Articole

Raluca Prelipceanu
Raluca Prelipceanu a terminat studiile în domeniul Relații Economice Internaționale. A fost plecată pentru studii, 8 ani în Franța și un an în Italia. În Franța, a facut masteratul în Economia dezvoltării și un doctorat pe Migrația românilor și efectele la nivelul familial și social, amândouă la Paris și Sorbona. A beneficiat de burse Erasmus, Schuman, Marie Curie și în cadrul celei din urmă a lucrat un an în Italia. A făcut parte din NEPSIS și s-a ocupat de cateheza copiilor în parohia ortodoxă din Limours.

 

Raluca Prelipceanu este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Distribuie articolul despre Raluca, împreună cu tot acest text, pentru a-i crește șansele!

 

Raluca Prelipceanu s-a născut în anul 1982 la București. Își amintește cozile la care stătea împreună cu mama sa, ce înseamnă să nu ai și ce bucuroasă a fost când la Crăciunul din 1986 a găsit sub brad o fermă în miniatură.

Îmi amintesc că de fiecare dată când duceam bradul la ghenă după sărbători eram tristă, parcă făcea parte din familie. Îmi amintesc că nu am vrut ca alți copii să fiu prințesă, dar am vrut să fiu, rând pe rând, patinatoare, pianistă, scriitoare, astronaut- fapt pentru care am început să învăț matematica la școală deși nu îmi plăceau cifrele, dar aveam nevoie de ele ca să pot proiecta nava cosmică, îmi doream nespus să ajung la stele.

Pe la 10 ani, Raluca începea să picteze, iar la 12 ani obținea un premiu la concursul „Icoana din sufletul copilului”. Îl pictase pe lemn pe Sf. Ilie și pe sticlă pe Sf. Gheorghe, ultimul un fel de protector al familiei lor, pentru că trei dintre bunicii Ralucăi îi purtau numele.

 

Raluca Prelipceanu și legătura cu satul român

Pe la 10-11 ani, a marcat-o în mod deosebit o carte. Era despre Crăciun și ce însemna acesta în concepția de veacuri a poporului român.

A fost poate un mod de a se reînnoda cu lumea satului. Bunicii săi locuiau în București și Târgu Mures, iar ea luase contact cu lumea satului doar prin intermediul străbunicilor materni din munții Buzăului, la Sibiciul de Jos.

La 13 ani, bucureșteanca mergea într-o tabără pe care o vecină o organiza în Obcinile Bucovinei, întâmplător locul de unde se trăgea bunicul patern. Acolo, Raluca întâlnea pe viu prima ursoaică, învăța ce înseamnă găzdoaie și se lăsa fascinată de mânăstirile pictate ale Bucovinei și de mormântul lui Ștefan cel Mare. Până atunci, spune Raluca, totul fusese doar poveste.

Au urmat alte tabere la Telciu și Valea Brătcuței, unde a decsoperit cetăți dacice și romane, biserica de la Densus, considerată până nu demult cea mai veche din România. A pozat o nuntă tradițională la Telciu și alta la Săpânța, unde a vizitat și Cimitirul vesel.

Îmi amintesc cum o bunicuță într-o poartă văzându-ne osteniți de pe drum, m-a chemat să îmi dea ultima ei îmbucătură de fasole, mi-a oferit și lapte de capră, altceva nu prea aveam, am refuzat-o bineînțeles. Își ostoia astfel dorul după copilul plecat la oraș. I-am oferit ultima mea bucată de ciocolată în schimb și cred că atunci atunci a început de fapt legătura mea cu țăranul român.

Raluca Prelipceanu

În timpul liceului nu a mai avut vreme de pictat, dar a devenit pasionată de fotografie. Toată această lume magică, toate aceste peisaje, obiceiuri și oameni, le-a adunat și prezentat într-o expoziție la liceul său, Sf. Sava, cu ocazia intrării în noul mileniu.

După moartea unei prietene bune, Raluca Prelipceanu și-a propus să devină doctor sau biochimist, însă profesoara de chimie a convins-o că era prea sensibilă și meseria nu i s-ar fi potrivit. Așa a ajuns în cele din urmă să facă Relații Economice Internaționale.

 

De la Sorbona și Evry la Biserica din Vința, o călătorie inițiatică

A fost un drum lung. Un fel de devenire a la Harap Alb, cum a povestit unor elevi de liceu, curioși să afle parcursul său.

La 22 de ani, Raluca Prelipceanu pleca cu o bursă Erasmus la Paris. Și ce a urmat a fost chiar un fel de călătorie inițiatică în care a întâlnit și omul spân și omul roș și zâna cea bună. În cei nouă ani cât a stat departe de casă, a călătorit în peste zece țări și a învățat de peste tot câte ceva.

De multe ori a vrut să renunțe, să se întoarcă din drum. Mai ales după primul an, dar a rămas până la urmă și a învățat ce înseamnă a răzbate.

Așa s-a apropiat și de Dumnezeu. Se confrunta cu niște probleme, nu se lega nimic la un moment dat. Nu găsea o locuință la un preț acceptabil, nu reușea să se înscrie în filiera din masterat pe care și-o dorea. Cu ajutorul Celui de Sus, în două săptămâni s-au rezolvat toate.

A reușit să găsească finanțări pentru a continua cercetarea despre migrație cu un doctorat, în timpul căruia a ajuns 15 luni în Torino unde se află cea mai mare comunitate românească. A beneficiat atunci de o bursă Arii culturale din partea Universității Paris Sorbona și o bursă Marie Curie din partea Comisiei Europene.

Acolo, s-a întâlnit cu cineva din România care picta icoane și astfel și-a amintit de vechea sa pasiune din copilărie. La întoarcerea în Franța, a hotărât să urmeze un curs de iconologie la Institutul rusesc Sf. Serghie.

După finalizarea doctoratului a mai predat o vreme, a mai lucrat la niște proiecte, dar când a trebuit să schimbe locul de muncă, a hotărât să revină în România.

Fiind departe de țară, de familie mi-am descoperit de fapt rădăcinile și identitatea și cred că aceasta a făcut de fapt și Harap Alb. Acesta este de fapt sensul unei călătorii inițiatice, pe care nu îl înțelegeam când în copilărie citeam basmul. Cred că atunci când ești departe de casă, de mediul în care ai crescut si în care te simți protejat cumva, abia atunci începi să descoperi cine ești cu adevărat, în confruntare cu marile provocări ale vieții. Atunci înțelegi ce reprezintă pentru tine cu adevărat „acasă” pentru simplul fapt că te încearcă dorul. 

 

Ce a descoperit Raluca Prelipceanu într-un mic sat din Apuseni

Când s-a întors în România, o prietenă restaurator a provocat-o să o însoțească la o biserică veche de pe Valea Arieșului, care se afla atunci în restaurare.

Am fost surprinsă de simplitatea și, totodată, profunzimea picturii pe care am descoperit-o acolo, de modul în care transpunea iconarul de acum 200 de ani în pictură cuvintele Evangheliei. De exemplu, scena Răstignirii: Hristos, pe cruce între cei doi tâlhări, dintre care unul s-a pocăit și celălalt nu. Cel care se pocăiește privește către Hristos, celălalt, pur și simplu, întoarce privirea. 

Astfel, Raluca Prelipceanu a început să studieze pe cheltuiala proprie pictura din zonă din secolele XVIII-XIX, cu scopul de a demonstra că acești meșteri aveau o școală, că nu erau lipsiți de educație și că, aici, pe aceste meleaguri, chiar și într-un context mai puțin propice, cel al presiunilor habsburgice, se dezvoltase o școală de pictură de icoane, nelipsită de valoare. Biserica de la Vința se afla pe lista sa.

Ca să poată întreprinde aceasta mică cercetare, Raluca a locuit șapte luni într-un sat nu departe de Vința, la o bătrână văduvă. Viața la sat a făcut-o să înțeleagă că încă nu se încheiase călătoria inițiatică a lui Harap Alb.

 

Vința, o comunitate încă vie

Vința este un loc încărcat de istorie, un loc în care localnicii au înfrânt un detașament al armatei imperiale, ajutând astfel răscoală lui Horea, Cloșca și Crișan. Sătenii de aici l-au ascuns apoi o vreme pe Crișan până ce acesta a fost prins prin trădare.

Biserica din Vința, dedicată Sf. Arhanghel Mihail, era mare pentru perioada în care a fost construită – încăpeau cu ușurință 60-70 de persoane. A fost clădită cu greutate într-o vreme în care românilor nu le era ușor să ridice un lăcaș de cult pe acele meleaguri.

Când a ajuns la Vința, Raluca Prelipceanu a constatat că biserica, o mică capodoperă, o bijuterie ascunsă între văi, se îngropa în lacul de steril. Odată cu ea pierea și satul și chiar amintirea lui.

Atunci și-a spus că trebuie să facă ceva pentru un lăcaș de cult încărcat de istorie, mai ales că, în interior, se regăsește o reprezentare unică în România a celor 24 de bătrâni din Apocalipsă.

Sătenii de aici făcuseră diverse demersuri încă din 2015, dar nicio instituie nu i-a luat în seama. Practic, comunitatea striga după ajutor, biserica striga, dar nu era cine să îi audă.

Orice biserică este vie și are o identitate, în strânsă legătură cu comunitatea căreia îi aparține, o identitate dată de secole de rugăciune, secole în care pe altarul ei s-a jertfit Hristos. Secole în care între pereții ei au fost celebrate botezuri, nunți și înmormântări, în care sute de oameni au primit cetățenia împărăției cerești. De aceea, primii creștini reprezentau în picturi biserica drept o tânără fecioară.

 

România întoarce spatele identității sale

Fără istorie nu putem avea o identitate și orbecăim prin diverse părți ale lumii în căutarea unei identități, încercând să găsim niște rădăcini. De multe ori îmbrăcăm identități care nu ni se potrivesc, identități „second hand”, cum îmi place mie să le numesc, doar din dorința de a fi acceptați de ceilalți. Până nu învățăm sa ne acceptăm așa cum suntem, până nu învățăm valoarea propriei noastre identități și nu o exprimăm, nu o reflectăm ca atare, nu vom putea câștiga nici respectul celorlalți, care vin din alte culturi și alte tradiții.

Monumentele și clădirile vechi sunt martori tăcuți ai istoriei noastre. Ele vin cu o anumită încărcătură, ne vorbesc de un anume trecut, de anumite tradiții, de o concepție și un mod de viață care reies din stilul arhitectural, din modul în care erau pictate.

Raluca Prelipceanu crede că cel mai important este exemplul personal. Nu putem schimba ceva și nici aștepta să se schimbe ceva, mai ales la nivel de mentalități, dacă schimbarea nu începe cu noi, dacă noi nu dăm un exemplu în acest sens.

 

Salvarea Bisericii din Vința – o operațiune dificilă de aproape 6 luni

Pentru a atrage atenția asupra situației în care se afla biserica, dar și alte lăcașuri de cult din Apuseni a căror stare se degradează, Raluca Prelipceanu a organizat trei expoziții. Cu această ocazie, Raluca își exprimă recunoștința pentru Asociația ROST din București, Museikon din Alba Iulia și Primăria din Sibiu, gazdele celor trei expoziții. 

Alte personalități demne de menționat sunt domnul academician Marius Porumb sau domnul Grigore Popescu Muscel, cel care a pictat biserica mânăstirii Râmeți, catedrala din Câmpeni și fost președinte al Comisiei de pictură din cadrul Patriarhiei.

TVR-ul s-a aliat campaniei și a transmis mai multe știri, realizând chiar și o emisiune despre Vința. Fundația ProPatrimonio, prin vocea domnului arhitect Serban Sturdza, a hotărât că cea mai bună soluție pentru biserică este ca ea să meargă la Muzeul ASTRA de la Sibiu.

Domnul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, a înaintat personal un memoriu IPS Irineu Pop, Arhiepiscop al Alba Iuliei, proprietarul Bisericii. În același timp, Raluca Prelipceanu trimitea un memoriu la UNESCO.

Domnul arhitect Decebal Becea a finanțat apariția unui album, lansat la Clubul Țăranului Roman. Pe lângă cele trei expoziții, acesta a fost momentul-cheie deoarece a atras susținerea unor specialiști de marcă.

Nu a lipsit nici obținerea acordului de la fiecare familie din Vința, iar aici s-a implicat personal doamna muzeograf Monica Albu Rotaru, al cărui bunic fusese participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1918. Cu acest prilej, Raluca a constatat cât de încăpățânați pot fi moții.

Muzeul ASTRA a suportat cheltuielile aferente extragerii picturii pe lemn. Totodată, un rol important l-a avut CupruMin, suportând financiar operațiunea de preluare a turlei, a elementelor de lemn și zidărie și cea mai mare parte a operațiunii de extragere a picturii pe zid. Era important ca instituția să-și asume cumva responsabilitatea dezastrului produs de lacul de steril.

 

Strămutarea Bisericii la Muzeul ASTRA din Sibiu

Vedeam cum apa înaintează pe zi ce trece și era mai-mai să intre în biserică. Vedeam cum crucile din cimitirul din jurul bisericii dispar una câte una sub apă.

Proiectul Vința era așadar neașteptat și urgent. Tocmai de aceea, poate cel mai dificil a fost să găsească o echipă care să extragă pictura de pe zid. Până la urmă, Raluca a reușit să adune o mână de specialiști veniți din Cluj, din București și din Timișoara.

A fost o muncă foarte grea și îndelungată pentru că nu s-a putut apela la procedurile obișnuite de extracție. Stratul pictural se afla foarte aproape de pietrele din zid.

Pentru ca pictura să nu se deterioreze, s-a folosit o procedură denumită stacco a masselo – desprinderea bucăților de zid, piatră cu piatră, pentru a se ajunge la scenele din spate. Acesteau au fost în prealabil delimitate, săpate și protejate cu patru straturi de protecție. Stacco a masselo este o procedură anevoioasă, de durată, intensivă în muncă.

Până să vină finanțările, Raluca Prelipceanu a trebuit să suporte singură cheltuielile șantierului. A împrumutat bani de la părinți, de la pr. Modest Moldovan, iconarul schitului Sf. Ioan Evanghelistul de la Găbud, de la doamna profesor și arhitect Mihaela Palade.

La șantier au mai participat trei voluntari: doamna profesoara Doina Mihăilescu, restaurator atestat de la Timisoara. Apoi, domnul Vasile Bîrdea, originar din satul învecinat Geamăna, care se află în cea mai mare parte sub apă, iar din biserica satului se mai zărește numai vârful turlei. Dânsul a venit mânat de dorința ca simbolul identitar al comunității din Vința să nu împărtășească aceeași soartă nefericită cu biserica satului.

De asemenea, un voluntar de la Târgu Mureș, care a dorit să își păstreze anonimatul. Și-a petrecut concediul pe șantier, a donat echipamente și a pus umărul la lucrări.

Importantă pentru Raluca a fost și disponibilitatea doamnei Geanina Ionescu, director al Centrului ASTRA pentru Patrimoniu, care la orice ora din zi și din noapte i-a răspuns la telefon și a ajutat-o cu sfaturi.

Contribuția tuturor acestor persoane a făcut ca la sfârșitul lunii octombrie să fie posibil să duc personal la Muzeul ASTRA cele 144 de bucăți de frescă extrase de la biserica din Vința. În martie, locul pe care fusese cândva o biserică era deja inundat. Am reușit astfel să smulgem biserica, acest simbol identitar din ghearele lacului de steril, evitând ca ea să împărtășească soarta bisericii învecinate din satul Geamăna.

Raluca Prelipceanu

Până în prezent s-a restaurat deja iconostasul. Pe 13 iulie 2019 s-a pus piatra de temelie pentru reconstrucția bisericii în cadrul Muzeului. În prezent se lucrează în paralel la restaurarea bolții și la ridicarea bisericii, la ziduri. Pictura pe zid va fi replantată atunci când construcția va fi finalizată.

Există o promisiune din partea Comisiei pentru Monumente ca atunci când va fi gata să se ia în considerare declararea acesteia drept monument istoric.

 

Raluca Prelipceanu, salvatorul rădăcinilor românești

Nu și-a imaginat vreodată că va ajunge să facă asta. Și totuși, cazul de la Vința a determinat-o să se dedice întru totul acestui fenomen.

A văzut monumente, biserici vechi, case tradiționale, fântâni cu cumpănă, șuri în sate în care nu mai locuiește nimeni. În satul Vidra Poieni de pildă, tot din zona Munților Apuseni, oamenii se mai strâng doar o dată pe an și atunci vin din toate colțurile lumii.

Încerc să ajung în locurile acestea care își pierd locuitorii, și, implicit și monumentele pentru că nemaiavând cine să le îngrijească se degradează și în cele din urmă dispar. De exemplu, în zona Hunedoarei s-au prăbușit bisericile de la Almașu Mic și Tomnatec. Ca să pot continua să salvez monumente a trebuit să mă întorc la școală și m-am înscris într-un masterat la Cluj.

În Transilvania, cultura românească a înflorit mai cu seamă la sat. Românii, neavând drepturi egale cu celelalte nații, nu aveau nici dreptul să se stabilească la oraș. Atunci, imaginația lor se manifesta mai cu seamă în mediul rural.

De aceea, în satele vechi românești pot fi descoperite multe vestigii păstrătoare și purtătoare ale culturii românești până în ziua de astăzi. Satele de acolo ascund adevărate comori.

 

Raluca Prelipceanu, salvatorul oamenilor

Pentru mine fiecare om este o comoară. De aceea, am scris mai întâi despre oamenii care merită sa rămână in amintirea noastră din comunitatea din Apuseni, despre tradițiile și cultura lor.

Raluca Prelipceanu a scris și scrie nu doar despre monumente arhitecturale sau spirituale, ci și umane. Despre Aurelia Matei, care coase ia cu ciupag, cămașă tradiționala în acea zonă. Despre meșterul opincar Iosif Trifut, veteranul de 102 ani Gavriil Birlut sau maica Paisia, o excelentă bucătăreasă.

A publicat de asemenea o carte despre persoane din Occident care au devenit ortodoxe, conținând aproape 30 de interviuri, povești de viață din toate colțurile lumii.

Nu s-a limitat doar la scris și a început să se implice în comunitățile defavorizate din Munții Apuseni. A mers voluntar inclusiv la București, la spitalul Sf. Nectarie unde se află internați bolnavii de cancer în faza terminală. Aici a înțeles ce importantă este pentru aceștia simpla prezență, faptul că există cineva care să se intereseze de ei. Să îi ajute să ia o gura de aer, să le citească și să se roage cu ei.

Cu toții la un moment dat în viață va trebui să învățăm a muri și cred că abia când învățăm lucrul acesta, trăim cu adevărat pentru că nu ne mai este frică de moarte. Sigur, e greu și să ai pe cineva lângă tine în astfel de momente poate fi cu adevărat o sursă de putere și de bucurie, o înviere.

 

Cuvânt de încheiere

Raluca Prelipceanu este un fel de Mea Culpa pe care ar trebui să ne-o facem fiecare. Un far, o fereastră către noi cei de altădată și de acum. Un semn de cale către sufletul și identitatea noastră românească.

Ea nu a făcut o călătorie inițiatică. Ea însăși ne este o astfel de călătorie, care ne duce de mână către ceea ce ar trebui să înțelegem că suntem ca nație!

În ultimii ani, au dispărut de pe harta României nu mai puțin de 130 de sate. Ea nu poate împiedica pieirea lor, dar poate lupta și luptă să le transforme în locuri memorabile. 

Când publică interviuri cu tezaure umane vii, Raluca Prelipceanu se asigură că obiceiuri seculare rămân totuși în memoria colectivă a Internetului. Astfel, copiii copiilor noștri vor ști cine sunt și de unde vin. Nu vor fi, cum foarte frumos spune, „ologi identitar”. 

Putem salva un monument, martor tăcut și purtător al istoriei noastre. Putem salva un om sau măcar sufletul lui, fiind alături de el, deschizându-ne inima și comunicând de la inimă la inimă. România are valori de care ar trebui să fie mandră, care nu sunt cu nimic mai puțin importante ca cele ale altor țări și ar trebui promovate ca atare. În afară de corupție, de distrugerile de întreprinderi, păduri, trafic de persoane, etc. există și multe lucruri frumoase care se întâmplă în țară și care au nevoie de susținerea oamenilor. Aș vrea de asemenea să înțelegem că trebuie să ne unim în jurul acestor valori, care până la urmă reprezintă identitatea noastră.

Sunt o persoană obișnuită, cu multe pasiuni, între care se află și finanțele personale sau investițiile. Astfel se descrie Darius Luca Hupov, alias Luca Dezmir, omul pasionat de educație, învățare și dezvoltare care, prin proiectul Milionarul Mioritic, prin cărțile și trainingurile pe care le susține, îi luminează pe cei interesați de creștere și finanțe personale. 

 

În copilărie, părinții l-au îndrumat spre o profesie liberală și așa a ajuns să fie medic specialist de stomatologie generală. Profesia îi aduce satisfacții, care însă nu se compară cu momentele în care este scriitor sau trainer. Dacă în 1994 își începea cariera de medic stomatolog, odată cu citirea cărților lui Kiyosaki, viața și viziunea despre bani i se schimbă radical.

Motivat de cele învățate, în 2001 începea să investească în proprietăți imobiliare. Anul următor mergea la un curs de investiții la bursă cu Jorg Christian Manetti și în 2003 începea să investească pe piețele financiare internaționale.

Mai mult, atunci când a considerat că a acumulat suficiente cunoștințe, a decis să le ofere și altora. Astfel Luca Dezmir este acum autor de cursuri de finanțe personale, investiții, dar și trekking sau supraviețuire în natură, în cadrul taberelor de vară organizate de soția sa.

 

De la Jules Verne la Robert Kiyosaki și… Luca Dezmir

Întâlnirea cu lectura a avut loc la vârsta de 10 ani când a descoperit colecția cărților lui Jules Verne. Mai târziu a ajuns la literatura pentru adolescenți, SF, iar după 1989 a citit mai mult non-ficțiune.

Odată ce a citit „Tată bogat, tată sărac” a lui Robert Kiyosaki, a crescut apetitul pentru mai multe cunoștințe de acest gen. Domenii precum antreprenoriat, psihologie, istorie, finanțe personale, investitii și altele l-au inspirat în ce avea să scrie peste câțiva ani.

Finanțele personale sunt o latură deosebit de importantă a vieții, ca și relația de cuplu, relațiiile sociale, etc. Fiecare om trebuie să fie informat despre aceste aspecte ale vieții, așa că la un moment dat am citit și despre acest subiect.

În ceea ce privește scrisul, Luca Dezmir a debutat în timpul adolescenței într-un fanzin de literatură SF. Acum mai bine de 30 ani era membru al clubului de Science Fiction „H.G.Wells” din Timisoara. Prozele din acea perioadă s-au adunat în 2016 în volumul „Elegie pentru un triunghi”.

În 2007 lansa blogul Milionarul Mioritic, unde începea să ofere doritorilor cunoștințele sale. Doi ani mai târziu apărea „Ieși din labirint” , un volum dedicat în întregime finanțelor personale și investițiilor, fiind prima carte de acest gen scrisă de un autor român.

 

Milionarul Mioritic și educația din perspectiva experiențelor personale

Inovativ în cartea sa este faptul că a introdus niveluri și benzi de energie financiară, lucru care după cunoștințele sale este neîntâlnit în literatura de specialitate. Conceptul se referă la bariera de care se lovesc cei care doresc să-și îmbunătățească situația financiară.

Acea barieră este un câștig financiar peste care aparent nu pot trece, indiferent ce ar face. Se numește nivelul superior de rezistență financiară, iar dincolo se află o nouă bandă de energie financiară.

Pentru a trece de acest blocaj, este nevoie să schimbi ceva radical în modul în care faci banii. De exemplu, poți trece de la a fi angajat la a fi liber profesionist. Acest tip de abordare nouă îți va aduce impulsul necesar pentru a trece la o bandă superioară de energie financiară.

Au urmat alte 3 cărți pe același domeniu: „Mai tare ca banca – scapă de datorii cu ajutorul unui plan simplu de urmat”, „Cum să faci bani în adolescență – un ghid practic adaptat nevoilor tale” și „Manual de guerilla fiscală – cum să plătești cât mai puține taxe și impozite, folosind exclusiv metode legale”.

Ce este inedit în opera sa e faptul că toate cărțile sunt inspirate din experiența personală. Din câte cunoaște, este un lucru nemaiîntâlnit la alți autori români din această sferă.

Cititul este una dintre cele mai importante activități intelectuale pe care le poate desfășura un om și este de o importanță majoră în dezvoltarea sa mentală.

Dacă ar fi să recomande 3 cărți tinerilor, acestea ar fi „Sapiens” de Yuval Noah Harari, „Inteligența emoțională” de Daniel Goleman și, bineînțeles, „Tată bogat, tată sărac” de Robert Kiyosaki. Lista sa este însă mult mai cuprinzătoare și include aproape 20 de cărți ce trebuie citite neapărat de către orice tânăr, chiar înainte de a ieși de pe băncile facultății.

Cărțile de educație financiară au puterea de a schimba mentalități și uneori de a da idei inovative unor persoane care au deja potențial.

Milionarul Mioritic

Educația financiară în România

În țara noastră, interesul pentru educația financiară a apărut de mai puțin de un deceniu. Speranța vine din partea tinerilor care citesc tot mai mult, merg la cursuri și încep ușor-ușor să schimbe mentalitatea colectivă. O Românie educată din punct de vedere financiar ar fi o țară prosperă și cu oameni mult mai relaxați.

Educația financiară te învață despre modul în care să câștigi, să cheltui și să înmulțești banii, prin intermediul cărora îți vei procura tot ce ai nevoie și îți dorești în viață. Este o disciplină cel puțin la fel de importantă ca și igiena, care te ajută sa fii sănătos.

Cea mai importantă idee pe care trebuie s-o rețină tinerii, legată de bani, este necesitatea de a-i controla în mod eficient. Nu vrem să ajungem în acel punct în care banii ne controlează viața.

 

Lupta personală, pentru o Românie educată

Din dorința de a ajuta cât mai mulți oameni, Luca Dezmir a lansat platforma educațională L`eDucativ, prin intermediul căreia oferă cursuri de finanțe personale și investiții financiare, la prețuri accesibile.

Se concentrează în special pe adolescenți și tineri, așa cum a fost în 2008 când a lansat AVANTAJ LA START. Prin intermediul programului susținut de Asociația pentru Educație Complementară, Luca Dezmir a oferit timp de 5 ani gratuit școlilor din România dvd-uri cu materiale de educație complementară. Inedit este faptul că aceleași dvd-uri au ajuns și în penitenciarele din țară, cu sprijinul administrației Naționale a Penitenciarelor.

Tot pe L`eDucativ, din 2014 regăsim o inițiativă în premieră: programul național de mentorat financiar, oferit gratuit adolescenților și tinerilor sub 23 de ani. Programul se desfășoară pe parcursul a 13 module săptămânale și oferă educație financiară, antreprenorială și elemente de life design pentru tinerii din România.

 

Cum ar arăta o Românie educată financiar?

Cei mai mulți internauți îl știu pe Luca Dezmir datorită blogului personal pe care scrie de ani buni. Pe Milionarul Mioritic s-au adunat deja peste 1500 articole din care ar putea clădi mai multe cărți.

În ultima vreme însă, nu a mai avut timp de blog și acesta a ieșit puțin din focusul preocupărilor sale, deși și-ar dori ca scrisul să rămână mereu pe primul loc. Din fericire însă, Luca Dezmir nu a rupt legătura cu urmăritorii săi.

La acest moment, principala modalitate prin care se conectează cu audiența sa sunt evenimentele pe care le organizează, singur sau în parteneriat: Money Forum, Money Days și Tim Invest, plus cursurile la care participă, în calitate de trainer sau conferințele unde este invitat ca speaker.

Unul dintre principiile după care se ghidează Luca Dezmir este „Primum non nocere”, adică să nu facă rău, principiu inspirat din jurământul Hipocratic. Gândirea populară i-a oferit încă unul: bine faci, bine găsești, iar domeniul dezvoltării personale i-a spus: Dacă crezi că poți sau dacă crezi că nu poți, ai dreptate! – Henry Ford

În următorii 5 ani, Luca Dezmir își dorește să devină independent financiar.

Sper să îmi găsesc tot mai mult timp pentru mine, ceea ce înseamnă automat și timp pentru scris. Am în plan mai multe cărți, atât în domeniul beletristic, cât și în cel al educației financiare și al investițiilor.

Luca Dezmir aduce în România cărți inedite, poate cele mai apropiate ca stil de Robert Kiyosaki, părintele educației financiare la nivel global. Se remarcă în special datorită perspectivei personale foarte puternice, prin lecțiile învățate de-a lungul timpului în încercarea de a face bani în România.

Ne-ar fi util să ne aplecăm asupra activității sale dacă, așa cum spune specialistul în finanțe, ne dorim să ducem o viață mai relaxată, mai prosperă.

Andy Hertz
Andy Hertz are studii tehnice, a fost manager, este autor a mai multe titluri și a construit o comunitate de români, mutați la țară. Cu siguranță este una din figurile cele mai interesante despre care am scris. Nu seamănă cu nimeni, este spontan și crede că visurile se pot realiza dacă îți dai voie să îndrăznești.

 

Andy Hertz a avut și are parte de o familie minunată. A copilărit pe malul Mureșului, în Săvârșin, cu mama sa. După ce ea murit, când avea vreo 13 ani, s-a mutat cu unchiul, mătușa și cele trei fete ale lor care, de mici copii, i-au fost asemeni unor surori.

Încă din vremea copilăriei mi-au fost insuflate valori care mă ghidează și astăzi prin viață. Totuși, pe cât de simplu pare totul la prima vedere, e greu să explic decizii luate cu sufletul și felul în care trăiesc astăzi. Tot ce ține de minte poate fi mai ușor explicat. Cine sunt e totuși un mister, iar asta face ca toată această călătorie prin viață să fie fascinantă.

 

Dorul de țară l-a făcut să dea Londra pe satul Dupăpiatră, din Munții Hunedoarei

Au fost aproape 6 ani lungi și lați petrecuți în Londra. Un loc de muncă foarte bun, venit în urma unei școli tehnice pe care a terminat-o acolo, plimbări, vizite, concerte, prieteni, muzee, mare, adică tot ce înseamnă o viață plină.

Dorul de țară s-a făcut simțit încă din prima zi pe insulă. Gândul meu a fost mai tot timpul la revenirea acasă, dar n-aș fi gândit vreodată la felul în care viața mea urma să se schimbe aici și că „acasă” urma să fie o căsuță din lemn de la marginea pădurii, departe de vreun oraș. Într-o bună zi am decis să-mi ascult inima și mi-am schimbat radical viața, lăsând în urmă un loc de muncă foarte bun și traiul din Londra pentru un cătun din Apuseni.

Crede că această schimbare își are bazele în nevoia de relaționare. Aici, la munte, surprinzător, s-a trezit într-o lume mai plină și mai bogată decât a cunoscut oriunde a pășit în trecut.

Întâmplător, în 2016, a întâlnit niște oameni minunați care trăiau la munte după o viață în oraș și a decis aproape instantaneu să încerce și el. Câteva zile în mijlocul naturii s-au transformat într-un mod de viață.

A scris trei cărți, iar ultima se numește Mutat la țară – Viața fără ceas – Din Londra în Apuseni. Poate fi găsită în multe libării fizice din țară, online și în străinătate prin site-ul Amazon.

Pentru a înțelege dorul lui Andy Hertz și ceea ce l-a îndemnat să facă alegerea, las câteva citate din cartea menționată mai sus:

„În timp ce străbăteam cei zece‑cincisprezece metri dintre mașină și ceilalți, parcă timpul s-a oprit și îmi lăsa răgaz să realizez ce am găsit acolo. Am găsit o iarbă de un verde pur, curat, plină de floricele albastre. Am găsit cerul senin și norii, care aveau o formă deosebită și parcă o altă culoare decât cea văzută de jos, din oraș.

Am găsit căsuțe din lemn, grajduri vechi, căpițe de fân, cai, vaci, câini și pisici, și păsări nemaivăzute de ochii mei până atunci. Am găsit garduri din piatră și porți din lemn, vatră de foc și apă de izvor. Am găsit adăpost și mâncare bună. Am găsit natura care mă chema de‑atâta vreme și liniștea ei, iar cel mai important, am găsit oameni frumoși și deschiși, care mă așteptau ca pe unul de‑al lor, pentru că au înțeles!

Și m‑am găsit pe mine, copilul pe care l‑am lăsat demult undeva, în trecut. Deși practic pe toate acestea le‑am realizat puțin mai târziu, cumva, dincolo de înțelegerea mea, le știam din acea clipă, făcând acei primi pași pe pământul „de aur”. (…) …mi‑am dat seama din nou că am ajuns în sfârșit acasă.

Acolo, la munte, în cort, în iarba verde, în ploaie, noaptea, eram acasă! Ce sentiment măreț! Mai mult ca niciodată, simțeam că nu mai puteam da înapoi. Rămânerea mea în România era hotărâtă deja. Ploaia, cu fiecare strop mare și greu căzut pe cort, aducea cu ea, pe lângă iubire și toate celelalte, sentimentul larg și adânc de libertate. Pe cum mă adânceam tot mai tare în somn, Londra se îndepărta de mine tot mai mult.”

 

Un simplu grup pe Facebook a devenit un proiect de înrădăcinare a tinerilor și chiar mai mult

„Mutat la țară”, deși nu a fost gândit la nivelul unui proiect, înseamnă astăzi un grup de peste 35000 de oameni, un website și multe altele. Totul a pornit în mod natural, fără vreun plan inițial sau gânduri de dezvoltare. Și totuși, ceea ce a descoperit, învățat și trăit el, este de fapt o chemare pe care mulți o poartă în suflet.

Viața într-o lume verde, în liniște și armonie de fapt este mediul nostru natural pentru care suntem concepuți să funcționăm. N-am descoperit eu roata, ci doar am conceput locul în care să putem discuta despre ceea ce pe mulți dintre noi ne-a chemat sau ne cheamă.

Pentru Andy Hertz, acest proiect deși la început a fost altceva, a devenit asemeni unui loc de muncă. Este o responsabilitate extraordinară, o mare satisfacție și bucurie să vezi oamenii cum se ajută, se adună, cum leagă prietenii și pun la cale tot felul de idei noi și frumoase.

Acum, eroul nostru are în plan un festival, un eveniment mare desfășurat în mediul rural care să faciliteze împrietenirea oamenilor și scoaterea în evidență a frumuseților satelor și a oamenilor care le țin vii. Planul este foarte bine conturat, dar cum lucrurile nu se întâmplă de la sine, e mult de lucru până la punerea în practică:

De la aceste evenimente n-ar trebui să lipsească un stand cu semințele naturale românești, un stand dedicat caselor de vânzare din zonă, un stand al Centrului Turistic local, ateliere despre construcții diverse și grădinărit ecologic, jocuri pentru copii, loc de campare și foc de tabără, tombolă și activități care să adune oamenii la povești și schimb de experiență, mâncare produsă local, produse locale, sfatul/prezentarea/premierea bătrânilor, etc., și ar trebui să lipsească cu desăvârșire tarabele cu chinezării și mâncarea fast-food! La asemenea evenimente s-ar putea reconecta sătenii cu orășenii, și ar putea începe diverse colaborări.

Și de la aceste micuțe idei, dacă veți intra pe grupul de pe facebook, veți vedea cum oamenii se mobilizează la tot felul de clăci unde îi ajută pe alții să muncească pământul, să își ridice casa, să își vândă produsele, sau pur și simplu se găzduiesc unii pe alții.

 

Ce informații veți găsi la Andy Hertz, dacă doriți să vă mutați la țară

Andy a ajuns atât de cunoscut, încât îi este tot mai greu să ajute el oamenii, în mod direct. Primește sute de mesaje, emailuri, telefoane, comentarii, tag-uri pe Facebook pe care nu le mai poate citi în totalitate. I s-a întâmplat chiar de câteva ori să primească vizite neanunțate!

Cam toate informațiile se găsesc pe grup sau în website. Andy le este recunoscător tuturor oamenilor care au pus umărul, cu informații sau orice altă implicare, la construcția acestei comunități.

Pe website puteți găsi, de exemplu, un proiect nou și unic, Cetățile Prieteniei. Acestea sunt gopodării/locuri de la țară, din mai multe județe, unde se desfășoară (unii vor începe din 2020) activități care pot fi numite „mostre din viața reală la țară”.

Tot acolo se discută despre viața sau mutarea la țară, într-un mediu plăcut și organizat pentru asta. Cetățile desfășoară deja evenimente pe diverse teme, de la construcții naturale și până la culesul ciupercilor, ori produse de la țară.

Andy Hertz recunoaște că ideea a venit puțin cam târziu pentru acest an, însă speră ca, peste iarnă, cititorii să se documenteze mai în detaliu și de la anul să participe la cetăți în grupuri cât mai mari.

Andy Hertz

Tot pe website există o hartă unde pot fi afișate/găsite produse locale, spații de cazare și multe altele. Mai există și o platforma de prietenii, dar și cu funcție de matrimoniale, pentru că există mulți oameni singuri care vor să se mute la țară sau sunt deja mutați și își caută un partener.

Tot de la Andy, am aflat că satele nu mai sunt chiar așa cum le știam noi odată. Oamenii s-au adaptat noilor trenduri, diversificându-și activitățile și îmbinând cumva plăcutul cu utilul.

Una dintre aceste experiențe mai puțin cunoscute de unii dintre noi este voluntariatul, un fel de troc modern între gazde și oaspeți:

Am găzduit oameni din țări îndepăratate ale lumii, și nu mică a fost mirarea vecinilor să vadă pe ulițele cătunului în care se credea că va rămâne pustiu peste scurtă vreme, chinezi, jamaicani, canadieni, brazilieni, etc. Este vorba de un schimb, ei ajută la muncă, iar gazdele oferă cazare și hrană, dar evident că aici nu este vorba doar de acest troc, ci mai degrabă de socializare, prietenie, distracție și conexiuni.

 

Tradiții, meșteșuguri și utilitatea lor actuală

Deși s-ar putea să fiu lovit cu roșii și ouă pentru afirmația asta, cred că deși mare parte a autorităților și multe organizații și-au însușit sloganuri despre reînvierea meșteșugurilor și tradițiilor, acestea din urmă nu mai sunt atât de utile la scară largă ca pe vremuri și nu ajută suficient satele și oamenii satelor. Pe de altă parte se face prea puțin pentru crearea unor condiții absolut necesare pentru un trai adecvat la țară.

Concluzia la care a ajuns Andy Hertz este că aceste meșteșuguri și tradiții care se pare că se tot dorește a fi reînviate nu se întâmplă, în primul rând pentru că nu este posibil fără o infrastructură reală.

Apoi, în opinia sa, opincile, șubele, trasul lemnelor cu boii, tăiatul copacilor cu joagărul sau țesutul la război nu mai pot face parte, făcute la scară largă, din viața secolulul 21, nici măcar în viața satului. Ele pot avea sens de muzeu, de conservare, de expunere, de natură turistică și chiar de întrebuințare (ex îmbrăcăminte, culinar), dar să ne concentrăm pentru început cu toții mai mult pe nevoile reale ale omului de la țară în timpurile în care trăim.

Oamenii au plecat de la sat și în vremea în care aceste tradiții și meșteșuguri erau încă vii, așa că nu de aici trebuie pornit. O familie cu un copil, greu ar face pasul către lumea satului dacă iarna drumul este înzăpezit cu săptămânile sau calitatea serviciilor de comunicații este foarte proastă. Desigur că tradițiile și meșteșugurile trebuie păstrate și făcute cunoscute în primul rând copiiilor ca să știe de unde au pornit părinții sau bunicii lor, dar concentrarea maximă ar trebui să fie pe repopularea satelor în contextul actual, de secol 21.

 

Cum ar trebui să se implice autoritățile locale în cazul celor noi mutați la țară

Iubind satul și dorind cumva reconectarea cu acesta, mă întreb totuși cum ar trebui să reacționeze autoritățile pentru a ușura viața noilor veniți și a-i ajuta să se acomodeze.

Dacă autoritățile se concentrează pe a întoarce oamenii doar către creșterea animalelor, meșteșuguri și grădinărit ca activitați unice de trai și numai astfel, dar rupți unii de ceilalți, ba mai mult – în competiție, fără acces auto în orice sezon și fără acces la internet (rezultă turism zero), vom rămâne în urmă cu 100 de ani, așa cum unele sate au și rămas, ne spune Andy Hertz.

Sigur că natura, liniștea și armonia satelor trebuie păstrate cu sfințenie. Asta însă nu exclude acces facil cu mașina, ambulanța sau microbuzul școlii, canalizare sau apă potabilă. Conexiunea la internet nu deranjează cu nimic viața pașnică de la țară! Oamenii au nevoie de oameni, de prieteni pe același nivel și cu pasiuni asemănătoare, de informație, iar asta se poate face cu o conexiune bună la internet și drumuri asfaltate și curate în orice sezon. 

Traiul în izolare nu cred că este sustenabil și satisfăcător pe termen lung, nici pentru crescătorii de animale și nici pentru IT-ști, artiști, doctori sau pensionari. Ar fi foarte util să existe o linie verde unde cei care doresc să se mute la țară sau care trăiesc deja la țară să poată solicita informații diverse, de la întocmirea de acte de proprietate, procese de uzucapiune, și până la autorizații DSV, sugestii și reclamații, etc.. Sper ca într-un viitor cât mai apropiat unele dintre aceste informatii vor putea fi gasite pe/prin siteul mutatlatara.ro.

După ce am aflat aceste aspecte, mi-au venit în minte instantaneu altele. Nu pot să nu îmi ridic problema unei unități de sănătate sau de învățământ, în cazul în care satul este mai izolat, iar tinerii au copii.

Am avut aici un caz care a necesitat chemarea ambulanței. Cineva și-a rupt piciorul. Smurd-ul a venit în circa 35-40 de minute și tot atât a făcut până înapoi la spital. Sigur, nu e tocmai un timp scurt de siguranță, probabil că ar trebui să existe echipaje de salvare pregătite pentru urgențe în comune care sunt locate la o distanță mai mare de 15km de primul spital. Pe de altă parte, mediul de aici este mult mai curat și mai sănătos decât cel din preajma orașelor/spitalelor. Cât despre școli, ele există în fiecare comună și cred cu tărie că educația pleacă de acasă și poate fi continuată oricum în orașe. Eu am făcut școala generală într-o comună, apoi am terminat o alta în Londra, pe puterile mele.

Eu am să mai ridic și cu această ocazie problema educației de la noi, care din punctul meu de vedere este una rigidă, neadaptată deloc zilelor în care trăim. Pentru cazurile mai izolate, ar trebui să existe posibilitatea frecventării școlii la distanță, prin intermediul internetului sau a Homeschoolingului, care poate fi o salvare a multor copii de la abandonul școlar, violuri sau alte probleme ale societății actuale.

 

Un gând către cei de la oraș, despre viața la țară și apropierea de natură

A supraviețui sau a te bucura de viață?!

Orășenii care simt această chemare, pot încerca mutarea la țară ca experiement de viață pentru un an de zile.

Cei care au citit ultima carte scrisă de Andy Hertz, au aflat din primele capitole că mai întâi a fost vorba de conștientizare și de oameni. În jurul lor s-a întâmplat mutarea la țară, aceasta fiind o alegere de suflet.

El nu și-a cumpărat așa, o casă, apoi a plantat cartofi și a strigat în gura mare cât de fericit este! Nu! Mutarea la țară sau orice formă de schimbare a vieții în bine, ține de relaționare. Andy crede că toate clipele semnificative și memorabile ale vieții noastre sunt legate de oameni. Mutarea orășenilor la țară se conturează mai frumos și prinde mai mult rost cu ajutorul prieteniei și comunicării!

Și mai e ceva: de la țară, se poate oferi mult lumii. Aici e timp mai mult și loc mai potrivit pentru prieteni, dezvoltare personală, creație, hrană curată, exerciții fizice, soare, aer curat, odihnă și pace.

Dincolo de produse curate, dincolo de mult discutatele apuse sau reînviate tradiții și meșteșuguri, dincolo de tractoare, căruțe și palme bătătorite, dincolo de online, dincolo de evenimente, dincolo de castraveți și gogoșari, dincolo de râuri și păduri, dincolo de toate cele ce se știu, există aici oameni întorși la simplitate, gata să vă devină prieteni ca frați. Suntem tot mai mulți!

 

Cuvânt de închiere

Un interviu captivant de la început până la sfârșit. Idei, gânduri, soluții, pentru oamenii care iubesc viața la țară, dar nu numai.

Andy Hertz este exemplul că lucrurile frumoase vin în viață când ne așteptăm cel mai puțin. Uneori, nu noi le alegem pe ele, ci ele ne aleg pe noi.

Totuși, alegerile trebuie să țină de întreg, adică să nu fie doar un segment al visului nostru. Așa, nu vom fi nici împliniți, nici nu ne vom găsi rostul acolo unde am ales să ne mutăm.

Schimbarea nu este ceva care trebuie întotdeauna să se întâmple brusc. Faceți-o treptat, mergeți câteva zile, luați o căsuță în chirie și vedeți dacă acest mod de viață este ceea ce vă doriți.

Viața la țară are pentru fiecare alt înțeles, dar iubirea față de natură, de hotar și de pragul părintesc, este cea care face legătura între toate!

Dan Dulciu

Pe Dan Dulciu recunosc că din prima îmi vine să îl întreb: „Ce mai faceți Domnule Capșa?”. Aceasta deoarece în perioada 2002-2009, a fost Director de Marketing al Casei Capșa.

 

Din punct de vedere personal, îmi aduc aminte cu mare plăcere de evenimentele din acea perioadă de aur a jurnalismului, când realizam împreună cu colegii mei Edițiile de Colecție ale Jurnalului Național, cu cât suflet se ocupa Dan Dulciu de bunul mers al lucrurilor atunci când lansarea unora dintre aceste Ediții se transforma într-un eveniment în sine.

Veneau pe atunci la aceste evenimente consacrate (începute de prin 2007), marca Jurnalul Național, o pleiadă de personalități la Capșa și parcă, parcă era ceva din atmosfera de altădată.

“Dragă Roxana, constat cu bucurie că nu ai uitat și avem din nou ocazia să dialogăm, după atâta vreme. Mă simt dator să recunosc faptul că voi, ca jurnaliști, ați avut o inițiativă absolut genială, aceea de a reînvia și a reda acestei cunoscute cafenele menirea avută odinioară: locul de întâlnire al elitelor intelectuale ale vremii, repunând în prim plan lustrul aristocratic avut cândva de acest faimos locaș neconvențional, o altfel de academie a scriitorilor, artiștilor și ziariștilor. Deși mă feresc să folosesc expresii nelalocul lor, voi v-ați nimerit la locul potrivit, la timpul potrivit, fiindcă eu, ocupându-mă în principal cu… iluminarea cu mijloace tradiționale a blazonului Casei Capșa, descopeream virtuțile scrisului, ca formă complexă de comunicare a unui mesaj tradițional, adresat unui public devenit nonconformist, dar și posibilitățile presei de a redeștepta bunele maniere, de a pune trecutul în slujba prezentului dar mai ales a viitorului”.

După această introducere în… atmosferă, îl întreb ce mai face. Cochetează cu scrisul (are blog și este un eminescolog convins), deoarece de la noi jurnalistii de atunci a învățat să „scrie”.

A parcurs ucenicia acestei meserii și iată că acum, privind în urmă, nu poate decât să ne mulțumească, fiindcă poate spune: „scriu, deci exist!”.

 

Un experiment interesant

Consideră că anii lui de manageriat al Capșei au fost anii plini de entuziasm ai unei epoci romantice pentru noua etapă (de atunci) din existența localului. Având o aură de glorie supremă, incontestabilă sub aspect istoric, dar condiționată de un context socio-cultural cu totul schimbat, colectivul extrem de tânăr al acestui vechi și totuși nou local bucureștean se afla în fața unui pariu greu de câștigat: cum să dovedești că actuala Capșa este identică cu ceea ce a fost ea odinioară? Cum să demonstrezi că meniurile, atmosfera și serviciile, purtând inconfundabila amprentă a Casei, s-au păstrat nealterate?

Dan Dulciu continuă să creadă (subliniind că speranța moare ultima) că brandul, printre puținele 10 mărci autentic românești ce au supraviețuit vremurilor tulburi, a fost și va rămâne un simbol de perenitate a valorilor autentice.

Aspectul plin de farmec al noii Capșe (”glamour”, cum spun americanii), constituia un handicap greu de digerat în mentalitatea „lupilor tineri”, cu bani suficienți în buzunar… În această situație voi, tinerii jurnaliști, ați întreprins un experiment interesant: „Edițiile de Colecție”, reunind în saloanele Casei Capșa valorile intelectuale și artistice ale vremii, apoi relatând de la fața locului, precum odinioară celebrul Claymoor (Mișu Văcărescu), ideile expuse în…colocvii de spirit! Dovedeați astfel că, deși erați cu toții foarte tineri, erați zămisliți din alt aluat,  aveați cu totul alte percepții asupra trecutului, erați dominați de alte repere valorice. Pentru aceasta vă mulțumesc.

Actori din Generația de Aur, la Casa Capșa

Care este cea mai frumoasă amintire a lui legată de Capșa? Are mai multe și nu știe la care să se raporteze, dar totuși se oprește undeva în anul 2005. Atunci, ziarul conservator parizian Le Figaro, care avea în mod constant o atitudine rece și extrem de critică la adresa țării noastre, spărgea gheața cu un articol laudativ, dar nu la adresa guvernului, ci a istoriei … Casei Capșa!

 

Cum a inventat Dan Dulciu Capșavital-ul…

Îi este greu să aleagă dintre atâtea amintiri, ba chiar îmi spune, glumeț, că e bine că nu îl întreb care este cea mai… urâtă amintire! Din păcate, cele mai frumoase amintiri ale domnului Dulciu sunt legate de oameni care azi nu mai sunt printre noi. Lista este prea lungă, pentru a-i aminti pe toți: maestrul Radu Beligan, Sabin Bălașa, Ion Irimescu, Colea Răutu, Sergiu Nicolaescu, doar câțiva dintre cei sărbătoriți la Capșa.

„Dar hai să vă spun totuși o poveste nostimă: era în iarna anului 2008. Regretatul Florian Pitiș m-a rugat să marchez împlinirea celor cinci ani de emisiune radiofonică ”C-apșa e viața” (transmisă de două ori pe lună de realizatorii Radio-România Cultural direct din Cafeneaua Casei Capșa), prezentând un produs nou, asemenea prăjiturii Joffre. O, Doamne, de unde să inventez o rețetă inedită, care să rămână peste ani, asemenea prăjiturilor născocite de Grigore Capșa!

Atunci, m-am gândit să ofer celor prezenți la mica sărbătoare o delicatesă din domeniul ……<barista>, știind că la Cafeneaua Capșa clienții se delectau de dimineața până seara cu un schwartz. Gustată de Florian Pitiș, cafeaua este lăudată în direct, în cadrul transmisiunii de la postul național de radio.

La sfârșitul serii, celebrul artist mă întreabă: care este rețeta acestei nemaipomenite licori? Răspund: este secretul casei! Domnule Dulciu: este minunată! Am să mai cer și altădată această cafea! Cum se numește ? „Capșavital”, spun dezinvolt, inventând pe loc un produs suis generis. De fapt, compoziția ceștii de cafea era un <mélange> reconfortant și fortifiant, compus din cafea neagră, polen de albine, lăptișor de matcă, propolis, la care se adăugau un complex de vitamina B (B1, B2, B6, B12), enzime și fermenți.

Lunile trec, uitasem de acest episod când, în braseria de pe Calea Victoriei, acolo unde se află micul muzeu al Casei Capșa, o pereche de turiști americani, de origine română (soț, soție), solicită chelnerului, nou angajat de altfel, să le aducă o Capșavital! Aflat în dificultate, ospătarul mă roagă să vin și să văd ce doresc acești turiști. Îmi spun că plecaseră din țară de peste 50 de ani și, revenind de peste Ocean, o rudă le-a recomandat să viziteze neapărat Casa Capșa, unde au aflat ei că se poate gusta o nouă cafea – Capșavital!

Spre regretul lor, le spun că pot pregăti singuri acasă rețeta minune a acestui sortiment de cafea, noi așteptând încă omologarea produsului, asemenea medicamentelor, înainte de a fi pus în consumul curent, în rețetarul casei. Îi rog să revină și anul viitor, când putem să le oferim aceasta cafea.

Din păcate, eu aveam să părăsesc definitiv Casa Capșa, în iarna anului viitor, așa că nu știu ce s-a mai întâmplat cu miraculoasa cafea minune, produs naturist unic și…..irepetabil.”

 

Ce înseamnă să fii eminescolog

Îi mărturisesc domnului Dulciu că recunosc faptul că nu știu mare lucru despre începuturile lui, adică despre cum a ajuns la Capșa și sunt curioasă dacă există o…poveste în acest sens. Crede că, numindu-se Dulciu, nu putea să găsească un loc mai potrivit pentru a lucra!

Dar, lăsând la o parte gluma, răspunsul este simplu. Fiind coleg de școală generală cu patronul Casei Capșa, acesta i-a făcut o ofertă de nerefuzat, pe care crede că nimeni nu ar fi fost capabil să o refuze: să lucreze la Casa Capșa – un privilegiu, o șansă cu care nu te întâlnești a doua oară în viață.

Dan Dulciu

Dan Dulciu este prezent în  ”Romanian Who’s Who” („Dicționarul Personalităților din România, Biografii Contemporane”), Ediția 2008. Desigur, și aici există o explicație banală, spune domnul Dulciu. Fiecare persoană inclusă în acest repertoriu de personalități trebuie să recomande la rândul ei încă alte câteva nume. Nu știe cine l-a recomandat, însă cei 7 ani lucrați la Casa Capșa îl puteau califica printre câteva sute sau mii de români ce au fost repertorizați de editorul acelei lucrări.

Printre altele e și un… înrăit eminescolog. Ba chiar a fost consultant științific la Episodul „Eminescu”, din ciclul „Mari Români” – realizat la TVR, în anul 2006. De unde această pasiune?

Prietenul meu, Ion C. Rogojanu, unul dintre cei mai mari bibliofili ai României (anul acesta îl vom sărbători la împlinirea a 80 de ani de viață) mi-a însuflat în urmă cu peste 25 de ani pasiunea pentru cunoașterea biografiei și operei lui Mihai Eminescu. De fapt, refuz calificativul „eminescolog”, fie el „înrăit” sau „îmblânzit”, preferându-l pe acela de „eminescofil”.

A pornit cu parcurgerea unui mare număr de opere de exegeză eminesciană, constatând că, în linii generale, ceea ce a fost important de cunoscut a fost deja prezentat cititorilor, în forme magistrale, incomparabil mai bine scris decât încercările ulterioare ale unor epigoni fără discernământ critic.

De aceea și-a propus să nu reia în mod inutil ideile corifeilor eminescianismului, ci doar, dacă găsește informații noi, documente noi, să le prezinte, lăsând pe critici sau biografi să le evalueze, să le certifice autenticitatea. El se ferește să emită judecăți apodictice ci, cel mult, îi lasă pe alții să facă acest lucru, chiar cu titlu de „lege ferenda”, cum ar spune juriștii.

Și nu, nu posedă nicio valiză Louis Vuitton care i-ar fi aparținut lui Eminescu, așa cum se zvonește prin diverse colțuri ale Internet-ului. Acea valiză o deținea de fapt un anumit colecționar pe nume Cristian…

 

Dan Dulciu: „Acasă rămân probabil doar dacii băștinași și urmașii lor autentici!”

Îl mai întreb ce am putea face noi, românii, pentru a ne recăpăta acea glorie apusă – metaforic vorbind. Dan Dulciu este de părere că nu putem vorbi de o „glorie apusă”, fiindcă nu a existat nicio perioadă de glorie în istoria noastră…

Istoria poporului nostru a fost o golgotă continuă, suferință după suferință, umilință după umilință. De la Dacia învinsă și cotropită la Țările Române jefuite și exploatate. De la România judecată și adjudecată la roata de noroc a istoriei, până la prezentul cu milioane de români plecați în bejenie.

Veșnic învinși, rareori învingători, nu avem cum să enunțăm o viziune triumfalistă asupra istoriei noastre. Da, am avut și perioade de relativă înflorire, de normalitate, dar acestea au fost conjuncturale, de o durată infimă, legate de personalitatea unuia sau altuia dintre conducătorii acestui popor.

Am fost mai mereu sursa de bunăstare a altor imperii, a vecinilor, și nu trebuie să dăm exemple din trecutul îndepărtat. Relativa noastră independență a fost plătită cu sume colosale și atunci când acest pământ de o bogăție inepuizabilă nu va mai putea să ne plătească libertatea, vom dispărea ca stat.

Când pădurile vor fi rase în proporție îngrijorătoare, petrolul și gazele se vor sfârși, aurul, grânele sau șeptelul vor dispărea, atunci România va fi ștearsă de pe hartă. Românii, un popor miracol, nu vor dispărea niciodată. Constat un fenomen interesant. În Italia suntem a doua națiunea după aceea italiană! Românii încep să repopuleze Europa… De parcă urmașii cohortelor romane ale Împăratului Traian se întorc după 2000 de ani în locurile lor de baștină! Acasă rămân probabil doar dacii băștinași și urmașii lor autentici! Ce este de făcut? Mă tem că nimic. Din păcate, procesul este ireversibil. Regenerarea poporului român este necesară, se va realiza în timp, alegându-se grâul de neghină. Cei ce vor supraviețui acestui proces de selecție naturală vor fi cu adevărat cei curajoși, destoinici, ce nu-și vor părăsi pământul și strămoșii…

De trei ani, Dan Dulciu s-a stabilit la Viena împreună cu familia, dar spune că nu pentru totdeauna. Are o părere proprie despre ce înseamnă diaspora. Doar 1% au o pregătire superioară autentică (medici, cadre medicale, IT-iști, economiști, artiști, comercianți), restul sunt „vântură vânt cu pretenții de domni”. Conștiința lor ca români: zero barat!

Dan Dulciu

Prin ce s-ar putea… salva România? Prin cultură? Desigur, prin educație, prin cultură, prin reforma reformelor din învățământ, subliniază Dan Dulciu. Reforma lui Spiru Haret de la începutul secolului XX poate fi un exemplu, pentru că a creat cărturari, oameni de știință și cultură, savanți, academicieni, intelectuali autentici.

Ultimii 30 de ani de reforme din învățământul românesc au spălat mințile profesorilor, iar aceștia au transmis elevilor același gol: ex nihilo nihil. Vedeți cum se iau și se dau doctoratele, examenele, diplomele, cum se trece Bacalaureatul? Nu mai avem meseriași, fiindcă am distrus învățământul profesional. Dacă nu mai avem industrie și fabrici sau combinate, ce ne mai trebuie electricieni, zidari, tâmplari, sudori… Acum aducem zidari din Ceylon și Vietnam… Dar actorii? Dar medicii? De unde să-i luăm? Un tineret care abia știe să citească și să scrie, la sfârșitul clasei a VIII-a, care abia reușește să treacă cu chiu cu vai Bacalaureatul, ridicând la îngrozitorul procent de 40%  numărul analfabeților funcționali reprezintă viitorul acestei nații?

 

Cu ce își ocupă Dan Dulciu timpul prin țările străine

Pe lângă preocupările eminesciene, Dan Dulciu este autorul unui proaspăt studiu, intitulat „Locuințele lui Ciprian Porumbescu din Viena”. Anul acesta, la Cernăuți, a lansat cartea „Mihai Eminescu în arhivele diplomatice”. De fapt, îmi povestește, în primul rând, despre periplul lui eminescian din ultimul timp.

Am vizitat câteva orașe, pășind pe urmele lui Eminescu: Praga, Veneția, Florența, Cernăuți și, la sfârșitul acestei luni, voi merge la Berlin. Am descoperit Palatul Prințului Cantemir la Sankt-Petersburg, am scris despre Fundația Gojdu de la Budapesta. Aici, în Austria, am vizitat toate orașele mari, în special locurile neștiute sau mai puțin cercetate legate de personalitatea lui Eminescu (în Viena am descoperit o statuie cu un chip aidoma celui al Luceafărului, am contribuit la plantarea Teiului lui Eminescu în Stadtpark sau am pus în atenția cercetătorilor adresele din orașul Hall, unde s-a tratat poetul la ultima sa venire în Austria), locuințele lui Ciprian Porumbescu din Viena, ale lui Alexandru Ioan Cuza din Oberdöbling etc. În țară am fost la Iași, Botoșani, Ipotești, Văratic, de asemenea pe urmele lui Eminescu.

A scris peste 10 cărți dedicate Poetului nostru national, printre care se numără „Eminescu în culisele justiției” – reprezintă rezultatul a 25 de ani de cercetare. A decriptat de asemenea cover-page-ul Ediției Princeps (Ediția Maiorescu), descoperind o scriere steganografică, prezentând numele Veronicăi MicleEste și autorul primului studiu de Drept Musulman din România (am omis să amintesc că în perioada 1978-2002 a fost traducător din limba arabă) și autor al primei Istorii a . Criptologiei Românești.

Dan Dulciu promite că nu se va opri aici. Bănuiala mea este aceea că… îl bântuie un jurnal de amintiri despre Casa Capșa!

Îi mulțumesc pentru această lungă confesiune, dar mă surprinde cu o întrebare:

La rândul meu, îndrăznesc să vă întreb: În ce redacții lucrați, dragii mei prieteni? Ce subiecte vă pasionează, acum în epoca în care presa scrisă a devenit o Capșa virtuală (trăind din gloria de odinioară, pentru consumatori de știri din epoca digitală)?

Grea întrebare…

Roxana Dumitrache

Este fiică, soră, iubită, prietenă, colegă de arme intelectuale, de două luni mama Norei-Katerina, Copilul-Veselie. Un rest din ea este o femeie care scrie, iar câteodată are naivitatea de a crede că poate schimba lumea în mai bine. Se numește Roxana Dumitrache și o vom descoperi în rândurile ce urmează.

 

I-a plăcut de mică să învețe și un fel de conștiinciozitate i-a caracterizat copilăria aducându-i premii și coronițe. Studiile superioare urmate în străinătate i-au lărgit viziunea asupra vieții și mai ales asupra condiției femeii în diverse culturi.

Încă din liceu a avut superputerea de a scrie, așa cum se confesează, destul de prost sau teribilist, alteori bine. A publicat în câteva reviste literare, dar cel mai des a scris în jurnalul său, adică tot timpul.

Dacă o vizitezi, vei observa o mică bibliotecă de jurnale personale. În ele și-a ascuns „bucăți de viață”, după cum le numește. Dacă o vei citi, vei înțelege câtă candoare, câte dramolete adolescentine și mai ales câte specii de iubire poate crea un suflet de adolescent.

Norocul său cel mai mare este că oameni cu greutate au văzut ceva în scrisul ei și datorită lor a trecut peste timidități. Cu scrisul a ajuns în lume, ajutată de cei care au crezut în ea.

Oamenii din jurul său o inspiră să scrie, deoarece Roxana Dumitrache crede că fiecare are de zis ceva care merită să ajungă într-o carte.

Locuind în mai multe locuri, Londra, Bruxelles, Albania, România, a descoperit oameni ale căror emoții sau stări trebuiau păstrate într-o carte. Este o creatoare de emoții pe hârtie, indiferent de cât de difuze le-ar fi simțit ea însăși.

 

Scrisul ca o oglindă

Cei care vor să se apuce de scris nu au neapărat nevoie de cărți despre scris, dar mai ales trebuie să citească. Roxana Dumitrache le recomandă să citească „orice, literatură bună, literatură așa-zis canonică, literatură proastă, cărți de duzină, eseistică, poezie, tot ce le pică în mână.”

Din orice scriitură pot învăța ceva, iar scrisul din ei se poate „declanșa” oricând. Dacă ar fi să recomande 3 cărți dragi sufletului ei, Roxana Dumitrache ar spune Idiotul lui Dostoievski, Ulise al lui J.Joyce și Clopotul de sticlă al Sylviei Plath.

Pe de altă parte, lista autorilor care merită citiți de oricine este mult mai lungă. Nume precum Balzac, Proust, Tolstoi, Borges, Roth, Miller, Murdoch, Woolf, Jonathan Safran Foer, Orhan Pamuk și Nicole Krauss sunt doar câteva de menționat.

Dacă revenim la literatura română găsim nume cum ar fi Panait Istrati, Mircea Eliade, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu și Radu Vancu.

S-ar putea spune că are o relație zigzagată cu scrisul. De fapt, după cum admite, nu l-a luat niciodată în serios. Asta deoarece consideră că în afară de marea literatură, nu se mai poate scrie nimic la fel de „înalt, urgent sau definitiv.”

Roxana Dumitrache vede actul creației prin scris drept o ocazie de a oferi celorlalți ceva.

Pentru mine scrisul e o specie a generozității care funcționează în ambele sensuri: autorul livrează bucăți din el, cititorul alege să le primească sau să le respingă, dar își dă din timpul lui ca să o facă.

Roxana Dumitrache: de unde vine și unde merge?

Deși născută în București, se consideră suceveancă get beget. Roxana Dumitrache este fructul iubirii a doi studenți la medicină iar ea a mărturisit că se simte extrem de norocoasă să aibă niște părinți atât de tineri. Crescută de bunica paternă, e puternic influențată de modelul de educație oferit de aceasta, unul care îmbină duioșia și căldura cu fermitatea.

Domeniul lor de activitate, medicina, a influențat-o enorm și de aceea are o mică obsesie cu temele medicale. Tatăl său este ginecolog, iar mama lucrează în medicina muncii.

Bunica sa era educatoare și a educat-o frumos, în spiritul egalității dintre oameni indiferent de etnie sau elemente care de obicei separă.

Cea mai bună prietenă a sa din timpul masterului era o femeie musulmană, iar unul dintre personaje poartă numele mamei acesteia. Vrând sau nevrând, mai multe persoane din diverse spații culturale au ajuns în cartea ei.

Studiile pe care le are au propulsat-o în poziții unde a putut să schimbe ceva. De exemplu, a ajuns să vorbească la TEDx, cele mai prestigioase conferințe din lume.

Prin TEDx cunoști oameni cu biografii diferite, cu alegeri profesionale de tot felul, cu povești remarcabile, oameni pe care altfel nu i-aș fi întâlnit. Eu am fost invitată să vorbesc despre feminism, despre ce înseamnă ca poziționare, despre mizele și luptele pe care le poartă.

Deși lucrurile pe care le-a spus sunt realități dure ale unei societăți cu concepții învechite, prizonieră a unor credințe și tradiții străvechi, Roxana Dumitrache spune că a și supărat oameni. Feminismul pe care îl promovează nu este înțeles întotdeauna sau este distorsionat.

Mai bine de 51% din populație crede că există contexte în care violul este justificat, sigur că este nevoie ca feminismul să fie explicat chiar dacă unii nu te vor primi cu petale de trandafiri, ci cu scepticism, rezerve sau chiar misoginie. Pentru mine însă e mai important că îmi scriu femei care îmi mulțumesc că spun unele lucruri inconfortabile sau că pot să vorbesc tinerelor despre vulnerabilitate, curaj, curajul de a fi vulnerabilă.

 

Pe pământuri străine

Londra este orașul în care Roxana Dumitrache și-a petrecut cel mai mult timp, iar așa a devenit o a doua casă. Aici s-a simțit liberă și în consonanță cu sine. Aici și-a petrecut frumos anii studenției, ai masterului și în general ai formării sale intelectuale serioase. În Londra a devenit femeia puternică, educată și diplomată care este astăzi.

Londra e un spațiu al antagonismelor, al contrastelor puternice, o societate în care vezi oameni obscen de bogați și alții dezolant de săraci.

Roxana Dumitrache și Papa Nicolau

Puțini știu că Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte i-a adus în 2019 Roxanei Dumitrache premiul de debut al Editurii Polirom. Concursul a primit 127 de manuscrise la secțiunea de proză și 183 la poezie. Din păcate premiul de debut la secțiunea de poezie nu a fost acordat în acest an.

Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte este nimic mai puțin decât o culegere de istorii în care autoarea caută răspunsuri la marile întrebări ale vieții. În mare parte tronează o temă general cunoscută: condiția femeii într-o lume a bărbaților.

Din punct de vedere al coerenței sale tematice, acest volum poate fi considerat un repertoar literar al problemelor feminine contemporane. Este o carte senzuală, genuină, dar și matură, lucidă, marcată de o brevitate binevenită.

Povestirile sunt despre fragilitate în toate formele ei, despre nesiguranțele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care își pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezrădăcinaților, despre micile sau marile suferințe care populează birourile sticloase ale corporațiilor.

Această carte nu este despre cancer, ci despre femeie în general. Femeia și condiția sa în diverse epoci au fost intens abordate în literatură, uneori mai des de către bărbați.

Femeia, izvor de viață și de poezie pe piele moale, de maternitate, protecție și copilărie, poate inspira la infinit n generații de oameni. Totuși, în deplinătatea ei nu va fi înțeleasă perfect, corect uneori nici de către femeia în cauză.

O enigmă și un mister de nerezolvat, tocmai aceasta este frumusețea sa. Te lasă mereu cu gândul că ar mai fi ceva dedesubt, nedescoperit încă.

Curajul de a fi vulnerabil

Scrisă în timp ce era însărcinată, această carte i-a oferit un sentiment de „return to innocence”, curaj pentru a-și încerca mâna la scris.

Femeile folosesc o sintagmă interesantă de descriere a proiectelor pe care le au: copii. Este o sintagmă ce relevă duioșie, iubire, grijă, protecție, sentimente pe care doar o mamă le poate întruchipa pe deplin.

Roxana Dumitrache nu își dorește ca scrisul ei să fie didactic, ci mai degrabă să transmită o idee, o emoție. Ar dori ca femei din cele mai variate medii sociale să o citească și să se simtă înțelese. Mai mult, ar dori ca ele să nu se mai simtă singure.

Personajele mele să ajungă la cititori pentru că sunt femei din medii diferite cu povești contraintuitive: chelnerița din Fundul Moldovei, studenta cuminte de la o universitate britanică de prestigiu, eurocrata terifiată de maternitate, tânăra frumoasă care află că are cancer, mame și fiice cu relații complicate, bunici-dumnezei, femei cu fragilitati de tot felul care nu se lasă subjugate de ele.

Viitorul: unde, cum, ce?

Pe viitor o vom vedea la Iași, unde se va întâlni cu elevii de liceu și revista culturală, Alecart. Apoi va merge la Cluj, Timișoara, Suceava și București. În plan personal va fi mama ce îi citește povești celei mici.

Ce motto îi luminează calea? Mai mult o mantră ce o ajută în momentele grele, „mută-ți gândul” este sugestia cu putere terapeutică moștenită de la bunica sa.

Roxana Dumitrache este o femeie puternică, o voce ce se va auzi într-o mulțime de oameni falși care nu au nimic de zis și va schimba țara noastră începând cu o femeie aici și colo. Schimbările mari vin cu pași mici, dar siguri.

Adriana Roman
Adriana Roman este mamă, scriitoare, ghid pentru evoluție conștientă și voluntar la Academia mămicilor din Timișoara. Crede în educație, în frumos și în puterea schimbării.

 

Adriana Roman este #VoluntarDeElita, iar Asociația Mămicilor din Timișoara poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Adriana, pentru a-i crește șansele!

 

Adriana Roman s-a regăsit de curând, după ani de căutări. Și poate încă se va mai căuta pe viitor și se va regăsi tot de atâtea ori, ne spune ea. Asta, deoarece Adriana crede în faptul că educația este un proces nesfârșit, o daltă care ne creează și ne recreează de fiecare dată altfel.

Pentru Adriana, una din cele mai dificile întrebări ale vieții este – cine ești tu? – pentru că e o întrebare care te îndeamnă la introspecție, la a te dezvălui așa cum ești, lăsând deoparte rolurile sociale pe care le îmbrățișezi cu atâta tărie.

 

Iubirea și înțelegerea pot fi căi ale iertării

A copilărit în satul Crasna Vișeului, județul Maramureș, un sat mic de etnie ucraineană, aflat la granița cu Ucraina. Pentru ea și cele patru surori mai mici, nu a fost deloc o copilărie ușoară. Dar sărăcia și neajunsurile materiale au fost compensate de o frumusețe extraordinară a naturii și de bogăția de valori insuflate de bunici și părinți.

Tatăl lor a fost un om cu suflet mare, însă din cauza problemelor cu alcoolul avea dese ieșiri violente. Au crescut cu teama de moarte, teama că într-o zi le-ar putea face mult mai rău decât să le bată sau să le alunge de acasă. Adriana a simțit mereu responsabilitatea de a-și proteja surorile și îi răspundea tatei cu aceeași monedă. reamintindu-i cât este de rău și cât de mult greșeste.

În ciuda acestor traume, în ciuda furiei pe care o simțea pentru tatăl său, Adriana Roman consideră că acesta i-a oferit cea mai frumoasă lecție de smerenie. După ce el a murit, ceva s-a schimbat în ea pentru totdeauna. Nu se gândea că moartea sa o va afecta în vreun fel. Se gândea chiar că va fi o ușurare pentru sine, pentru toată familia, însă nu a fost așa.

Moartea tatei a trezit în mine un amplu proces de introspecție și mi-a scos în lumină cea mai dureroasă întrebare – cu ce ai fost tu mai bună, dacă ai răspuns răului cu rău? Această întrebare m-a urmărit multă vreme. M-a dat jos de pe piedestalul pe care mă pusesem și m-a făcut să îngenunchez în fața lui Dumnezeu și în fața memoriei tatălui meu.

Citind mai multe despre energie, plăți karmice, misiuni ale sufletelor, a ajuns să creadă că tatăl său a fost un suflet extraordinar de frumos și curajos. Ce suflet și-ar putea lua misiunea ingrată de a veni pe pământ pentru a fi persecutorul familiei sale? Numai un suflet puternic și plin de iubire putea face asta. De ce plin de iubire? Pentru că numai iubind nespus ești capabil să faci orice pentru familia ta, chiar dacă acest lucru presupune să creezi acele contexte pline de suferință din care cei dragi ție să crească, se se înalțe spiritual, ne spune Adriana.

Tata ne-a ajutat să evoluăm, iar pe mine m-a ajutat să îmbrățișez smerenia. Îi mulțumesc pentru asta și onorez fiecare moment de suferință. Nu aș schimba nimic din trecutul meu. Din contră, sunt fericită pentru toate minunile trăite. Cred că peisajul minunat și tradițiile de origine româno-slavă s-au amestecat frumos și și-au pus amprenta asupra mea. Mereu am considerat natura ca o alinare pentru suflet, iar tradițiile, deși diferite, au țesut în mine o pânză a valorilor strămoșești. Din ea, mă străduiesc să-mi creez un stil de viață bazat pe simplitate, comuniune cu natura și Dumnezeu.

Iată deci, că putem vedea și altfel traumele din copilăria și viața noastră. Le putem pătrunde sub o altă formă și putem încerca să înțelegem fapte și lucruri pe care unii doar le condamnăm, le judecăm și nu le iertăm. Poate, ar trebui să ne amintim mai des faptul că oamenii au misiuni în viața asta, iar iubirea trebuie să fie necondiționată!

 

Când ne pierdem, vedem cel mai clar lumina

Adrianei îi place să spună, deseori că este o sumă a poveștilor oamenilor pe care i-a întâlnit. Fiecare om, fiecare interacțiune pe care o avem cu ceilalți, ne modelează într-un mod subtil. Pe ea au marcat-o unii oameni pe care i-a întâlnit și a căutat să se lase inspirată și ghidată de poveștile lor.

Cred că am ajuns aici, să scriu și să îi ghidez azi pe cei care îmi cer ajutorul, pentru că Dumnezeu m-a iubit mai mult decât m-am iubit eu însămi. Am avut câteva momente în care m-am simțit la pământ. Eram nefericită și nu îmi găseam rostul în această lume, deși aveam doi copii minunați. Nu aveam o direcție clară, deși aveam în față o carieră mulțumitoare. Mă simțeam pierdută, fără nicio voință de a merge mai departe și fără nicio dorință de a da fericirii o șansă, deși bucuria copiilor căuta să mă vindece.

Când ea nu s-a iubit, Dumnezeu a strâns-o la pieptul său plin de iubire și i-a dat puterea să simtă câtă frumusețe există în lume. I-a scos urâtul din suflet și i-a arătat lumina ce o avea deja în ea, iar asta a salvat-o.

Și da, aveam un vis în copilărie – de a mă face scriitoare și de a mă mărita cu un preot. Partea cu scrisul mi-a ieșit, dar preoteasă, n-a fost să fie. Preoteasă am rămas mai mult în suflet… Poate de acolo mi s-a lipit de inimă partea cu ghidarea și ajutarea oamenilor.

Traumele care au format o scriitoare: Adriana Roman!

Adriana Roman a scris cartea „Puterea simplității” pe care o putem găsi în format clasic și Ebook. O carte despre puterea iubirii, credinței și a iertării. Despre redescoperirea de sine și de rosturi.

Cartea a apărut după depășirea unei perioade de depresie, când Adriana redescoperea treptat bucuria de a trăi. A scris-o cu multă emoție, dar nu se gândea că va avea curajul să o publice.

Mi-a fost teamă de critică, de a nu părea ridicolă, de a nu fi judecată pentru că mi-am dezvăluit „nereușitele”.  O recomand cu drag celor care vor să înțeleagă mai multe lucruri despre beneficiile simplificării vieții, despre autocunoaștere sau despre energia din Universul acesta minunat.

Acum, Adriana mai lucrează la alte 4 titluri, din care unul e despre divorț și cum pot foștii soți să găsească o cale către cooperare și chiar prietenie.

Eu am divorțat acum 3 ani și am reușit să păstrez o relație foarte frumoasă cu fostul soț. Nu a fost ușor, dar pașii pe care i-am făcut ne-au condus către armonie. Am rămas prieteni. Ne bem deseori cafeaua împreună, mergem în concedii, nu avem program de vizită pentru copii – ei stau unde doresc, facem seri de film împreună, asta în condițiile în care fiecare ne-am refăcut viața. Nu există conflicte în noi și partenerii actuali, asta pentru că am înțeles un lucru – toate au un scop, iar trecutul este pământul în care s-au plantat semințele evoluției noastre. Suntem recunoscători trecutului pentru tot ce ne-a învățat.

Adriana Roman

O altă carte e despre perpetuarea traumelor nevindecate de la părinți la copii și cum pot fi ele privite ca resurse pentru evoluție (se gândește ca titlu la Fețele traumei).

 

Voluntariat de erou, la Academia mămicilor din Timișoara

Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu știți despre „Academia Mămicilor”, proiectul funcționează din luna ianuarie 2014, în cadrul Asociației ”Centrul de Asistență Socială și Cercetare a Interacțiunii Copil-Părinte”. A fost creată de o mămică, cadru universitar, care a avut un vis – acela de a schimba destinele copiilor și a oamenilor mari, prin educație.

Adriana Roman a simțit imediat chemarea de a participa la crearea unei lumi mai bune pentru copii mai mult sau mai puțin norocoși. Alături de Carmen Stanciu, sunt astăzi peste 35 de voluntari, implicați în mai multe proiecte educaționale sau sociale. Un exemplu a fost campania „Cutia cu monede”, destinată achiziţionării de medicamente pentru copiii spitalizați la secția de hemato-oncologie a Spitalului de Copii „Louis Țurcanu” din Timișoara. Campania, nu doar că a stimulat oamenii, dar a atins sufletele și coarda sensibilă a mii de români.

Într-o lună de zile s-au strâns 2 tone de monede, pe care, după ce banca i-a numărat mai bine de o săptămână, s-au dovedit a valora peste 32 de mii de euro.

Academia Mămicilor” organizează conferințe lunare gratuite, dar și alte campanii și proiecte, cum ar fi: „100 de minibiblioteci pentru scolile și grădinițele din mediul rural și urban – proiect inițiat anul trecut, cu ocazia Centenarului și finalizat anul acesta, „Un ghiozdan la început de an” (în fiecare toamnă), „Educație timpurie și pregătire pentru grădiniță”, campania lunară de donare de sânge pentru copiii cu probleme hemato-oncologice, campanii anuale de Paște sau Crăciun sau „Codru Fest, plantează 6000 de copaci”.

Principalele obiective ale AMT sunt: promovarea educației parentale la nivelul comunității prin organizarea de evenimente gratuite adresate părinților și cadrelor didactice, promovarea educației sociale la nivelul comunității și implicarea membrilor acesteia în activități de voluntariat și creșterea nivelului de conștietizare a părinților și cadrelor didactice privind importanța implicării active și permanente în viața copiilor.

 

Educație, evoluție conștientă și viața de zi cu zi

Pentru Adriana Roman este esențial să iubim ceea ce facem. Dacă nu există iubire pentru munca pe care o depunem și ne mulțumim doar cu recompensele de ordin financiar, mai devreme sau mai târziu ne vom trezi în mijlocul unui război – acel al minții cu inima.

Putem să muncim o perioadă de timp fără a iubi neapărat ce facem, dar cu siguranță va veni acel moment când inima și sufletul își vor cere drepturile. Nu ne vom mai putea ascunde. Ne ne va fi de folos nici o mască pusă de ochii lumii, nici un statut social, nimic. Și nu există un judecător mai ferm și corect decât propria noastră conștiință, din spusele Adrianei.

Nu există o împlinire mai mare ca atunci când, prin pasiunea ta, ajuți oamenii, și ești plătit pentru asta. Spun deseori – găsește-ți darul și pune-l în folosul celorlalți pentru că aceasta e rețeta fericirii. Cel puțin asta e varianta care m-a dus pe mine la fericire. Multe din suferințele lumii de azi se nasc pentru că oamenii își îngroapă talanții. Uită de darul lor, caută un succes dictat de societate și nu se sfătuiesc cu sufletul lor, mai întâi. Dacă ne-am îmbrățișa darurile, dacă am găsi o modalitate să le punem în lumină, viața noastră ar fi una mai fericită.

Educația este cea mai puternică armă pe care o puteți folosi pentru a schimba lumea, sunt vorbele lui Nelson Mandela. Adriana Roman a ajuns să creadă cu tărie în ele, pentru că știe ce a însemnat pentru ea însăși să aibă șansa de a veni la liceu în Timișoara și de a se forma având la îndemână un mediu educațional de calitate.

Sora cea mare a mamei, Ana, a văzut potențialul meu și m-a luat în Timișoara. Nu doar că mi-a schimbat destinul, ci a schimbat destinul tuturor oamenilor pe care eu am putut să îi ajut ulterior. Datorită ei, și apoi a celeilalte mătuși, Irina, care m-a susținut moral și financiar până la terminarea liceului și apoi a facultății, am putut să am acces la o variantă mai bună a vieții mele. Le sunt profund recunoscătoare, lor și tuturor celor care aleg să faciliteze accesul unui copil la educație.

Adriana Roman este absolut convinsă că educația stă la baza oricărei societăți. Dacă vrem să ne uităm la suferințele prezente ale unui popor, e bine să ne uităm mai întâi la felul în care arată sistemul educațional public.

Educația poate fi salvarea sau condamnarea unui popor, în funcție de cum a fost ea creată ca sistem. Dacă vrem să ne fie bine pe viitor, e nevoie să ne implicăm în susținerea educației, fie că vorbim de cea formală, non-formală sau informală. Toate pot planta semnințele bune acolo unde trebuie, dacă există implicarea necesară.

Deoarece recunosc că nu prea am avut tangență cu Evoluția conștientă, mi-am dorit să aflu ce este ea, cum ne poate ajuta sau ghida. Adriana ne spune că Evoluția conștientă, la modul cel mai simplist, înseamnă a fi prezent în viața ta, a fi atent la Universul tău – atât cel interior și cel exterior și a-ți dori să evoluezi, fiind conștient de fiecare etapă pe care o parcurgi.

Mi-a plăcut cum spunea Barbara Marx Hubbard, evolution by choice, not by chance. Metoda evoluției conștiente a fost creată treptat, pe parcursul ultimilor 3 ani de evoluție personală și cuprinde un plan de acțiune în cele două arii importante din viața noastră –  aria personală și aria profesională.

 

Cuvânt de încheiere

Am început prin a o prezenta pe Adriana Roman ca fiind mamă, scriitor, ghid, voluntar. Aș adăugă că este o enciclopedie, o bibliotecă vie, colorată, în care poți descoperi emoții și informații deosebite, pe care acest om le pune la dispoziție cu o blândețe, o finețe și o bunăvoință copleșitoare.

Adriana este un om implicat, care a înțeles că societatea funcționează asemeni unui întreg, din care și ea face parte. Ca atare, a luat rolul său în serios, dăruind și fiind mereu peste tot, pentru oamenii care au nevoie de ea.

Mi-ar plăcea să cred că în România sunt mulți oameni asemeni ei sau că pot fi, deoarece doar așa, avem o șansă să răzbim prin indolența crasă care ne înconjoară și să o transformăm în empatie, educație și conștiență!

Daniel Kearvell

Daniel Kearvell este britanic și locuiește de șapte ani în România, îndrăgostit fiind de meleagurile românești. Motivul pentru care a ajuns în România este unul profesional, în calitate de CEO al DHL Express România, după un parcurs în țări din Europa de Est și Orientul Mijlociu. Este un profesionist dedicat muncii sale, conștient însă de faptul că succesul stă în puterea de a menține echilibrul între viața profesională și cea personală.

 

Deși este un om ocupat, care își drămuiește cu mare atenție timpul, își face mereu vreme pentru lucrurile care îi fac plăcere, care îi aduc liniște și relaxare. Tocmai pentru că prețuiește timpul, crede că un bun manager și un bun părinte trebuie să învețe a oferi cu generozitate din timpul său.

 

Daniel Kearvell – un lider empatic, care știe să asculte

Liderul DHL în România ne dezvăluie secretul acestei performanțe:

Când interacționezi cu cineva, concentrează-ți toată atenția în acea interacțiune, nu te risipi și în alte direcții impuse de multitasking-ul cotidian. Cred că acest detaliu, minor doar în aparență, este o formă de considerație pentru celălalt, copil sau adult, o caracteristică pozitivă pe care atât liderii cât și oamenii obișnuiți ar trebui să le adopte.

Dacă în majoritatea timpului se ocupă de afaceri, în timpul liber, Daniel Kearvell scrie. Și nu memorii sau beletristică, ci ceea ce cred eu că e cea mai complexă formă de scriitură – literatură pentru copii. Pare simplu, dar nu oricine o poate face. Necesită două calități care nu sunt la îndemâna oricui – empatie și o mare capacitate de a asculta. Calități care îl ajută și ca manager și ca lider.

 

Daniel Kearvell: „Diferenţele ne fac speciali, motiv pentru care trebuie să le îmbrăţişăm, în diferenţă aflându-se puterea fiecăruia”

Și-a descoperit pasiunea pentru scris acum doi ani, când a publicat prima carte pentru copii, Maya the Mouse. Recent a revenit cu cea de-a doua poveste din seria caritabilă „Stories out of the Box”, Sophia the Starfish, povestea unei stele de mare care își dorește să fie acceptată de celelalte viețuitoare marine care o resping pentru că este diferită de ele.

Întreaga carte este o metaforă despre diversitate și despre felul în care acceptarea acesteia ne aduce multe beneficii în viața de zi cu zi. Mesajul care ajunge cu ușurință la copii este cum poți să îți transformi calitatea de a fi diferit într-un avantaj. Sau altfel spus, pe limbajul adulților, ce faci când ești diferit într-un mod care te vulnerabilizează, astfel încât să transformi acea vulnerabilitate într-un atu, într-o putere care te diferențiază pozitiv..

Și uite-așa, cele două cărți pentru copii se dovedesc a fi utile și pentru adulți, într-un timp special care îi reunește și îi reconectează autentic. Deloc întâmplător, cele două cărți sunt inspirate de poveștile de seară spuse celor două fiice ale sale – Maya și Sophia.

Și pentru că Daniel crede că acei dintre noi care dețin poziții privilegiate au obligația de a întoarce ceva înapoi comunității din care fac parte, o urmare firească a fost să se implice într-o cauză caritabilă. Banii strânși din vânzarea cărților vor ajunge la Te Aud România, o organizație non-guvernamentală din Gura Humorului care are în grijă peste 2000 de copii din medii defavorizate.

 

7 ani în România. Și mai urmează…

Iată cum a ajuns un britanic conectat profesional la întreaga lume să ajungă în România și să se stabilească aici:

Când am ajuns în România, s-a întâmplat să fie după o perioadă de peregrinări și muncă în cadrul DHL în diferite locuri pe glob. Eu sunt britanic, și am lucrat în Rusia, Belgia, Dubai și Qatar. Petrecusem timp în aproape toate țările Europei de Est, cu excepția României. Chiar nu știam la ce să mă aștept, dar realitatea a depășit cu mult așteptările, așa cum evident rezultă din faptul că încă mă bucur că sunt aici, 7 ani mai târziu. România e o țară foarte bogată în potențial, în toate sensurile cuvântului. Românii cu care interacționez sunt originali, deschiși, ospitalieri, cu o mare deschidere internațională.

Un profesionist care a luat contact cu atât de multe culturi este, evident, atras de tot ceea ce înseamnă leadership global. Daniel crede că un astfel de leadership presupune deschidere, flexibilitate, transparență și autenticitate.

Ca să fii eficient într-o multitudine de culturi în care activezi, ai nevoie de un grad ridicat de cultură, de inteligență emoțională, de empatie. Nevoile oamenilor sunt aceleași peste tot în lume, așa cum reiese din celebra piramidă a lui Maslow. Însă, diferențele culturale cer abordări, pârghii și stiluri de management diferite. Transformarea are loc când atingem coarda sensibilă care răspunde acelorași nevoi universale: respect, nevoie de apartenență, stimă de sine. Acestea sunt aceleași, indiferent de meridian sau crezul personal.  Când pui pe primul plan transparența, comunicarea, respectul, onestitatea, îți oferi ție cea mai bună șansă de o obține rezultatul dorit, oriunde te-ai afla.

 

Portret de lider în ascensiune

Am vorbit despre tendințe globale în leadership, așa cum au evoluat acestea în vremurile turbulente pe care le generează era digitală. Despre ceea ce ar trebui să facă un bun lider, în acest context de profundă transformare, pe toate planurile.

Când totul în jurul tău se schimbă, liderul este primul care ar trebui să dea tonul în organizația sa, pentru că, nu-i așa, principala calitate a unui lider este capacitate de a prevedea mersul lucrurilor. Daniel Kearvell consideră că principiile de bază ale leadershipului nu aduc mari schimbări.

Din experiența sa de aproape 14 ani în DHL, Daniel Kearvell povestește că transparența, comunicarea și claritatea viziunii și a mesajului sunt cerințe atemporale de care trebuie să țină cont obligatoriu orice lider.

Vremurile actuale obligă managerii și liderii în general să țină piept și să se alinieze la schimbările economice, politice, dar și progresului tehnologic, astfel încât compania sau organizația pe care o conduc să se adapteze la acestea și/sau să profite de ele.

 

Normele de azi vor deveni istorie pentru următoarea decadă

Îl inspiră faptul că lucrează pentru o companie globală care activează în 221 de țări și care oferă servicii de înaltă clasă. Îl entuziasmează progresul și caută să țină pasul cu tot ceea ce înseamnă evoluție tehnologică, esențială pentru domeniul în care activează.

Dar așa cum îi place să spună, „suntem la fel de buni precum cel mai recent transport al nostru”, așa cum spun sportivii despre cel mai recent meci sau joc al lor.

Livrăm prosperitate și fericire și chiar avem un impact pozitiv în viețile angajaților nostri – peste 100000 în toată lumea, în comunitățile în care activăm, printre clienții noștri. E un privilegiu pe care trebuie să îl meriți, nu doar să consideri că ți se cuvine. În realitate, ne transformăm și ne-am transformat mereu. Ceea ce era acceptat ca practică ori regulă acum 10 ani, acum e pus sub semnul întrebării și reformulat. La fel cum normele de azi vor deveni istorie pentru următoarea decadă.

Un singur lucru e sigur: managementul a devenit mai solicitant ca niciodată, odată cu noua generație de angajați care vine cu un set diferit de nevoi și de valori față de cele cu care am fost obișnuiți. Pentru Daniel Kearvell și managerii certificați internațional de la DHL, e valabilă norma conform căreia trebuie să ții pasul cu majoritatea, să ții cont de nevoile angajaților, clienților și businessului deopotrivă. Fără această conștientizare, fără această înțelegere, eficiența scade imens.

Comunicarea instantanee și ambiția absolvenților de astăzi contează foarte mult în cererea tot mai crescută de a oferi flexibilitate la locul de muncă și în practicile de lucru și nevoia de a se identifica emoțional cu locul de muncă, cu viziunea și capacitatea de a crea energie pozitivă și impact în comunitatea cu care lucrezi. Este esențial să fii autentic și să trăiești valorile pe care le susții fiindcă în această etapă a comunicării, e greu să ascunzi cine ești sau să pretinzi că ești ceea ce nu poți fi.

 

Daniel Kearvell: „Oferă cu generozitate din timpul tău”

În calitate de tată a două fete, Daniel crede cu putere că toți avem în noi capacitatea și responsabilitatea de a le oferi copiilor cât mai mult și mai generos din timpul nostru. De altfel, cea mai mare provocare este să rămână social, să petreacă suficient timp în mediul real, nu doar în spatele multelor ecrane care ne țin prizonieri. Una dintre frazele sale preferate, la job, dar și în afara acestuia, este ca în interacțiunea cu alți oameni – colegi, prieteni și cel mai important, copii – este „să oferi cu generozitate din timpul tău”.

Vorbind despre parenting și schimbul de generații, ajungem inevitabil și la provocările pe care le aduc noile generații, Z și Y – în învățare, dar și în inserția pe piața muncii. Din experiența sa zilnică, Daniel constată că generația Z este solicitantă.

Acasă, copiii cresc cu tehnologia cu care celelalte generații nu au fost obișnuite, iar profesional vor să își construiască o carieră mult mai rapid decât predecesorii lor. Ei cer flexibilitate în procedurile de lucru și recunoaștere. Și au un simț crescut al importanței de care are nevoie comunitatea, mediul și misiunile sociale, în general, și pe care o transmit și angajatorilor lor.

„Tinerii lideri, ca toți ceilalți lideri, de altfel, devin rezilienți pe măsură ce experimentează tot felul de provocări, cerințe. Dacă au și echilibrul și ambiția de a se alinia și a lucra în tandem cu cerințele organizației, probabilitatea de a-și spori capacitatea de reziliență e mult mai mare. Ei au nevoie și de un angajament emoțional, iar acesta se cere a fi dezvoltat în interiorul organizațiilor. E nevoie de ghidare, de mentorat, e nevoie să creezi sens și valoare – lucruri valabile pentru toate generațiile. Oricum, tehnologia a creat o tipologie de profesionist nomad care a schimbat semnificativ felul în care se contruiește o carieră astăzi.”

 

„Nu sări prea sus când câștigi, nu coborî prea jos când pierzi”

Este un om căruia îi plac provocările, o calitate care îl caracterizează foarte bine, iar jobul îi asigură din plin astfel de experiențe. Nici o zi nu seamănă cu alta, iar cei 17 ani de trai în Europa de Est și Orientul Mijlociu i-au adus numeroase provocări de depășit. Asta pentru că îi place mult ceea ce face.

De exemplu, să învăț să gândesc cu adevarat global, în timp ce acționez local. Am învățat asta în toate țările în care am lucrat, fiind în contact cu culturi și limbi diferite. Noi conectăm lumea, livrăm prosperitate economică și facem lumea mai mică. Aceste lucruri și faptul că, fundamental, nu suntem așa de diferiți, au fost cele mai grozave experiențe de învățare din ultimii 20 de ani.

Pentru că are o experiență profesională care nu e la îndemâna oricui, l-am întrebat ce l-au învățat toate aceste lucruri despre sine însuși. Astfel, pentru Daniel, cea mai bună lecție a fost cea de a valoriza prezentul, de a prețui ceea ce ai. Cu înțelepciune afirmă că, indiferent de complexitatea fiecărei provocări profesionale sau personale, mâine e o nouă zi.

În limbajul sportiv, la care mă raportez foarte des, se spune „nu sări prea sus când câștigi, nu coborî prea jos când pierzi”. Uneori, această perspectivă îți dă echilibru, care poate fi cheia unei absolut necesare mulțumiri de sine.

Și pentru că am ajuns să vorbim despre încrederea și mulțumirea de sine, îl întreb dacă în această etapă de viață este persoana de care ar fi avut nevoie în tinerețe. Dat fiind faptul că a eșuat ca jucător de rugby profesionist, tânărul Daniel Kearvell ar fi oarecum dezamăgit de adultul de astăzi.

Una peste alta, însă, ar fi destul de mulțumit de varianta lui mai matură. Și sigur ar fi foarte încântat că i s-au publicat cărțile pentru copii din seria Stories Out Of The Box, încheie optimist Daniel Kearvell.

Scrimera Ana Maria Brânză, Popescu după căsătoria cu poloistul Pavel Popescu, este una dintre figurile reprezentative ale sportului românesc actual. Campioană olimpică la Rio de Janeiro 2016 cu echipa României de spadă, vicecampioană olimpică la Beijing 2008 în proba individuală, dublă campioană mondială cu echipa în 2010 și 2011, de 7 ori campioană europeană (o dată la individual – 2013 – și de 5 ori cu echipa), Ana Maria își dorește acum calificarea pentru a 5-a oară la Jocurile Olimpice, de data asta pentru Tokyo 2020.

 

Am început dialogul cu marea noastră sportivă cu subiectul copii, pentru că am văzut-o implicată în diverse acțiuni avându-i în rol principal pe micuții sportivi, și nu numai. „Brânzici”, cum i se spune, a scris și o carte pentru copii, în care personajul principal este chiar „Brânzici” și despre care ne povestește în cele ce urmează.

Dar să vedem cum crede Ana Maria că îi putem atrage pe copii către sport. Cum putem să le insuflăm dragostea pentru mișcare:

Pentru copii, sportul înseamnă joacă, de aici ar trebui să plecăm. Orice copil iubește joaca. Dar, înainte de asta, trebuie să-i convingem pe părinți de beneficiile sportului. De la dezvoltarea fizică armonioasă, până la disciplină și responsabilizare, sportul are foarte multe avantaje.

Dar mai e nevoie de ceva, după spusele marii sportive: de antrenori pregătiți să lucreze cu cei mici și să adapteze antrenamentele la nevoile acestora.

 

Înotul și alergarea, primordiale pentru copii

Cu toate că și-ar dori ca toți copiii să practice scrima, Ana Maria Brânză consideră că înotul și școala alergării ar trebui să fie discipline obligatorii de la vârste fragede. Performanța vine pe parcurs, nu vor ajunge toți campioni olimpici sau mondiali – e conștientă de asta. Ideea e că acești copii vor crește frumos, iar sportul nu face altceva decât să îi pregătească pentru viață.

Cum a început ea? Ce a atras-o la sport și, în special, la scrimă?

Încă de la prima vizită la sala de scrimă, a rămas fascinată de sportivii care se duelau, de spade și de costumele albe. Chiar și astăzi poartă în memorie acea imagine.

La prima sa competiție oficială, s-a clasat penultima. Se amuză și acum amintindu-și că, după acel concurs, cu lacrimi în ochi, și-a promis și i-a promis antrenorului ei că va munci atât cât va trebui pentru ca anul următor să câștige.

N-am avut nici cel mai mic gând de a renunța, nici la început, nici în alte momente grele. În interiorul meu este un izvor nesecat de motivație, care mă împinge mereu spre noi provocări, și asta mai ales când eșuez într-o competiție. Pentru că nu îmi place să rămân cu acea imagine, cu mine învinsă.

 

De ce să ne trimitem copiii la sport

Se spune despre sportivii care încep de mici, că n-au copilărie, n-au timp să se joace. Prea multă muncă, rigurozitate, disciplină. Cum se spunea, de altfel, și despre gimnaste, supuse unui regim dur de cantonament pentru a realiza mari performanțe.

Însă „Brânzici” nu este de acord cu acest lucru și nu consideră că și-a sacrificat copilăria în numele sportului:

Am mers la sala de scrimă pentru că acolo puteam să mă joc în voie. Deși mă jucam după niște reguli stricte, tot joacă se chema. Mi-am făcut prieteni noi, socializam, aveam oportunitatea să plec în deplasări, să văd locuri noi și să cunosc oameni. Am avut o copilărie frumoasă, și asta mulțumită sportului. Și da, am avut timp să mă joc și cu păpușile, după antrenamente și după ce îmi terminam lecțiile.

Pentru că da, aceasta a fost prima și singura condiție a părinților. Temele să fie gata înainte de antrenament și să nu ia note mici. Așa cum explică Ana Maria Brânză, educația și sportul fac echipă bună atunci când îți cunoști prioritățile.

Sportiva vorbește, așadar, despre priorități, organizare, eficiență, ceea ce e mai dificil de realizat la o vârstă fragedă. Să vedem cum a reușit ea să se organizeze la începutul carierei:

Având un frate mai mare și disciplinat din fire, cei din familie au fost ceva mai permisivi în privința mea și, trebuie să recunosc, am fost un copil răsfățat, dar care a ținut cont de reguli atunci când era cazul. Când am ajuns la Centrul Olimpic de la Craiova, la vârsta de 13 ani, locuind la cămin, am realizat în scurt timp că acolo nu mai există nimeni care să strângă în urma mea, așa că a trebuit să învăț ce înseamnă disciplina și responsabilitatea. Nu este o lecție care să fie pe placul unui tânăr, dar este o lecție care-l va ajuta pe viitorul adult!

 

„Am luat medalie la concurs, am tras bine, eu când o să am un costum alb și frumos?”

Au fost și momente grele în perioada junioratului, în care îi era greu să înțeleagă „lipsurile” de la antrenamente sau de la concursuri. Mergea la competiții și vedea sportivi îmbrăcați în costume imaculate, pe când ale ei și ale colegelor erau îngălbenite de vreme. Ana Maria crede că a fost cea mai grea perioadă pentru domnul Podeanu, antrenorul său, care nu găsea răspuns la întrebarea: „Am luat medalie la concurs, am tras bine, eu când o să am un costum alb și frumos?”

Înaintea unui Campionat Mondial de cadeți și juniori, la începutul anilor 2000, nu a putut face deplasarea pentru că nu au existat fonduri. La 16 ani, nu prea a înțeles de ce nu poate merge la cea mai importantă competiție după ce a muncit un an întreg. Dar aceste momente nu au făcut decât să îi hrănească foamea de medalii și performanță.

Ana Maria Brânză

Se spune tot mai des în ultima vreme că tinerii, copiii din ziua de azi nu mai au chef de sport, nu mai au tragere, răbdare, pentru că distracția vine mai ușor din fața calculatorului. Cum i-am putea readuce la sport acum, în 2019? Ce motiv ar avea să se apuce de sport sau, în particular, de scrimă, când e mult mai ușor să „practici” mai multe sporturi la PC sau pe consolă?

Din același motiv pentru care am început și eu, și toți colegii mei. Nu contează despre ce an vorbim, copiii și-au dorit și-și vor dori întotdeauna să se joace. Deși faimoșii muschetari ai lui Dumas nu mai sunt „la modă”, si nici măcar „Zorro”, scrima este un sport care îi atrage pe cei mici. Încă ne bucurăm de ecoul pe care l-a avut succesul echipei de spadă feminin la JO Rio 2016, rezultat care ne-a sporit considerabil numărul de sportivi.

 

Sfat pentru părinți, de la Ana Maria Brânză:

Indiferent ce își doresc dânșii pentru copiii lor, să le ofere celor mici șansa de a cunoaște cât mai multe ramuri sportive și să îi lase pe ei să decidă. Noi, ca adulți, suntem datori să le oferim celor mici informația, dar să-i lăsăm pe ei să aleagă unde își doresc să meargă. Asta a functionat în cazul meu! (deși bunica și-a dorit foarte mult să devin balerină).

Pe de altă parte, un copil sau părinții acestuia s-ar putea întreba în ziua de azi dacă se câștigă bani din scrimă. Banul dictează totul în societatea actuală, nu mai sunt prea mulți „poeți” pe lume, care să trăiască doar cu spiritul. „Jucam de plăcere” – am auzit de multe ori din gura unor foști mari sportivi, dar în zilele noastre, când vezi cât câștigă, să zicem, Neymar sau Serena Williams, parcă ai vrea și tu să ai o situație stabilă financiar când practici un sport. Iată ce crede Ana Maria:

Trăim într-o societate în care totul se rezumă la câștig, indiferent că vorbim de faimă, de bani sau de alte beneficii. Doar din scrimă, nu cred că vei reuși să deții proprietăți, să ai prea multe vacanțe exotice și să conduci mașini de miliarde, dar, ajuns la un anumit nivel, îți poți asigura un trai decent.

Ar mai fi un impediment în calea practicării scrimei, ca și a altui sport: cheltuielile pentru echipamente și deplasări la concursuri. Eroina acestui reportaj atrage atenția că, din nefericire, la început de drum, costurile sunt suportate în mare parte de către părinți. Costurile pentru deplasări și concursuri nu sunt foarte mari, deoarece majoritatea competițiilor sunt naționale. Pe măsură ce copilul avansează, va trebui să participe și la competițiile internaționale, iar acolo vorbim de alte sume.

Ana Maria Brânză spune că unele cluburi încă își permit să mai suporte din aceste costuri, dar nu toate. Scrima este un sport în care trebuie să investești, mai ales dacă vorbim de echipament, care poate ajunge până la 400-500 euro/an, dar, făcând o comparație cu tenisul, spre exemplu, costurile sunt semnificativ mai mici.

 

Ana Maria Brânză: „Să punem pe primul plan bucuria și liniștea copilului”

O mare problemă în dezvoltarea micilor sportivi, în ziua de azi, este implicarea exagerată a părinților, care dau sfaturi la antrenamente, țipă, subminează autoritatea antrenorului, îl zăpăcesc pur și simplu pe copil. Eroina noastră își dorește ca părinții micilor sportivi să înțeleagă că autoritatea lor se termină la intrarea în sală, apoi antrenorul preia această responsabilitate pe durata antrenamentului.

M-aș bucura ca toți părinții să fie alături de cei mici, să-i susțină, să-i încurajeze, dar să nu-i forțeze. Am observat tendința aceasta în mai multe sporturi. Înțeleg dorința de rezultat, dar hai să punem pe primul plan bucuria și liniștea copilului, apoi medaliile și diplomele. Iar copiilor le voi spune să viseze și să muncească pentru visul lor până ajung să-l împlinească. Dacă eu am reușit, oricine o poate face!

Tot pentru bucuria copiilor, Ana Maria Brânză le-a dedicat o carte. „En garde! Fetița cu masca tricoloră” este chiar povestea ei.

Ana Maria Brânză: „Am ajuns în acest punct datorită muncii, pentru că momentan este singura cale spre succes pe care am găsit-o, dar și a oamenilor din jurul meu”

Începând cu familia, antrenorii, colegii, prietenii, fiecare om cu care a interacționat a pus o cărămidă la scrierea acestei povești și astfel a reușit să își împlinească marele vis, acela de a deveni un campion.

A venit momentul ca eu să fiu unul dintre acei oameni pentru micuții care se visează campioni. Cartea se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 8 si 12 ani, dar mi-aș dori ca povestea Brânzicăi să ajungă și la cei mai mici, care nu au deprins încă tainele lecturii. Eu am crescut cu povestea de seară și știu cât de prețios este acel timp petrecut de copil cu al lui părinte.

 

De ce e nevoie urgentă în sportul românesc

Am întrebat-o pe Ana Maria ce ar face dacă ar ajunge, la un moment dat, ministru al sporturilor, cum au fost Gabi Szabo sau Elisabeta Lipă. Care ar fi primele decizii pe care le-ar lua pentru renașterea sportului românesc?

Prefer sa „nu mă văd” ministru și să îmi fac treaba cât de bine pot în locul în care sunt și să fac performanță în activitatea în care sunt implicată. Sunt multe lucruri de care sportul românesc are nevoie! O bună comunicare între instituții, orgolii mai mici și dorință de performanță mai mare poate că ar reprezenta un început.

Sunt multe lucruri negative în sportul românesc și în societatea românească, în general, în organizare, în strategie, plus că lipsește de cele mai multe ori infrastructura, mai ales la sport. Totuși, trebuie să privim și pozitiv, să vedem motive de optimism, chiar dacă acestea sunt puține.

Ana Maria crede că, pe alocuri, sunt oameni care muncesc, care își dau interesul și își doresc, dar la nivel macro, o spune cu părere de rău, „trăim din excepții”. Cât despre sport, campioana remarcă diferențe față de alte țări nu doar în condiții de antrenament sau în motivație financiară. Succesul altor țări se datorează faptului că toți lucrează după un plan. Pornesc din punctul A și știu sigur calea spre punctul B. În timp ce noi, creativi cum suntem, căutăm scurtături, indiferent de domeniu…

„Românii sunt prea umili și nu e ok”, spunea campioana olimpică într-un interviu. Cum scăpăm de negativismul specific românesc și de complexul de inferioritate?

Și eu mi-aș dori tare mult să aflu! Nu mă consider în măsură să răspund la această întrebare, dar un punct de plecare cred că ar fi acela în care să învățam să ne evaluăm corect.

 

Ana Maria Brânză: „Ar fi extraordinar să pot ajunge la a 5-a ediție a Jocurilor Olimpice din carieră”

Ce-și mai dorește Ana Maria Brânză Popescu după o carieră atât de frumoasă? Înainte de toate, să se califice la JO Tokyo 2020. Criteriile de calificare sunt foarte dure și, cum a ratat podiumul la CM din acest an, și-a îngreunat parcursul, dar există suficiente competiții care-i pot asigura punctele necesare pentru calificare.

Ar fi extraordinar pentru mine să pot ajunge la a 5-a ediție a JO din carieră. Momentan, îmi concentrez toată atenția asupra următorului sezon, pentru care voi începe pregătirea în scurt timp.

Antrenamente, antrenamente și iar antrenamente. Mai are timp Ana Maria și pentru alte activități extrasportive? Sau pentru viața de familie? Îmi spune că, atunci când ești bine organizat, ai timp pentru toate și că a ajuns la vârsta la care își cunoaște foarte bine limitele și prioritătile, așa că îi este mai ușor să mențină un echilibru între cariera sportivă și viața extrasportivă.

Ana Maria Brânză

Cât despre familie, recunoaște că este puțin dificil, având în vedere că sezonul de polo pe apă, unde participă soțul ei, se încheie când la scrimă încep competițiile de obiectiv, dar că își pot permite un prânz în oraș într-o zi lucrătoare. Sunt avantaje și dezavantaje, dar, spune Ana Maria, își trăiesc viața de familie în reprize scurte și intense.

Așteptăm „pensia” pentru luna de miere și prima vacanță adevărată, care va dura mai mult de 3 zile.

Cât despre „mărirea echipei”, adică un bebeluș, e de părere că „toate lucrurile bune vin în momentul în care trebuie să vină”.

Vrând-nevrând, va veni și momentul retragerii. Nu se știe exact când, dar sigur nu înainte de Jocurile Olimpice de la Tokyo. Ana Maria Brânză știe mai degrabă ce nu va face după retragere, pentru că nu își dorește o carieră în antrenorat.

Pe de altă parte, este conștientă că drumul său poate duce oriunde. Are proiecte la care se gândește, însă deocamdată este prematur să vorbească despre ele.

 

Sursa foto: Facebook Ana Maria Brânză

Ana Barton

Ana Barton este poate una din cele mai complexe și îngemănate personalități despre care am scris până acum. Mă regăsesc și mă recunosc în cele trăite de ea, mai mult decât aș fi crezut că cineva poate trăi în altcineva.

Ana consideră că „Nimeni nu e nimeni.” Este un motto la fel de profund precum ea. Cumva, cred că și numele ei are o predestinație în tot ceea ce este și face. Un suflet prins în zidurile propriilor trăiri pe care le lasă libere prin scris! Așa sparge ea zidul, lăsând lumina înlăuntrul.

 

Trăitul ca ocupație principală

Sunt o fată de la țară, Ramona. M-am născut într-o comună din România și am trăit acolo șapte ani, cu bunicii mei materni. Am avut tot timpul senzația că în acei ani nu m-a învățat nimeni nimic, nu prin cuvinte, doar prin exemple. Nu mi-a zis nimeni nu face aia, nu face ailaltă. Dar mi-au zis ai mei hai să mergem acolo, hai dincolo, așa vrei, așa îți place, cum vrei tu să facem? A contat enorm, adesea mă gândesc că felul ăsta de creștere mi-a ținut mințile întregi. M-am simțit un copil iubit, iar asta a născut în mine un continent în care viața palpită, foșnește, chiar și atunci când nu mă simt foarte bine. E locul meu, doar al meu, la care mă întorc oricând vreau eu, ca să mușc un pic din lumină și să merg mai departe.

Pe urmă, au luat-o ai ei la școală, la oraș. Nu i-a plăcut, nu s-a obișnuit și-n suflet cu asta. Altfel, a funcționat optim, nu și-a dat nimeni seama că smulgerea a frânt-o într-un fel pentru totdeauna.

În ultimii ani, a început să se gândească c-a învățat foarte bine mereu fiindcă a găsit în citit și-n învățătură refugiul perfect. Așadar, n-a provocat nemulțumiri familiei, n-avea nimeni ce să-i reproșeze, se achita excelent de toate obligațiile. În timpul ăsta, visa că se va întoarce, după terminarea liceului, la bunici. De tot. Ceea ce a și făcut.

În ziua ultimului examen de bacalaureat, mi-am pus câteva haine într-o boccea, am luat o rată care te îneca de praf și-am plecat… acasă. La București, am ajuns câteva luni mai târziu, dar a contat enorm că veneam de acasă, chiar dacă atunci n-am înțeles asta. Era prea curând. Acum, acasă e la părinți, în orașul unde am învățat doisprezece ani. Casa bunicilor nu mai există. Se schimbă perspectivele, iar ăsta e cel mai frumos joc al vieții. Cred că tot ce trăim decide omul care suntem, chiar dacă noi nu știm asta în timp ce trăim. Și e normal să fie așa, suntem ocupați cu trăitul. Apoi, omul devine tot timpul, de-aia mă și amuză replica asta: așa sunt eu, îți convine, bine, nu-ți convine, treaba ta.

 

Ana Barton – portret de scriitor

Și zi așa, vis de tinerețe, tocmai m-ai făcut bătrână. Am 45 de ani, iar de vreo trei încoace încep să dezbătrânesc. Poate are legătură cu faptul că fata mea e adolescentă, poate e frica de moarte, bine deghizată, poate e conștientizarea vieții. Deși cred că cel mai aproape de adevăr e faptul că am învățat să mă bucur de-adevăratelea. Cu mulți ani în urmă, credeam că ce învăț și ce înțeleg mă face deșteaptă. Între timp, nu doar am dezbătrânit, dar m-am și dezdeșteptat. Mari binecuvântări astea două.

A scris poezii, ca toți copiii, nimic special. Proză a început să scrie pe la 37 de ani, cumva, într-o doară, fără să se gândească la volume care-ar putea fi publicate. A scris liber, fără constrângerea tipăririi, așa scrie și acum.

Să-mi placă mie. Dacă-mi place mie e posibil să le placă și altor oameni. Trăiesc cu bucurie faptul că mulți oameni se regăsesc în ce scriu. Asta poate pentru că sunt un fel de luntraș de nuanțe fiindcă viață în stare pură nu există.

Foto credit: Narcis Pop

Pentru cei care nu au descoperit-o încă, îi informăm că dacă ar intra într-o librărie, ar găsi cinci tiluri semnate de Ana Barton: Nemuritorii de rând, Pervazul lui Dumnezeu, Jurământ de rătăcire, Mamifer și Prospect de femeie , dar și volume colective în care are și ea câteva proze: Cartea simțurilor, In the mood for love etc.

Toate mă reprezintă cu totul pe mine. N-ai cum să scrii în afara ta, indiferent de faptul că personajele și acțiunea nu au legătură cu viața ta. Însă cărțile tale sunt carne din carnea ta.

Ana Barton nu este un autor ușor, pe care să îl răsfoim în timp ce savurăm o cafea. Ea pur și simplu se joacă cu limbajele, cuvintele și intertextualitățile. În cărțile ei vom găsi pasaje fine autobiografice, dar trebuie să știm și să înțelegem clar că literatura înainte de toate este ficțiune. Chiar și literatura Anei.

Și totuși, Ana scrie memorii, jurnale, proză, narează, dar o face extrem de degajat și unic. Cu ce diferă ea de alți autori contemporani? Prin faptul că este un autor care pune, adaugă greutate cuvintelor ei și în același timp, ele devin ușoare și zboară. Este altceva de ceea ce ne oferă nouă librăriile. Este un autor autentic. Un autor care scrie despre copilărie, traume, bunici, iubire de țară, parfumuri de demult.

 

Ce făcea Ana Barton înainte de scris? Scria!

Am lucrat într-o galerie de artă, am făcut publicistică, am crescut copilul, mi-am îngropat bunicii, m-am despicat de durere, m-am făcut la loc, prin dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, am descoperit că iubesc marea, m-am bucurat, am dansat – ăsta e răspunsul la întrebarea cu pasiunea –, am gătit, am râs, am plâns, m-am enervat, am dat cu aspiratorul și cu mopul, am spălat baia și bucătăria, am iubit, iubesc – lucruri pe care le fac și azi, viață obișnuită.

Doar mie mi se pare ireală această femeie? Desprinsă parcă din alt Univers unde sufletele au o altă consistență. Direct din stele. Din strălucirea aia firească după care alergăm cu toții o viață întreagă.

Ana Barton

Ana Barton: „Iubesc o fetiţă, Rada, a cărei mamă, dintr-un uriaş privilegiu, sunt, şi care îmi spune în fiecare zi că mă iubeşte incomensurabil. Îi place ei sonoritatea cuvântului. E o tânără cu o personalitate de tsunami și o sensibilitate de poem. O splendoare zăpăcită.”

Mentori și susținători, sunt toți binefăcătorii săi, și sunt foarte mulți, spune Ana. De la familie, la profesorii cei iubitori de copii, la prieteni, cititori, toți oamenii degrabă păsători de om.

Puternic și frumos e orice om. Dacă are șansa să fie îmbrățișat de apropiații lui, ca să poată simți și el că e puternic și frumos. Toți ne tragem seva din noi și din cei mai iubiți ai noștri. Dacă avem relații firești, directe, în care nu facem exerciții de imagine, în care nu ne demonstrăm cunoașterile pe pielea celor din jur, dacă spunem ce simțim, și nu așteptăm să priceapă ceilalți, că poate au și ei viață de trăit, dacă nu ne credem buricul Pământului și nu tragem de oameni să ne considere miez.

 

Viața nu este o lecție. Este o înșiruire de momente pe care le adunăm și le trăim

N-am învățat nicio lecție, Ramona. Am trăit niște momente. Adunate, dau 45 de ani. Am trăit viață, încă o trăiesc. Fac ce cred și ce simt eu că e mai bine în fiecare zi. Dar nu doar mai bine pentru mine, ci și pentru ceilalți. Uneori îmi iese, alteori îmi iese parțial, alteori deloc. Sunt om, fac și bine, și greșesc. Când îmi dau seama, încerc măcar să repar, dar cred că nu întotdeauna îmi dau seama. Când fac bine, mă bucur ca un copil. Altfel, am prostul obicei să mă tot gândesc dacă ăla chiar e binele, dacă aia e chiar greșeală, pe moment pot să discern corect, dar la scara unei vieți lucrurile pot sta diferit. Știu asta din viața mea: unele momente în care mi s-a părut c-am pierdut sau am ratat ceva s-au dovedit ulterior favorabile. E bine că nu le știm pe toate, e cel mai bine, putem respira și nițică smerenie, nu?

Ana Barton

În rest, Ana Barton este puternic implicată în viața socială și civică. Dacă fiecare își face partea, n-are cum să nu se simtă o îmbunătățire în societate…

Merge în școli, licee, universități, la întâlniri informale cu copii și tineri. Abordează subiecte pe care sistemul de învățământ n-a găsit de cuviință în 30 de ani să le integreze. Printre acestea, educație de viață privată, educație pentru carieră, educație civică și voluntariat, cultura dialogului, artă sau magia scrisului de mână.

Cred că dacă îți iese să nu faci prea mult rău în viață, aici intră și să nu-ți faci prea mult rău, ai reușit. Nu e o treabă tocmai ușoară, practic, e o provocare continuă. În anumite etape din viață, te caracterizează ceva, în altele, altceva. Viața e vie, vorba aia! Ne irită și ne doare când oamenii nu se gândesc la ce simțim noi. Păi, hai să începem prin a ține noi cont de ce anume simt ei. Poate ar fi un început. Timid, firav, dar început. Măcar ar mai detensiona un pic relațiile.

Și dacă nu m-ați crezut pe cuvânt când am spus că mă aseamăn mai mult decât aș fi crezut cu Ana, cu siguranță acum mă veți crede. Deoarece iată, și România o avem în noi, ca pe o stare de a fi, în ADN-ul nostru.

Nu cred că puteam să ajung oriunde în lume, chiar nu cred. Niciodată nu am luat serios în calcul să plec din țară. Sunt foarte legată, ombilical, de limba română. E mama care mă va crește până la capătul meu, că ea nu are capăt. Sunt legată de familia mea, de mirosurile și gusturile țării ăsteia, cu tot sufletul nădăjduiesc să nu fiu niciodată nevoită să plec din țara mea. România înseamnă identitatea mea intimă. Pot să slăbesc sau să mă îngraș, poate să-mi albească părul, cu trecerea timpului, pot să scad în înălțime, pot să înțeleg unele lucruri, iar pe altele să nu le pricep niciodată, dar să nu fiu româncă n-am cum. O provocare? Nu m-am gândit niciodată așa. E o stare, cum ai zis tu. E o sevă. Sau o sită. Tot ce sunt și tot ce nu sunt trece prin ea. România e o stare de mamă. Indiferent prin câte furtuni treci în dragostea cu mama ta, n-ai cum să faci dintr-o mamă nemamă. Poți să încerci, dar te vei frânge ca un vreasc.

 

Cuvânt de încheiere

Fragment din „Mamifer”

Și iată, stau în fața acetui reportaj, cu toate cuvintele adunate în mine, în suflet, dar care nu vor să se lase expirate. Mi-e dragă, Ana! Mi-e foarte drag de ea, deoarece este un om luminos, exuberant, deschis, ca un câmp plin de flori sălbatice de vară, ca miresmele pâinii din cuptorul bunicii mele.

Ana Barton nu este doar un scriitor. Ea nu scrie. Ea face disecție pe cord. Pune în noi uleiuri ale copilăriei, ale boemului, ale vieții ăsteia exact așa cum este ea. Ea nu fabrică. Ea curge. Ea se varsă ca o cascadă de binefacere în toate rănile noastre și ne vindecă prin literatură. Sau poate mai mult decât literatură, deoarece tocmai am scris că ea nu scrie. Ana este cumva formată din cuvinte și trup, dar eu văd în ea cuvinte. Cuvinte fericite!

Nu știu unde aș putea să o încadrez. Nici nu cred că îmi doresc să fac asta. Ea este infinită. Nu are granițe decât să ne îmbrățișeze prin cuvinte și nu are limite, decât să se oprească alături de noi și să ne coloreze existența.

Mircea Ivanof

„De-a lungul vieţii fiecare persoană își caută un drum. În copilărie visează să fie ceva sau cineva. În adolescență are alt punct de vedere. În tinerețe apare o nouă viziune. Ca adult își dă restart. La bătrânețe regretă sau se bucură de viața pe care a trăit-o. Bine, scenariul nu se potrivește oricui. Fiecare fiinţă umană are propriul drum”… Așa consideră Mircea Ivanof.

 

Cine este el? Restaurator, artist, părintele Ermin de la mănăstire, așa cum a fost hirotonisit (în perioada cât a stat la mănăstire, timp de 6 ani), scriitor, specialist în dezvoltare personală, orator, specialist în marketing și management, autodidact – așa spun „referințele” despre el. Care dintre toate e de fapt și care e profesia lui, rostul lui în viață, aflăm imediat, înainte de a vorbi despre noua lui carte – ”Ikigai”. Deși spune, râzând, că prima lui carte publicată – Jurnalul celor 9 fericiri “este cartea care mă precede: este mai cunoscută decât mine!”.

Profesia mea? Eu spun că sunt life-designer. Iar aici las libertatea fiecăruia să interpreteze acest termen. Dar pot spune că sunt scriitor. Pentru că trăiesc din scris și trăiesc bine.

Mircea Ivanof mai spune că drumul lui a fost sinuos, plin de neprevăzut – pe care l-a și îmbrățișat – și de-a lungul lui a întâlnit multe persoane asemenea lui, care au refuzat să trăiască în ”brief-uri” și ”trend-uri” creându-și propriul drum. Astfel, a fost oarecum încurajat să trăiască viața pe care a trăit-o, să experimenteze, să exploreze…

Și asta voi face până la sfârșit. Fiecare situație, fiecare ”job”, fiecare persoană din viața mea au lăsat o amprentă, mai mult sau mai puțin vizibilă. De aceea nu pot spune care dintre acestea au avut o influență mai puternică. La data când m-am confruntat cu ele, da, au avut un impact puternic, dar acum, privind în ansamblu, toate acestea m-au construit în mod egal și nu le pot ierarhiza. Rostul meu, iar de acest rost este legată și menirea mea (misiunea), este să fiu fericit. Pentru mine fericirea înseamnă echilibru cu mine însumi. Adică să merg prin viață frumos, elegant și asumat.

 

Arta de a fi liber, în viziunea lui Mircea Ivanof

N-ar sfătui pe nimeni să urmeze o viața ca a lui. Pentru că fiecare dintre noi avem abilități diferite. El, spre exemplu, a citit enorm. Așa a construit acolo unde studiile nu au avut niciun fel de impact. Astăzi, nu mai citește ca odinioară. Doar o carte la 3 zile…

Îl întreb cum i-a fost copilăria (nu renunț la una dintre frumos-obsedantele mele întrebări pentru intervievați) și cum de e și restaurator.

Copilăria mea a fost frumoasă, în mare. În sensul că… parcă în perioada aceea copiii nu erau atât de frustrați ca acum. Da, copiii de acum sunt, oarecum, mult mai inteligenți decât eram noi, dar aici vorbim de inteligența cognitivă. La capitolul inteligență emoțională, cred că noi stăteam mult mai bine, pentru că interacționam foarte mult unii cu alţii, în mod real. Nu am restaurat biserici. Am restaurat frescă la o mânăstire ortodoxă. Lucram într-un atelier de vitralii și așa mi s-a ivit ocazia să ajut – inițial – la restaurarea acelor fresce, apoi să le restaurez singur

Face parte, după cum afirmă – dintr-o generație de privilegiaţi: generația care dispune de atât de multe lucruri pe care strămoșii noștri nu le-au avut. Mircea Ivanof consideră că unul dintre cele mai mari cadouri pe care contemporaneitatea ni-l oferă este acela de a ne fi născut liberi. Și de a avea dreptul de a decide cine vrem să fim şi ce vrem să facem cu propriile noastre vieţi.

Mai spune el că libertatea unui om este dată de posibilitatea de a decide. Şi în special de a decide să fie fericit. Si că ciudat este faptul că aproximativ 60% din oamenii care trăiesc pe acest pământ suferă de depresie și de forme de tulburări emoționale. Şi cine ştie câţi alţii nu sunt încă diagnosticaţi…

Majoritatea acestor oameni trăiesc în țări considerate a fi pozitive, civilizate, cu standarde de viață ridicate, precum Danemarca, Norvegia, Suedia, Singapore, Coreea de Sud, Finlanda, Olanda, Belgia, Germania etc. Și atunci, dacă avem atâtea privilegii, de ce sunt aşa de mulţi oameni nefericiţi? Aceasta e întrebarea pe care o adresează Mircea pe blogul său și pe care i-o adresez eu acum lui!

 

Acea stare de echilibru…

Mircea răspunde, sistematic. Mai întâi subliniază că problemele cu care se confruntă „lumea civilizată” sunt legate de lipsa valorilor morale și spirituale. Se vorbește foarte mult de pace, libertate și iubire necondiționată, dar nimeni nu și le asumă.

Majoritatea oamenilor au impresia că pacea este lipsa războiului, dar ea înseamnă de fapt armonie interioară; ei consideră ca a fi în siguranţă înseamnă să fii liber, însă libertatea înseamnă să îți asumi și faptul că poţi genera haos – în realitate, simţământul siguranței îngrădește foarte mult libertatea; iar iubirea necondiționată este un ideal la care nu a ajuns nimeni, pentru că omul încă nu este capabil să se iubească pe sine într-un mod constructiv.

Cât privește fericirea, Mircea afirmă că ea este legată de acea stare de echilibru între cele 9 planuri pe care noi – ca ființe umane – ne dezvoltăm: fizic, mental (intelectual), emoțional, spiritual, familial, social, cultural, profesional și financiar. Majoritatea oamenilor investesc enorm în unul sau mai multe dintre aceste planuri, dar nu în toate. Și astfel apare un dezechilibru.

 

Pasiunea, misiunea, profesia și vocația

Îl mai întreb de ce această carte – “Ikigai” acum, în România.

Studiez cultura japoneză de 24 de ani. Am fost fascinat de evoluția mentalității lor, în timp. ”Ikigai” e un termen la modă, folosit de foarte mulți formatori, dar puțini îl înțeleg. Nici japonezii nu-l mai înțeleg. Chiar am vorbit cu un grup de japonezi veniți, ca turiști, în România și mi-au sugerat să traduc cartea în japoneză și să predau ikigai în Japonia.

În România există acest concept, dar dezvoltat pe altă filieră. Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Brâncuși și alţii vorbesc despre acest concept, dar în alţi termeni: „rostul și menirea vieţii”. Și Dan Puric vorbește despre rost, dar merge într-o direcție oarecum exclusivistă. Japonezii, în schimb, sunt foarte mentali. La ei lucrurile trebuie să fie logice ca să aibă sens. De aceea, la ei, orice idee funcționează. Dacă nu funcționează, nu „merge și-așa”.

Mircea are o teorie despre cum să ne găsim propriul Ikigai. Dar… Ne putem găsi într-adevăr acest propriu Ikigai? Cât e vorba despre eul nostru pierdut și pe care îl putem regăsi?

Propriul Ikigai are legătură cu 4 aspecte:

1. Ceea ce tu iubești, ceea ce îți place să faci, ceea ce te face să te simți confortabil;

2. Abilitățile tale (fizice, mentale, emoționale, sociale, spirituale și profesionale) pe care e bine să ți le cunoști.

3. Ceea ce comunitatea are nevoie de la tine – rolul tău social;

4. Pentru ce poţi fi plătit.

Combinațiile dintre aceste 4 aspecte generează cei 4 stâlpi ai Ikigai-ului: PASIUNEA, MISIUNEA, PROFESIA și VOCAȚIA. Și de aici se dezvoltă o întreagă filosofie de viață. Eu cred că Sinele nostru superior nu se pierde niciodată. Fiecare experienţă ne apropie mai mult de el. E necesar să conștientizăm în ce fel

Mircea spune că, atunci când intră în starea de flux, scriind, poate sta zile întregi nemâncat. Iar una din cărțile scrise în această stare e chiar cartea de față. Nu există o explicație logică pentru această stare, care apare la orice persoană dedicată misiunii sale. Și care apare nu doar la scris, ci în orice act creativ.

Mereu a simțit că există undeva o verigă lipsă, în lanțul dezvoltării personale. Nu a putut-o defini. Până când s-a întâlnit cu expresia ”ikigai”. A studiat mulți ani subiectul, apoi a încercat să adapteze acest sistem de gândire la modul nostru de a fi. Și așa a ieșit cartea ”Ikigai”…

 

Mircea Ivanof: „Menirea mea este să fiu echilibrant”

Mulți cred că, dacă te înfășori în pături tricotate și achiziționezi mobilierul și decorațiuni vesele – hygge – este tot un soi de ikigai. Dar nu e chiar așa. Care e deosebirea? Căci mulți confundă ikigai cu hygge…

Hygge este mai degrabă un mod confortabil de a trăi viața, în exterior. Ikigai are legătură cu resursele noastre interioare. Combinând cuvintele japoneze iki, adică viață și gai, care înseamnă valoare, efect, sau motiv, ikigai este legat, în esență, despre găsirea rostului și a menirii, în viață.

Mircea Ivanof

„Tu ți-ai găsit menirea în viață?” –  îl întreb.

Da. Sunt fericit, echilibrat. Ăsta e rostul meu. Iar menirea mea este să fiu echilibrant. Și am reuşit, oarecum: prin cărțile mele, prin felul meu de a fi, prin conferințele și atelierele pe care le susțin, prin evenimentele pe care le organizez

Bun. Crede că românii și-au găsit menirea în viață? Ce mai au de găsit, de rezolvat? Ce mai avem noi de rezolvat pe acest Pământ?

În esenţa, românul are nevoie să facă pace cu sine. Pentru asta trebuie să se respecte: să respecte viața din el și din jurul lui, să iubească: să se iubească, să se ierte și să ierte, să fie liber și să respecte libertatea celor din jur, să fie fericit și să contribuie la fericirea celor din jur

Mai zice Mircea Ivanof că, dincolo de aparențe, cei mai mulți oameni, în ciuda faptului că se înconjoară de o atmosferă pozitivă, viața lor e ca o alergătură în cerc. Ceea ce este destul de frustrant. Ce e de făcut? E Ikigai acea salvare a omenirii de ea însăși?

Nu știu dacă Ikigai este soluția ieșirii din cerc. Dar poate fi un prim pas. Sau ultimul. Cred că asta depinde de la persoană la persoană. Nu pot vorbi în numele omenirii. Dar pot vorbi în numele meu😊.