că n-ar fi fost corect cu ceilalți, nici cu el. Televiziunea îl acaparase. Dar și rezultatele sunt pe măsură. E mai mult decât tot ce a visat el cu muzica, aviația sau tenisul din tinerețe…

Dacă 1% din români – 0,1% măcar – ar face ceea ce știu mai bine și le place mai mult pe lumea asta, România era de mult pe lună.

 

Rocker, prima revistă rock din România

Momentul zero în care Doru Rocker Ionescu a realizat că poate sluji muzica, a fost imediat după Revoluție, când a simțit nevoia să facă ceva… altceva. Un bun prieten i-a zis să vândă ziare. Atunci era o explozie publicistică pe fondul unui vid informațional pe care cei de acum cu greu l-ar putea înțelege.

Când a ajuns la tipografia 13 Decembrie, a nimerit într-o ședință de redacție a unei reviste. L-au văzut cu plete, iar Doru Ionescu, care avea agenda plină de trupe underground, dar și de nume cu firmă, i-a întrebat dacă nu vor un articol despre muzica rock românească. A doua zi le-a adus articolul, iar cei de la ziar au fost foarte mulțumiți.

Atunci a avut mica revelație că ar putea face, cu câțiva prieteni, un supliment, o revistă doar cu rock. Așa s-a născut revista Rocker, iar restul e istorie. A abandonat facultatea, trupa și s-a dedicat noului obiectiv.

Doru Ionescu a ținut mult, de la primul număr, ca pe lângă articolele despre istoria trupelor mari și cele Underground din România, cât și cronicile de concerte, revista să aibă o rubrică tehnică, de informare pentru instrumentiști. Așa descopereau mulți cum să-ți repari sau să-ți construiești chitara, vibratorul, cum e cu preluarea și amplificarea sunetului, de unde să-ți procuri instrumente ieftine, pentru Europa de Est, informații foarte utile pentru orice trupă.

Prin august 1991, dar nu mai sunt sigur de an, revista a primit într-o zi, la Oficiul poștal 63 din Calea Dorobanților, mai multe scrisori decât TVR-ul, îți imaginezi? Atunci, când toată lumea avea ceva pe suflet și era singura televiziune…

Doru Rocker Ionescu

Drumul de la presa scrisă la Radio România și TVR

Începând din ianuarie 1993, a ajuns colaborator la Radio România prin intermediul lui Titus Andrei care l-a adus în emisiunea Luciei Popescu Moraru „Vineri noaptea în direct”. Pe atunci începuse să primească tone de materiale promoționale de la Nuclear Blast, Peaceville, Earache, Century Media, Wild Rag din SUA, CD-uri pe care nici nu putea să le asculte acasă, pe atunci neavând măcar un CD player. La acestea se adăugau alte tone de casete demo românești.

Din mai 1994, a avut un loc (două pagini, săptămânal) în revista de programe a Radio-Televiziunii – Panoramic Radio TV. Aici, putea scrie orice dorea. În plus, a mai scris și într-un supliment al României Libere, Magazin Internațional. Astfel putea publica noutățile, pentru că Rocker-ul întârzia în tipografie și câte jumătate de an. Ca să rezolve cumva situația, lucra cu două edituri deoarece tipografiile nu făceau față și nici nu acordau nișei aceeași șansă ca marilor trusturi de presă ale vremii.

În 1995, timp de un an îl ajută pe Mihai Godoroja la emisiunile sale de pe TVR. Deja cu colaborări aproape zilnic la Radio, plus munca la Panoramic, delegațiile prin țară, este nevoit să abandoneze colaborarea de la TVR.

În 1999 se reinventa TVR 2 ca post pentru tineret. Atunci l-au chemat la Redacția muzicală pentru o nouă emisiune – Veni Video Vici, specializată pe videoclipuri cu noile nume, dar și reportaje la festivaluri. L-au și anunțat că Panoramicul, unde era redactor șef din august 1998, își trăia ultimele zile. În ianuarie 2000 și-a încetat activitatea, iar Doru Ionescu a continuat doar pe TV și Radio.

La un moment dat, în 1995, am dat de o arhivă cu Mircea Vintilă, la finalul unei benzi MGS cu congrese ceaușiste, nu era trecută nicăieri, cineva o salvase acolo… A fost o nouă revelație pentru mine. În 2000 mi s-a aprobat o emisiune documentară – Televiziunea, dragostea mea (realizată alternativ cu regretatul Ovidiu Dumitru) – și am început investigațiile în arhivă, intervievând în paralel actanții, organizatorii, ziariștii perioadei. Una din primele descoperiri de senzație – bruturile unei filmări Phoenix – Andrii Popa (nu se difuzase niciodată, ei fiind deja interziși), pe care le-am montat în premieră cu șefa de la Veni Video Vici, Nicoleta Păun, nimeni alta decât lidera Venus din anii 60 – 70.

În 2001, pentru că se impunea un nou format, a început Remix-ul, cu genericul (ilustrat video) emisiunii undergROund de la Radio 3 – România Tineret, cu acea recitare a lui Paul Grigoriu. Emisiunea rezistă și în prezent, oferind materiale de calitate și foarte rare.

Doru ”Rocker” Ionescu și Dan Andrei Aldea

Debutul de scriitor al lui Doru ”Rocker” Ionescu

În 2006, Doru ”Rocker” Ionescu debuta ca scriitor cu „Timpul chitarelor electrice – Jurnal de călătorie în arhiva TVR”. Recent a lansat a douăsprăzecea sa carte, „Vocile jazz-ului românesc”.

Ideea primului volum a venit de la faptul că nu rămânea nimic în urma emisiunilor radio-tv realizate. La fel s-a întâmpat și în martie 2011, la conferința de presă a unei aniversări Club A, când cei de acolo se plângeau că nu rămăsese nimic scris. S-a oferit să facă el o carte cu muzica din Club A, de fapt trecând prin numele mari – rock și folk care existau în 1969 și după. Într-o lună a fost gata o primă formă, iar în toamnă s-a publicat.

Așa a fost cu toate cărțile. Am atins o masă critică. În carte, atât Florian Lungu cât și Mircea Tiberian afirmă că e un adevărat fenomen cu vocile noastre din jazz, mă refer la fete – ca la tenis ori handbal. Cineva a comentat la lansare că de ce n-am scris și despre instrumentiștii din jazz, mi-am amintit că eu de la rock mă trag, prin urmare acum lucrez la Timpul Chitariștilor… dar nu știu când o să iasă. Când voi fi mulțumit de ea, poate la anul (unele cărți au stat mult și bine în laptop, altele sunt în lucru de ani de zile – e gata de anul trecut o istorie Pro Musica și Stepan Project, plus interviu cu Ilie).

 

Prototipul cititorului de carte muzicală din România

Producția de carte e uriașă în România, dar tirajele sunt foarte mici, de câteva sute de exemplare, asta pentru că lumea citește mai mult pe net. Melomanii citesc, însă Doru ”Rocker” Ionescu a avut surpriza să descopere oameni care i-au cumpărat cărțile pentru că le aminteau de tinerețea lor.

În ceea ce mă privește, nu m-a interesat niciodată ideea de dicționar. Prefer să povestesc prin imagini și interviuri, beletristic pe cât posibil; istoria pe care o propun eu e așadar orală. Zilele astea mi s-a cerut un articol pentru o revistă academică; încă nu știu dacă-l voi face, acolo sunt niște rigori, trebuie să citezi tot timpul cu grămezi de note de subsol, iar mie mi-e jenă să citez din volumele mele. Emisiunile pe care le fac nu seamănă una cu alta decât grosso modo, încerc la fiecare o altă abordare, în funcție și de materialul existent sau nou filmat. Îmi place creativitatea, libertatea, nu încorsetarea.

 

Marketing cultural în România

Deși sunt tot mai mulți specialiști de marketing în România, prea puțini acoperă segmentul cultural. Tot cei pregătiți intelectual sau fanii cu apetență în direcția asta sunt principalii receptori.

Senzaționalul – chiar și cultural – are șanse, plus numele mari, underground-ul e mai greu de scos în față, e de părere Doru Ionescu. El e conștient că trebuie creată o poveste și aruncată în mediul online pe grupurile potrivite ca target.

Acum 30 de ani, în complexul studențesc Regie, aproape în fiecare cameră din cămin era un casetofon, la două – trei era câte un magnetofon, pick-up… și colecții întregi de muzică, nu ușor de procurat. Era fructul interzis, pentru unii, pentru că ei au dispărut în timp. Am prieteni buni, care mi-au făcut educația muzicală și care ulterior au renunțat la pasiunea pentru rock, jazz, simfonic, în mare parte. În primii ani 90, rockerii / melomanii erau împărțiți pe subgenuri muzicale, erau focusați, unidirecționali, astăzi pasionații de muzică ascultă de toate. Oferta e uriașă, promovarea decide.

Doru ”Rocker” Ionescu & Steve Harris (1995)

Importanța educației muzicale a publicului pentru succesul unui artist

În educația muzicală a tinerilor contează foarte mult mediul în care aceștia se dezvoltă. Prezența unor părinți și prieteni melomani, dar și a educației muzicale la școală își lasă amprenta asupra tinerilor. Modelele pe care un tânăr le are în jur, îi influențează mult nivelul cunoștințelor muzicale. În urma acestei formări va alege, mai târziu, o muzică mai elaborată sau mai simplistă.

Acest fenomen a ajuns general. Doru Ionescu a filmat mult în străinătate, între anii 2010-2015, din America până-n Australia. A fost frapat de faptul că tinerii lor sunt absolut la fel cu ai noștri, de când cu internetul și globalizarea. Cel mai greu, în acest exces de informație, e să vezi valorile autentice, deoarece marketing-ul agresiv face ca multe non-valori să fie promovate excesiv.

Din punctul meu de vedere, muzica e primul cârlig cultural, educațional. Apoi e primul vector de comunicare, dacă nu știi limba, cu o altă civilizație.

Oameni cu adevărat mari, precum Tocilescu și Nicu Covaci, l-au avertizat să aibă grijă când își transformă hobby-ul în profesie. În momentul acela, trebuie găsită o altă pasiune, însă Ionescu nu a renunțat.

Am avut norocul să fac niște alegeri în anumite momente care s-au dovedit bune. Cu muncă, firește… dar unele idei vin de undeva de sus, le simt… le caut o grămadă, nu iese nimic, și vin de aproape, de unde nici nu mă aștept, când vor ele. Probabil arunc o sămânță în Univers, cum mi se confesa Teodora Enache de curând, în legătură cu proiectele ei… Numai că nu toate semințele încolțesc când vrei tu, ha ha. Singura certitudine, pentru mine, în ceea ce fac, e că românii au avut dintotdeauna geniu în muzică, oricare va fi fost ea, de la cea tradițională încoace.

 

Neobosit în muncă, mereu implicat în proiecte

Doru ”Rocker” Ionescu are în lucru demult, după ce a lansat cartea muzicii de la Cluj, cartea Timișoarei. A promis-o acolo când a fost invitat să lanseze ultimele volume, imediat după Colectiv. Speră să fie gata până începe anul Capitalei Culturale Europene.

În afară de Timpul Chitariștilor, își dorește să mai publice și anii 90, 2000 îndeamănunt, întrucât a filmat cam tot ce mișca atunci. La un moment dat pornise o platformă culturală a diasporei, pe net, plecând de la muzică (dar nu numai cu muzică). S-a oprit din motive financiare.

Un alt proiect, ieșit din bula muzicală, care așteaptă niște răspunsuri de la cei interesați, e Orașul Muzeu, un film care promovează turistic o zonă, trecând prin istoria ei. A făcut șase filmulețe demo, mai lucrează la unul și se va opri, tot din lipsa finanțării. Muzeul Rock ar fi mai apropiat de finalitate, asta datorită echipei de la postmodernismmuseum.ro.

Pentru mine, libertatea e să pot aborda orice vreau eu în emisiuni, de exemplu. Să fiu creativ, imaginativ cum n-am mai putut să fiu atunci când m-am lăsat de cântat, că am suferit tare, era visul vieții mele. Firește, asta implică și o mare responsabilitate!

Nouă nu ne rămâne decât să ne bucurăm că există oameni ca Doru ”Rocker” Ionescu, datorită cărora educația muzicală a românilor se face profesionist. Emisiunile sale de la TVR 3, din fiecare sâmbătă seara, continuă să prezinte o alternativă la non-valorile promovate intens de mass-media comercială care urmărește doar interesele financiare.

Mihaela Miroiu

Într-o prezentare tehnică și foarte seacă, doamna Mihaela Miroiu este profesoară universitară la SNSPA și conducătoare de doctorat în științe politice. Într-o prezentare caldă, este o deschizătoare de minți și de suflete. Prin munca ei, prin cuvintele pe care le spune sau le scrie, influențează viața a mii de oameni care beneficiază de experiența ei.

 

Despre Mihaela Miroiu, puteți citi pe site-ul său personal și pe Wikipedia. Vă puteți de asemenea alătura celor peste 21.000 urmăritori pe Facebook.

Am invitat-o să ne povestească despre valorile în care a crescut sau despre credințele care o ghidează.

Vă invităm și pe voi să intrați în viața sa, prin intermediul acestui dialog de elită:

 

 

Iată și câteva din afirmațiile extrase din interviu:

 

De ce este Mihaela Miroiu militantă civică

Eu aparțin unei generații care a învățat că avem datorii. Trebuie să știm că pe lângă faptul că avem o familie, profesie, prieteni, suntem cetățeni și asta ne unește, la nivel de stat și la nivel de Uniune, in cazul nostru. Treaba mea este să ajut oamenii, după putințele mele, să-și înțeleagă acest rol de cetățeni activi. Eu cred că e un transfer foarte firesc, dacă nu vrei să dospești cumva într-o autosatisfacție și autosuficiență în limitele stricte ale domeniului tău, ca să-ți faci o carieră și atât. Nu e numai asta în joc.

 

Calitățile unei femei versus cele ale unui bărbat

Eu nu cred în feminismul misogin, deloc. Nu cred că femeile trebuie să împrumute modelul bărbătesc și pe partea care ne displace. Mai agresiv, mai puternic, mai autoritar, mai imperativ. Femeile au o tendință mai mare să se gândească la context. Bărbații la sarcină. Așa suntem educați – noi să avem grijă de mai multe lucruri din jur, ei să rezolve x probleme. Sigur că dacă ai grijă de cei din jur, nu rezolvi problema. Dar dacă rezolvi problema, s-ar putea să îi faci fericiți pe cei din jur.

Mie nu-mi folosește, nici în politică nici în business, că cineva este femeie fizic, dacă nu e și substanțial. Dacă tu vii ca doamnă de fier și numai doamnă de fier, fără pic de catifea, fără umanitate și frumusețe, e mai rău decât să fii un bărbat dur.

 

Mihaela Miroiu despre principiul „Există viață înainte de moarte”

Eu tind să îi protejez pe ceilalți în loc să îi încarc cu propriile mele tristeți, supărări, văicăreli etc. Pe mine mă scoate din sărite plăcerea cultivată la noi mult de a te văicări. Există strategii de a te descurca cu suferința, dar îți pui întrebarea: „Acești oameni vor să iasă din suferință? Sau se simt atât de bine sau înălțați?” Delegăm problema realizării, a dezvoltării, către alte generații. Să fim serioși. Faci ce poți, cu tine, în timpul vieții tale. După aceea, nu mai ai nicio garanție.

Să vă spun ceva miraculos: „Există viață înainte de moarte. Trăiți-o!” Moartea noastră e problema celor care rămân. Noi avem o problemă cu moartea altora, dar nu cu a noastră.

 

Societatea copilo-centrică

Nouă ne trebuie tot timpul un fel de „Buricul pământului” că altfel nu putem trăi. Acum suntem în situația în care buricul absolut al pământului este copilul. Toată lumea dintr-o familie trebuie să se concentreze asupra copilului. Te interesează prea puțin propria persoană, partenerul tău, relația de cuplu, părinții tăi, bunicii, din cauza copilo-centrismului.

Centrul adorației devine un domnul Goe, fără niciun fel de discuție. Ei sunt victimele acestui copilo-centrism. Ei nu sunt învățați că sunt un membru al familiei obișnuit, cu nevoi speciale legate strict de vârstă și putințe. Toți ceilalți au același drept la viață.

 

Relația dintre copii și vârsta a treia

Există țări care au unificat în aceeași clădire creșe, grădinițe și cămine de bătrâni. Între aceste două părți există o interacțiune foarte frumoasă. Bătrânii care mai pot le citesc copiilor, le spun povești, sunt tandri și drăguți, le creează o bucurie.

Acum există strategiile parentale care se cheamă „Hai să izolăm părinții de bunici”. Pentru că bunicii fac rău. Nu te gândești o clipă cum te-ai simți dacă ți s-ar aplica același tratament, în aceeași situație.

Dacă tu izolezi vârstnicii, ajung de un egoism feroce. Se gândesc numai la ei, nu și la viitor. E foarte important ca tu ca bătrân să fii optimist de dragul lor. Să te bucuri de viața lor și să vrei o lume bună pentru ei și e foarte frumos ca tu, copil fiind, să îți reverși duioșia și disponibilitatea față de o persoană în vârstă pe care o vezi că înflorește lângă tine.

 

Interviul cu Mihaela Miroiu a fost realizat de către Daniela Palade Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE.

Sursa foto: http://mihaela.miroiu.ro/

Mălina Anițoaei
Născută în Iași, la poalele Dealului Repedea, în Pietrăria, un sat de basm care cu milioane de ani în urmă fusese acoperit de apele misterioase ale Mării Sarmatice, Mălina Anițoaei a venit în lume, spun eu, pentru a ne trezi sufletele și spiritul prin intermediul scrierilor ei vii, sângerânde, tăios de sincere, sticloase și fragile. O Madame Bovary a unor timpuri prea moderne care ne aleargă ființa prea repede, Mălina este jurnalistă, om de televizune și prozator din Rădăuți.

 

Mălina Anițoaei: „Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența”

Este ceva vreme de când am descoperit aproape întâmplător scrierile boeme ale Mălinei și de când încerc să îmi potolesc setea lăuntrică de frumos citind-o și recitind-o fără să mă satur vreodată sau să pot spune că îi înțeleg profunzimea firii. O prozatoare complexă, Mălina își adună ființa cernelurilor de pe timpurile când era adolescentă, iar viața avea să o așeze ca pe o păpușă de porțelan în fața unui gest extrem venit din partea tatălui.

Abia împlinisem 16 ani când s-a sinucis tatăl meu, o fire extrem de sensibilă, un bărbat frumos și educat. Asta mi-a marcat profund existența. Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența. Am venit în Rădăuți pentru o scurtă vacanță. Au trecut mai bine de 20 de ani și mă aflu tot aici, am învățat Bucovina pagină cu pagină, rând cu rând, îi știu pe nerăsuflate toate poveștile, toate durerile. Am studii de Biblioteconomie, cu toate specializările aferente, sunt bibliotecară, o meserie care face parte din ființa mea. Dacă ar fi fost să aleg altceva, aș fi optat pentru teatrul de păpuși. Ca să mă refer strict la bibliotecă, eu cred că momentul de vârf al vieții online a trecut, iar cartea tipărită își recompune rosturile.

Misterioasă, acoperită parcă mereu de un văl de sensibilitate aproape maladivă, Mălina tranșează fascinant lumea, emoțiile având capacitatea de a aduna la un loc timpuri aproape imposibil de redat. Nu și de Mălina!

Mălina Anițoaei

„Eu sunt femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert. Sunt doamna Bovary de timpuri noi. Dar eu nu voi sfârși trist. Voi sfărâma mitul. Nu simțiți cum răzbate de la mine parfumul de lavandă? Sfâșiați-mă pentru că visez, pentru că detest să călătoresc nebunește cu metroul și port pălărie cu boruri mari. În definitiv și Cehov și Flaubert scriau spectaculos despre filigranul nimicurilor. Așa că nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că sunt eu însămi o scrisoare, concepută de un straniu expeditor. Fiecare om se crede centrul universului și uită că Dumnezeu orânduiește totul. Dar fiți umani, nu mai faceți atâta larmă în marile orașe! (Fie-vă milă de iluziile noastre!) De departe, gătită de sărbătoare, vă fac semne cu batista mea brodată… O păstrez de la bunica…”

Acesta este un fragment din textul publicat de Mălina pe Catchy, prin 2015. Fragment care mi-a oprit pașii sufletului în fața lui, ca și când ceva m-ar fi vrăjit să rămân acolo pentru un fel de totdeauna, mereu altfel, cu alte cuvinte. Și am înțeles că iau de mână sufletul unei bibliotecare din alte timpuri, care nu se știe prin ce întâmplare umblă printre noi.

 

Mălina Anițoaei, de la biblioteconomie, la presă, televiziune și proză

Mălina Anițoaei este om de presă din 1993 (o viață de om). Presă de tot felul: cronică, cultură, business și lifestyle, social.

A colaborat cu ”Convorbiri literare”, ”Luceafărul”, ”Bucovina Literară”, ”Banatul”, ”Plai Românesc„ ”Curierul de Bucovina” (Suceava), ”Nord Press” (Suceava), ”Evenimentul de Suceava”, ”Plai Românesc” (Cernăuţi), ”Scriptum”,  (Suceava),” Casa Artiştilor” (Bucureşti), ”Curierul ucrainean” (Bucureşti), ”Clopotul Bucovinei” (Rădăuţi-Cernăuţi), ”Săptămânalul de Rădăuţi”, ”Analele Bucovinei” (Rădăuţi), ”Septentrion” (Rădăuţi), ”Verhovina” (revistă de cultură a Uniunii Democrate a Ucrainenilor), ”Glare – revista adevăratelor valori”- Prima revistă de business şi lifestyle din Moldova, „Realitatea evreiască” (Bucureşti), Evenimentul Regional al Moldovei (aici, 10 ani!). 

Pe lângă presă este corespondent special la ziarul „Crai nou” și realizator de emisiuni la Televiziunea Cromtel.

Orice ar scrie însă Mălina, gazetărie, proză, gânduri simple, note de bibliotecă, nu ar fi altceva decât un fel de semne de cale pe care mintea ei visătoare, înțeleaptă le-a adunat de-a lungul vieții și le-a presărat apoi către cititorii sau ascultătorii săi.

Scrisul Mălinei este extrem de capricios, vulcanic, emoțional şi liber, dar, totodată, egal cu sine în toate cărţile pe care le-a lăsat libere să vadă lumina tiparului.

De-a lungul unei cariere frumos traversate, cu farmec şi înţelegere, cu patimă şi stăpânire de sine, Mălina a avut şansa de a cunoaşte oameni mari şi locuri rare din Bucovina. A luat nu mai mult și nu mai puțin de 45 de interviuri, pe care apoi le-a publicat între anii 2014-2016 în „Crai nou” şi „Săptămânalul de Rădăuţi”, iar mai apoi în cartea care avea să apară în 2016.

 

 

 

 

 

Mălina Anițoaei, omul potrivit la locul potrivit

Meseria, sau aș putea spune meseriile sale au purtat-o cu folos şi i-au conferit rezultate remarcabile şi remarcate, în lumea presei, a biblioteconomiei, a scriitorimii şi a televiziunii unde ne împarte literatură și cultură pe pâine și suflet.

Nu mă consider ca făcând parte din Elita României, mă consider omul potrivit la locul potrivit. Am semnat cinci cărți, două de publicistică și trei de proză. Cele de publicistică sunt un tribut dat acestui spațiu extraordinar în care s-a întâmplat să viețuiesc – Bucovina, cele de proză sunt o reconstituire a unor adevăruri pe care umanitatea le-a pierdut, mă refer la curaj, altruism, modestie, bunătate etc. Nu cred că aș vrea să dau sfaturi, dacă ar fi vorba de sfaturi, nu aș spune decât atât: omul trebuie să-și asculte inima. Vine o vreme când plângi amarnic dacă ți-ai făcut viața din calcule. Dacă am avut mentori? Nu! Nu am avut. L-am descoperit când eram foarte tânără pe scriitorul Max Blecher, ei bine, el a murit în anul 1938, dar în mintea mea a rămas atât de viu, încât alte repere nu am mai putut avea.

Mălina nu-și aduce aminte să o fi sprijinit cineva în ceea ce a făcut. Dimpotrivă, uneori a fost dată afară pe ușă și apoi a intrat pe geam, fire perseverentă și hotărâtă fiind.

Cea mai frumoasă rămâne totuși perioada în care am scris despre zona Cernăuți. Deplasându-te ca ziarist de teren în altă țară, te confrunți cu situații inedite. Merita să trăiesc, să mă nasc, măcar pentru această perioadă. Nu am putut face nimic pentru românii de dincolo de graniță, dar am umplut golul pe care mi-l lăsase tatăl meu. A fost un cerc al durerii care s-a închis. Acum mi-am lăsat mai mult timp pentru proză. Scriind, mă salvez și eu, îi salvez poate și pe alții. Îmi place să cred asta.

Mălina a pus întrebări, a ascultat, a pus deoparte întâmplări cu sensuri profunde şi bătaie lungă, luminoasă şi senină, cum ne arată prozele sale, gata să întâmpine bucurii ori să mulcomească tristeţi, doruri și să răspundă la întrebări greu chiar de pus.

E greu să fii bibliotecară și să ai un citat preferat. Ca și cum a doua zi ai intra pe ușă și ai vedea ce scandal fac autorii pe rafturi. Un fel de grevă, ca să zic. ”Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată”, scria Max Blecher. Dacă e să-l parafrazez, tot ce scriu e viață adevărată, cu puțin din ce-aș fi vrut să fie și nu a fost. Cu prea mult din ce a fost, și m-a durut până la epuizare. Important este să nu te dai bătut. Găsește-ți calea și urmeaz-o fără regrete, dar nu călca pe oameni, nu călca nici măcar pe flori.

 

Cuvânt de încheiere

Mălina Anițoaei

Mălina Anițoaei este una din autoarele cu care mă mândresc a fi contemporană. Ea este de departe una din acele scriitoare cu greutate în cuvântul scris, care impregnează și lasă o amprentă vie în mintea și sufletul cititorului. Dacă acum nu, categoric în viitor, Mălina va fi printre autorii cunoscuți și dezbătuți pe plan național și nu numai.

Proza și scrierile ei sunt scurte şi foarte scurte, făcând parcă o incizie și punând degetul exact pe rănile, emoțiile și stările umane cele mai adânci. Cu precădere a tristeții, o tristețe pe care parcă o închide în fiecare paragraf, bucuria sau exuberanța fiind din alt spectru uman parcă.

Citind-o, dar fără să fiu vreodată indiscretă, nici măcar în interviu, mi-am dat seama că Mălina este omul care respiră și inspiră emoții. Trăiește din emoții și vise. Unele parcă fără speranța de a le mai revedea.

Viața ei, după cum am putut remarca, a fost extrem de complicată, de inundată de sentimente din cele mai contradictorii, iar scrisul ei scoate clar la lumină depresia, iubirea, pasiunea, durerea profundă, speranța și poate frica.

Mălina este un om pe cât de complex, pe atâta de frumos și tangibil. Uman! Un om cald, care știe să asculte, să dăruiască și care este de o modestie covârșitoare. Și totuși, una peste alta, ce mă oprește pe mine de fiecare dată la ea pe lângă scris, este aerul acela boem, nobil, în care mă pierd ca și când m-aș uita după năluca unei doamne ale altor timpuri.

Melania Kaitor

Melania Kaitor este jurnalist, om de televiziune și scriitor. A publicat articole de presă în Ziarul Financiar, Bănățeanul, Ieșeanul, Clujeanul și alte publicații Media Pro. A fost secretar literar și coordonator în relațiile cu presa la Teatrul Național din Timișoara. A scris o serie de scenarii și de formate de emisiuni de televiziune. În prezent, Melania a demarat un proiect personal „Texte K Lumea” care se pare că este un real succes.

 

Pentru Melania Kaitor, perioada copilăriei a fost esențială. A simțit că a trăit într-un soi de Paradis, în ciuda greutăților de tot felul.

S-a născut într-o comună din județul Arad, Semlac, situată la câțiva kilometri de granița cu Ungaria, într-o familie mixtă: bunica maternă a fost slovacă, bunicul patern maghiar, dar în familie a vorbit doar românește. Satul natal a fost un melanj frumos de unguri, nemți și slovaci, culturile lor s-au întrepătruns organic și familiile au fost întotdeauna mixte.

Prietena cea mai bună a mamei sale este nemțoaică. Când aceasta s-a repatriat în Gemania, i-a lăsat Melaniei cele 100 de cărți din biblioteca sa, contra unei sume de 100 lei strânși cu greu într-o vară la cules de porumb. Astfel, în restul de vacanță dintre clasa a șaptea și a opta, a început să citească și de atunci face asta cu bucurie, aproape zilnic.

A copilărit atât la părinți, dar mai ales la bunicii din partea mamei care creșteau oi și aveau și câțiva cai. Înainte de culcare, număra la propriu oile ce se întorceau de la păscut. E drept că de cele mai multe ori le pierdea șirul și nimeni nu punea bază pe numărătoarea sa.

Astfel, Melania a învățat traiul simplu, la țară, cu zilele toride de vară, cu trecerea Mureșului călare pe cal, cu mânuțele încâlcite în coama calului și cu bunicul aflat mereu în spatele său ca să nu cadă. Cu spălatul lânii acolo la malul râului, în apa aceea gălbuie, cu ploile torențiale de vară asezonate cu fulgere și trăznete strașnice de care îi era frică, dar pe care le iubea pentru că era fascinată de ele…

Am umblat desculță prin praf, am mâncat varechke făcute de bunica în bucătăria ei micuță de vară, m-am plimbat uneori toată noaptea sub cerul înstelat cu prietena mea Diana fără ca cineva să se întrebe unde suntem.  Am trăit o libertate totală și, cumva, asta mi-a consolidat un soi de caracter de „femeie sălbatică”. Toată viața am făcut aproape tot ce am vrut, în stilul meu, uneori cu alegeri bune, alteori cu alegeri dezastruoase, dar pe toate mi le-am asumat până la urmă.

 

Melania Kaitor și alegerile conștiente

Melania Kaitor este un exemplu de perseverență, dar și de statornicie. Un om care a știut mereu ce își dorește și a obținut. A crezut în ea, în forța sa interioară și a reușit să treacă toți munții propriilor temeri.

Melania spune că tot ce a făcut este legat atât de contextul în care și-a trăit viața, destin să-i spunem, cât, mai ales, de alegerile conștiente pe care le-a făcut de-a lungul timpului. A ales să devină mamă la 21 ani, în studenție la facultatea de litere a Universității de Vest din Timișoara, iar asta și-a pus amprenta asupra întregii sale vieți.

Mai târziu, a ales presa scrisă și televiziunea, pentru că se câștiga bine și își putea crește fetele, pe Blanca și pe Ștefania.  A început să scrie în anii studenției, publicând sporadic în revista Uniunii Scriitorilor din Timișoara sau în revista Orizont. 

Am fost încurajată de scriitorul și profesorul meu pe care îl îndrăgesc nespus, domnul Cornel Ungureanu. Dumnealui m-a încurajat tot timpul șă continui și să devin scriitoare, însă eu nu l-am ascultat, am mers mai departe pe drumul acela fascinant al jurnalisticii. Am dat totul, am făcut la început știri, apoi reportaje, apoi filme documentar, am luat premii uneori, alteori am fost dezamăgită, s-a întâmplat totul firesc, ca-n viață.

 

Meseriile Melaniei și lecțiile învățate, care au urmat-o toată viața

Din presa scrisă a învățat puterea cuvântului, marea lui forță de a construi sau de a distruge. În anii 2000 când se întâmpla asta iubea foarte tare o sintagma: „dacă deontologie profesională nu e, nimic nu e”. A lucrat în colective de oameni tineri și pasionați, credea foarte tare în tot ceea ce făcea, credea cu tărie că putea muta munții din loc.

Îmi amintesc că am lucrat în 2001 o lună la un articol care s-a intitulat „Armata lui Zeus”, împreună cu colega și prietena mea Adriana Andronescu și fotoreporterul Adrian Pâclișan și acel reportaj era cât pe ce să ne pună viețile în pericol deoarece demascam o rețea mare de cerșetori mafioți. Nu am pățit nimic totuși, în schimb, am fost nominalizați la premiile Freedom House. Pentru noi a fost important atunci, dar nu suficient pentru a contracara toate lecțiile dure ale vieții de jurnalist.

Ziarul Financiar a fost nu doar un loc de muncă, dar și un profesor. Acolo, Melania a învățat că trebuie să se documenteze foarte bine înainte să scrie, deoarece informațiile pe care le transmite sunt importante, iar oamenii chiar pot fi influențați de ceea ce scrie. Presa este un bun instrument informațional, dar poate fi și un revers, iar asta responsabilizează orice jurnalist corect.

Melania Kaitor

Meseria de producător de promo la Pro TV și TVR a învățat-o să aprecieze și să vândă munca altora, ceea ce a fost mai greu în ultimii ani. Televiziunea i-a oferit momentele cele mai dinamice din viața sa.

În televiziune nu ai timp să te plictisești, totul este foarte important și de prioritate zero până în momentul în care materialul intră pe emisie. După ce a intrat pe emisie sau după ce articolul de ziar a fost publicat și dacă treaba a fost bine făcută nimic nu mai are nicio importanță. Contează doar ceea ce urmează să faci mâine. Oricine lucrează în presa scrisă sau în televiziune este un Sisif și merită apreciat pentru tot acest efort. Ce mă îngrijorează pe mine însă acum, este că mass media de bună calitate se subțiază constant și subcultura acaparează din ce în ce mai mult teren. Totuși, am încredere în generațiile viitoare, că vor pune lucrurile în ordine.

Meseria de secretar literar la Teatrul Național din Timișoara a fost o poezie, pentru Melania, care întotdeauna a iubit scrisul, literatura și frumosul. Acolo a învățat să prezinte spectacolele într-un mod inedit și nu neapărat ca fiind create doar ca să se vândă, ci ca să ajungă la publicul pregătit pentru ele.

A scris caiete program, a lucrat cu actori și regizori importanți, ba chiar a și adaptat pentru scenă o piesă de teatru, „Trei surori” de Cehov. Ea a fost tradusă și reinterpetată direct din limba rusă de regizorul Alexa Visarion, un profesionist foarte talentat și foarte drag Melaniei, de la care a avut foarte multe lucruri de învățat.

Am fost de multe ori pe prima pagină a ziarelor naționale sau ale trustului Media Pro, iar de la Ziarul Financiar am învățat că, într-un final, tot povestea este cea care „vinde”. Din televiziune am învățat să prețuiesc puterea momentului, să știu să mă mișc repede dacă trebuie ca mai apoi să las totul să treacă.

Aproape toți colegii ei de atunci s-au retras din presă, dar Melania, privind în urmă, nu regretă nicio secundă parcursul său profesional.

 

Melania Kaitor crede cu tărie în povestea unică și irepetabilă ce stă la baza constituirii fiecărui ADN uman

Povestea e în ADN” este o sintagmă inventată de Melania și care ușor, ușor se asociază numelui său. Cumva, pornind de la această sintagmă, pe care eu consider că și ea o are impregnată în fiecare spiral de ADN, Melania și-a redescoperit o iubire de o viață, scrisul. Așa a pornit un proiect personal, din dragoste de oameni și de povești.

Am ajuns să cred cu tărie în povestea unică și irepetabilă ce stă la baza constituirii fiecărui ADN uman și mai cred că și eu “sunt un aventurier în căutarea unei comori”, așa cum spunea Santiago din Alchimistul lui Paulo Coelho deoarece aventura i se potrivește sinelui meu ca o mănușă. De ziua în care m-am născut și până azi nu m-am oprit din căutat și nu cred că am s-o fac vreodată.

Melania este fascinată de oameni, de culturi, de cărți, de muzică, de dans, de locuri. Fiecare zi este o binecuvântare. De când se știe, a iubit tot ce a apărut în viața sa, inclusiv greutățile, mai ales pe ele, care au sculptat frumos caracterul și personalitatea sa. Din greutăți, Melania ne spune că a avut de învățat întotdeauna ceva și ele au ajutat-o astfel să se transforme și să devină cea de acum.

Acum sunt într-o etapă privilegiată a vieții când îmi dau voie, în sfârșit, deoarece fetele mele au crescut, să mă redescopăr pe mine, cea adevărată, și să dau jos toate măștile pe care mi le-am confecționat de-a lungul vieții. Da, cred cu tărie în citatul meu: „Povestea e in ADN”, adică este chiar în noi, o conținem.

 

Melania Kaitor: „Să faci doar ceea ce îți place!”

Ca pe toți celor cărora le-am luat interviu, am dorit să știu ce înseamnă România pentru Melania Kaitor. Putea să fie oriunde în altă parte, dar totuși, a ales să rămână aici.

Nu am vrut să plec niciodată din România. Îmi place să călătoresc, dar mereu vreau să mă întorc acasă. Rădăcinile mele sunt aici, mierea de albine e mai bună aici, în România, familia, prietenii, tot ceea ce este esențial pentru mine se află aici. Iubesc Sfinxul din Munții Bucegi, Marea Neagră, Delta Dunării, Transalpina, Transfăgărășanul, iubesc această țară și pe oamenii ei. Știu că noi, ca neam, nu suntem omogeni, dar văd că facem progrese chiar și atunci când greșim. Cei peste 50 de ani de comunism ne-au costat foarte mult și încă ne mai trebuie ceva timp să redevenim ce am fost înainte de primul război mondial. Am încredere în generația copiilor mei că va reuși.

Susținătorii și mentorii Melaniei sunt toți cei care au reușit să scrie marile povești ale omenirii. Ea se relaxează când citește, când vede un film bun, când meditează sau când face yoga. Îl iubește pe Milan Kundera în mod aparte, dar lista scriitorilor preferați este foarte lungă.

Melania Kaitor

Mulți oameni m-au susținut de-a lungul vieții și încă mă susțin, de obicei apar în momentele esențiale sau când sunt obosită și vreau să las garda jos. Profesorul Cornel Ungureanu a fost și a rămas mentorul meu spiritual din toate timpurile. Am și câțiva prieteni pe care îi cunosc de zeci de ani și cu care nu am rupt conexiunea niciodată, chiar dacă unii dintre ei s-au mutat din țară sau chiar sunt peste ocean.

Nu-i place să dea sfaturi atunci când vine vorba despre alegerile altora pentru că ea nu a ascultat niciodată sfaturile. I-a plăcut să greșească sau să reușească pe barba sa. Recunoaște că a fost o rebelă din cap până-n picioare, dar asta a modelat-o și a făcut-o să devină femeia prudentă și experimentată de acum.

Întotdeauna am făcut ce mi-a plăcut și cred că asta ar fi cel mai bun sfat, să faci doar ceea ce îți place pentru că asta e tot ce contează la final. Însă cred cu tărie în ceea ce spunea Henry Ford: „Dacă crezi că poți, sau crezi că nu poți, ai dreptate în ambele cazuri.” Am testat asta pe pielea mea, și da, uneori am crezut că pot, alteori că nu pot. Și în ambele cazuri, am avut dreptate.

Apoi, știind că orice om puternic, responsabil, căruia îi place să ia viața pe cont propriu și să fie propriul stăpân, a primit de-a lungul drumului mai multe învățăminte, mi-am dorit să știu care sunt lecțiile pe care le-a învățat pe parcursul timpului.

Asta este o întrebare de milioane. Au fost multe lecții, unele chiar foarte dure. Am fost uneori folosită, alteori privilegiată atât în plan profesional, cât și în plan sentimental. Uneori am dat cu piciorul unor șanse care nu s-au mai întors, cum ar fi fost aceea de a preda în mediul universitar, alteori am știut să prind vrabia din zbor. Una peste alta, am făcut alegerile care au fost cântărite de mine la momentul respectiv. Unele au fost bune, altele au fost foarte rele. Dar sunt foarte împăcată cu ele. Acum nu aș fi putut trage o concluzie dacă nu aș fi făcut și alegeri mai puțin bune ca să am ce să experimentez.

 

Cuvânt de încheiere

Fiecare om, personaj de elită cu care vin în contact este în sine o poveste frumoasă. O poveste care merită citită, aprofundată și dată mai departe. Care merită să ajungă la sufletele noastre și să ne fie cumva un semn de carte a faptului că singurul ghid în viață stă în mâinile și perseverența noastră. Că nu există nu pot!

Melania Kaitor este o lecție de profesionism, dar mai mult de atât, este o lecție de umanitate și responsabilitate. Ea ne spune clar că tot ce facem va deveni tot ceea ce vom deveni mai târziu. Că suntem cumva suma propriilor alegeri și din această cauză, ele trebuiesc să ne aparțină.

Și pentru că Melania a demarat un proiect de mare suflet pentru ea, Texte K Lumea, îi doresc să reușească să îl transforme într-un mare succes, în care să își impregneze semnătura sa emoțională și personală, ca într-un ADN, așa cum spune ea frumos.

Și-a dorit să ajungă fotbalist, dar cunoaște deja o notorietate care i-ar putea face invidioși pe mulți jucători autohtoni. Asta pentru că a scris o carte cu peste un milion de cititori online, după care s-a făcut și un film cu încasări de peste un milion de dolari. Andrei Ciobanu este omul cu care foarte mulți dintre noi își încep ziua, ascultându-l la matinalul Kiss FM, și, poate, și-o și încheie, urmărindu-l pe scenă în spectacolele sale de stand-up comedy. Dar celebritatea sa uriașă se trage cel mai mult de la faptul că a transformat un îndemn aparent obscen într-un adevărat fenomen.

 

Astăzi, Andrei Ciobanu spune că nu și-a putut îndeplini visul din adolescență, de a deveni fotbalist, din cauza mai multor întâmplări nefericite. Însă, o ușă închisă a însemnat, de fapt, deschiderea altor oportunități. Așa că atunci când avea 19 ani, a decis să se orienteze spre stand-up, mai ales că era primul la glume chiar și când mergea în deplasări cu autocarul alături de colegii de echipă.

Născut la Suceava, Andrei Ciobanu și-a petrecut anii de studenție la Cluj, unde a și început să facă stand-up. A venit apoi în București pentru a-și desăvârși chemarea. Dar nu atât locurile pe unde a trecut i-au amprentat personalitatea, ci, mai degrabă, oamenii din jurul său.

În orașul natal, mi-am format o serie de principii și de valori de care, din păcate pentru mine în relația cu lumea din ziua de azi, nu prea pot scăpa. În Cluj am început stand-up-ul, deci am început oarecum latura profesională, iar în București m-am simțit cu adevărat acasă, atunci când am venit aici pentru a-mi urma visul.

 

Inspirat de Cristiano Ronaldo

Cum în orice sfârșit, există și un nou început, toate neîmplinirile de până atunci ale lui Andrei s-au transformat treptat în șanse importante pe care i le-a scos în față destinul. A ajuns sa prezinte matinalul la Kiss FM, după ce a dat o probă de voce la radio. De la o simplă postare pe Facebook, a născocit un adevărat bestseller, „Suge-o, Ramona!”, ajuns, apoi, și un film cu un succes de casă uriaș.

Iar Andrei Ciobanu a profitat din plin de fiecare ocazie apărută, precum un atacant de top, cum este Cristiano Ronaldo, persoana care îl inspiră cel mai mult din punct de vedere al mentalității și al profesionalismului.

Mi se pare că și norocul e o componentă importantă a succesului, dar el îți oferă doar oportunitatea. În clipa în care aceasta a apărut, ține doar de tine să reușești să o transformi într-o realitate. Cu toții avem nevoie și de noroc pentru a ajunge într-o anumită ipostază, dar când ai ajuns acolo, nu te poți baza pe faptul că ai impresia că ești norocos și trebuie să confirmi.

 

Andrei Ciobanu, omul de un milion

„Lucrurile mișto au loc atunci când nu le plănuiești și le lași să se întâmple”, a descris Andrei Ciobanu povestea primului său roman, „Suge-o, Ramona!” (2015). Cu peste un milion de cititori online, cartea s-a bucurat de un neașteptat succes. În mod firesc, a venit și continuarea „Suge-o, Andrei!”, în 2017, la fel de bine primită de public.

A urmat ecranizarea primei cărți, „Oh, Ramona”, care a devenit primul film românesc cu încasări de un milion de dolari, în care apare și Andrei Ciobanu. Mai mult, succesul uriaș a făcut ca, de la 1 iunie 2019, „Oh, Ramona” să ajungă primul film românesc distribuit pe platforma Netflix în 190 de țări.

Propunerea a venit din partea regizorului, Cristina Iacob, și, fiind un film pentru adolescenți, ne-am gândit că povestea este una universală și în ea se pot regăsi cei tineri, indiferent de naționalitate, astfel că limba vorbită este engleza.

În ciuda acestor realizări majore, care l-au făcut unul dintre cei mai cunoscuți oameni din peisajul media din România, Andrei Ciobanu nu și-a schimbat prea mult stilul de viață, ci doar a trebuit să își reducă timpul dedicat somnului.

Sincer, în afara faptului că sunt mult mai ocupat acum, că dorm mai puține ore pe noapte și mă trezesc cu noaptea-n cap, aș vrea să cred că nu m-a schimbat foarte mult. Adică pentru a-ți face o idee, în clipa asta locuiesc în același apartament în care locuiam și acum 5 ani, în chirie, înainte de cărți, film, radio sau celelalte proiecte.

 

Scena, elementul unde se simte cel mai bine

Toată această înșiruire de activități m-a făcut imediat să îl întreb cum arată, practic, o zi din viața lui Andrei Ciobanu și cum își găsește timp pentru celelalte pasiuni ale lui, jocurile video, filmele și fotbalul.

Mă trezesc dimineața cam odată cu răsăritul soarelui, plec la radio, după emisiune merg acasă și îmi pregătesc de mâncare, apoi dorm o oră, plec la sală, iar pe seară încerc să mai rezolv din ce s-a adunat peste zi și apoi, dacă mai rămâne un pic de timp, bag o Fifa și cam aia e. Îmi place să mă duc la sală, să mă joc pe Xbox și să mă uit la filme. Dacă aș câștiga la loto, cred că doar asta aș face toată ziua. Și la fel, fotbalul a rămas o pasiune de-a mea, îmi place să mă uit la meciuri și să ajung pe stadion cât de des pot. Îmi pare rău că nu am suficient timp liber să citesc pe cât mi-aș dori. Momentan, cartea pe care o am pe noptieră este ”Învingătorul este întotdeauna singur” de Coelho.

Andrei Ciobanu
Andrei Ciobanu face stand-up comedy, radio și scrie bestseller-uri. Dar unde se simte, oare, cu adevărat în elementul lui?
Cel mai bine mă simt pe scenă. Eu mereu spun că la bază sunt comediant, iar celelalte proiecte sunt oarecum adiacente și se învârt în jurul stand-up-ului, în sensul că și la radio tot un fel de stand-up este, iar în carte, e ca și cum aș scrie material. Doar că mult mai mult decât pentru un show normal.

Andrei Ciobanu: „Ni s-au inversat valorile și mulți admiră ceea ce cândva era de condamnat”

Poate părea greu de crezut, dar Andrei Ciobanu are o singură sursă de inspirație în tot ceea ce face. Viața. Viața îi oferă absolut tot ceea ce îi este necesar în desfășurarea activității sale!

Consideră că greșelile făcute, dezamăgirile trăite și suferințele care i-au ieșit în cale l-au ajutat să se dezvolte emoțional și să devină omul care este astăzi. De aceea, nu ar schimba nimic din trecutul său, oricât de tare ar sugera contrariul cartea sa, „Suge-o, Ramona!”

După succesul primelor două romane, Andrei Ciobanu se gândește deja să scrie o nouă carte, nu neapărat din seria ”Suge-o” și ar vrea să filmeze un special de stand-up. Până atunci, însă, taxează prompt pe pagina sa de Facebook, cu umor, dar și seriozitate, numeroasele derapaje din societatea românească.

Mi se pare că trăim într-o societate în care oarecum ni s-au inversat valorile și mulți dintre noi admirăm ceea ce cândva era de condamnat. Cu siguranță există șanse să ne vindecăm, dar noi vorbim de schimbarea unor mentalități, iar asta se face în decurs de niște generații, nu de pe-o zi pe alta.

Andrei Ciobanu
Dacă șansa nu i-a surâs lui Andrei Ciobanu să ajungă fotbalist, în schimb, i-a oferit ocazia de a-i face să zâmbească, ba chiar să râdă în hohote, pe mai mulți români decât ar încăpea pe Arena Națională la un meci de maximă importanță. Ceea ce nu este deloc puțin lucru!
surse foto: Facebook Andrei Ciobanu
Salex Iatma

Salex Iatma e un actor, scenarist, scriitor și muzician din noul val de tineri care deja și-au confirmat valoarea. A devenit celebru mai întâi datorită romanului publicat la o prestigioasă editură pe vremea când încă era elev de liceu, apoi ca scenaristul care a adus primul film românesc pe Netflix. 

 

Salex Iatma s-a născut pe 8 mai 1988 în Buftea și a fost mereu pasionat de partea artistică. Așa a ajuns să facă teatru, regie, muzică, să publice un roman și să fie azi unul dintre tinerii valoroși care fac performanță în domeniul artei cinematografice.

 

Cine este Salex Iatma și ce vrea el să schimbe în mentalul colectiv prin filmele sale? Ce ar trebui să știe despre dumneavoastră o persoană care încă nu vă cunoaște?

Sunt un om pasionat. Nu m-aș descrie cu mai multe cuvinte.

Nu mi-am propus niciodată să schimb pe cineva prin filmele mele. Vreau doar să dau o perspectivă diferită anumitor situații, să îl ajut pe omul care își oferă 90 de minute în cinema sau în fața micului ecran, să iasă din cotidian și să mediteze cu mine asupra unor momente excepționale din viața închipuită a unor oameni cu care ne identificăm.

Persoana care urmează să ma cunoască ar trebui să știe doar să nu întârzie. Punctualitatea este momentul zero al unei relații.

 

Care sunt cărțile, artiștii, filmele și oamenii care v-au format? Care sunt valorile după care vă trăiți viața?

Asta mi se pare o întrebare extrem de grea pentru că nu e un proces conștient la mijloc. Sunt cărți și filme pe care le-am citit/văzut și de care am uitat complet. Ani mai târziu, m-am surprins lucrând piese sau scenarii cu aceeași temă și cu o optică similară.

Din procesul conștient al formării mele artistice aș putea să spun că face parte “Bătrânul și marea” a lui Hemingway. Găsesc aici o preocupare constantă a existenței mele: călătoria omului în universul credinței. Lupta mea constantă cu acea parte din mine care vrea să aducă la mal ceva concret, ceva măreț, edificator. Neliniștea chiar anxioasă a unei călătorii de care uit mereu să mă bucur. Procesul meu de creație agresiv și dăunător celor care mă iubesc. Mă zbat, mă lupt cu peștele și uit de mine si de ceilalți. Ajung la mal cu un schelet, sunt dezamăgit și apoi o iau de la cap. Dacă aș continua să spun ce simt față de această operă aș scrie mai mult decât opera în sine. Și probabil aș sfârși ca autorul, așa că mă opresc 🙂

Valorile după care mă ghidez sunt: punctualitatea, respectul față de munca celorlalți și respectul față de idei autentice.

 

Am înțeles că ați avut o trupă de gothic metal, Inopia. Care e povestea ei?

A fost extrem de multă pasiune acolo. Atât de multă că s-a încheiat cu două căsătorii în interiorul trupei :)). Alexandru Dăscăloiu, toboşarul, s-a căsătorit cu flautista Irina Dăscăloiu, iar vocalul Ştefan Ion s-a căsătorit cu Georgiana Ion, basista noastră.

I-am iubit şi respectat mult pe aceşti oameni alături de care am trăit patru ani excelenţi şi, când s-au mutat şi au plecat la casele lor, în oraşele lor, nu am găsit puterea necesară să îi înlocuiesc. Ăsta a fost finalul. Şi dacă nu a schimbat nimic în lumea muzicii dar a format două familii, mă declar fericit.

Am un singur regret legat de trupa Inopia. Înainte de despărţire am compus un cântec pe versurile lui Ştefan Augustin Doinaş, “Mistreţul cu colţi de argint”. A fost, cred, cea mai bună piesă a noastră şi nu am apucat să o cântăm decât o dată. Mi-am promis că într-o zi o să-i adun pe toţi să o înregistrăm. Dar mă tem că piesa asta o să fie mistreţul care mă va doborî. Regretul meu etern.

Rămân însă pasionat de sunet în cea mai simplă formă a lui. Cred în puterea lui vindecătoare, în puterea lui de a comunica sentimente fără cuvinte. Mi se pare cea mai mare invenţie a omului, sunetul artistic. Mai mare decât roata şi focul la un loc.

Metalul mi se pare o revoluţie a muzicii pentru temele pe care le pune în discuţie, pentru preocuparea autentică a metalistului faţă de societate. Cel mai bun exemplu pentru mine este System of a Down, care e o trupă ce a susţinut campanii umanitare, proteste la adresa războiului inutil şi inegal între armate şi popoare.

Aş aminti Rage Against The Machine, care transmit o dorinţă extremă de a ieşi în stradă şi a-ţi susţine cauza. Îmi plac şi trupe mai obscure cum ar fi Edge of Sanity sau Obituary. Nu aş putea să fac o listă. Sunt doar primele trupe care îmi vin în minte acum. Dacă aş răspunde din nou, ar fi alte trupe.

În ceea ce priveşte oamenii care au prejudecăţi, îi înţeleg. E o coajă dură de care trebuie să treci să ajungi la sâmburele, la esenţa acestui gen. O faci doar dacă ai preocuparea şi disponibilitatea emoţională necesară. Oamenii trebuie să vină spre gen şi nu genul spre oameni. Eu pot doar să le transmit că există valoare autentică în muzica metal spre deosebire de alte genuri care au o coajă moale şi uşor de pătruns, dar nu au sâmbure.

Salex Iatma

Salex Iatma

 

Care a fost punctul zero când ați știut că toată veți avea o viață artistică?

Aveam şase ani. Eram la o înmormântare cu străbunica mea. Murise Gheorghișan. Avea vreo 90 de ani. Era o zi tristă dar nu era tragedia zilei. Toată lumea plângea pe rând. Se oprea o băbuţă, începea alta. Organizat, de la stânga la dreapta în jurul sicriului. Îţi venea rândul să plângi, plângeai, nene. Că doar nu ai venit să mănânci coliva omului şi să-i bei ţuica degeaba. Cam două minute de bocit. Poate mai puţin, dar nu mai mult. Şi plânsul cam venea spre mine.

Am simţit presiunea de a spune ceva. M-am agăţat cu mâna de sicriu, că aşa văzusem că e mişcarea scenică standard şi am început: “Un’ te duci, tu măăăăăă, Gheorghișaneeeee, măăăăă! Cine mai dă la raţe, măăăăă cine le mai strigă pa bătăturăăăă?” Înmormântarea a devenit show de comedie în secunda următoare. O băbuţă a comentat cu lacrimi în ochi: “Ţaţo Sando, pe-ăsta trebuie să-l faci actor”.

Nu mi-a mai ieşit din cap de atunci. Mai târziu un pic, visul meu s-a cizelat. Am aflat că şi mama a avut visul ăsta, mi l-a insuflat, apoi am cunoscut-o pe Mihaela Munteanu întâi profesoara, apoi, soţia mea. De acolo am mers doar în acest sens.

 

”Afară nu este nici un anotimp”, e volumul de proză scos de Humanitas pe vremea când erați în liceu. Care e povestea lui? Cum a ajuns el să fie publicat de o editură prestigioasă?

În primul rând am scris acel roman ca o terapie. Treceam prin momente grele, încercam să procesez despărţirea părinţilor mei în timp ce mă luptam cu hormonii adolescenței. Încercam să înţeleg lumea şi aşa o înţelegeam atunci, cu personajele şi situaţiile care s-au născut ca să îmi domolească trăirile mele extreme, contrastante. Încercam să înţeleg Timpul şi mă tem că L-am înţeles. Mă bântuie de atunci. Mă fac că nu îl văd, dar îmi suflă în ceafă şi aşteaptă ceva de la mine. Încerc să spun că era şi este o preocupare autentică.

Nu o luam ca pe scrierea unui roman spre publicare. Era o exorcizare făcută acasă, noaptea când nu aveam somn şi mă simţeam bântuit de ceva ce nu avea formă, era bun şi rău deopotrivă. Sau pe băncile şcolii când nu găseam sensul în ceea ce se predă la şcoală.

Întâi i l-am citit Mihaelei Munteanu care s-a îndrăgostit de el. Eu îl uram. Nu pentru că era prost ci pentru că ieşise din mine. Şi aveam ceva cu mine. Îmi reproşam ceva. Nu ştiu ce îmi reproşam cum nu ştiu nici acum. Mihaela a insistat că e minunat. Am început să o cred.

Am dat romanul şi mamei mele şi noului meu tată. Mama s-a îndrăgostit şi ea de roman, tatăl meu cel nou n-a vrut să vorbească cu mine din cauza finalului. L-a enervat, l-a durut, l-a frustrat finalul. Dar l-a acceptat până la urmă. Am râs împreună. Şi am iubit toată familia împreună ceea ce ieşise din mine. Eram mândru că toţi erau mândri de mine. Şi era de ajuns. Nu voiam mai mult. Terapia avusese succes.

 

Știu că ați vrut să-l scoateți pe cont propriu, ceea ce era destul de rar în acea perioadă. Ce recomandați unui tânăr debutant? Editură sau pe cont propriu? Care-s argumentele?

Da. Am vrut. Şi mai bine că nu am făcut-o. Aşa cum spuneam, pentru mine era de ajuns că am spus ce aveam de spus. Nu mă vedeam romancier la vremea aia. Dar s-a întâmplat ceva: am fost la un spectacol de teatru al lui Florin Zamfirescu. Înainte de piesă, era o lansare de carte: “Catifea” a actorului Florin Zamfirescu. Am citit-o dintr-o răsuflare. Am găsit un univers al dragostei în toate formele ei şi un element comun care m-a legat de atunci de cel care avea să-mi devină profesor, mentor şi prieten absolut: elementul comun erau corcoduşele.

În momentul ăla mi-am dorit să vorbesc cu el, dar mi-a fost ruşine să vin în altă zi la teatru şi să-l felicit. M-am gândit că nu are nevoie de felicitările mele. Mă simţeam prea mic să îl reţin cu aşa ceva. Mihaela mi-a spus să-i trimit romanul meu să-l citească. Am tremurat. Voiam din tot sufletul. Aveam nevoie de confirmarea unui suflet pe care îl înţelegeam. Pe care îl stimam, pe care voiam să îl cunosc.

Mihaela i-a trimis romanul. Domnul Zamfirescu s-a îndrăgostit de roman. Mi-a scris prefaţa şi, când a auzit că vreau să îl public pe cont propriu, cred că a vrut să mă cârpească. A zis că aşa ceva trebuie trimis în primul rând la Humanitas. Nu mi-a venit să cred ce aud. L-a trimis chiar dumnealui la editură. Foarte puţin timp mai târziu, mă întâlneam cu editorii. Se publica. Eu dădeam examenul de bacalaureat.

Salex Iatma

Salex Iatma

Ce le recomand debutanţilor? Să creadă în ei. Eu am avut norocul să creadă alţii în mine, dar e noroc. Dacă oamenii amintiţi nu ar fi fost lângă mine, romanul ar fi murit în sertar.

În ceea ce priveşte publicarea la o editură sau pe cont propriu, chiar nu ştiu. Nu prea înţeleg fenomenul în contextul actual, în care avem spaţiul virtual inundat de opere iar oamenii petrec mult mai mult timp acolo decât în librărie.

 

Actor, scenarist, muzician sau scriitor? În care postură vă simțiți cel mai bine? Ce șanse sunt să publicați un nou volum de proză?

Mă gândeam la un moment dat să îmi fac o carte de vizită pe care să scrie: “Salex Iatma – creator”. Şi când oamenii mă întreabă “Ce creezi?” să le răspund “Ce-ţi trebuie”.

Mă simt cel mai bine când termin un scenariu de film. E cel mai fericit moment din viaţa mea artistică. Nici aplauzele pe scenă şi nici autografele pe stradă nu mi-au oferit mulțumirea pe care mi-a oferit-o cuvântul “Sfârşit” pus la 5 dimineaţa pe ultima pagină a unui scenariu. Momentul în care am mai câştigat o luptă cu mine. În care am adus la mal încă un schelet de care m-am bucurat. În care am crezut cu toată fiinţa mea că asta a fost. Asta am vrut. Am câştigat. Apoi, se face 6, recitesc ce am scris şi îmi dau seama că trebuie să mă urc în barcă şi să o iau de la cap. Altă călătorie, alt peşte, alt schelet.

Ca muzician mă simt cel mai liniştit. Când creez o coloană sonoră uit să fumez. Ore întregi. Mă scufund în sunet. Mă emoţionez eu pe mine şi apoi trăiesc în teroare până când văd reacţia primului ascultător.

Cel mai mare examen muzical al meu a fost în faţa lui Florin Zamfirescu. M-a rugat să îi realizez coloana sonoră pentru spectacolul “Adunarea Femeilor” de Aristofan. După ce am terminat l-am sunat şi am fixat o întâlnire pentru următoarea zi. În noaptea aia n-am dormit. Când m-a îmbrăţişat şi mi-a pus mâna pe creştet părinteşte şi mi-a spus “E perfect” am simţit cea mai mare recompensă de când m-am apucat de muzică.

În calitate de actor îmi place să mă joc. Să descopăr posibilităţile unui text fără să îl forţez sau să îl aduc la mine, la nevoile mele. Să îl potenţez. Însă acum iubesc mai mult actoria din perspectiva pedagogică. Predau la Centrul Cultural Buftea unor copii talentaţi şi redescopăr actoria odată cu ei. Sunt, de patru ani, în proces de reîndrăgostire de această vocaţie.

Da, am să mai public romane. Dar pentru asta îmi trebuie o altă viaţă. Un alt fel de viaţă. De aşezare. O altă optică. O altă atmosfera. Lucruri care or să vină. Nu prea curând, dar or să vină.

 

Jucați și teatru sau ați rămas doar la film? Care sunt problemele cu care se confruntă un actor care nu este angajat într-un teatru mare? Cum se pot rezolva aceste probleme ca independent?

În teatru nu am ajuns până acum. Am avut o experienţă care m-a consumat atât de tare încât am renunţat înainte de premiera unei piese la care lucram. Sunt dependent de actoria de film, în schimb. Ideea că poţi lăsa spectatorul să se apropie de tine prin aparat atât de mult încât să îţi vadă cele mai mici gesturi, cele mai fine, cele mai nuanţate, mă face să nu mă pot dezlipi de forma asta de expresie în favoarea exprimării pe scenă. Sunt meşteşuguri diferite, iar eu iubesc mai mult adevărul din film decât pe cel din teatru. Mult mai mult.

Problemele teatrului mare sau mic, sau independent vă spun sincer că mă depăşesc. Nu fac parte din fenomen şi mi-e greu să îl înţeleg. Orice părere ar fi o presupunere.

 

Cum vedeți conceptul de teatru jucat în spații neconvenționale și ce șanse are un actor să câștige atenția publicului într-un astfel de spațiu?

Aici, în schimb, am avut câteva experienţe în calitate de muzician. Da, am văzut actori care au folosit rampa teatrului în spaţii neconvenţionale pentru a ajunge în teatre mari şi am văzut actori care au jucat doar ca să rămână conectaţi la meşteşug.

Publicul acestui tip de teatru este un câştig. Este un public mai preocupat de fenomen, este un public poate chiar mai informat şi mai dispus să aprofundeze teatrul. Unul căruia poţi să îi livrezi mesaje mai profunde şi forme de expresie mai curajoase, inedite.

 

Teatrul își câștigă tot mai greu public, în timp ce filmele atrag constant sume frumoase de bani. Care e explicația și ce se poate face pentru a se schimba această situație?

Nu am o explicaţie legată de teatru dar pot să vă spun că filmul românesc nu generează sumele pe care ni le imaginăm. Un actor, de exemplu, nu poate trăi cu un film pe an şi în cazurile cele mai fericite atât apucă să joace.

Un scenarist nu poate efectiv să scrie mai mult de un scenariu calitativ pe an, iar vânzările nu îţi asigură traiul pe un an de muncă. Un regizor, la fel. Lucrurile stau extrem de prost. Am auzit poveşti de la actori care au luat premii mari la festivaluri şi au cheltuit mai mult pe costumul de covorul roşu decât au primit pe film.

Filmul românesc e în mizerie din punct de vedere financiar. Filmul românesc nu produce. Nu aduce profit pe care să îl poţi reinvesti. Nu există industrie. Publicul larg fuge de filmele româneşti. Iar publicul dedicat e mult prea mic ca să susţină eforturile financiare necesare unui film.

De doar câţiva ani au început să reapară filmele de public şi în mare parte doar în zona idependentă. Și asta datorită unor oameni curajoși, producători independenți cum sunt cei cu care am lucrat și eu, Alin Panc, Alexandru Pop, oameni interesați cu adevărat de fenomen, dispuși să riște și să facă eforturi considerabile. Dar procesul de recâştigare a publicului este unul lung, care are nevoie de susţinere financiară din partea autorităţilor. Sunt semne că vine această susţinere, dar mici. Mult prea mici.

 

Dacă ar fi să alegeți un loc special unde să filmați un film, care ar fi acela și de ce?

Într-o casă la “sfârşitul pământului”. Acolo aş crea un film cu oameni care se dezbracă de toate rigorile societăţii şi îşi îmbrăţişează întreaga lor fiinţă cu tot ceea ce ne face să fim deopotrivă mândri şi să ne fie şi ruşine de noi.

Ar fi un film violent din punct de vedere emoţional în care aş vrea să văd personaje adevărate, care nu au nimic de ascuns şi au o singură şansă de a fi fericiţi: adevărul despre sine cu orice preţ. Ceea ce îi va face nefericiţi până la urmă.

 

Care sunt regizorii preferați și ce ați învățat de la ei?

Îl iubesc pe Kubrick pentru felul său de a se reinventa la fiecare film. De a înţelege un univers atât de vast al emoţiilor şi situaţiilor. Mi se pare un artist complet cu adevărat. Unul care nu se iubeşte pe sine în artă şi iubeşte arta în sine. E idealul meu.

Îl urăsc pe Lars von Trier pentru faptul că mă face să nu mai fiu om timp de trei zile după ce văd un film de-al lui. Mă agresează, mă pune în fața unor emoţii care mă sfâşie, mă modifică şi nu îmi place deloc ce îmi face. Dar este un geniu şi asta fac geniile. Te schimbă. Oricât l-aş urî nu pot să nu-i văd filmele.

 

Ce ați dori să observe cel/cea care vizioneaz un film creat de dvs?

Aş vrea să vadă adevăr. Să creadă ce vede şi să uite că se uită la un film. Să se simtă martor. Asta e cea mai mare realizare a unui artist.

 

”Pup-o, mă!” e o comedie lansată recent care se bucură de un real succes. Care e povestea ei?

Una foarte simplă. Alin Panc şi Alexandru Pop şi-au dorit multă vreme un film românesc autentic, emoţional şi comic. Au căutat scenarist pentru asta până m-au cunoscut pe mine prin Camelia Popa cu care mai lucrasem înainte şi în calitate de actor şi de scenarist.

Am vibrat la aceeaşi frecvenţă şi m-am apucat de scris. Filmul a avut reacţii bune pentru că întreaga echipă a avut o vibraţie bună, pozitivă care s-a regăsit în realizarea filmului.

Salex Iatma

Salex Iatma, scenaristul care a adus primul film românesc pe Netflix

 

Ați făcut primul film românesc care a ajuns să fie difuzat pe Netflix. Cum s-a ajuns la performanța aceasta?

În momentul în care ai succes de casă încep să conteze din ce în ce mai puţin lucrurile pe care le aminteam mai devreme. Netflix este interesat nu doar de Ghinionistul, mai nou negociem şi pentru ”Pup-o, mă”. Suntem în discuţii extrem de avansate. Eforturile filmului independent românesc se văd mai bine din afara ţării, din păcate.

 

Una dintre cele mai mari provocări pentru un artist în zilele noastre este obținerea finanțării pentru realizarea oricărui proiect la care visează. Ce sfaturi ați da unui tânăr care vrea să se îndrepte spre cariera artistică?

Să-şi caute producător. Nu poţi să le faci pe toate. Am încercat. Te consumă şi te face să vrei să renunţi.

Să fie sigur, în afara oricărei urme de îndoială, că vrea să facă asta. Arta îţi cere mult mai mult decât îţi dă. Dacă poţi trăi cu puţinul pe care ţi-l dă, fă-o! Dacă nu, renunţă.

Arta nu te alege pe tine, tu o alegi pe ea şi se poartă în consecinţă. E rea cu tine mai tot timpul, te face să te îndoieşti de tot ce crezi şi te pedepseşte când oboseşti. Renunţă la tine imediat dacă îţi dai timp de odihnă. Te consumă tot timpul. Nu te lasă nici o secundă. Poţi fi fericit doar dacă înţelegi lucrurile astea şi procesul ăsta e ceea ce cauţi în viaţă.

 

Cum arată elita României în zilele noastre și care sunt modelele pe care credeți că ar trebui să le urmeze societatea românească?

Cred că suntem într-o mare criză de modele. Nu doar în România, ci în întreaga lume.

Elita ar trebui să fie în rândul academicienilor noştri care, fără să generalizez, în loc să emită judecăţi de valoare, emit judecăţi politice părtinitoare. Care îşi aliniază părerile după statistici în loc să emită păreri care să le schimbe.

Elită avem în toate domeniile. Avem oameni buni, pasionaţi, cu rezultate pe măsură. Dar nu pot fi modele într-o societate structurată de nevoi primitive. Pentru că acum suntem primitivi în nevoi.

 

Ne puteți spune câteva dintre planurile de viitor? Ce filme mai pregătește Salex Iatma?

Am un proiect de suflet pe care îl tot amân pentru că am nevoie de timpul despre care vorbeam. Un film despre un eveniment istoric trecut cu vederea. Nu vreau să spun mai multe acum, dar voi spune tot ce ştiu la momentul potrivit.