Articole

Doru Atomei Dark Bombastic Evening

Avem cu toții câțiva oameni care ne-au influențat la un moment dat direcția în viață. Indiferent dacă le spunem mentori sau doar prieteni, unii nu află niciodată că au avut acest rol. Azi a venit momentul să scriu despre un om care, prin ce a făcut el, să devină un model pentru mine. Numele lui este Doru Atomei, omul din spatele fanzin-ului Kogaionon, al publicației MUZAHOLIC, al HASH Bar, al evenimentelor DonisArt, Dark Bombastic Evening, KruNatura, KrunaVod și al multor alte lucruri faine.

 

Acest articol s-a lăsat mult așteptat. Pe Doru mi-l doream prezent în Elita României încă de la primele mele articole în această publicație. Am fost însă refuzat prietenește de către el, deși ne știm personal de aproape 20 de ani.

Motivul era unul simplu: nu-i place să fie în lumina reflectoarelor. Până la urmă, a acceptat și îi mulțumesc pentru încrederea acordată.

 

Doru Atomei, omul în căutarea originalității și valorii

Cătălin Doru Atomei s-a născut pe 11 decembrie 1970 în Suceava. A fost pasionat toată viața de fenomenul Underground, pe care l-a susținut necondiționat, sub toate formele posibile.

În perioada 1991-2001 a realizat emisiunea Antofagasta la Radio Top 91 Suceava, iar în perioada 1995-2008 a realizat varianta tipărită a fanzinului Kogaionon. În 2008 a început seria Serilor Speciale DonisArt, iar în 2009 a avut loc prima ediție Dark Bombastic Evening.

Tot ce a făcut până acum Doru, a purtat amprenta ineditului și a originalității. Alcest, Lantlos, Clouds, Wallachia, DordeDuh sunt trupe care inițial erau doar de studio, pe care Doru a reușit să le convingă să aibă prima lor apariție live pe o scenă, iar asta să se întâmple la evenimentele sale organizate în România.

Alte trupe au fost convinse să aibă în România seria unor spectacole inedite și limitate. Trupele invitate de Doru trebuie să nu mai fi cântat niciodată în România, dar și să vină mereu cu ceva nou și valoros pentru a urca pe scena unui eveniment creat de către el.

Îi e greu să facă o clasificare a preferințelor muzicale, dar din lista sa de albume de suflet, știu că nu lipsesc Bathory  – ”Twilight of the gods”, Monumentum – ”In Absentia Cristi”, Sadness – ”Ames de Marbre”, plus cele semnate Dead Can Dance, Devil Doll, Canaan, This Empty Flow, …In The Woods, Ved Buens Ende, Elend, Burzum, Tristitia, Sopor Aeternus, Death, Atheist, Cynic, Arcana, Emyrium, Ataraxia, Beherit, Enchantment, Lacrimosa, Paradise Lost, Candlemass, Gehenna, iar lista ar putea continua pe câteva pagini.

În ceea ce privește scriitorii preferați, din listă nu lipsesc Balzac, Eliade, Cioran, Paler, Hemingway.

 

Doru Atomei

Evenimentele create de Doru Atomei

Kogaionon, fanzinul Underground cu impact internațional

În 1995, Doru pune bazele primului fanzin românesc scris în limba engleză și dedicat fenomenului Underground. În paginile sale și-au găsit locul doar trupe care nu făceau parte din mainstream și care inovau muzica Metal.

Astfel, aici au apărut încă de pe vremea când puțini intuiau celebritatea care a urmat după ani de zile, trupe precum Opeth, Ulver, Arcturus, Orphaned Land și foarte multe altele.

Fanzinul Kogaionon s-a bucurat de un succes incomparabil mai mare în străinătate, unde exista o educație formată pentru Underground. Ultima ediție tipărită a Kogaionon-ului a apărut în 2008, după care publicația a trecut la varianta online. Din lipsă de timp, Doru a pus un timp pe pauză pe acest proiect.

În prezent, Lus (Lucian Olteanu, prietenul care se ocupă de ani buni de imaginea proiectelor lui Doru), lucrează la o nouă versiune vizuală a Kogaionon-ului, ceea ce înseamnă că vom avea în curând materiale noi de citit.

 

Serile Speciale DonisArt

În anul 2008 a pus bazele DonisArt prin care a conceput o serie de evenimente muzicale complet atipice pentru publicul român. Visător și idealist, sub acest brand, Doru Atomei a adus doar formații puțin cunoscute publicului larg.

Acestea nu doar că nu mai cântaseră niciodată în România, dar aveau o muzică inovatoare, greu de încadrat într-un șablon stilistic. În plus, Doru a pus mare preț și pe valoarea umană a muzicienilor invitați, nu doar prestația muzicală, așa că cei invitați se dovedeau a fi, întâi de toate, oameni faini, și abia pe urmă muzicieni extraordinari.

Primele evenimente de acest fel le-a creat la Sala Reduta din Brașov, într-un cadru atipic pentru pasionații de muzică Underground. A ales Brașovul pentru că dorea să arate că se pot realiza evenimente faine și în afara capitalei, iar muzicienii invitați să descopere o parte din frumusețile țării noastre, nu doar să bifeze în agendă realizarea unui concert.

Seria Serilor Speciale DonisArt a ajuns, în timp, și în Cluj, Timișoara, Suceava și București.

 

Dark Bombastic Evening, fenomenul muzical care aduce fani din întreaga lume

Dark Bombastic Evening a fost realizat doi ani la rând în București. De la a treia ediție, s-a mutat în Cetatea din Alba Iulia (excepție ediția a VIII-a, ce a avut loc la Dorobanți, lângă Curtici-Arad).

DBE este un eveniment unic ce reușește să aducă la fiecare ediție spectatori din vreo 50 de țări de pe aproape toate continentele. Oameni care descoperă nu doar trupele invitate să urce pe scenă, ci și o parte din frumoasele locuri ale țării.

Să ai în România un eveniment care aduce oameni din toate colțurile lumii, doar pentru că line-up-ul sună atractiv și tentant… Iată o dovadă a importanței la nivel internațional, pe respectiva nișă.

DBE este o formă de exprimare artistică underground, pornită în urmă cu zece ani și care acum stă în incubator. Nu-mi place să repet ceea ce fac, deși, în cele mai multe cazuri, aceasta poate fi soluția spre succes. Când ritualul devine tradiție, chiar o frumoasă tradiție, riscul de a fi perceput, confundat sau comparat devine certitudine și de aici începe paradigma mea: să continui sau să las așa. Trecutul este important, însă nu este suficient pentru a duce mai departe mesajul. Cine simte și este interesat să afle, site-ul poate răspunde ușor la orice fel de întrebare.

Personal, pot spune că nu am parte de atâta civilizație într-un an în România, de câtă am în 3 zile de DBE. Practic, pe perioada evenimentului mă simt în cu totul altă lume, deși sunt între zidurile cetății din Alba Iulia.

O importantă parte din cei care vin la Dark Bombastic Evening sunt străini, iar românii prezenți fac parte din acel segment care știe să respecte omul de lângă ei. DBE este o reușită a bunul simț, dincolo de satisfacția dată de concertele pe care le susțin trupele (în jur de 20) care urcă pe scenă.

Doru Atomei

Festivalul muzical care face lobby pentru civilizație și bun simț

Deloc întâmplător, impresiile celor prezenți la DBE au fost întotdeauna pozitive. O parte dintre cei veniți din străinătate la festival nu se mulțumeau cu experiența muzicală, ci își făceau timp pentru a descoperi și frumusețile României.

Nu știm câte campanii în care s-au folosit milioane de euro din bugetul statului au avut asemenea efect precum un eveniment făcut din suflet, fără bani de la stat sau de la sponsori, cum e Dark Bombastic Evening.

Underground-ul ține de pasiune, de simțire, de necondiționare. Când cifrele încep să pună stăpânire, atunci se trece într-o zonă gri, din care nu rămân decât 2 variante: profit sau faliment.

La DBE vin foarte mulți oameni valoroși, care excelează în multe domenii de activitate, dar care se regăsesc în conceptul lui Doru de a face lucrurile într-un mod complet diferit de cel mioritic. Din păcate, nu ne punem întrebarea și nu căutăm soluții pentru a afla cum ar putea acești tineri să schimbe lucrurile în țara asta, atât timp cât societatea și mass-media nu prea promovează valorile autentice.

Omul din spatele DBE-ului, care a devenit o frumoasă tradiție, e de părere că societatea o reprezentăm noi, iar mass-media este ghidată de repere financiare. Acolo unde banul devine lege, orice este posibil. Reperele morale, intrinseci devin forme vintage și este doar problemă de timp până când ele vor dispărea.

Poate de asta unii se retrag din cotidian, urmându-și obsesiile, himerele sau viziunile, e de părere Doru, omul care și-a dedicat viața unei pasiuni care nu-i aduce beneficii financiare, dar care-l împlinește spiritual.

Deloc întâmplător, Doru își trăiește viața în conformitate cu citatul: „Urmează simplitatea, este cel mai greu lucru de atins.” (George Sand)

 

Doru Atomei, omul pasionat de excelență

Dincolo de pasiunea sa pentru fenomenul Underground pe care-l sprijină necondiționat de peste 25 de ani, Doru are o carieră profesională îndelungată despre care nu dorește să se vorbească prea mult, dar care poate fi un model al reușitei pentru mulți dintre tinerii de azi.

În firma pentru care lucrează a plecat de la zero, iar după 23 de ani a ajuns acolo unde nu-și închipuia că poate ajunge. Mai precis, în vârful ierarhiei.

Totul se face prin multă muncă, sacrificii diferite și dorința de a fi cel mai bun, lăsându-te dar și căutând provocări zilnice. Se spune că nu există locul 2, dar știm că cel care fuge după topuri, va ajunge să realizeze că nu sunt decât mori de vânt, pentru că viața este multidimensională. Depinde cât de pregătit ești pentru a accepta asta și cât de mult te incită să pășești spre necunoscut.

Doru Atomei

Doru și Ștefan Atomei (foto: Miluță Flueraș)

Criza oamenilor valoroși și mediul economic

Criza oamenilor valoroși a înlocuit criza financiară de acum 10 ani. Am vrut să aflu de la Doru ce consecințe și provocări pot aduce pentru mediul economic din România o nouă criză economică, și cum ar putea ele diminuate.

Doru vede o criză pentru întreaga forță de muncă. Există oameni cu potențial, trebuie însă să fii capabil să le vezi valoarea. Cu siguranță că va fi din ce în ce mai greu, pentru că globalizarea este un proces ireversibil, atât timp cât sistemele rămân aceleași.

Dar a fost ceva asumat și trebuie să avem capacitatea, inspirația și viziunea să tragem în favoarea noastră cât mai mult. Pentru asta este nevoie de lideri și de substanță. Poate că vor veni și aceste vremuri, spune cel ce a creat HASH Bar din Cluj-Napoca și care e asociat al 31 Motor’s Pub Suceava si ARC.

Istoria ne arată că avem cu ce ne lăuda, dacă nu folosim această laudă doar ca formă de manipulare, e de părere Doru Atomei.

 

Antreprenor sau angajat?

Calea unui tânăr spre o carieră de succes se poate crea atât ca antreprenor cât și ca angajat, e de părere Doru. Astfel, Întotdeauna, drumul pe sensul opus este mai liber, tot timpul celălalt ar fi putut face mai mult, tu ai făcut mai mult decât trebuie. Sunt percepții uzitate și e greu de decis cum e mai bine.

Când ești angajat, îți dorești să ai propriul business, să decizi tu, să nu stai la cheremul altora, să nu mai fi stresat inutil. Când ești angajator, faci ce vrei, iei deciziile pe care le dorești, dar ai deja responsabilitatea angajaților tăi, care îți poate crea iar un stres.

Fiecare trebuie să facă cum se simte cel mai confortabil, dar e clar că până nu trece prin propriile-i furci caudine, va rămâne acel vis cu care crede că ar fi dat lovitura. Sau chiar se poate întâmpla, spune Doru. Avem exemple nenumărate în ambele „tabere”.

 

Gânduri finale, fără planuri de viitor

În condițiile în care, în ultimii 29 de ani, educația din țara asta s-a degradat foarte mult pe fondul nepăsării și a promovării nonvalorilor, am vrut să aflu care crede el că sunt cele mai sănătoase metode prin care se poate dezvolta elita României, indiferent de domeniul de excelență.

Doru Atomei Dark Bombastic Evening

Doru Atomei la DBE (Foto: Miluță Flueraș)

Cuvântul „elită” poate suna a extremism, și asta e foarte sensibil în aceste vremuri. Eu urmez 3 piloni: respect, comunicare, încredere. Fiecare din noi are resurse interne fabuloase. Depinde de motivație, conjunctură și crez (nu neapărat din punct de vedere religios). Valorile sunt nuanțabile atunci când radicalizezi și simplifici eronat realitatea. Am ajuns ca toți să facem greșeli repetate, să refuzăm să acceptăm că există și alte puncte de vedere, care, chiar dacă sunt diametral opuse, sunt valoroase. Ne ghidăm pe ură vorbind de frumusețe, aspirăm la mai mult fără a deveni empatici, ne impunem să urmăm maeștri care să ne lumineze calea, deși, întotdeauna vor exista umbre, exact ca în Republica lui Platon.

La final, Doru a lăsat un gând celor care cred că țara asta nu e o cauză pierdută decât dacă noi o declarăm astfel: „Optimismul și hazul de necaz ne-au scos tot timpul din belele, chiar dacă au durat secole. Noroc că viața fiecăruia din noi durează sub un secol.”

Nu știe nimeni dacă și când vom avea o nouă ediție Dark Bombastic Evening sau dacă Doru se va reinventa din nou pentru a ne surprinde cu ceva complet diferit. Știu doar că el a investit mult financiar în proiectele sale, doar pentru mari satisfacții sufletești. Din păcate, astfel de proiecte au nevoie și de bani pentru a fi realizate la nivelul profesionist cu care ne-a obișnuit.

Indiferent de deciziile pe care le va lua în viitor în legătură cu proiectele sale de suflet, Doru Atomei este un om care-și merită pe deplin locul în Elita României pentru tot ce a făcut până în prezent, complet dezinteresat din punct de vedere material, pentru scena Underground din România. Ar mai fi fost multe de spus despre acest om fain, însă voi încheia articolul cu unul dintre citatele după care el și-a modelat viața:

„Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim…” (Octavian Paler)

 

Dark Bombastic Evening

Cristina Andrei
Cristina Andrei se naşte în boemul şi frumosul oraş Oneşti din judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, a fost profesor de limba şi literatura română, până în vara lui 1990 când, în urma unui concurs organizat de Redacţia Cultural, a devenit redactor la TVR.

 

A realizat emisiuni ca „Limba noastră”, „Simposyon” sau „Studioul de literatură”. Mai târziu, s-a implicat în realizarea de emisiuni de fenomenologie şi antropologie religioasă. A fost, pe rând, redactor-şef al Redacţiei de Educaţie-Ştiinţă, editor coordonator al programelor pentru copii şi tineret, producător al seriilor de emisiuni „Via sacra”, „Chip şi asemănare”, „Repere sacre”, „Transcendenţe”, „Sfinţi şi meserii”, „Universul credinţei”.
Cristina Andrei a realizat emisiuni şi filme pentru care a obţinut nominalizări şi premii la concursuri şi festivaluri de film de televiziune. A fost parte a echipelor care au transmis în direct vizita Sanctităţii sale, Sfântul Papa Ioan Paul al ll-lea, sau funeraliile reginei Ana și a regelui Mihai.
A publicat în 2014 romanul „Abonatul nu poate fi contactat”, distins cu premiile de debut ale revistelor Observator cultural şi Accente, iar în 2018, revine în forţă cu volumul de proză scurtă Matriarhat, apărut la Editura Nemira, în colecţia „n’autor”.

 

Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete

“Ca o casă în ruină este înţelepciunea prostului şi ştiinţa nebunului, cuvinte fără rost” (Ecclesiasticul, 21; 20) este ceea ce o ghidează pe Cristina Andrei în viaţă şi în profesia sa.

Aşa cum ea însăşi ne spune, Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete şi încredinţat unui cuplu de oameni cumsecade: un soţ plecat din Bucureşti, după ce a absolvit şcoala de maiştri, în combinatul de cauciuc sintetic de la Oneşti, să producă pentru patrie SBS – stiren butelină stiren – şi o soţie care l-a urmat, visând tot timpul să se întoarcă acasă, în Bucureşti. Unde s-au şi întors cu un copil de şase luni. Cu ea. Restul vieţii și l-a petrecut în Bucureşti.

Copil de asfalt, rareori cu cheia de gât, pentru că mama a stat acasă. Dar, tot printre blocuri m-am jucat. Şi printre cărţi. Tata citea într-una. Acasă, în autobuz, la serviciu, pe stradă. Şi mama citea. Dădeam şpagă la librărie să ne păstreze sub tejghea şi să ne dea cărţi. În vacanţe îmi construiam un decor întreg, un cuib, în care citeam. Ţineam peste tot, la îndemână, carafe cu limonadă (făcută din sare de lămâie, zahăr şi apă de la chiuvetă), farfuriuţe cu ciocolată „Pitic” şi biscuiţi „populari”, pleduri moi sau cearceafuri răcoroase. Ritualul ăsta al lecturii l-am păstrat toată viaţa. Prin adolescenţă am adăugat şi muzica. Apăruse în viaţa mea un pick-up Tesla, pentru care am muncit o lună ca dactilografă, în vacanţa de vară, la Fabrica de Medicamente şi ţin minte şi acum hârâitul acului pe şanţurile subţiri ale ebonitei şi gimnastica pe care o făceam ridicându-mă din fotoliu din douăzeci în douăzeci de minute ca să întorc discurile de pe faţa A, pe faţa B, să le schimb cu altele.

A făcut ca toată lumea şcoală, liceu, apoi doar ca ea însăşi, un an de muncă, pentru că facultatea pe care a vrut s-o urmeze se desfiinţase. Autorităţile comuniste, care-i vânau pe membrii mişcării Meditaţia Transcendentală, socotiseră că Psihologia era o pepinieră periculoasă în care erau crescuţi duşmani ai gândirii materialist-ştiinţifice.

A lucrat ca muncitor necalificat şi a învăţat pe rupte un an. Apoi a intrat printre primii la facultatea de Filologie, secţia română-italiană.

 

Drumul în televiziune, via Roșiori

Am terminat facultatea cu 9.87. „Pe bune”, cum se zice. Fără să fi fost membră de partid, nici în conducerea UASCR, fără pile, fără nimic. Fix pe învăţat. Aşa cum au făcut cei mai mulţi colegi de-ai mei. Am învăţat chiar şi la Filosofia aia impregnată de materialism.

Chiar şi cu această medie mare, a trebuit să se mulțumească cu un post la şcoala generală din satul Roşiori, comuna Moviliţa, judeţul Ialomiţa. Bucureştiul şi celelalte oraşe mari erau considerate închise. La fel ca astăzi, era nevoie de cadre didactice bune în mediul rural.

Vreo 50 de km de capitală. Un traseu aparent rezonabil. Dacă ar fi existat mijloace de transport decente. Dar nu existau. Aşa că am făcut ba autostopul, ba o „cooperativă” cu celelalte profesoare repartizate acolo, (pentru că una avea o Dacie şi contribuiam toate cu bani de benzină). Pe urmă, proprietara a vrut şi bani pentru uzură, pe urmă s-a ales praful de înţelegerea noastră, eu am avut un copil şi m-am mutat „pe linia de tren”, la Dridu. O jumătate de an, până când a venit Revoluţia.”

Când s-a întors la şcoală, după vacanţa de iarnă în care toţi colegii săi îşi obţinuseră transferul în Bucureşti, de pe unde fuseseră aruncaţi la repartizare, a văzut în condica de prezenţă numai litere roşii în dreptul numelui său, „abs.nmt.”- absent nemotivat. Enervarea i-a adus un post rămas neocupat în Bucureşti, în perioada asaltului post-decembrist al profesorilor de provincie, la liceul Petofi Sandor.

Pe urmă, s-a prezentat la un concurs anunţat de redacţia Cultural pentru un post de redactor. Recomandarea a venit de la Mihai Marta, un profesor drag încă din vremea facultăţii, un mentor pe care Cristina Andrei îl iubeşte şi-l respectă fără rest. La vremea aceea, Mihai Marta era colaborator la emisiunea „Limba noastră” realizată la TVR de Micaela Macovei.

O săptămână de probe scrise, orale sau video i-au adus în cele din urmă acest rost care s-a dovedit a fi fost cel mai potrivit pentru ea. Uitându-se în urmă, Cristina Andrei își dă seama că a făcut cam tot ce se poate face în Departamentul editorial al unei televiziuni. 

Îşi aminteşte cu drag perioadele în care a face un documentar însemna să nu ratezi nicio etapă de producţie, începând cu prospecţia şi să nu faci rabat de la nici o condiţie de realizare, cum ar fi o echipă redusă la minimum – operator (care să fie şi sunetist şi maistru de lumini şi şofer) şi redactor (care să fie şi scenarist şi regizor şi ilustrator muzical). 

 

Privilegiată să dea mâna cu Sfântul Părinte

Un loc special îl ocupă în sufletul său, desigur, săptămâna în care a fost trimisul special al TVR la Vatican. Alături de Mihai Rădulescu, binecunoscutul jurnalist de la Ştirile TVR şi de un coleg minunat, operatorul Mihai Covrig, Cristina Andrei a relatat vizita PF Teoctist în Cetatea sfântă, la invitaţia SS Papa Ioan Paul al ll-lea.

Ne povestește însă altceva, un moment emoționant, pe care nu l-a mai relatat până acum. Este vorba de prima sa întâlnire cu Ioan Paul al II-lea, când a avut șansa să dea mâna cu Sfântul Părinte.

Împreună cu o colegă operator, Ligia Cortan, Cristina Andrei însoțea la Roma o delegaţie de elevi de la Seminarul Teologic şi o alta de la Liceul de artă Nicolae Tonitza din Bucureşti. Era vorba despre o expoziţie de pictură realizată de aceştia din urmă, în deschiderea căreia se manifestau artistic cei de la Seminar.

La un moment dat, au fost întrerupți din obișnuitele filmări și trimiși în Piaţa San Pietro pentru că urma să aibă loc o audienţă generală, urmată de o alta particulară. Nu ştiau ce înseamnă asta, ştiau doar că trebuiau să consemneze momentul.

Ajunşi în Piaţă, au văzut o mare de oameni despărţiţi de cordoane, grupaţi după o culoare anume a ecusonului. Cei cu ecusoane portocalii, constataseră ei, aveau acces în sectoare ceva mai apropiate de esplanada pe care se afla Sfântul Părinte.

Colega Cristinei, de confesiune catolică, îşi dorea din tot sufletul să se apropie de Papă. Aşa că a făcut un schimb de ecuson cu un credincios purtător al cartonaşului portocaliu, şi-a pus camera în braţe şi a plecat cu grupul respectiv. Numai că, după vreo 20 de metri, au fost opriţi şi li s-a fixat locul într-un perimetru limitat de un cordon care s-a închis în urma lor…

Un om de ordine, cu totul inflexibil, a rămas de veghe acolo, nepermiţând nimănui să mai intre sau să mai iasă din pătrăţelul acela.

În vremea asta, a apărut un fel de ghid care ne-a luat pe cei veniţi din România şi, printr-un culoar pe care abia atunci l-am văzut formându-se, ne-a condus spre esplanadă unde ne-au înşirat pe două rânduri, orientaţi spre Piaţă, iar Sfântul Părinte şi-a făcut apariţia şi a dat mâna cu fiecare dintre noi, elevi, profesori, preoţi şi jurnalişti, oferindu-ne fiecăruia câte un rozariu mic, alcătuit din mărgeluţe de un verde palid, încheiat cu o iconiţă argintie a Maicii Domnului şi cu o cruce delicată. A fost unul din momentele cele mai dragi din meseria mea.

 

Alături de Cristina Andrei, în lumea cărţilor şi gândurilor sale

„Abonatul nu poate fi contactat” a fost o surpriză. Pentru mine şi pentru profesioniştii cărţii, cititori şi critici. Nu că ar fi vreo capodoperă. Ci pentru că a apărut de nicăieri, că nu îl anunţa nimic şi pentru că autorul era un outsider. Nu-mi făcusem simţită prezenţa niciodată, în nici un fel în lumea literară. Cartea a avut parte de o primire generoasă din partea tuturor şi acest interviu este încă un prilej să le mulţumesc. Celor care au nominalizat-o şi au premiat-o, celor care au citit-o, au avut cuvinte bune despre ea şi au aşteptat-o cu răbdare pe următoare. Am obţinut, datorită Abonatului premiul pentru debut al revistei Observator cultural, al revistei Accente şi am fost finalistă în competiţia Festival du Premier Roman de Chambéry.

Cristina Andrei

Abonatul nu poate fi contactat” de Cristina Andrei. Foto credit: nemira.ro

Mesajul unei cărţi nu trebuie explicat de autor în afară de ceea ce poate lămuri cartea însăşi, ne spune Cristina. Dacă el există, dacă este coerent, dacă exprimă un adevăr la care pot adera cititorii săi, atunci mesajul este lesne descifrat de către cititor.

Este o imensă greşeală să încerci să explici o carte pe care ai scris-o. Dacă ea este scrisă bine, dacă trimiterile către livresc, spre viaţa însăşi sunt suficient de clare, fără a fi didactice, atunci mesajul transpare şi spune fiecărui lector ceea ce are nevoie să afle.

Cu toate acestea, ne dă totuși un indiciu. „Abonatul” vorbeşte despre lipsa de comunicare reală, profundă, autentică. Despre însingurare. Despre zeci de voci care se întretaie spre a spune ceva ce toată lumea aude, dar nu ascultă.

Mai târziu, în aprilie 2018, apare „Matriarhat”, o carte cu mesaje puternice. Vine din mijlocul unor realităţi tulburătoare cu care se confruntă societatea feminină de ieri şi de azi, aş spune eu.

Este un şir de povestiri tulburătoare despre femei cu „destine frânte, supuse violenţelor de tot felul, frustrărilor, insatisfacţiilor, degradării fizice şi morale, în egală măsură puternice şi răzbătătoare şi victorioase, până la un punct.”

Cristina Andrei este, iată, nu doar un jurnalist şi redactor care oricând poate reprezenta un reper de moralitate, profesionalism şi unicitate. Este un scriitor capabil să disece tot ce înseamnă viaţă şi societate. O disecţie fină care pune degetul pe rană, dar în acelaşi timp vindecă acolo unde atinge.

 

Cristina Andrei şi ale sale filmele documentare despre descoperirea victimelor comunismului

Puţini sunt cei care ştiu faptul că a realizat filme documentare despre descoperirea victimelor comunismului, profitând cumva de anul în care nu a lucrat la TVR.

Proiectul a luat viaţă deoarece soţul său, istoricul Marius Oprea, a iniţiat-o în acest domeniu de cercetare. Marius Oprea a creat şi a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi a deschis cu consecvenţă drumul spre un nou tip de arheologie, aceea recentă. Cristina l-a însoţit pe el şi echipa pe care o coordona în periegheze, la prospecţii şi săpături propriu-zise.

Cristina Andrei

Cu o cameră de filmat împrumutată şi cu un soft de montaj destul de primitiv, a produs câteva filme, nu foarte lungi, la Târgu Ocna, Aiud, la Sângeorz Băi sau pe Muntele Mare. În cele din urmă, au fost difuzate pe postul naţional, iar subiectul principal a fost reprezentat de suferinţele celor vânaţi de Securitate cu sălbăticie şi ucişi fără scrupule cu cruzime neînchipuită.

Aşa ceva n-are cum să te lase indiferent. Nici faţă de ceea ce s-a întâmplat, nici de ceea ce se poate oricând repeta. Mă întrebaţi cum m-a marcat? M-a făcut extrem de vigilentă, de atentă, de reactivă. De aceea nu prea lipsesc de la proteste atunci când cred că puterea, oricare ar fi ea, derapează şi trebuie amendată.

Ceea ce trebuie cu toţii să ne amintim, dincolo de orice clieşee, este faptul că această formă de guvernământ s-a născut pe moarte, a creat moarte şi teroare, iar mai grav este faptul că a dat naştere unor monştri ideologici care ne urmăresc şi astăzi.

Personal, cred că am avea nevoie de ore de clasă, de pedagogie specială a memoriei colective a trecutului comunist. Societatea trebuie să înveţe să nu repete ororile trecutului, iar asta nu se poate decât prin conştientizare şi prezentarea unor realităţi mai puţin sau mai mult cunoscute.

 

Mentori și lecții de viață

Cu sensibilitatea şi seninătatea caracteristică, doamna Cristina Andrei îmi arată firesc că îşi trage energia de acolo de unde ne-o tragem şi ne-o regăsim cu toţii. Numai că unii ştim şi alţii nu-şi dau seama încă. De la Dumnezeu. 

Cristina Andrei s-a bucurat mereu de dragostea şi bunul simţ al părinţilor săi. De bunătatea şi învăţătura oferite de profesorii săi, d-na Bancu, d-na Rodinciuc, profesorul Marta, „dascălul meu în ale televiziunii” sau d-na Micaela Macovei. De colegii săi alături de care a descoperit frumuseţea meseriei de care nu s-a plictisit de mai bine de 25 de ani.

Dincolo de toţi, Marele Maestru este fiul meu, Sever. El m-a învăţat să practic cea mai desăvârşită meserie de pe lumea asta, aceea de mamă. Lucru pentru care îi sunt recunoscătoare. El a avut cel mai mult să-mi ierte şi el m-a învăţat dragostea necondiţionată. El, cu răbdarea lui nerăbdătoare de copil, m-a susţinut mereu. Mi-a îngăduit şi înţeles absenţele. Când împlinea 14 ani, pe 13 octombrie 2002, în loc să-i urez „La mulţi ani!” şi să-l iau în braţe, relatam din mânăstirea ursulinelor despre vizita la Vatican a delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române. Ei, asta nu se uită. Iar generozitatea copiilor nu poate fi întrecută de nici un adult niciodată.

Cristina Andrei și fiul său, Sever

Ca lecţie de viaţă, Cristina a învăţat să iubească, să ierte şi să înţeleagă aşa cum o fac pruncii. Cu bunătate, cu nevinovăţie, cu generozitate. Lecţia sa de viaţă a venit de la fiul său, aşa cum tocmai a spus.

Altfel, lecţii primesc în fiecare zi. Ochi să am să văd şi urechi să am să ascult, minte să înţeleg şi inimă să le adâncesc. Dar, dacă e să fie una mai importantă şi mai adecvată în vremurile astea (nu că în altele n-ar fi fost potrivită sau de folos), ea vine din gura lui Pavel. A Apostolului Pavel. Chiar dacă era adresată Filipenilor, e numai bună şi pentru noi: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi”. (Filipeni, 2: 2). Singurul îndreptar de viaţă este cel oferit de Hristos. Îl găsim în referatele evanghelice sau în faptele şi epistolele apostolilor. În rest, bunicii, părinţii, profesorii, duhovnicii, copiii. Ei sunt îndreptarele, ghizii noştri. Şi mintea şi inima noastră. Aş spune oricui să-şi urmeze inima, dacă mintea lui este mobilată cu ceea ce trebuie. În cazul ăsta, inima nu poate greşi.

 

Să nu te trădezi niciodată pe tine însuți!

Am întrebat-o cum unii dintre noi reuşim, iar alţii nu, iar Cristina a răspuns că toţi reuşim dacă ne fixăm ţintele corecte. Dacă nu ne lăsăm înşelaţi de duhul lumii.

Ce înseamnă să reuşeşti? Să ai bani? Să apari la televizor? Să postezi pe internet fotografii cu nu ştiu ce ultim model de maşină, cu o vilă opulentă, cu vacanţe luxoase, cu haine de firmă? Asta înseamnă a reuşi? Dacă da, atunci mă tem că suntem într-o gravă eroare. Nimic din ceea ce este obţinut prin compromis, la orice nivel, al conştiinţei, al moralei, al tranzacţionării principiilor, nu poate fi validat ca reuşită.

Ca sfaturi, Cristina a întrebat gânditoare şi zâmbind:

Ce sfaturi să dau eu celor care ne citesc, eu care am făcut atâtea greşeli?! Unul singur. Să nu trădeze niciodată. Să nu se trădeze pe sine. Cel bun şi curat, să nu trădeze puritatea copilului care a fost, candoarea şi frumuseţea adolescentului din care s-a născut el, adultul care are sau nu nevoie de sfaturi.

Cristina Andrei

Şi pentru că România este un reper genetic, sufletesc şi moral pentru mine ca om, jurnalist, Român şi mamă, am vrut să ştiu ce înseamnă pentru Cristina Andrei să fie Român.

Îmi place. Iubesc ţara asta cu toate ale ei. Cu frumuseţile lăsate de Dumnezeu şi urâţeniile pe care le facem noi; cu oamenii ei buni şi cu cei răi, cu deştepţii şi cu nătărăii, cu cei răbdători şi cu cei pripiţi, cu oratorii ei minunaţi şi cu gângavii care ne fac să zâmbim sau ne enervează şi ne fac să luăm atitudine, chiar şi cu hoţii, cu prost-crescuţii şi bădăranii care ne obligă să ne solidarizăm şi să ne descoperim unii pe alţii, noi, ceilalţi, pentru că îmi închipui că îi putem schimba la un moment dat; îmi place ţara asta cu limba ei bogată şi generoasă, cu lumina ei de toamnă târzie, cu vocea ei gâlcevitoare, cu mâinile ei trudite, cu arţagul ei permanent, cu zumzăiala ei neîncetată, cu liniştea munţilor, pacea dealurilor care coboară tihnit în văi, cu neliniştea mării, cu viul ei cu tot. Aşa că nu, nu e o dezamăgire. Deloc.

 

Cuvânt de încheiere

După un astfel de maraton intelectual, moral, profesional, uman, nu ai cum să nu rămâi cumva pe gânduri, să simţi să stai tu cu tine, să reflectezi încă o dată şi o dată la tot ce înseamnă umanitate, condiţie umană, spiritualitate, societate şi frumos.

De ce? Deoarece vorbind despre doamna Cristina Andrei şi ascultând-o, nu poţi să vezi altceva decât un om frumos. De la suflet la trup, de la suflet la minte. Un om deschis, răbdător, înţelept, care are o capacitate fantastică de a diseca adevăruri şi realităţi la care puţin putem să ajungem sau măcar să ne gândim.

Pentru mine, cariera Cristinei Andrei este un reper de profesionalism, de dedicare, loialitate şi perseverenţă. Un om care tocmai prin simplitatea firii sale este complexă şi profundă.

Sunt omul care nu calc pe alte urme deoarece îmi place să le nasc pe ale mele. Aş urma însă cu mare încredere orice urme ale Cristinei Andrei, deoarece a păşi pe unde a fost ea este semn de mare binecuvântare şi redescoperire de sine, de sensuri şi forme.

Marius Bujor

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online pe lângă un job full time într-o agenție. Cu experiență în presa scrisă: ziare, televiziune și chiar radio, informația oferită trece de granița teoriei în real. 

 

Studii și experiență în domeniu

Marius Bujor a absolvit facultatea de jurnalistică, apoi a urmat un master în programe audio-vizuale la U.N.A.T.C unde l-a întâlnit pe domnul regizor Radu Nicoară care i-a arătat cum se spune o poveste prin arta scenaristicii.

A început să scrie din timpul practicii când a ajuns să vadă din interior viața la ziar. Tinerețea vine la pachet cu avânt și idealism, iar Marius Bujor și-a format câteva vise. Sursa lui de inspirație este formată în special de „Jurnalistul Universal” de David Randall, dar și de o colecție de reportaje realizate de jurnalistul român Filip Brunea Fox în perioada interbelică.

După ce a absolvit facultatea, a intrat pe piața concurențială a jurnalisticii încercând să schimbe lumea în bine prin scrisul si pasiunea sa.

A fost și reporter de radio. Timp de un an a lucrat ca reporter în redacția social economică și editor în cea de știri la Radio România Actualități.

În 2002 a câștigat concursul pentru un post de reporter în cadrul redacției de știri a TVR. Un întreg univers i se deschidea în față.

Jurnaliști profesioniști ca dl. Paul Șoloc, dl. Horia Grușcă, dna. Ioana Mureșan, dl. Adrian Fulea, dl. Ionel Măireanu îi deveneau profesori în timp ce îi erau colegi.

Mai mult decât presă, descoperea cinematografia, pentru că un reporter de televiziune trebuie să învețe comunicarea vizuală. Poveștile au impact mai mare când povestea este transpusă în imagini.

Jobul în presă părea să fie exact locul de unde să schimbe lumea în mai bine, dar presa este tot mai departe de această misiune, prin simplul fapt că a renunțat să mai fie obiectivă.

Marius Bujor

Admirație și respect

Marius Bujor admiră doi lideri politici români de pe scena celui de-al doilea război mondial. Dar, în special, pe Mircea Eliade, cel care a creionat Bucureștiul mai bine ca oricine în romanele Întoarcerea din rai și Huliganii. Citind despre istoria religiilor în timpul liceului a aprofundat domeniul filosofiei care l-a interesat dintotdeauna.

Proza fantastică citită pe fundalul albumului Cantofabule de la Phoenix oferă senzații extrasenzoriale, susține el.

Alți oameni foarte dragi lui sunt dascălii:

  • Lucian Cristea – profesor de limba română la Școala Generală 113 din București,
  • Eugenia Morar – profesoară de istorie la aceeași școală,
  • Victor Lișman – profesor de limba română la Colegiul Național Sfântul Sava din București
  • Ioan Grosu, profesor de istorie tot acolo.

 

Câteva cuvinte despre viața în televiziune

Marius Bujor a avut cele mai multe momente frumoase la TVR, dar două i-au rămas pe veci în minte. Două reportaje realizate alături de directorul de imagine Sorin Eșanu.

Primul reportaj a vizat decăderea unei clădiri din centrul vechi – hotelul Concordia. Al doilea este despre copiii care vindeau ziare. A reușit să le spună povestea tristă și greutățile îndurate pentru un bănuț.

Am descoperit 3 momente dificile din viața sa profesională. Primul se leagă de emoțiile primului reportaj ca reporter de radio. Timiditatea îi dădea atunci mari bătăi de cap.

Al doilea moment dificil a fost o perioadă în care a fost reporter de noapte la TVR deoarece trebuia să vină cu propuneri de subiecte zilnic. Deși a fost greu, în timp și-a ascuțit instinctele, spiritul de observație, imaginația.

Al treilea moment dificil a fost când a renunțat la televiziune și nu avea nicio idee ce să facă mai departe.

 

O zi din viața unei reporter

O zi din viața unui reporter de știri are un tipar deja stabilit: ședințe de redacție, propuneri de subiecte/eveniment, conferințe de presă.

După aprobarea subiectului urma planificarea filmării, efectuarea ei și realizarea materialului. Pentru a scuti timp, Marius Bujor schița un mic scenariu și decupaj cinematografic înaintea filmării.

Pentru un absolvent care vrea să se îmbogățească rapid, jurnalismul nu este calea, deși cine știe să scrie va avea mereu bani în buzunar.

Pentru a dobândi experiență ar trebui să treacă prin toate: presa scrisă, radio, televiziune, agenții.

Jurnalismul este destul de prost plătit, dar este cea mai bună școală; te dezvolți ca om, pe plan personal și devii creator de conținut profesionist. Este cea mai grea cale, dar cea mai bună.

Cuvântul scris te învață să transmiți emoții, senzații. La radio înveți puterea sunetului și chiar a cuvântului rostit. Reporterul lucrează cu sunetul vieții și cuvântul rostit.

În televiziune se lucrează cu toate: cuvântul scris, cuvântul rostit, sunetul, muzica, imaginea. În agenție, jurnaliștii învață să ofere informații utile structurate în articole sau advertoriale pentru a vinde.

Te vei juca cu mințile oamenilor și ar fi bine să știi ce faci, fiindcă vei avea pe conștiință oameni…

În opinia lui Marius Bujor, se spune în mod eronat că un jurnalist trebuie să aibă condei, să scrie sofisticat. De fapt stilul greoi, forțat distrage atenția cititorului de la conținut spre ceva mai interesant.

Cea mai bună cale este de a oferi informație concisă, clară, prezentată logic și bine structurată.

 

Momentul de cotitură din viața de jurnalist

În 2013, Marius Bujor decide că trebuie să iasă din presă. Nu mai concepea să fie jurnalist și, într-un moment dificil pentru TVR, a fost printre cei care au plecat.

Prima direcție a fost web designul, domeniu în care a făcut și un curs. Avea deja un site pe care îl administra testând tot ce învăța online.

Deși avea diplomă de web designer și de administrator de baze de date, fără experiență nimeni nu voia să îl angajeze. Atunci a ales să se axeze pe SEO unde era începător.

În 2014 urma primele cursuri de marketing și la scurt timp se angaja ca specialist SEO.

În muncă, momentele de critică te ajută să devii mai bun pentru că vezi unde mai ai de lucrat. Laudele te motivează să mergi mai departe, dar trebuie să ai un echilibru.

 

Cursul ca o discuție între prieteni

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online, unde l-am și întâlnit. La prima vedere este un om simplu, modest, dar cu un bogat bagaj de cunoștințe în ale scrisului.

Cursul de content writing la care am fost mi-a arătat încă o dată că oamenii valoroși se ascund de obicei în cele mai neașteptate locuri. Nu mă așteptam să îmi placă prea mult sau să fiu uimită de curs.

Ceea ce m-a surpins plăcut este faptul că acest trainer a depășit în majoritatea timpului acele limite pe care le impune de obicei statutul de trainer.

Când vezi o grupă de maxim 10 oameni, îți imaginezi un om specializat pe domeniu care vine să îți prezinte un număr limitat de cunoștințe.

Te gândești că interacțiunea este limitată și că informațiile vin pe un singur sens, fără ca trainerului să îi pese cine ești, ce faci sau ce vrei să faci.

Ceea ce m-a uimit este faptul că sfaturile sale erau practice, orientate fix pe domeniul în care lucra fiecare dintre cursanți. Fiecare exemplu te ducea cu ochii minții în redacție, în spatele știrilor de la TVR.

Vedeai o poveste fascinantă. Am simțit pur și simplu cum chiar își dorea să ne ajute pe acest drum ales și să ne dea un ghiont să începem să facem ceva. Mi s-a părut că ne-a dat sfaturi, nu lecții, de parcă ne-ar fi fost prieten.

Cred că această capacitate de a nu te împotmoli în limba de lemn și limitele fixate de statutul de trainer/profesor/îndrumător este incredibilă.

Mai mult, abilitatea de a explica pe înțelesul fiecăruia, cu interes pentru succesul personal al cursanților este extraordinar și unic.

Faptul că te simți în largul tău chiar timid fiind și poți să îi adresezi întrebări fără frică. Asta e cu totul special.

Marius Bujor

Pregătirea pentru jurnalism, conform lui Marius Bujor

Educația formală îi oferă oricărui tânăr un pachet de start în viață. Nu totul îi este util, dar materialul este universal.

Pentru a învăța cât mai multe, cititul rămâne de bază, documentarea, mersul la școală fără prejudecăți. Talentul alege omul și nu invers, dar perseverența face diferența.

Învățatul de unul singur este o metodă ideală pentru cei care au ambiție, răbdare cu ei înșiși. Online există o mulțime de cărți bune și aplicații de mobil la prețuri accesibile.

Între cursuri tradiționale de jurnalism si cursuri online de scriere creativă, SEO, marketing, Marius Bujor alege… obiectivul clar. Pentru a ajunge unde își dorește, un om trebuie să știe ce vrea.

Facultatea de profil modelează intelectual, dar învățatul în afara sistemului tradițional aduce avantajul exersării.

 

Moment dificil rezolvat, zero bani investiți

Dacă am rămas cu ceva de la curs, am învățat că un lider bun rezolvă probleme fără să investească bani.

Mergând pe premisa „când nu ai bani, trebuie să aloci timp” Marius Bujor a alocat timp când a vrut să treacă la altceva.

Astfel a ajuns să învețe SEO citind online, a aplicat, apoi și-a cumpărat cărți, programe, a învățat din nou. Formula sa pentru succes este muncă + perseverență + creativitate.

Un om ordonat, disciplinat, harnic, perseverent și creativ poate veni cu soluții surprinzătoare și fără să cheltuiască prea mulți bani. Trebuie să ai încredere în tine, în capacitatea de a rezolva probleme.

Marius Bujor

Marius Bujor: „Un om virtuos este educat și rămâne modest”

Când vorbim de respect, Marius Bujor susține că respectul pentru ceilalți este opțional deoarece trebuie câștigat, pe când manierele sunt obligatorii. Fiecare om merită tratat cu decență, demnitate.

Planurile sale de viitor includ în primul rând domeniul SEO pe care îl consideră supremul joc al inteligenței. Pentru a excela este nevoie de pasiune dusă până la obsesie.

Pe lângă joburile sale, lucrează și la proiecte personale, printre care o serie de cursuri de SEO și marketing online. În 2016 a devenit trainer pentru a oferi cunoștințele sale doritorilor.

De asemenea, va participa la o serie de evenimente din lumea SEO, majoritar din străinătate, în acele locuri în care oamenii sunt extrem de interesați de domeniu.

Cel mai tânăr și drag proiect al său este PRawareness.ro – o agenție boutique de SEO, PR și marketing online, unde este co-fondator.

Va continua să scrie pe site-ul agenției sau pe varianta în engleză – PRawareness.com.

Așadar nu îmi pierd niciodată timpul cu întrebările la care nu voi găsi răspuns; cu problemele pe care nu le pot rezolva; cu oamenii pe care nu pot să îi înțeleg.

Marius Bujor este trainerul dedicat și pasionat de domeniul SEO care te învață cu răbdarea unui părinte și te sfătuiește ca pe un prieten.

Mergând la cursurile sale, vei întâlni un om modest pe cât de sclipitor, interesat să facă banii investiți să merite. Plecând acasă te vei simți mai bogat spiritual și plin de idei de intrare sau dezvoltare pe domeniul ales.

Dana Gonț Bonton
Toţi o cunoaştem pe Dana Gonţ de la emisiunea Bonton, unde, alături de echipa sa, ne prezintă poveşti incredibile de viaţă şi despre o Românie altfel. Despre români care ştiu să îşi depăşească limitele, să încerce şi să învingă. Aşa ca ea! Omul care a transformat o emisiune într-un brand cunoscut, apreciat şi iubit.

 

Dana Gonţ simte precum Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.”

Un suflet sensibil şi empatic precum Dana Gonţ nu avea cum să nu se regăsească în citatul lui Edmond Burke. Un om care aduce mereu în prim plan poveşti de viaţă menite să schimbe destine nu poate fi altcumva, decât un om de atitudine, cu atitudine, plin de compasiune şi spirit.

Cum întotdeauna valoarea unui adult frumos şi echilibrat este dată de familie, de locul de unde ne tragem rădăcinile, seva morală şi sufletească, Dana îşi aminteşte despre faptul că o amprentă importantă în formarea sa a lăsat-o copilăria.

S-a născut şi a crescut în Bucureşti, într-o familie modestă, dar cu valori foarte sănătoase. Mama a fost cea care a făcut o „religie” din bunul-simţ şi care a practicat o educaţie în acest spirit.

Nici astăzi nu ştiu dacă a fost cea mai bună variantă, nu am reuşit niciodată să câştig competiţia cu oamenii tupeişti. Nici măcar nu am intrat în ea. Am fost mereu un om care nu a ieşit în faţă, nu s-a lăudat, care s-a purtat civilizat chiar şi când situaţia cerea o altfel de reacţie.

Dana recunoaşte că este aproape la fel şi astăzi. Totuși, ia atitudine mai des, învăţând că poţi fi politicos, dar ferm în acelaşi timp şi fiind mult mai atentă şi mai selectivă în legătură cu oamenii din jur.

 

De la pasiunea pentru radio, o întâmplare avea să se transforme în 20 de ani de dragoste în televiziune

Ca mai toate lucrurile frumoase, intrarea Danei în lumea televiziunii a fost categoric o întâmplare. Una care i-a schimbat viaţa radical.

Pe Dana o pasiona, de fapt, radioul. Acela a fost visul ei cu adevărat, să facă radio. La numai 15 ani a participat la un concurs de angajare la radio, doar că cei de acolo au poftit-o să revină… când avea să se facă mai mare.

Refuzul a afectat-o, dar a şi ambiţionat-o pe Dana, care şi-a propus să le demonstreze, într-o zi, că poate. Şi a reuşit! Deoarece oamenii care trebuie să ajungă acolo unde le este menirea, ajung. Exact la timp şi exact la locul potrivit.

Aşa avea să se întâmple şi cu ea. Astfel că, atunci când a văzut la televizor că va avea loc un concurs de redactori pentru un post de televiziune local, s-a hotărât să chiulescă de la şcoală (era la liceu, termina clasa a X-a) şi să meargă, fără ştirea părinţilor, să dea concursul.

Zis şi făcut! Planul ei era doar să capete experienţă pentru când va ajunge la radio. Nimeni nu a întrebat-o ce vârstă are şi, după două săptămâni, avea să afle că a trecut cu bine toate probele. Din câteva sute de oameni erau 6 aleşi, iar Dana Gonț avea să fie printre ei!

Îşi aminteşte zâmbind că i-a fost mult mai uşor să câştige concursul, decât să primească permisiunea mamei. A avut noroc că venea vacanţa, aşa că mama i-a dat voie să fie „vedetă” tv doar pe timpul verii. Nu a mai putut însă să o convingă să mai plece de acolo.

Dana Gonț Bonton

Acum, după un drum lung şi cu mai multă maturitate, îmi dau seama că meseria asta a fost şi este pentru mine o mare dragoste. Cu tot ce implică o mare dragoste… fluturi în stomac, emoţii, trădări uneori, neînţelegeri alteori, momente de entuziasm, de împlinire.  Dar, până la urmă, este o dragoste care a rezistat mai bine de 20 de ani.

 

Dana Gonţ între jurnalismul de filantropie şi recunoaşterea dedicării sale, prin premiul de la gala „Oameni pentru oameni”

Dana a încercat de-a lungul carierei sale mai multe proiecte. Proiecte care i s-au potrivit şi pentru care s-a dedicat și s-a implicat alături de echipa ei.

Categoric însă, Dana Gonț este omul născut pentru a face diferenţa. Omul care în tot ceea ce face este alături de oameni, acolo jos, în miezul problemelor lor, căutând soluţii şi rezolvând situaţii aparent fără ieşire. Dana s-a născut pentru oameni, iar dăruirea ei nu a întârziat să fie răsplătită.

La Bonton, împreună cu echipa sa, în toţi aceşti ani, a realizat reportaje despre numeroase proiecte sau oameni care s-au implicat şi au făcut mult bine societăţii româneşti şi ţării. Pentru acest fapt, au fost premiaţi la gala „Oameni pentru oameni”.

La momentul respectiv, în echipă erau doar două persoane, Dana Gonţ şi Ioana Mihalca. Premiul este al amândurora, dar și al lui Digi24 pentru faptul că a susţinut un astfel de proiect.

Dana Gonț

Pentru Dana şi Ioana, tot ce s-a întâmplat în acea seară, avea să fie în primul rând, o mare, mare supriză. Deşi ştiau de nominalizarea proiectului, organizatorii au riscat foarte mult păstrând secretul asupra câştigătorului.

De obicei, în astfel de gale, se sugerează faptul că ai câştigat, pentru a nu exista şansa să nu fi prezent în sală, sau să nu ai măcar un discurs minim pregătit.

Eu nu am ştiut nimic, când mi-am auzit numele m-au cuprins nişte emoţii paralizante. Nu am făcut niciodată nimic pentru premii, acolo unde am câştigat noi nici măcar nu ne-am înscris, a fost la iniţiativa organizatorilor. Dar aş minţi să spun că nu ne bucură  mult. Toate aprecierile, fie că sunt premii, fie că sunt mesaje de la telespectatori, sunt un „combustibil” care ne ajută să mergem mai departe.

 

În viaţă suntem atinşi de oameni…

Valoarea oricărui profesionist, înainte de toate, reiese în primul rând din deschiderea, empatia şi naturaleţea pe care o afişează faţă de ceilalţi oameni. Perseverenţa, bunătatea ca modalitate de abordare a situaţiilor sunt calităţi pe care eu le-am descoperit şi preţuit la Dana Gonţ.

Dana este plină de exuberanţă, de entuziasm, de nobleţe. Știe să fie mereu acolo unde se cere şi se impune de situaţie. A transformat meseria într-o mare iubire, iar asta a fost posibil deoarece Dana iubeşte frumosul, oamenii şi lucrurile bine făcute. Din suflet!

Bonton înseamnă mult pentru mine, pentru că este un proiect pe care am avut libertatea să îl creionez aşa cum mi-am dorit. Au fost un efort şi o luptă permanentă, dar am creat un brand, un trend în televiziune chiar, şi asta e mai mult decât îmi imaginam la început. Este o emisiune care a marcat şi maturitatea mea profesională, pentru că eu am lucrat mult, foarte mult, şi la Digi24 şi înainte, în spatele camerei.

Puţini înțeleg că munca de producător, realizator, editor este extraordinar de importantă şi de grea. Presupune foarte multă implicare, documentare, alergare, ore întregi de scris și nu este o activitate atât de vizibilă.

Astfel că, această muncă a Danei a fost mai puţin remarcată. Era cunoscută din emisiunile muzicale şi doar cei cu care lucra direct ştiau că ea este un jurnalist complex.

Prin Bonton, lucrul acesta a devenit mai vizibil, iar telespectatorii o primesc cu mare drag în casele şi inimile lor, aşteptând cu sufletul la gură o altă poveste de viaţă sau un alt exemplu de determinare.

 

Toţi avem lecţii de învăţat pe parcursul vieţii

Prin intermediul meseriei sale, a emisiunii şi povestirilor pe care simte să le aducă în faţa noastră, Dana este ea însăşi o frumoasă lecţie de viaţă. Un om care a crezut în propriile sale pasiuni, care a încercat până a reuşit, a rămas caldă, sensibilă și atentă cu toţi şi tot în jurul său.

Ca jurnalist, am văzut mereu în Dana un exemplu demn de urmat. Mi-a plăcut tot ce a făcut de-a lungul timpului, echilibrul şi dedicarea, faptul că este un activist al ideilor cu efect în societatea românească.

Din acest motiv, am dorit să ştiu care ar fi lecţiile învăţate de ea pe parcursul timpului?

Obişnuiam să îmi închei interviurile de la Bonton cu întrebarea asta şi acum, când o primesc eu, îmi dau seama că nu e uşor să alegi ce ai învăţat. Profesional am învăţat că poţi avea pasiune şi echilibru în acelaşi timp, că perseverenţa este uneori cheia succesului, că trebuie să te lupţi atunci când ştii că faci ce trebuie şi că trebuie să ceri mai mult de la oameni, chiar şi atunci când asta nu te face simpatic. Din punct de vedere uman am învăţat şi mai mult, dar cel mai important lucru ar fi să nu îţi pierzi nădejdea, credinţa în bine, chiar dacă este lucrul cel mai încercat în viaţă.

Printre alte lucuri, ea mi-a spus că nu semănăm unii cu alţii, nici în dorinţe, nici în credinţe şi că din acest motiv, nu poate da un sfat universal valabil. Și totuşi:

Dacă aş avea puterea să influenţez cu ceva omenirea astăzi, aş începe cu a fi mai puţin egoişti. Egoismul este tendinţa care mă supără cel mai mult.

 

Ce face Dana Gonţ când nu este jurnalist şi realizator de Bonton

Văzând-o mereu activă la emisiuni, ştiind cât timp şi câte ore de muncă implică realizarea acesteia, drumuri făcute în diverse oraşe sau locuri, mă întreb cum se împarte ea între televiziune şi propriile sale bucurii din viaţa de zi cu zi.

Dana Gonț

Am din ce în ce mai puţin timp liber. De cele mai multe ori, timpul pe care nu îl petrec în televiziune se împarte între poveştile pe care le scriu pe blogul meu, danagont.ro, alte evenimente sau proiecte de suflet şi timpul pentru famila mea şi prietenii mei. Cât despre pasiuni, dincolo de cele menţionate, sunt o mare iubitoare de călătorii, natură şi pisici.

 

Cum este să fii român de elită în România de azi

O să încep şi eu ca Nică al Smarandei şi o să spun că nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi iubesc foarte mult ţara, oamenii ei, tradiţiile şi obiceiurile. Din acest motiv, simt mereu să ştiu cât de important este acest aspect şi pentru cei cărora le iau interviu.

Nici Dana nu a scăpat, dar bănuiesc că nici nu şi-ar fi dorit să scape, la cât de activ se implică în modelarea unor concepte şi concepţii.

Mulţumesc pentru că mă includeţi în această categorie. Am sentimente amestecate despre a fi român astăzi. Pe de o parte mă simt legată de ţara aceasta şi tradiţiile ei, mă simt norocoasă că am avut şansa să văd, să înţeleg, să simt ce înseamnă traiul autentic, viaţa la ţară, spiritualitatea, rânduiala românească. Sunt lucruri care m-au legat de pământul ăsta pentru totdeauna.Pe de altă parte simt nedreptatea care i se face acestei ţări de atâta amar de vreme. Simt frustrarea generaţiei mele, mereu de sacrificiu, mereu într-o aşteptare care se termină prost, căreia i se fură viitorul.  Nu e simplu să trăieşti în România astăzi, dar nu cred că m-am născut aici întâmplător. Aşa că, deocamdată, mă străduiesc să nu fiu degeaba aici.

Dana Gonț Bonton

 

Cuvânt de încheiere

Apreciez munca ei de foarte mult timp. O aştept cu drag, ca român şi jurnalist, să apară cu emisiunea Bonton şi să ne arate că nu există „nu se poate”, ci numai „nu vreau”.

De la Dana Gonț, am de învăţat mereu şi ca profesionist şi ca om. Ca să devii mereu o versiune mai bună a ta, trebuie să fii dispus mereu să înveţi, să primeşti lecţii şi să pui în practică prin implicare şi bunătate!

Mi-am dorit să îi iau un interviu, deoarece am simţit în acest lucru o provocare frumoasă. Să o ai pe Dana ca interlocutor nu poate fi decât o experienţă deosebit de utilă. O experienţă care te marchează şi îţi arată că Dana este cumva mereu pe podiumul galei „Oameni pentru oameni”. Acolo este locul ei!

Dana Gonţ nu este doar un jurnalist extraordinar sau un om de televiziune dedicat. Am aflat cu ocazia dialogului nostru că valoarea ei o dă chiar „religia” învăţată de la mama sa, îmbinată cu o sclipire genială de înţelepciune şi o doză consistentă de umanitate!

Îţi doresc să reuşeşti în tot ceea ce îţi propui să realizezi, atât ca om, câţ şi ca profesionist. Să cunoşti cât mai multe poveşti frumoase de viaţă, cât mai mulţi oameni care fac diferenţa şi au ceva de spus prin tot ceea ce reprezintă ei.

Şi nu în ultim rând, îţi doresc să fii mereu la fel de apreciată şi iubită!

Radu Paraschivescu

Scriitorul Radu Paraschivescu (58 de ani) este un fin analist al societății în care trăim și un critic feroce al oamenilor care ne conduc. Cuvintele scrise în editorialele și cărțile sale și vorbele spuse la radio sau la tv ating de fiecare dată subiecte fierbinți. Radu taxează cu ironie derapajele politicienilor, lipsa de substanță a discursurilor acestora și greșelile flagrante de exprimare ale persoanelor publice.

 

Paraschivescu a scris până acum 25 de cărți, a tradus peste 100 de titluri din autori englezi, americani, francezi și canadieni. Este editorialist în diverse publicații, a realizat două emisiuni de televiziune la Digi24, participă la Matinalul de joi de la Digi FM, e analist sportiv la Digisport. Un om extrem de activ, căruia i-ar plăcea să locuiască în străinătate, dar care are prea multe de făcut în România.

„Nu simt că anul viitor o să fac 60 de ani, Doamne ferește! Îmi place activitatea, îmi place freamătul. Nu sunt un tip static, nu sunt genul de om care să aștepte pensia și care să își pună o mână pe piept în așteptarea zilei în care o va pune și pe cealaltă”, se autodefinește Radu Paraschivescu în interviul ce urmează.

Veți putea vedea părerile lui despre societatea în care trăim, despre tipul de politician român și presa din România. Veți afla de ce emisiuni culturale precum cea a scriitorului Dan C. Mihăilescu își găsesc cu greu locul în peisajul media autohton. Veți găsi, de asemenea, sfaturile pe care le oferă Radu tinerilor de la noi.

Interviul e savuros, scriitorul atinge problemele importante din zilele noastre și comentează cu ajutorul cuvintelor lui măiastre subiecte fierbinți din societate și din politică.

 

Printre multe altele, veți afla opinia scriitorului despre:

 

Ce a făcut România în ultimii 30 de ani

„Tu, ca țară, ai făcut pași înainte din inerția istoriei, nu pe cont propriu. Fie te-a împins curentul european, fie te-au tras alții de urechi. Tu, pe cont propriu, ai făcut mult mai puțin decât promiteai cu 30 de ani în urmă.”

 

Insulta versus argument

„Insulta este ceva păgubos pentru cel care o practică. Eu am vorba asta: cine insultă se insultă. Nu este nimic mai simplu decât să insulți pe cineva. Argumentul e povestea. Dacă ai de combătut pe cineva, combate-l cu idei, cu argumente, cu ironie. Dacă ajungi la insultă, înseamnă că nu ai alte arme.”

 

De ce ar trebui să țină cont scriitorul de azi și de mâine:

„Să nu încerci prin scrisul tău să le placi tuturor. Vei avea contestatari și admiratori. Nimeni nu întrunește unanimități. Unanimitățile țin de utopii, iar utopia este paradișul proștilor.”

 

Să ne facem harakiri moral!

„Premierul Japoniei a fost lăsat să aștepte pe aeroport. Asta este o chestiune care impune harakiri, măcar un harakiri moral. Nu cred că în Europa civilizată, în care vrem noi să fim, așa ceva poate fi acceptat.”

 

Noul cont de Facebook Radu Paraschivescu

„Am Facebook de vreo două luni jumate și este cronofag mult mai mult decât mi-aș fi putut eu închipui. Fiind și politicos din fire, mă grăbesc să le răspund tuturor la mesaje, ceea ce mi s-a spus că este o tâmpenie fără margini”.

 

Cât de urât este să trăiești fără cărți

„Sunt oameni care tăiesc fără compot, sunt oameni care trăiesc fără halva, sunt oameni care trăiesc fără cărți. Se poate, dar e urât. E sărăcăcios, dar posibil este. Cunoaștem oameni din fotbal care nu au nici măcar mersul trenurilor în bibliotecă”.

 

Adevărata elită a României

„Există oameni de plan secund care nu au asumat o poziție publică și care ar trebui scoși cumva la lumină. Ar trebui arătați pentru că lumea noastră e în criză de modele, iar apariția lor ar oxigena un mediu public care altfel e asfixiant.”

 

Mult mai multe detalii inedite despre un mare om de cultură, în interviul video de mai sus. Vizionare plăcută!

Felicia Mihali

Felicia Mihali a plecat în anul 2000 din România și trăiește la Montreal. Din septembrie 2017 și până in iulie 2018 a lucrat pentru Commission scolaire francophone du Nunavut, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală cu predare în limba franceză din teritoriu – respectiv în Marele Nord, la 300 km de Cercul Polar (pe Teritoriul Nunavut, creat în 1999). O experiență de neuitat și totodată o lecție de viață.

 

Felicia Mihali este jurnalistă, romancieră și profesoară. E și poliglotă (cunoaște limbile franceză, chineză, olandeză și engleză), iar printre altele este autoarea unui „Ghid pentru Imigranți”, în care dă sfaturi practice, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării.

Spune că ceea ce ar fi trebuit să o determine să rămână în România, de fapt, a decis plecarea ei. Și anume succesul! Chiar așa?

Trebuie să fii tânăr ca să fii așa de inconștient. Acum nu aș mai părăsi România. Iar cauza vine mai mult din exterior, decât din interior. La finele anilor 90 făceam parte dintr-o generație plină de posibilități, o generație a cărei gândire fusese alterată de comunism, dar care mai avea încă verva tinereții și speranța că totul se va schimba în bine.

După cum povestește, în anii aceia încă mai credea că „trăim o fază pasageră și canaliile vor sfârși prin a plăti”. Dezamăgirea că nu va fi așa a făcut-o nu să cedeze, ci să caute un loc unde să își poată pune la lucru energia, într-un mod folositor.

În acest moment, sistemul și evenimentele politice au reușit să contamineze tânăra generație cu un cinism greu de vindecat. Lucru și mai grav: i-a tăiat aripile. Este greu să mai crezi că ești capabil să faci ceva individual. Dacă aș trăi în acest moment în România, nu aș mai crede în șansele mele de reușită niciunde. Imigrând am reușit în primul rând să scap de virusul cinismului. Cred că viața, în mod injust, mi-a dat cumva mai multă dreptate decât aș fi vrut.

Când a venit în Canada a intrat imediat la facultate, la un master de literatură comparată la Universitatea din Montreal, iar faptul că știa franceză a ajutat-o, a accelerat puțin integrarea.

 

Acea vervă și plăcere de a scrie

Se spune că tot ceea ce a scris, toate cărțile ei se hrănesc din realitate. A publicat romane în trei limbi. Trei în limba română – pe care le-a tradus şi în franceză, cinci le-a scris direct în franceză şi alte două în limba engleză.

„Ţara brânzei” este una dintre cele mai apreciate cărţi. În „Sweet Sweet China” a descris experienţa pe care a trăit-o, într-un an, în China. „The Darling of Kandahar” a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec pentru o emisiune celebră de la CBC Radio. Am bănuiala că „Țara brânzei” e preferata ei…

Felicia Mihali

Nu poate spune că era o mare vedetă, dar în momentul în care a publicat “Țara brânzei” mai ales, urmat apoi de alte două romane, reacția elogioasă a criticii și a publicului au surprins-o foarte tare. Asta a convins-o cumva să vadă dacă acest succes e adevărat…

Felicia Mihali îmi amintește vorbele lui Matisse, care spunea că un pictor nu face decât să picteze primul lui tablou toată viața. Dacă te uiți la prima pictură a lui Matisse, făcută în spital când era copil, foarte bolnav, cu acuarelele aduse de mama lui ca să îl ajute să treacă timpul, este foarte greu să vezi în acea lucrare opera care l-a consacrat mai târziu. Totuși, pe undeva avea dreptate.

Un autor pune în prima lui creație tot ce știe și are mai bun, cu naivitate și onestitate, ca și când ar fi ultima lui suflare. Este pentru prima și ultima oară când un autor este onest, în afara calculelor meschine de succes, de premii, de recompense. Este cartea în care pune în egală măsură, pasiune, cunoaștere și experiență. Sub o formă sau alta, cum spunea Matisse, toate cărțile mele scrise ulterior reiau, mai mult sau mai puțin, teme, motive, idei, din „Țara brânzei”. Este cartea care mă definește, atât ca stil, cât și ca personalitate. „Țara brânzei” mă plasează pe hartă, undeva, în lume. Restul nu a făcut decât să confirme acea vervă și plăcere de a scrie, de a imagina, de a trăi în și prin literatură.

 

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator

Experiența sa la inuiți constituie, desigur, ceva care se înscrie la mai mult decât categoria experiențe. Anul petrecut la Iqaluit a fost una din acele pauze existențiale pe care și le acordă din când în când și care îi permit să își reînnoiască gândirea, existența, sistemul de valori.

Felicia Mihali

După cum recunoaște, poate că, inconștient, asta a fost și ceea ce a împins-o să imigreze.

Cei 4.000 de kilometri până la Cercul Polar sunt poate măsura distanței pe care trebuie să o iei față de ține însuți, o distanță confortabilă de 3 ore în avion, dar care la nivel fizic și geografic reprezintă o lume întreagă. În Iqaluit am lucrat ca profesor în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână m-am scufundat în arhivele privind expedițiile britanice de secol 18 și 19 în căutarea Pasajului de Nord-Vest, care trebuia să îi ducă direct în China.

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator în căutarea unui drum care chiar dacă nu duce la destinația așteptată, duce la altceva, poate mai bun.

 

Din motive ilogice și maladiv sentimentale, Felicia Mihali s-ar întoarce în România

Îi adresez doamnei Felicia Mihali o întrebare cu o rezonanță oarecum mioritică: De ce a plecat din România, de ce ar veni?

Răspunde că s-ar întoarce în România din motive ilogice și maladiv sentimentale! Pentru că România rămâne tot ce știe ea mai bine din această lume. Și pentru că, în ciuda anilor și a distanței, este un loc pe care îl poate numi cu adevărat acasă.

Și-ar dori să retrăiască la altă dimensiune toate plăcerile de tinerețe.

Să beau o cafea undeva la o terasă la Piață Romană, în soarele primăvăratic, de vorbă cu prieteni de altă dată. Aș vrea să reiau o anume formă de jurnalism, dacă cineva îmi va da…o tribună,  la care să spun liber ce cred și ce simt despre o țară pe care nu am nici pretenția nici ambiția de a o moraliza sau îndrepta. La vârsta mea, chestia hollywoodiană cu schimbatul lumii este de un prost gust infinit.

De acum, totul se petrece pentru ea în plan personal. Felicia Mihali își dorește doar să fie în pace cu ea și cu cei din jur. Și crede că România este ultima etapă a acestei căutări. E locul care îi va închide bucla existenței, după cum afirmă.

 

Ce fericită și liberă se simțea…

România copilăriei înseamnă un anumit fel de amintiri. După cum evidențiază în timp ce își deapănă povestea, în perspectivă, cele mai interesante amintiri devin cele care la epoca respectivă erau încărcate de o anume doză de suprarealism.

Mă gândesc la anii petrecuți în licee industriale și dormitoare comune, în camere de 12 persoane, cu serviciul la cantină și ceaiul supraîndulcit. Bucureștiul anilor 80 și primii ani de liceu. E absurd să regret cea mai dificilă perioadă a vieții mele, chiar sumbră. Dar cine poate înțelege meandrele spiritului uman? Perioadele când am fost fericită și am simțit că fac lucrurile bine s-au șters total din mintea mea, sau sunt de o plicitiseală mortală. În schimb revin tot mai des la tot ce a fost dramatic și contradictoriu în viața mea. În fond ceea ce m-a caracterizat a fost dintodeauna tendința de a face lucrurile în răspăr.

Ca să rezumăm, Felicia Mihali își aduce aminte de o zi rece din primăvara anului 1983, o duminică după amiază. Era singura zi în care li se dădea bilet de voie de la cămin să iasă în oraș. În ziua aceea a decis să se plimbe pe Calea Victoriei. Apoi s-a oprit pe o bancă în față Ateneului să se odihnească. Își aduce aminte ce fericită și liberă se simțea.

 

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie

Felicia Mihali crede că are puteri extrem de limitate să schimbe ceva în România, dacă ar putea schimba. Ar fi complet irealist să spere așa ceva.

Felicia Mihali

Felicia Mihali: „Nu mai știu cine zicea că România are atâta noroc că nu are nevoie de oameni politici. În acest moment trăim o etapă în care pur și simplu nu avem noroc.”

În schimb, dat fiind că literatura e ceva la care poate zice că se pricepe și la care lucrează de multă vreme, s-ar putea gîndi să schimbe ceva ca editor. De curând a deschis la Montreal o editură unde își propune să publice autori marginali, buni, dar mai puțin cunoscuți.

Mă gândesc ca într-o zi să deschid și în România o „sucursală”, unde să public în românește autori din literatura mondială, puțin sau deloc cunoscuți în România. Știu că în România piața literară este activă și bogată. Numai că la nivel de traduceri consider că se continuă o viziune europocentristă, în care se vehiculează la nesfârșit aceiași autori și aceleași cărți. România nu a intrat încă în circuitul literar universal; Africa, Orientul Mijlociu, mare parte din America Latină, țările scandinave, Orientul îndepărtat, Subcontinentul indian îi rămân străine și indiferente. Cred că la acest nivel aș putea face ceva.

 

Într-o zi se va schimba sensul roții

În acest moment, Felicia Mihali se consideră obosită. După un parcurs extrem de lung și extenuant: jurnalism, studii, scris, imigrat, readaptare, alte studii, alte cărți, alte limbi, călătorii… Dar urmând o tendință generalizată în viața ei, ceea ce o menține în formă sunt noile proiecte și mai ales noile prietenii.

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie, de a produce și transmite un text. Printre altele, de fiecare dată când sună telefonul, simte că cineva îndreaptă o rugăminte la cer pentru publicarea unei cărți. Acel apel poate fi cu adevărat important, iar cartea poate fi cu adevărat valoroasă.

Revenim la a vorbi despre România, despre viitorul românilor. Felicia Mihali consideră că suntem educați, dar educația nu e totul. Mult mai importantă este civilizația, ceva care înglobează totul.

Un lucru care mie mi se pare evident este că România este trasă în urmă cu secole de satul românesc. Pe care mulți îl idolatrizează cu ia și cu revitalizarea unor ritualuri de Ev Mediu. Satul românesc este golit de civilizație, de igienă, de progres. Este o gaură neagră care ne înghite toate speranțele și resursele. Dacă cineva ar vrea cu adevărat să construiscă ceva, trebuie început de la rădăcină. Întrebarea este cum să dezrădăcinăm un arbore bolnav fără să îl distrugem complet?

Totuși, Felicia Mihali încheie cu un gând pozitiv. Speră că într-o zi, pentru România, se va schimba sensul roții…

Claudiu Tănăselia

Se spune că Universul este infinit. Ceva ce în întregime nu poate fi cucerit. Poate și din acest motiv, Mihai Eminescu spunea în poezia Luceafărul că ”oamenii sunt muște de o zi”. Ceea ce pentru unii pare imposibil, însă, pentru Claudiu Tănăselia e o adevărată provocare. Doctor în fizică din 2013 (în cadrul Universității Babeș-Bolyai), acesta încearcă să dezlege măcar o parte din tainele spațiului cosmic.

 

Pe site-ul său, Claudiu publică știri cu tot ceea ce se petrece în afara atmosferei terestre. Totul doar din plăcere. Se rezumă doar la informații care pot fi dovedite științific și nu ezită niciodată să răspundă la întrebările cititorilor.

Site-ul nu poate fi accesat în prezent, acesta fiind într-o restructurare majoră, dar articolele pot fi găsite și pe pagina de facebook cu același nume.

Claudiu Tănăselia este de asemenea un important colaborator al revistei „Știință și Tehnică”, cea mai veche și singura publicație de știință din România tipărită în prezent.

 

Inspirat de vorbele lui John F. Kennedy

Pasiunea sa pentru spațiul cosmic a început din copilărie, cu desenele de pe coperta revistei Anticipația. O contribuție importantă au mai avut-o benzile desenate, dar și serialele SF, printre care și Star Trek.

Sunt o persoană curioasă și tot ce fac pornește din curiozitate. Lumea reală este cu mult mai fascinantă decât cea imaginară și spațiul cosmic oferă foarte multe lucruri interesante, complexe și entuziasmante.

„Nu facem asta pentru că e ușor, ci tocmai pentru că este greu”, este deviza lansată de John F. Kennedy atunci când și-a propus să trimită astronauți americani pe lună.

Citatul fostului președinte al SUA l-a inspirat pe Claudiu, pentru că îmbină hobby-ul său cu activitatea de bază, aceea de fizician la Institutul de Cercetări pentru Instrumentație Analitică din Cluj-Napoca. Aici se ocupă cu dezvoltarea de metode și realizarea de analize în domeniul spectrometriei de masă.

Claudiu Tănăselia

Foto: Facebook Claudiu Tănăselia

A vizitat NASA, locul de unde Neil Armstrong și Buzz Aldrin au plecat pe Lună

Acum 10 ani, Claudiu Tănăselia a vizitat cea mai importantă agenție spațială din lume. Bineînțeles, este vorba de NASA, despre care tot el ne spune că poate fi vizitată de oricine. Doritorii au nevoie de un bilet, iar pentru un tur mai detaliat, este necesară o programare online cu câteva săptămâni în avans. Vizita din 2009 a fost și unul dintre motivele lansării site-ului parsec.ro, despre care am vorbit mai sus.

Odată deschis subiectul NASA, nu puteam să nu-l întreb pe Claudiu și despre Stația Spațială Internațională. Am aflat, astfel, că acolo au loc două categorii de activități:

  1. Astronauții învață să trăiască pe orbită în condiții de imponderabilitate, studiind în același timp efectul acestor condiții asupra corpului uman.
  2. Aceștia folosesc condițiile existente acolo pentru a derula experimente care nu ar fi posibile pe Pământ.

Un echipaj complet este format în prezent din șase astronauți, care petrec pe orbită aproximativ șase luni. La fiecare trei luni, echipajul este înlocuit. Trei coboară pe Pământ și alți trei le iau locul. Sunt echipaje mixte, formate în principal din americani și ruși, dar și din canadieni, europeni sau japonezi.

În viitor, s-ar putea ca numărul celor prezenți pe orbită să crească, dacă partenerii privați ai NASA vor reuși să lanseze astronauți în mod regulat. În prezent, capsulele Soyuz au doar trei locuri disponibile, în timp ce vehiculele Dragon (SpaceX) și Starliner CST-100 (Boeing) vor putea lansa câte șapte astronauți.

Claudiu Tănăselia

Aparatură din interiorul NASA/ Foto: Facebook  Claudiu Tănăselia

 

Despre viața extraterestră și colonizarea planetei Marte

Ajungem și la partea cea mai interesantă. Există viață pe alte planete? Claudiu Tănăselia vine aici cu o teorie foarte interesantă.

Viața continuă să ne surprindă și aici pe Pământ, prin mecanismele ei de supraviețuire în cele mai ostile medii. Ne putem aștepta la orice, dar eu sper ca în următorii ani să găsim „ceva” pe Marte. Viață la nivel microscopic, cel mult. Dacă nu viață, măcar urme ale existenței vieții în trecutul planetei. Ce mă îngrijorează, însă, este paradoxul lui Fermi: dacă există alte forme de viață inteligentă în Univers, unde sunt ele?

Până la descoperirea vieții extraterestre, omenirea își propune să colonizeze planeta Marte. Sunt șanse ca primii oameni să ajungă acolo până în 2050.

Claudiu ne atrage, însă, atenția că Marte nu e deloc o planetă prietenoasă. Drumul până acolo durează aproximativ șase luni, iar lipsa oxigenului și presiunea extrem de scăzută ne-ar transforma în ținte pentru radiațiile cosmice.

Primele orașe marțiene, care vor fi în peșteri sau în module artificiale, nu vor apărea mai devreme de 2100. Dar eu sper ca Luna să devină în următoarele decenii al optulea continent și să avem prezență umană permanentă acolo, așa cum avem astăzi în Antarctica sau pe orbită, unde e mereu un echipaj prezent fără întrerupere din 2000 și până astăzi.

Suntem în siguranță în acest moment pe Pământ? Înainte de a ne vorbi despre pericolele care vin din spațiu, Claudiu își îndreaptă atenția către unele activități de pe planeta noastră, care afectează mediul înconjurător. Felul în care sunt depozitate deșeurile este cea mai gravă problemă pe care o semnalează.

 

Claudiu Tănăselia: „Asteroidul care ne ia planeta în vizor trebuie să fie cunoscut cu mulți ani înainte”

Iată și principala amenințare din afara planetei. Impactul cu un asteroid. Nu știm când și unde ne va lovi, dar avem certitudinea că la un moment dat se va întâmpla.

Din fericire, tehnologia din prezent ne oferă posibilitatea de a ne apăra. Două dintre soluții ar fi devierea cu o folie strălucitoare sau bombardarea cu o armă nucleară.

Pentru ca devierea cu o folie strălucitoare să fie eficientă, trebuie ca asteroidul care ne ia planeta în vizor să fie cunoscut cu mulți ani înainte, decenii chiar. Presiunea luminii acționează lent, în timp, este un proces de durată și destul de costisitor. Bombardarea cu o armă nucleară ar putea fi o soluție pe termen mai scurt, mă gândesc la un orizont de timp de câțiva ani. Dar încă nu s-au făcut mai mult decât simulări, nu avem astfel de teste efectuate pe asteroizi reali, deci nu știm exact ce efect va avea mai exact bombardarea acestuia. Suprafața unui asteroid poate fi diferită de modelele matematice pe care le avem astăzi la dispoziție.

Pagubele pe care le poate provoca o coliziune sunt influențate de mai mulți factori: masa asteroidului, dimensiunea sa, densitatea (dacă e pietros sau feros), unghiul sub care intră în atmosferă, viteza acestuia și locul unde va lovi (apă sau uscat).

Pământul este bombardat zilnic cu meteoriți (de mici dimensiuni). Din cauză că mare parte din planetă este acoperită de ape sau pentru că suprafața locuită este extrem de scăzută ca procent din suprafața uscatului, majoritatea acestora nu sunt recuperați sau identificați niciodată. Sunt catalogați în prezent 60.500 de meteoriți și doar o parte din aceștia au ajuns în laboratoare, pentru studii amănunțite.

 

Mineritul spațial

Asteroizii pot fi, însă, și o resursă valoroasă. S-ar putea găsi apă și diferite metale în ei. Tocmai de aceea, țări precum SUA, China și Rusia analizează posibilitatea de a face minerit în viitor.

Încă nu este o activitate care să aducă un profit imediat, așa că nimeni nu investește masiv în așa ceva. După ce costurile lansării spre orbită vor scădea, după ce vom avea o infrastructură pusă la punct în spațiul dintre Pământ și Lună (spațiul cis-lunar), cu lansări de rutină și depozite orbitale de combustibil, baze selenare permanente (așa cum avem acum în Antarctica), abia atunci ne vom putea gândi serios la exploatarea comercială a asteroizilor.

Cât despre implicarea României în cercetarea spațiului cosmic, trebuie să știm, în primul rând, că Agenția Spațială Română este membră a Agenției Spațiale Europene. Contribuțiile financiare nu sunt impresionante, pentru că fiecare stat cotizează în funcție de PIB, dar acest parteneriat aduce țara noastră într-un club select.

Avem acces la cercetarea spațială europeană și chiar la experimentele de pe Stația Spațială Internațională.

În finalul acestui material, pentru a ne face să îndrăgim și mai mult știința, Claudiu Tănăselia ne-a mai răspuns la câteva curiozități.

Claudiu Tănăselia

Claudiu Tănăselia la NASA/ Foto: Facebook  Claudiu Tănăselia

Cum arată NASA din interior:

„La Johnson Space Center m-a impresionat racheta Saturn V expusă într-un hangar special, enormitatea motoarelor și a rachetei în sine, dar și vizita în fostul centru de control al misiunilor Apollo, unde am călcat pe aceeași mochetă pe care au pășit și cei care au orchestrat și derulat aselenizările. A fost o adevărată experiență spirituală.

La Kennedy Space Center, anul trecut, m-a impresionat naveta spațială Atlantis, expusă într-un muzeu în toată frumusețea sa. Mi-am adus aminte cum îi urmăream ultimele lansări cu sufletul la gură și nu-mi venea să cred că sunt în fața unui vehicul care a zburat de 33 de ori în spațiu, care a costat 200 de miliarde de dolari și care putea atinge o viteză maximă de aproape 30,000 km/h. Navetele spațiale sunt adevărate minuni moderne, fiind cele mai complexe vehicule construite vreodată.

La Huntsville este expusă a treia și ultima rachetă Saturn V, dar și alte echipamente care nu au mai fost folosite în spațiu sau care erau doar folosite pentru teste. Acolo, cel mai mult m-a impresionat un model la scară 1:1 a unei rachete Saturn V expusă vertical, pentru că așa se vede cel mai bine dimensiunea colosală a rachetei, care nu poate fi surprinsă de nici o fotografie sau nici chiar de priveliște cu o astfel de rachetă expusă orizontal.

Credeți-mă, o rachetă Saturn V sau o navetă spațială sunt cele mai spectaculoase lucruri create de mâna omului pe care le puteți vedea vreodată.”

 

Dovezi ale Aselenizării din 1969:

”Au fost aduse sute de kilograme de roci lunare, care au ajuns în mai multe laboratoare de pe Pământ și au fost studiate de oameni de știință. A contesta aselenizarea înseamnă a crede că toată comunitatea științifică este parte a unei conspirații.

URSS nu a contestat-o niciodată, ba chiar au avut o sondă pe orbita Lunii exact în momentul în care Neil Armstrong și Buzz Aldrin făceau primii pași acolo.

Au existat șașe aselenizări, de ce ar falsifica cineva de șase ori acest lucru? În programul Apollo au fost implicați zeci de mii de cetățeni americani, îmi este greu să cred că un număr atât de mare de oameni ar fi putut păstra un astfel de secret atât de mult timp.

Există pe Lună o oglindă instalată de astronauți, oglindă spre care oricine de pe Pământ poate îndrepta un laser și verifica cu mâna lui distanța Pământ-Lună (dacă are un laser suficient de puternic). Recentele misiuni americane, japoneze sau chinezești au fotografiat suprafața Lunii la detalii suficient de clare încât să fie vizibile urmele și echipamentele lăsate în urmă de astronauții americani.”

 

Despre cheltuielile unei lansări:

”Sunt de ordinul miliardelor, dar chiar și așa, sunt cheltuieli infime dacă le comparăm cu cheltuielile pe care le facem pentru a ne înarma. Trimiterea unui echipaj în spațiu este o activitate extrem de complexă, de la selecție și antrenament și până la lansare, iar astronauții sunt doar vârful iceberg-ului.

Sunt mii, zeci de mii de oameni implicați într-o misiune spațială. Niciodată lansarea unei rachete nu va fi o activitate de rutină. Sunt foarte mult lucruri care pot merge prost și care pot duce la pierderi de vieți omenești.

Cât privește sondele, ele au fost mereu apogeul miniaturizării, deci vorbim de tehnică de vârf, iar acest lucru costă, atât bani, cât și timp pentru a fi dezvoltată, integrată, lansată și operată în condiții vitrege, fie că vorbim de orbită, Lună, Marte sau spațiul interplanetar.

NASA, agenția spațială cel mai serios finanțată, nu trece de 0.5% din PIB-ul american, în timp ce în Europa, cetățeanul obișnuit contribuie prin taxele sale cu doar 10 euro/an la costurile pe care le implică explorarea spațiului cosmic.”

 

De ce nu mai sunt trimiși oamenii pe lună sau în alte locuri îndepărtate:

”Programul Apollo, care a culminat cu prima aselenizare din 1969, a avut loc într-o perioadă în care două sisteme politice trebuiau să-și dovedească una alteia (și propriilor cetățeni) superioritatea. O cursă spre Lună a fost atunci un bun mijloc de a-și măsura nivelul de competențe tehnice.

Costă destul de mult să trimitem oameni pe Lună sau pe Marte (încă nici nu avem tehnologia necesară pentru Marte) iar câștigurile imediate, în afară de imagine, sunt destul de puține.

Bugetul NASA, raportat la PIB, a fost cel mai mare în timpul războiului rece, iar suportul publicului a fost pe măsură. După aventura selenară, au venit reduceri de buget și o relaxare a susținerii publicului, motiv pentru care agențiile spațiale guvernamentale și-au concentrat atenția pe misiuni pe orbita Pământului sau trimiterea de sonde spre alte lumi.”

 

Un exercițiu de imaginație. Călătoria spre alte galaxii:

”Sondele noastre Voyager abia dacă au pipăit granițele sistemului solar. Zborul interstelar sau intergalactic este de domeniului SF-ului, va trebui să posedăm noi metode de propulsie înainte de a ne gândi acolo.

Dar cu siguranță navele intergalactice vor fi uriașe, de mărimea unui oraș modern, pentru a putea permite unui zbor de lungă durată să fie sustenabil.”

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea a devenit un nume de referință în presa românească prin munca sa în numeroase redacții mai mari și mai mici. Este de asemenea un autor prolific căruia nu îi rezistă niciun gen: cărți polițiste, cărți pentru copii, reinterpretarea basmelor, cărți de dragoste și de căutare a sinelui, a sensului vieții în comunism și după. 

 

Pasionații de romane polițiste știu destule despre Stelian Țurlea, iar cititorii revistelor de literatură știu de două ori mai multe. Primul meu contact cu opera domnului Țurlea a fost la târgul Gaudeamus de acum 2 ani, când am găsit la reducere o carte cu titlu provocator: Greuceanu, roman (cu un) polițist.

Întotdeauna titlurile cu ceva în paranteză mă duc cu gândul la o scriere aflată la granița dintre genuri. Această incertitudine mă provoacă intelectual enorm, pentru că analizez foarte mult modul de redactare.

Am citit o reinterpretare a unui basm care mi-a plăcut foarte mult. Greuceanu trăia în prezent ca polițist care trece de limitele meseriei sale, riscându-și viața pentru a salva un oraș întreg. Am impresia că personajul principal preia caracteristici, idei, principii de viață ale autorului și anume setea de adevăr, dreptate, justiție și puniție a vinovaților, dar mai ales dedicarea vieții personale pentru binele comunității.

Poate și de aceea, operele pline de mister sau de povești de viață și deopotrivă de dragoste au atras mulți cititori și cumpărători de-a lungul vremii, pentru că par reale, veridice și scoase din lumea contemporană.

 

Activitatea lui Stelian Țurlea

Pasiune începută de la poveștile lui Andersen, carte dăruită de mama sa, scrisul este și va rămâne pentru domnul Stelian Țurlea cea mai frumoasă activitate. Singura meserie care l-a atras, singura profesie pe care și-o dorește și singura modalitate de a ajunge la sufletul și mintea celor din jurul său.

Biografia sa prodigioasă arată cum cariera domnului Țurlea nu a trecut neobservată. Peste trei decenii în presa scrisă, conducând reviste ca Lumea, Zig-Zag sau Meridian (ultima, caracterizată de chiar de Stelian Țurlea drept primul ziar cu adevărat occidental, asemănător cu International Herald Tribune, care a dispărut pentru că apăruse înainte de vreme, iar lumea nu prea-l înțelegea). Mai târziu, creator al Observatorului de la Antena 1, sau Senior Editor al Ziarului de duminică pentru 16 ani, poate cel mai bun ziar cultural după anul 2000.

Despre care redacție să vorbesc? Cele mai multe au fost furnicare, viespare. Ar însemna să scriu un studiu sau să-mi scriu memoriile…

Activitatea publicistă este completată de câteva zeci de romane pentru toate vârstele, o serie de albume din vremea lui Carol I, premii pentru literatura pentru copii sau pentru întreaga sa carieră. Este evident că așternerea ideilor, a viselor, a gândurilor pe hârtie i-a fost facilă dintotdeauna și asta demonstrează că unii oameni sunt născuți pentru un anumit lucru.

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea: Ficțiunea, câtă este, e născută din acest amestec a ceea ce am observat în jur. Cum să cântăresc procentele?

Cărțile lui Stelian Țurlea

Relatare despre Harap Alb„, spre exemplu, iese din tiparele basmului și devine o poveste de viață modernă care se potrivește oricui. Cu toții am trecut printr-un episod de bildungsroman și ne-am dezvoltat, să nu zic maturizat.

”Relatare despre Harap Alb” e un roman de altă factură, am încercat să topesc în el toată înțelepciunea lumii și s-o aduc pe meleagurile noastre, sper să fi reușit. Mi-a făcut o plăcere nebună!

Însăși viața este o călătorie inițiatică, uneori distanța este doar de la incert la cunoașterea profundă de sine.

Îi vine ușor să creeze lumi imaginare și fantasmagorice perfect credibile, precum J.R.R.Tolkien care a creat Middle Earth. Cărțile sale pentru copii nu sunt chiar DOAR pentru copii. Simplitatea cu care sunt scrise le fac accesibile copiilor, dar maturitatea pe care o inspiră atrag deopotrivă adulții.

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea face un lucru foarte interesant: scrie atât cu voce de bărbat, cât și de femeie, fiind perfect credibil de parcă ar fi trăit cândva într-o minte de femeie. Mai mult, se joacă extrem de usor cu genurile, stilurile, planurile de narare.

Trece de la o formă de exprimare artistică la alta, fără să își piardă din autenticitate, cu o creativitate genială.

Atunci când scrie la persoana întâi, are o forță introspectivă care aduce lămuriri și limpeziri, uneori chiar unde nu este nevoie, adică în viața cititorului. Inspirate din viața personală sau imaginate, întâmplările au cursivitate, sunt legate și aduc în sufletul cititorului o avalanșă de sentimente, emoții și îmbie la meditație sau căutarea sensului vieții.

Cărțile polițiste au un mod inedit de a recrea imaginea unei crime, folosind un puzzle cu piese mici. Emoția lecturii crește treptat, imaginea Bucureștiului dă fiori reci pe șira spinării și la final cititorul se simte dezamăgit că a terminat cartea.

Cum să nu inventez povești, dacă-mi place să spun povești? Iar o carte are de cele mai multe ori un suspans, o căutare a ceva. Astfel e foarte simplu să ajungi la roman polițist.

Întrebări încă există, misterul continuă în afara cărții. Scrie natural, fără blocaje sau lipsă de inspirație și foarte repede.

Stelian Țurlea

 

Amalgam de emoții și idei

Este unul dintre acei autori care nu hulesc comunismul, nici nu se leagă de neajunsurile sale: mâncare, apă și curent cu rația. Nu mai zicem de informație cu porția și teama de arest.

Scrie, expune, creionează povești de viață ale unor femei pentru care destinul, soarta, blestemul, tradiția, gura lumii, orânduirea socială, teama sunt litere de lege.

Îmi place să-mi țin cititorii cu sufletul la gură. Dar cu sufletul la gură te poate ține orice poveste.

Scrie cu o măsură în toate. Nu judecă aspru, nu jignește profund, nu se autoflagelează ca alții. Aduce cititorului o nepăsare dulce în cele mai multe situații. Caută sensul vieții prin călătorii mai mult sau mai putin inițiatice.

Caută înțelepciunea în cei care au trăit alte regimuri politice, dar și în alte locuri. De aici răzbate o dorință pentru mai multe călătorii. Sunt buni ascultători și prieteni, amanți pasionali și nerăbdători, curioși, interesați de povești de demult, de o altă lume, viața celor care sunt bătrâni acum.

Nu este clar dacă povestea de iubire care nu se împlinește, deși începuse furtunos, pasional, este și reală. Acel sentiment de dezolare, de neputință, de geniu pustiu, neînțeles, „nemuritor și rece”, aduce aminte de alt geniu al literaturii române, pe numele său – Eminescu.

Iubirea trece frontiera anului ’89 spre o lume liberă, dar care nu își cunoaște puterea. Modul în care vorbește despre proteste, frică, atmosfera de atunci, curaj, speranță și libertate îți dă o stare de euforie ca a unui drog.

Ai vrea să afli mai multe, să fi trăit atunci doar pentru a lua pulsul revoluției. Stelian Țurlea inspiră eroism, sacrificiu pentru o idee, ceea ce nu poate fi decât înălțător.

Personaje memorabile cu care cititorii rezonează

Îmbină destul de des miticul cu profanul. Introspecția, melancolia, drama, speranța, ambiția, dorința de adevăr fac casă bună cu o nepăsare dulce la final de carte.

Fiecare personaj pare că are un vis mare pe care îl pierde datorită unei întâmplări. Deși se străduiește să-și reatingă visul, într-un final renunță și ajunge mulțumit cu ceea ce are. Aici un exemplu bun ar fi „Fă-ți patul și dormi”, unde Popeye pierde șansa… unei cariere în fotbal.

Eroii domnului Țurlea au deseori scrisul în sânge și nu îi interesează banii, ci doar textul. Să ajungă la public, să informeze, să atenționeze. Pe de altă parte, în relații de orice tip se consideră comuni, fazi, ca și cum ar avea un complex de inferioritate sau o modestie acută.

Deseori transmite ideea că dezamăgirea și pierderile fac parte din viața noastră și trebuie să le acceptăm ca atare. Totul pentru vindecare, dar mai ales pentru maturizare și a putea trăi cu noi înșine în pace.

Cărțile pentru copii au fost scrise din dorința de a-i citi fiului său, cel care i-a fost și primul său critic. Reacția sa de încântare l-a încurajat să continue și i-a dat acordul că face bine ce face.

Am știut atunci că nu vreau să fac altceva când voi fi mare, decât să scriu și eu cărți și să spun povești.

De unde inspirația pentru fiecare roman polițist? Esența pare să fie mereu aceeași. Orașul. Tot ce trăim, tot ce este în jurul nostru. Locuri care transormă aceste romane în adevărate cărți thriller sau de mistere, așa cum Stelian Țurlea preferă să le denumească.

Stelian Țurlea

Stelian Țurlea: Am scris mereu de plăcere și când faci ceva de plăcere, nu prea cred că poți avea momente dificile.

Sfaturi pentru generațiile viitoare

La prima vedere, poate nu pare un autor faimos, dar aparențele înșeală.

Sigur n-am rupt gura târgului, cum se zice. N-am pretenția că și le smulg cititorii din mână. Faptul că s-au vândut e un semn bun. Dar peste toate, nu știu cum am fost/cum sunt receptat. Se va vedea când nu voi mai fi.

Scopul cărților nu este doar de intruziune într-o altă lume sau de meditație asupra propriei vieți sau condiții, ci educarea. CIA – „Compania” cu usile deschise, Virusul mileniului sau cea mai recentă carte, Algoritmul Funcoin sunt câteva exemple.

Acestea ne duc subtil cu gândul la ideea că în acest mileniu, informația ne poate distruge. Implicit relațiile interumane au de suferit datorită tehnologiei și virtualizării excesive. Cât despre generațiile actuale și viitoare, sfatul artistului este simplu dar puternic în același timp: să nu uite să citească.

Născut la 6 ianuarie 1946, Stelian Țurlea are ceva din unicitatea celor născuți în aceeași zodie. Geniul neînțeles al lui Eminescu și atracția către folclorul românesc, iubirea pentru scris, împlinirea prin creație, se regăsesc în cărțile sale scrise la persoana întâi.

Va rămâne mereu cunoscut, pentru felul în care știe să creeze lumi noi, oferă emoții și suspans pe pâine, face copiii să viseze, face adulții să trăiască în regimuri pe care nu le știu și să caute mai adânc sensul vieții.

Totul pentru că scrisul îi face foarte mare plăcere.

Victor Alartes Abandonul calului negru

Victor Alartes este autorul unui roman despre societatea în care trăim, o incursiune literară în domeniul politic, atât de necesară în contextul unei „crize democratice”: Abandonul calului negru. De asemenea, scrie despre confruntări din lumea sportului cu un lirism ieşit din comun.

Un scriitor este valoros dacă scrierile sale sunt apreciate de cititori, căutate și uneori premiate la concursuri din branșă. Ceea ce scrie îl reprezintă, așa cum pentru un sculptor fiecare obiect este o parte din sine, din mintea, din sufletul și din imaginația sa.

Pentru public, cartea mea sunt eu: contează dacă romanul “Abandonul calului negru” are forță să transmită ceva publicului. La fel și în cazul povestirii “Departe de carte”, inclusă în volumul colectiv “Ficțiuni reale” (Editura Humanitas, 2013) de către  “selecționerul” Florin Piersic junior.

“Departe de carte”, povestirea la care scriitorul face referire, este o întâmplare reală care vorbeşte despre indiferență, incompetență și nepotrivirea cu librăria a unor oameni care lucrează acolo. Sunt angajați să vândă cărţi oameni care nu citesc; aceştia nici nu știu autorii, nici nu pun cărțile la raftul/categoria în care se încadrează. Cea mai mare culpă este că nu le pasă dacă un om cumpără sau nu din acea librărie.

Una e să ți se spună că ai scris o compunere sau o teză foarte bună și cu totul alta să “produci” o carte.

 

Victor Alartes – nume de artist

Pasiunea pentru scris vine din copilărie. Victor Alartes începea cu entuziasm romane pe caiete dictando, romane pe care de cele mai multe ori nu le ducea până la final. Undeva pe drum, entuziasmul și motivația se pierdeau. Sau se termina prea repede intriga…

La un moment dat, pe când aveam deja peste 35 de ani, am avut revelația că, date fiind informațiile acumulate și întâmplările trăite, aș putea duce la bun sfârșit un roman care să aibă suficientă substanță și relevanță. Și n-am mai abandonat după câteva pagini! E drept că nu am mai sacrificat vreun caiet, ca în copilărie, ci am apelat la calculator…

Victor Alartes Abandonul calului negru

Pentru cei atrași de cărți, lectura este cea mai frumoasă activitate. Este o pasiune ce oferă multe satisfacții, deși cere mai multă răbdare în comparație cu filmul sau televiziunea, care sunt alternative mai dinamice.

Lectura permite ca aceeași poveste să capete dimensiuni diferite în mintea fiecăruia dintre cititori. Fiecare simte, vede, aude întreaga acțiune în felul său, prin prisma propriilor idei, sentimente și mai ales, experiențe.

Cine se mulțumește să vadă doar filmul (sau filmele) economisește ceva timp, dar pierde mult…

 

Abandonul calului negru – între luciditate şi imaginaţie

Mi se părea că am condei (deci mi-am remarcat și singur talentul), dar că nu mi s-au întâmplat încă lucruri demne de a sta la baza unui roman.

Ajuns la o vârstă la care se acumulaseră destule experiențe, idei, amintiri, emoții și speranțe, Abandonul calului negru a venit (aproape) de la sine. Victor Alartes a găsit forța, motivația și perseverența de a „ciopli în cuvinte” până la ultima pagină a primului său roman. Să sperăm că nu şi ultimul.

În cartea sa “Romancierul naiv şi sentimental”, Orhan Pamuk demonstrează că intenţiile sau motivația scriitorului nu sunt decisive pentru valoarea şi destinul operei sale literare: “… să ne amintim că Dostoievski a scris Demonii, cel mai mare roman politic al tuturor timpurilor, ca pe o lucrare de propagandă împotriva adversarilor  săi politici, liberalii şi cei care susţineau occidentalizarea Rusiei  – şi totuşi elementul care stârneşte plăcerea când citim acest roman în zilele noastre este descrierea profundă a naturii umane.

Romanul politic-contemporan aduce lămuriri, limpeziri și poate chiar o radiografie amănunțită a unei situaţii. Uneori aspecte importante ies la iveală atunci când o țară întreagă fierbe, iar economia se află pe muchie de cuțit.

„Contextul în care e scris un roman este nesemnificativ, la fel ca şi locul în care e citit. Singurul lucru important este ce anume ne spune textul. Dorinţa de a te adânci în text este asemănătoare cu aceea a vizitatorului unui muzeu care doreşte să fie lăsat singur în faţa frumuseţii atemporale a unui tablou, indiferent de corporaţia sau guvernul care ar putea folosi muzeul în scopuri propagandistice.” (Orhan Pamuk)

Întrebat de la cine s-a inspirat pentru a scrie acest roman atât de lucid, palpitant, mult mai provocator și intrigant decât un articol politic, Victor Alartes spune simplu: „de la alții”.

 

 

Inspiraţia a venit din poveştile de viaţă ale altora

Alții înseamnă experiența unor alte persoane. În afară de tine, toți ceilalți sunt „alții”. Poți învăța de la oricine și poti refina idei preluate de oriunde.

Abandonul calului negru este o carte despre un profesionist autentic care se vede nevoit să intre în politică, unde nu oricine rezistă şi unde mai nimeni nu este ceea ce încearcă să pară. Nu oricine rezistă şi nu toţi îşi doresc să fie acolo. Se trage cortina unei lumi tabu pentru cei din afară.

Au încercat, dar nu au reușit, căci au ajuns, mai devreme sau mai târziu, la concluzia că e o lume în care nu pot pătrunde sau înainta dacă nu renunță la multe dintre principiile și valorile în care cred. S-au simțit acolo ca o piesă de șah (un cal negru, dacă vreți) într-un altfel de joc, ale cărui reguli le sunt străine…

Politica în general, să nu zic neapărat a noastră, este un teritoriu interzis în care jocurile sunt deja scrise, cărțile sunt împărțite. Nu există loc pentru cei din afară și mai ales pentru intelectuali oneşti – reprezentanții ideilor perfecte ale lui Platon.

Motivația din spatele unei cărți – manifest este de a deschide ochii unei generații căreia nu îi pasă suficient de ziua de mâine, darămite de politică și o cam lasă în seama celor care joacă rummy la final de săptămână în parc.

Abandonul calului negru ne învață că se poate scrie frumos, palpitant, moralizator, chiar şi despre un domeniu în general plictisitor.

Am vrut să descriu ce se întâmplă la intersecția mediului academic cu cel politic și a modului occidental de a privi viața cu cel oriental. Și am mai încercat să aduc în prim-planul romanului principiile după care se ghidează personajele, nu emoțiile și ambițiile lor personale, care sunt dominante în majoritatea cărților.

Aşa a luat naştere Abandonul calului negru, care, după copertă, ar putea trece şi drept o carte despre şah sau despre curse de cai.

 

Victor Alartes: „Durează luni sau chiar ani să scrii un roman”

Scrierea unui roman este o experiență de scoatere a ideilor și cuvintelor din interior, un fel de spintecare a burții peștelui pentru a ieși la lumină ca Iona.

E frustrant să știi că șansa cărţii tale de a ajunge la public este minimă dacă nu ești un autor deja consacrat sau cu anumite conexiuni. Eu am pretenția ca piața literară să valideze sau să invalideze o carte și nu sunt omul care să se autopromoveze.

Lumea literară încă nu este suficient de obiectivă încât să publice cărți de valoare, care totodată pot schimba mentalități. Este adevărat că trăim într-o lume profund comercială, dar unele lucruri trebuie făcute pentru suflet.

Nu țin să public din vanitate. Vreau să fiu publicat doar dacă un editor chiar crede în acea carte. Dacă merită să vadă lumina tiparului. Nu este vorba despre a câștiga bani mulți din scris, ci de a ți se citi manuscrisul.

 

Publicul țintă sunt intelectualii în sens larg

„Abandonul calului negru” este o carte foarte ușor de înțeles și palpitantă până la ultima pagină, însă nu îndeajuns de cunoscută. Promovarea trebuie să se facă permanent și cu atenție la public.

Țintă sunt oamenii cărora le PASĂ. Încă le mai PASĂ. Intelectualii în sens larg înţeleg repede unde bate autorul. Sau oamenii preocupați de viața „cetății” din care fac parte. Tinerii care se întreabă dacă să rămână în țară sau să plece, sau dacă să se întoarcă și să schimbe ceva…

Dacă un astfel de roman ar fi citit de unele persoane din politica românească, poate ar înțelege ceva. De exemplu să lase oameni cu adevărat competenți să facă schimbări de substanţă.

Nu contează ce îmi doresc eu, contează ce citesc ei. Iar dacă un roman este lecturat, contează ce înțelege cititorul, nu ce a vrut să spună autorul!

 

Victor Alartes, cronicarul

Victor Alartes scrie despre sport sau cărţi pe site-uri de renume cum ar fi GSP sau Filme-cărți.ro (un important blog cultural, din echipa căruia face parte). Cronicile sale de cărți au multă profunzime şi originalitate. Celelalte sunt altfel de articole despre meciuri de tenis sau alte evenimente sportive.

Victor Alartes publică articole pe care le consider cronici cu suflet despre sport pentru că le scrie cu mare patos. Citind despre Simona Halep de exemplu, ai impresia unei poveşti despre cea mai mare învingătoare de balauri din povești. În general, are o pasiune pentru a scoate tot ce este mai bun din acțiunile unui om, adică uneori laudă mai mult decât te-ai aștepta. Te face să cauți meciurile sportivului despre care scrie.

Simt că am ceva de spus despre anumite cărți, filme sau performanțe sportive și că publicul acestor site-uri, dar și cel al “Dilemei Vechi” (în care mi-au mai apărut articole), este interesat de astfel de texte.

Două pasiuni diferite, aparent opuse, se îmbină în ființa scriitorului Victor Alartes: cărțile și sportul – de la tenis la fotbal.

Tenisul este, înainte de orice altceva, un sport foarte elegant. De unde pasiunea? Pe când eram copil, m-a dus tata pe actualele Arene BNR să îi văd jucând pe Virginia Ruzici și pe Florin Segărceanu. Îmi place însă mult și fotbalul. Am scris în ultimii ani pe marginea performanțelor Simonei Halep, dar am la activ și articole despre Mircea Lucescu, Loti Boloni sau Cristi Chivu.

Victor Alartes Abandonul calului negru

 

Să faci lucruri și gesturi care au sens!

O recenzie bună are ceva de zis, lasă în urmă informații relevante și nu în ultimul rând emoție. Recenziile cele mai bune conving potențialul cititor al unei cărți să ia o decizie privind lectura sau renunțarea la achiziția unei anumite cărți.

Mă feresc să scriu recenzii lungi pentru că empatizez cu cititorul care caută doar o punere în temă. Încerc să vin cu o abordare originală a cărții recenzate.

Fericiți sunt cei ce ce fac lucruri care contează, care îi împlinesc. Făcând ceea ce schimbă lumea în mai bine, mergem încet-încet spre o lume mai civilizată și mai îngăduitoare.

Nu pentru că așa ai văzut sau ai citit că se face. Mai degrabă pentru că ai reflectat asupra lor și merită făcute. Că au cu adevărat un rost… Și nu ajunge să ai niște scopuri în viață (să îți cumperi o casă sau să ocupi o funcție).

Pe viitor este posibil să mai auzim de Victor Alartes. Deși a spus că Abandonul calului negru nu va avea o continuare, ceva asemănător ne poate aștepta.

Am de ceva vreme în cap un roman de idei care abordează impasul democrației la nivel european. Nu am găsit încă motivația de a-l așterne pe hârtie.

Victor Alartes este el însuși un cal negru, pe care, poate, nu se mizează de la început. Este posibil ca la final să ajungă pe primul loc. Scrierile sale demonstrează că are mai mult potențial și mai multă profunzime decât modestie. Uneori modestia și bunul simţ țin oamenii cu adevărat valoroși în umbră.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima este de o viață la Radio România Internațional. Mulți dintre românii stabiliți în diverse colțuri de lume ascultă emisiunile Secției în Limba Română / RRI și știu că regăsesc în acest post o oglindă fidelă și expresivă a României de acasă. Aici ascultă limba mamei, limba română, care nu se uită niciodată, indiferent unde ai trăi și activa. Am discutat cu Olivia Cristina Sima atât despre despre lumea radio-ului cât și despre viața distinsei și experimentatei jurnaliste. Rezultatul este un articol din care avem cu toții multe de învățat. Lectură plăcută!

 

Olivia Cristina Sima s-a născut pe 28 septembrie 1957 la Bucureşti și este una dintre vocile emblematice ale radio-ului românesc. Este cunoscută ca redactor/ jurnalistă Radio România Internaţional, Secţia Panoramice, Grup Muzical, unde activează din 2 aprilie 1990 până în prezent. Aici redactează materiale scrise de specialitate: muzică în toate genurile muzicale, pentru secţiile de limbi străine Radio România Internaţional.

Din anul 2000 realizează o emisiune de o oră, cu specific muzical, difuzată în direct miercurea între orele 21 și 22, cu reluări conform grilei. Iniţial s-a numit ”Rapsodiile mileniului III la RRI”, iar de la 1 noiembrie 2013 – ”Muzică 100% la RRI”. Artiştii invitaţi sunt consacraţi sau tineri la început de drum, evoluând în aproape toate genurile muzicale – simfonic, cameral, operă, pop, folk, pop-rock, jazz, mai puţin folclor.

Legătura mea cu Radioul este veche, din anii ’70, când cântam în Corul de Copii Radio. De atunci iubesc fiecare culoar, treaptă de scară, fiecare încăpere din clădirea situată pe strada Nuferilor în anii aceia, respectiv strada Berthelot în prezent. Nici atunci și nici acum, nu mi s-a părut vreodată că sediul radioului public ar putea avea o clădire complicată, deși multora așa li se pare. M-am orientat mereu perfect în oricare colț din Radio. Deci afinitatea a existat din prima.

 

O viață cu muzica în sânge

Olivia Cristina Sima provine dintr-o familie de profesioniști în domeniul muzical. Cu toate că părinții o pregăteau pentru admitere la Liceul German, a ajuns la Liceul de Muzică nr. 1 (actualmente Liceul de Arte „Dinu Lipatti” din Bucureşti) – Secţia Teoretică / Pian. Aici admiterea se dădea cam cu 10 zile înaintea examenelor de la restul liceelor. A intrat cu succes datorită celei mai bune prietene a mamei sale, care a pregătit-o în secret pentru probele speciale de la admitere.

A urmat, evident, tot o Facultate de Muzică. A absolvit în 1981 Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, actualmente UNMB (Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti), secţia Muzică şi Compoziţie Muzicală / Muzicologie – Specializarea Muzică Vocală şi Instrumentală / Pian.

Înainte de a ajunge redactor la Radio România Internațional în aprilie 1990, Olivia Cristina Sima a fost un timp profesor de pian la Liceul ”George Enescu” din Bucureşti. Pe urmă, a fost profesor de pian / grup vocal la Casa pionierilor / Clubul copiilor din Buftea / Ilfov. După 1990 a colaborat la diverse publicaţii, dintre care cele mai importante sunt Revista Radio (ediţia tipărită) și ziarul de limbă italiană „Sette Giorni”.

”La Medeleni” de Ionel Teodoreanu este cartea de căpătâi a copilăriei și a adolescenței sale, fiind una tulburător de romantică, de sensibilă și de profundă pentru doamna radioului de peste hotare. În materie de muzică, LP-ul cu înregistrarea Concertului în la minor pentru pian și orchestră de Robert Schumann, interpretat de Dinu Lipatti, este preferatul său.

Respectul față de adevăr, sinceritatea, pasiunea pentru ceea ce faci, seriozitatea, tenacitatea, cunoștințele temeinice în domeniul de activitate, dar și cele de cultură generală sunt valori de bază pentru Olivia Cristina Sima.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima cu Aura Urziceanu, Ron Rully și Daniela Vlad @ Radio Iași mai 2008

 

Radio România Internațional, o istorie de 68 de ani, în câteva cuvinte

Radio România Internaţional este serviciu public care asigură zilnic emisiuni în limba română, în dialectul aromân şi în 11 limbi străine: engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, arabă, chineză, italiană, ucraineană, sârbă şi ebraică. Grupul Muzical de la RRI are o tradiţie începută în anii ’50. Inițial, fiecare redactor era distribuit pe câte un gen muzical. Ulterior, s-a constatat că, pentru a evita rutina, este mult mai indicat ca materialele să se realizeze prin rotaţie. Astfel se desfășoară activitatea și în prezent.

Acum, Olivia Cristina Sima redactează două rubrici pe săptămână: Muzica ta (programată luni) şi Jazz Univers (programată sâmbătă). În total – patru pe lună fiecare, alternând uneori și cu Sala de Concerte / Permanențe ale muzicii românești.

Impactul şi succesul emisiunilor au fost rapide, iar semnalele pozitive de la ascultători nu au întârziat să apară. Cei ce ascultau RRI, indiferent de vârstă, aveau preferinţe, arătându-se interesaţi de fenomenul cultural artistic muzical din România. Un exemplu în acest sens este reacţia favorabilă a ascultătorilor Serviciului Englez faţă de rubrica Jazz Univers, semnalată în mod repetat prin scrisori / mesaje pe e-mail.

Radio România Internațional înseamnă acasă. Este tot: plăcere de a face jurnalism, de a relaționa cu colegii, implicare 100% în fiecare acțiune. Mulți dintre românii stabiliți în diverse colțuri de lume ascultă emisiunile Secției în Limba Română / RRI și știu că au în noi o oglindă fidelă și expresivă a României de acasă. Aici ascultă aproape exclusiv muzică românească, de toate felurile, genurile și pentru toate gusturile. Aici află bucăți de realitate din toate domeniile, informații vitale, necesare, interesante și, cel mai important, aici ascultă limba mamei: limba română, care nu se uită niciodată, indiferent unde ai trăi și activa.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima, Mircea Vintilă, Mona Mihaela Trifu @ Ro Art Belgia 2013

 

Sfaturi de la Olivia Cristina Sima pentru oamenii de radio

Am vrut să aflu de la doamna Olivia Cristina Sima care sunt calitățile necesare unei persoane care vrea să facă radio la nivel profesionist. În opinia dânsei, cea mai importantă e pasiunea, plăcerea imensă de a face acest lucru, împrietenirea la cataramă cu microfonul, siguranța informațiilor care trebuie emise în eter. Apoi, cunoștințele profunde despre ceea ce face acolo, pornind de la birouri, computere, cabine, aparatura tehnică, până la jonglarea cu diversele tonuri și nunațe ale vocii. Omul care vine în fața microfonului trebuie să fie el întâi de toate convins de ceea ce comunică, să-i placă asta. Este condiția primordială că și celor care ascultă le va plăcea. Și, desigur, e de preferat să aibă o voce bună, fonogenică, iar dacă nu are cine știe ce voce, să-și folosească cunoștințele și inteligența pentru a o modela / perfecționa cât mai mult posibil.

Eu nu am făcut o școală de jurnalism. Când m-am format eu ca om de radio, puțini absolviseră cursuri de jurnalism. Dar școala adevărată, care durează până în prezent, am făcut-o la RRI. Aici am învățat și repet. Continui să învăț și astăzi, după mai mult de 28 de ani de radio, tot felul de lucruri.

În 2005 a absolvit un curs de dicție și vorbire la microfon, organizat de Radio România, de care își amintește mereu cu imensă plăcere. Acesta a ajutat-o mult să evolueze, să înțeleagă și să privească altfel ceea ce făcea. Doamna Ileana Cârstea Simion, care a predat respectivul curs, este o mare profesionistă, care merită respectul oricărui jurnalist.

Cred că jurnalismul adevărat ar trebui să se bazeze mai puțin pe senzațional și mult mai mult pe profunzime, cultură generală și adevăr. Poate asta e și problema astăzi: prea mult senzațional și prea puțin fond.

Domniei sale îi plac vocile calde, deloc stridente, inteligente, în sensul că transmit și emoție, nu numai informație. Desigur că acest principiu nu se aplică în cazul știrilor, unde totul trebuie să fie clar, obiectiv și fără sugestii. În general, la radio ajung vocile fonogenice – adică plăcute auzului, care prin exercițiu și experiență devin tot mai bune. Dar există și cazuri de voci obișnuite, fără mare strălucire, care, însuflețite de ceea ce transmite moderatorul și de cunoștințele proprii, devin extrem de agreabile. Mai există și voci cu anumite particularități considerate inițial indezirabile, care ulterior se transformă în atuuri, îmi spune Olivia Cristina Sima.

 

Dau aici două exemple, cel al marelui actor Radu Beligan, care cu o voce atipică și cu probleme de dicție inițial, a ajuns un reper în actorie, schimbând cu inteligență și talent defectele, în calități specifice. Al doilea exemplu se referă la moderatoarea Liana Stanciu, care în anii ’90 atinsese mari cote de popularitate cu un glas considerat atunci sexy, care în realitate era un glas afectat de o manevră folosită la naștere. Și apropo de voci și de personalități, multe dintre marile voci ale Radioului Românesc au plecat de la RRI sau s-au format la RRI.

Două nume sunt suficiente: Eugen Preda și Paul Grigoriu. De altfel, din 29 octombrie 2018, principalul studio de emisie al postului Radio România Actualități – cabina 31, se numește PAUL GRIGORIU, în semn de omagiu și recunoștință pentru ceea ce a însemnat și înseamnă jurnalistul român.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima cu Eugen Mihaiescu și Gabi Guriță Nicolau la RRI, iulie 2013

 

O oază de profesionalism într-un mediu tot mai superficial

Ca și alte posturi incluse în Radio România, Radio România Internațional se bazează în primul rând pe informații veridice, pertinente și extrem de bine documentate. Nimic nu se face la întâmplare, fie că e vorba de partea editorială, sau de cea tehnică.

Din acest punct de vedere, am avut surpriza nu prea plăcută de a asculta la diverse posturi comerciale informații neconsistente, frizând uneori superficialul și dominate de fațadă, la profunzime ajungându-se greu sau chiar deloc. Ca să nu mai vorbesc de partea tehnică, care lasă mult de dorit cam peste tot, fie el radio sau televiziune, iar când spun parte tehnică, nu mă refer la calitatea audiției, sau a imaginii – în cazul televiziunii, ci la manevrele tehnice, inevitabile în munca noastră.

În urma acestui articol sper ca mai multă lume să (re)descopere posturile publice al Radiodifuziunii Române. Într-o țară unde aproape totul devine superficial, a mai rămas o oază de profesionalism. De la puținii oameni adevărați de radio se mai poate învăța meserie. Asta, până nu e prea târziu. Audiții plăcute pe calea undelor radio!