Articole

Doru Rocker Ionescu

Doru Rocker Ionescu este considerat istoricul muzicii rock din România nu doar de către George Stanca, cel care l-a numit astfel prima dată. Realizează numeroase emisiuni muzicale pe TVR, a publicat până acum 12 cărți și este o adevărată enciclopedie muzicală ambulantă. Prin tot ce face pentru educația muzicală la cel mai înalt nivel profesionist, este un model pentru generația sa, dar și pentru cei mai tineri.

 

Doru ”Rocker” Ionescu s-a născut pe 1 februarie 1965 în Focșani, absolvind în 1979 Școala de Muzică (pian şi flaut) din localitatea natală. Până în 1990 a cântat ca toboșar și chitarist liber-profesionist, trecând prin trupele Epsilon, Universitas și Crepuscul. După un an, obținea premii cu Crepuscul, în iunie 1990 dădea ultimul său concert, având trupa Voievod în deschidere și Iris drept cap de afiș. În 1991 a absolvit Facultatea de Aeronave din București.

Începând cu anul 1990 începe o carieră jurnalistică, fiind creatorul revistei Rocker (1990-1994, 1999). În perioada 1993-2004 este realizatorul unor emisiuni muzicale la Radio 3 – România Tineret. Din 1994 până în prezent este jurnalist senior la TVR, fiind cunoscut publicului datorită emisiunilor Remix, Timpul Chitarelor, Veni video vici, Rock Forum, Jazz Restitutio, Pop Cultura, O poveste… cu cântec, șamd.

Când eram mic, eram lipit de televizor și de radio. Iar dacă prindeam ceva foarte interesant, fugeam la ai mei să vadă și ei ce găsisem. Eram așa de insistent, iar ei așa de ocupați, că-mi mai și luam câte o palmă, ha ha, vai ce supărat eram! Ideea de a arăta și altora din frumusețile care mă înfioară pe mine, cred că asta e, nu pot să mă bucur singur de muzică.

 

Clădirea omului pe valori

Din multitudinea de cărți care i-au marcat viața, amintește ”Cei trei mușchetari” (Al Dumas), ”Cu pluta Kon Tiki în Pacific” (Thor Heyerdahl), ”Adam și Eva” (Liviu Rebreanu), ”Zbor de noapte (Antoine de Saint-Exupery), Defăimarea lui Paganini (A Vinogradov), Moulin Rouge. Viața lui Henri de Toulouse Lautrec” (Pierre la Mure), ”Dulce ținut al poamelor” (roman de Evgheni Evtușenko). Din domeniul muzical, Dicționarul rock folk jazz de Daniela Caraman Fotea și Florian Lungu e, de departe, cea mai importantă carte.

Își trăiește viața după principiul: ”Dacă pot să fac bine, bine, în nici un caz rău”. Sau, cum spunea Moțu (la deschiderea festivalului Folk You din 2006), preluând o idee hippy: ”ești liber să faci orice, cu o condiție: să nu-ți deranjezi aproapele!”

Dintre muzicienii autohtoni pe care îi apreciază cel mai mult, îi amintește doar pe câțiva: Nicolae Covaci, Dan Andrei Aldea, Liviu Tudan, Ilie Stepan, Mircea Florian, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Marius Popp, Nicolas Simion, Liviu Hoisan, Hans Knall, Iulian Vrabete, Sorin Chifiriuc, Cătălin Rulea, Florian Chelu, Mitoș Micleușanu, Cătălin Rulea, Mihai Plămădeală, Dan Iliescu, Mihai Tivadar…

De la toți aceștia a învățat despre creativitate, clarviziune, uneori genialitate, insistență în atingerea țelului propus, verticalitate.

Eu n-am avut niciodată o colecție de muzică; în schimb am avut prieteni colecționari, mari melomani care, văzându-mă cu trupa rock, mă luau deoparte și-mi făceau cultură muzicală!

Doru Rocker Ionescu

Doru Rocker Ionescu a renunțat la a face muzică, din dragoste pentru muzică

A ales să rămână în România deși avusese o ofertă să cânte afară, pe bani, imediat după 1990. Găsise și un fanzin de care să se ocupe în Franța, apoi Germania. Dar trăia prea frumos aici, cu revista, apoi și radioul.

Prin 1990, Irisul căuta chitarist, iar Doru Ionescu era prieten „la cataramă” cu Cristi Minculescu. Însă a simțit că nu vrea să cânte din nou, deși scena era caldă pentru el atunci.

A mai fost solicitat de două – trei trupe mari de la noi să le fie impresar, măcar part-time, că el știa tot ce mișca în România în acest domeniu. N-a putut face nici asta pentru că n-ar fi fost corect cu ceilalți, nici cu el. Televiziunea îl acaparase. Dar și rezultatele sunt pe măsură. E mai mult decât tot ce a visat el cu muzica, aviația sau tenisul din tinerețe…

Dacă 1% din români – 0,1% măcar – ar face ceea ce știu mai bine și le place mai mult pe lumea asta, România era de mult pe lună.

 

Rocker, prima revistă rock din România

Momentul zero în care Doru Rocker Ionescu a realizat că poate sluji muzica, a fost imediat după Revoluție, când a simțit nevoia să facă ceva… altceva. Un bun prieten i-a zis să vândă ziare. Atunci era o explozie publicistică pe fondul unui vid informațional pe care cei de acum cu greu l-ar putea înțelege.

Când a ajuns la tipografia 13 Decembrie, a nimerit într-o ședință de redacție a unei reviste. L-au văzut cu plete, iar Doru Ionescu, care avea agenda plină de trupe underground, dar și de nume cu firmă, i-a întrebat dacă nu vor un articol despre muzica rock românească. A doua zi le-a adus articolul, iar cei de la ziar au fost foarte mulțumiți.

Atunci a avut mica revelație că ar putea face, cu câțiva prieteni, un supliment, o revistă doar cu rock. Așa s-a născut revista Rocker, iar restul e istorie. A abandonat facultatea, trupa și s-a dedicat noului obiectiv.

Doru Ionescu a ținut mult, de la primul număr, ca pe lângă articolele despre istoria trupelor mari și cele Underground din România, cât și cronicile de concerte, revista să aibă o rubrică tehnică, de informare pentru instrumentiști. Așa descopereau mulți cum să-ți repari sau să-ți construiești chitara, vibratorul, cum e cu preluarea și amplificarea sunetului, de unde să-ți procuri instrumente ieftine, pentru Europa de Est, informații foarte utile pentru orice trupă.

Prin august 1991, dar nu mai sunt sigur de an, revista a primit într-o zi, la Oficiul poștal 63 din Calea Dorobanților, mai multe scrisori decât TVR-ul, îți imaginezi? Atunci, când toată lumea avea ceva pe suflet și era singura televiziune…

Doru Rocker Ionescu

Drumul de la presa scrisă la Radio România și TVR

Începând din ianuarie 1993, a ajuns colaborator la Radio România prin intermediul lui Titus Andrei care l-a adus în emisiunea Luciei Popescu Moraru „Vineri noaptea în direct”. Pe atunci începuse să primească tone de materiale promoționale de la Nuclear Blast, Peaceville, Earache, Century Media, Wild Rag din SUA, CD-uri pe care nici nu putea să le asculte acasă, pe atunci neavând măcar un CD player. La acestea se adăugau alte tone de casete demo românești.

Din mai 1994, a avut un loc (două pagini, săptămânal) în revista de programe a Radio-Televiziunii – Panoramic Radio TV. Aici, putea scrie orice dorea. În plus, a mai scris și într-un supliment al României Libere, Magazin Internațional. Astfel putea publica noutățile, pentru că Rocker-ul întârzia în tipografie și câte jumătate de an. Ca să rezolve cumva situația, lucra cu două edituri deoarece tipografiile nu făceau față și nici nu acordau nișei aceeași șansă ca marilor trusturi de presă ale vremii.

În 1995, timp de un an îl ajută pe Mihai Godoroja la emisiunile sale de pe TVR. Deja cu colaborări aproape zilnic la Radio, plus munca la Panoramic, delegațiile prin țară, este nevoit să abandoneze colaborarea de la TVR.

În 1999 se reinventa TVR 2 ca post pentru tineret. Atunci l-au chemat la Redacția muzicală pentru o nouă emisiune – Veni Video Vici, specializată pe videoclipuri cu noile nume, dar și reportaje la festivaluri. L-au și anunțat că Panoramicul, unde era redactor șef din august 1998, își trăia ultimele zile. În ianuarie 2000 și-a încetat activitatea, iar Doru Ionescu a continuat doar pe TV și Radio.

La un moment dat, în 1995, am dat de o arhivă cu Mircea Vintilă, la finalul unei benzi MGS cu congrese ceaușiste, nu era trecută nicăieri, cineva o salvase acolo… A fost o nouă revelație pentru mine. În 2000 mi s-a aprobat o emisiune documentară – Televiziunea, dragostea mea (realizată alternativ cu regretatul Ovidiu Dumitru) – și am început investigațiile în arhivă, intervievând în paralel actanții, organizatorii, ziariștii perioadei. Una din primele descoperiri de senzație – bruturile unei filmări Phoenix – Andrii Popa (nu se difuzase niciodată, ei fiind deja interziși), pe care le-am montat în premieră cu șefa de la Veni Video Vici, Nicoleta Păun, nimeni alta decât lidera Venus din anii 60 – 70.

În 2001, pentru că se impunea un nou format, a început Remix-ul, cu genericul (ilustrat video) emisiunii undergROund de la Radio 3 – România Tineret, cu acea recitare a lui Paul Grigoriu. Emisiunea rezistă și în prezent, oferind materiale de calitate și foarte rare.

Doru ”Rocker” Ionescu și Dan Andrei Aldea

Debutul de scriitor al lui Doru ”Rocker” Ionescu

În 2006, Doru ”Rocker” Ionescu debuta ca scriitor cu „Timpul chitarelor electrice – Jurnal de călătorie în arhiva TVR”. Recent a lansat a douăsprăzecea sa carte, „Vocile jazz-ului românesc”.

Ideea primului volum a venit de la faptul că nu rămânea nimic în urma emisiunilor radio-tv realizate. La fel s-a întâmpat și în martie 2011, la conferința de presă a unei aniversări Club A, când cei de acolo se plângeau că nu rămăsese nimic scris. S-a oferit să facă el o carte cu muzica din Club A, de fapt trecând prin numele mari – rock și folk care existau în 1969 și după. Într-o lună a fost gata o primă formă, iar în toamnă s-a publicat.

Așa a fost cu toate cărțile. Am atins o masă critică. În carte, atât Florian Lungu cât și Mircea Tiberian afirmă că e un adevărat fenomen cu vocile noastre din jazz, mă refer la fete – ca la tenis ori handbal. Cineva a comentat la lansare că de ce n-am scris și despre instrumentiștii din jazz, mi-am amintit că eu de la rock mă trag, prin urmare acum lucrez la Timpul Chitariștilor… dar nu știu când o să iasă. Când voi fi mulțumit de ea, poate la anul (unele cărți au stat mult și bine în laptop, altele sunt în lucru de ani de zile – e gata de anul trecut o istorie Pro Musica și Stepan Project, plus interviu cu Ilie).

 

Prototipul cititorului de carte muzicală din România

Producția de carte e uriașă în România, dar tirajele sunt foarte mici, de câteva sute de exemplare, asta pentru că lumea citește mai mult pe net. Melomanii citesc, însă Doru ”Rocker” Ionescu a avut surpriza să descopere oameni care i-au cumpărat cărțile pentru că le aminteau de tinerețea lor.

În ceea ce mă privește, nu m-a interesat niciodată ideea de dicționar. Prefer să povestesc prin imagini și interviuri, beletristic pe cât posibil; istoria pe care o propun eu e așadar orală. Zilele astea mi s-a cerut un articol pentru o revistă academică; încă nu știu dacă-l voi face, acolo sunt niște rigori, trebuie să citezi tot timpul cu grămezi de note de subsol, iar mie mi-e jenă să citez din volumele mele. Emisiunile pe care le fac nu seamănă una cu alta decât grosso modo, încerc la fiecare o altă abordare, în funcție și de materialul existent sau nou filmat. Îmi place creativitatea, libertatea, nu încorsetarea.

 

Marketing cultural în România

Deși sunt tot mai mulți specialiști de marketing în România, prea puțini acoperă segmentul cultural. Tot cei pregătiți intelectual sau fanii cu apetență în direcția asta sunt principalii receptori.

Senzaționalul – chiar și cultural – are șanse, plus numele mari, underground-ul e mai greu de scos în față, e de părere Doru Ionescu. El e conștient că trebuie creată o poveste și aruncată în mediul online pe grupurile potrivite ca target.

Acum 30 de ani, în complexul studențesc Regie, aproape în fiecare cameră din cămin era un casetofon, la două – trei era câte un magnetofon, pick-up… și colecții întregi de muzică, nu ușor de procurat. Era fructul interzis, pentru unii, pentru că ei au dispărut în timp. Am prieteni buni, care mi-au făcut educația muzicală și care ulterior au renunțat la pasiunea pentru rock, jazz, simfonic, în mare parte. În primii ani 90, rockerii / melomanii erau împărțiți pe subgenuri muzicale, erau focusați, unidirecționali, astăzi pasionații de muzică ascultă de toate. Oferta e uriașă, promovarea decide.

Doru ”Rocker” Ionescu & Steve Harris (1995)

Importanța educației muzicale a publicului pentru succesul unui artist

În educația muzicală a tinerilor contează foarte mult mediul în care aceștia se dezvoltă. Prezența unor părinți și prieteni melomani, dar și a educației muzicale la școală își lasă amprenta asupra tinerilor. Modelele pe care un tânăr le are în jur, îi influențează mult nivelul cunoștințelor muzicale. În urma acestei formări va alege, mai târziu, o muzică mai elaborată sau mai simplistă.

Acest fenomen a ajuns general. Doru Ionescu a filmat mult în străinătate, între anii 2010-2015, din America până-n Australia. A fost frapat de faptul că tinerii lor sunt absolut la fel cu ai noștri, de când cu internetul și globalizarea. Cel mai greu, în acest exces de informație, e să vezi valorile autentice, deoarece marketing-ul agresiv face ca multe non-valori să fie promovate excesiv.

Din punctul meu de vedere, muzica e primul cârlig cultural, educațional. Apoi e primul vector de comunicare, dacă nu știi limba, cu o altă civilizație.

Oameni cu adevărat mari, precum Tocilescu și Nicu Covaci, l-au avertizat să aibă grijă când își transformă hobby-ul în profesie. În momentul acela, trebuie găsită o altă pasiune, însă Ionescu nu a renunțat.

Am avut norocul să fac niște alegeri în anumite momente care s-au dovedit bune. Cu muncă, firește… dar unele idei vin de undeva de sus, le simt… le caut o grămadă, nu iese nimic, și vin de aproape, de unde nici nu mă aștept, când vor ele. Probabil arunc o sămânță în Univers, cum mi se confesa Teodora Enache de curând, în legătură cu proiectele ei… Numai că nu toate semințele încolțesc când vrei tu, ha ha. Singura certitudine, pentru mine, în ceea ce fac, e că românii au avut dintotdeauna geniu în muzică, oricare va fi fost ea, de la cea tradițională încoace.

 

Neobosit în muncă, mereu implicat în proiecte

Doru ”Rocker” Ionescu are în lucru demult, după ce a lansat cartea muzicii de la Cluj, cartea Timișoarei. A promis-o acolo când a fost invitat să lanseze ultimele volume, imediat după Colectiv. Speră să fie gata până începe anul Capitalei Culturale Europene.

În afară de Timpul Chitariștilor, își dorește să mai publice și anii 90, 2000 îndeamănunt, întrucât a filmat cam tot ce mișca atunci. La un moment dat pornise o platformă culturală a diasporei, pe net, plecând de la muzică (dar nu numai cu muzică). S-a oprit din motive financiare.

Un alt proiect, ieșit din bula muzicală, care așteaptă niște răspunsuri de la cei interesați, e Orașul Muzeu, un film care promovează turistic o zonă, trecând prin istoria ei. A făcut șase filmulețe demo, mai lucrează la unul și se va opri, tot din lipsa finanțării. Muzeul Rock ar fi mai apropiat de finalitate, asta datorită echipei de la postmodernismmuseum.ro.

Pentru mine, libertatea e să pot aborda orice vreau eu în emisiuni, de exemplu. Să fiu creativ, imaginativ cum n-am mai putut să fiu atunci când m-am lăsat de cântat, că am suferit tare, era visul vieții mele. Firește, asta implică și o mare responsabilitate!

Nouă nu ne rămâne decât să ne bucurăm că există oameni ca Doru ”Rocker” Ionescu, datorită cărora educația muzicală a românilor se face profesionist. Emisiunile sale de la TVR 3, din fiecare sâmbătă seara, continuă să prezinte o alternativă la non-valorile promovate intens de mass-media comercială care urmărește doar interesele financiare.

Mălina Anițoaei
Născută în Iași, la poalele Dealului Repedea, în Pietrăria, un sat de basm care cu milioane de ani în urmă fusese acoperit de apele misterioase ale Mării Sarmatice, Mălina Anițoaei a venit în lume, spun eu, pentru a ne trezi sufletele și spiritul prin intermediul scrierilor ei vii, sângerânde, tăios de sincere, sticloase și fragile. O Madame Bovary a unor timpuri prea moderne care ne aleargă ființa prea repede, Mălina este jurnalistă, om de televizune și prozator din Rădăuți.

 

Mălina Anițoaei: „Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența”

Este ceva vreme de când am descoperit aproape întâmplător scrierile boeme ale Mălinei și de când încerc să îmi potolesc setea lăuntrică de frumos citind-o și recitind-o fără să mă satur vreodată sau să pot spune că îi înțeleg profunzimea firii. O prozatoare complexă, Mălina își adună ființa cernelurilor de pe timpurile când era adolescentă, iar viața avea să o așeze ca pe o păpușă de porțelan în fața unui gest extrem venit din partea tatălui.

Abia împlinisem 16 ani când s-a sinucis tatăl meu, o fire extrem de sensibilă, un bărbat frumos și educat. Asta mi-a marcat profund existența. Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența. Am venit în Rădăuți pentru o scurtă vacanță. Au trecut mai bine de 20 de ani și mă aflu tot aici, am învățat Bucovina pagină cu pagină, rând cu rând, îi știu pe nerăsuflate toate poveștile, toate durerile. Am studii de Biblioteconomie, cu toate specializările aferente, sunt bibliotecară, o meserie care face parte din ființa mea. Dacă ar fi fost să aleg altceva, aș fi optat pentru teatrul de păpuși. Ca să mă refer strict la bibliotecă, eu cred că momentul de vârf al vieții online a trecut, iar cartea tipărită își recompune rosturile.

Misterioasă, acoperită parcă mereu de un văl de sensibilitate aproape maladivă, Mălina tranșează fascinant lumea, emoțiile având capacitatea de a aduna la un loc timpuri aproape imposibil de redat. Nu și de Mălina!

Mălina Anițoaei

„Eu sunt femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert. Sunt doamna Bovary de timpuri noi. Dar eu nu voi sfârși trist. Voi sfărâma mitul. Nu simțiți cum răzbate de la mine parfumul de lavandă? Sfâșiați-mă pentru că visez, pentru că detest să călătoresc nebunește cu metroul și port pălărie cu boruri mari. În definitiv și Cehov și Flaubert scriau spectaculos despre filigranul nimicurilor. Așa că nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că sunt eu însămi o scrisoare, concepută de un straniu expeditor. Fiecare om se crede centrul universului și uită că Dumnezeu orânduiește totul. Dar fiți umani, nu mai faceți atâta larmă în marile orașe! (Fie-vă milă de iluziile noastre!) De departe, gătită de sărbătoare, vă fac semne cu batista mea brodată… O păstrez de la bunica…”

Acesta este un fragment din textul publicat de Mălina pe Catchy, prin 2015. Fragment care mi-a oprit pașii sufletului în fața lui, ca și când ceva m-ar fi vrăjit să rămân acolo pentru un fel de totdeauna, mereu altfel, cu alte cuvinte. Și am înțeles că iau de mână sufletul unei bibliotecare din alte timpuri, care nu se știe prin ce întâmplare umblă printre noi.

 

Mălina Anițoaei, de la biblioteconomie, la presă, televiziune și proză

Mălina Anițoaei este om de presă din 1993 (o viață de om). Presă de tot felul: cronică, cultură, business și lifestyle, social.

A colaborat cu ”Convorbiri literare”, ”Luceafărul”, ”Bucovina Literară”, ”Banatul”, ”Plai Românesc„ ”Curierul de Bucovina” (Suceava), ”Nord Press” (Suceava), ”Evenimentul de Suceava”, ”Plai Românesc” (Cernăuţi), ”Scriptum”,  (Suceava),” Casa Artiştilor” (Bucureşti), ”Curierul ucrainean” (Bucureşti), ”Clopotul Bucovinei” (Rădăuţi-Cernăuţi), ”Săptămânalul de Rădăuţi”, ”Analele Bucovinei” (Rădăuţi), ”Septentrion” (Rădăuţi), ”Verhovina” (revistă de cultură a Uniunii Democrate a Ucrainenilor), ”Glare – revista adevăratelor valori”- Prima revistă de business şi lifestyle din Moldova, „Realitatea evreiască” (Bucureşti), Evenimentul Regional al Moldovei (aici, 10 ani!). 

Pe lângă presă este corespondent special la ziarul „Crai nou” și realizator de emisiuni la Televiziunea Cromtel.

Orice ar scrie însă Mălina, gazetărie, proză, gânduri simple, note de bibliotecă, nu ar fi altceva decât un fel de semne de cale pe care mintea ei visătoare, înțeleaptă le-a adunat de-a lungul vieții și le-a presărat apoi către cititorii sau ascultătorii săi.

Scrisul Mălinei este extrem de capricios, vulcanic, emoțional şi liber, dar, totodată, egal cu sine în toate cărţile pe care le-a lăsat libere să vadă lumina tiparului.

De-a lungul unei cariere frumos traversate, cu farmec şi înţelegere, cu patimă şi stăpânire de sine, Mălina a avut şansa de a cunoaşte oameni mari şi locuri rare din Bucovina. A luat nu mai mult și nu mai puțin de 45 de interviuri, pe care apoi le-a publicat între anii 2014-2016 în „Crai nou” şi „Săptămânalul de Rădăuţi”, iar mai apoi în cartea care avea să apară în 2016.

 

 

 

 

 

Mălina Anițoaei, omul potrivit la locul potrivit

Meseria, sau aș putea spune meseriile sale au purtat-o cu folos şi i-au conferit rezultate remarcabile şi remarcate, în lumea presei, a biblioteconomiei, a scriitorimii şi a televiziunii unde ne împarte literatură și cultură pe pâine și suflet.

Nu mă consider ca făcând parte din Elita României, mă consider omul potrivit la locul potrivit. Am semnat cinci cărți, două de publicistică și trei de proză. Cele de publicistică sunt un tribut dat acestui spațiu extraordinar în care s-a întâmplat să viețuiesc – Bucovina, cele de proză sunt o reconstituire a unor adevăruri pe care umanitatea le-a pierdut, mă refer la curaj, altruism, modestie, bunătate etc. Nu cred că aș vrea să dau sfaturi, dacă ar fi vorba de sfaturi, nu aș spune decât atât: omul trebuie să-și asculte inima. Vine o vreme când plângi amarnic dacă ți-ai făcut viața din calcule. Dacă am avut mentori? Nu! Nu am avut. L-am descoperit când eram foarte tânără pe scriitorul Max Blecher, ei bine, el a murit în anul 1938, dar în mintea mea a rămas atât de viu, încât alte repere nu am mai putut avea.

Mălina nu-și aduce aminte să o fi sprijinit cineva în ceea ce a făcut. Dimpotrivă, uneori a fost dată afară pe ușă și apoi a intrat pe geam, fire perseverentă și hotărâtă fiind.

Cea mai frumoasă rămâne totuși perioada în care am scris despre zona Cernăuți. Deplasându-te ca ziarist de teren în altă țară, te confrunți cu situații inedite. Merita să trăiesc, să mă nasc, măcar pentru această perioadă. Nu am putut face nimic pentru românii de dincolo de graniță, dar am umplut golul pe care mi-l lăsase tatăl meu. A fost un cerc al durerii care s-a închis. Acum mi-am lăsat mai mult timp pentru proză. Scriind, mă salvez și eu, îi salvez poate și pe alții. Îmi place să cred asta.

Mălina a pus întrebări, a ascultat, a pus deoparte întâmplări cu sensuri profunde şi bătaie lungă, luminoasă şi senină, cum ne arată prozele sale, gata să întâmpine bucurii ori să mulcomească tristeţi, doruri și să răspundă la întrebări greu chiar de pus.

E greu să fii bibliotecară și să ai un citat preferat. Ca și cum a doua zi ai intra pe ușă și ai vedea ce scandal fac autorii pe rafturi. Un fel de grevă, ca să zic. ”Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată”, scria Max Blecher. Dacă e să-l parafrazez, tot ce scriu e viață adevărată, cu puțin din ce-aș fi vrut să fie și nu a fost. Cu prea mult din ce a fost, și m-a durut până la epuizare. Important este să nu te dai bătut. Găsește-ți calea și urmeaz-o fără regrete, dar nu călca pe oameni, nu călca nici măcar pe flori.

 

Cuvânt de încheiere

Mălina Anițoaei

Mălina Anițoaei este una din autoarele cu care mă mândresc a fi contemporană. Ea este de departe una din acele scriitoare cu greutate în cuvântul scris, care impregnează și lasă o amprentă vie în mintea și sufletul cititorului. Dacă acum nu, categoric în viitor, Mălina va fi printre autorii cunoscuți și dezbătuți pe plan național și nu numai.

Proza și scrierile ei sunt scurte şi foarte scurte, făcând parcă o incizie și punând degetul exact pe rănile, emoțiile și stările umane cele mai adânci. Cu precădere a tristeții, o tristețe pe care parcă o închide în fiecare paragraf, bucuria sau exuberanța fiind din alt spectru uman parcă.

Citind-o, dar fără să fiu vreodată indiscretă, nici măcar în interviu, mi-am dat seama că Mălina este omul care respiră și inspiră emoții. Trăiește din emoții și vise. Unele parcă fără speranța de a le mai revedea.

Viața ei, după cum am putut remarca, a fost extrem de complicată, de inundată de sentimente din cele mai contradictorii, iar scrisul ei scoate clar la lumină depresia, iubirea, pasiunea, durerea profundă, speranța și poate frica.

Mălina este un om pe cât de complex, pe atâta de frumos și tangibil. Uman! Un om cald, care știe să asculte, să dăruiască și care este de o modestie covârșitoare. Și totuși, una peste alta, ce mă oprește pe mine de fiecare dată la ea pe lângă scris, este aerul acela boem, nobil, în care mă pierd ca și când m-aș uita după năluca unei doamne ale altor timpuri.

Melania Kaitor

Melania Kaitor este jurnalist, om de televiziune și scriitor. A publicat articole de presă în Ziarul Financiar, Bănățeanul, Ieșeanul, Clujeanul și alte publicații Media Pro. A fost secretar literar și coordonator în relațiile cu presa la Teatrul Național din Timișoara. A scris o serie de scenarii și de formate de emisiuni de televiziune. În prezent, Melania a demarat un proiect personal „Texte K Lumea” care se pare că este un real succes.

 

Pentru Melania Kaitor, perioada copilăriei a fost esențială. A simțit că a trăit într-un soi de Paradis, în ciuda greutăților de tot felul.

S-a născut într-o comună din județul Arad, Semlac, situată la câțiva kilometri de granița cu Ungaria, într-o familie mixtă: bunica maternă a fost slovacă, bunicul patern maghiar, dar în familie a vorbit doar românește. Satul natal a fost un melanj frumos de unguri, nemți și slovaci, culturile lor s-au întrepătruns organic și familiile au fost întotdeauna mixte.

Prietena cea mai bună a mamei sale este nemțoaică. Când aceasta s-a repatriat în Gemania, i-a lăsat Melaniei cele 100 de cărți din biblioteca sa, contra unei sume de 100 lei strânși cu greu într-o vară la cules de porumb. Astfel, în restul de vacanță dintre clasa a șaptea și a opta, a început să citească și de atunci face asta cu bucurie, aproape zilnic.

A copilărit atât la părinți, dar mai ales la bunicii din partea mamei care creșteau oi și aveau și câțiva cai. Înainte de culcare, număra la propriu oile ce se întorceau de la păscut. E drept că de cele mai multe ori le pierdea șirul și nimeni nu punea bază pe numărătoarea sa.

Astfel, Melania a învățat traiul simplu, la țară, cu zilele toride de vară, cu trecerea Mureșului călare pe cal, cu mânuțele încâlcite în coama calului și cu bunicul aflat mereu în spatele său ca să nu cadă. Cu spălatul lânii acolo la malul râului, în apa aceea gălbuie, cu ploile torențiale de vară asezonate cu fulgere și trăznete strașnice de care îi era frică, dar pe care le iubea pentru că era fascinată de ele…

Am umblat desculță prin praf, am mâncat varechke făcute de bunica în bucătăria ei micuță de vară, m-am plimbat uneori toată noaptea sub cerul înstelat cu prietena mea Diana fără ca cineva să se întrebe unde suntem.  Am trăit o libertate totală și, cumva, asta mi-a consolidat un soi de caracter de „femeie sălbatică”. Toată viața am făcut aproape tot ce am vrut, în stilul meu, uneori cu alegeri bune, alteori cu alegeri dezastruoase, dar pe toate mi le-am asumat până la urmă.

 

Melania Kaitor și alegerile conștiente

Melania Kaitor este un exemplu de perseverență, dar și de statornicie. Un om care a știut mereu ce își dorește și a obținut. A crezut în ea, în forța sa interioară și a reușit să treacă toți munții propriilor temeri.

Melania spune că tot ce a făcut este legat atât de contextul în care și-a trăit viața, destin să-i spunem, cât, mai ales, de alegerile conștiente pe care le-a făcut de-a lungul timpului. A ales să devină mamă la 21 ani, în studenție la facultatea de litere a Universității de Vest din Timișoara, iar asta și-a pus amprenta asupra întregii sale vieți.

Mai târziu, a ales presa scrisă și televiziunea, pentru că se câștiga bine și își putea crește fetele, pe Blanca și pe Ștefania.  A început să scrie în anii studenției, publicând sporadic în revista Uniunii Scriitorilor din Timișoara sau în revista Orizont. 

Am fost încurajată de scriitorul și profesorul meu pe care îl îndrăgesc nespus, domnul Cornel Ungureanu. Dumnealui m-a încurajat tot timpul șă continui și să devin scriitoare, însă eu nu l-am ascultat, am mers mai departe pe drumul acela fascinant al jurnalisticii. Am dat totul, am făcut la început știri, apoi reportaje, apoi filme documentar, am luat premii uneori, alteori am fost dezamăgită, s-a întâmplat totul firesc, ca-n viață.

 

Meseriile Melaniei și lecțiile învățate, care au urmat-o toată viața

Din presa scrisă a învățat puterea cuvântului, marea lui forță de a construi sau de a distruge. În anii 2000 când se întâmpla asta iubea foarte tare o sintagma: „dacă deontologie profesională nu e, nimic nu e”. A lucrat în colective de oameni tineri și pasionați, credea foarte tare în tot ceea ce făcea, credea cu tărie că putea muta munții din loc.

Îmi amintesc că am lucrat în 2001 o lună la un articol care s-a intitulat „Armata lui Zeus”, împreună cu colega și prietena mea Adriana Andronescu și fotoreporterul Adrian Pâclișan și acel reportaj era cât pe ce să ne pună viețile în pericol deoarece demascam o rețea mare de cerșetori mafioți. Nu am pățit nimic totuși, în schimb, am fost nominalizați la premiile Freedom House. Pentru noi a fost important atunci, dar nu suficient pentru a contracara toate lecțiile dure ale vieții de jurnalist.

Ziarul Financiar a fost nu doar un loc de muncă, dar și un profesor. Acolo, Melania a învățat că trebuie să se documenteze foarte bine înainte să scrie, deoarece informațiile pe care le transmite sunt importante, iar oamenii chiar pot fi influențați de ceea ce scrie. Presa este un bun instrument informațional, dar poate fi și un revers, iar asta responsabilizează orice jurnalist corect.

Melania Kaitor

Meseria de producător de promo la Pro TV și TVR a învățat-o să aprecieze și să vândă munca altora, ceea ce a fost mai greu în ultimii ani. Televiziunea i-a oferit momentele cele mai dinamice din viața sa.

În televiziune nu ai timp să te plictisești, totul este foarte important și de prioritate zero până în momentul în care materialul intră pe emisie. După ce a intrat pe emisie sau după ce articolul de ziar a fost publicat și dacă treaba a fost bine făcută nimic nu mai are nicio importanță. Contează doar ceea ce urmează să faci mâine. Oricine lucrează în presa scrisă sau în televiziune este un Sisif și merită apreciat pentru tot acest efort. Ce mă îngrijorează pe mine însă acum, este că mass media de bună calitate se subțiază constant și subcultura acaparează din ce în ce mai mult teren. Totuși, am încredere în generațiile viitoare, că vor pune lucrurile în ordine.

Meseria de secretar literar la Teatrul Național din Timișoara a fost o poezie, pentru Melania, care întotdeauna a iubit scrisul, literatura și frumosul. Acolo a învățat să prezinte spectacolele într-un mod inedit și nu neapărat ca fiind create doar ca să se vândă, ci ca să ajungă la publicul pregătit pentru ele.

A scris caiete program, a lucrat cu actori și regizori importanți, ba chiar a și adaptat pentru scenă o piesă de teatru, „Trei surori” de Cehov. Ea a fost tradusă și reinterpetată direct din limba rusă de regizorul Alexa Visarion, un profesionist foarte talentat și foarte drag Melaniei, de la care a avut foarte multe lucruri de învățat.

Am fost de multe ori pe prima pagină a ziarelor naționale sau ale trustului Media Pro, iar de la Ziarul Financiar am învățat că, într-un final, tot povestea este cea care „vinde”. Din televiziune am învățat să prețuiesc puterea momentului, să știu să mă mișc repede dacă trebuie ca mai apoi să las totul să treacă.

Aproape toți colegii ei de atunci s-au retras din presă, dar Melania, privind în urmă, nu regretă nicio secundă parcursul său profesional.

 

Melania Kaitor crede cu tărie în povestea unică și irepetabilă ce stă la baza constituirii fiecărui ADN uman

Povestea e în ADN” este o sintagmă inventată de Melania și care ușor, ușor se asociază numelui său. Cumva, pornind de la această sintagmă, pe care eu consider că și ea o are impregnată în fiecare spiral de ADN, Melania și-a redescoperit o iubire de o viață, scrisul. Așa a pornit un proiect personal, din dragoste de oameni și de povești.

Am ajuns să cred cu tărie în povestea unică și irepetabilă ce stă la baza constituirii fiecărui ADN uman și mai cred că și eu “sunt un aventurier în căutarea unei comori”, așa cum spunea Santiago din Alchimistul lui Paulo Coelho deoarece aventura i se potrivește sinelui meu ca o mănușă. De ziua în care m-am născut și până azi nu m-am oprit din căutat și nu cred că am s-o fac vreodată.

Melania este fascinată de oameni, de culturi, de cărți, de muzică, de dans, de locuri. Fiecare zi este o binecuvântare. De când se știe, a iubit tot ce a apărut în viața sa, inclusiv greutățile, mai ales pe ele, care au sculptat frumos caracterul și personalitatea sa. Din greutăți, Melania ne spune că a avut de învățat întotdeauna ceva și ele au ajutat-o astfel să se transforme și să devină cea de acum.

Acum sunt într-o etapă privilegiată a vieții când îmi dau voie, în sfârșit, deoarece fetele mele au crescut, să mă redescopăr pe mine, cea adevărată, și să dau jos toate măștile pe care mi le-am confecționat de-a lungul vieții. Da, cred cu tărie în citatul meu: „Povestea e in ADN”, adică este chiar în noi, o conținem.

 

Melania Kaitor: „Să faci doar ceea ce îți place!”

Ca pe toți celor cărora le-am luat interviu, am dorit să știu ce înseamnă România pentru Melania Kaitor. Putea să fie oriunde în altă parte, dar totuși, a ales să rămână aici.

Nu am vrut să plec niciodată din România. Îmi place să călătoresc, dar mereu vreau să mă întorc acasă. Rădăcinile mele sunt aici, mierea de albine e mai bună aici, în România, familia, prietenii, tot ceea ce este esențial pentru mine se află aici. Iubesc Sfinxul din Munții Bucegi, Marea Neagră, Delta Dunării, Transalpina, Transfăgărășanul, iubesc această țară și pe oamenii ei. Știu că noi, ca neam, nu suntem omogeni, dar văd că facem progrese chiar și atunci când greșim. Cei peste 50 de ani de comunism ne-au costat foarte mult și încă ne mai trebuie ceva timp să redevenim ce am fost înainte de primul război mondial. Am încredere în generația copiilor mei că va reuși.

Susținătorii și mentorii Melaniei sunt toți cei care au reușit să scrie marile povești ale omenirii. Ea se relaxează când citește, când vede un film bun, când meditează sau când face yoga. Îl iubește pe Milan Kundera în mod aparte, dar lista scriitorilor preferați este foarte lungă.

Melania Kaitor

Mulți oameni m-au susținut de-a lungul vieții și încă mă susțin, de obicei apar în momentele esențiale sau când sunt obosită și vreau să las garda jos. Profesorul Cornel Ungureanu a fost și a rămas mentorul meu spiritual din toate timpurile. Am și câțiva prieteni pe care îi cunosc de zeci de ani și cu care nu am rupt conexiunea niciodată, chiar dacă unii dintre ei s-au mutat din țară sau chiar sunt peste ocean.

Nu-i place să dea sfaturi atunci când vine vorba despre alegerile altora pentru că ea nu a ascultat niciodată sfaturile. I-a plăcut să greșească sau să reușească pe barba sa. Recunoaște că a fost o rebelă din cap până-n picioare, dar asta a modelat-o și a făcut-o să devină femeia prudentă și experimentată de acum.

Întotdeauna am făcut ce mi-a plăcut și cred că asta ar fi cel mai bun sfat, să faci doar ceea ce îți place pentru că asta e tot ce contează la final. Însă cred cu tărie în ceea ce spunea Henry Ford: „Dacă crezi că poți, sau crezi că nu poți, ai dreptate în ambele cazuri.” Am testat asta pe pielea mea, și da, uneori am crezut că pot, alteori că nu pot. Și în ambele cazuri, am avut dreptate.

Apoi, știind că orice om puternic, responsabil, căruia îi place să ia viața pe cont propriu și să fie propriul stăpân, a primit de-a lungul drumului mai multe învățăminte, mi-am dorit să știu care sunt lecțiile pe care le-a învățat pe parcursul timpului.

Asta este o întrebare de milioane. Au fost multe lecții, unele chiar foarte dure. Am fost uneori folosită, alteori privilegiată atât în plan profesional, cât și în plan sentimental. Uneori am dat cu piciorul unor șanse care nu s-au mai întors, cum ar fi fost aceea de a preda în mediul universitar, alteori am știut să prind vrabia din zbor. Una peste alta, am făcut alegerile care au fost cântărite de mine la momentul respectiv. Unele au fost bune, altele au fost foarte rele. Dar sunt foarte împăcată cu ele. Acum nu aș fi putut trage o concluzie dacă nu aș fi făcut și alegeri mai puțin bune ca să am ce să experimentez.

 

Cuvânt de încheiere

Fiecare om, personaj de elită cu care vin în contact este în sine o poveste frumoasă. O poveste care merită citită, aprofundată și dată mai departe. Care merită să ajungă la sufletele noastre și să ne fie cumva un semn de carte a faptului că singurul ghid în viață stă în mâinile și perseverența noastră. Că nu există nu pot!

Melania Kaitor este o lecție de profesionism, dar mai mult de atât, este o lecție de umanitate și responsabilitate. Ea ne spune clar că tot ce facem va deveni tot ceea ce vom deveni mai târziu. Că suntem cumva suma propriilor alegeri și din această cauză, ele trebuiesc să ne aparțină.

Și pentru că Melania a demarat un proiect de mare suflet pentru ea, Texte K Lumea, îi doresc să reușească să îl transforme într-un mare succes, în care să își impregneze semnătura sa emoțională și personală, ca într-un ADN, așa cum spune ea frumos.

Laura Breană

Laura Breană a fost jurnalist 20 de ani, la cotidianul „Monitorul de Vrancea”, unde a obţinut numeroase premii de la Uniunea Jurnaliştilor, pentru reportajele realizate. A fost psiholog la Protecţia Copilului Vrancea, a lucrat într-un Centru de zi pentru copii exploataţi prin muncă şi în risc de abandon şcolar, dar a fost în acelaşi timp voluntar, apoi vicepreşedinte şi preşedinte al Filialei de Cruce Roşie Vrancea. În toată această perioadă a fost şi încă este lector la Fundaţia „Cartea Călătoare” Focşani, care oferă servicii nevăzătorilor din România.

 

Laura Breană este unul din jurnaliştii de mare excepţie, dedicat oamenilor din orice categorie socială. Tot ce a scris ea în 20 de ani la „Monitorul de Vrancea” a fost menit să scoată la lumină poveștile remarcabile ale unor oameni simpli sau extraordinari, frumusețea unor locuri pe care le-a vizitat întâmplător sau special şi trăirile unor vieți la care poate mulţi dintre noi nici nu ne-am fi oprit să le ascultăm, să le remarcăm, să le ajutăm.

Întâlnirea cu miile de oameni şi de situaţii de viaţă – subiecte ale reportajelor sale, au determinat-o pe Laura să devină psiholog, dar şi asistent social. Totul, doar pentru a înţelege mult mai bine mecanismul minţii şi sufletului omenesc şi să poată ajuta şi real, altfel, nu doar prin puterea cuvântului.

Laura Breană a publicat o carte de reportaj jurnalistic, „Vieți de Poveste”, premiată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. A inițiat și derulat campanii umanitare încă de pe vremea când nu exista internet sau Facebook, iar singura ei armă pentru mobilizarea oamenilor era puterea cuvântului scris.

Oamenii care m-au citit au crezut în mine de fiecare dată şi împreună am făcut adevărate miracole: am scos mii de sărmani din necaz, am salvat vieţi, am salvat copii de la incultură, am dăruit iubire şi speranţă, am construit case şi adăposturi, am scos în evidenţă frumuseţea oamenească şi cea a locurilor în care trăim. Iar acesta e cel mai important premiu pe care l-am primit vreodată, şi încă îl mai primesc: încrederea societăţii şi faptul că m-a fixat în memoria ei.

Este, de asemenea, soția unui bărbat răbdător și mama unui copil de care este tare mândră.

Laura BreanăLaura Breană şi fiul său, Bogdan

Cunoscând-o, ascultând-o, văzând-o, nu am cum să nu mă întreb cum a găsit şi găsește o femeie care este mamă, soție, jurnalistă, lector și în același timp angajată la DGASPC, timp pentru voluntariat. Răspunsul nu poate fi altul decât din dragoste pură faţă de profesia şi oamenii din jurul său. Din respect faţă de societate şi implicarea sinceră în tot ceea ce necesită prezenţa sa acolo.

Laura Breană consideră că nimic din ce i s-a întâmplat în viaţă nu a fost întâmplător! Totul i-a folosit mai târziu, şi totul, în slujba oamenilor! „Şi am să-ţi povestesc cum!” mi-a spus Laura zâmbind luminos şi exuberant.

 

Totul, datorită mamei

Laura a crescut alături de o „mamă-erou”. A înconjurat-o cu o dragoste nemărginită, i-a sădit și cultivat dragostea pentru lectură, citindu-i zilnic, „de nu mi-a trecut niciodată”.

Din credința mamei că trebuie să deprindă grația mișcării, Laura a făcut balet timp de patru ani. O experiență din care a învățat respectul și bunul simț, generozitatea, puterea vindecătoare a artei. 

Mai târziu, a învățat să cânte la chitară, câștigând chiar câteva premii. I-a plăcut de asemenea teatrul și poezia, dezvoltându-și astfel dicția, intonația, măsura gesticii și a exprimării. Și-ar fi dorit să facă o meserie din actorie, dar nu a fost să fie. 

În schimb, tot ce a studiat în acea perioadă, avea să aplice Laura mai târziu, la Fundația „Cartea Călătoare” din Focșani unde este lector din 2007.

 

Experiența „Laminorul” și lecțiile învățate de Laura Breană

În viaţa Laurei, totul s-a întâmplat pe neaşteptate. Primul loc de muncă a fost la fabrica „Laminorul”, imediat după terminarea liceului „Unirea”, de unde a ieşit cu o calificare de electromecanic auto(!) şi un carnet de şofer profesionist (B şi C). A mai ieşit şi cu o mare dragoste pentru scris şi literatură, şi le poartă adâncă recunoştinţă profesorilor săi de limba şi literatura română, Marieta Tudorache, Enache Mândrescu și Petrache Dima.

La 18 ani, o fată excesiv de sensibilă și timidă intra pe poarta proaspăt deschisei fabrici din Focșani, pe postul de veghetor cantaragiu. Făcea ture de 12 cu 24, scria datele de pe vagoanele încărcate cu marfă și le ducea la Gara Focșani. Laura Breană rememorează:

Nu existau autobuze, gara era în partea cealaltă a oraşului şi trebuia să mă duc pe câmp, noaptea, pe linia ferată, cu frica în sân şi lătrată de toţi câinii, iar de întors mă întorceam tot aşa (aşa am înţeles, mai târziu, pe deplin, spaima copiilor fugiţi sau alungaţi de acasă şi nevoiţi să trăiască pe străzi). Atunci când putea, mama venea cu mine să mă însoţească (ziua mergea la serviciul ei iar noaptea, la al meu). Îmi amintesc că noaptea, când nu aveam de mers la gară, îmi cădeau ochii de somn. Ghereta ce reprezenta locul meu de muncă era într-o hală imensă în care era atât de frig încât chiar şi îmbrăcată cu salopetă matlasată şi cu şuba pe mine, tot îmi clănţăneau dinţii. Aş fi dat orice să pot dormi un pic şi, pentru că nu aveam unde să pun capul jos, îmi întindeam pe cimentul gol cât mai multe cartoane şi mă cuibăream acolo, dârdâind şi rugându-mă să se facă mai repede dimineaţa (aşa am înţeles pe deplin, mai târziu, suferinţa şi umilinţa oamenilor străzii şi a copiilor care supravieţuiesc prin canale). Am încetat să mai lucrez în ture de noapte după ce şeful meu de atunci a avut asupra mea o tentativă nereuşită de viol. L-am lovit cu pumnul atât de tare încât a doua zi, când a fost chemat la explicaţii de către conducere, avea o vânătaie de toată frumuseţea. Iar eu, trecând prin această întâmplare am înţeles pe deplin, mai târziu, sentimentul de furie, neputinţă, umilinţă, revoltă, al femeilor abuzate, despre care am scris în cei 20 de ani de jurnalism.

A fost trecută apoi pe un post de electrician şi după aceea, pe unul de desenator tehnic, acesta din urmă aducându-i noi abilităţi. Iar apoi a avut loc marea disponibilizare, pentru ea anul de şomaj fiind o adevărată nenorocire.

Vizatul lunar al carnetului de şomer, sentimentul inutilităţii devenise atât de pregnant încât începuse să aibă depresie, şi devenise complet asocială! (Astfel a înţeles, mai târziu, persoanele depresive, cele care se confruntau cu sentimentele şi neajunsurile aduse de şomaj, de lipsa unui loc de muncă).

 

Jurnalismul a fost și a rămas marea sa dragoste

În tot acest context, Laura Breană aflase că un domn care lucrase şi el la Laminorul, şi-a deschis un ziar. Luându-şi inima-n dinţi s-a dus la el, să îl întrebe dacă nu are nevoie de un salariat la sectorul ,,distribuţie presă”.

Redactor şef era un fost coleg de liceu, mai mare decât ea, pe care nu-l mai ţinea minte, însă el o cunoştea şi ştia ce poate să scrie. Astfel că, a băgat-o direct în redacţie, spunând convins că ea nu are ce să caute la distribuţie. Apoi a urmat şcoala de presă vreo trei luni, unde au început mulţi dar au rămas doar vreo trei în presa scrisă.

Astfel a început periplul său în jurnalism. Dintre toate genurile, Laura Breană a scris reportaje cu cea mai mare pasiune.

Am scris cu sufletul, am trăit dramele sau bucuriile fiecăruia dintre personajele mele, am încercat să fac publice nu doar poveştile, ci şi emoţiile lor, le-am respectat adevărurile, le-am transformat în cuvinte nevoile, durerile, sentimentele, realităţile şi le-am adus pe toate, în poveşti de viaţă adevărate, în atenţia celorlalţi oameni, în atenţia – uneori atât de indiferentă –  a societăţii. Am suferit şi m-am bucurat odată cu personajele mele, oameni tineri sau în vârstă, copii sau adulţi, unii cutremurător de săraci, alţii devastaţi de boli, alţii lipsiţi de speranţă, alţii – oameni care au creat lucruri uimitoare. În 20 de ani de jurnalism am întâlnit mii de oameni, fiecare cu povestea lui, fiecare cu durerea sau bucuria lui, fiecare cu educaţia, cu modul lui de viaţă, cu capacitatea lui de înţelegere, dar oameni! Oameni care la momentul acela, aveau nevoie de ceva, de cineva, sau poate pur şi simplu aveau nevoie de un alt om căruia să-i povestească! Şi eu am ales să fiu acolo! Laura Breană de la Monitorul de Vrancea! Şi acum, când mă prezint, tot aşa îmi vine să spun, de la Monitorul de Vrancea!

Laura Breană

Alături de Maia Morgenstern

 

O viață într-un carusel de emoții

Am întrebat-o pe Laura ce a marcat-o cel mai mult, iar ea mi-a spus că aproape toată activitatea ei a fost un fel de rană deschisă cu oameni pentru care s-a dedicat în totalitate. Niciodată nu a fost doar pe jumătate undeva.

Îşi aminteşte ziua în care, în Leagănul de copii din Focşani, de pe atunci, au fost aduşi copiii instituţionalizaţi de la Siret. Se dădeau cu capuşoarele de podea, de pereţi, se ascundeau sub covor, se zgâriau, se loveau, unii dintre ei fiind legaţi în cămăşi de forţă. Ce a impresionat-o a fost ziua în care copiii din leagăn au fost scoşi pentru prima dată afară, dincolo de gardul instituţiei, la plimbare, încolonaţi,  iar ei s-au lipit de gard, înspăimântaţi, pentru că nu mai văzuseră în viaţa lor lumea din exterior.

Şi-o aminteşte pe Loredana, o fetiţă de vreo 10 ani, bolnavă de SIDA, care în ultimele luni de viaţă a ajuns lângă mama ei. Stătea în ghetoul din Bahne şi, pentru că o cunoştea din Leagăn, s-a dus să o vadă pentru un ultim rămas bun.

Nu va uita niciodată agonia bunicii dintr-o casă din Garoafa, pusă să zacă de către întreţinători într-o magazie, în care ea putrezea de vie. Sau pe omul din mijlocul pădurii din Vintileasca, omul fără picioare care s-a târât ani în şir fără ca nimeni să-i dea vreun ajutor.

Nu va uita copiii dintr-un cătun al Vrancei, nevoiţi să meargă pe jos kilometri întregi, ca să ajungă la şcoală, şi nici urletul lupilor cu care se întâlneau iarna.

Au fost însă şi întâmplări minunate despre care Laura a scris cu aceeaşi pasiune! Despre poarta nemaivăzut sculptată de domnul Şerban Nişcoveanu, despre talentele unice ale unor vrânceni, despre personalităţi remarcabile ale judeţului.

A scris despre apele miraculos tămăduitoare de la Vizantea, despre peisajele de basm ale Vrancei, despre misterele ei… A scris despre copii excepţionali, şi în această categorie se înscrie Darius, copilul sclipitor de inteligent care scria ţinând pixul cu gura, pentru că era paralizat de la gât în jos… Era dus zilnic la şcoală de tatăl lui, care stătea cu el în bancă… la rândul lui un erou.

Nu îl va uita pe bărbatul pustnic care, din pensia lui, a ridicat miraculos o biserică şi chilii în mijlocul unei păduri din Vrancea. Pe copiii rămaşi sub cerul liber după ce le-a ars casa, părinţii disperaţi că n-au banii necesari salvării vieţii puilor lor, bunici fără speranţă, copii din Modruzeni care mâncau fiertură de oase de la fosta Fabrică de clei de acolo şi care beau apă din aceeaşi strachină cu câinii.

 

Capacitatea de a trezi conștiința în oameni

A scris așadar despre tot felul de oameni şi situaţii, cu dragoste şi credinţă, astfel încât mesajul ei să ajungă acolo unde trebuie: la inima cititorilor. Şi de fiecare dată, a ajuns, iar misiunea ei merge mai departe!

Lumea chiar confunda jurnalismul său cu activitatea unui ONG. Inclusiv Laura se confunda deseori cu un ONG, muncind până la epuizare în campaniile umanitare care trebuiau duse la capăt. A primit chiar critici că nu face mai mult…

Dacă mă bucur pentru ceva, este faptul că în felul meu, prin munca mea, prin dăruirea mea, fără falsă modestie, am trezit conştiinţe! Să lucrezi la un cotidian nu e deloc simplu. Să te duci în fiecare zi la serviciu, şi de cele mai multe ori să ştii că trebuie să găseşti un subiect, să te duci să îl documentezi la faţa locului, să îl treci prin filtrul tău, prin trupul tău, prin mintea ta, prin sufletul tău, aşa cum se întâmplă la un reportaj, să îl scrii aşa încât să atragă atenţia şi să mai ai şi rezultate. Asta în fiecare zi, an după an, 20 de ani. Asta nu o poţi face decât cu pasiune, şi cu mare, mare dragoste de oameni. Aşa cum sunt ei, diverşi! Iar pe mine m-a fascinat mereu diversitatea lumii!

Cât despre Crucea Roşie Vrancea, Laura ne spune că a crescut ca jurnalist, alături de partea modernă a acestei organizaţii unde aşa cum era firesc, nu putea decât să se contopească, în numele aceleiaşi cauze: umanitate!

 

Laura Breană şi călătoria sa în lumea celor nevăzători, cu ajutorul cărţilor Daisy

În 2007, Laura Breană se ducea, în calitate de reporter, la Fundația „Cartea Călătoare” din Focșani. Atunci, fundația deschidea studioul lor de înregistrări, în sediul Bibliotecii pentru copii din Focșani. Demaraseră proiectul de producție de carte în format Daisy pentru nevăzători, iar Laura a fost pe loc atrasă, „ca fluturele de lampă”.

A început să își petreacă tot timpul liber în acel studio, înregistrând cărți de toate felurile: beletristică pentru copii și adulți, manuale școlare, apoi, accesibilizând filme pentru nevăzători. 

Filmele accesibilizate de noi au fost prezentate la ediţiile Festivalului Internaţional de Film Transilvania şi de asemenea, Fundaţia Cartea Călătoare a organizat primul Festival Naţional de Film pentru Nevăzători din România.

Accesibilizarea filmelor înseamnă ca între replicile actorilor, sunt descrise decorul, gesturile, mimica, stările. Aceste lucruri se înregistrează la studio, se procesează iar în sala de cinematograf, nevăzătorul se poate „uita” la film, prin căşti, unde va auzi descrierea, simultan cu proiectarea filmului pe marele ecran. Sunetul filmului se aude din sală, iar descrierea audio, în căşti, fără să deranjeze pe nimeni. Astfel, nevăzătorul poate avea acces la fel ca oricare dintre noi, în sala de cinema, pentru vizionarea filmelor.

Cărţi în format Daisy: Cartea se citeşte şi se înregistrează în studioul de înregistrări, de către lector. Tot lectorul o corectează apoi, scoţând bâlbele, corectând pronunţiile greşite etc. Apoi, înregistrarea ajunge la următoarea tură de corecţii, în care se scot chiar şi sunetele imperceptibile de către o ureche neantrenată, precum şi respiraţiile, aşa încât lectura să rămână perfect curată. Apoi, înregistrarea se converteşte în formatul Daisy, format adus şi implementat în România de Fundaţia „Cartea Călătoare”. Acest format permite nevăzătorului să citească cartea, pe un player special, la fel ca un văzător: poate citi coperta spate, prefaţa, poate pune semn de carte, poate sări de la un capitol la altul, poate citi notele de subsol, poate sublinia un pasaj, poate reveni la o anumită pagină.

Laura Breană, alături de copiii nevăzători

 

Laura Breană la DGASPC Vrancea

În urma unui concurs de împrejurări, în urmă cu doi ani, Laura Breană a fost pusă şef de centru la Module Familiale Panciu, structură din cadrul DGASPC Vrancea. A început munca acolo cu un soi de teamă însă şi cu credinţa că va reuşi!
Au fost doi ani de luptă efectivă cu revoltele adolescenţilor instituţionalizaţi, cu furiile lor, cu temerile şi spaimele lor interioare, toate acestea determinând să manifeste tot felul de comportamente nedorite.

Mi-am dat seama că dacă nu mă dedic întru totul lor, nu voi reuşi, aşa că mi-am luat rămas bun de la ziar, ca să pot construi încrederea în sufletele lor, să pot construi, alături de echipa de educatori, caractere. Am aflat acolo, pe viu, cât de mult doare abandonul, cum sfâşie sufletul unor copii promisiunile neonorate ale parinţilor, cât de mult doare amăgirea, aşteptarea vizitei promisă de vreo mamă care nu mai vine. Chiar dacă au crescut în instituţii, copiii din sistemul de Protecţia Copilului îşi doresc şi îşi aşteaptă părinţii întreaga viaţă! Iar oamenii care lucrează cu ei sunt adevăraţi eroi, şi asta ţi-o spun cu mâna pe inimă!

Deşi a scris două decenii despre copii şi despre Protecţia Copilului, până când nu a ajuns efectiv în mijlocul lor, nu a ştiut cât de dificil, dar şi cât de frumos este, chiar dacă asta înseamnă o luptă dată în fiecare zi!

Tocmai de aceea, Laura le este recunoscătoare doamnelor ce fac parte din personalul M.F. Panciu, precum şi colegilor de la Serviciul Rezidenţial al DGASPC Vrancea. Toți i-au oferit răbdare, sprijin, puțin din experiența lor din această structură. Sunt cu toții oameni demni de toată admirația, pentru modul în care se dedică copiilor instituţionalizaţi şi luptă până la epuizare pentru binele acestora.

 

Să dăruiești, fără să ceri nimic în schimb…

Pasiunile Laurei sunt aceleaşi cu munca şi activităţile ei. A făcut totul cu multă pasiune şi credinţă, indiferent că a fost jurnalist, că a inregistrat cărţi sau a accesibilizat filme pentru nevăzători, că a fost psiholog pentru copii sărmani. 

Îmi place să fiu lângă oameni şi când se bucură, şi când plâng, şi când sunt răvăşiţi de evenimente cărora nu le pot face singuri faţă, şi când sunt copleşiţi de singurătate, de deznădeje sau de entuziasm! Şi cred că a fi alături este mai important decât a da sfaturi, pentru că oricum, fiecare îşi urmează traseul pe care şi-l doreşte sau care îi este scris… Şi de la toţi oamenii întâlniţi în existenţa mea, de la cei mai săraci şi mai lipsiţi de educaţie şi până la cei cu avere şi studii înalte, la rândul meu am avut ceva de învăţat. Şi uite că mi-a venit în minte şi moto-ul meu! Să dăruieşti, fără să ceri nimic în schimb!

Laura Breană

 

Cuvânt de încheiere

Când eram doar un tânăr jurnalist vrâncean, Laura a fost mereu asemeni unui far pentru mine. Un far de lumină care avea capacitatea să ne aducă mereu în faţa realităţilor, în faţa faptelor bune, în faţa repsonsabilităţii şi responsabilizării, a bunului simţ, a eticii profesionale.

Dacă unii jurnalişti aleg să scrie diverse rubrici, departe de social sau umanitar, unii alegem să fim acolo. Trup şi suflet. Alegem să ne lăsăm cumva sfâşiaţi de ceea ce descoperim deoarece numai aşa avem şansa de a putea vorbi oamenilor despre acea lume sau de a vindeca. De a fi acolo altfel, nu doar ca jurnalişti. Aşa şi Laura Breană. Pentru ea, cazurile sociale, voluntariatul, umanitarul au devenit o stare de a fi.

Eu nu am avut mentori, dar ea a fost mereu mai mult decât atât pentru mine. A fost omul care fără să vrea sau să ştie, m-a purtat pe toate cărările nestrăbătute ale jurnalismului şi m-a învăţat să păzesc adevărul, moralitatea şi umanitatea.

Dacă m-ar întreba cineva cine vreau eu să cresc dacă voi creşte mare, fără nici cea mai mică ezitare aş răspunde: Laura Breană!

Doru Atomei Dark Bombastic Evening

Avem cu toții câțiva oameni care ne-au influențat la un moment dat direcția în viață. Indiferent dacă le spunem mentori sau doar prieteni, unii nu află niciodată că au avut acest rol. Azi a venit momentul să scriu despre un om care, prin ce a făcut el, să devină un model pentru mine. Numele lui este Doru Atomei, omul din spatele fanzin-ului Kogaionon, al publicației MUZAHOLIC, al HASH Bar, al evenimentelor DonisArt, Dark Bombastic Evening, KruNatura, KrunaVod și al multor alte lucruri faine.

 

Acest articol s-a lăsat mult așteptat. Pe Doru mi-l doream prezent în Elita României încă de la primele mele articole în această publicație. Am fost însă refuzat prietenește de către el, deși ne știm personal de aproape 20 de ani.

Motivul era unul simplu: nu-i place să fie în lumina reflectoarelor. Până la urmă, a acceptat și îi mulțumesc pentru încrederea acordată.

 

Doru Atomei, omul în căutarea originalității și valorii

Cătălin Doru Atomei s-a născut pe 11 decembrie 1970 în Suceava. A fost pasionat toată viața de fenomenul Underground, pe care l-a susținut necondiționat, sub toate formele posibile.

În perioada 1991-2001 a realizat emisiunea Antofagasta la Radio Top 91 Suceava, iar în perioada 1995-2008 a realizat varianta tipărită a fanzinului Kogaionon. În 2008 a început seria Serilor Speciale DonisArt, iar în 2009 a avut loc prima ediție Dark Bombastic Evening.

Tot ce a făcut până acum Doru, a purtat amprenta ineditului și a originalității. Alcest, Lantlos, Clouds, Wallachia, DordeDuh sunt trupe care inițial erau doar de studio, pe care Doru a reușit să le convingă să aibă prima lor apariție live pe o scenă, iar asta să se întâmple la evenimentele sale organizate în România.

Alte trupe au fost convinse să aibă în România seria unor spectacole inedite și limitate. Trupele invitate de Doru trebuie să nu mai fi cântat niciodată în România, dar și să vină mereu cu ceva nou și valoros pentru a urca pe scena unui eveniment creat de către el.

Îi e greu să facă o clasificare a preferințelor muzicale, dar din lista sa de albume de suflet, știu că nu lipsesc Bathory  – ”Twilight of the gods”, Monumentum – ”In Absentia Cristi”, Sadness – ”Ames de Marbre”, plus cele semnate Dead Can Dance, Devil Doll, Canaan, This Empty Flow, …In The Woods, Ved Buens Ende, Elend, Burzum, Tristitia, Sopor Aeternus, Death, Atheist, Cynic, Arcana, Emyrium, Ataraxia, Beherit, Enchantment, Lacrimosa, Paradise Lost, Candlemass, Gehenna, iar lista ar putea continua pe câteva pagini.

În ceea ce privește scriitorii preferați, din listă nu lipsesc Balzac, Eliade, Cioran, Paler, Hemingway.

 

Doru Atomei

Evenimentele create de Doru Atomei

Kogaionon, fanzinul Underground cu impact internațional

În 1995, Doru pune bazele primului fanzin românesc scris în limba engleză și dedicat fenomenului Underground. În paginile sale și-au găsit locul doar trupe care nu făceau parte din mainstream și care inovau muzica Metal.

Astfel, aici au apărut încă de pe vremea când puțini intuiau celebritatea care a urmat după ani de zile, trupe precum Opeth, Ulver, Arcturus, Orphaned Land și foarte multe altele.

Fanzinul Kogaionon s-a bucurat de un succes incomparabil mai mare în străinătate, unde exista o educație formată pentru Underground. Ultima ediție tipărită a Kogaionon-ului a apărut în 2008, după care publicația a trecut la varianta online. Din lipsă de timp, Doru a pus un timp pe pauză pe acest proiect.

În prezent, Lus (Lucian Olteanu, prietenul care se ocupă de ani buni de imaginea proiectelor lui Doru), lucrează la o nouă versiune vizuală a Kogaionon-ului, ceea ce înseamnă că vom avea în curând materiale noi de citit.

 

Serile Speciale DonisArt

În anul 2008 a pus bazele DonisArt prin care a conceput o serie de evenimente muzicale complet atipice pentru publicul român. Visător și idealist, sub acest brand, Doru Atomei a adus doar formații puțin cunoscute publicului larg.

Acestea nu doar că nu mai cântaseră niciodată în România, dar aveau o muzică inovatoare, greu de încadrat într-un șablon stilistic. În plus, Doru a pus mare preț și pe valoarea umană a muzicienilor invitați, nu doar prestația muzicală, așa că cei invitați se dovedeau a fi, întâi de toate, oameni faini, și abia pe urmă muzicieni extraordinari.

Primele evenimente de acest fel le-a creat la Sala Reduta din Brașov, într-un cadru atipic pentru pasionații de muzică Underground. A ales Brașovul pentru că dorea să arate că se pot realiza evenimente faine și în afara capitalei, iar muzicienii invitați să descopere o parte din frumusețile țării noastre, nu doar să bifeze în agendă realizarea unui concert.

Seria Serilor Speciale DonisArt a ajuns, în timp, și în Cluj, Timișoara, Suceava și București.

 

Dark Bombastic Evening, fenomenul muzical care aduce fani din întreaga lume

Dark Bombastic Evening a fost realizat doi ani la rând în București. De la a treia ediție, s-a mutat în Cetatea din Alba Iulia (excepție ediția a VIII-a, ce a avut loc la Dorobanți, lângă Curtici-Arad).

DBE este un eveniment unic ce reușește să aducă la fiecare ediție spectatori din vreo 50 de țări de pe aproape toate continentele. Oameni care descoperă nu doar trupele invitate să urce pe scenă, ci și o parte din frumoasele locuri ale țării.

Să ai în România un eveniment care aduce oameni din toate colțurile lumii, doar pentru că line-up-ul sună atractiv și tentant… Iată o dovadă a importanței la nivel internațional, pe respectiva nișă.

DBE este o formă de exprimare artistică underground, pornită în urmă cu zece ani și care acum stă în incubator. Nu-mi place să repet ceea ce fac, deși, în cele mai multe cazuri, aceasta poate fi soluția spre succes. Când ritualul devine tradiție, chiar o frumoasă tradiție, riscul de a fi perceput, confundat sau comparat devine certitudine și de aici începe paradigma mea: să continui sau să las așa. Trecutul este important, însă nu este suficient pentru a duce mai departe mesajul. Cine simte și este interesat să afle, site-ul poate răspunde ușor la orice fel de întrebare.

Personal, pot spune că nu am parte de atâta civilizație într-un an în România, de câtă am în 3 zile de DBE. Practic, pe perioada evenimentului mă simt în cu totul altă lume, deși sunt între zidurile cetății din Alba Iulia.

O importantă parte din cei care vin la Dark Bombastic Evening sunt străini, iar românii prezenți fac parte din acel segment care știe să respecte omul de lângă ei. DBE este o reușită a bunul simț, dincolo de satisfacția dată de concertele pe care le susțin trupele (în jur de 20) care urcă pe scenă.

Doru Atomei

Festivalul muzical care face lobby pentru civilizație și bun simț

Deloc întâmplător, impresiile celor prezenți la DBE au fost întotdeauna pozitive. O parte dintre cei veniți din străinătate la festival nu se mulțumeau cu experiența muzicală, ci își făceau timp pentru a descoperi și frumusețile României.

Nu știm câte campanii în care s-au folosit milioane de euro din bugetul statului au avut asemenea efect precum un eveniment făcut din suflet, fără bani de la stat sau de la sponsori, cum e Dark Bombastic Evening.

Underground-ul ține de pasiune, de simțire, de necondiționare. Când cifrele încep să pună stăpânire, atunci se trece într-o zonă gri, din care nu rămân decât 2 variante: profit sau faliment.

La DBE vin foarte mulți oameni valoroși, care excelează în multe domenii de activitate, dar care se regăsesc în conceptul lui Doru de a face lucrurile într-un mod complet diferit de cel mioritic. Din păcate, nu ne punem întrebarea și nu căutăm soluții pentru a afla cum ar putea acești tineri să schimbe lucrurile în țara asta, atât timp cât societatea și mass-media nu prea promovează valorile autentice.

Omul din spatele DBE-ului, care a devenit o frumoasă tradiție, e de părere că societatea o reprezentăm noi, iar mass-media este ghidată de repere financiare. Acolo unde banul devine lege, orice este posibil. Reperele morale, intrinseci devin forme vintage și este doar problemă de timp până când ele vor dispărea.

Poate de asta unii se retrag din cotidian, urmându-și obsesiile, himerele sau viziunile, e de părere Doru, omul care și-a dedicat viața unei pasiuni care nu-i aduce beneficii financiare, dar care-l împlinește spiritual.

Deloc întâmplător, Doru își trăiește viața în conformitate cu citatul: „Urmează simplitatea, este cel mai greu lucru de atins.” (George Sand)

 

Doru Atomei, omul pasionat de excelență

Dincolo de pasiunea sa pentru fenomenul Underground pe care-l sprijină necondiționat de peste 25 de ani, Doru are o carieră profesională îndelungată despre care nu dorește să se vorbească prea mult, dar care poate fi un model al reușitei pentru mulți dintre tinerii de azi.

În firma pentru care lucrează a plecat de la zero, iar după 23 de ani a ajuns acolo unde nu-și închipuia că poate ajunge. Mai precis, în vârful ierarhiei.

Totul se face prin multă muncă, sacrificii diferite și dorința de a fi cel mai bun, lăsându-te dar și căutând provocări zilnice. Se spune că nu există locul 2, dar știm că cel care fuge după topuri, va ajunge să realizeze că nu sunt decât mori de vânt, pentru că viața este multidimensională. Depinde cât de pregătit ești pentru a accepta asta și cât de mult te incită să pășești spre necunoscut.

Doru Atomei

Doru și Ștefan Atomei (foto: Miluță Flueraș)

Criza oamenilor valoroși și mediul economic

Criza oamenilor valoroși a înlocuit criza financiară de acum 10 ani. Am vrut să aflu de la Doru ce consecințe și provocări pot aduce pentru mediul economic din România o nouă criză economică, și cum ar putea ele diminuate.

Doru vede o criză pentru întreaga forță de muncă. Există oameni cu potențial, trebuie însă să fii capabil să le vezi valoarea. Cu siguranță că va fi din ce în ce mai greu, pentru că globalizarea este un proces ireversibil, atât timp cât sistemele rămân aceleași.

Dar a fost ceva asumat și trebuie să avem capacitatea, inspirația și viziunea să tragem în favoarea noastră cât mai mult. Pentru asta este nevoie de lideri și de substanță. Poate că vor veni și aceste vremuri, spune cel ce a creat HASH Bar din Cluj-Napoca și care e asociat al 31 Motor’s Pub Suceava si ARC.

Istoria ne arată că avem cu ce ne lăuda, dacă nu folosim această laudă doar ca formă de manipulare, e de părere Doru Atomei.

 

Antreprenor sau angajat?

Calea unui tânăr spre o carieră de succes se poate crea atât ca antreprenor cât și ca angajat, e de părere Doru. Astfel, Întotdeauna, drumul pe sensul opus este mai liber, tot timpul celălalt ar fi putut face mai mult, tu ai făcut mai mult decât trebuie. Sunt percepții uzitate și e greu de decis cum e mai bine.

Când ești angajat, îți dorești să ai propriul business, să decizi tu, să nu stai la cheremul altora, să nu mai fi stresat inutil. Când ești angajator, faci ce vrei, iei deciziile pe care le dorești, dar ai deja responsabilitatea angajaților tăi, care îți poate crea iar un stres.

Fiecare trebuie să facă cum se simte cel mai confortabil, dar e clar că până nu trece prin propriile-i furci caudine, va rămâne acel vis cu care crede că ar fi dat lovitura. Sau chiar se poate întâmpla, spune Doru. Avem exemple nenumărate în ambele „tabere”.

 

Gânduri finale, fără planuri de viitor

În condițiile în care, în ultimii 29 de ani, educația din țara asta s-a degradat foarte mult pe fondul nepăsării și a promovării nonvalorilor, am vrut să aflu care crede el că sunt cele mai sănătoase metode prin care se poate dezvolta elita României, indiferent de domeniul de excelență.

Doru Atomei Dark Bombastic Evening

Doru Atomei la DBE (Foto: Miluță Flueraș)

Cuvântul „elită” poate suna a extremism, și asta e foarte sensibil în aceste vremuri. Eu urmez 3 piloni: respect, comunicare, încredere. Fiecare din noi are resurse interne fabuloase. Depinde de motivație, conjunctură și crez (nu neapărat din punct de vedere religios). Valorile sunt nuanțabile atunci când radicalizezi și simplifici eronat realitatea. Am ajuns ca toți să facem greșeli repetate, să refuzăm să acceptăm că există și alte puncte de vedere, care, chiar dacă sunt diametral opuse, sunt valoroase. Ne ghidăm pe ură vorbind de frumusețe, aspirăm la mai mult fără a deveni empatici, ne impunem să urmăm maeștri care să ne lumineze calea, deși, întotdeauna vor exista umbre, exact ca în Republica lui Platon.

La final, Doru a lăsat un gând celor care cred că țara asta nu e o cauză pierdută decât dacă noi o declarăm astfel: „Optimismul și hazul de necaz ne-au scos tot timpul din belele, chiar dacă au durat secole. Noroc că viața fiecăruia din noi durează sub un secol.”

Nu știe nimeni dacă și când vom avea o nouă ediție Dark Bombastic Evening sau dacă Doru se va reinventa din nou pentru a ne surprinde cu ceva complet diferit. Știu doar că el a investit mult financiar în proiectele sale, doar pentru mari satisfacții sufletești. Din păcate, astfel de proiecte au nevoie și de bani pentru a fi realizate la nivelul profesionist cu care ne-a obișnuit.

Indiferent de deciziile pe care le va lua în viitor în legătură cu proiectele sale de suflet, Doru Atomei este un om care-și merită pe deplin locul în Elita României pentru tot ce a făcut până în prezent, complet dezinteresat din punct de vedere material, pentru scena Underground din România. Ar mai fi fost multe de spus despre acest om fain, însă voi încheia articolul cu unul dintre citatele după care el și-a modelat viața:

„Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim…” (Octavian Paler)

 

Dark Bombastic Evening

Cristina Andrei
Cristina Andrei se naşte în boemul şi frumosul oraş Oneşti din judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, a fost profesor de limba şi literatura română, până în vara lui 1990 când, în urma unui concurs organizat de Redacţia Cultural, a devenit redactor la TVR.

 

A realizat emisiuni ca „Limba noastră”, „Simposyon” sau „Studioul de literatură”. Mai târziu, s-a implicat în realizarea de emisiuni de fenomenologie şi antropologie religioasă. A fost, pe rând, redactor-şef al Redacţiei de Educaţie-Ştiinţă, editor coordonator al programelor pentru copii şi tineret, producător al seriilor de emisiuni „Via sacra”, „Chip şi asemănare”, „Repere sacre”, „Transcendenţe”, „Sfinţi şi meserii”, „Universul credinţei”.
Cristina Andrei a realizat emisiuni şi filme pentru care a obţinut nominalizări şi premii la concursuri şi festivaluri de film de televiziune. A fost parte a echipelor care au transmis în direct vizita Sanctităţii sale, Sfântul Papa Ioan Paul al ll-lea, sau funeraliile reginei Ana și a regelui Mihai.
A publicat în 2014 romanul „Abonatul nu poate fi contactat”, distins cu premiile de debut ale revistelor Observator cultural şi Accente, iar în 2018, revine în forţă cu volumul de proză scurtă Matriarhat, apărut la Editura Nemira, în colecţia „n’autor”.

 

Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete

“Ca o casă în ruină este înţelepciunea prostului şi ştiinţa nebunului, cuvinte fără rost” (Ecclesiasticul, 21; 20) este ceea ce o ghidează pe Cristina Andrei în viaţă şi în profesia sa.

Aşa cum ea însăşi ne spune, Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete şi încredinţat unui cuplu de oameni cumsecade: un soţ plecat din Bucureşti, după ce a absolvit şcoala de maiştri, în combinatul de cauciuc sintetic de la Oneşti, să producă pentru patrie SBS – stiren butelină stiren – şi o soţie care l-a urmat, visând tot timpul să se întoarcă acasă, în Bucureşti. Unde s-au şi întors cu un copil de şase luni. Cu ea. Restul vieţii și l-a petrecut în Bucureşti.

Copil de asfalt, rareori cu cheia de gât, pentru că mama a stat acasă. Dar, tot printre blocuri m-am jucat. Şi printre cărţi. Tata citea într-una. Acasă, în autobuz, la serviciu, pe stradă. Şi mama citea. Dădeam şpagă la librărie să ne păstreze sub tejghea şi să ne dea cărţi. În vacanţe îmi construiam un decor întreg, un cuib, în care citeam. Ţineam peste tot, la îndemână, carafe cu limonadă (făcută din sare de lămâie, zahăr şi apă de la chiuvetă), farfuriuţe cu ciocolată „Pitic” şi biscuiţi „populari”, pleduri moi sau cearceafuri răcoroase. Ritualul ăsta al lecturii l-am păstrat toată viaţa. Prin adolescenţă am adăugat şi muzica. Apăruse în viaţa mea un pick-up Tesla, pentru care am muncit o lună ca dactilografă, în vacanţa de vară, la Fabrica de Medicamente şi ţin minte şi acum hârâitul acului pe şanţurile subţiri ale ebonitei şi gimnastica pe care o făceam ridicându-mă din fotoliu din douăzeci în douăzeci de minute ca să întorc discurile de pe faţa A, pe faţa B, să le schimb cu altele.

A făcut ca toată lumea şcoală, liceu, apoi doar ca ea însăşi, un an de muncă, pentru că facultatea pe care a vrut s-o urmeze se desfiinţase. Autorităţile comuniste, care-i vânau pe membrii mişcării Meditaţia Transcendentală, socotiseră că Psihologia era o pepinieră periculoasă în care erau crescuţi duşmani ai gândirii materialist-ştiinţifice.

A lucrat ca muncitor necalificat şi a învăţat pe rupte un an. Apoi a intrat printre primii la facultatea de Filologie, secţia română-italiană.

 

Drumul în televiziune, via Roșiori

Am terminat facultatea cu 9.87. „Pe bune”, cum se zice. Fără să fi fost membră de partid, nici în conducerea UASCR, fără pile, fără nimic. Fix pe învăţat. Aşa cum au făcut cei mai mulţi colegi de-ai mei. Am învăţat chiar şi la Filosofia aia impregnată de materialism.

Chiar şi cu această medie mare, a trebuit să se mulțumească cu un post la şcoala generală din satul Roşiori, comuna Moviliţa, judeţul Ialomiţa. Bucureştiul şi celelalte oraşe mari erau considerate închise. La fel ca astăzi, era nevoie de cadre didactice bune în mediul rural.

Vreo 50 de km de capitală. Un traseu aparent rezonabil. Dacă ar fi existat mijloace de transport decente. Dar nu existau. Aşa că am făcut ba autostopul, ba o „cooperativă” cu celelalte profesoare repartizate acolo, (pentru că una avea o Dacie şi contribuiam toate cu bani de benzină). Pe urmă, proprietara a vrut şi bani pentru uzură, pe urmă s-a ales praful de înţelegerea noastră, eu am avut un copil şi m-am mutat „pe linia de tren”, la Dridu. O jumătate de an, până când a venit Revoluţia.”

Când s-a întors la şcoală, după vacanţa de iarnă în care toţi colegii săi îşi obţinuseră transferul în Bucureşti, de pe unde fuseseră aruncaţi la repartizare, a văzut în condica de prezenţă numai litere roşii în dreptul numelui său, „abs.nmt.”- absent nemotivat. Enervarea i-a adus un post rămas neocupat în Bucureşti, în perioada asaltului post-decembrist al profesorilor de provincie, la liceul Petofi Sandor.

Pe urmă, s-a prezentat la un concurs anunţat de redacţia Cultural pentru un post de redactor. Recomandarea a venit de la Mihai Marta, un profesor drag încă din vremea facultăţii, un mentor pe care Cristina Andrei îl iubeşte şi-l respectă fără rest. La vremea aceea, Mihai Marta era colaborator la emisiunea „Limba noastră” realizată la TVR de Micaela Macovei.

O săptămână de probe scrise, orale sau video i-au adus în cele din urmă acest rost care s-a dovedit a fi fost cel mai potrivit pentru ea. Uitându-se în urmă, Cristina Andrei își dă seama că a făcut cam tot ce se poate face în Departamentul editorial al unei televiziuni. 

Îşi aminteşte cu drag perioadele în care a face un documentar însemna să nu ratezi nicio etapă de producţie, începând cu prospecţia şi să nu faci rabat de la nici o condiţie de realizare, cum ar fi o echipă redusă la minimum – operator (care să fie şi sunetist şi maistru de lumini şi şofer) şi redactor (care să fie şi scenarist şi regizor şi ilustrator muzical). 

 

Privilegiată să dea mâna cu Sfântul Părinte

Un loc special îl ocupă în sufletul său, desigur, săptămâna în care a fost trimisul special al TVR la Vatican. Alături de Mihai Rădulescu, binecunoscutul jurnalist de la Ştirile TVR şi de un coleg minunat, operatorul Mihai Covrig, Cristina Andrei a relatat vizita PF Teoctist în Cetatea sfântă, la invitaţia SS Papa Ioan Paul al ll-lea.

Ne povestește însă altceva, un moment emoționant, pe care nu l-a mai relatat până acum. Este vorba de prima sa întâlnire cu Ioan Paul al II-lea, când a avut șansa să dea mâna cu Sfântul Părinte.

Împreună cu o colegă operator, Ligia Cortan, Cristina Andrei însoțea la Roma o delegaţie de elevi de la Seminarul Teologic şi o alta de la Liceul de artă Nicolae Tonitza din Bucureşti. Era vorba despre o expoziţie de pictură realizată de aceştia din urmă, în deschiderea căreia se manifestau artistic cei de la Seminar.

La un moment dat, au fost întrerupți din obișnuitele filmări și trimiși în Piaţa San Pietro pentru că urma să aibă loc o audienţă generală, urmată de o alta particulară. Nu ştiau ce înseamnă asta, ştiau doar că trebuiau să consemneze momentul.

Ajunşi în Piaţă, au văzut o mare de oameni despărţiţi de cordoane, grupaţi după o culoare anume a ecusonului. Cei cu ecusoane portocalii, constataseră ei, aveau acces în sectoare ceva mai apropiate de esplanada pe care se afla Sfântul Părinte.

Colega Cristinei, de confesiune catolică, îşi dorea din tot sufletul să se apropie de Papă. Aşa că a făcut un schimb de ecuson cu un credincios purtător al cartonaşului portocaliu, şi-a pus camera în braţe şi a plecat cu grupul respectiv. Numai că, după vreo 20 de metri, au fost opriţi şi li s-a fixat locul într-un perimetru limitat de un cordon care s-a închis în urma lor…

Un om de ordine, cu totul inflexibil, a rămas de veghe acolo, nepermiţând nimănui să mai intre sau să mai iasă din pătrăţelul acela.

În vremea asta, a apărut un fel de ghid care ne-a luat pe cei veniţi din România şi, printr-un culoar pe care abia atunci l-am văzut formându-se, ne-a condus spre esplanadă unde ne-au înşirat pe două rânduri, orientaţi spre Piaţă, iar Sfântul Părinte şi-a făcut apariţia şi a dat mâna cu fiecare dintre noi, elevi, profesori, preoţi şi jurnalişti, oferindu-ne fiecăruia câte un rozariu mic, alcătuit din mărgeluţe de un verde palid, încheiat cu o iconiţă argintie a Maicii Domnului şi cu o cruce delicată. A fost unul din momentele cele mai dragi din meseria mea.

 

Alături de Cristina Andrei, în lumea cărţilor şi gândurilor sale

„Abonatul nu poate fi contactat” a fost o surpriză. Pentru mine şi pentru profesioniştii cărţii, cititori şi critici. Nu că ar fi vreo capodoperă. Ci pentru că a apărut de nicăieri, că nu îl anunţa nimic şi pentru că autorul era un outsider. Nu-mi făcusem simţită prezenţa niciodată, în nici un fel în lumea literară. Cartea a avut parte de o primire generoasă din partea tuturor şi acest interviu este încă un prilej să le mulţumesc. Celor care au nominalizat-o şi au premiat-o, celor care au citit-o, au avut cuvinte bune despre ea şi au aşteptat-o cu răbdare pe următoare. Am obţinut, datorită Abonatului premiul pentru debut al revistei Observator cultural, al revistei Accente şi am fost finalistă în competiţia Festival du Premier Roman de Chambéry.

Cristina Andrei

Abonatul nu poate fi contactat” de Cristina Andrei. Foto credit: nemira.ro

Mesajul unei cărţi nu trebuie explicat de autor în afară de ceea ce poate lămuri cartea însăşi, ne spune Cristina. Dacă el există, dacă este coerent, dacă exprimă un adevăr la care pot adera cititorii săi, atunci mesajul este lesne descifrat de către cititor.

Este o imensă greşeală să încerci să explici o carte pe care ai scris-o. Dacă ea este scrisă bine, dacă trimiterile către livresc, spre viaţa însăşi sunt suficient de clare, fără a fi didactice, atunci mesajul transpare şi spune fiecărui lector ceea ce are nevoie să afle.

Cu toate acestea, ne dă totuși un indiciu. „Abonatul” vorbeşte despre lipsa de comunicare reală, profundă, autentică. Despre însingurare. Despre zeci de voci care se întretaie spre a spune ceva ce toată lumea aude, dar nu ascultă.

Mai târziu, în aprilie 2018, apare „Matriarhat”, o carte cu mesaje puternice. Vine din mijlocul unor realităţi tulburătoare cu care se confruntă societatea feminină de ieri şi de azi, aş spune eu.

Este un şir de povestiri tulburătoare despre femei cu „destine frânte, supuse violenţelor de tot felul, frustrărilor, insatisfacţiilor, degradării fizice şi morale, în egală măsură puternice şi răzbătătoare şi victorioase, până la un punct.”

Cristina Andrei este, iată, nu doar un jurnalist şi redactor care oricând poate reprezenta un reper de moralitate, profesionalism şi unicitate. Este un scriitor capabil să disece tot ce înseamnă viaţă şi societate. O disecţie fină care pune degetul pe rană, dar în acelaşi timp vindecă acolo unde atinge.

 

Cristina Andrei şi ale sale filmele documentare despre descoperirea victimelor comunismului

Puţini sunt cei care ştiu faptul că a realizat filme documentare despre descoperirea victimelor comunismului, profitând cumva de anul în care nu a lucrat la TVR.

Proiectul a luat viaţă deoarece soţul său, istoricul Marius Oprea, a iniţiat-o în acest domeniu de cercetare. Marius Oprea a creat şi a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi a deschis cu consecvenţă drumul spre un nou tip de arheologie, aceea recentă. Cristina l-a însoţit pe el şi echipa pe care o coordona în periegheze, la prospecţii şi săpături propriu-zise.

Cristina Andrei

Cu o cameră de filmat împrumutată şi cu un soft de montaj destul de primitiv, a produs câteva filme, nu foarte lungi, la Târgu Ocna, Aiud, la Sângeorz Băi sau pe Muntele Mare. În cele din urmă, au fost difuzate pe postul naţional, iar subiectul principal a fost reprezentat de suferinţele celor vânaţi de Securitate cu sălbăticie şi ucişi fără scrupule cu cruzime neînchipuită.

Aşa ceva n-are cum să te lase indiferent. Nici faţă de ceea ce s-a întâmplat, nici de ceea ce se poate oricând repeta. Mă întrebaţi cum m-a marcat? M-a făcut extrem de vigilentă, de atentă, de reactivă. De aceea nu prea lipsesc de la proteste atunci când cred că puterea, oricare ar fi ea, derapează şi trebuie amendată.

Ceea ce trebuie cu toţii să ne amintim, dincolo de orice clieşee, este faptul că această formă de guvernământ s-a născut pe moarte, a creat moarte şi teroare, iar mai grav este faptul că a dat naştere unor monştri ideologici care ne urmăresc şi astăzi.

Personal, cred că am avea nevoie de ore de clasă, de pedagogie specială a memoriei colective a trecutului comunist. Societatea trebuie să înveţe să nu repete ororile trecutului, iar asta nu se poate decât prin conştientizare şi prezentarea unor realităţi mai puţin sau mai mult cunoscute.

 

Mentori și lecții de viață

Cu sensibilitatea şi seninătatea caracteristică, doamna Cristina Andrei îmi arată firesc că îşi trage energia de acolo de unde ne-o tragem şi ne-o regăsim cu toţii. Numai că unii ştim şi alţii nu-şi dau seama încă. De la Dumnezeu. 

Cristina Andrei s-a bucurat mereu de dragostea şi bunul simţ al părinţilor săi. De bunătatea şi învăţătura oferite de profesorii săi, d-na Bancu, d-na Rodinciuc, profesorul Marta, „dascălul meu în ale televiziunii” sau d-na Micaela Macovei. De colegii săi alături de care a descoperit frumuseţea meseriei de care nu s-a plictisit de mai bine de 25 de ani.

Dincolo de toţi, Marele Maestru este fiul meu, Sever. El m-a învăţat să practic cea mai desăvârşită meserie de pe lumea asta, aceea de mamă. Lucru pentru care îi sunt recunoscătoare. El a avut cel mai mult să-mi ierte şi el m-a învăţat dragostea necondiţionată. El, cu răbdarea lui nerăbdătoare de copil, m-a susţinut mereu. Mi-a îngăduit şi înţeles absenţele. Când împlinea 14 ani, pe 13 octombrie 2002, în loc să-i urez „La mulţi ani!” şi să-l iau în braţe, relatam din mânăstirea ursulinelor despre vizita la Vatican a delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române. Ei, asta nu se uită. Iar generozitatea copiilor nu poate fi întrecută de nici un adult niciodată.

Cristina Andrei și fiul său, Sever

Ca lecţie de viaţă, Cristina a învăţat să iubească, să ierte şi să înţeleagă aşa cum o fac pruncii. Cu bunătate, cu nevinovăţie, cu generozitate. Lecţia sa de viaţă a venit de la fiul său, aşa cum tocmai a spus.

Altfel, lecţii primesc în fiecare zi. Ochi să am să văd şi urechi să am să ascult, minte să înţeleg şi inimă să le adâncesc. Dar, dacă e să fie una mai importantă şi mai adecvată în vremurile astea (nu că în altele n-ar fi fost potrivită sau de folos), ea vine din gura lui Pavel. A Apostolului Pavel. Chiar dacă era adresată Filipenilor, e numai bună şi pentru noi: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi”. (Filipeni, 2: 2). Singurul îndreptar de viaţă este cel oferit de Hristos. Îl găsim în referatele evanghelice sau în faptele şi epistolele apostolilor. În rest, bunicii, părinţii, profesorii, duhovnicii, copiii. Ei sunt îndreptarele, ghizii noştri. Şi mintea şi inima noastră. Aş spune oricui să-şi urmeze inima, dacă mintea lui este mobilată cu ceea ce trebuie. În cazul ăsta, inima nu poate greşi.

 

Să nu te trădezi niciodată pe tine însuți!

Am întrebat-o cum unii dintre noi reuşim, iar alţii nu, iar Cristina a răspuns că toţi reuşim dacă ne fixăm ţintele corecte. Dacă nu ne lăsăm înşelaţi de duhul lumii.

Ce înseamnă să reuşeşti? Să ai bani? Să apari la televizor? Să postezi pe internet fotografii cu nu ştiu ce ultim model de maşină, cu o vilă opulentă, cu vacanţe luxoase, cu haine de firmă? Asta înseamnă a reuşi? Dacă da, atunci mă tem că suntem într-o gravă eroare. Nimic din ceea ce este obţinut prin compromis, la orice nivel, al conştiinţei, al moralei, al tranzacţionării principiilor, nu poate fi validat ca reuşită.

Ca sfaturi, Cristina a întrebat gânditoare şi zâmbind:

Ce sfaturi să dau eu celor care ne citesc, eu care am făcut atâtea greşeli?! Unul singur. Să nu trădeze niciodată. Să nu se trădeze pe sine. Cel bun şi curat, să nu trădeze puritatea copilului care a fost, candoarea şi frumuseţea adolescentului din care s-a născut el, adultul care are sau nu nevoie de sfaturi.

Cristina Andrei

Şi pentru că România este un reper genetic, sufletesc şi moral pentru mine ca om, jurnalist, Român şi mamă, am vrut să ştiu ce înseamnă pentru Cristina Andrei să fie Român.

Îmi place. Iubesc ţara asta cu toate ale ei. Cu frumuseţile lăsate de Dumnezeu şi urâţeniile pe care le facem noi; cu oamenii ei buni şi cu cei răi, cu deştepţii şi cu nătărăii, cu cei răbdători şi cu cei pripiţi, cu oratorii ei minunaţi şi cu gângavii care ne fac să zâmbim sau ne enervează şi ne fac să luăm atitudine, chiar şi cu hoţii, cu prost-crescuţii şi bădăranii care ne obligă să ne solidarizăm şi să ne descoperim unii pe alţii, noi, ceilalţi, pentru că îmi închipui că îi putem schimba la un moment dat; îmi place ţara asta cu limba ei bogată şi generoasă, cu lumina ei de toamnă târzie, cu vocea ei gâlcevitoare, cu mâinile ei trudite, cu arţagul ei permanent, cu zumzăiala ei neîncetată, cu liniştea munţilor, pacea dealurilor care coboară tihnit în văi, cu neliniştea mării, cu viul ei cu tot. Aşa că nu, nu e o dezamăgire. Deloc.

 

Cuvânt de încheiere

După un astfel de maraton intelectual, moral, profesional, uman, nu ai cum să nu rămâi cumva pe gânduri, să simţi să stai tu cu tine, să reflectezi încă o dată şi o dată la tot ce înseamnă umanitate, condiţie umană, spiritualitate, societate şi frumos.

De ce? Deoarece vorbind despre doamna Cristina Andrei şi ascultând-o, nu poţi să vezi altceva decât un om frumos. De la suflet la trup, de la suflet la minte. Un om deschis, răbdător, înţelept, care are o capacitate fantastică de a diseca adevăruri şi realităţi la care puţin putem să ajungem sau măcar să ne gândim.

Pentru mine, cariera Cristinei Andrei este un reper de profesionalism, de dedicare, loialitate şi perseverenţă. Un om care tocmai prin simplitatea firii sale este complexă şi profundă.

Sunt omul care nu calc pe alte urme deoarece îmi place să le nasc pe ale mele. Aş urma însă cu mare încredere orice urme ale Cristinei Andrei, deoarece a păşi pe unde a fost ea este semn de mare binecuvântare şi redescoperire de sine, de sensuri şi forme.

Marius Bujor

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online pe lângă un job full time într-o agenție. Cu experiență în presa scrisă: ziare, televiziune și chiar radio, informația oferită trece de granița teoriei în real. 

 

Studii și experiență în domeniu

Marius Bujor a absolvit facultatea de jurnalistică, apoi a urmat un master în programe audio-vizuale la U.N.A.T.C unde l-a întâlnit pe domnul regizor Radu Nicoară care i-a arătat cum se spune o poveste prin arta scenaristicii.

A început să scrie din timpul practicii când a ajuns să vadă din interior viața la ziar. Tinerețea vine la pachet cu avânt și idealism, iar Marius Bujor și-a format câteva vise. Sursa lui de inspirație este formată în special de „Jurnalistul Universal” de David Randall, dar și de o colecție de reportaje realizate de jurnalistul român Filip Brunea Fox în perioada interbelică.

După ce a absolvit facultatea, a intrat pe piața concurențială a jurnalisticii încercând să schimbe lumea în bine prin scrisul si pasiunea sa.

A fost și reporter de radio. Timp de un an a lucrat ca reporter în redacția social economică și editor în cea de știri la Radio România Actualități.

În 2002 a câștigat concursul pentru un post de reporter în cadrul redacției de știri a TVR. Un întreg univers i se deschidea în față.

Jurnaliști profesioniști ca dl. Paul Șoloc, dl. Horia Grușcă, dna. Ioana Mureșan, dl. Adrian Fulea, dl. Ionel Măireanu îi deveneau profesori în timp ce îi erau colegi.

Mai mult decât presă, descoperea cinematografia, pentru că un reporter de televiziune trebuie să învețe comunicarea vizuală. Poveștile au impact mai mare când povestea este transpusă în imagini.

Jobul în presă părea să fie exact locul de unde să schimbe lumea în mai bine, dar presa este tot mai departe de această misiune, prin simplul fapt că a renunțat să mai fie obiectivă.

Marius Bujor

Admirație și respect

Marius Bujor admiră doi lideri politici români de pe scena celui de-al doilea război mondial. Dar, în special, pe Mircea Eliade, cel care a creionat Bucureștiul mai bine ca oricine în romanele Întoarcerea din rai și Huliganii. Citind despre istoria religiilor în timpul liceului a aprofundat domeniul filosofiei care l-a interesat dintotdeauna.

Proza fantastică citită pe fundalul albumului Cantofabule de la Phoenix oferă senzații extrasenzoriale, susține el.

Alți oameni foarte dragi lui sunt dascălii:

  • Lucian Cristea – profesor de limba română la Școala Generală 113 din București,
  • Eugenia Morar – profesoară de istorie la aceeași școală,
  • Victor Lișman – profesor de limba română la Colegiul Național Sfântul Sava din București
  • Ioan Grosu, profesor de istorie tot acolo.

 

Câteva cuvinte despre viața în televiziune

Marius Bujor a avut cele mai multe momente frumoase la TVR, dar două i-au rămas pe veci în minte. Două reportaje realizate alături de directorul de imagine Sorin Eșanu.

Primul reportaj a vizat decăderea unei clădiri din centrul vechi – hotelul Concordia. Al doilea este despre copiii care vindeau ziare. A reușit să le spună povestea tristă și greutățile îndurate pentru un bănuț.

Am descoperit 3 momente dificile din viața sa profesională. Primul se leagă de emoțiile primului reportaj ca reporter de radio. Timiditatea îi dădea atunci mari bătăi de cap.

Al doilea moment dificil a fost o perioadă în care a fost reporter de noapte la TVR deoarece trebuia să vină cu propuneri de subiecte zilnic. Deși a fost greu, în timp și-a ascuțit instinctele, spiritul de observație, imaginația.

Al treilea moment dificil a fost când a renunțat la televiziune și nu avea nicio idee ce să facă mai departe.

 

O zi din viața unei reporter

O zi din viața unui reporter de știri are un tipar deja stabilit: ședințe de redacție, propuneri de subiecte/eveniment, conferințe de presă.

După aprobarea subiectului urma planificarea filmării, efectuarea ei și realizarea materialului. Pentru a scuti timp, Marius Bujor schița un mic scenariu și decupaj cinematografic înaintea filmării.

Pentru un absolvent care vrea să se îmbogățească rapid, jurnalismul nu este calea, deși cine știe să scrie va avea mereu bani în buzunar.

Pentru a dobândi experiență ar trebui să treacă prin toate: presa scrisă, radio, televiziune, agenții.

Jurnalismul este destul de prost plătit, dar este cea mai bună școală; te dezvolți ca om, pe plan personal și devii creator de conținut profesionist. Este cea mai grea cale, dar cea mai bună.

Cuvântul scris te învață să transmiți emoții, senzații. La radio înveți puterea sunetului și chiar a cuvântului rostit. Reporterul lucrează cu sunetul vieții și cuvântul rostit.

În televiziune se lucrează cu toate: cuvântul scris, cuvântul rostit, sunetul, muzica, imaginea. În agenție, jurnaliștii învață să ofere informații utile structurate în articole sau advertoriale pentru a vinde.

Te vei juca cu mințile oamenilor și ar fi bine să știi ce faci, fiindcă vei avea pe conștiință oameni…

În opinia lui Marius Bujor, se spune în mod eronat că un jurnalist trebuie să aibă condei, să scrie sofisticat. De fapt stilul greoi, forțat distrage atenția cititorului de la conținut spre ceva mai interesant.

Cea mai bună cale este de a oferi informație concisă, clară, prezentată logic și bine structurată.

 

Momentul de cotitură din viața de jurnalist

În 2013, Marius Bujor decide că trebuie să iasă din presă. Nu mai concepea să fie jurnalist și, într-un moment dificil pentru TVR, a fost printre cei care au plecat.

Prima direcție a fost web designul, domeniu în care a făcut și un curs. Avea deja un site pe care îl administra testând tot ce învăța online.

Deși avea diplomă de web designer și de administrator de baze de date, fără experiență nimeni nu voia să îl angajeze. Atunci a ales să se axeze pe SEO unde era începător.

În 2014 urma primele cursuri de marketing și la scurt timp se angaja ca specialist SEO.

În muncă, momentele de critică te ajută să devii mai bun pentru că vezi unde mai ai de lucrat. Laudele te motivează să mergi mai departe, dar trebuie să ai un echilibru.

 

Cursul ca o discuție între prieteni

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online, unde l-am și întâlnit. La prima vedere este un om simplu, modest, dar cu un bogat bagaj de cunoștințe în ale scrisului.

Cursul de content writing la care am fost mi-a arătat încă o dată că oamenii valoroși se ascund de obicei în cele mai neașteptate locuri. Nu mă așteptam să îmi placă prea mult sau să fiu uimită de curs.

Ceea ce m-a surpins plăcut este faptul că acest trainer a depășit în majoritatea timpului acele limite pe care le impune de obicei statutul de trainer.

Când vezi o grupă de maxim 10 oameni, îți imaginezi un om specializat pe domeniu care vine să îți prezinte un număr limitat de cunoștințe.

Te gândești că interacțiunea este limitată și că informațiile vin pe un singur sens, fără ca trainerului să îi pese cine ești, ce faci sau ce vrei să faci.

Ceea ce m-a uimit este faptul că sfaturile sale erau practice, orientate fix pe domeniul în care lucra fiecare dintre cursanți. Fiecare exemplu te ducea cu ochii minții în redacție, în spatele știrilor de la TVR.

Vedeai o poveste fascinantă. Am simțit pur și simplu cum chiar își dorea să ne ajute pe acest drum ales și să ne dea un ghiont să începem să facem ceva. Mi s-a părut că ne-a dat sfaturi, nu lecții, de parcă ne-ar fi fost prieten.

Cred că această capacitate de a nu te împotmoli în limba de lemn și limitele fixate de statutul de trainer/profesor/îndrumător este incredibilă.

Mai mult, abilitatea de a explica pe înțelesul fiecăruia, cu interes pentru succesul personal al cursanților este extraordinar și unic.

Faptul că te simți în largul tău chiar timid fiind și poți să îi adresezi întrebări fără frică. Asta e cu totul special.

Marius Bujor

Pregătirea pentru jurnalism, conform lui Marius Bujor

Educația formală îi oferă oricărui tânăr un pachet de start în viață. Nu totul îi este util, dar materialul este universal.

Pentru a învăța cât mai multe, cititul rămâne de bază, documentarea, mersul la școală fără prejudecăți. Talentul alege omul și nu invers, dar perseverența face diferența.

Învățatul de unul singur este o metodă ideală pentru cei care au ambiție, răbdare cu ei înșiși. Online există o mulțime de cărți bune și aplicații de mobil la prețuri accesibile.

Între cursuri tradiționale de jurnalism si cursuri online de scriere creativă, SEO, marketing, Marius Bujor alege… obiectivul clar. Pentru a ajunge unde își dorește, un om trebuie să știe ce vrea.

Facultatea de profil modelează intelectual, dar învățatul în afara sistemului tradițional aduce avantajul exersării.

 

Moment dificil rezolvat, zero bani investiți

Dacă am rămas cu ceva de la curs, am învățat că un lider bun rezolvă probleme fără să investească bani.

Mergând pe premisa „când nu ai bani, trebuie să aloci timp” Marius Bujor a alocat timp când a vrut să treacă la altceva.

Astfel a ajuns să învețe SEO citind online, a aplicat, apoi și-a cumpărat cărți, programe, a învățat din nou. Formula sa pentru succes este muncă + perseverență + creativitate.

Un om ordonat, disciplinat, harnic, perseverent și creativ poate veni cu soluții surprinzătoare și fără să cheltuiască prea mulți bani. Trebuie să ai încredere în tine, în capacitatea de a rezolva probleme.

Marius Bujor

Marius Bujor: „Un om virtuos este educat și rămâne modest”

Când vorbim de respect, Marius Bujor susține că respectul pentru ceilalți este opțional deoarece trebuie câștigat, pe când manierele sunt obligatorii. Fiecare om merită tratat cu decență, demnitate.

Planurile sale de viitor includ în primul rând domeniul SEO pe care îl consideră supremul joc al inteligenței. Pentru a excela este nevoie de pasiune dusă până la obsesie.

Pe lângă joburile sale, lucrează și la proiecte personale, printre care o serie de cursuri de SEO și marketing online. În 2016 a devenit trainer pentru a oferi cunoștințele sale doritorilor.

De asemenea, va participa la o serie de evenimente din lumea SEO, majoritar din străinătate, în acele locuri în care oamenii sunt extrem de interesați de domeniu.

Cel mai tânăr și drag proiect al său este PRawareness.ro – o agenție boutique de SEO, PR și marketing online, unde este co-fondator.

Va continua să scrie pe site-ul agenției sau pe varianta în engleză – PRawareness.com.

Așadar nu îmi pierd niciodată timpul cu întrebările la care nu voi găsi răspuns; cu problemele pe care nu le pot rezolva; cu oamenii pe care nu pot să îi înțeleg.

Marius Bujor este trainerul dedicat și pasionat de domeniul SEO care te învață cu răbdarea unui părinte și te sfătuiește ca pe un prieten.

Mergând la cursurile sale, vei întâlni un om modest pe cât de sclipitor, interesat să facă banii investiți să merite. Plecând acasă te vei simți mai bogat spiritual și plin de idei de intrare sau dezvoltare pe domeniul ales.

Dana Gonț Bonton
Toţi o cunoaştem pe Dana Gonţ de la emisiunea Bonton, unde, alături de echipa sa, ne prezintă poveşti incredibile de viaţă şi despre o Românie altfel. Despre români care ştiu să îşi depăşească limitele, să încerce şi să învingă. Aşa ca ea! Omul care a transformat o emisiune într-un brand cunoscut, apreciat şi iubit.

 

Dana Gonţ simte precum Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.”

Un suflet sensibil şi empatic precum Dana Gonţ nu avea cum să nu se regăsească în citatul lui Edmond Burke. Un om care aduce mereu în prim plan poveşti de viaţă menite să schimbe destine nu poate fi altcumva, decât un om de atitudine, cu atitudine, plin de compasiune şi spirit.

Cum întotdeauna valoarea unui adult frumos şi echilibrat este dată de familie, de locul de unde ne tragem rădăcinile, seva morală şi sufletească, Dana îşi aminteşte despre faptul că o amprentă importantă în formarea sa a lăsat-o copilăria.

S-a născut şi a crescut în Bucureşti, într-o familie modestă, dar cu valori foarte sănătoase. Mama a fost cea care a făcut o „religie” din bunul-simţ şi care a practicat o educaţie în acest spirit.

Nici astăzi nu ştiu dacă a fost cea mai bună variantă, nu am reuşit niciodată să câştig competiţia cu oamenii tupeişti. Nici măcar nu am intrat în ea. Am fost mereu un om care nu a ieşit în faţă, nu s-a lăudat, care s-a purtat civilizat chiar şi când situaţia cerea o altfel de reacţie.

Dana recunoaşte că este aproape la fel şi astăzi. Totuși, ia atitudine mai des, învăţând că poţi fi politicos, dar ferm în acelaşi timp şi fiind mult mai atentă şi mai selectivă în legătură cu oamenii din jur.

 

De la pasiunea pentru radio, o întâmplare avea să se transforme în 20 de ani de dragoste în televiziune

Ca mai toate lucrurile frumoase, intrarea Danei în lumea televiziunii a fost categoric o întâmplare. Una care i-a schimbat viaţa radical.

Pe Dana o pasiona, de fapt, radioul. Acela a fost visul ei cu adevărat, să facă radio. La numai 15 ani a participat la un concurs de angajare la radio, doar că cei de acolo au poftit-o să revină… când avea să se facă mai mare.

Refuzul a afectat-o, dar a şi ambiţionat-o pe Dana, care şi-a propus să le demonstreze, într-o zi, că poate. Şi a reuşit! Deoarece oamenii care trebuie să ajungă acolo unde le este menirea, ajung. Exact la timp şi exact la locul potrivit.

Aşa avea să se întâmple şi cu ea. Astfel că, atunci când a văzut la televizor că va avea loc un concurs de redactori pentru un post de televiziune local, s-a hotărât să chiulescă de la şcoală (era la liceu, termina clasa a X-a) şi să meargă, fără ştirea părinţilor, să dea concursul.

Zis şi făcut! Planul ei era doar să capete experienţă pentru când va ajunge la radio. Nimeni nu a întrebat-o ce vârstă are şi, după două săptămâni, avea să afle că a trecut cu bine toate probele. Din câteva sute de oameni erau 6 aleşi, iar Dana Gonț avea să fie printre ei!

Îşi aminteşte zâmbind că i-a fost mult mai uşor să câştige concursul, decât să primească permisiunea mamei. A avut noroc că venea vacanţa, aşa că mama i-a dat voie să fie „vedetă” tv doar pe timpul verii. Nu a mai putut însă să o convingă să mai plece de acolo.

Dana Gonț Bonton

Acum, după un drum lung şi cu mai multă maturitate, îmi dau seama că meseria asta a fost şi este pentru mine o mare dragoste. Cu tot ce implică o mare dragoste… fluturi în stomac, emoţii, trădări uneori, neînţelegeri alteori, momente de entuziasm, de împlinire.  Dar, până la urmă, este o dragoste care a rezistat mai bine de 20 de ani.

 

Dana Gonţ între jurnalismul de filantropie şi recunoaşterea dedicării sale, prin premiul de la gala „Oameni pentru oameni”

Dana a încercat de-a lungul carierei sale mai multe proiecte. Proiecte care i s-au potrivit şi pentru care s-a dedicat și s-a implicat alături de echipa ei.

Categoric însă, Dana Gonț este omul născut pentru a face diferenţa. Omul care în tot ceea ce face este alături de oameni, acolo jos, în miezul problemelor lor, căutând soluţii şi rezolvând situaţii aparent fără ieşire. Dana s-a născut pentru oameni, iar dăruirea ei nu a întârziat să fie răsplătită.

La Bonton, împreună cu echipa sa, în toţi aceşti ani, a realizat reportaje despre numeroase proiecte sau oameni care s-au implicat şi au făcut mult bine societăţii româneşti şi ţării. Pentru acest fapt, au fost premiaţi la gala „Oameni pentru oameni”.

La momentul respectiv, în echipă erau doar două persoane, Dana Gonţ şi Ioana Mihalca. Premiul este al amândurora, dar și al lui Digi24 pentru faptul că a susţinut un astfel de proiect.

Dana Gonț

Pentru Dana şi Ioana, tot ce s-a întâmplat în acea seară, avea să fie în primul rând, o mare, mare supriză. Deşi ştiau de nominalizarea proiectului, organizatorii au riscat foarte mult păstrând secretul asupra câştigătorului.

De obicei, în astfel de gale, se sugerează faptul că ai câştigat, pentru a nu exista şansa să nu fi prezent în sală, sau să nu ai măcar un discurs minim pregătit.

Eu nu am ştiut nimic, când mi-am auzit numele m-au cuprins nişte emoţii paralizante. Nu am făcut niciodată nimic pentru premii, acolo unde am câştigat noi nici măcar nu ne-am înscris, a fost la iniţiativa organizatorilor. Dar aş minţi să spun că nu ne bucură  mult. Toate aprecierile, fie că sunt premii, fie că sunt mesaje de la telespectatori, sunt un „combustibil” care ne ajută să mergem mai departe.

 

În viaţă suntem atinşi de oameni…

Valoarea oricărui profesionist, înainte de toate, reiese în primul rând din deschiderea, empatia şi naturaleţea pe care o afişează faţă de ceilalţi oameni. Perseverenţa, bunătatea ca modalitate de abordare a situaţiilor sunt calităţi pe care eu le-am descoperit şi preţuit la Dana Gonţ.

Dana este plină de exuberanţă, de entuziasm, de nobleţe. Știe să fie mereu acolo unde se cere şi se impune de situaţie. A transformat meseria într-o mare iubire, iar asta a fost posibil deoarece Dana iubeşte frumosul, oamenii şi lucrurile bine făcute. Din suflet!

Bonton înseamnă mult pentru mine, pentru că este un proiect pe care am avut libertatea să îl creionez aşa cum mi-am dorit. Au fost un efort şi o luptă permanentă, dar am creat un brand, un trend în televiziune chiar, şi asta e mai mult decât îmi imaginam la început. Este o emisiune care a marcat şi maturitatea mea profesională, pentru că eu am lucrat mult, foarte mult, şi la Digi24 şi înainte, în spatele camerei.

Puţini înțeleg că munca de producător, realizator, editor este extraordinar de importantă şi de grea. Presupune foarte multă implicare, documentare, alergare, ore întregi de scris și nu este o activitate atât de vizibilă.

Astfel că, această muncă a Danei a fost mai puţin remarcată. Era cunoscută din emisiunile muzicale şi doar cei cu care lucra direct ştiau că ea este un jurnalist complex.

Prin Bonton, lucrul acesta a devenit mai vizibil, iar telespectatorii o primesc cu mare drag în casele şi inimile lor, aşteptând cu sufletul la gură o altă poveste de viaţă sau un alt exemplu de determinare.

 

Toţi avem lecţii de învăţat pe parcursul vieţii

Prin intermediul meseriei sale, a emisiunii şi povestirilor pe care simte să le aducă în faţa noastră, Dana este ea însăşi o frumoasă lecţie de viaţă. Un om care a crezut în propriile sale pasiuni, care a încercat până a reuşit, a rămas caldă, sensibilă și atentă cu toţi şi tot în jurul său.

Ca jurnalist, am văzut mereu în Dana un exemplu demn de urmat. Mi-a plăcut tot ce a făcut de-a lungul timpului, echilibrul şi dedicarea, faptul că este un activist al ideilor cu efect în societatea românească.

Din acest motiv, am dorit să ştiu care ar fi lecţiile învăţate de ea pe parcursul timpului?

Obişnuiam să îmi închei interviurile de la Bonton cu întrebarea asta şi acum, când o primesc eu, îmi dau seama că nu e uşor să alegi ce ai învăţat. Profesional am învăţat că poţi avea pasiune şi echilibru în acelaşi timp, că perseverenţa este uneori cheia succesului, că trebuie să te lupţi atunci când ştii că faci ce trebuie şi că trebuie să ceri mai mult de la oameni, chiar şi atunci când asta nu te face simpatic. Din punct de vedere uman am învăţat şi mai mult, dar cel mai important lucru ar fi să nu îţi pierzi nădejdea, credinţa în bine, chiar dacă este lucrul cel mai încercat în viaţă.

Printre alte lucuri, ea mi-a spus că nu semănăm unii cu alţii, nici în dorinţe, nici în credinţe şi că din acest motiv, nu poate da un sfat universal valabil. Și totuşi:

Dacă aş avea puterea să influenţez cu ceva omenirea astăzi, aş începe cu a fi mai puţin egoişti. Egoismul este tendinţa care mă supără cel mai mult.

 

Ce face Dana Gonţ când nu este jurnalist şi realizator de Bonton

Văzând-o mereu activă la emisiuni, ştiind cât timp şi câte ore de muncă implică realizarea acesteia, drumuri făcute în diverse oraşe sau locuri, mă întreb cum se împarte ea între televiziune şi propriile sale bucurii din viaţa de zi cu zi.

Dana Gonț

Am din ce în ce mai puţin timp liber. De cele mai multe ori, timpul pe care nu îl petrec în televiziune se împarte între poveştile pe care le scriu pe blogul meu, danagont.ro, alte evenimente sau proiecte de suflet şi timpul pentru famila mea şi prietenii mei. Cât despre pasiuni, dincolo de cele menţionate, sunt o mare iubitoare de călătorii, natură şi pisici.

 

Cum este să fii român de elită în România de azi

O să încep şi eu ca Nică al Smarandei şi o să spun că nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi iubesc foarte mult ţara, oamenii ei, tradiţiile şi obiceiurile. Din acest motiv, simt mereu să ştiu cât de important este acest aspect şi pentru cei cărora le iau interviu.

Nici Dana nu a scăpat, dar bănuiesc că nici nu şi-ar fi dorit să scape, la cât de activ se implică în modelarea unor concepte şi concepţii.

Mulţumesc pentru că mă includeţi în această categorie. Am sentimente amestecate despre a fi român astăzi. Pe de o parte mă simt legată de ţara aceasta şi tradiţiile ei, mă simt norocoasă că am avut şansa să văd, să înţeleg, să simt ce înseamnă traiul autentic, viaţa la ţară, spiritualitatea, rânduiala românească. Sunt lucruri care m-au legat de pământul ăsta pentru totdeauna.Pe de altă parte simt nedreptatea care i se face acestei ţări de atâta amar de vreme. Simt frustrarea generaţiei mele, mereu de sacrificiu, mereu într-o aşteptare care se termină prost, căreia i se fură viitorul.  Nu e simplu să trăieşti în România astăzi, dar nu cred că m-am născut aici întâmplător. Aşa că, deocamdată, mă străduiesc să nu fiu degeaba aici.

Dana Gonț Bonton

 

Cuvânt de încheiere

Apreciez munca ei de foarte mult timp. O aştept cu drag, ca român şi jurnalist, să apară cu emisiunea Bonton şi să ne arate că nu există „nu se poate”, ci numai „nu vreau”.

De la Dana Gonț, am de învăţat mereu şi ca profesionist şi ca om. Ca să devii mereu o versiune mai bună a ta, trebuie să fii dispus mereu să înveţi, să primeşti lecţii şi să pui în practică prin implicare şi bunătate!

Mi-am dorit să îi iau un interviu, deoarece am simţit în acest lucru o provocare frumoasă. Să o ai pe Dana ca interlocutor nu poate fi decât o experienţă deosebit de utilă. O experienţă care te marchează şi îţi arată că Dana este cumva mereu pe podiumul galei „Oameni pentru oameni”. Acolo este locul ei!

Dana Gonţ nu este doar un jurnalist extraordinar sau un om de televiziune dedicat. Am aflat cu ocazia dialogului nostru că valoarea ei o dă chiar „religia” învăţată de la mama sa, îmbinată cu o sclipire genială de înţelepciune şi o doză consistentă de umanitate!

Îţi doresc să reuşeşti în tot ceea ce îţi propui să realizezi, atât ca om, câţ şi ca profesionist. Să cunoşti cât mai multe poveşti frumoase de viaţă, cât mai mulţi oameni care fac diferenţa şi au ceva de spus prin tot ceea ce reprezintă ei.

Şi nu în ultim rând, îţi doresc să fii mereu la fel de apreciată şi iubită!

Radu Paraschivescu

Scriitorul Radu Paraschivescu (58 de ani) este un fin analist al societății în care trăim și un critic feroce al oamenilor care ne conduc. Cuvintele scrise în editorialele și cărțile sale și vorbele spuse la radio sau la tv ating de fiecare dată subiecte fierbinți. Radu taxează cu ironie derapajele politicienilor, lipsa de substanță a discursurilor acestora și greșelile flagrante de exprimare ale persoanelor publice.

 

Paraschivescu a scris până acum 25 de cărți, a tradus peste 100 de titluri din autori englezi, americani, francezi și canadieni. Este editorialist în diverse publicații, a realizat două emisiuni de televiziune la Digi24, participă la Matinalul de joi de la Digi FM, e analist sportiv la Digisport. Un om extrem de activ, căruia i-ar plăcea să locuiască în străinătate, dar care are prea multe de făcut în România.

„Nu simt că anul viitor o să fac 60 de ani, Doamne ferește! Îmi place activitatea, îmi place freamătul. Nu sunt un tip static, nu sunt genul de om care să aștepte pensia și care să își pună o mână pe piept în așteptarea zilei în care o va pune și pe cealaltă”, se autodefinește Radu Paraschivescu în interviul ce urmează.

Veți putea vedea părerile lui despre societatea în care trăim, despre tipul de politician român și presa din România. Veți afla de ce emisiuni culturale precum cea a scriitorului Dan C. Mihăilescu își găsesc cu greu locul în peisajul media autohton. Veți găsi, de asemenea, sfaturile pe care le oferă Radu tinerilor de la noi.

Interviul e savuros, scriitorul atinge problemele importante din zilele noastre și comentează cu ajutorul cuvintelor lui măiastre subiecte fierbinți din societate și din politică.

 

Printre multe altele, veți afla opinia scriitorului despre:

 

Ce a făcut România în ultimii 30 de ani

„Tu, ca țară, ai făcut pași înainte din inerția istoriei, nu pe cont propriu. Fie te-a împins curentul european, fie te-au tras alții de urechi. Tu, pe cont propriu, ai făcut mult mai puțin decât promiteai cu 30 de ani în urmă.”

 

Insulta versus argument

„Insulta este ceva păgubos pentru cel care o practică. Eu am vorba asta: cine insultă se insultă. Nu este nimic mai simplu decât să insulți pe cineva. Argumentul e povestea. Dacă ai de combătut pe cineva, combate-l cu idei, cu argumente, cu ironie. Dacă ajungi la insultă, înseamnă că nu ai alte arme.”

 

De ce ar trebui să țină cont scriitorul de azi și de mâine:

„Să nu încerci prin scrisul tău să le placi tuturor. Vei avea contestatari și admiratori. Nimeni nu întrunește unanimități. Unanimitățile țin de utopii, iar utopia este paradișul proștilor.”

 

Să ne facem harakiri moral!

„Premierul Japoniei a fost lăsat să aștepte pe aeroport. Asta este o chestiune care impune harakiri, măcar un harakiri moral. Nu cred că în Europa civilizată, în care vrem noi să fim, așa ceva poate fi acceptat.”

 

Noul cont de Facebook Radu Paraschivescu

„Am Facebook de vreo două luni jumate și este cronofag mult mai mult decât mi-aș fi putut eu închipui. Fiind și politicos din fire, mă grăbesc să le răspund tuturor la mesaje, ceea ce mi s-a spus că este o tâmpenie fără margini”.

 

Cât de urât este să trăiești fără cărți

„Sunt oameni care tăiesc fără compot, sunt oameni care trăiesc fără halva, sunt oameni care trăiesc fără cărți. Se poate, dar e urât. E sărăcăcios, dar posibil este. Cunoaștem oameni din fotbal care nu au nici măcar mersul trenurilor în bibliotecă”.

 

Adevărata elită a României

„Există oameni de plan secund care nu au asumat o poziție publică și care ar trebui scoși cumva la lumină. Ar trebui arătați pentru că lumea noastră e în criză de modele, iar apariția lor ar oxigena un mediu public care altfel e asfixiant.”

 

Mult mai multe detalii inedite despre un mare om de cultură, în interviul video de mai sus. Vizionare plăcută!

Felicia Mihali

Felicia Mihali a plecat în anul 2000 din România și trăiește la Montreal. Din septembrie 2017 și până in iulie 2018 a lucrat pentru Commission scolaire francophone du Nunavut, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală cu predare în limba franceză din teritoriu – respectiv în Marele Nord, la 300 km de Cercul Polar (pe Teritoriul Nunavut, creat în 1999). O experiență de neuitat și totodată o lecție de viață.

 

Felicia Mihali este jurnalistă, romancieră și profesoară. E și poliglotă (cunoaște limbile franceză, chineză, olandeză și engleză), iar printre altele este autoarea unui „Ghid pentru Imigranți”, în care dă sfaturi practice, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării.

Spune că ceea ce ar fi trebuit să o determine să rămână în România, de fapt, a decis plecarea ei. Și anume succesul! Chiar așa?

Trebuie să fii tânăr ca să fii așa de inconștient. Acum nu aș mai părăsi România. Iar cauza vine mai mult din exterior, decât din interior. La finele anilor 90 făceam parte dintr-o generație plină de posibilități, o generație a cărei gândire fusese alterată de comunism, dar care mai avea încă verva tinereții și speranța că totul se va schimba în bine.

După cum povestește, în anii aceia încă mai credea că „trăim o fază pasageră și canaliile vor sfârși prin a plăti”. Dezamăgirea că nu va fi așa a făcut-o nu să cedeze, ci să caute un loc unde să își poată pune la lucru energia, într-un mod folositor.

În acest moment, sistemul și evenimentele politice au reușit să contamineze tânăra generație cu un cinism greu de vindecat. Lucru și mai grav: i-a tăiat aripile. Este greu să mai crezi că ești capabil să faci ceva individual. Dacă aș trăi în acest moment în România, nu aș mai crede în șansele mele de reușită niciunde. Imigrând am reușit în primul rând să scap de virusul cinismului. Cred că viața, în mod injust, mi-a dat cumva mai multă dreptate decât aș fi vrut.

Când a venit în Canada a intrat imediat la facultate, la un master de literatură comparată la Universitatea din Montreal, iar faptul că știa franceză a ajutat-o, a accelerat puțin integrarea.

 

Acea vervă și plăcere de a scrie

Se spune că tot ceea ce a scris, toate cărțile ei se hrănesc din realitate. A publicat romane în trei limbi. Trei în limba română – pe care le-a tradus şi în franceză, cinci le-a scris direct în franceză şi alte două în limba engleză.

„Ţara brânzei” este una dintre cele mai apreciate cărţi. În „Sweet Sweet China” a descris experienţa pe care a trăit-o, într-un an, în China. „The Darling of Kandahar” a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec pentru o emisiune celebră de la CBC Radio. Am bănuiala că „Țara brânzei” e preferata ei…

Felicia Mihali

Nu poate spune că era o mare vedetă, dar în momentul în care a publicat “Țara brânzei” mai ales, urmat apoi de alte două romane, reacția elogioasă a criticii și a publicului au surprins-o foarte tare. Asta a convins-o cumva să vadă dacă acest succes e adevărat…

Felicia Mihali îmi amintește vorbele lui Matisse, care spunea că un pictor nu face decât să picteze primul lui tablou toată viața. Dacă te uiți la prima pictură a lui Matisse, făcută în spital când era copil, foarte bolnav, cu acuarelele aduse de mama lui ca să îl ajute să treacă timpul, este foarte greu să vezi în acea lucrare opera care l-a consacrat mai târziu. Totuși, pe undeva avea dreptate.

Un autor pune în prima lui creație tot ce știe și are mai bun, cu naivitate și onestitate, ca și când ar fi ultima lui suflare. Este pentru prima și ultima oară când un autor este onest, în afara calculelor meschine de succes, de premii, de recompense. Este cartea în care pune în egală măsură, pasiune, cunoaștere și experiență. Sub o formă sau alta, cum spunea Matisse, toate cărțile mele scrise ulterior reiau, mai mult sau mai puțin, teme, motive, idei, din „Țara brânzei”. Este cartea care mă definește, atât ca stil, cât și ca personalitate. „Țara brânzei” mă plasează pe hartă, undeva, în lume. Restul nu a făcut decât să confirme acea vervă și plăcere de a scrie, de a imagina, de a trăi în și prin literatură.

 

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator

Experiența sa la inuiți constituie, desigur, ceva care se înscrie la mai mult decât categoria experiențe. Anul petrecut la Iqaluit a fost una din acele pauze existențiale pe care și le acordă din când în când și care îi permit să își reînnoiască gândirea, existența, sistemul de valori.

Felicia Mihali

După cum recunoaște, poate că, inconștient, asta a fost și ceea ce a împins-o să imigreze.

Cei 4.000 de kilometri până la Cercul Polar sunt poate măsura distanței pe care trebuie să o iei față de ține însuți, o distanță confortabilă de 3 ore în avion, dar care la nivel fizic și geografic reprezintă o lume întreagă. În Iqaluit am lucrat ca profesor în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână m-am scufundat în arhivele privind expedițiile britanice de secol 18 și 19 în căutarea Pasajului de Nord-Vest, care trebuia să îi ducă direct în China.

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator în căutarea unui drum care chiar dacă nu duce la destinația așteptată, duce la altceva, poate mai bun.

 

Din motive ilogice și maladiv sentimentale, Felicia Mihali s-ar întoarce în România

Îi adresez doamnei Felicia Mihali o întrebare cu o rezonanță oarecum mioritică: De ce a plecat din România, de ce ar veni?

Răspunde că s-ar întoarce în România din motive ilogice și maladiv sentimentale! Pentru că România rămâne tot ce știe ea mai bine din această lume. Și pentru că, în ciuda anilor și a distanței, este un loc pe care îl poate numi cu adevărat acasă.

Și-ar dori să retrăiască la altă dimensiune toate plăcerile de tinerețe.

Să beau o cafea undeva la o terasă la Piață Romană, în soarele primăvăratic, de vorbă cu prieteni de altă dată. Aș vrea să reiau o anume formă de jurnalism, dacă cineva îmi va da…o tribună,  la care să spun liber ce cred și ce simt despre o țară pe care nu am nici pretenția nici ambiția de a o moraliza sau îndrepta. La vârsta mea, chestia hollywoodiană cu schimbatul lumii este de un prost gust infinit.

De acum, totul se petrece pentru ea în plan personal. Felicia Mihali își dorește doar să fie în pace cu ea și cu cei din jur. Și crede că România este ultima etapă a acestei căutări. E locul care îi va închide bucla existenței, după cum afirmă.

 

Ce fericită și liberă se simțea…

România copilăriei înseamnă un anumit fel de amintiri. După cum evidențiază în timp ce își deapănă povestea, în perspectivă, cele mai interesante amintiri devin cele care la epoca respectivă erau încărcate de o anume doză de suprarealism.

Mă gândesc la anii petrecuți în licee industriale și dormitoare comune, în camere de 12 persoane, cu serviciul la cantină și ceaiul supraîndulcit. Bucureștiul anilor 80 și primii ani de liceu. E absurd să regret cea mai dificilă perioadă a vieții mele, chiar sumbră. Dar cine poate înțelege meandrele spiritului uman? Perioadele când am fost fericită și am simțit că fac lucrurile bine s-au șters total din mintea mea, sau sunt de o plicitiseală mortală. În schimb revin tot mai des la tot ce a fost dramatic și contradictoriu în viața mea. În fond ceea ce m-a caracterizat a fost dintodeauna tendința de a face lucrurile în răspăr.

Ca să rezumăm, Felicia Mihali își aduce aminte de o zi rece din primăvara anului 1983, o duminică după amiază. Era singura zi în care li se dădea bilet de voie de la cămin să iasă în oraș. În ziua aceea a decis să se plimbe pe Calea Victoriei. Apoi s-a oprit pe o bancă în față Ateneului să se odihnească. Își aduce aminte ce fericită și liberă se simțea.

 

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie

Felicia Mihali crede că are puteri extrem de limitate să schimbe ceva în România, dacă ar putea schimba. Ar fi complet irealist să spere așa ceva.

Felicia Mihali

Felicia Mihali: „Nu mai știu cine zicea că România are atâta noroc că nu are nevoie de oameni politici. În acest moment trăim o etapă în care pur și simplu nu avem noroc.”

În schimb, dat fiind că literatura e ceva la care poate zice că se pricepe și la care lucrează de multă vreme, s-ar putea gîndi să schimbe ceva ca editor. De curând a deschis la Montreal o editură unde își propune să publice autori marginali, buni, dar mai puțin cunoscuți.

Mă gândesc ca într-o zi să deschid și în România o „sucursală”, unde să public în românește autori din literatura mondială, puțin sau deloc cunoscuți în România. Știu că în România piața literară este activă și bogată. Numai că la nivel de traduceri consider că se continuă o viziune europocentristă, în care se vehiculează la nesfârșit aceiași autori și aceleași cărți. România nu a intrat încă în circuitul literar universal; Africa, Orientul Mijlociu, mare parte din America Latină, țările scandinave, Orientul îndepărtat, Subcontinentul indian îi rămân străine și indiferente. Cred că la acest nivel aș putea face ceva.

 

Într-o zi se va schimba sensul roții

În acest moment, Felicia Mihali se consideră obosită. După un parcurs extrem de lung și extenuant: jurnalism, studii, scris, imigrat, readaptare, alte studii, alte cărți, alte limbi, călătorii… Dar urmând o tendință generalizată în viața ei, ceea ce o menține în formă sunt noile proiecte și mai ales noile prietenii.

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie, de a produce și transmite un text. Printre altele, de fiecare dată când sună telefonul, simte că cineva îndreaptă o rugăminte la cer pentru publicarea unei cărți. Acel apel poate fi cu adevărat important, iar cartea poate fi cu adevărat valoroasă.

Revenim la a vorbi despre România, despre viitorul românilor. Felicia Mihali consideră că suntem educați, dar educația nu e totul. Mult mai importantă este civilizația, ceva care înglobează totul.

Un lucru care mie mi se pare evident este că România este trasă în urmă cu secole de satul românesc. Pe care mulți îl idolatrizează cu ia și cu revitalizarea unor ritualuri de Ev Mediu. Satul românesc este golit de civilizație, de igienă, de progres. Este o gaură neagră care ne înghite toate speranțele și resursele. Dacă cineva ar vrea cu adevărat să construiscă ceva, trebuie început de la rădăcină. Întrebarea este cum să dezrădăcinăm un arbore bolnav fără să îl distrugem complet?

Totuși, Felicia Mihali încheie cu un gând pozitiv. Speră că într-o zi, pentru România, se va schimba sensul roții…