Adriana Roman
Adriana Roman este mamă, scriitoare, ghid pentru evoluție conștientă și voluntar la Academia mămicilor din Timișoara. Crede în educație, în frumos și în puterea schimbării.

 

Adriana Roman s-a regăsit de curând, după ani de căutări. Și poate încă se va mai căuta pe viitor și se va regăsi tot de atâtea ori, ne spune ea. Asta, deoarece Adriana crede în faptul că educația este un proces nesfârșit, o daltă care ne creează și ne recreează de fiecare dată altfel.

Pentru Adriana, una din cele mai dificile întrebări ale vieții este – cine ești tu? – pentru că e o întrebare care te îndeamnă la introspecție, la a te dezvălui așa cum ești, lăsând deoparte rolurile sociale pe care le îmbrățișezi cu atâta tărie.

 

Iubirea și înțelegerea pot fi căi ale iertării

A copilărit în satul Crasna Vișeului, județul Maramureș, un sat mic de etnie ucraineană, aflat la granița cu Ucraina. Pentru ea și cele patru surori mai mici, nu a fost deloc o copilărie ușoară. Dar sărăcia și neajunsurile materiale au fost compensate de o frumusețe extraordinară a naturii și de bogăția de valori insuflate de bunici și părinți.

Tatăl lor a fost un om cu suflet mare, însă din cauza problemelor cu alcoolul avea dese ieșiri violente. Au crescut cu teama de moarte, teama că într-o zi le-ar putea face mult mai rău decât să le bată sau să le alunge de acasă. Adriana a simțit mereu responsabilitatea de a-și proteja surorile și îi răspundea tatei cu aceeași monedă. reamintindu-i cât este de rău și cât de mult greșeste.

În ciuda acestor traume, în ciuda furiei pe care o simțea pentru tatăl său, Adriana Roman consideră că acesta i-a oferit cea mai frumoasă lecție de smerenie. După ce el a murit, ceva s-a schimbat în ea pentru totdeauna. Nu se gândea că moartea sa o va afecta în vreun fel. Se gândea chiar că va fi o ușurare pentru sine, pentru toată familia, însă nu a fost așa.

Moartea tatei a trezit în mine un amplu proces de introspecție și mi-a scos în lumină cea mai dureroasă întrebare – cu ce ai fost tu mai bună, dacă ai răspuns răului cu rău? Această întrebare m-a urmărit multă vreme. M-a dat jos de pe piedestalul pe care mă pusesem și m-a făcut să îngenunchez în fața lui Dumnezeu și în fața memoriei tatălui meu.

Citind mai multe despre energie, plăți karmice, misiuni ale sufletelor, a ajuns să creadă că tatăl său a fost un suflet extraordinar de frumos și curajos. Ce suflet și-ar putea lua misiunea ingrată de a veni pe pământ pentru a fi persecutorul familiei sale? Numai un suflet puternic și plin de iubire putea face asta. De ce plin de iubire? Pentru că numai iubind nespus ești capabil să faci orice pentru familia ta, chiar dacă acest lucru presupune să creezi acele contexte pline de suferință din care cei dragi ție să crească, se se înalțe spiritual, ne spune Adriana.

Tata ne-a ajutat să evoluăm, iar pe mine m-a ajutat să îmbrățișez smerenia. Îi mulțumesc pentru asta și onorez fiecare moment de suferință. Nu aș schimba nimic din trecutul meu. Din contră, sunt fericită pentru toate minunile trăite. Cred că peisajul minunat și tradițiile de origine româno-slavă s-au amestecat frumos și și-au pus amprenta asupra mea. Mereu am considerat natura ca o alinare pentru suflet, iar tradițiile, deși diferite, au țesut în mine o pânză a valorilor strămoșești. Din ea, mă străduiesc să-mi creez un stil de viață bazat pe simplitate, comuniune cu natura și Dumnezeu.

Iată deci, că putem vedea și altfel traumele din copilăria și viața noastră. Le putem pătrunde sub o altă formă și putem încerca să înțelegem fapte și lucruri pe care unii doar le condamnăm, le judecăm și nu le iertăm. Poate, ar trebui să ne amintim mai des faptul că oamenii au misiuni în viața asta, iar iubirea trebuie să fie necondiționată!

 

Când ne pierdem, vedem cel mai clar lumina

Adrianei îi place să spună, deseori că este o sumă a poveștilor oamenilor pe care i-a întâlnit. Fiecare om, fiecare interacțiune pe care o avem cu ceilalți, ne modelează într-un mod subtil. Pe ea au marcat-o unii oameni pe care i-a întâlnit și a căutat să se lase inspirată și ghidată de poveștile lor.

Cred că am ajuns aici, să scriu și să îi ghidez azi pe cei care îmi cer ajutorul, pentru că Dumnezeu m-a iubit mai mult decât m-am iubit eu însămi. Am avut câteva momente în care m-am simțit la pământ. Eram nefericită și nu îmi găseam rostul în această lume, deși aveam doi copii minunați. Nu aveam o direcție clară, deși aveam în față o carieră mulțumitoare. Mă simțeam pierdută, fără nicio voință de a merge mai departe și fără nicio dorință de a da fericirii o șansă, deși bucuria copiilor căuta să mă vindece.

Când ea nu s-a iubit, Dumnezeu a strâns-o la pieptul său plin de iubire și i-a dat puterea să simtă câtă frumusețe există în lume. I-a scos urâtul din suflet și i-a arătat lumina ce o avea deja în ea, iar asta a salvat-o.

Și da, aveam un vis în copilărie – de a mă face scriitoare și de a mă mărita cu un preot. Partea cu scrisul mi-a ieșit, dar preoteasă, n-a fost să fie. Preoteasă am rămas mai mult în suflet… Poate de acolo mi s-a lipit de inimă partea cu ghidarea și ajutarea oamenilor.

Traumele care au format o scriitoare: Adriana Roman!

Adriana Roman a scris cartea „Puterea simplității” pe care o putem găsi în format clasic și Ebook. O carte despre puterea iubirii, credinței și a iertării. Despre redescoperirea de sine și de rosturi.

Cartea a apărut după depășirea unei perioade de depresie, când Adriana redescoperea treptat bucuria de a trăi. A scris-o cu multă emoție, dar nu se gândea că va avea curajul să o publice.

Mi-a fost teamă de critică, de a nu părea ridicolă, de a nu fi judecată pentru că mi-am dezvăluit „nereușitele”.  O recomand cu drag celor care vor să înțeleagă mai multe lucruri despre beneficiile simplificării vieții, despre autocunoaștere sau despre energia din Universul acesta minunat.

Acum, Adriana mai lucrează la alte 4 titluri, din care unul e despre divorț și cum pot foștii soți să găsească o cale către cooperare și chiar prietenie.

Eu am divorțat acum 3 ani și am reușit să păstrez o relație foarte frumoasă cu fostul soț. Nu a fost ușor, dar pașii pe care i-am făcut ne-au condus către armonie. Am rămas prieteni. Ne bem deseori cafeaua împreună, mergem în concedii, nu avem program de vizită pentru copii – ei stau unde doresc, facem seri de film împreună, asta în condițiile în care fiecare ne-am refăcut viața. Nu există conflicte în noi și partenerii actuali, asta pentru că am înțeles un lucru – toate au un scop, iar trecutul este pământul în care s-au plantat semințele evoluției noastre. Suntem recunoscători trecutului pentru tot ce ne-a învățat.

Adriana Roman

O altă carte e despre perpetuarea traumelor nevindecate de la părinți la copii și cum pot fi ele privite ca resurse pentru evoluție (se gândește ca titlu la Fețele traumei).

 

Voluntariat de erou, la Academia mămicilor din Timișoara

Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu știți despre „Academia Mămicilor”, proiectul funcționează din luna ianuarie 2014, în cadrul Asociației ”Centrul de Asistență Socială și Cercetare a Interacțiunii Copil-Părinte”. A fost creată de o mămică, cadru universitar, care a avut un vis – acela de a schimba destinele copiilor și a oamenilor mari, prin educație.

Adriana Roman a simțit imediat chemarea de a participa la crearea unei lumi mai bune pentru copii mai mult sau mai puțin norocoși. Alături de Carmen Stanciu, sunt astăzi peste 35 de voluntari, implicați în mai multe proiecte educaționale sau sociale. Un exemplu a fost campania „Cutia cu monede”, destinată achiziţionării de medicamente pentru copiii spitalizați la secția de hemato-oncologie a Spitalului de Copii „Louis Țurcanu” din Timișoara. Campania, nu doar că a stimulat oamenii, dar a atins sufletele și coarda sensibilă a mii de români.

Într-o lună de zile s-au strâns 2 tone de monede, pe care, după ce banca i-a numărat mai bine de o săptămână, s-au dovedit a valora peste 32 de mii de euro.

Academia Mămicilor” organizează conferințe lunare gratuite, dar și alte campanii și proiecte, cum ar fi: „100 de minibiblioteci pentru scolile și grădinițele din mediul rural și urban – proiect inițiat anul trecut, cu ocazia Centenarului și finalizat anul acesta, „Un ghiozdan la început de an” (în fiecare toamnă), „Educație timpurie și pregătire pentru grădiniță”, campania lunară de donare de sânge pentru copiii cu probleme hemato-oncologice, campanii anuale de Paște sau Crăciun sau „Codru Fest, plantează 6000 de copaci”.

Principalele obiective ale AMT sunt: promovarea educației parentale la nivelul comunității prin organizarea de evenimente gratuite adresate părinților și cadrelor didactice, promovarea educației sociale la nivelul comunității și implicarea membrilor acesteia în activități de voluntariat și creșterea nivelului de conștietizare a părinților și cadrelor didactice privind importanța implicării active și permanente în viața copiilor.

 

Educație, evoluție conștientă și viața de zi cu zi

Pentru Adriana Roman este esențial să iubim ceea ce facem. Dacă nu există iubire pentru munca pe care o depunem și ne mulțumim doar cu recompensele de ordin financiar, mai devreme sau mai târziu ne vom trezi în mijlocul unui război – acel al minții cu inima.

Putem să muncim o perioadă de timp fără a iubi neapărat ce facem, dar cu siguranță va veni acel moment când inima și sufletul își vor cere drepturile. Nu ne vom mai putea ascunde. Ne ne va fi de folos nici o mască pusă de ochii lumii, nici un statut social, nimic. Și nu există un judecător mai ferm și corect decât propria noastră conștiință, din spusele Adrianei.

Nu există o împlinire mai mare ca atunci când, prin pasiunea ta, ajuți oamenii, și ești plătit pentru asta. Spun deseori – găsește-ți darul și pune-l în folosul celorlalți pentru că aceasta e rețeta fericirii. Cel puțin asta e varianta care m-a dus pe mine la fericire. Multe din suferințele lumii de azi se nasc pentru că oamenii își îngroapă talanții. Uită de darul lor, caută un succes dictat de societate și nu se sfătuiesc cu sufletul lor, mai întâi. Dacă ne-am îmbrățișa darurile, dacă am găsi o modalitate să le punem în lumină, viața noastră ar fi una mai fericită.

Educația este cea mai puternică armă pe care o puteți folosi pentru a schimba lumea, sunt vorbele lui Nelson Mandela. Adriana Roman a ajuns să creadă cu tărie în ele, pentru că știe ce a însemnat pentru ea însăși să aibă șansa de a veni la liceu în Timișoara și de a se forma având la îndemână un mediu educațional de calitate.

Sora cea mare a mamei, Ana, a văzut potențialul meu și m-a luat în Timișoara. Nu doar că mi-a schimbat destinul, ci a schimbat destinul tuturor oamenilor pe care eu am putut să îi ajut ulterior. Datorită ei, și apoi a celeilalte mătuși, Irina, care m-a susținut moral și financiar până la terminarea liceului și apoi a facultății, am putut să am acces la o variantă mai bună a vieții mele. Le sunt profund recunoscătoare, lor și tuturor celor care aleg să faciliteze accesul unui copil la educație.

Adriana Roman este absolut convinsă că educația stă la baza oricărei societăți. Dacă vrem să ne uităm la suferințele prezente ale unui popor, e bine să ne uităm mai întâi la felul în care arată sistemul educațional public.

Educația poate fi salvarea sau condamnarea unui popor, în funcție de cum a fost ea creată ca sistem. Dacă vrem să ne fie bine pe viitor, e nevoie să ne implicăm în susținerea educației, fie că vorbim de cea formală, non-formală sau informală. Toate pot planta semnințele bune acolo unde trebuie, dacă există implicarea necesară.

Deoarece recunosc că nu prea am avut tangență cu Evoluția conștientă, mi-am dorit să aflu ce este ea, cum ne poate ajuta sau ghida. Adriana ne spune că Evoluția conștientă, la modul cel mai simplist, înseamnă a fi prezent în viața ta, a fi atent la Universul tău – atât cel interior și cel exterior și a-ți dori să evoluezi, fiind conștient de fiecare etapă pe care o parcurgi.

Mi-a plăcut cum spunea Barbara Marx Hubbard, evolution by choice, not by chance. Metoda evoluției conștiente a fost creată treptat, pe parcursul ultimilor 3 ani de evoluție personală și cuprinde un plan de acțiune în cele două arii importante din viața noastră –  aria personală și aria profesională.

 

Cuvânt de încheiere

Am început prin a o prezenta pe Adriana Roman ca fiind mamă, scriitor, ghid, voluntar. Aș adăugă că este o enciclopedie, o bibliotecă vie, colorată, în care poți descoperi emoții și informații deosebite, pe care acest om le pune la dispoziție cu o blândețe, o finețe și o bunăvoință copleșitoare.

Adriana este un om implicat, care a înțeles că societatea funcționează asemeni unui întreg, din care și ea face parte. Ca atare, a luat rolul său în serios, dăruind și fiind mereu peste tot, pentru oamenii care au nevoie de ea.

Mi-ar plăcea să cred că în România sunt mulți oameni asemeni ei sau că pot fi, deoarece doar așa, avem o șansă să răzbim prin indolența crasă care ne înconjoară și să o transformăm în empatie, educație și conștiență!

Melania Medeleanu MagiCAMP

După mai bine de 20 de ani de televiziune, pe Melania Medeleanu o găsim astăzi în ipostaze total diferite. Este membru fondator MagiCAMP, logoped, trainer pasionat de dicție și de public speaking, voluntar Barretstown Camp, Irlanda, în anul 2014.

 

Deși s-a retras de trei ani din televiziune, pe Melania ne-o amintim cu plăcere din zilele în care apărea pe micul ecran. A fost mereu în atenția publică, în fața camerei de luat vederi, a telespectatorilor și și-a dedicat mai bine de 20 de ani visului său frumos de a fi parte din televiziune. Orice pas, însă, trebuie urmat de altul mult mai mare. Așa a făcut și Melania! Un pas către ea însăși, altfel decât a fost până atunci. 

 

Melania Medeleanu, dincolo de camerele de luat vederi, scenă și public

Melania provine din Berceni, un cartier pe care l-a bătut cu piciorul sau cu bicla pe fiecare străduță în parte. Acolo a jucat fotbal și șah, acolo a adunat căței de pe străzi, ba chiar și un arici. Tot acolo a cântat de dimineața până seara pe vremea când credea că va fi o mare artistă.

Dar cele mai vii și mai frumoase amintiri le păstrez din Talpigiul bunicilor, de unde-mi culegeam roșiile din grădină, spărgeam pepenele de prispă, pescuiam la baltă sau mă jucam în țărână până seara târziu, mergeam la slujbă Duminică de Duminică și pălăvrăgeam moldovenește în amuzamentul bunilor mei, pe care i-am venerat de-a dreptul.

Atunci când este întrebată despre televiziune, i se pare că vorbește despre o altă viață. O viață pentru care este recunoscătoare și care a pregătit-o pentru ce face acum în plan profesional. Miile de ore de live-uri, de interviuri, de breaking news-uri au ajutat-o să înțeleagă cum arată comunicarea valoroasă și să construiască media trainingurile pe care le susține azi.

Notorietatea care a venit la pachet cu televiziunea a obligat-o să iasă din căsuța sa de om timid, să testeze scena, să înfrunte privirile curioase. Uneori, spune Melania, trebuia să se ciupească pentru a fi sigură că e adevărat. Astfel, a ajuns să-i placă să vorbească în fața publicului și să țină cursuri de dicție și public speaking.

Mă întrebai de vis din copilărie. Da, televiziunea a fost un vis din copilărie, dar am înțeles la un moment dat că multe alte visuri erau atât de bine ascunse în mine, încât am uitat de ele. Abia când mi-au ieșit în cale câțiva oameni care nu se mai opreau din întrebat am început să le scot la lumină. Printre ei, Mirela Oprea, un om pe care e musai să-l cunoașteți – împreună cu care am construit un curs care mi-e tare drag – Public Dreaming, o combinație de Dream Management și Public speaking. Mirela îi ajută pe oameni să-și descopere visurile, iar eu să le pună în cuvinte. Abia aștept Septembrie, când va avea loc prima sesiune a acestui curs.

 

Șase ani alături de MagiCAMP și de copiii cu afecțiuni oncologice

Se fac deja șase ani de când MagiCAMP și-a deschis porțile pentru copiii cu afecțiuni oncologice. Erau 32 de micuți în două săptămâni de tabără. Peste 700 de copii le-au trecut pragul până acum, numai anul acesta aproape 300. Un proiect care s-a născut doar din dorința de a face așa încât să le fie puțin, măcar puțin mai bine.

Când l-am întâlnit pe Vlad Voiculescu el visa deja de multă vreme la un spațiu de joacă la greu pentru acești copii. Să visezi alături de cineva poate să facă lucrurile mai simple. Așa că atunci când am început să visăm în doi, visul s-a transformat în realitate. Iar când ni s-au alăturat și alții, mulți, mulți alții, visul a căpătat proporții la care nu ne mai așteptam. Am zice că proiectul ăsta nu ne mai aparține. E deja al sutelor de voluntari, sponsori, medici, copii, părinți care au crezut în el, au crezut în noi și ne-au ajutat să-l ducem mai departe.

MagiCAMP

Azi MagiCAMP nu mai este doar despre tabere, ci și despre ajutorul material concret pe care îl oferă cei din cadrul proiectului, lună de lună, copiilor și familiilor lor. Vorbim despre pachetele lunare care pleacă acolo unde e nevoie – MagicBOX, de cazare gratuită pentru părinții care vin cu copiii la marile centre oncologice din țară – MagicHOME, la consiliere sau terapie atunci când, copil sau părinte, simt cum lumea lor se prăbușește.

 

Melania Medeleanu: „Să poți să fii o părticică din ce îi face pe oamenii ăștia puțin mai puternici e un privilegiu!”

Oamenii se tem să accepte, iar uneori refuză să ajute sau să se implice. Se spune despre lucrurile pe care nu le cunoști că nu au cum să te atingă. Copiii aceia însă, au nevoie de noi toți, de zâmbetul nostru, de empatia noastră, de participarea noastră așa cum putem sau simțim noi. Fiecare suflet de ajutor poate fi vital uneori pentru ei!

Fiind și eu în urmă cu mai mulți ani implicată în astfel de campanii, mi-am dorit să știu care sunt lecțiile pe care copiii le-au predat celor de la MagiCAMP. Astfel de proiecte și implicări ne schimbă viața, ne oferă alte viziuni asupra bolii, copiilor și a tot ce implică acest lucru.

Am învățat o mulțime de lucruri de la ei, dar poate cele mai prețioase sunt lecțiile despre curaj și despre importanța lui azi. Felul în care luptă ei pentru viață, pentru fiecare clipă mă face să mă rușinez uneori de lașitățile mele și de resemnarea cu care întâmpin unele vești. Cât despre AZI, scriu aceste rânduri din biroul nostru de la MagiCAMP. În fața mea e un panou pe care sunt fotografiile unor copii pentru care AZI s-a terminat brusc. Când mă uit la ei simt nevoia să-mi fac provizii de azi. Știu că nu pot să iau la pachet așa că încerc să pun în AZI ce am mai bun.

Ascultând-o pe Melania Medeleanu, nu ai cum să nu te trezești parcă dintr-un vis, de parcă totul până atunci era un fel de lume paralelă. Suflețelele de la MagiCAMP au în toată lupta și disperarea lor alături, un înger. Așa îi spun eu, Melaniei. Și totuși, răspunsul ei mi-a venit ca o lecție de frumusețe și înțelepciune pe care am să o iau foarte serios în calcul de astăzi.

MagiCAMP

Dă-mi voie să fac o modificare în întrebarea ta: am întâlnit câțiva îngeri în viața asta. Și niciunul nu arăta ca mine. Cred în îngeri, dar mi-e teamă că, chiar și cu bună credință, folosirea excesivă a termenului poate crea confuzii și n-o să mai știm să-i recunoaștem. Eu mă străduiesc să fiu acolo când e nevoie de mine și unde simt că pot să fiu de folos. Și e o tendință pe care am observat-o din ce în ce mai des în ultima vreme. Pe cât de urâcioase și nefericite sunt știrile pe care, pe bună dreptate, le tot dezbatem, pe atât de mare e nevoia oamenilor de a avea un rost. Și ce poate fi mai plin de sens pe lumea asta decât să ajuți pe cineva care se află la ananghie?

 

Iubirea vindecă și ne ajută să înfăptuim uneori miracole

Poate iubirea vindeca? Complexă întrebare. Iubirea poate să vindece, dar în egală măsură poate să rănească. Și am constatat că, în niciunul dintre cazuri, nu prea te poți opune. Când apare, intensitatea ei spulberă totul în cale și poate fie să panseze și să așeze în noi încredere și frumos, fie, dacă e vorba despre o dragoste toxică, poate să distrugă încrederea în propriile forțe, încrederea în oricine încearcă să se mai apropie de tine. Să întâlnești iubirea, îmi pare că ține în bună măsură de noroc. S-o păstrezi, abia asta e în curtea ta și e cu muncă.

Despre importanța iubirii în tot ceea ce facem, Melania ne-a spus că ajută deoarece este mai simplu să faci ceva ce iubești. A întâlnit și oameni foarte pricepuți și respectați într-un anumit domeniu din privirea cărora lipsea însă bucuria, pasiunea. Pe termen scurt poate că nu e o problemă, dar Melaniei i se pare foarte trist să faci toată viața ceva ce nu-ți place.

Melania Medeleanu

Care este reversul medaliei?

Mă înfurii când asist la o nedreptate, mă scoate din minți incompetența oamenilor puși în funcții cheie, mă enervează lipsa de compasiune, verdictele date fără argumente, mitocănia, grobianismul. Și când mă enervez acționez cumva. Mi se pare important ca furia, de care, din păcate, avem parte cu toții – mai ales în ultima perioadă, să nu rămână la stadiul de emoție negativă care te macină – furia are o energie uriașă care, canalizată corect, poate schimba lucruri – poate duce la schimbări de legislație, la schimbări de atitudine, la acțiuni menite să îndrepte tot felul de contexte. Dacă o lăsăm să se irosească am pierdut de două ori: în plan personal emoția asta a săpat în noi, în plan social mai ratăm o ocazie de a ne transforma comunitatea într-un loc mai bun.

 

Melania Medeleanu: „Indiferent cum vei acționa, ai grijă să nu faci rău!”

Din fericire, Melania Medeleanu își permite să fie ea însăși cea mai mare parte din timp, nu doar acasă, într-un spațiu securizat.

Atunci când în tine se aliniază și gânduri și emoții și acțiuni, nu mai ai nevoie de măști. Mai spun lucruri pe care le regret apoi, mai fac și tâmpenii, dar prefer o astfel de asumare decât să port mereu o mască zdravăn lustruită, doar pentru că e mai atrăgătoare din punct de vedere social. Cât despre timp…am fost mereu în criză de timp și probabil că voi fi pe fugă toată viața. M-am împăcat cu gândul. Pe de altă parte, aproape tot ce fac îmi aduce satisfacții, așa că timpul ăsta e, în mare măsură și pentru mine.

Melania Medeleanu

Melania nu dă sfaturi deoarece după un timp a înțeles puterea principiului „trebuie să văd cu ochii mei” și a încălcat mai toate sfaturile pe care le-a primit de-a lungul timpului. Pe cele mai multe dintre ele se chiar bucură că a avut inconștiența să le ignore – au fost pragul de sus de care avea nevoie să dea cu capul ca să crească mare. Pe altele însă, îi pare rău că nu le-a ascultat deoarece ar fi scutit ceva timp și eșecuri.

Singura sugestie pe care-mi permit s-o dau e: Dacă tot s-a nimerit ca într-o zi să fi apărut într-o lume atât de spectaculoasă și de pestriță, fă bine și trăiește. Pe ici pe colo pune mâna și fă curat, pe ici pe colo mai deranjează câte ceva, să iasă din monotonie, dar indiferent cum vei acționa, ai grijă să nu faci rău. N-o să-ți iasă întotdeauna și o să fii nevoit din când în când să-ți ceri iertare. Asta e o formă de curaj. Curajul te va face să te simți liber. Pe scurt: Fii liber, implicat și responsabil. Nu e garanția fericirii, dar e o șansă să-ți găsești rostul.

 

Cuvânt de încheiere

Stând la aceeași masă a gândurilor și a firului cu Melania, poate fi o revelație pentru oricare dintre noi. Are o înțelepciune aparte. Aceea a sufletului și a conștiinței. Este un om frumos de la suflet la chip. Un om care trezește, care pune pe gânduri, care îți amintești că ești o ființă emoțională. Și este bine! Doar simțind, putem realiza cât de fragili și puternici suntem!

Mi-am amintit apoi, ce a spus despre îngeri. Și este adevărat că acesta este un sens al nostru ca umanitate și ar fi al nostru ca societate și individ, fiecare în particular, dacă uneori nu ne-am înstrăina de emoție. Și este adevărat că folosirea excesivă a unui cuvânt poate îndepărta de esența acestuia, dar chiar dacă este greu să recunoaștem, îngerii aceștia se simt. Așa cum simțim iubirea, sau căldura soarelui pe chipul nostru.

Iar tu, Melania, exact acest sentiment îl oferi! Nu îți văd aripile, dar asta, pentru că unii îngeri sunt doar oameni, iar asta îi face deosebiți, remarcabili și de excepție!

Cum poți să te implici? MagiCAMP funcționează în proporție de 90% datorită voluntarilor care îi sunt aproape. Îi poți ajuta și tu ca voluntar, poți să donezi, să le vorbești prietenilor tăi despre proiect și să-i implici sau chiar poți să faci strângere de fonduri pentru MagiCAMP.

Dacă vrei să susții asociația MagiCAMP sau ai orice întrebare legată de modul în care investesc fondurile donate, nu ezita să îi contactezi la contact@magicamp.ro.

Maria Holtzhauser
După doi ani extraordinari de grei, în care a luptat cu cel mai mare criminal în serie al secolului și anume cancerul, Maria Holtzhauser a primit o a doua șansă la viață. A trecut prin tratamente chinuitoare, iar fiicele ei au salvat-o: cu banii trimiși de ele, Maria a reușit să cumpere ceea ce statul trebuia să-i dea gratis. Ca să își arate recunoștința față de această șansă, Maria Holtzhauser a decis să ajute oamenii, devenind un înger păzitor pentru cei năpăstuiți.

 

Maria Holtzhauser a înțeles că atunci când lupți cu această boală, cancerul, duci de fapt mai multe bătălii și ai nevoie nu doar de credință, voință și șansă, ci și de oameni. Iar asta, deoarece sistemul de sănătate te umilește prin ignorare şi ignoranţă, prin plimbarea ta ca om extrem de bolnav de la o coadă la alta, cozi ale umilinţei şi mizeriei unei societăţi ea înseşi bolnavă, prin nepăsare, prin tratamente istovitoare și extrem de costisitoare pe care tu nu ți le permiți, iar asigurările pe care le-ai plătit cu exactitatea unui ceasornic ţi le acoperă doar teoretic!

Astfel, Maria și Sorin Holtzhauser au decis să își transforme garsoniera într-un depozit al speranței, al șanselor, al umanului, fără să simtă nicio clipă că ar face un sacrificiu.

Maria Holtzhauser cea de acum este un om care s-a reinventat din propria-i cenușă, aidoma Păsării Phoenix. La Maria, totul se împarte între: Înainte și După.

 

Maria Holtzhauser, omul care a depășit pe rând condiția umană, socială și boala

S-a născut într-un sat din județul Suceava, la câțiva km de Mălinii lui Nicolae Labiș. A venit pe lume din flori (preferă să spună așa, decât dintr-un păcat). În buletinul său (modelul vechi) în dreptul tatălui era o linie, iar în acte se scria fiica lui Natural, ceea ce îi dădea un disconfort teribil. Pe parcurs s-a gândit că așa începe traiectoria vieții unui prunc special.

Cea care m-a născut (și care a ascuns o vreme sarcina), avea doar 16 ani și s-a dovedit a nu fi pregătită să devină mamă așa că după ce m-am întremat un pic (am avut doar 900 de g la naștere), m-au „adoptat” bunicii. Eram foarte săraci, locuiam într-un bordei fără electricitate și cu lut pe jos. Dormeam pe pat cu saltea din paie iar vara, în fân. La 3 ani, am ajuns la orfelinat. Știu bine ziua aceea și nu cred că mi-o va șterge nimeni din minte, vreodată. A fost primul meu coșmar. Am plâns zile în șir. Nu mâncam și nu pricepeam cum de bunicul (cu el aveam o relație specială), a putut să mă dea. Mai târziu aveam să aflu cum au stat de fapt lucrurile, dar trauma deja exista.

Perioada de acomodare a durat cam un an. Apoi, Maria Holtzhauser s-a resemnat și a acceptat ideea că a fost abandonată. Devenise copilul „statului”, doar un număr într-un dosar.

În clasa a doua, o profesoară din același sat cu ea a chemat-o la catedră și i-a spus că pentru a se salva, pentru a nu mai ajunge în sărăcia cruntă de-acasă, trebuia să învețe. Pentru Maria, acela a fost momentul decisiv, care i-a schimbat radical traiectoria în viață.

Pe lângă lecții, a descoperit cititul. Compunea poezii, mergea la cenaclu literar… Încet, încet, se desprindea de turmă și prindea încredere în ea.

Toată această experiență a ajutat-o să devină cea care este astăzi, când nicio situație grea de viață nu îi mai este străină.

Maria Holtzhauser

În ciuda a tot ce i-a fost dat să întâmpine, a avut și un mare noroc. A primit a doua șansă la viață. A luptat cu un cancer aflat în stadiu avansat, inoperabil și a învins.

Nimeni nu credea că voi reuși, doar eu! Am avut și binecuvântarea să am ca soț un suflet pereche. Dacă m-a durut pe mine, la fel a suferit și el, am luptat, a pus și el umărul, am mers inimă lângă inimă, de mână. Nu mi-a dat drumul niciodată. Nici când agonizam, nici când eram furioasă sau mă abandonasem, că a fost și asta. Am avut o perioadă în care nu mai vroiam să fiu. Mă durea fiecare oscior. Dar mai tare mă durea sufletul de cum se chinuie familia cu mine. Niciodată n-am acceptat că aș putea fi o povară pentru cineva.

De dragul lor însă, Maria a scos toate armele. Se ruga mereu, necontenit în gând, promițându-i Domnului că, dacă îi mai dă timp și șansă, nu îl va dezamăgi și va fi un far pentru semenii săi.

Și i-a dat! Sunt opt ani de-atunci și Maria speră să-i mai dea, ca să se poată bucura de această șansă, de familie și de voluntariat! Voluntariatul a venit firesc. Ca o bucurie pentru ea. O dovadă de normalitate.

 

Cancerul – o boală socială

Cel mai greu tip de cancer este acela pe care societatea și sistemul ne obligă cumva să îl ducem singuri! Cancerul nu este doar boala pe care o cunoaștem noi. Nu este doar un ucigaș în serie care trece peste tot ce apucă în calea sa: NU!

Cancerul a devenit o boală socială, o boală a umanităţii, iar asta este cel mai grav! Societatea începe să se cangreneze emoţional, sufletesc, moral şi spiritual, iar lumea se transformă încet şi sigur într-un alt fel de Auschwitz. Cel unde, ne ducem luptele în tăcere și singurătate, pierzând de cele mai multe ori, chiar dreptul la șansă.

Societatea ne ucide de multe ori speranţa şi încrederea cu prejudecăți. Oamenii uită să ne fie aproape, deși noi cerem ajutorul, iar ei ar trebui să înţeleagă că fiecare suntem responsabili direct şi indirect pentru cei de lângă noi.

A cere ajutor este un semn de înţelepciune şi de tărie de caracter. Nimeni nu trece prin viaţă de unul singur, iar când nu putem singuri, trebuie să învățăm să recunoaștem asta, să o spunem și să cerem ajutorul. Că nu îl primim este dovada faptului că umanitatea suferă și ea de cancer. Un cancer care ne transformă în oameni lipsiți de compasiune, solidaritate și umanitate!

 

Sorin și Maria Holtzhauser se ghidează după deviza „De profesie OM”

Maria Holtzhauser a înțeles foarte bine mesajul. Asociația „Maria Holtzhauser” a devenit sensul lor de a trăi frumos, de a sădi culoarea în suflete și în locuri unde puțini alții ajung. La cei năpăstuiți și bătuți de soartă.

Tot ceea ce face, este din iubire pură, spunând că acest lucru nu doar contează, ci este chiar secretul reușitei.

Dacă nu-ți place ce faci, nu-ți iese. Când cineva bifează un gest de binefacere nu doar eu simt ci și cel spre care se îndreaptă acțiunea. Câțiva ani am fost un grup de inițiativă, Maria și Rețeaua Binelui. Am crescut și dorindu-ne să ajutăm și mai mult, am făcut asociația. Membri fondatori suntem eu și soțul meu iar de sprijinit o fac cei care ne știu și cred în noi. Am dovedit întâi, apoi am cerut.

Nu există categorii anume pe care să le sprijine asociația, marele regret al celor doi soți fiind că nu pot ajuta pe toată lumea. Au pornit de la câteva familii nevoiașe și un copil special, autist, iar acum au cinci județe unde se implică în proiecte sociale dar și educative, încercând să diminueze rata absenteismului și a abandonului școlar.

Nici bătrânii nu le sunt străini. Au preluat un azil din județul Giurgiu, care de la 17 are acum 48 de beneficiari și l-au transformat în doi ani într-o casă adevărată.

Au și multe satisfacții, dar și preocuparea de a le asigura cele necesare. De la suplimente de hrană, la medicamente, consumabile, scutece, detergenți, fiecare caz marcându-i într-o oarecare măsură, multe momente ajungând să fie de neuitat în lupta lor pentru a ajuta și a fi acolo, pentru oameni.

O mamă care primise 2 cozonaci, mi-a dat unul înapoi să-l dau alteia la fel de amărâtă. Mă copleșesc cele care aduc după un timp hainele primite, călcate și spălate, gata să fie dăruite altcuiva. Oamenii de la țară care ne dau flori de câmp, fructe din livezile lor, ouă proaspete. Sau ne sună așa pur și simplu. Mulți ne spun că se roagă pentru noi. Ce ne impresionează teribil este că o parte dintre cei pe care-i ajutăm, aleg să întoarcă Binele primit.

Maria Holtzhauser simte iubirea oamenilor în fiecare zi. Se bucură de ea dar asta o și obligă și își dorește să nu dezamăgească vreodată. O doare fiecare neputință și are un nod în gât de câte ori refuză vreun caz, deoarece nu dorește să preia cauze cărora nu le-ar putea face față. Își cunoaște limitele și vrea să ajute cât poate, dar cu susținere pe termen lung, pentru asociație fiind foarte important acest aspect.

Proiectele noastre se derulează până la capăt. Noi nu ajutăm doar de Paște și de Crăciun. E o muncă continuă care nu se termină niciodată. La noi nu e cu program. Suntem voluntari non-stop. Nu o dată suntem solicitați noaptea sau dimineața devreme. Și de regulă dacă ziua umblăm, adunăm, împărțim, facem zeci de drumuri, avem activitate specifică, noaptea scriem. Zeci de mail-uri încep cu Bună Noapte. Dacă nu scrii, nu-ți bate nimeni la ușă să-ți dea ceva. Sponsorii nu sunt pe o listă de așteptare. Îi câștigi prin seriozitate și transparență. Voluntarii la fel, că suntem o echipă. Fără ei, n-aș putea atât. Și nici așa de mult sau așa bine. Fiecare are rolul lui. Suntem ca într-o mare familie.

 

Maria Holtzauser: „Sunt extrem de atașată de oameni și locuri”

Numele doamnei Maria Holtzhauser (care este de fapt singura moștenire de la bunicul său) o pune deseori în situația de a răspunde la întrebarea de ce a ales nu a plecat în Germania?! „Cred că eu sunt extrem de atașată de oameni dar și de locuri.”, ne spune doamna Maria.

Când are drum în satul natal pentru campanii sau proiecte educative, trăiește mari emoții, deși nu prea mai are rude de sânge. O copleșesc toate: iarba, pădurea și chiar colbul de pe ulițe. Cer și stele ca acolo, nu-s nicăieri, pentru Maria Holtzhauser. Îi place să mănânce cartofi pe plită, mămăligă cu lapte și bureți.

Câteodată, oamenii dragi îi culeg zmeură, fragi și îi fac sirop de brad. Așa, a dor de casă. Nu vine niciodată fără ceva primit în dar și fără măcar vreun om nou apărut în suflet.

Și cimitirul din sat e special, pe un deal cu o alee străjuită de brazi.

Merg de fiecare dată la mormânt și spun: „Tată, vreau să fii mândru de mine.” Și plâng. Mult. Eliberator.

Când se întoarce la București, doamna Maria este un alt om, având bateriile încărcate la maxim.

E o chimie, e în mine. În august anul trecut, am inițiat o acțiune de căutare a colegelor de la cămin și împreună cu acestea, ne-am întors la orfelinat, după 40 de ani. Altfel simțeam că nu-s completă. E o chestie și de asumare. Aici m-am născut și mi-ar fi greu să dispar.

 

Îi place să trăiască simplu și crede că nimic nu este întâmplător

Sursa de energie a Mariei Holtzhauser, paradoxal, este neputința și deznădejdea pe care o vede la cei care se încred în ei. Este exemplul pe care-l dau celor mai tineri. Iubirea și colaborarea soțului său. Bucuria și mândria celor dragi. Recunoștința care li se arată din ce în ce mai des. Toate astea îi arată că sunt pe drumul cel bun și îi dă forța de a merge mai departe.

Îmi place să trăiesc simplu. Să-mi bucur soțul cu o partidă de pescuit sau să mergem la teatru sau concert. Și poate cea mai mare bucurie e să ne petrecem timpul cu nepoții și fiicele. Nimic nu e întâmplător. Fiecare experiență de viață vine la pachet cu o lecție. De tine depinde dacă o înveți, treci clasa sau la primul examen, rămâi corigent.

Maria Holtzhauser ne mai spune că cel mai important în viață este să faci ce simți că ți se potrivește și ce-ți place. Dar ca să fii sigur de asta, trebuie să încerci. Să faci orice ți se ivește. Nu strică să experimentezi măcar.

Viața are nevoie și de sfaturi, de jaloane. E important și cât de deschis ești să le accepți și să le pui în practică. Reușesc toți cei ce-și doresc mult. Ceilalți, nu se străduiesc suficient sau nu au încredere deplină în ei.

 

Cuvânt de încheiere

Astăzi, am abordat viața și reportajul, altfel. Am scris despre lucruri pe care oamenii nu doresc să le vadă. Poate din teamă, poate din neputință, poate din ignoranță! Poate din cauza unor timpuri superficiale unde şi noi devenim superficiali și egoiști, deoarece ne place să credem despre noi că suntem empatici, dar nu ne pasă de drama prin care trece aproapele nostru!

Ce trebuie însă să înțelegeți este faptul că ele există, sunt acolo şi chiar dacă ne place să le ţinem de gură să nu ţipe, chiar dacă le tăcem, nu înseamnă că ele nu există. Există! Real de crud și crunt! Sfâșietor! Putem închide ochii, dar problemele nu vor dispărea! Vor continua să existe, să trăiască, să se dezvolte și să creeze consecințe!

Spunea cineva despre asociația „Maria Holtzhauser” că este echivalentul unui minister! Eu cred că este mult mai mult. Echivalentul unui sistem funcțional care găsește mereu soluțiile fiabile și resursele necesare pentru a acoperi cazuri, pentru care guvernele și ministerele nu au niciodată sume alocate.

Maria și Sorin Holtzhauser sunt exemplul cel mai frumos al faptului că oamenii se unesc și se iau la bine și la rău împreună, la bine și la boală împreună! Sunt poate cea mai frumoasă dovadă de iubire, loialitate și frumusețe umană. De empatie și bunătate!

Ei nu și-au rămas doar lor, dar au decis să își multiplice iubirea semenilor lor, să fie acolo și atunci când trebuie, alături de cine este nevoie. La bine și la rău, la boală și la greu. Și sunt! Și rămân, ajută și sunt constanți în tot ceea ce fac.

Pentru cei care doriți să fiți Oameni Îngeri:

Asociatia „Maria Holtzhauser”
CIF: 39896535/20-09-2018
Sos. Colentina nr 3B, Bloc. 33B Ap. 21
Bucuresti, Sector 2
email: asociatiamariaholtzhauser@gmail.com

Cont IBAN: RO47BRDE426SV94483764260
Ag. Bucur Obor, Sos Colentina 2
SWIFT: BRDEROBU

 

Laura Breană

Laura Breană a fost jurnalist 20 de ani, la cotidianul „Monitorul de Vrancea”, unde a obţinut numeroase premii de la Uniunea Jurnaliştilor, pentru reportajele realizate. A fost psiholog la Protecţia Copilului Vrancea, a lucrat într-un Centru de zi pentru copii exploataţi prin muncă şi în risc de abandon şcolar, dar a fost în acelaşi timp voluntar, apoi vicepreşedinte şi preşedinte al Filialei de Cruce Roşie Vrancea. În toată această perioadă a fost şi încă este lector la Fundaţia „Cartea Călătoare” Focşani, care oferă servicii nevăzătorilor din România.

 

Laura Breană este unul din jurnaliştii de mare excepţie, dedicat oamenilor din orice categorie socială. Tot ce a scris ea în 20 de ani la „Monitorul de Vrancea” a fost menit să scoată la lumină poveștile remarcabile ale unor oameni simpli sau extraordinari, frumusețea unor locuri pe care le-a vizitat întâmplător sau special şi trăirile unor vieți la care poate mulţi dintre noi nici nu ne-am fi oprit să le ascultăm, să le remarcăm, să le ajutăm.

Întâlnirea cu miile de oameni şi de situaţii de viaţă – subiecte ale reportajelor sale, au determinat-o pe Laura să devină psiholog, dar şi asistent social. Totul, doar pentru a înţelege mult mai bine mecanismul minţii şi sufletului omenesc şi să poată ajuta şi real, altfel, nu doar prin puterea cuvântului.

Laura Breană a publicat o carte de reportaj jurnalistic, „Vieți de Poveste”, premiată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. A inițiat și derulat campanii umanitare încă de pe vremea când nu exista internet sau Facebook, iar singura ei armă pentru mobilizarea oamenilor era puterea cuvântului scris.

Oamenii care m-au citit au crezut în mine de fiecare dată şi împreună am făcut adevărate miracole: am scos mii de sărmani din necaz, am salvat vieţi, am salvat copii de la incultură, am dăruit iubire şi speranţă, am construit case şi adăposturi, am scos în evidenţă frumuseţea oamenească şi cea a locurilor în care trăim. Iar acesta e cel mai important premiu pe care l-am primit vreodată, şi încă îl mai primesc: încrederea societăţii şi faptul că m-a fixat în memoria ei.

Este, de asemenea, soția unui bărbat răbdător și mama unui copil de care este tare mândră.

Laura BreanăLaura Breană şi fiul său, Bogdan

Cunoscând-o, ascultând-o, văzând-o, nu am cum să nu mă întreb cum a găsit şi găsește o femeie care este mamă, soție, jurnalistă, lector și în același timp angajată la DGASPC, timp pentru voluntariat. Răspunsul nu poate fi altul decât din dragoste pură faţă de profesia şi oamenii din jurul său. Din respect faţă de societate şi implicarea sinceră în tot ceea ce necesită prezenţa sa acolo.

Laura Breană consideră că nimic din ce i s-a întâmplat în viaţă nu a fost întâmplător! Totul i-a folosit mai târziu, şi totul, în slujba oamenilor! „Şi am să-ţi povestesc cum!” mi-a spus Laura zâmbind luminos şi exuberant.

 

Totul, datorită mamei

Laura a crescut alături de o „mamă-erou”. A înconjurat-o cu o dragoste nemărginită, i-a sădit și cultivat dragostea pentru lectură, citindu-i zilnic, „de nu mi-a trecut niciodată”.

Din credința mamei că trebuie să deprindă grația mișcării, Laura a făcut balet timp de patru ani. O experiență din care a învățat respectul și bunul simț, generozitatea, puterea vindecătoare a artei. 

Mai târziu, a învățat să cânte la chitară, câștigând chiar câteva premii. I-a plăcut de asemenea teatrul și poezia, dezvoltându-și astfel dicția, intonația, măsura gesticii și a exprimării. Și-ar fi dorit să facă o meserie din actorie, dar nu a fost să fie. 

În schimb, tot ce a studiat în acea perioadă, avea să aplice Laura mai târziu, la Fundația „Cartea Călătoare” din Focșani unde este lector din 2007.

 

Experiența „Laminorul” și lecțiile învățate de Laura Breană

În viaţa Laurei, totul s-a întâmplat pe neaşteptate. Primul loc de muncă a fost la fabrica „Laminorul”, imediat după terminarea liceului „Unirea”, de unde a ieşit cu o calificare de electromecanic auto(!) şi un carnet de şofer profesionist (B şi C). A mai ieşit şi cu o mare dragoste pentru scris şi literatură, şi le poartă adâncă recunoştinţă profesorilor săi de limba şi literatura română, Marieta Tudorache, Enache Mândrescu și Petrache Dima.

La 18 ani, o fată excesiv de sensibilă și timidă intra pe poarta proaspăt deschisei fabrici din Focșani, pe postul de veghetor cantaragiu. Făcea ture de 12 cu 24, scria datele de pe vagoanele încărcate cu marfă și le ducea la Gara Focșani. Laura Breană rememorează:

Nu existau autobuze, gara era în partea cealaltă a oraşului şi trebuia să mă duc pe câmp, noaptea, pe linia ferată, cu frica în sân şi lătrată de toţi câinii, iar de întors mă întorceam tot aşa (aşa am înţeles, mai târziu, pe deplin, spaima copiilor fugiţi sau alungaţi de acasă şi nevoiţi să trăiască pe străzi). Atunci când putea, mama venea cu mine să mă însoţească (ziua mergea la serviciul ei iar noaptea, la al meu). Îmi amintesc că noaptea, când nu aveam de mers la gară, îmi cădeau ochii de somn. Ghereta ce reprezenta locul meu de muncă era într-o hală imensă în care era atât de frig încât chiar şi îmbrăcată cu salopetă matlasată şi cu şuba pe mine, tot îmi clănţăneau dinţii. Aş fi dat orice să pot dormi un pic şi, pentru că nu aveam unde să pun capul jos, îmi întindeam pe cimentul gol cât mai multe cartoane şi mă cuibăream acolo, dârdâind şi rugându-mă să se facă mai repede dimineaţa (aşa am înţeles pe deplin, mai târziu, suferinţa şi umilinţa oamenilor străzii şi a copiilor care supravieţuiesc prin canale). Am încetat să mai lucrez în ture de noapte după ce şeful meu de atunci a avut asupra mea o tentativă nereuşită de viol. L-am lovit cu pumnul atât de tare încât a doua zi, când a fost chemat la explicaţii de către conducere, avea o vânătaie de toată frumuseţea. Iar eu, trecând prin această întâmplare am înţeles pe deplin, mai târziu, sentimentul de furie, neputinţă, umilinţă, revoltă, al femeilor abuzate, despre care am scris în cei 20 de ani de jurnalism.

A fost trecută apoi pe un post de electrician şi după aceea, pe unul de desenator tehnic, acesta din urmă aducându-i noi abilităţi. Iar apoi a avut loc marea disponibilizare, pentru ea anul de şomaj fiind o adevărată nenorocire.

Vizatul lunar al carnetului de şomer, sentimentul inutilităţii devenise atât de pregnant încât începuse să aibă depresie, şi devenise complet asocială! (Astfel a înţeles, mai târziu, persoanele depresive, cele care se confruntau cu sentimentele şi neajunsurile aduse de şomaj, de lipsa unui loc de muncă).

 

Jurnalismul a fost și a rămas marea sa dragoste

În tot acest context, Laura Breană aflase că un domn care lucrase şi el la Laminorul, şi-a deschis un ziar. Luându-şi inima-n dinţi s-a dus la el, să îl întrebe dacă nu are nevoie de un salariat la sectorul ,,distribuţie presă”.

Redactor şef era un fost coleg de liceu, mai mare decât ea, pe care nu-l mai ţinea minte, însă el o cunoştea şi ştia ce poate să scrie. Astfel că, a băgat-o direct în redacţie, spunând convins că ea nu are ce să caute la distribuţie. Apoi a urmat şcoala de presă vreo trei luni, unde au început mulţi dar au rămas doar vreo trei în presa scrisă.

Astfel a început periplul său în jurnalism. Dintre toate genurile, Laura Breană a scris reportaje cu cea mai mare pasiune.

Am scris cu sufletul, am trăit dramele sau bucuriile fiecăruia dintre personajele mele, am încercat să fac publice nu doar poveştile, ci şi emoţiile lor, le-am respectat adevărurile, le-am transformat în cuvinte nevoile, durerile, sentimentele, realităţile şi le-am adus pe toate, în poveşti de viaţă adevărate, în atenţia celorlalţi oameni, în atenţia – uneori atât de indiferentă –  a societăţii. Am suferit şi m-am bucurat odată cu personajele mele, oameni tineri sau în vârstă, copii sau adulţi, unii cutremurător de săraci, alţii devastaţi de boli, alţii lipsiţi de speranţă, alţii – oameni care au creat lucruri uimitoare. În 20 de ani de jurnalism am întâlnit mii de oameni, fiecare cu povestea lui, fiecare cu durerea sau bucuria lui, fiecare cu educaţia, cu modul lui de viaţă, cu capacitatea lui de înţelegere, dar oameni! Oameni care la momentul acela, aveau nevoie de ceva, de cineva, sau poate pur şi simplu aveau nevoie de un alt om căruia să-i povestească! Şi eu am ales să fiu acolo! Laura Breană de la Monitorul de Vrancea! Şi acum, când mă prezint, tot aşa îmi vine să spun, de la Monitorul de Vrancea!

Laura Breană

Alături de Maia Morgenstern

 

O viață într-un carusel de emoții

Am întrebat-o pe Laura ce a marcat-o cel mai mult, iar ea mi-a spus că aproape toată activitatea ei a fost un fel de rană deschisă cu oameni pentru care s-a dedicat în totalitate. Niciodată nu a fost doar pe jumătate undeva.

Îşi aminteşte ziua în care, în Leagănul de copii din Focşani, de pe atunci, au fost aduşi copiii instituţionalizaţi de la Siret. Se dădeau cu capuşoarele de podea, de pereţi, se ascundeau sub covor, se zgâriau, se loveau, unii dintre ei fiind legaţi în cămăşi de forţă. Ce a impresionat-o a fost ziua în care copiii din leagăn au fost scoşi pentru prima dată afară, dincolo de gardul instituţiei, la plimbare, încolonaţi,  iar ei s-au lipit de gard, înspăimântaţi, pentru că nu mai văzuseră în viaţa lor lumea din exterior.

Şi-o aminteşte pe Loredana, o fetiţă de vreo 10 ani, bolnavă de SIDA, care în ultimele luni de viaţă a ajuns lângă mama ei. Stătea în ghetoul din Bahne şi, pentru că o cunoştea din Leagăn, s-a dus să o vadă pentru un ultim rămas bun.

Nu va uita niciodată agonia bunicii dintr-o casă din Garoafa, pusă să zacă de către întreţinători într-o magazie, în care ea putrezea de vie. Sau pe omul din mijlocul pădurii din Vintileasca, omul fără picioare care s-a târât ani în şir fără ca nimeni să-i dea vreun ajutor.

Nu va uita copiii dintr-un cătun al Vrancei, nevoiţi să meargă pe jos kilometri întregi, ca să ajungă la şcoală, şi nici urletul lupilor cu care se întâlneau iarna.

Au fost însă şi întâmplări minunate despre care Laura a scris cu aceeaşi pasiune! Despre poarta nemaivăzut sculptată de domnul Şerban Nişcoveanu, despre talentele unice ale unor vrânceni, despre personalităţi remarcabile ale judeţului.

A scris despre apele miraculos tămăduitoare de la Vizantea, despre peisajele de basm ale Vrancei, despre misterele ei… A scris despre copii excepţionali, şi în această categorie se înscrie Darius, copilul sclipitor de inteligent care scria ţinând pixul cu gura, pentru că era paralizat de la gât în jos… Era dus zilnic la şcoală de tatăl lui, care stătea cu el în bancă… la rândul lui un erou.

Nu îl va uita pe bărbatul pustnic care, din pensia lui, a ridicat miraculos o biserică şi chilii în mijlocul unei păduri din Vrancea. Pe copiii rămaşi sub cerul liber după ce le-a ars casa, părinţii disperaţi că n-au banii necesari salvării vieţii puilor lor, bunici fără speranţă, copii din Modruzeni care mâncau fiertură de oase de la fosta Fabrică de clei de acolo şi care beau apă din aceeaşi strachină cu câinii.

 

Capacitatea de a trezi conștiința în oameni

A scris așadar despre tot felul de oameni şi situaţii, cu dragoste şi credinţă, astfel încât mesajul ei să ajungă acolo unde trebuie: la inima cititorilor. Şi de fiecare dată, a ajuns, iar misiunea ei merge mai departe!

Lumea chiar confunda jurnalismul său cu activitatea unui ONG. Inclusiv Laura se confunda deseori cu un ONG, muncind până la epuizare în campaniile umanitare care trebuiau duse la capăt. A primit chiar critici că nu face mai mult…

Dacă mă bucur pentru ceva, este faptul că în felul meu, prin munca mea, prin dăruirea mea, fără falsă modestie, am trezit conştiinţe! Să lucrezi la un cotidian nu e deloc simplu. Să te duci în fiecare zi la serviciu, şi de cele mai multe ori să ştii că trebuie să găseşti un subiect, să te duci să îl documentezi la faţa locului, să îl treci prin filtrul tău, prin trupul tău, prin mintea ta, prin sufletul tău, aşa cum se întâmplă la un reportaj, să îl scrii aşa încât să atragă atenţia şi să mai ai şi rezultate. Asta în fiecare zi, an după an, 20 de ani. Asta nu o poţi face decât cu pasiune, şi cu mare, mare dragoste de oameni. Aşa cum sunt ei, diverşi! Iar pe mine m-a fascinat mereu diversitatea lumii!

Cât despre Crucea Roşie Vrancea, Laura ne spune că a crescut ca jurnalist, alături de partea modernă a acestei organizaţii unde aşa cum era firesc, nu putea decât să se contopească, în numele aceleiaşi cauze: umanitate!

 

Laura Breană şi călătoria sa în lumea celor nevăzători, cu ajutorul cărţilor Daisy

În 2007, Laura Breană se ducea, în calitate de reporter, la Fundația „Cartea Călătoare” din Focșani. Atunci, fundația deschidea studioul lor de înregistrări, în sediul Bibliotecii pentru copii din Focșani. Demaraseră proiectul de producție de carte în format Daisy pentru nevăzători, iar Laura a fost pe loc atrasă, „ca fluturele de lampă”.

A început să își petreacă tot timpul liber în acel studio, înregistrând cărți de toate felurile: beletristică pentru copii și adulți, manuale școlare, apoi, accesibilizând filme pentru nevăzători. 

Filmele accesibilizate de noi au fost prezentate la ediţiile Festivalului Internaţional de Film Transilvania şi de asemenea, Fundaţia Cartea Călătoare a organizat primul Festival Naţional de Film pentru Nevăzători din România.

Accesibilizarea filmelor înseamnă ca între replicile actorilor, sunt descrise decorul, gesturile, mimica, stările. Aceste lucruri se înregistrează la studio, se procesează iar în sala de cinematograf, nevăzătorul se poate „uita” la film, prin căşti, unde va auzi descrierea, simultan cu proiectarea filmului pe marele ecran. Sunetul filmului se aude din sală, iar descrierea audio, în căşti, fără să deranjeze pe nimeni. Astfel, nevăzătorul poate avea acces la fel ca oricare dintre noi, în sala de cinema, pentru vizionarea filmelor.

Cărţi în format Daisy: Cartea se citeşte şi se înregistrează în studioul de înregistrări, de către lector. Tot lectorul o corectează apoi, scoţând bâlbele, corectând pronunţiile greşite etc. Apoi, înregistrarea ajunge la următoarea tură de corecţii, în care se scot chiar şi sunetele imperceptibile de către o ureche neantrenată, precum şi respiraţiile, aşa încât lectura să rămână perfect curată. Apoi, înregistrarea se converteşte în formatul Daisy, format adus şi implementat în România de Fundaţia „Cartea Călătoare”. Acest format permite nevăzătorului să citească cartea, pe un player special, la fel ca un văzător: poate citi coperta spate, prefaţa, poate pune semn de carte, poate sări de la un capitol la altul, poate citi notele de subsol, poate sublinia un pasaj, poate reveni la o anumită pagină.

Laura Breană, alături de copiii nevăzători

 

Laura Breană la DGASPC Vrancea

În urma unui concurs de împrejurări, în urmă cu doi ani, Laura Breană a fost pusă şef de centru la Module Familiale Panciu, structură din cadrul DGASPC Vrancea. A început munca acolo cu un soi de teamă însă şi cu credinţa că va reuşi!
Au fost doi ani de luptă efectivă cu revoltele adolescenţilor instituţionalizaţi, cu furiile lor, cu temerile şi spaimele lor interioare, toate acestea determinând să manifeste tot felul de comportamente nedorite.

Mi-am dat seama că dacă nu mă dedic întru totul lor, nu voi reuşi, aşa că mi-am luat rămas bun de la ziar, ca să pot construi încrederea în sufletele lor, să pot construi, alături de echipa de educatori, caractere. Am aflat acolo, pe viu, cât de mult doare abandonul, cum sfâşie sufletul unor copii promisiunile neonorate ale parinţilor, cât de mult doare amăgirea, aşteptarea vizitei promisă de vreo mamă care nu mai vine. Chiar dacă au crescut în instituţii, copiii din sistemul de Protecţia Copilului îşi doresc şi îşi aşteaptă părinţii întreaga viaţă! Iar oamenii care lucrează cu ei sunt adevăraţi eroi, şi asta ţi-o spun cu mâna pe inimă!

Deşi a scris două decenii despre copii şi despre Protecţia Copilului, până când nu a ajuns efectiv în mijlocul lor, nu a ştiut cât de dificil, dar şi cât de frumos este, chiar dacă asta înseamnă o luptă dată în fiecare zi!

Tocmai de aceea, Laura le este recunoscătoare doamnelor ce fac parte din personalul M.F. Panciu, precum şi colegilor de la Serviciul Rezidenţial al DGASPC Vrancea. Toți i-au oferit răbdare, sprijin, puțin din experiența lor din această structură. Sunt cu toții oameni demni de toată admirația, pentru modul în care se dedică copiilor instituţionalizaţi şi luptă până la epuizare pentru binele acestora.

 

Să dăruiești, fără să ceri nimic în schimb…

Pasiunile Laurei sunt aceleaşi cu munca şi activităţile ei. A făcut totul cu multă pasiune şi credinţă, indiferent că a fost jurnalist, că a inregistrat cărţi sau a accesibilizat filme pentru nevăzători, că a fost psiholog pentru copii sărmani. 

Îmi place să fiu lângă oameni şi când se bucură, şi când plâng, şi când sunt răvăşiţi de evenimente cărora nu le pot face singuri faţă, şi când sunt copleşiţi de singurătate, de deznădeje sau de entuziasm! Şi cred că a fi alături este mai important decât a da sfaturi, pentru că oricum, fiecare îşi urmează traseul pe care şi-l doreşte sau care îi este scris… Şi de la toţi oamenii întâlniţi în existenţa mea, de la cei mai săraci şi mai lipsiţi de educaţie şi până la cei cu avere şi studii înalte, la rândul meu am avut ceva de învăţat. Şi uite că mi-a venit în minte şi moto-ul meu! Să dăruieşti, fără să ceri nimic în schimb!

Laura Breană

 

Cuvânt de încheiere

Când eram doar un tânăr jurnalist vrâncean, Laura a fost mereu asemeni unui far pentru mine. Un far de lumină care avea capacitatea să ne aducă mereu în faţa realităţilor, în faţa faptelor bune, în faţa repsonsabilităţii şi responsabilizării, a bunului simţ, a eticii profesionale.

Dacă unii jurnalişti aleg să scrie diverse rubrici, departe de social sau umanitar, unii alegem să fim acolo. Trup şi suflet. Alegem să ne lăsăm cumva sfâşiaţi de ceea ce descoperim deoarece numai aşa avem şansa de a putea vorbi oamenilor despre acea lume sau de a vindeca. De a fi acolo altfel, nu doar ca jurnalişti. Aşa şi Laura Breană. Pentru ea, cazurile sociale, voluntariatul, umanitarul au devenit o stare de a fi.

Eu nu am avut mentori, dar ea a fost mereu mai mult decât atât pentru mine. A fost omul care fără să vrea sau să ştie, m-a purtat pe toate cărările nestrăbătute ale jurnalismului şi m-a învăţat să păzesc adevărul, moralitatea şi umanitatea.

Dacă m-ar întreba cineva cine vreau eu să cresc dacă voi creşte mare, fără nici cea mai mică ezitare aş răspunde: Laura Breană!

Gabriela Alexandrescu

Gabriela Alexandrescu a urmat cursul de specializare în drepturile copiilor la Universitatea din Ghent, Belgia. E doctor în sociologie, are studii în management, economie și drept umanitar internațional. A coordonat de-a lungul timpului cercetări în domeniul drepturilor copiilor, a susținut cursuri și a derulat acțiuni de advocacy și lobby pentru îmbunătățirea implementării drepturilor copiilor și creșterea protecției acestora împotriva abuzului, neglijării și exploatării.

 

Cum este să faci așa ceva? În fapt, care este sensul vieții tale când faci așa ceva? Așa am întrebat-o, frontal aș putea spune, pe Gabriela Alexandrescu –  Președinte Executiv al Organizației Salvați Copiii România.

Trebuie să vă mărturisesc, de la început, că este un noroc și sunt recunoscătoare pentru aceasta. Nu i se dă oricui șansa asta de a se implica în a face bine, de a putea ajuta, de a putea contribui la binele unor copii care au atâta nevoie de sprijin, dar care, odată ce sunt ajutați să fie în siguranță, să fie sănătoși, să aibă acces la educație, întorc în societate înmiit capitalul primit.

De când lucrează cu Salvați Copiii România, adică de peste două decenii, a întâlnit multe persoane care ar fi vrut să contribuie la binele societății, să ajute, dar nu știau cum sau nu aveau timp. Și atunci, cei de la Salvați Copiii România au organizat rețelele acestea de solidaritate („cum ne place să le spunem” – subliniază Gabriela Alexandrescu), pentru a direcționa buna-credința a oamenilor care vor să le sprijine cauzele. Oameni care vor să fie aici, cu această organizație, în lupta pentru drepturile copiilor. Așadar…

Eu am primit un mare noroc în ceea ce fac: acela de a putea ajuta și încerc cât pot să dau un sens și să îl împart cu toți cei care vor să ajute.

 

Ani esențiali, începuturi dramatice pentru Gabriela Alexandrescu

A început toată această luptă prin sprijinirea femeilor din comunităţi vulnerabile, care nu aveau acces la servicii medicale. O „acțiune grea”.

Sunt curioasă cum au fost aceste începuturi, cum le-a perceput. Sigur, perspectiva ei de acum e cu totul alta – după cum îmi confirmă.

Privind înapoi, a înțeles că anii aceia au fost esențiali. Și că atunci era momentul intervenției rapide, care, în timp, s-a transformat în programe complexe, în politici sociale chiar.

Au fost începuturi dramatice, aș putea spune, imagini grele, dar care ne-au determinat să construim, să ne axăm și pe prevenție, să înțelegem consecințele multiple ale violenței, ale sărăciei și să nu ne mulțumim cu intervenția rapidă, ci cu schimbări radicale.

Nici nu știi care e cel mai important lucru când faci ceea ce face ea (de fapt, când ai curajul să faci ceea ce face ea): să ceri ajutorul, să îi implici pe ceilalţi, să asculţi înainte de a lua decizii?

Cu mâna pe inimă, Gabriela poate spune că cel mai important lucru este să nu renunți niciodată la cel care are nevoie de tine, mai ales atunci când este vorba despre copiii atât de vulnerabili. Și în felul acesta nu renunți nici la tine.

Sigur că echipa este esențială, iar când spune echipă se referă și la oamenii care s-au alăturat pe traseu si care au înțeles că educația și protecția copiilor sunt bunuri sociale, care, atunci când sunt periclitate, ne fac tuturor viața dificilă. E important și să asculți, și să te faci ascultat, lăsând spațiu celuilalt și acceptând că soluția pe termen lung e mereu munca de echipă.

 

Rezultate de excepție pentru Salvați Copiii România

Spunea ea prin 2015 că școala ar fi cel mai bun loc pentru îndrumare şi suport în cazul copiilor cu probleme, dar nu sunt bani. Așa e și acum? Care e soluția? Există vreuna?

România are multe restanțe la acest capitol al educației, în ceea ce privește nevoile de bază, accesul la educație și educație de calitate pentru toți copiii. Bani sunt, dar sunt direcționați prost sau se pierd în sistem. De aceea noi milităm pentru ca finanțarea să ajungă cu adevărat la elev, la beneficiar, și să fie convertită în suport concret. Soluția este, desigur, reformarea sistemului și transformarea educației în prioritate națională. Trebuie consecvență și asta e greu de obținut când ai un ministru al Educației la câteva luni, cu o nouă viziune în buzunar și de cele mai multe ori fără o analiză detaliată a sistemului.

Gabriela are o părere… specială și anume: Primul ministru care va merge la școlile din țară, va sta în bancă cu copiii vulnerabili, va avea răbdare să asculte ce spun copiii cu părinți plecați să strângă bani, în străinătate și va colabora cu ONG-urile care de 30 de ani recuperează copiii pierduți de sistem, va fi parte a soluției!

Gabriela Alexandrescu

Nu poate face o ierarhie a celor mai importante proiecte inițiate de Salvați Copiii România. Pentru că nu există alegere între dreptul la educație și cel la viață.

Niciun proiect pe care l-a avut la Salvați Copiii nu a fost abandonat, asta poate spune cu siguranță. Când a demarat, acum opt ani, proiectul de combatere a mortalității infantile, nu a știut că vor ajunge la dotarea maternităților.

Când a văzut dimensiunile fenomenului, a tras aer în piept și a înțeles ca acesta e un proiect pe termen lung, crucial, pentru că de el depinde supraviețuirea prematurilor.

Și iată-ne astăzi, când Salvați Copiii România a investit în dotarea a 98 de maternități și secții de nou-născuți din toate județele țării cu 620 echipamente medicale, care au ajutat la supraviețuirea a peste 72.000 de copii, investind 5 milioane euro.

A propos, puteți ajuta redirecționând către Salvați Copiii 3,5% din impozitul pe venit până la 31 iulie, donând 2 euro lunar la sms 8844 cod SALVEZ, sponsorizând cu 20% din impozitul pe profit. Fiecare sumă este valoroasă.

 

Copiii – resursele societății

O întreb ce fel de luptă este aceasta pe care o duce. Răspunde că e o luptă pe măsura mizei: siguranța copiilor.

Nu vă imaginați că merg pe front, cu arma în mână. Stau mult la birou, fac calcule, dau telefoane, caut sprijin și finanțări, mă supăr pe autorități, le solicit audiențe, le conving să dezvolte politici publice.

Este incapabilă să aibă altă proiecție a ei în afara activității de la Salvați Copiii. Nu există o linie de demarcație între viața privată și cea dedicată copiilor vulnerabili. Asta s-a văzut și la Semimaratonul București, unde fiul ei a alergat în echipa Salvați Copiii, pentru a dota Maternitatea de la Spitalul Universitar…

În toți acești ani de existență a organizației, peste 1,9 milioane de copii au fost incluşi în programe educative, de protecţie şi asistenţă medico-socială. Ea consideră că România are un potențial enorm, mai ales în ceea ce privește copiii, adică acest capital uman.

Vorbind despre capital, Gabriela Alexandrescu e de părere că două sunt resursele fără de care o societate se prăbușește: solidaritatea și încrederea. Ea crede că avem aceste resurse și spune aceasta din experiența de zi cu zi, când mizează tocmai pe oameni, pe implicarea lor, pe buna lor credință.

Și mai crede că România va supraviețui, atâta vreme cât românii vor fi solidari și vor construi cu mâinile lor o țară funcțională. Iar ea și colegii ei cu siguranță nu vor da înapoi!

 

Gabriela Alexandrescu: „Tot cartierul era al nostru, al copiilor”

Vreau să mai aflu cine o sfătuiește cel mai de bine în tot ceea ce întreprinde.

Cele mai bune sfaturi le iau tot de la copii, să stiți. Atunci când un copil te roagă să mai stai lângă el, să îl asculți, sau când primești de la el cel mai frumos cadou, un desen, toate acestea devin combustibil pentru viață. Am o familie minunată, care nu-mi dă direct sfaturi, mă știe încăpățânată, dar care îmi stă alături și eu știu că acesta e sfatul cel mai bun: să mă bazez pe ceilalți din echipă și să nu renunț.

„Dacă nu ai fi făcut ceea ce faci azi, ce ai fi făcut?” e o întrebare pe care încă nu și-a adresat-o. Poate medicină, sau poate software development în domeniul medicinei sau educatiei, așa cum a studiat… Cel mai probabil, tot ar fi ajuns la o profesie din care să învețe constant de la alții și care i-ar fi solicitat să devină mai bună zi de zi.

Mi se pare genială prima ei reacție la întrebarea unde s-a născut: “La spitalul Caritas! Și am locuit pe strada Nerva Traian 25 învățând la școala 81, București. Tot cartierul era al nostru, al copiilor, am avut o libertate de experimentare extraordinară”.

Vacanțele se organizau la Mamaia sau la Soveja, unde libertatea era maximă, sigură și cu locuri minunate. Din copilărie i-au rămas numai amintirile frumoase, „cu miros de cozonac și cacao cu lapte, cu plăcinte în toate formele, cu pisoi mici și drăguți pe care îi creșteam, cu picnicuri în locuri în care inotam, făceam sport, jucam fotbal (hahaha) și volei”.

Sfatul ei pentru tineri e să țină ochii deschiși, să citească, să călătorească, să fie consecvenți și să își acorde din vreme șansa de a contribui la binele societății.

Gabriela respiră adânc și încheie, emoționată:

Am spus destule, cred. Mulțumesc Elita României pentru această incursiune în propria-mi viață, deoarece aflu, atunci când vorbesc cu alții, multe despre mine însămi!

Magda Săvuică
Copiii şi familiile încercate din Vaslui, una din cele mai sărace zone ale Uniunii Europene, și-au găsit un înger păzitor în Magda Săvuică. Magda a lăsat Capitala, un job frumos în publicitate şi comunicare şi a decis să se implice din 2018 în ajutorarea celor care nu mai aveau nicio speranţă de bine sau bucurie.

 

Magda Săvuică are studii în drept şi jurnalism. Este iniţiatoarea proiectului „273 de locuri pe care trebuie să le vizitezi înainte să pleci din România”, care avea drept scop promovarea valorilor autentice ale ţării noastre şi a unor zone mai puţin cunoscute. Un fel de semnal către cei care se dezrădăcinau prea uşor.

În anul 2011 a ajuns alături de o echipă de voluntari în Negreşti, Vaslui şi, atunci, a înţeles că viaţa ei se va schimba radical. În acel moment, Magda Săvuică s-a lovit pur şi simplu de realitatea cruntă a câtorva oameni care trăiau în condiţii aproape imposibil de imaginat. În timp, acei câţiva oameni s-au transformat în sute de poveşti de viaţă!

Tot atunci, avea să îl cunoască şi pe pastorul Paul Marica, care a impresionat-o prin implicarea sa în viaţa oamenilor nevoiaşi din zonă.

M-a impresionat foarte mult ceea ce am găsit aici. Sărăcia cruntă din viaţa acestor familii care trăiau pur şi simplu în condiţii greu de imaginat, au făcut brusc ca toate problemele mele să pară mai mici sau chiar neînsemnate.

Din momentul respectiv, Magda Săvuică a început să strângă fonduri şi să meargă de două ori pe an la Negreşti. După aproape 7 ani de drumuri, de oboseală, depresie chiar, Magda şi-a dat demisia de la muncă şi în 2018 s-a mutat la Negreşti.

 

Magda Săvuică, povestitor care încearcă să pună în cuvinte ceea ce trăieşte

Magda Săvuică ştie cel mai bine că, într-o eră în care greu ne putem imagina viața fără utilităţi de bază, fără curent electric, apă potabilă, paturi, ferestre, mâncând la câteva zile, există oameni nevoiţi să îşi ducă în acest fel traiul şi să se adapteze.

Oamenii trebuiesc ajutaţi şi nu judecaţi. Trebuiesc reabilitaţi şi nu etichetaţi sau marginalizaţi. Situaţia lor se datorează unei societăţi haotice, a lipsei de educaţie şi de viziune. Sigur, acestea se leagă, dar când te naşti într-o familie care are acelaşi istoric în ce priveşte sărăcia, lipsa de educaţie, abuzurile sau alcoolul este greu cumva să crezi în şanse sau în faptul că poţi să îţi depăşeşti condiţia.

Descurajată uneori, Magda simte că orice ar face, nu reuşeşte să îi scoată din zona lor gri, că nu îi poate ambiţiona să vadă mai departe de problemele lor, de condiţia lor. Chiar şi aşa, ea continuă să spere şi să ajute, crezând în ideea că poate măcar viaţa unor copii se va putea schimba în mai bine.

Pentru a face oamenii să îi înţeleagă munca şi poveştile de viaţă ale acestor familii, Magda a început să scrie un fel de jurnal online pe facebook, dar şi pe site-ul „Asociaţiei Dragoste Desculţă”.

Magda a ajuns pe pagina Asociaţiei de pe Facebook, la Ziua 69, anul 2: „Viaţa de la oraşe e aşa de diferită de realitatea din satele astea prin Vaslui. Parcă-s două filme cu profil diferit, dar care se întâmplă simultan la câteva sute de km distanţă. Într-unul din satele unde activam s-a întâmplat ieri o tragedie. Un copil de doar 1 an a fost găsit mort ieri dimineaţa. Făcuse febră în timpul nopţii, nu au avut medicamente să-l trateze, a făcut convulsii febrile şi până dimineaţa nu a mai fost.”

Această zi de jurnal îmi aminteşte despre cum a făcut ea cunoştinţă cu aceste cazuri umanitare şi sociale. Moș Ștefan care a luat în cămăruța lui 5 copii pentru a-i îngriji atunci când au rămas fără părinți. Familia îndurerată al cărei copil murise de frigul intrat prin plasticul care ținea loc de ușă. Fetița blondă care s-a liniștit din plâns când am luat-o în brațe și care s-a bucurat când a văzut cadourile.

Aceeași fetiță blondă care murea 2 luni mai târziu deoarece căsuța de lut a luat foc mult prea repede și nu a mai putut fi salvată. Povești spuse cu durere în zona județului Vaslui.

Atunci, viaţa ei s-a schimbat şi ştia că nu va mai putea niciodată dormi liniştită în confortul locuinţei sale din Bucureşti, în timp ce alţii mor de frig, de foame şi de lipsă de speranță.

 

 „Dragoste desculţă” s-a născut din dragoste faţă de oameni şi din multă credinţă faţă de Dumnezeu

Mulţi se ascund într-o carapace sub care se simt mai puţin vulnerabili. Unde dacă nu văd moartea, sărăcia, boala, simt că ele nu există.

În multe zone ale ţării, copii mor îngheţaţi de frig sau de foame. Merg desculţi la grădiniţă. Se sting în dureri crunte pe paturi de spital sau acasă, pe lutul bojdeucilor.

Cred că ne place să ne închidem în cutiuţa noastră şi să ignorăm pe cei din jur etichetându-i. Dar oamenii când au fost creaţi, Dumnezeu i-a chemat din nefiinţă în fiinţă după numele lor mic, a şoptit cu dragoste: Vasilică, Magda, Georgică etc. Aşa am rămas cu toţii în ochii Lui, rătăciţi sau aproape de El, cel care nu ne pune etichete şi ne acordă mereu şi mereu prezumţia de nevinovăţie sau Mila Lui pentru a încerca din nou şi din nou.

Ca să ne scuzăm lipsa de reacţie şi de responsabilitate faţă de oamenii de lângă noi mai puţin norocoşi, scoatem din mânecă tot felul de şabloane şi etichete. Arătăm cu degetul către ei şi îi considerăm ţigani, puturoşi, asistaţi, iresponsabili. Pe femei le judecăm şi mai mult, sub pretextul că nu ar fi trebuit să facă copii în anumite condiţii sau ar fi trebuit să plece de lângă soţul violent în alte condiţii.

În fond, problemele sunt mult mai profunde, iar în fapt, nu este dreptul nostru să îi judecăm ci să ajutăm sau măcar să nu desconsiderăm. Într-o societate superficială, probleme acestor năpăstuiţi devin şi mai acute şi mai profunde, din lipsa de empatie şi de profunzime.

Accesul la educaţie, implicarea administraţiilor locale, a asistenţei sociale (la un nivel mult mai uman), poate sunt acelea care ar face diferenţa şi care poate ar fi schimbat foarte multe în cazul familiilor pe care Magda le ajută fără să se întrebe, să judece sau să emită vreo aroganţă. Deşi ea, poate că ar avea dreptul!

 

Rămâi umil, respectă-i pe cei din jur, dă-ţi voie să crezi în minuni

Mulţi dintre noi nu ne descurcăm cu propriile noastre probleme minore în comparaţie cu altele. Magda în schimb aleargă de una singură pe toate coclaurile, prin toate bordeiele şi mahalalele. Ascultă oamenii, caută soluţii şi aduce speranţe de viaţă şi de bine.

Cum face, nu ştiu?! Ştiu doar că, deşi s-a lovit de situaţii grele, de firea umană care stipulează situaţiile, manipulează, bârfeşte, a încercat mereu să treacă peste acestea şi să fie acolo unde trebuie. Recunoaşte că de multe ori nu a înţeles anumite familii sau femei pe care le-a ajutat şi care au reacţionat neaşteptat, dar nu îşi asumă dreptul să judece. Cel mult să încerce să înţeleagă sau să aprofundeze şi mai mult pe viitor.

Magda Săvuică

Ce face Magda Săvuică am văzut cu toţii, dar cine este ea şi de unde vine, mi-am dorit tare mult să aflu ca să pot înţelege de unde i se trage această energie divină şi spiritul plin de umanitate şi bunătate.

Magda a crescut în mijlocul unei familii numeroase, ei fiind 12 copii. Tatăl ei este pastor într-o comunitate mică lângă Bucureşti, lucru care m-a făcut să înţeleg clar ca lumina zilei de unde are ea impregnată în suflet şi mentalitate empatia, iubirea faţă de aproape, de Dumnezeu şi dorinţa de a ajuta oamenii nevoiaşi.

Magda iubeşte oamenii în vârstă care îşi fac curaj pentru un zâmbet când vrei să le cumperi o îngheţată. Iubeşte ochii miraţi ai copiilor care nu ştiu că ei s-au născut într-o lume fără prea multe şanse. În general, iubeşte ceea ce face.

Iubesc iubirea care se naşte în mine de când m-am ataşat de nişte oameni care „nu merită” şi pentru care toată lumea îmi spune că mă consum degeaba. Este o altfel de dragoste. E dragoste desculţă!

Magda nu are copiii săi încă, dar are în grijă două fetiţe, pe Teodora şi Roxana de care s-a ataşat extraordinar de mult. Nu-și poate închipui viața în altă parte, decât lângă ele.

Zâmbind, recunoaşte că nu regretă nicio clipă cât de mult a investit sentimental, emoţional şi sub alte forme în oamenii de care s-a ataşat şi în fetele sale.

Doar alături de fete, Magda și-a dat seama că viaţa ei a fost una privilegiată şi fără de griji. Dacă vreodată acestea au existat, ele pălesc în comparaţie cu ceea ce au trăit Roxana și Teodora.

Om frumos, modest, plin de seninătate, deşi simt că în sufletul ei a adunat drame şi dureri din fiecare om şi poveste pe care a trăit-o, Magda spune despre ea că nu se consideră geniu, nici măcar vreun elev sau student care a excelat în ceva. Crede sincer că nu are nicio calitate care să o deosebească neapărat în mulţime.

Spune despre ea că este doar o picătură de suflet într-un ocean de oameni. O altă viaţă într-o lume complexă şi nedreaptă cu unii, inegală în şanse. O femeie care a decis să nu stea cu capul în nisip precum struţii.

 

Cuvânt de încheiere

Într-o lume care parcă este din ce în ce mai departe de ceea ce ar trebui să fie, se nasc uneori oameni cu destine speciale care au capacitatea de a schimba şi chiar salva vieţile celor pe care în drumul lor. Îngeri care din cauza faptului că ne le putem vedea aripile, îi numim, simplu, Magda.

Magda Săvuică

Consider că nu este nicio greşeală în felul sau locul în care ne naştem. Toate au o logică şi un scop. Este deci, o bucurie. O bucurie că locuim într-o Românie în care sunt atât de multe lucruri de făcut şi în care este atât loc de făcut bine. Că rău se face destul!

Nu degeaba am lăsat acest citat al Magdei aici. Ca să ne fie şi mai clar faptul că unii oameni pur şi simplu fac diferenţa prin unicitatea şi autenticitatea propriilor suflete şi modestii ieşite din comun. A unui bun simţ înnăscut şi antrenat cumva de felul de a fi!

Pentru Magda Săvuică, bunătatea este nu stare de spirit ci o stare de a fi! Şi ar fi bine să se ia la câţi mai mulţi dintre noi. Aşa, am putea înmulţi talanţii şi am transforma această Românie a sărăciei, într-o României a lucrurilor făcute din suflet pentru suflete!

Dacă vreţi să fiţi alături de Magda, puteţi face donaţii în bani sau puteţi trimite la sediul asociaţiei din Negreşti bunuri de toate felurile. De la lemne, alimente, pachete pentru proaspete mămici (siropuri, biberoane, scutece, hăinuţe) până la ghete şi haine pentru copiii care merg la şcoală, rechizite, pături groase, aşternuturi, alimente, electrocasnice, mobilier. Cei mai curajoşi, puteţi „adopta” o familie, ceea ce înseamnă că vă veţi ocupa de la depărtare (sau nu) de bunăstarea lor.

E nevoie de dragoste în multe forme. Să zâmbeşti unui om care este supărat; să vizitezi, chiar şi pentru puţin timp, pe cineva care este singur; să oferi adăpost sub umbrela ta cuiva aflat în ploaie; să citeşti ceva unui orb; aceste acţiuni şi multe altele pot părea mărunte, dar astfel noi putem să dăm iubirii noastre pentru Dumnezeu o formă concretă.

ASOCIATIA DRAGOSTE DESCULTA
Banca Comerciala Romana
IBAN ROL: RO30RNCB0262161578590001
IBAN EURO: RO03RNCB0262161578590002
SWIFT: RNCB RO BU

Adresa pentru primirea coletelor

Magda Săvuică
Str. Mihail Kogalniceanu, nr 27A
Oras: Negresti
Cod postal 735200
Jud. Vaslui
*Telefon: 0741 010 988

Robert Diaconeasa Daddy Cool

Robert Diaconeasa este Daddy Cool. Un tânăr blogger care, în ultimii ani, s-a bucurat de aprecierea celor din online și offline, mai ales prin prisma acțiunilor și campaniilor pe care le-a făcut, dar și pentru naturalețea și seriozitatea cu care tratează lucrurile. A câștigat trofeul „Vlogger Responsabil” la „Gala Romanian CSR Awards 2018”, locul 2 la Gala Webstock 2018, la categoria „Best Social Good Campaigns” și trofeul „Liderul Anului 2018 în Social Media” cu proiectul „Amintiri din copilărie”, în cadrul Galei „Lideri pentru Liderași”, organizată de Itsy Bitsy.

 

Când a apărut Elita României, mi-am alcătuit în minte o listă de oameni pe care-i vedeam „în paginile” site-ului. Era și Robert Diaconeasa printre ei, însă nu-mi explic din ce motive, am tot amânat să-l contactez.

Îl știam de pe vremea când era redactor șef-adjunct la revista Bravo și ne intersectam pe holurile redacției. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat atât profesional, cât și personal, iar Robert are un blog de parenting și un vlog caritabil.

Ca să nu mai spun că în acești ani, Robert s-a căsătorit și a devenit și mândru tată de INGRID. De fapt, a devenit daddy cool! 

 

Daddy Cool, primul pas spre regăsire

Așa l-am regăsit pe Robert: un daddy cool, la fel de ambițios, inspirat și mai ales cu vise îndrăznețe. Căci, așa cum îmi mărturisea în momentul în care ne-am întâlnit pentru interviu, visul că poate să facă ceva mai mult pentru el, pentru fiica și soția lui, l-au adus în acest punct.

Așa că, după 11 ani în care a demonstrat ce avea de demonstrat în presă, și-a luat inima în dinți și a început să construiască un proiect care să-l reprezinte (și să-i reprezinte pe ei ca familie): blogul daddy cool.

După 11 ani de presă, lucrurile se schimbaseră total. Anii au trecut, am crescut, m-am dezvoltat și nu m-am mai regăsit în redacție. Așa că, atunci când soția mea, Ana, a rămas însărcinată, m-am hotărât să imi iau eu concediu de paternitate pentru a mă detașa profesional de ceea ce se întâmpla în presă și pentru a vedea cum și în ce sens mă voi îndrepta. Bine, cochetam de ceva vreme cu ideea unui blog, însă nu eram sigur de direcția lui. 

Atunci când ambiția, creativitatea și perseverența se împletesc, lucrurile ies exact așa cum îți imaginezi. Iar faptul că Robert deja vizualiza viitorul lui în media, nu era decât rezultatul acestor trei calități.

În momentul în care a știut exact traiectoria profesională pe care trebuie să o urmeze, lucrurile s-au aranjat imediat. Nu i-a rămas decât să sune un prieten, să cumpere domeniul pe care îl avea în minte și să înceapă aventura.

Am avut despre mine imaginea unui tată tânăr. Îmi era clar că blogul va fi despre noi. Nu vreau să fac un blog în care să-i învăț pe oameni cum să-și crească prichindeii, dar vreau să fie un blog care să mă reprezinte pe mine și ceea ce sunt eu pentru copilul meu în primul rând, dar și ceea ce dau spre exterior. 

O aventură care a început în 2015 și care, în cei aproape patru ani de existență, a crescut cât altele în zeci de ani. De ce? Cum a reușit într-un atât de scurt timp să clădească un blog de succes, să-și facă o imagine curată și naturală, dar și un nume influent în blogging-ul de parenting și lifestyle?

Simplu, dacă i-ai auzi lejeritatea cu care vorbește, dar cu multă muncă și ambiție, dacă înțelegi cum funcționează această lume.

În vara anului 2015, m-am trezit cu ideea în minte că trebuie să fie daddy cool. O chestie care mă definește și s-a dezvoltat de-a lungul timpului este faptul că vizualizez lucrurile. Dacă mă furnică o idee și o simt prin fiecare fibră a corpului,  trebuie să o fac. Așa că am dat drumul blogului, dar aveam teama că lumea nu o să mă ia în serios. În fond sunt un  băiat tânăr, cu tatuaje, cu blugi rupți. Aparențele puteau fi o problemă. Dar nu a fost cazul. Toți anii de muncă în industrie, pe care îi aveam în spate, și-au spus cuvântul. Mesajul meu s-a completat perfect cu imaginea și am dărâmat niște bariere mult mai repede decât mă așteptam chiar și eu

 

Naturalețea, atuu-ul pe care a mizat Robert Diaconeasa

Nu e deloc simplu, chiar dacă așa pare, să-ți faci un blog. De fapt, să-l faci e simplu, să-l ridici, să-l crești și să-l hrănești e mai complicat. Ca să nu mai zic de „scos pe scenă”.

Însă atunci când curajul și ambiția te definesc, orice idee se poate transforma în realitate. Exact așa a fost și în cazul lui Robert. A scris texte, a adunat poze, a stilizat blogul și a început să-și scoată „copilul în lume”.

Am început să caut pe net agenții de PR, le-am trimis o prezentare cu ce am de gând să fac și m-am apucat de treabă. Cred că avantajul e că toti anii munciți m-au ajutat să fiu foarte bun pe imagine. Știu când o poză arată bine sau nu. Însă, mai trebuia să conving oamenii că am și o voce, nu doar o imagine bună. Că știu să scriu și că sunt un om care a pornit de jos, fără niciun fel de ajutor, dar care a luptat și încă luptă să fie un exemplu pozitiv pentru cei din jur. Iar aici, am mizat mult pe naturalețe. Oamenii s-au săturat de plastic și de lucruri perfecte. Da, caut să am o imagine curată, dar autentică, naturală. Lumea o să se îndrepte spre naturalețe. O face deja. Oamenii au nevoie de un model de familie ca a noastră, cu oameni ambițioși, puternici, care nu se tem să iasă din tipare ca să facă o diferență în bine pentru societatea în care trăiesc. Vrem să fim cel mai bun exemplu pentru fiica noastră și viitorii noștri copii.

Odată finisat blogul, Robert a ținut, și ține în continuare, la calitatea textelor și a mesajelor pe care le transmite. Căci, după cum el însuși spune, în marea plajă a blogurilor de parenting, e dificil să mai găsești o nișă pe care să te plasezi. Și atunci, singura șansă de a te face remarcat și de a deveni o voce este să fii sincer în ceea ce transmiți și, mai ales, să fii tu.

Eu vreau să transmit că putem face lucrurile așa cum ne-am dorit chiar dacă am devenit părinți. Din punctul nostru de vedere, copilul nu este o povară, copilul te motivează să fii mai bun, mai ambițios și mai curajos. Viața ta se schimbă, dar se schimbă în bine. Ingrid m-a motivat să nu-mi pun bariere, să țintesc mai sus, să-mi depășesc limitele. 

Robert Diaconeasa Daddy Cool

 

Amintiri din copilărie, imaginea unui viitor caritabil

Lucrurile au evoluat rapid pentru Robert și daddy cool. În numai câteva luni, blogul se bucura de atenția și respectul on-line-ului.

Însă, pentru Robert Diaconeasa, nimic nu se oprește într-un punct. Mereu țintește mai sus, mereu vizualizează următorul proiect, și întotdeauna se gândește cum să dea înapoi ceea ce el a primit.

Având deja în minte o idee despre cum să ducă totul la un alt nivel, bloggerul începe să pună pe hârtie planul de a face un vlog caritabil. Ideea i-a venit brusc, însă cumva știa dintotdeauna că asta va face el în viitor.

Să ofere celor mai puțin iubiți de soartă o mână de ajutor, dar și să fie un promotor al actelor de caritate în on-line. Totul, în primul rând pentru a fi un model exemplar pentru Ingrid.

Zis și făcut. A dat o căutare pe net, a văzut ca la momentul respectiv nu mai exista ceva similar și, profitând de contactele sale din muzică, a început să facă interviuri.

Fiecare interviu era menit a fi donat pentru o cauză. Însă nu oricum: nu voiam să cer oamenilor bani, singura lor contribuție e aceea de a share-ui interviurile pentru a ajunge la 100000 de vizualizări pe lună. Așa că, în trei zile, am înregistrat opt interviuri pe care le-am prezentat mai apoi companiilor de la care solicitam banii. Am crezut foarte tare în acest proiect și, după doar două sezoane lansate, am reușit să ajut peste 600 de copii cu donații în valoare de peste 30.000 de euro. Am adunat peste 740.000 de vizualizări la interviuri, mii de SHARE-uri și reacții în online, dar și recunoaștere în offline, fiind răsplătit cu 3 trofee importante pentru munca mea în acest sens. Înseamnă enorm de mult pentru mine și mă motivează să nu mă opresc aici. Deși, contrar aparențelor, e foarte greu să duci asemenea proiecte la capăt. Tocmai de aceea nu le face prea multă lume.

 

Vlogul caritabil, proiectul care a schimbat mentalități

După o primă misiune îndeplinită, Robert și-a dat seama că oamenii cred în ceea ce face el – dovadă sunt și premiile câștigate în doar un an și jumătate de la lansare. Că sunt receptivi la noutatea adusă de el pe piață și că e cazul să pluseze.

Interviurile cu vedete continuă, campaniile în care se implică Robert sunt din ce în ce mai multe, iar „nișa” aleasă a fost cea a copiilor proveniți din medii defavorizate. Alegerea a venit cumva firesc, susține Robert, el fiind de mic extrem de apropiat și de empatic cu copiii, dar și din neajunsurile cu care s-a confruntat el însuși în perioada aceea.

În copilărie n-am avut prea multe lucruri, cu părinți foarte tineri care n-au știut prea multe despre creșterea mea. Nu m-a întrebat nimeni ce-mi place, ce vreau să fac sau dacă am anumite nevoi. Mi-ar fi plăcut să-mi întindă cineva o mână de ajutor. Am trecut prin perioade foarte grele și am fost în derivă, însă singur mi-am dat seama că trebuie și vreau să-mi depășesc condiția.

Robert Diaconeasa Daddy Cool

Ingrid și Robert Diaconeasa

Iată de ce, vlogul caritabil nu este deloc o alegere întâmplătoare. La fel cum nici planurile de viitor ale lui Robert nu sunt în opoziție totală cu zona caritabilă. Căci, așa cum mărturisește, visul lui cel mai mare este acela de a călători în scopuri caritabile. Și este convins că într-o zi, va putea face acest pas, mai ales că deja îl vizualizează. Iar această vizualizare, pentru el nu înseamnă altceva decât îndeplinirea dorințelor. 

Sunt implicat în multe proiecte, fac și voluntariat. Vreau să dau șanse unor copii fără posibilități financiare, așa că am decis să fiu foarte vocal. Simt că misiunea mea în viață e să ajut copiii din medii defavorizate. În viitor mă văd un ambasador al faptelor bune. Am imaginea asta despre mine și vreau să-i ofer și lui Ingrid posibilitatea de a vedea că se poate și altfel. 

sursă foto: arhivă personală

Oana Mîndruț
Nu ştiu la ce se gândesc oamenii când aud despre voluntariat, dar eu nu pot vedea în această acţiune decât iubirea pură, pusă în mişcare. Cunoscând-o pe Oana Mîndruţ, aproape instinctiv mi-a venit în minte citatul lui Ludwig van Beethoven: „Nu recunosc alt semn al superiorității, decât bunătatea.”. Oana este acest semn de bunătate de la suflet la trup şi viceversa. Bunătate în stare pură!

 

“Dacă poți ajuta, atunci ajută, dacă nu poți să faci asta, măcar nu face rău.” (Dalai Lama) – citatul care o reprezintă pe Oana Mîndruţ

Nu mă mir că Oana Mîndruţ se regăseşte în acest citat. Răsfoind-o de ceva vreme, fără să mă mai satur, uitându-mă peste fotografiile ei din India, Grecia, Nepal sau România, nu ştiu unde începe Dalai Lama şi unde se continuă Oana. Este ca şi cum aş regăsi acelaşi spirit. Şi nu întâmplător o spun.

Când vine vorba despre Oana Mîndruţ, pentru ea nu există graniţe ale voluntariatului, iubirii şi responsabilităţii faţă de ceilalţi. Cumva, eu şi Oana avem acest ceva în comun. Considerăm că toţi şi fiecare în parte suntem responsabili pentru oamenii de lângă noi care au nevoie de ajutorul nostru. Iubirea, compasiunea şi necondiţionarea nu au graniţe, decât dacă noi înşine ni le impunem!

Oana Mîndruț

Am întrebat-o pe Oana Mîndruţ cine este ea, de unde vine, iar răspunsul pe care mi l-a oferit a fost îndeajuns să înţeleg că stau de vorbă cu un om care demult nu mai îşi este sieşi, ci numai altora.

De aici îşi trage Oana seva. Iubind necondiţionat, primeşte cumva înmiit, dar fără să aştepte. Dăruind altora, îţi dăruieşti ţie. Despre asta ar fi vorba!

Sunt o fiică a universului și cred că vin din iubire și sunt aici ca să dau mai departe această iubire. Niciodată nu am considerat că sunt mai mult decât o „antenă” care primește și dă mai departe. Din copilărie îmi amintesc doar lucrurile frumoase, am fost un copil hipersensibil și prin asta, destul de diferit de ceilalți copii; un copil care înțelegea destul de bine lumea celor mari și un copil care a iubit cărțile și cititul de când se știe. Cărțile au fost cele mai bune prietene ale mele și în adolescență și acum, la maturitate. Toate experiențele trăite, toți oamenii pe care i-am întâlnit, și mai târziu, conștiința că am sămânța lui Dumnezeu în mine, toate astea m-au făcut omul care sunt.

 

Facultatea de Ştiinţe Politice, MAI, platforma şi Asociaţia Life Education for All

La Facultatea de Științe Politice aflăm că a urmat secția de Jurnalism și Științele Comunicării, făcând parte din prima promoție clujeană de jurnaliști cu diplomă. Mergând mai departe, Oana Mîndruţ se consideră norocoasă că a fost și în cea de-a doua generație de studenți ai Facultății de Studii Europene din Cluj, iar faptul că a făcut de multe ori „pionierat” în viața sa, i-a întărit curajul și încrederea în sine și în ceilalți.

Referitor la MAI (Ministerul Administrației și Internelor) aș spune, dacă nu m-aș fi ocupat și acolo tot de comunicare, că a fost o „incongruență” în destinul meu. A fost o experiență pe care nu am înțeles-o prea bine și pe care cu siguranță nu aș repeta-o. Sunt un om format de mediul privat, prea puțin obișnuit cu birocrația și rigorile absurde și deloc obișnuit ca ceea ce fac să nu conteze și să nu schimbe în bine viața semenilor mei.

Cu siguranţă, faptul că a lucrat în presă şi a fost mereu în preajma oamenilor au ajutat-o nu doar să îi înţeleagă, să se înţeleagă sub anumite aspecte sau să prindă încredere, dar să îşi deschidă cumva o altă portiţă către univers, deoarece nimic nu este întâmplător în viaţă. Aşa cred eu, iar în privinţa Oanei, sunt chiar convinsă că fiecare experienţă a dus-o tot mai aproape de regăsirea de sine.

Pentru mine, experiența din presă, cea scurtă din administrație, cea din domeniul relațiilor publice și cea ca formator și expert în educație nonformală și, evident, cea din mediul ONG au fost „întâmplări” fericite pentru că s-au învârtit toate în jurul cuvântului și a comunicării. 

 

Ce este Life Education for All (LEFA)

Pentru cei care nu aţi aflat încă despre Asociaţia „Life Education for All”, aceasta s-a înfiinţat în 2014. Fondatori sunt Oana Mîndruţ şi Petruţa Teampău.

Pe site-ul asociaţiei Life Education for All (LEFA), Oana Mîndruţ spune: „Iubesc cuvintele, de aceea sunt om de comunicare. Iubesc oamenii, de aceea am fost voluntar în multe proiecte umanitare. Sunt un om norocos care a primit mult din partea celorlaţi de-a lungul vieţii de aceea cred că trebuie să dau şi eu altora care au nevoie. Sunt un om care crede în puterea educaţiei de a schimba lumea într-una mai bună, de aceea am înfiinţat asociaţia Life Education for All.”

Am aflat că Oana a ajutat o tânără din Tibet, refugiată în India, să îşi împlinească visul de a-şi urma studiile. Dolma Samdup a publicat o carte cu ajutorul Oanei. Cartea se numeşte: „The inner voice of a tibetan girl“/„Vocea interioară a unei fete din Tibet“ , iar banii strânşi din cumpărarea cărţii i-au folosit Dolmei pentru a-şi urma studiile.

Pentru mine nu există „copiii noștri” și „copiii lor” pentru că și eu mă consider prioritar cetățean al lumii, abia pe urmă europeancă și abia în ultima instanță româncă. Voluntariatele mele internaționale (India, Nepal și tabăra de refugiați sirieni din Kalohori) stau mărturie. Întotdeauna am ales să merg să lucrez cu copiii în nevoie, fie cei foarte săraci, fie cei foarte bolnavi, fie cei aflați într-o situație disperată. Am făcut ceea ce era nevoie: uneori m-am jucat și i-am strâns în brațe, uneori am renovat grădinițe, uneori am împărțit rechizite și am găsit sponsori în țară pentru că acest copii săraci să-și continue școala și uneori le-am împărtășit din cunoștințele mele.

Am aflat apoi că, pentru copiii din România, Oana Mîndruţ nu doar că se implică sub toate formele posibile pentru a-i ajuta să îşi depăşească anumite probleme sociale. Le oferă consiliere, îi ajută să se integreze în societate. Aici vorbim despre “Educaţie pentru viaţă”, proiect de dezvoltare a abilităţilor destinat tinerilor între 17-24 de ani care se pregătesc să părăsească sistemul instituţionalizat (centre de plasament şi centre rezidenţiale).

Oana Mîndruț

Este incredibil ce a reușit LEFA în România, în puțin peste 4 ani de la înființare. Printre multele lor proiecte, se numără 2 grădini terapeutice pentru 2 clinici de pediatrie din Cluj. Aproape 200 saloane din 15 spitale din țară, dotate cu audioteci în cadrul proiectului „Sunet pentru Sănătatea Copiilor”.

Au reabilitat și dotat o sală de sport din cea mai mare școală gimnazială din Cluj. Au organizat deja 7 ediții ale taberelor „Educaţie pentru Suflet” și „Educaţie pentru Viaţă” de care au beneficiat peste 200 de copii bolnavi cronic. Anul trecut, prin proiectul ACASĂ, au cazat gratuit copii bolnavi cronic și pe părinții lor care au venit din alte județe pentru tratament la Cluj.

Au pictat, cu ajutorul a zeci de voluntari, 3 spitale din Cluj pentru a face mai colorate și mai calde saloanele pentru copiii internați. Sute de ore de voluntariat, energie și dedicare, toate pentru ca orice copil internat să beneficieze de condiții mai bune.

 

Oana Mîndruț: „LEFA, geamăna mea siameză”

Unii dintre noi avem pasiune să citim, alţii să scriem. Altora ne place să călătorim pentru a face fotografii, pentru a descoperi alte obiceiuri, tradiţii. Oana Mîndruţ, nu!

Pasiunea ei este de a ajuta copiii să îşi împlinească visurile, să aibă drept la viaţă, la educaţie, să fie fericiţi. Acum, viața Oanei se împarte între etapa „înainte de LEFA” și „după LEFA”.

În 2012, o depresie puternică a determinat-o să își reseteze viața și să se concentreze doar pe lucruri care contează. A renunțat la un trai călduț și s-a transformat într-un om care se gândește la scopuri mai înalte decât propria existență. 

După o vizită în India și un voluntariat cu copii tibetani din școala internat din Dharamsalla, a știut că trebuie să înființeze un ONG și să se ocupe de copii. Astăzi, după încă 4 ani, Oana încă se declară surprinsă când primește, aproape zilnic, mesaje de la necunoscuți care vor să ajute.

LEFA (Life Education for All) este copilul meu și parte din mine. Deși uneori, simt că ar trebui să mă obiectivez și s-o privesc cumva ca pe o modalitate de a face bine, nu pot pentru că în viața mea de acum asociația pe care am înființat-o în urmă cu peste 4 ani este geamăna mea siameză. 

Oana Mîndruț

Şi totuşi, mă gândesc eu în sinea mea, ca persoană şi femeie de asemenea implicată în voluntariat, dar la o scară mai mică şi sub o altă formă, acest om minunat care pare aproape ireal dacă nu ai vedea-o în faţa ta, surâzând şi strălucind ca o rază de soare nefirească, ar trebui să aibă şi ea timp pentru ea. Nu am ezitat să o întreb care sunt pasiunile ei, ce îi place să facă în timpul liber când nu este parte din LEFA.

Citesc mult și îndrăznesc să spun că și bine. Mă gândesc la ceilalți și muncesc pentru proiectele Life Education for All. Călătoresc de cel puțin două ori pe an în alte țări pentru că interacțiunea cu alte culturi, cu oameni cât mai diferiți față de mine este un mare câștig. Am două mari pasiuni-călătoriile și parfumurile și două „necesităţi”: ciocolata și cărțile. Nu cred că am mentori deși au fost câțiva profesori care m-au marcat în școală; în schimb, am eroi personali. Pentru mine eroii nu sunt cei care omoară oameni și mor prostește în războaie ci sunt oamenii care schimbă lumea: Mahatma Ghandi, Roy Bunker, Elon Musk, Maria Holhautzer, Martin Luther King, Dalai Lama, Daciana Loi, Leonardo da Vinci, toți pictorii, muzicienii, scriitorii, artiștii care au făcut mai frumoasă și mai suportabilă existența oamenilor pe pământ, toți cercetătorii și oamenii geniali care au contribuit la creșterea calității vieții.

 

Cum să te lași transformat de voluntariat

Pentru un om atât de frumos, sensibil, dar puternic spiritual, sufleteşte şi moral precum Oana, îmi dau seama că toate lucrurile, lecţiile şi oamenii au o altă conotaţie. Cea care vine cumva din sfera unor lumi care nouă, oamenilor de rând, nu ne este dat a le cunoaşte.

Oamenii în general sunt plini de compasiune doar la nivel pasiv. Nu prea ies din zona de confort. Cel mult se implică prin donaţii. În rest, se tem de ceea ce nu cunosc, judecă şi etichetează prea uşor.

Oana Mîndruţ însă ne spune că au fost multe lecții învățate și însușite pentru care ea este recunoscătoare mai ales acelora care au fost, cu adevărat, dure.

Am învățat că bunătatea inimii e mai presus decât inteligența minții, am învățat că cei care au nevoie de ajutor nu trebuie priviți cu milă ci cu iubire. Mi s-a confirmat ceea ce știam și anume că oamenii mari pot să învețe de la copii cel puțin în aceeași măsură în care copiii învață de la ei. Prin Life Education for All am cunoscut Oameni care fac și ei mult bine în jurul lor și am realizat că suntem destul de mulți cei care mișcăm lucrurile în direcția bună. I-am cunoscut pe voluntarii mei care și-au dedicat timp pentru a lucra cu acești copii și cărora le sunt profund recunoscătoare. Am cunoscut sute de oameni care au decis ca le pasă de proiectele LEFA și au donat bani, ne-au ajutat cu transport, ne-au găzduit campaniile umanitare în care am strâns ajutoare pentru diverse cauze, noi neavând nici sediu, nici mașină și nici angajați în asociație. Am cunoscut companii care ne-au devenit parteneri de drum deoarece cu majoritatea dintre ele am „recidivat” în noi proiecte. Și da, am cunoscut părinți disperați, copii curajoși, copii pe care i-am pierdut dar pe care îi regăsesc mereu în inima mea.

 

Cuvânt de încheiere

Cu riscul de a mă repeta, am să spun încă o dată, că eu nu ştiu şi nu pot înţelege sub ce stele se nasc oamenii ca Oana Mîndruţ. Este greu de spus. E ușor însă recapitulând toate proiectele în care ea a fost implicată, să realizăm că noi ceilalți facem lucruri mult prea mărunte atât pentru noi, cât şi pentru cei din jurul nostru.

Astfel de oameni precum Oana se nasc rar şi ajung să fie repere morale şi spirituale pentru aceia care, la un moment dat, doresc să schimbe ceva în ei şi pentru societate. Când spun societate, nu limitez societatea la comunitate ci la universalitate. Aşa cum ea are eroii ei care schimbă lumea, Oana Mîndruț este cu siguranţă eroul multor copii, tineri şi oameni pe care ea i-a ajutat şi i-a stimulat.

Oana Mîndruț

Oana este şi eroul meu! Din clipa în care aproape întâmplător am descoperit-o pe facebook. Ca să vedeţi că şi reţelele de socializare pot aduce oameni frumoşi în viaţa noastră.

Din acea clipă, am înţeles că sunt oameni care se nasc pentru alţii şi nu pentru ei. Am înţeles că sunt oameni care tot ce ating, modelează şi transformă. Învie! Vindecă!

Omul meu frumos este Oana Mîndruţ! Îţi mulţumesc pentru implicarea ta în lumea aceasta mare şi frumoasă, pentru tot ceea ce eşti şi tot ceea ce faci. Îţi mulţumesc pentru puterea exemplului şi frumuseţii umane de care dai dovadă! Îţi doresc să ajungi în toate colţurile lumii şi să clădeşti în continuare oameni, să vindeci destine şi să fii fericită!

Adriana Henderson STAR Children Relief

Americancă cu sânge român, Adriana Henderson este prea puțin cunoscută la noi. Și-a petrecut anii copilăriei în București, însă a emigrat în SUA încă din anul 1971, la vârsta de 19 ani. După aproape 30 ani de frământări și căutări, valorile sale personale s-au reflectat în STAR Children Relief – o asociație non-profit care de 20 ani luptă în beneficiul copiilor bolnavi de hemofilie din România. 

 

Pentru Adriana Henderson, viața în Bucureștiul anilor 70-80 nu anunța nimic bun. Crescută într-o familie educată, Adriana și cei doi frați au fost obișnuiți de mici să se răzvrătească împotriva comunismului.

Au fost învățați să gândească liberi, să nu se lase influențați de vederile înguste ale unui sistem limitat.

 

Prima familie emigrată legal din România comunistă

În 1970, într-o perioadă în care vacanțele în străinătate se transformau pentru mulți în ședere permanentă, fără cunoștința statului, părinții Adrianei decideau să obțină dreptul la emigrare, pe căi legale.

Știm foarte bine cum regimul comunist nu privea cu ochi buni astfel de solicitări. Tatăl Adrianei a fost condamnat la închisoare pe viață, pentru critici fățișe aduse guvernului. Cei 3 copii urmau să fie instituționalizați și reeducați în spiritul comunismului.

Salvarea a venit deoarece vâlva părinților a ajuns cumva pe masa unor factori influenți din Occident. În mod miraculos, datorită presiunilor ONU și a unor instituții bisericești, statul român s-a văzut nevoit să le acorde dreptul de emigrare.

Astfel, în 1971, cei 5 membri ai familiei deveneau primii emigranți cu acte în regulă din România, și se stabileau într-o suburbie a orașului Chicago.

Au început în State o nouă viață, de la zero, ceea ce pentru unii poate părea inacceptabil. Pentru a-și câștiga traiul, o tânără de 19 ani a fost nevoită să lucreze acolo unde oricine altcineva ar fi refuzat. Nimic însă nu este înjositor atâta vreme cât ai șansa să te dezvolți!

În 1989, când România în sfârșit își recâștiga libertatea, Adriana Henderson își lăsase demult în urmă adolescența comunistă. Își permitea lucruri de neimaginat pentru orice alt român din interiorul granițelor.

Absolventă de UCLA, căsătorită cu un bărbat american, proprietară de case și mașini, prima emigrantă româncă era liberă. Liberă să călătorească în toată lumea. Liberă să se întâlnească cu cine își dorea ea.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Propriul succes deja nu mai era o prioritate. La aproape 40 ani, Adriana Henderson se gândea la sensul vieții sale și cum poate dărui celor care au nevoie de ajutorul său.

 

Adriana Henderson, 1989: „De ce sunt eu aici?”

M-am întrebat de multe ori, de ce sunt eu aici? Aici însemnând în State, departe de iadul comunist? De ce eu și nu altcineva am fost binecuvântată cu această șansă?

11 ani au durat toate aceste dileme. 11 ani! Zi de zi, în timp ce viața profesională și personală străluceau pe tărâm american, Adriana Henderson își spunea mereu că rolul ei nu poate fi decât unul singur. Acela de a-și arăta recunoștința pentru oportunitatea de a trăi o viață îndestulătoare.

Mi-am adus aminte de cuvintele lui Isus din Luca 12:48. „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult”. Atunci am înțeles că tot ce mi s-a dat nu e al meu, că Dumnezeu a investit în mine și că eu sunt managerul bunurilor primite. Am înțeles că sunt responsabilă pentru ceea ce mi s-a încredințat. Nu cred că este vorba de a renunța la TOT ce mi s-a oferit, ci doar să gestionez cu grijă toate resursele primite.

Vestea căderii lui Ceaușescu a venit chiar pe la începutul acestei lungi perioade de reflecție. A fost momentul perfect pentru ca o femeie adoptată de un popor liber să își amintească de cei lăsați în urmă. Din România se întrezărea o schimbare, iar țara natală nu mai putea fi ignorată…

Prima vizită nu avea cum să întârzie prea mult și s-a întâmplat cu ocazia nunții unei persoane speciale din viața sa. Vărul Adrianei, de asemenea stabilit în SUA, hotărâse ca nunta lui să aibă loc acasă.

Bucureștiul m-a întâmpinat cu niște aspecte de groază. Era locul unde am crescut dar pe care nu l-am recunoscut. În schimb, restul țării, în special peisajele, satele, tradițiile, m-au încântat în mod neașteptat. Eu nu văzusem nimic din România în copilărie, așa că am vizitat-o atunci pentru prima dată ca un turist obișnuit. Este de o frumusețe pe care am sperat și continui să sper că lumea va ști să o valorifice.

Îi este greu să aleagă locul preferat din România. Nu neapărat în această ordine, doamna Henderson îmi menționează Maramureș, Bucovina, Sibiu, Târgu-Mureș și Oradea.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Cât despre viața din România, Adriana Henderson a urmărit cu mare atenție evoluția postdecembristă. Tresărea cu mândrie la orice succes, însă inima i se sfâșia de fiecare dată când vedea oameni apăsați de grijile zilnice.

Momentele de tristețe și neputință se adunau tot mai des, proporțional cu creșterea numărului de copii bolnavi, abandonați, cu un viitor incert. Până într-o zi, când acel număr magic 11 și-a găsit explicația perfectă…

 

Când planetele se aliniază întru schimbarea unui destin

De 11 ani, un băiat din România, pe nume Nicușor, suferea de hemofilie – o boală rară, manifestată prin sângerări necontrolate cauzate de lipsa unui factor de coagulare. 11 ani, familia sa căutase fără succes soluția salvatoare – un medicament care să coaguleze sângele din picior și să permită o operație ortopedică de corectare a defectului de mers.

Vindecarea unui tânăr de 13 ani a depins de câțiva factori absolut întâmplători. O româncă oarecare și-a programat la momentul oportun o vizită în California la fiica sa. Doamna respectivă a avut ideea să ia în bagaj tot dosarul medical al lui Nicușor, în speranța că cineva prin America va fi impresionat de o copilărie ratată.

Acel cineva s-a arătat într-o seară ca oricare alta, în persoana unei femei necunoscute, în căutarea propriei meniri.

Fără să știe prea multe despre hemofilie, Adriana Henderson s-a hotărât pe loc să ajute, chiar dacă simțea că îi va fi greu să găsească un donator care să suporte costurile tratamentului – circa 60.000 USD.

A scotocit prin toate colțurile lumii după medicamentul salvator. Rezolvarea a venit de la organizația Project SHARE, care a pus la dispoziție factorul de coagulare.

Când am reușit să obțin medicamentul, i-am spus soțului meu că unul din noi trebuie să meargă în România. A mers soțul. În weekend. Din California.

Rezultatul? Nicușor merge și astăzi normal, iar doamna Henderson a știut că numărul 11 nu putea fi doar o coincidență…

În 1999, de acasă din Carolina de Nord, Adriana Henderson punea bazele STAR (Start Thinking About Romanian) Children Relief. Asociația non-profit are ca scop principal furnizarea de tratament medicamentos pentru copiii care suferă de hemofilie.

Prin intermediul rețelei de voluntariat construite în America, STAR Children Relief a reușit să strângă până în prezent donații de medicamente în valoare de peste 35 milioane USD.

În 20 ani de activitate, sute de pacienți au beneficiat de suportul STAR Children Relief. Pentru un om care și-a căutat sensul vieții atâta amar de vreme, nu poate exista o satisfacție mai mare.

 

Cum să conduci de peste Ocean o asociație în sprijinul copiilor români

Înainte să răspundem la această dilemă, trebuie să înțelegem că STAR Children Relief nu are niciun angajat. Toate sumele strânse din donații sunt redirecționate către proiectele asociației.

Cheltuielile de transport sunt suportate de fondatoare, din bugetul personal. Nu sunt deloc mici, deoarece doamna Henderson călătorește anual în România.

De fiecare dată parcurge sute de kilometri pentru a înțelege realitatea și necesitățile din spitalele românești.

Fusul orar este foarte greu de suportat. Cheltuielile sunt și ele mari dar nu mă plâng nici de costuri și nici de distanțe. Fac acest efort pentru că așa vreau eu, nu că sunt obligată. Sunt bucuroasă că pot să dau înapoi ceva din ce mi s-a dat.

Asociația nu are foarte mulți donatori, însă sunt extrem de loiali și constanți. STAR Children Relief se bucură de o echipă puternică de voluntari, atât în România cât și în America sau Marea Britanie – oameni care într-o măsură sau alta sunt implicați în domeniul hemofiliei.

Este evident că nu e cea mai ușoară misiune – aceea de a călători atât de mult. Chiar dacă cei pe care îi ajută sunt localizați în România, familia și casa ei sunt și vor rămâne în Carolina de Nord. În plus, Adriana Henderson preferă să fie acolo unde poate strânge fonduri, în țara din lume cea mai aplecată către voluntariat.

Americanii sunt oameni cu foarte multă empatie. Se zice că cele mai multe donații în lumea întreagă vin din partea Americii. Eu cred că așa au fost crescuți și așa au fost învățați în școală și în biserici. Ei sunt conștienți că au și fac mereu comparație cu ce au ei versus ce se întâmplă în alte părți ale lumii.

 

Camp Ray of Hope, proiectul-etalon al STAR Children Relief

Pe lângă ajutorul direct oferit bolnavilor de hemofilie, asociația a derulat și alte proiecte de-a lungul timpului. Adriana Henderson a lucrat o vreme în spitalele din România, echipându-le cu paturi, saltele sau cărucioare sau donând haine și jucării pentru pacienți. A oferit sprijin pentru copii orfani sau cu dizabilități.

De asemenea, a reamenajat școala generală din comuna Scărișoara, investind în geamuri termopan, încălzire centralizată și în înlocuirea toaletelor din curte. Aici am simțit nevoia să aflu mai multe detalii, știind foarte bine starea precară a școlilor din România.

Nu este dificil! Cu multă muncă și puțină bunăvoință, se pot realiza multe. Modelul meu a fost acela de a sta acolo pe tot timpul construcției și de a supraveghea personal lucrarea. Nu plăteam decât săptămânal pentru ce s-a construit în acea săptămână. Când am plecat înapoi acasă, lucrarea nu era terminată în sensul că băile nu se puteau folosi. Am plecat fără să plătesc și am spus că mă întorc peste un an când totul o să fie așa cum trebuie. În acel an, primăria a adus toți oamenii din sat și au săpat să facă o canalizare și să aducă apa de la un izvor de munte.

Însă proiectul cel mai important al asociației este Camp Ray of Hope. De 14 ani, STAR Children Relief organizează singura tabără dedicată copiilor cu hemofilie din România.

Pentru o săptămână, copii între 8 și 18 ani diagnosticați cu hemofilie, talasemie sau cancer primesc o șansă de a experimenta ce înseamnă o copilărie fără grijă.

În timp ce învață despre boala lor, cum să o trateze, cum să o gestioneze, copiii se bucură de noi prieteni care le pot înțelege condiția. Se joacă, înoată, fac drumeții sau practică sporturi de echipă. Își descoperă hobby-uri, cântă, organizează spectacole sau petreceri de naștere.

Cel mai important, măcar pentru o săptămână, nu mai sunt acei copii ciudați, neînțeleși de mediul înconjurător. Trăiesc o experiență pe care și-o amintesc toată viața.

Totul este gratuit, organizat cu sprijinul STAR și al câtorva oameni inimoși. Micii vizitatori beneficiază de securitate și asistență medicală pe toată durata șederii, indiferent dacă sunt într-una din cele două tabere din România sau în cea din Italia.

Ce ar mai fi de spus este că, aproape în fiecare an, Camp Ray of Hope a câștigat premii importante la nivel mondial, oferite de organizații de renume în domeniul hemofiliei. Mai mult decât atât, în 2010 Ray of Hope a primit premiul 1 la categoria tabere internaționale.

Mă cunosc personal cu majoritatea beneficiarilor. Pe mulți i-am vizitat acasă sau la spital, pe toți i-am văzut cum se joacă în tabără ca și cum totul ar fi în regulă cu ei. Am șansa să îi văd zâmbind, deși au niște dureri inimaginabile. Îi văd cât de puternici sunt și mă gândesc ce norocoși suntem noi pentru sănătatea dată de Dumnezeu. Nimeni nu poate rămâne indiferent la așa ceva, nimeni! Eu cel puțin, de fiecare dată am un sentiment extraordinar și mă simt minunat să fiu implicată emoțional în această poveste.

 

Lupta nu se oprește aici

Adriana Henderson este așadar un nume mare, cunoscut însă doar în câteva cercuri restrânse din România. A învățat totul despre hemofilie și de lupta pacienților săi. Este alături de ei chiar și după ce copiii beneficiază de acea tabără de o săptămână. Nu doar prin furnizarea tratamentului necesar.

De la consiliere terapeutică și psihologică la burse școlare sau chiar sprijin în deschiderea unor afaceri, doamna Henderson îi susține cu tot ce au aceștia nevoie. Este îngerul păzitor pentru acești oameni, care suferă de o boală incredibil de grea și costisitoare, dar deloc de nevindecat.

Conform unui studiu, în 2017 existau doar 1615 persoane diagnosticate cu hemofilie în România. Doar jumătate dintre aceștia au beneficiat vreodată de tratament.

Vestea bună e că, în ultimii ani, datorită presiunii puse de pacienți, asociații sau medici, perspectiva statului român asupra hemofiliei s-a îmbunătățit. STAR Children Relief a dus o luptă lungă și crâncenă, cu multă suferință, iar rezultatele încep să se vadă.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Aproape 50 ani au trecut de când Adriana Henderson spăla WC-uri într-o fabrică din Chicago. Tânăra emigrantă din România, care nu mai vroia să știe nimic de țara natală, este astăzi o femeie dedicată întru totul misiunii sale personale, descoperită din întâmplare, după lungi căutări.

Chiar dacă publicul său nu este deloc mare, fondatoarea STAR Children Relief este un exemplu excelent despre cum să te lupți pentru binele unei comunități, chiar și de la mare distanță.

Să învățăm și să replicăm, așadar!

Dacă vreau să fac ceva și nu pot este trist, dar dacă pot să fac ceva și nu vreau, este tragic.

 

* Contactul cu doamna Adriana Henderson ne-a fost facilitat de către Laszlo Kiss. Dacă ai și tu cunoștințe despre care crezi că merită să scriem, ajută-ne să le descoperim!

Pamela Roussos Rațiu

Sunt 11 ani de când o cunosc pe doamna Pamela Roussos Rațiu. Fusesem invitată pentru prima dată la Turda Fest, organizată de Fundatia Rațiu, un fel de Ziua Recoltei, sărbătoare foarte îndrăgită în Transilvania. Știam de Fundația Rațiu pentru Democrație, de proiectele sociale care scoseseră vechiul oraș dintr-un nemeritat con de umbră.

 

Am ajuns de dimineață la Centrul Rațiu, ușor de găsit, fiind chiar în centrul Turdei. O casă veche, cu porți înalte, în stil săsesc, larg deschise, cu oameni care le treceau foarte familiar pragul.

Obișnuită cu protocolul evenimentelor, am căutat pe cineva să mă legitimez, să pot intra în curte, apoi în clădire. Dar nu era nimeni care să pară de-al casei, oamenii intrau pur și simplu ca invitați.

Am traversat curtea lungă și am intrat într-un corp de clădire. Am ajuns într-un salon în care se pregătea servirea micului dejun. Pe pereți, multe fotografii de familie și certificatul de căsătorie al domnului Indrei Rațiu cu doamna Pamela Roussos Rațiu, foarte diferit de ce știm noi, fiindcă aveau înscrise și jurămintele mirilor. Absolut impresionant.

Am rămas cu ochii pe pereți la fotografii cu familia Rațiu traversând un secol. La un moment dat, aud în spatele meu, de pe scările care coborau în salon: „Good morning, darling, let’s have breakfast together!” Era doamna Elisabeth Pilkington Rațiu, soția domnului Ion Rațiu, recent ajunsă la Turda, tocmai de la Londra. Elegantă, prietenoasă, fără nici un fel de rețineri protocolare. Avea 86 de ani la acea vreme și venea la Turda măcar o dată pe an, pentru comemorarea soțului său.

M-am fâstâcit rău de tot, am crezut că mă confundă cu vreun cunoscut de-al casei și am dat să mă prezint. Mi-a spus că nu e cazul să îmi fac griji și m-a asigurat că acest loc e deschis pentru toți cei care trebuie să ajungă aici. Că aceasta a fost dorința soțului ei și că e cazul să mă simt în largul meu.

Firescul și buna credință a acestei doamne erau cuceritoare. A fost prima lecție de aristocrație și democrație pe care le-am învățat la Centrul Rațiu pentru Democrație de la soția celui care a spus un lucru memorabil: „Fă ceva pozitiv pentru țara ta, oricât de modest sau neînsemnat, dar fă-o în fiecare zi.”

 

„Nu mă văd ieșind la pensie sau ne-muncind”

Acel mic dejun de poveste a fost una dintre întâlnirile care mi-au marcat felul în care mi-am reconsiderat profesia. Pe aceste „acorduri” de noblețe autentică am întâlnit-o și pe gazda propriu-zisă, Pamela Roussos Rațiu. Același firesc, însoțite de dezinvoltură și eleganță desăvârșită, le-am întâlnit la dumneaei.

O adevărată lady care își purta cu farmec ridurile și părul blond încărunțit, în jeans și taior, prezidând ședințele de lucru în mansarda centrului, într-un leagăn care tronează agățat de-o grindă. Spiritul ei tânăr transcende orice clasificare a generațiilor actuale în X, Y, Z. Ce o face atât de atemporală pe septuagenara doamnă?

Deseori uit care mi-e vârsta. Nu mă văd ieșind la pensie sau ne-muncind. Cred că fiecare vârstă are recompensele ei. Unul dintre motivele pentru care mi-am lăsat părul cărunt este că sunt mândră de vârsta mea și de ceea ce sunt acum. Enzima vitalității mele vine din a nu trăi doar pentru mine, ci și pentru alții. De altfel, sunt doar o doamnă ceva mai în vârstă, mare iubitoare de animale și cu mult drag de viață. De altfel, cred că o culme a disperării e să-ți pierzi dorința de a supraviețui.

 

Pamela Roussos Rațiu e un brand de autentică senioritate

Exemplul său de implicare civică este unul dintre reperele mele de longevitate activă, așa cum numai prin cărți și filme am citit. E exemplul viu de profundă asumare intelectuală și profesională pe care ți-l dă experiența de viață. E mărturia vie a seniorității cu care noi nu prea am fost obișnuiți. Fiindcă a noastră cultură nu prea încurajează respectul pentru seniori, cărora li se spune mai degrabă vârstnici.

Foarte elegantul și apreciativul „seniority” nici nu își găsește loc în limba română, decât printr-o calchiere forțată. Senioritatea este felul în care o nație se raportează la seniorii ei, cu imens respect și prețuire pentru experiența lor de viață.

Ion Rațiu este unul dintre aceste exemple, pe care românii l-au înțeles și au început să îl prețuiască târziu, după trecerea lui la cele veșnice. Actuala noră a domnului Rațiu explică:

Ion Rațiu a fost atât de cu mult înaintea vremurilor sale, încât pentru mulți români la începutul anilor ‘90, a fost prea greu să îl înțeleagă. A fost un vizionar, care a gândit în afara clișeelor istorice, având în minte imaginea de ansamblu a țării.

Pentru că a fost prea modestă să își definească brandul, am facut-o eu în locul dumneaei. Pamela Roussos Rațiu e un brand de autentică senioritate. Un reper care se reformulează acum prin demnitate, decență, vitalitate, umor, curiozitate, deschidere la nou, dialog alert și înțelept cu toate generațiile ulterioare.

Doamna Rațiu recunoaște că longevitatea și vitalitatea care o caracterizează au și o componentă genetică. Toate femeile din familia sa au lucrat întreaga lor viață, unele chiar nonagenare fiind, majoritatea în servicii pentru comunitate. Dar componenta genetică trebuie mereu cultivată, ca să nu se atrofieze, recunoaște cu umor doamna Rațiu.

Starea mea de spirit obișnuită e una complexă: sunt un multi-tasker, chiar și într-o conversație mintea mea explorează alte idei în paralel.

Pamela Roussos Rațiu

Pamela Roussos Rațiu alături de MS Regele Mihai

 

„Să găsesc soluții la provocările zilnice a devenit ca un sport pentru mine”

Pamela Roussos Rațiu coordonează o echipă de tineri care o urmează de ani buni și adună în jurul său voluntari din toate colțurile lumii. E un lider pentru ei și pentru comunitate, doar e în zodia Leului. Se bucură împreună în momentele în care reușesc să ducă la capăt proiecte grele și savurează bucuria de pe fețele lor în aceste momente de succes colectiv ale fundației.

A învățat să aibă răbdare, să ia decizii rapide și ferme și să trateze cu umor toate situațiile dificile. De altfel, chiar îi place să găsească soluții la provocările zilnice, a devenit ca un sport pentru ea.

Ce a învățat de la români în toți acești ani?

În fiecare zi e ceva de învățat. Cel mai mult îi apreciez pentru capacitatea de a vorbi mai multe limbi străine. Fiind crescută în State, eu nu sunt o persoană cu abilități lingvistice. Îmi place să învăț lucruri noi de la echipa mea de tineri talentați, de la românii cu care vin în contact prin familia de aici – de exemplu Șerban Cantacuzino și Șerban Sturdza. Dacă ar fi să fiu mentor pentru cei mai tineri, le-aș recomanda să creadă în ei, să învețe să-și fie cel mai bun prieten, să-și acorde și timp doar pentru ei, dar să deprindă a-i asculta pe ceilalți. Le-aș mai spune că eșecul e sănătos, cu toții ne confruntăm cu el la un moment dat. Ideea e ce înveți din eșec ca să devii mai puternic. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, eșecul nu mai pare atât de dezastruos, ci face parte din viață.

 

O viață plină de peripeții

Viața Pamelei Rațiu a fost un lung șir de schimbări majore – de țară, de cultură, profesie, statut social. A crescut cu valorile culturii americane, le-a asimilat și pe cele ale Greciei, dar și pe ale star-systemului internațional, prin căsătoria cu celebrul Demis Roussos, căruia îi păstrează o duioasă aminitire, deși au divorțat de ani buni.

La Turda, Pamela i-a sădit un tei care are la bază o plăcuță specială cu numele său, alături de cel dedicat lui Ion Rațiu. E un fel al ei foarte special de a cultiva memoria celor care înseamnă mult pentru ea, chiar dacă nu mai fac parte din viața sa.

O întreb cum a fost să traverseze atât de multe „turning point”-uri, să o ia de la capăt în contexte atât de diferite.

Te aduni și o iei de la capăt. Prietenii mei mă felicită pentru asta. Rareori mă uit înapoi și nu mă concentrez pe ce a fost. Au fost multe astfel de situații, mai multe decât aș putea număra pe degetele de la o mână.

Cel mai greu i-a fost în 1985, când ea și Demis erau într-un avion care a fost deturnat și au fost luați ostatici câteva zile de către șiiți în Beirut.

La vremea aceea, am crezut că sunt prima femeie ostatică de la începuturile terorismului. Mi-a fost tare frică pentru noi, este genul de experiență care îți schimbă viața, dar pe care nu o doresc nimănui.

 

„Învăț să am răbdare, să știu ce vreau și să nu mă iau prea în serios”

Rememorând trecutul, consideră că cea mai mare extravaganță a vieții sale a fost decizia de a divorța de primul ei soț, Demis Roussos, la vremea respectivă adorat pe întreg mapamondul. Cu toate că îl iubea, a ales despărțirea în momentul în care și-a dat seama că în viață nu poți avea totul – și nu e genul de om care să pună preț la latura materială când vorbește despre o căsnicie.

Cu detașare și înțelepciune, Pamela Roussos Rațiu rememorează cu duioșie amintiri din viața lor împreună și îi cultivă memoria. Chiar dacă multora li s-ar părea ciudat sau inadecvat social, în familia Rațiu foștii și actualii soți sunt în relații cordiale, de o decență din care ar trebui să învățam încă o lecție de civilizație. Cea a relațiilor care, deși la un moment dat în viață se încheie, nu exclud respectul pentru ce a fost, pentru copii, pentru evenimentele de familie care îi reunesc periodic – aniversări, nunți, botezuri, comemorări. Această atitudine vine odată cu exercițiul de a învăța să prețuiești ceea ce merită.

De aceea, dacă s-ar întoarce în tinerețile sale, cu mintea de acum, și-ar spune să aibă răbdare, să știe ce vrea și să nu se ia prea în serios.

Pamela Roussos Rațiu

Doi străini îndrăgostiți de România: Pamela Roussos Rațiu și Prințul Charles de Wales la Berăria Turda. Foto credit: Mircea Rosca / www.ActionFoto.ro

 

Schimbarea este o constantă în viața sa

E fericită cu lucrurile simple din viața ei. Să gătească pe ritmuri de jazz, să colinde pădurea cu câinii ei, să respire aerul dimineții într-o zi de toamnă, să râdă din inimă și să călătorească. Se bucură de compania altora la fel de mult precum se bucură să fie doar cu ea însăși, ascultând muzică sau citind o carte.

Imaginile unei fericiri înțelepte, deprinsă după o viață destul de tumultuoasă, cu multe momente fericite, dar și cu multe tristeți. Schimbarea este o constantă în viața Pamelei Rațiu. Toate întorsăturile vieții au făcut-o să învețe lecția rezilienței.

Au fost multe obstacole și căderi, dar am învățat să cad în picioare, sfârșind prin a ajunge într-un loc mai bun – la propriu. Am avut marea șansă de a nu mă simți niciodată în postura de victimă. Asta și datorită faptului că am fost crescută în valorile culturii creștine, completate și de cele ale democrației americane, care în Statele Unite sunt un mod de viață. Am crescut cu credința că noi ne construim destinul și că atunci când apar greutăți sau încercări, ceea ce contează e drumul pe care alegi să mergi.

Poate tocmai de aceea, Centrul Rațiu pentru Democrație de la Turda e o oază de liniște, creativitate și fapte bune. Toate făcute în echipă. Inspirată de experienţa tranziţiei la democraţie, precum şi de viziunea lui Ion Raţiu, a gândit Centrul ca o verigă între practicieni și membri ai comunității academice, care să dea voce activiștilor și să transforme gândirea critică într-o abordare practică și procedurală de tip proiect.

 

Pentru a ajunge la democrație e nevoie de răbdare, dar merită să lupți pentru ea

În calitate de director executiv al Rațiu Family Charitable Foundation pentru România, Pamela Roussos Rațiu a continuat dezideratele domnului Ion Rațiu. Activitatea sa în domeniul responsabilității sociale a schimbat atitudini și mentalități în orașul Turda, dar și la nivel național.

„Am văzut multe schimbări în bine în România, atât la nivel local, cât și la nivel național și multe schimbări pentru tinerii cu care lucrăm. Nu e greu de văzut, însă, că România se află mult în urma altor state estice și trebuie să recupereze. Am speranța că în 10-15 ani vom vedea o diferență reală. Omul de rând din orașele mici trebuie să poată conta pe faptul că și vocea lui contează și că se poate exprima liber. Pentru a ajunge la democrație e nevoie de răbdare, dar merită să lupți pentru ea. Sper ca în timpul vieții mele să văd cu adevărat o societate democratică în România” susține Pamela Roussos Rațiu în cartea „Forța civică a femeilor”, volum coordonat de Andreea Paul, care adună la un loc vocile a o sută de femei care construiesc societatea civilă în România.

De fiecare dată când mi se cere să vorbesc despre democrație, mă gândesc la cuvintele atribuite lui Winston Churchill, despre felul în care democrația este cea mai proastă formă de guvernare, dacă le excludem pe toate celelalte. Desigur, democrația e extraordinar de fragilă, responsabilizarea cetățenilor e greu de obținut, mai ales după ani întregi de letargie civică, iar sentimentul că oricât ai striga sau lupta vocea ta nu este, în continuare, auzită, un lucru extraordinar de dezamăgitor. Când mă gândesc la democrație, îmi vine în minte definiția pe care Ion Rațiu a dat-o democrației în mai 1990, într-un interviu televizat, în timp ce se afla în dialog electoral cu Radu Câmpeanu și Ion Iliescu: „chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul de a nu fi de acord cu mine.” Cred că îndemnul său este moștenirea sa în materie de implicare civică și motto-ul meu în viață.

 

Sursă foto: http://pamela.ratiu.org/gallery

 

*Reportajul despre Pamela Roussos Rațiu a fost realizat de către Daniela Palade-Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE