Dintr-un scaun rulant, Monica Radu ne dă lecţii despre viaţă şi depăşirea propriei condiţii

Un caracter frumos, clădit datorită familiei

Monica Radu s-a născut într-o familie frumoasă de români, cu rădăcini în Cornu – Prahova, spunând că toți bunicii săi au fost oameni ai locului.

Tatăl meu, născut în 1929, a prins vremuri schimbătoare, grele, despre care a știut să vorbească așa încât să înțeleg câte puțin din mersul lumii. A făcut facultate la Brașov, avea o memorie fantastică și un simț al umorului încântător. Era pasionat de istorie, geopolitică, știință (avea câteva brevete de inventator) și mi-a transmis interesul față de lume, deschiderea către oameni și o anumită aplecare către partea practică a lucrurilor.

Pe de altă parte, Monica povesteşte că bunica din partea mamei, cu felul ei necopleșit de vârstă, a făcut loc trăsăturilor care o defineau și a fost cea care i-a încurajat mereu deciziile. Totodată, a sfătuit-o să îşi urmeze alegerile şi să se bazeze pe instinctul său interior, deoarece acesta este busola care te ghidează către lucrurile cele mai bune din viaţă. Un fel de nord al simţurilor!

Ȋn plus, bunica Monicăi a fost un model de răbdare, pe care o trăia conștient și o transmitea articulat.

Ȋn curtea bunicilor am crescut și acolo era, prin sentimentul de siguranță și impresia de timp absolut specific vârstei copilăriei, o rămășiță de rai.

Înconjurată de o astfel de frumuseţe firească şi de înţelepciune, Monica nici nu avea cum să nu devină învingătoarea de mai târziu, care va sfida orice logică pe care noi oamenii o avem despre viaţă sau limite. 

 

Un accident de maşină avea să îi dea lumea şi viaţa peste cap, dar Monica nu este persoana care să accepte imposibilul

În anul 1997, viaţa Monicăi avea să se dea peste cap şi la propriu şi la figurat. Aflată încă în facultate, cu vise ca oricare alt tânăr la vârsta ei, a suferit un accident de maşină în urma căruia va rămâne imobilizată, având coloană vertebrală fracturată.

Pentru mulţi dintre noi, viaţa s-ar fi terminat oarecum atunci şi acolo. Dar nu şi pentru Monica Radu. Ea nu este omul care să renunţe uşor la luptă. Poate că în sufletul şi în gândurile ei, de multe ori a îngenuncheat, dar viaţa este un dar, iar ea a înţeles acest lucru.

Destinul ei i-a pregătit altceva – provocarea de a demonstra că oricine îşi poate învinge temerile, suferinţa şi condiţia. La urma urmei, era fata tatălui ei şi nepoata bunicii sale, de la care a învăţat să nu se dea bătută! Şi nu s-a dat!

Monica Radu are acum 44 de ani, trei copii, a publicat o carte, a terminat o facultate. Lucrează ca analist calitate în asigurări, a fost numită „Femeia anului” de către Revista Avantaje şi, printre altele, a reuşit să se implice în evenimente dedicate persoanelor cu nevoi speciale.

Monica Radu a făcut toate acestea sfidând greutăţile şi asumându-şi destinul. A înţeles că în tot ce i s-a întâmplat trebuie să existe ceva bun, deoarece întunericul ne arată de fapt existenţa luminii. Acest gând a urmat-o mereu. A ghidat-o şi a ambiţionat-o să îşi ridice spiritul ei de luptătoare şi de om frumos deasupra a tot. Să învingă soarta!

Din cei 44 de ani ai săi, Monica şi-a petrecut aproape jumătate într-un scaun rulant, dar nu face din acest lucru o dramă. Îi dă sens. Astfel, Monica Radu a publicat cartea „Dantele interioare”,  unde introduce fragmente din corespondeţa pe care a avut-o cu fostul soţ şi note de jurnal din perioada imediat următoare accidentului.

Ȋn timp mi-am dat seama de două lucruri importante. Ȋntâi, că percepțiile pe care le-am avut sau le am din situația aceasta sunt „tehnice”, într-o anumită măsură mai lucide și înclinate către practic (un practic emoţional, dacă pot face o asemenea alăturare) decât cele care însoțesc, de obicei, relatări referitoare la situații similare. Pornind de la această observație, am realizat că avem nevoie să ne raportăm la viețile altora ca să le putem interpreta pe ale noastre. Ne mentalizăm viețile, iar un termen de comparație cu o realitate brutal diferită devine o provocare. Pentru cei care se trezesc deodată într-o stare diferită de „normal” ca și pentru cei care își cântăresc viața prin comparații cu alte vieți, am vrut să numesc câteva mecanisme interioare și să le surprind funcționarea.

 

Într-o lume în care oamenii renunţă tot mai des la valori, Monica Radu a ales să nască trei copii

Cred că o materie de predat în școală ar trebui să fie studiul conștiinței: ce este, ce știință și ce pârghii cuprinde. Este locul în care avem din construcție legile de urmat pentru o viață coerentă, fără rupturi. Există modele de educație în lume care fac societatea funcțională și sigură, fără necesitatea de a face apel la constrângeri legislative.

Monica povesteşte că toţi cei trei copii ai săi au fost foarte doriți, toţi şi fiecare în parte, în primul rând deoarece ea nu a avut bucuria de a avea alţi fraţi.

Am simţit astfel lipsa unei oglindiri, în felul în care un altul, din aceeași rădăcină, îți oferă prin simpla lui existență, un reper. De aceea, chiar înainte ca Petru să existe, era gândul de a nu-l lăsa pe primul născut fără prieten și partener de joacă „personal”.

Monica Radu şi-a dorit mereu ca al doilea copil să fie de același sex cu primul, întrebându-se cum e să iubești „diferit” doi copii „la fel”. A aflat, astfel, că iubirea părinților depinde de felul în care copilul își angajează părintele în relație.

Sigur, tatăl lor era acolo, oferind certitudinea sprijinului concret. De aceea, când și-au dorit o fetiță, în situația în care la nașterea celui de-al doilea copil a fost în prag de septicemie, au căutat să adopte. După câteva demersuri fără rezultat, a venit sarcina cu Ilinca.

Nu fără îngrijorări, considerând antecedentul. Au venit în București pentru observație și a fost o decizie bună pentru că Ilinca a avut nevoie de îngrijiri speciale după naștere.

Incontestabil, Dumnezeu ne-a purtat de grijă în fiecare clipă și am învățat să facem tot ce putem noi, ca oameni, dincolo de care, cu iubire, El adaugă desăvârșit.

 

Oamenii care sunt mereu acolo pentru Monica Radu

Ca femeie, îmi dau seama că, oricât de puternică ai fi, ai nevoie la un moment dat de un loc liniştit în care să îți tragi sufletul. Locul nu trebuie întotdeauna să fie ceva palpabil. Poate fi un sentiment, un suflet, o altă persoană, mai multe. O emoţie.

Zâmbind, Monica mi-a spus că ar putea vorbi despre acest subiect zile întregi. Pentru ea, oaza de energie şi fericire sunt copiii, mama şi prietenii, despre care ea spune că sunt oameni speciali, de la care simte că învaţă mereu bunăvoinţa şi generozitatea, iubirea şi răbdarea.

Câţiva dintre ei ar fi naşii copiilor şi copiii lor, oameni remarcabili cu toţii, oameni care sunt mereu aproape când este nevoie. Familia este un fel de ADN în care fiecare ne avem locul precis şi pe care este bine să ne putem baza.

Monica povesteşte, râzând chiar, că în familie, când pe careva îi încearcă vreo boală, grija le-o poartă verişoara ei, care este asistentă medicală.

Cel mai fantastic dar în viaţa asta sunt oamenii pe care Dumnezeu mi i-a adus în cale să îmi fie Părinţi de suflet, care mă caută cu grijă, mă susţin pe toate căile și îşi fac griji pentru toate ca adevăraţi părinţi. Îi cheamă Ion si Elena, tocmai ca pe părinţii mei. Ei sunt gazdele pe care le-am avut în studenție şi care m-au luat ca pe copilul lor. Poate şi pentru că ei nu au un copil al lor.

Alte persoane de care Monica vorbeşte cu mare drag şi preţuire, sunt părintele duhovnic şi soţia dumnealui. Modele de implicare, dăruire şi frumuseţe umană.

 

Viața unui român imobilizat într-un scaun cu rotile

Persoanele cu handicap, odată integrate în existenţa firească a vieţii de zi cu zi, ar putea avea un rol activ în societate. Ei sunt oameni asemeni nouă, a căror problemă de mişcare sau de orice alt fel, odată rezolvată, ar putea să le faciliteze întoarcerea la normalitate mult mai uşor şi mai rapid.

În România există peste 132.000 de persoane cu o dizabilitate fizică, numărul fiind în continuă creştere. Multe dintre ele se luptă, din păcate, cu nepăsarea autorităţilor.

Dacă fiecare (societate și asistat) își face partea lui în sensul formulării, implementării și aderării la un model de organizare confortabil pentru toată lumea, handicapul nu mai este altceva față de normal, iar discrepanțele dispar.

Când s-a mutat în Bucureşti, Monica Radu și-a căutat un apartament pe placul sufletului, dar care să și permită montarea unei rampe la intrarea în scara blocului. A găsit un mic ansamblu rezidențial nou în Prelungirea Ghencea. Blocul, cu două trepte la intrare, permitea lesne montarea unei rampe electrice rabatabile, pe care chiar ea s-a oferit s-o aducă pe cheltuiala sa, cu posibilitatea de a fi folosită și de mămicile cu bebei.

În general, OMENIREA INVESTEŞTE IN OBIECTE CARE FAC VIATA MAI UȘOARĂ. Totuși, nu trebuie să considerăm că sunt exclusiv pentru leneși. De ce să considerăm o rampă ca fiind ceva exclusiv pentru persoanele cu dizabilități? Proprietarul a sunat-o ulterior să îi spună că adminstrația (?!) nu este de acord să pună rampă.

Am să o las pe Monica să explice mai eficient, prin prisma problemelor reale şi a întâmplărilor de care ea s-a lovit de-a lungul timpului, ca să înţelegeţi care sunt acestea şi cum fiecare dintre noi, societatea şi autorităţile, am putea să le îndreptăm. Lucrurile de care Monica s-a ciocnit nu sunt doar cele legate de rampe, ci de mentalitate şi de empatie.

„Am fost într-un nou ansamblu din Militari. Imens. Investiție uriașă. La parter, spații comerciale. Scările către apartamente urcă pe exterior până la nivelul primului etaj, rampa la fel, într-un unghi de 45 de grade. De acolo în sus pornesc lifturile.

Rampa este impracticabilă PE PICIOARE! Repet: se urcă de la sol până la nivelul primului etaj. Ȋntreb eu: cum este pentru SMURD să iasă cu o targă? Cum ies mamele cu copiii în cărucioare și vârstnicii sau cum stau părinții liniștiți în casă când ies copiii de 6-10 ani în fața blocului, știind că aceștia s-ar putea accidenta în vreo joacă pe rampa-tobogan. Iar acestea nu sunt singurele întrebări care s-ar putea formula.

Ideea de incluziune trebuie regândită. Până când nu vom disocia accesibilizarea de persoanele cu dizabilități, nu va fi mai confortabil pentru nimeni iar spațiile vor continua să rămână neprietenoase, cu praguri sau borduri prea înalte, cu trotuare nealiniate impracticabile pentru trotinete, role, cărucioare etc, fără lifturi la metrou sau acces în mijloacele de transport în comun nu doar pentru scaunele rulante.

Român în scaun rulant? Până și în scaun rulant ajungi să vezi că „afară” uneori este mai bine. Poate aș fi ales varianta aceasta dacă nu erau copiii. Dar ei sunt aici iar încercarea noastră, a fiecăruia, de a face binele acolo unde se află, nădăjduiesc că se va reflecta în viitorul lor. Cred în perseverență și este atitudinea pe care mi-aș dori s-o adopte ca soluție pentru situațiile de criză.” 

 

Monica Radu: „Dacă nu poți face ceea ce îți place, trebuie să-ți placă ceea ce trebuie să faci!”

Cred că, așa cum frații se „educă” unii pe ceilalți doar fiind împreună, avem nevoie unii de ceilalți. Așa cum se spune, omul este făcut pentru comuniune iar Dumnezeu lucrează prin oameni; rezolvările pentru impasurile noastre vin deseori prin ajutorul celui de lângă noi. Sunt lucruri simple pe care le știm, le uităm iar apoi, simplu, un străin îți reamintește Adevărul, îți restabilește conexiunea cu Lumea sau chiar cu tine însuți.

Viața individuală durează câtă vreme ai putere sufletească și disponibilitate să înveți. Ȋn fiecare lecție nouă se cuprinde ceva despre Dumnezeu.

M-a întrebat cineva dacă vreunul dintre copiii mei îmi este mai drag cumva. Ȋntreba căutând, pesemne, răspuns „din interior” pentru sine, ca unul ce era din patru frați. Ei bine, cum spuneam, copilul își cere afecțiunea după structura și nevoia lui. Mai în hopuri, mai empatic, mai combativ, mai intens, mai dezinteresat. Atunci, brusc, mi-am dat seama că și noi, fiecare în parte, cerem (sau nu) din iubirea lui Dumnezeu. Si că nu putem noi primi cât poate El să ne ofere iar copilul, după același tipar, refuză înțelepciunea părintelui și alege să-și facă greșelile și să suporte consecințe de atâtea ori intuite cu amărăciune de părinte.

Am avut imaginea bunicii mele care torcea în fața ferestrei. Fusul răsucit în mâna stângă, cu dreapta ajuta lâna să iasă din caier iar firul începea să curgă rotit pe fus. Dacă fusul se oprea, nici lâna nu se torcea. Cum dacă nu cerem cu insistența femeii cananeence, nimic nu se adună.

Am întrebat-o pe Monica dacă este important să faci în viaţă doar ceea ce îţi place şi mi-a spus că deşi poate suna în contradicție cu ideea formulată constant în ultima vreme cum că  trebuie să faci doar munca aceea care te face să te simți împlinit, dacă nu poți face ceea ce îți place, trebuie să-ți placă ceea ce trebuie să faci.

Ȋn ansamblu, lucrurile așa sunt: ceea ce faci cu bucurie îți mulțumește sufletul; doar că o situație neobișnuită îți pune în față o sumă de acțiuni necesare și care se află la un alt nivel, unul pe care trebuie să-l abordezi cu o altă perspectivă și să-l integrezi în firescul vieții.

 

Cuvânt de încheiere

Oamenii asemeni Monicăi sunt rari şi merită promovaţi. Merită să vorbim despre ei deoarece asta ne vindecă oarecum sufletul şi spritul. Ne îmbăiază în frumos, ne înveleşte în uman! 

Monica Radu ar fi putut să refuze lupta, să se izoleze, să intre poate într-o depresie, iar acest scaun rulant ar fi putut să-i distrugă viața. Dar nu ea! Ea a ales să fie un om curajos şi puternic, decizând să îşi demonstreze sieşi şi lumii cât de specială, importantă şi excepţională este! Pentru că este!

Pentru că un scaun rulant nu trebuie să fie un impediment. El nu ne face diferiţi. Ne face doar mai puternici şi mai independenţi, în cazul Monicăi!

Mă uit la ea şi văd o femeie frumoasă, luminoasă, visătoare încă, un suflet care nu a renunţat să creadă, să aibă speranţe, să se bucure! Mă uit în jur şi văd atât de mulţi oameni trişti, decepţionaţi, frustraţi şi revoltaţi pe viaţă şi pe Dumnezeu, pentru întâmplări mult mai neînsemnate ca aceea care Monicăi i-a schimbat viaţa în 1997.

Monica însă nu! Ea nu îşi plânge de milă! Pentru că ştie că poate orice din ceea ce putem noi. Doar că uneori, trebuie să depindă de bunăvoinţa unora sau de mentalittea egoistă şi lipsită de viziune a unei societăţi şi administraţii. Dacă nu ar fi asta, nu ar opri-o nimic!

Multe femei nu au reuşit în viaţă, nici măcar pe jumătate din ce a reuşit Monica imobilizată într-un scaun rulant, iar asta ar trebuie să ne facă să înţelegem că totul porneşte din interiorul nostru şi că toate soluţiile sunt la noi.

Draga mea, îţi doresc să îţi atingi fiecare vis cu seninătatea împlinirii şi să devină realitate şi nu am nici cea mai mică îndoială, că tot ce ţi-ai pus în gând, vei bifa! Îţi doresc să te bucuri de copii, de viaţă, să scrii cât mai mult, să faci ceea ce îţi place sau simţi că trebuie să faci şi să ai mereu în preajma ta, oamenii speciali şi plini de dumnezeire, precum mi i-ai descris mie!