Doru Rocker Ionescu

Doru Rocker Ionescu este considerat istoricul muzicii rock din România nu doar de către George Stanca, cel care l-a numit astfel prima dată. Realizează numeroase emisiuni muzicale pe TVR, a publicat până acum 12 cărți și este o adevărată enciclopedie muzicală ambulantă. Prin tot ce face pentru educația muzicală la cel mai înalt nivel profesionist, este un model pentru generația sa, dar și pentru cei mai tineri.

 

Doru ”Rocker” Ionescu s-a născut pe 1 februarie 1965 în Focșani, absolvind în 1979 Școala de Muzică (pian şi flaut) din localitatea natală. Până în 1990 a cântat ca toboșar și chitarist liber-profesionist, trecând prin trupele Epsilon, Universitas și Crepuscul. După un an, obținea premii cu Crepuscul, în iunie 1990 dădea ultimul său concert, având trupa Voievod în deschidere și Iris drept cap de afiș. În 1991 a absolvit Facultatea de Aeronave din București.

Începând cu anul 1990 începe o carieră jurnalistică, fiind creatorul revistei Rocker (1990-1994, 1999). În perioada 1993-2004 este realizatorul unor emisiuni muzicale la Radio 3 – România Tineret. Din 1994 până în prezent este jurnalist senior la TVR, fiind cunoscut publicului datorită emisiunilor Remix, Timpul Chitarelor, Veni video vici, Rock Forum, Jazz Restitutio, Pop Cultura, O poveste… cu cântec, șamd.

Când eram mic, eram lipit de televizor și de radio. Iar dacă prindeam ceva foarte interesant, fugeam la ai mei să vadă și ei ce găsisem. Eram așa de insistent, iar ei așa de ocupați, că-mi mai și luam câte o palmă, ha ha, vai ce supărat eram! Ideea de a arăta și altora din frumusețile care mă înfioară pe mine, cred că asta e, nu pot să mă bucur singur de muzică.

 

Clădirea omului pe valori

Din multitudinea de cărți care i-au marcat viața, amintește ”Cei trei mușchetari” (Al Dumas), ”Cu pluta Kon Tiki în Pacific” (Thor Heyerdahl), ”Adam și Eva” (Liviu Rebreanu), ”Zbor de noapte (Antoine de Saint-Exupery), Defăimarea lui Paganini (A Vinogradov), Moulin Rouge. Viața lui Henri de Toulouse Lautrec” (Pierre la Mure), ”Dulce ținut al poamelor” (roman de Evgheni Evtușenko). Din domeniul muzical, Dicționarul rock folk jazz de Daniela Caraman Fotea și Florian Lungu e, de departe, cea mai importantă carte.

Își trăiește viața după principiul: ”Dacă pot să fac bine, bine, în nici un caz rău”. Sau, cum spunea Moțu (la deschiderea festivalului Folk You din 2006), preluând o idee hippy: ”ești liber să faci orice, cu o condiție: să nu-ți deranjezi aproapele!”

Dintre muzicienii autohtoni pe care îi apreciază cel mai mult, îi amintește doar pe câțiva: Nicolae Covaci, Dan Andrei Aldea, Liviu Tudan, Ilie Stepan, Mircea Florian, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Marius Popp, Nicolas Simion, Liviu Hoisan, Hans Knall, Iulian Vrabete, Sorin Chifiriuc, Cătălin Rulea, Florian Chelu, Mitoș Micleușanu, Cătălin Rulea, Mihai Plămădeală, Dan Iliescu, Mihai Tivadar…

De la toți aceștia a învățat despre creativitate, clarviziune, uneori genialitate, insistență în atingerea țelului propus, verticalitate.

Eu n-am avut niciodată o colecție de muzică; în schimb am avut prieteni colecționari, mari melomani care, văzându-mă cu trupa rock, mă luau deoparte și-mi făceau cultură muzicală!

Doru Rocker Ionescu

Doru Rocker Ionescu a renunțat la a face muzică, din dragoste pentru muzică

A ales să rămână în România deși avusese o ofertă să cânte afară, pe bani, imediat după 1990. Găsise și un fanzin de care să se ocupe în Franța, apoi Germania. Dar trăia prea frumos aici, cu revista, apoi și radioul.

Prin 1990, Irisul căuta chitarist, iar Doru Ionescu era prieten „la cataramă” cu Cristi Minculescu. Însă a simțit că nu vrea să cânte din nou, deși scena era caldă pentru el atunci.

A mai fost solicitat de două – trei trupe mari de la noi să le fie impresar, măcar part-time, că el știa tot ce mișca în România în acest domeniu. N-a putut face nici asta pentru că n-ar fi fost corect cu ceilalți, nici cu el. Televiziunea îl acaparase. Dar și rezultatele sunt pe măsură. E mai mult decât tot ce a visat el cu muzica, aviația sau tenisul din tinerețe…

Dacă 1% din români – 0,1% măcar – ar face ceea ce știu mai bine și le place mai mult pe lumea asta, România era de mult pe lună.

 

Rocker, prima revistă rock din România

Momentul zero în care Doru Rocker Ionescu a realizat că poate sluji muzica, a fost imediat după Revoluție, când a simțit nevoia să facă ceva… altceva. Un bun prieten i-a zis să vândă ziare. Atunci era o explozie publicistică pe fondul unui vid informațional pe care cei de acum cu greu l-ar putea înțelege.

Când a ajuns la tipografia 13 Decembrie, a nimerit într-o ședință de redacție a unei reviste. L-au văzut cu plete, iar Doru Ionescu, care avea agenda plină de trupe underground, dar și de nume cu firmă, i-a întrebat dacă nu vor un articol despre muzica rock românească. A doua zi le-a adus articolul, iar cei de la ziar au fost foarte mulțumiți.

Atunci a avut mica revelație că ar putea face, cu câțiva prieteni, un supliment, o revistă doar cu rock. Așa s-a născut revista Rocker, iar restul e istorie. A abandonat facultatea, trupa și s-a dedicat noului obiectiv.

Doru Ionescu a ținut mult, de la primul număr, ca pe lângă articolele despre istoria trupelor mari și cele Underground din România, cât și cronicile de concerte, revista să aibă o rubrică tehnică, de informare pentru instrumentiști. Așa descopereau mulți cum să-ți repari sau să-ți construiești chitara, vibratorul, cum e cu preluarea și amplificarea sunetului, de unde să-ți procuri instrumente ieftine, pentru Europa de Est, informații foarte utile pentru orice trupă.

Prin august 1991, dar nu mai sunt sigur de an, revista a primit într-o zi, la Oficiul poștal 63 din Calea Dorobanților, mai multe scrisori decât TVR-ul, îți imaginezi? Atunci, când toată lumea avea ceva pe suflet și era singura televiziune…

Doru Rocker Ionescu

Drumul de la presa scrisă la Radio România și TVR

Începând din ianuarie 1993, a ajuns colaborator la Radio România prin intermediul lui Titus Andrei care l-a adus în emisiunea Luciei Popescu Moraru „Vineri noaptea în direct”. Pe atunci începuse să primească tone de materiale promoționale de la Nuclear Blast, Peaceville, Earache, Century Media, Wild Rag din SUA, CD-uri pe care nici nu putea să le asculte acasă, pe atunci neavând măcar un CD player. La acestea se adăugau alte tone de casete demo românești.

Din mai 1994, a avut un loc (două pagini, săptămânal) în revista de programe a Radio-Televiziunii – Panoramic Radio TV. Aici, putea scrie orice dorea. În plus, a mai scris și într-un supliment al României Libere, Magazin Internațional. Astfel putea publica noutățile, pentru că Rocker-ul întârzia în tipografie și câte jumătate de an. Ca să rezolve cumva situația, lucra cu două edituri deoarece tipografiile nu făceau față și nici nu acordau nișei aceeași șansă ca marilor trusturi de presă ale vremii.

În 1995, timp de un an îl ajută pe Mihai Godoroja la emisiunile sale de pe TVR. Deja cu colaborări aproape zilnic la Radio, plus munca la Panoramic, delegațiile prin țară, este nevoit să abandoneze colaborarea de la TVR.

În 1999 se reinventa TVR 2 ca post pentru tineret. Atunci l-au chemat la Redacția muzicală pentru o nouă emisiune – Veni Video Vici, specializată pe videoclipuri cu noile nume, dar și reportaje la festivaluri. L-au și anunțat că Panoramicul, unde era redactor șef din august 1998, își trăia ultimele zile. În ianuarie 2000 și-a încetat activitatea, iar Doru Ionescu a continuat doar pe TV și Radio.

La un moment dat, în 1995, am dat de o arhivă cu Mircea Vintilă, la finalul unei benzi MGS cu congrese ceaușiste, nu era trecută nicăieri, cineva o salvase acolo… A fost o nouă revelație pentru mine. În 2000 mi s-a aprobat o emisiune documentară – Televiziunea, dragostea mea (realizată alternativ cu regretatul Ovidiu Dumitru) – și am început investigațiile în arhivă, intervievând în paralel actanții, organizatorii, ziariștii perioadei. Una din primele descoperiri de senzație – bruturile unei filmări Phoenix – Andrii Popa (nu se difuzase niciodată, ei fiind deja interziși), pe care le-am montat în premieră cu șefa de la Veni Video Vici, Nicoleta Păun, nimeni alta decât lidera Venus din anii 60 – 70.

În 2001, pentru că se impunea un nou format, a început Remix-ul, cu genericul (ilustrat video) emisiunii undergROund de la Radio 3 – România Tineret, cu acea recitare a lui Paul Grigoriu. Emisiunea rezistă și în prezent, oferind materiale de calitate și foarte rare.

Doru ”Rocker” Ionescu și Dan Andrei Aldea

Debutul de scriitor al lui Doru ”Rocker” Ionescu

În 2006, Doru ”Rocker” Ionescu debuta ca scriitor cu „Timpul chitarelor electrice – Jurnal de călătorie în arhiva TVR”. Recent a lansat a douăsprăzecea sa carte, „Vocile jazz-ului românesc”.

Ideea primului volum a venit de la faptul că nu rămânea nimic în urma emisiunilor radio-tv realizate. La fel s-a întâmpat și în martie 2011, la conferința de presă a unei aniversări Club A, când cei de acolo se plângeau că nu rămăsese nimic scris. S-a oferit să facă el o carte cu muzica din Club A, de fapt trecând prin numele mari – rock și folk care existau în 1969 și după. Într-o lună a fost gata o primă formă, iar în toamnă s-a publicat.

Așa a fost cu toate cărțile. Am atins o masă critică. În carte, atât Florian Lungu cât și Mircea Tiberian afirmă că e un adevărat fenomen cu vocile noastre din jazz, mă refer la fete – ca la tenis ori handbal. Cineva a comentat la lansare că de ce n-am scris și despre instrumentiștii din jazz, mi-am amintit că eu de la rock mă trag, prin urmare acum lucrez la Timpul Chitariștilor… dar nu știu când o să iasă. Când voi fi mulțumit de ea, poate la anul (unele cărți au stat mult și bine în laptop, altele sunt în lucru de ani de zile – e gata de anul trecut o istorie Pro Musica și Stepan Project, plus interviu cu Ilie).

 

Prototipul cititorului de carte muzicală din România

Producția de carte e uriașă în România, dar tirajele sunt foarte mici, de câteva sute de exemplare, asta pentru că lumea citește mai mult pe net. Melomanii citesc, însă Doru ”Rocker” Ionescu a avut surpriza să descopere oameni care i-au cumpărat cărțile pentru că le aminteau de tinerețea lor.

În ceea ce mă privește, nu m-a interesat niciodată ideea de dicționar. Prefer să povestesc prin imagini și interviuri, beletristic pe cât posibil; istoria pe care o propun eu e așadar orală. Zilele astea mi s-a cerut un articol pentru o revistă academică; încă nu știu dacă-l voi face, acolo sunt niște rigori, trebuie să citezi tot timpul cu grămezi de note de subsol, iar mie mi-e jenă să citez din volumele mele. Emisiunile pe care le fac nu seamănă una cu alta decât grosso modo, încerc la fiecare o altă abordare, în funcție și de materialul existent sau nou filmat. Îmi place creativitatea, libertatea, nu încorsetarea.

 

Marketing cultural în România

Deși sunt tot mai mulți specialiști de marketing în România, prea puțini acoperă segmentul cultural. Tot cei pregătiți intelectual sau fanii cu apetență în direcția asta sunt principalii receptori.

Senzaționalul – chiar și cultural – are șanse, plus numele mari, underground-ul e mai greu de scos în față, e de părere Doru Ionescu. El e conștient că trebuie creată o poveste și aruncată în mediul online pe grupurile potrivite ca target.

Acum 30 de ani, în complexul studențesc Regie, aproape în fiecare cameră din cămin era un casetofon, la două – trei era câte un magnetofon, pick-up… și colecții întregi de muzică, nu ușor de procurat. Era fructul interzis, pentru unii, pentru că ei au dispărut în timp. Am prieteni buni, care mi-au făcut educația muzicală și care ulterior au renunțat la pasiunea pentru rock, jazz, simfonic, în mare parte. În primii ani 90, rockerii / melomanii erau împărțiți pe subgenuri muzicale, erau focusați, unidirecționali, astăzi pasionații de muzică ascultă de toate. Oferta e uriașă, promovarea decide.

Doru ”Rocker” Ionescu & Steve Harris (1995)

Importanța educației muzicale a publicului pentru succesul unui artist

În educația muzicală a tinerilor contează foarte mult mediul în care aceștia se dezvoltă. Prezența unor părinți și prieteni melomani, dar și a educației muzicale la școală își lasă amprenta asupra tinerilor. Modelele pe care un tânăr le are în jur, îi influențează mult nivelul cunoștințelor muzicale. În urma acestei formări va alege, mai târziu, o muzică mai elaborată sau mai simplistă.

Acest fenomen a ajuns general. Doru Ionescu a filmat mult în străinătate, între anii 2010-2015, din America până-n Australia. A fost frapat de faptul că tinerii lor sunt absolut la fel cu ai noștri, de când cu internetul și globalizarea. Cel mai greu, în acest exces de informație, e să vezi valorile autentice, deoarece marketing-ul agresiv face ca multe non-valori să fie promovate excesiv.

Din punctul meu de vedere, muzica e primul cârlig cultural, educațional. Apoi e primul vector de comunicare, dacă nu știi limba, cu o altă civilizație.

Oameni cu adevărat mari, precum Tocilescu și Nicu Covaci, l-au avertizat să aibă grijă când își transformă hobby-ul în profesie. În momentul acela, trebuie găsită o altă pasiune, însă Ionescu nu a renunțat.

Am avut norocul să fac niște alegeri în anumite momente care s-au dovedit bune. Cu muncă, firește… dar unele idei vin de undeva de sus, le simt… le caut o grămadă, nu iese nimic, și vin de aproape, de unde nici nu mă aștept, când vor ele. Probabil arunc o sămânță în Univers, cum mi se confesa Teodora Enache de curând, în legătură cu proiectele ei… Numai că nu toate semințele încolțesc când vrei tu, ha ha. Singura certitudine, pentru mine, în ceea ce fac, e că românii au avut dintotdeauna geniu în muzică, oricare va fi fost ea, de la cea tradițională încoace.

 

Neobosit în muncă, mereu implicat în proiecte

Doru ”Rocker” Ionescu are în lucru demult, după ce a lansat cartea muzicii de la Cluj, cartea Timișoarei. A promis-o acolo când a fost invitat să lanseze ultimele volume, imediat după Colectiv. Speră să fie gata până începe anul Capitalei Culturale Europene.

În afară de Timpul Chitariștilor, își dorește să mai publice și anii 90, 2000 îndeamănunt, întrucât a filmat cam tot ce mișca atunci. La un moment dat pornise o platformă culturală a diasporei, pe net, plecând de la muzică (dar nu numai cu muzică). S-a oprit din motive financiare.

Un alt proiect, ieșit din bula muzicală, care așteaptă niște răspunsuri de la cei interesați, e Orașul Muzeu, un film care promovează turistic o zonă, trecând prin istoria ei. A făcut șase filmulețe demo, mai lucrează la unul și se va opri, tot din lipsa finanțării. Muzeul Rock ar fi mai apropiat de finalitate, asta datorită echipei de la postmodernismmuseum.ro.

Pentru mine, libertatea e să pot aborda orice vreau eu în emisiuni, de exemplu. Să fiu creativ, imaginativ cum n-am mai putut să fiu atunci când m-am lăsat de cântat, că am suferit tare, era visul vieții mele. Firește, asta implică și o mare responsabilitate!

Nouă nu ne rămâne decât să ne bucurăm că există oameni ca Doru ”Rocker” Ionescu, datorită cărora educația muzicală a românilor se face profesionist. Emisiunile sale de la TVR 3, din fiecare sâmbătă seara, continuă să prezinte o alternativă la non-valorile promovate intens de mass-media comercială care urmărește doar interesele financiare.

1 răspunde
  1. Daniel Ionescu
    Daniel Ionescu says:

    Singura profesie adevarata este cea care porneste din pasiune. Sa stii sa faci diferenta intre „muncesc” si „lucrez”. Cu atat mai pretios este rezultatul lucrului tau cu cat cu greu ai egal in ceeea ce faci. Doru nu prea are egal in ceea ce face. Este in competitie doar cu el insusi. Toata admiratia mea, Doru !

    Răspunde

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *