Pamela Roussos Rațiu

Sunt 11 ani de când o cunosc pe doamna Pamela Roussos Rațiu. Fusesem invitată pentru prima dată la Turda Fest, organizată de Fundatia Rațiu, un fel de Ziua Recoltei, sărbătoare foarte îndrăgită în Transilvania. Știam de Fundația Rațiu pentru Democrație, de proiectele sociale care scoseseră vechiul oraș dintr-un nemeritat con de umbră.

 

Am ajuns de dimineață la Centrul Rațiu, ușor de găsit, fiind chiar în centrul Turdei. O casă veche, cu porți înalte, în stil săsesc, larg deschise, cu oameni care le treceau foarte familiar pragul.

Obișnuită cu protocolul evenimentelor, am căutat pe cineva să mă legitimez, să pot intra în curte, apoi în clădire. Dar nu era nimeni care să pară de-al casei, oamenii intrau pur și simplu ca invitați.

Am traversat curtea lungă și am intrat într-un corp de clădire. Am ajuns într-un salon în care se pregătea servirea micului dejun. Pe pereți, multe fotografii de familie și certificatul de căsătorie al domnului Indrei Rațiu cu doamna Pamela Roussos Rațiu, foarte diferit de ce știm noi, fiindcă aveau înscrise și jurămintele mirilor. Absolut impresionant.

Am rămas cu ochii pe pereți la fotografii cu familia Rațiu traversând un secol. La un moment dat, aud în spatele meu, de pe scările care coborau în salon: „Good morning, darling, let’s have breakfast together!” Era doamna Elisabeth Pilkington Rațiu, soția domnului Ion Rațiu, recent ajunsă la Turda, tocmai de la Londra. Elegantă, prietenoasă, fără nici un fel de rețineri protocolare. Avea 86 de ani la acea vreme și venea la Turda măcar o dată pe an, pentru comemorarea soțului său.

M-am fâstâcit rău de tot, am crezut că mă confundă cu vreun cunoscut de-al casei și am dat să mă prezint. Mi-a spus că nu e cazul să îmi fac griji și m-a asigurat că acest loc e deschis pentru toți cei care trebuie să ajungă aici. Că aceasta a fost dorința soțului ei și că e cazul să mă simt în largul meu.

Firescul și buna credință a acestei doamne erau cuceritoare. A fost prima lecție de aristocrație și democrație pe care le-am învățat la Centrul Rațiu pentru Democrație de la soția celui care a spus un lucru memorabil: „Fă ceva pozitiv pentru țara ta, oricât de modest sau neînsemnat, dar fă-o în fiecare zi.”

 

„Nu mă văd ieșind la pensie sau ne-muncind”

Acel mic dejun de poveste a fost una dintre întâlnirile care mi-au marcat felul în care mi-am reconsiderat profesia. Pe aceste „acorduri” de noblețe autentică am întâlnit-o și pe gazda propriu-zisă, Pamela Roussos Rațiu. Același firesc, însoțite de dezinvoltură și eleganță desăvârșită, le-am întâlnit la dumneaei.

O adevărată lady care își purta cu farmec ridurile și părul blond încărunțit, în jeans și taior, prezidând ședințele de lucru în mansarda centrului, într-un leagăn care tronează agățat de-o grindă. Spiritul ei tânăr transcende orice clasificare a generațiilor actuale în X, Y, Z. Ce o face atât de atemporală pe septuagenara doamnă?

Deseori uit care mi-e vârsta. Nu mă văd ieșind la pensie sau ne-muncind. Cred că fiecare vârstă are recompensele ei. Unul dintre motivele pentru care mi-am lăsat părul cărunt este că sunt mândră de vârsta mea și de ceea ce sunt acum. Enzima vitalității mele vine din a nu trăi doar pentru mine, ci și pentru alții. De altfel, sunt doar o doamnă ceva mai în vârstă, mare iubitoare de animale și cu mult drag de viață. De altfel, cred că o culme a disperării e să-ți pierzi dorința de a supraviețui.

 

Pamela Roussos Rațiu e un brand de autentică senioritate

Exemplul său de implicare civică este unul dintre reperele mele de longevitate activă, așa cum numai prin cărți și filme am citit. E exemplul viu de profundă asumare intelectuală și profesională pe care ți-l dă experiența de viață. E mărturia vie a seniorității cu care noi nu prea am fost obișnuiți. Fiindcă a noastră cultură nu prea încurajează respectul pentru seniori, cărora li se spune mai degrabă vârstnici.

Foarte elegantul și apreciativul „seniority” nici nu își găsește loc în limba română, decât printr-o calchiere forțată. Senioritatea este felul în care o nație se raportează la seniorii ei, cu imens respect și prețuire pentru experiența lor de viață.

Ion Rațiu este unul dintre aceste exemple, pe care românii l-au înțeles și au început să îl prețuiască târziu, după trecerea lui la cele veșnice. Actuala noră a domnului Rațiu explică:

Ion Rațiu a fost atât de cu mult înaintea vremurilor sale, încât pentru mulți români la începutul anilor ‘90, a fost prea greu să îl înțeleagă. A fost un vizionar, care a gândit în afara clișeelor istorice, având în minte imaginea de ansamblu a țării.

Pentru că a fost prea modestă să își definească brandul, am facut-o eu în locul dumneaei. Pamela Roussos Rațiu e un brand de autentică senioritate. Un reper care se reformulează acum prin demnitate, decență, vitalitate, umor, curiozitate, deschidere la nou, dialog alert și înțelept cu toate generațiile ulterioare.

Doamna Rațiu recunoaște că longevitatea și vitalitatea care o caracterizează au și o componentă genetică. Toate femeile din familia sa au lucrat întreaga lor viață, unele chiar nonagenare fiind, majoritatea în servicii pentru comunitate. Dar componenta genetică trebuie mereu cultivată, ca să nu se atrofieze, recunoaște cu umor doamna Rațiu.

Starea mea de spirit obișnuită e una complexă: sunt un multi-tasker, chiar și într-o conversație mintea mea explorează alte idei în paralel.

Pamela Roussos Rațiu

Pamela Roussos Rațiu alături de MS Regele Mihai

 

„Să găsesc soluții la provocările zilnice a devenit ca un sport pentru mine”

Pamela Roussos Rațiu coordonează o echipă de tineri care o urmează de ani buni și adună în jurul său voluntari din toate colțurile lumii. E un lider pentru ei și pentru comunitate, doar e în zodia Leului. Se bucură împreună în momentele în care reușesc să ducă la capăt proiecte grele și savurează bucuria de pe fețele lor în aceste momente de succes colectiv ale fundației.

A învățat să aibă răbdare, să ia decizii rapide și ferme și să trateze cu umor toate situațiile dificile. De altfel, chiar îi place să găsească soluții la provocările zilnice, a devenit ca un sport pentru ea.

Ce a învățat de la români în toți acești ani?

În fiecare zi e ceva de învățat. Cel mai mult îi apreciez pentru capacitatea de a vorbi mai multe limbi străine. Fiind crescută în State, eu nu sunt o persoană cu abilități lingvistice. Îmi place să învăț lucruri noi de la echipa mea de tineri talentați, de la românii cu care vin în contact prin familia de aici – de exemplu Șerban Cantacuzino și Șerban Sturdza. Dacă ar fi să fiu mentor pentru cei mai tineri, le-aș recomanda să creadă în ei, să învețe să-și fie cel mai bun prieten, să-și acorde și timp doar pentru ei, dar să deprindă a-i asculta pe ceilalți. Le-aș mai spune că eșecul e sănătos, cu toții ne confruntăm cu el la un moment dat. Ideea e ce înveți din eșec ca să devii mai puternic. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, eșecul nu mai pare atât de dezastruos, ci face parte din viață.

 

O viață plină de peripeții

Viața Pamelei Rațiu a fost un lung șir de schimbări majore – de țară, de cultură, profesie, statut social. A crescut cu valorile culturii americane, le-a asimilat și pe cele ale Greciei, dar și pe ale star-systemului internațional, prin căsătoria cu celebrul Demis Roussos, căruia îi păstrează o duioasă aminitire, deși au divorțat de ani buni.

La Turda, Pamela i-a sădit un tei care are la bază o plăcuță specială cu numele său, alături de cel dedicat lui Ion Rațiu. E un fel al ei foarte special de a cultiva memoria celor care înseamnă mult pentru ea, chiar dacă nu mai fac parte din viața sa.

O întreb cum a fost să traverseze atât de multe „turning point”-uri, să o ia de la capăt în contexte atât de diferite.

Te aduni și o iei de la capăt. Prietenii mei mă felicită pentru asta. Rareori mă uit înapoi și nu mă concentrez pe ce a fost. Au fost multe astfel de situații, mai multe decât aș putea număra pe degetele de la o mână.

Cel mai greu i-a fost în 1985, când ea și Demis erau într-un avion care a fost deturnat și au fost luați ostatici câteva zile de către șiiți în Beirut.

La vremea aceea, am crezut că sunt prima femeie ostatică de la începuturile terorismului. Mi-a fost tare frică pentru noi, este genul de experiență care îți schimbă viața, dar pe care nu o doresc nimănui.

 

„Învăț să am răbdare, să știu ce vreau și să nu mă iau prea în serios”

Rememorând trecutul, consideră că cea mai mare extravaganță a vieții sale a fost decizia de a divorța de primul ei soț, Demis Roussos, la vremea respectivă adorat pe întreg mapamondul. Cu toate că îl iubea, a ales despărțirea în momentul în care și-a dat seama că în viață nu poți avea totul – și nu e genul de om care să pună preț la latura materială când vorbește despre o căsnicie.

Cu detașare și înțelepciune, Pamela Roussos Rațiu rememorează cu duioșie amintiri din viața lor împreună și îi cultivă memoria. Chiar dacă multora li s-ar părea ciudat sau inadecvat social, în familia Rațiu foștii și actualii soți sunt în relații cordiale, de o decență din care ar trebui să învățam încă o lecție de civilizație. Cea a relațiilor care, deși la un moment dat în viață se încheie, nu exclud respectul pentru ce a fost, pentru copii, pentru evenimentele de familie care îi reunesc periodic – aniversări, nunți, botezuri, comemorări. Această atitudine vine odată cu exercițiul de a învăța să prețuiești ceea ce merită.

De aceea, dacă s-ar întoarce în tinerețile sale, cu mintea de acum, și-ar spune să aibă răbdare, să știe ce vrea și să nu se ia prea în serios.

Pamela Roussos Rațiu

Doi străini îndrăgostiți de România: Pamela Roussos Rațiu și Prințul Charles de Wales la Berăria Turda. Foto credit: Mircea Rosca / www.ActionFoto.ro

 

Schimbarea este o constantă în viața sa

E fericită cu lucrurile simple din viața ei. Să gătească pe ritmuri de jazz, să colinde pădurea cu câinii ei, să respire aerul dimineții într-o zi de toamnă, să râdă din inimă și să călătorească. Se bucură de compania altora la fel de mult precum se bucură să fie doar cu ea însăși, ascultând muzică sau citind o carte.

Imaginile unei fericiri înțelepte, deprinsă după o viață destul de tumultuoasă, cu multe momente fericite, dar și cu multe tristeți. Schimbarea este o constantă în viața Pamelei Rațiu. Toate întorsăturile vieții au făcut-o să învețe lecția rezilienței.

Au fost multe obstacole și căderi, dar am învățat să cad în picioare, sfârșind prin a ajunge într-un loc mai bun – la propriu. Am avut marea șansă de a nu mă simți niciodată în postura de victimă. Asta și datorită faptului că am fost crescută în valorile culturii creștine, completate și de cele ale democrației americane, care în Statele Unite sunt un mod de viață. Am crescut cu credința că noi ne construim destinul și că atunci când apar greutăți sau încercări, ceea ce contează e drumul pe care alegi să mergi.

Poate tocmai de aceea, Centrul Rațiu pentru Democrație de la Turda e o oază de liniște, creativitate și fapte bune. Toate făcute în echipă. Inspirată de experienţa tranziţiei la democraţie, precum şi de viziunea lui Ion Raţiu, a gândit Centrul ca o verigă între practicieni și membri ai comunității academice, care să dea voce activiștilor și să transforme gândirea critică într-o abordare practică și procedurală de tip proiect.

 

Pentru a ajunge la democrație e nevoie de răbdare, dar merită să lupți pentru ea

În calitate de director executiv al Rațiu Family Charitable Foundation pentru România, Pamela Roussos Rațiu a continuat dezideratele domnului Ion Rațiu. Activitatea sa în domeniul responsabilității sociale a schimbat atitudini și mentalități în orașul Turda, dar și la nivel național.

„Am văzut multe schimbări în bine în România, atât la nivel local, cât și la nivel național și multe schimbări pentru tinerii cu care lucrăm. Nu e greu de văzut, însă, că România se află mult în urma altor state estice și trebuie să recupereze. Am speranța că în 10-15 ani vom vedea o diferență reală. Omul de rând din orașele mici trebuie să poată conta pe faptul că și vocea lui contează și că se poate exprima liber. Pentru a ajunge la democrație e nevoie de răbdare, dar merită să lupți pentru ea. Sper ca în timpul vieții mele să văd cu adevărat o societate democratică în România” susține Pamela Roussos Rațiu în cartea „Forța civică a femeilor”, volum coordonat de Andreea Paul, care adună la un loc vocile a o sută de femei care construiesc societatea civilă în România.

De fiecare dată când mi se cere să vorbesc despre democrație, mă gândesc la cuvintele atribuite lui Winston Churchill, despre felul în care democrația este cea mai proastă formă de guvernare, dacă le excludem pe toate celelalte. Desigur, democrația e extraordinar de fragilă, responsabilizarea cetățenilor e greu de obținut, mai ales după ani întregi de letargie civică, iar sentimentul că oricât ai striga sau lupta vocea ta nu este, în continuare, auzită, un lucru extraordinar de dezamăgitor. Când mă gândesc la democrație, îmi vine în minte definiția pe care Ion Rațiu a dat-o democrației în mai 1990, într-un interviu televizat, în timp ce se afla în dialog electoral cu Radu Câmpeanu și Ion Iliescu: „chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul de a nu fi de acord cu mine.” Cred că îndemnul său este moștenirea sa în materie de implicare civică și motto-ul meu în viață.

 

Sursă foto: http://pamela.ratiu.org/gallery

 

*Reportajul despre Pamela Roussos Rațiu a fost realizat de către Daniela Palade-Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE

Mirela Nemțanu HOSPICE

Undeva în sectorul 2, pe malul lacului Plumbuita, o mână de oameni se îngrijesc de copiii cu boli incurabile și adulții diagnosticați cu cancer. Aici se află sediul HOSPICE Casa Speranței, cea mai mare fundație din România, cu poate cea mai delicată misiune. Aceea de a aduce un zâmbet pe chipul celor aflați la final de drum, dar și a celor ce rămân în urma lor. Cu un mare nod în gât am stat de vorbă cu Mirela Nemțanu, director executiv al fundației. Un excelent profesionist în marketing, comunicare și CSR aduce o notă personală unei idei deja rostită aici, în Elita României. Toată lumea merită iubire, chiar și cei pentru care nu mai există cale de întoarcere!

 

Așezată parcă special într-un loc ferit de curioși, casa HOSPICE din București se întinde pe 3 etaje. Primul este dedicat adulților care privesc în gol, dar care beneficiază de condiții mai bune decât în orice altă secție oncologică din România. De la 3, se disting râsete de copii, cu siguranță însoțiți de părinți care, pentru câteva ore, trăiesc o viață normală.

Birourile echipei se află la etajul 2. Aici mă așteaptă Mirela, care, timp de 2 ore, mă trece prin cea mai variată gamă de emoții. Bucurie, mândrie, amuzament, curiozitate, voce tremurândă, nervi, dezgust. Totul însă învăluit în siguranța că HOSPICE este pe mâini bune, în primul rând datorită principalului său reprezentant, Mirela Nemțanu!

 

Bucuria de a-i ajuta pe cei apropiați

Povestea Mirelei începe în București, însă originile sale merită o scurtă mențiune. Părinții provin din Mărginimea Sibiului, mai exact din comuna Jina. Este satul cu cea mai mare suprafață din România, mai mare chiar decât a Bucureștiului! Acolo, în Jina, sătenii oieri produc cea mai bună brânză din țară, iar obiceiurile locale sunt păstrate cu sfințenie, chiar și în ziua de azi.

Este evident că nu avea cum să nu-și moștenească părinții, „doi ardeleni meseriași”, așa cum îi numește Mirela. Face parte dintr-o familie uriașă: are nu mai puțin de 24 veri de gradul 1! O provocare să îi rețină pe toți, însă o lecție timpurie despre bucuria de a ajuta. Genul acesta de oameni, obișnuiți cu un stil de viață tipic ardelenesc, cu păstrarea unor tradiții seculare, îți vor sări mereu în ajutor, fără nicio ezitare, de fiecare dată când ai nevoie!

Mirela a fost așadar crescută în spiritul altruismului. La asta trebuie neapărat adăugată conștiinciozitatea, plăcerea de a citi cât mai mult, insuflată de către tatăl său.

Eu când intru într-o casă, mă uit în primul rând la câte cărți sunt în bibliotecă. Astfel, îmi dau seama imediat ce fel de om este în fața mea.

 

Descoperirea marketingului

Tot conștiinciozitatea au adus-o pe Mirela Nemțanu pe drumul fascinant al marketing-ului. În studenție a fost mereu printre primii, iar în anul 3, când Facultatea de Comerț a ASE-ului se diviza în mai multe secții, Mirela a putut-o alege pe cea de top.

Sigur că marketing suna mai „sexy” decât merceologie de exemplu, însă a fost mai mult decât atât. Mirela a înțeles devreme că marketingul este una din cele mai dinamice științe, indubitabil motorul unei afaceri. Că degeaba ai produse revoluționare, dacă nu știi să le faci cunoscute. Și cum i-a plăcut mereu să se perfecționeze, a parcurs toți pașii educaționali posibili: facultate de marketing, masterat în comunicare și PR la SNSPA, MBA și doctorat, toate menite să îi creioneze o carieră de director de marketing.

De mare ajutor i-a fost Călin Vegheș, principalul profesor care a ghidat-o pe acest drum. Nu doar că i-a fost mentor în marketing și pedagogie, el a recomandat-o pentru primul job, la compania de cercetări de piață Gallup. Aici și-a transpus în practică cunoștințele teoretice, exact ce îi lipsea pentru a-și crea un nume în marketingul din România.

 

Să vă ocupați voi, fetele de la marketing, de CSR-ul ăsta!

Au urmat 13 ani de carieră în marketing, poziții-cheie în companii ca TNT Romania, RTC Holding sau L`Oreal. Amintiri frumoase, fără de care Mirela Nemțanu de astăzi nu ar fi existat. Pe lângă performanțele în marketing, a avut șansa să ducă la un alt nivel bucuria de a ajuta, acel sentiment bine cunoscut încă din copilărie, hrănit de o familie unită.

Imaginați-vă că, în anul 2003, mai nimeni în România nu știa ce înseamnă Corporate Social Responsibility. Părea așa, o activitate impusă de grup, care semăna a marketing. Niciun angajat TNT sau L`Oreal nu făcuse vreodată voluntariat, însă Mirela a îmbrățișat mereu cu bucurie misiunea de a schimba lucrurile. La plecarea ei din fiecare corporație, nu exista angajat care să nu fi fost implicat în măcar o acțiune de voluntariat!

La L`Oreal de exemplu, așa m-au convins. Un recruiter deștept mi-a arătat că voi fi puternic implicată în CSR, că grupul vrea să implementeze voluntariatul în România și că au nevoie de mine. A fost un job fascinant, nu ai să găsești vreo școală de marketing și business mai bună ca L`Oreal!

Printre proiectele de suflet, Mirela Nemțanu îmi menționează sponsorizările oferite Fundației Leaders și Transilvania International Film Festival (TNT). Prima colaborare cu autoritățile, când Fundația RTC a finanțat un program after school în 6 școli din București, destinat elevilor fără posibilitatea de a plăti pentru un program privat. Dar, mai ales, programul ”For Women In Science”, unde L’Oreal oferă burse pentru proiecte de cercetare de impact.

Aș vrea să cred că la dezvoltarea TIFF-ului am contribuit și noi. Erau la început, iar noi îi ajutam cu tot ce înseamnă transportul și logistica evenimentului. Într-un an a trebuit să trimitem un charter special la Cluj, pentru a aduce filmul destinat unei lansări speciale! Astăzi, TNT România încă este sponsorul festivalului.

 

Întâlnirea cu HOSPICE și schimbarea traiectoriei

Întâlnirea cu HOSPICE are loc în 2013, când fundația a beneficiat de cea mai mare acțiune de voluntariat până la acel moment. 150 angajați L`Oreal mergeau la Adunații Copăceni pentru a pune umărul la renovarea unui centru socio-medical inovator, destinat copiilor afectați de o boală rară, cu prognostic limitat de viață, dar și a familiilor lor. Doar în București și împrejurimile Capitalei trăiesc peste 5000 astfel de copii. Centrul oferă un acoperiș pentru aceste familii, dar și consiliere medicală, socială sau psihologică, atât pentru cei afectați cât și pentru copiii care se confruntă cu decesul unui membru al familiei.

Mirela Nemțanu HOSPICE

Colaborarea cu L`Oreal continuă și astăzi când, odată la 2 săptămâni, o coafeză profesionistă oferă servicii de înfrumusețare pentru paciente, la sediul din București. Cât despre Mirela Nemțanu, a realizat că aici, la HOSPICE, este locul perfect în care își poate îndeplini misiunea personală.

Sunt atâtea ONG-uri minunate, foarte multe povești care nu au reușit din cauza lipsei de marketing, strategie, management, previziune… Orice ONG trebuie să funcționeze ca un business, iar eu asta am apreciat la HOSPICE. În primul rând misiunea, poate cea mai grea din România. Faptul că sunt singurii care oferă servicii 24/7, dar și structura organizatorică foarte bine definită.

Din aceste motive, Mirela Nemțanu e de peste 2 ani director executiv al HOSPICE Casa Speranței. Coordonează 250 angajați, dintre care 70% reprezintă personal medical. Fundația și-a ales omul perfect pentru a o reprezenta către publicul românesc, iar Mirela a găsit locul potrivit în care poate schimba mentalități.

Prea des auzim stereotipuri legate de nevoia pe care o acoperim. De ce depunem tot acest efort, pentru niște oameni fără speranță? Eu nu doresc nimănui să treacă prin depresia adâncă a bolnavilor de cancer și a apropiaților lor. Într-adevăr, noi nu salvăm vieți, însă ne luptăm să prelungim viața, să creștem calitatea ultimelor clipe.

 

Ce este paliația și cum ar fi România fără HOSPICE

În fiecare an, sunt înregistrate în România aproximativ 55.000 cazuri noi de cancer. Tot într-un an, circa 50.000 pierd lupta cu această boală. Îngrijorător este că scade dramatic vârsta de îmbolnăvire, iar sistemul medical este în colaps. Mirela Nemțanu îmi confirmă ceea ce știam deja:

Astăzi, unele tipuri de cancer sunt vindecabile. Dacă ai șansa depistării bolii în faza incipientă și a aplicării unui plan de tratament corect, șansele de vindecare sunt foarte mari. Pentru asta însă, în țările occidentale există cultura controlului periodic, ceea ce se întâmplă rareori în România, din păcate. În curând, cancerul va depăși accidentul cardio-vascular și va ajunge cea mai importantă cauză de deces. Cât despre sistemul medical, acestuia îi lipsesc specialiștii care să trateze măcar bolnavii curabili. Cu atât mai puțin pe cei fără speranță de viață, dați uitării după stabilirea verdictului.

Paliația este o supra-specializare, are o serie de particularități pe care un oncolog în general nu le stăpânește. Se referă la îngrijirea pacienților și aparținătorilor cu o boală incurabilă, care nu mai răspunde la tratament. Funcționează pe 4 piloni: medical (controlul durerii, simptome, întărire organism), psiho-emoțional, social (asistență socială) și spiritual.

În România, există 115 operatori de îngrijire paliativă, foarte mulți însă din păcate inactivi. HOSPICE este singurul operator care oferă servicii complete și complexe de îngrijire paliativă. Are două centre echipate complet, în București și Brașov, ansamblul din Giurgiu destinat exclusiv copiilor, iar prin echipe mobile acoperă patru orașe – București, Brașov, Făgăraș și Zărnești.

Mirela Nemțanu HOSPICE

În 2017, HOSPICE a adresat 4000 cazuri din cei 170.000 pacienți care au nevoie anual de paliație. Este foarte puțin, dar fără ei, România nici măcar nu ar fi știut ce înseamnă îngrijire paliativă. HOSPICE este singurul centru care se ocupă de managementul durerii, pentru niște pacienți fără vreo alternativă. Fac inclusiv educație în paliație, cu sprijinul UMF Brașov, unde s-au derulat deja peste 25.000 sesiuni de formare.

Cel mai important, oferă speranță într-un mediu care pune bețe în roate…

 

Părerea expertului despre legislația actuală

Mirela Nemțanu mă surprinde când îmi spune că guvernul actual a aprobat o lege foarte bună, de care din păcate nu prea se știe. Din lipsă de fonduri la buget, probabil nu sunt deloc interesați să o comunice mai clar…

Știm demult că persoanele juridice pot redirecționa 20% din impozitul pe profit către orice asociație sau fundație. Începând cu 2018, inclusiv companiile românești cu cifră de afaceri mai mică de 1 milion de euro pot redirecționa 20% din impozitul pe venit, exclusiv către fundațiile acreditate social. HOSPICE deține această acreditare, deci poate beneficia de o sursă nouă de venit. Secretul? Orice donație trebuie finalizată până la 31 decembrie 2018!

Am făcut o estimare, sunt circa 300 milioane de euro de dat către fundații! Chiar dacă HOSPICE are cel mai mare buget din România, avem mare nevoie de ajutor. Condițiile s-au înăsprit în 2018, iar bugetul de 4 milioane de Euro nu poate acoperi nevoile pentru 2019. Echipa noastră de fundraising este incredibilă, lucrează fără oprire însă nu cred că mai este suficient.

Ce înseamnă că s-au înăsprit condițiile? Mirela îmi arată cât de periculoasă este creșterea salariilor din sistemul medical public. Chiar dacă deloc sustenabile, noile condiții sunt imposibil de egalat de HOSPICE, pe bugetul actual. Din fericire, beneficiază de un personal medical excepțional, motivat în primul rând de dorința de a face bine. Dacă se va continua însă așa, privatul nu va mai fi competitiv, în ciuda condițiilor mult mai bune de îngrijire și tratament.

Mai mult decât atât, o inițiativă legislativă – criticată inclusiv de Comisia de la Veneția – cere închiderea ONG-lor care nu-și publică toți donatorii, activitate imposibilă în cazul celor care susțin, de exemplu, din SMS-urile primite. În plus, o nouă lege aprobată recent de Camera Deputaților, for decizional, impune reguli dure de funcţionare pentru organizaţiile neguvernamentale, atât de dure încât unele s-ar putea vedea obligate să-şi pună lacătul pe uşă.

Legea, în forma sa actuală, obligă asociațiile și fundațiile să raporteze datele personale ale celor care participă la orice fel de activitate organizată de ONG-uri (în situație de neconformare, ONG-ul poate fi dizolvat). În cazul HOSPICE, această obligativitate de raportare la fiecare șase luni se transpune în publicarea datelor personale ale copiilor și ale adulților care beneficiază gratuit de serviciile HOSPICE și, astfel, la încălcarea initimității și a confidențialității acestora.

Noua lege prevede că, dacă refuzăm să declarăm aceste informații cerute, suntem lichidați în 30 zile! Este evident că legea are ca scop lovirea în alte tipuri de ONG-uri, ceea ce nu este corect, dar iată că apar ca victime colaterale inclusiv prestatorii de servicii ca noi. Nu doar că legea contravine noilor prevederi GDPR, dar încalcă grav confidențialitatea medic – pacient. Mesajul meu este să ne lase în pace să ne facem treaba legal, nu să ne îngroape în prevederi legislative!

 

Mirela Nemțanu și reumanizarea serviciilor medicale

În ciuda instabilității financiare și a volatilității legislative, Mirela își continuă cu încredere misiunea personală. Planurile de dezvoltare sunt mari, însă deocamdată se vede nevoită să-și concentreze eforturile pe termen scurt. HOSPICE are nevoie de experiența sa îndelungată în marketing, pentru întărirea relației cu autoritățile, promovarea serviciilor și informarea tuturor părților implicate.

Cel mai emoționant moment? Atunci când am decis să fiu nașa de cununie pentru un pacient HOSPICE. La trei săptămâni de la momentul acelei nunți, mergeam la el la înmormântare… A fost prima înmormântare a unui pacient la care am fost, și nu cred că voi mai putea merge la alta.

Cred că această situație zugrăvește perfect imaginea cu care se confruntă zilnic echipa HOSPICE. Și totuși, Mirela nu are nicio îndoială că vor rămâne cu toții la același nivel maxim de implicare. Ea știe cu ce fel de oameni lucrează, și este mândră pentru asta. La nivel personal, Mirela va fi mereu acolo, în rândul pacienților, copii sau adulți, care au nevoie de un gând bun, de o încurajare. De un semn că există cineva căruia îi pasă de soarta lor.

Și pentru a încheia într-o notă ceva mai pozitivă, Mirela Nemțanu întărește o afirmație pe care o mai avem odată enunțată aici, în Elita României, de către un voluntar la fel de special și de puternic:

Orice om vrea și poate să ajute, trebuie doar să îi găsești contextul.

Carmen Trufaș

Carmen Trufaș este medicul stomatolog care face din profesie un dar pentru ceilalți. De 10 ani își împarte viața între clinica stomatologică, cursuri de profilaxie sau igienă orală, voluntariat. Pe cont propriu sau prin intermediul clinicii, a inițiat multe acțiuni pentru copii și adulți; de asemenea s-a alăturat campaniilor umanitare derulate de ONG-uri cu care s-a intersectat. Toate acestea au purtat-o prin grădinițe, școli, cămine de bătrâni, multinaționale, pe străzi și chiar prin… Nepal! În primăvara aceasta a înființat Asociația ”Meriți Iubire”, cu care are planuri mari.

 

La grădiniță cu primul proiect

Totul a început acum 10 ani, când Carmen Trufaș și-a deschis propriul cabinet stomatologic. Avea doar un scaun stomatologic și făcea singură totul. Unul dintre primii pacienți a fost o directoare de grădiniță, cu care a devenit bună prietenă.

Într-o zi, doamna director i-a propus să meargă la grădiniță și să țină o lecție de igienă orală pentru copilași. Carmen a acceptat pe loc, aproape fără să gândească ce implică toată povestea asta. Cei mici sunt imprevizibili, îți pun tot felul de întrebări la care nu te aștepți. Dar o asemenea întâlnire este și un foarte bun exercițiu de comunicare și spontaneitate.

A mers la grădiniță și nu doar a ”predat”, dar a și aflat care este rutina zilnică de igienă, de alimentație și sănătate într-o familie. Spre exemplu, unii copii se spălau pe dinți doar seara, că dimineața ”mami se grăbea la serviciu”. Sau nu auziseră de ața dentară.

Aflând cu ce se confruntă ei, a început să dezvolte un program în adevăratul sens al cuvântului. După vreo doi ani de tatonare a devenit un program permanent. S-a creat o adevărată rețea de profesori, directori, părinți care aflau de aceste lecții și așa a ajuns în aproape toate școlile și grădinițele din sectorul 3.

Ceea ce a pornit din dorința de a transmite mesajul de ”dinți sănătoși” către cât mai mulți copii s-a transformat într-un adevărat program care acum, la 10 ani de la momentul acela, încă se derulează. Este de un real succes și văd cam 1.000 de copii pe sezon.

Carmen Trufaș

Anual, în lunile mai și noiembrie, orice copil cu vârsta între 2 și 14 ani primește în cabinetul său, gratuit: consultație, periaj profesional, consultație cu medicul ortodont, fluorizări, dacă este cazul, și un plan de tratament. Nu contează dacă e din București sau nu, nici situația materială a familiei.

Lecțiile în școli și grădinițe au continuat. Copiii erau încântați de ceea ce aflau, le plăceau tare mult machetele alea cu dinți! Dar mesajul trebuie să ajungă și la părinți. Carmen Trufaș a început să meargă la ședințele cu părinții, în diferite instituții mai mici sau mai mari, în multinaționale.

Acesta a fost doar începutul. Cabinetul cu un singur scaun stomatologic a devenit Clinica Dentară Dr. Trufaș și acoperă toate specialitățile din domeniul stomatologiei. Cu determinarea lui Carmen și cu baza materială asigurată de clinică au apărut, unul după altul, noi programe.

Din anul 2012, Carmen Trufaș a devenit imaginea campaniei ”Zâmbește România” și a lucrat în colaborare cu cei de la GSK. Acest lucru a ajutat-o să își continue programul și în școlile din alte sectoare sau orașe.

 

Adulți, corporatiști și alte acțiuni

Programul dedicat adulților a fost conceput inițial cu un caracter general, centrat pe sănătatea și obiceiurile acestora (mai ales că adulții sunt primele modele ale copiilor). Apoi a observat că tinerii din multinaționale acordă o mare importanță imaginii personale și își doresc, în principiu, albiri dentare, fațetări dentare… să fie sănătoși. Pentru ei a organizat întâlniri la care a avut ca invitați psihologi și nutriționiști.

Au urmat seri tematice din care s-a desprins o idee și, bineînțeles, un nou program: cel pentru gravide. E un program tare drag sufletului ei! În cadrul acestuia colaborează cu o doamnă psiholog și abordează subiecte legate de transformările ce au loc în cavitatea orală pe perioada sarcinii (inflamații gingivale, sângerări) și igiena bebelușului din prima zi de viață.

O altă idee, chiar distractivă, dar educativă, a fost ca în unele zile 5-6 copii – pacienți ai clinicii – să vină cu câte un prieten pentru a fi mesagerul sănătății pentru prietenul lui. Le oferea, în mod gratuit, un program de prevenție, consultație și vizionau împreună un desen animat educațional despre igiena orală. Astfel, copiii erau responsabilizați prin prima vizită la stomatolog a prietenilor lor, într-un cadru potrivit pentru un zâmbet sănătos.

Toate acestea s-au derulat și încă se derulează datorită implicării întregii echipe a clinicii Dr. Trufaș.

Carmen Trufaș

Flori pentru bătrâni

Au fost și acțiuni ad-hoc, precum cea din 8 martie, când clinica i se umpluse de flori și mărțișoare. La fel și biroul doamnei director de la grădiniță. Au mai cumpărat mucenici calzi, ceva fructe și s-au dus cu toate acestea la o casă de bătrâni din apropiere.

Nu pot descrie în cuvinte emoția pe care am trăit-o văzând ochii aceia uimiți, care ne priveau cu blândețe, și mâna aceea întinsă spre o floare ”Doamne, de când n-am mai primit o floare! Da` de ce-ați venit?” ”Pur și simplu pentru că e 8 martie și pentru că vrem să vă dăruim iubire.” Începeau să le țâșnească lacrimile și, cu bărbia tremurând de emoție, ne îmbrățișau și începeau să ne povestească despre tinerețea lor. Unii dintre ei ne arătau fotografii de când erau tineri. Am văzut cât de importantă a fost nu floarea aceea pe care am dat-o noi, ci faptul că le-am arătat că ne pasă și că se simt iubiți.

 

Carmen Trufaș – voluntar

Zilele săptămânii păreau insuficiente: cabinet, școli, grădinițe și prezentări în companii. Cu toate astea, Carmen Trufaș a găsit, printre picături, și ore libere în care s-a implicat, ca voluntar, în activitățile unor asociații umanitare. A fost la copiii din spitale cu Taxiul cu Bomboane, despre care am mai scris aici. Sau a participat la multe acțiuni ale Asociației Volunteer for Life, inclusiv la împărțit ceai cald și sandvișuri oamenilor străzii în nopțile geroase. A mers și în case de bătrâni. Mă întreb cum alege acțiunile astea, complet diferite de viața ei cotidiană.

Nu le aleg, cred că ele mă aleg pe mine, cele cu care rezonez foarte mult. Am cunoscut oameni foarte frumoși cu care am experimentat momente și lecții de viață extraordinare. Sunt o persoană căreia îi plac oamenii.

Aici a primit alte lecții de viață. Ea este managerul unei clinici dentare și își configurează personal propriile acțiuni; ca voluntar, însă, se schimbă totul. Grupurile care se formează sunt alcătuite din oameni extrem de diferiți din multe puncte de vedere, dar cu un scop comun: toți sunt acolo pentru nevoile altora.

Nu am amintit întâmplător cele două asociații; acestea, ca și doamna director de grădiniță, au schimbat ceva în Carmen.

 

Asociația ”Meriți iubire

După o discuție cu Ion Cristian Roman (Președintele Asociației Taxiul cu Bomboane) s-a decis să își deschidă propriul ONG. Până în acel moment toate acțiunile ei au fost făcute din bani personali și cu ajutorul câtorva prieteni. Și-a dat seama că i-ar putea ajuta mai mult pe cei în nevoie dacă ar avea un simplu ONG. Mai complicată devenise acum alegerea numelui.

Am făcut o analiză a experienței mele și a experiențelor din viețile celorlalți. Am cunoscut oameni foarte bogați care erau nefericiți pentru că nu se simțeau iubiți. Am cunoscut și oameni foarte, foarte săraci, de la oamenii străzii până la oamenii din casele de bătrâni, din diferite familii defavorizate, care erau fericiți și împăcați cu situația lor. Erau împăcați sufletește și trăiau în iubire: iubire de Dumnezeu, iubire de semeni. Toate lucrurile astea erau mult mai importante pentru ei. Am văzut că iubirea e cea care face diferența. Și-atunci am zis ”toată lumea merită iubire”!

Și așa s-a născut, în primăvara 2018, Asociația Meriți iubire: din iubire pentru oameni și din dorința de a dărui iubire. Asociația, sub umbrela ei, are o plajă foarte largă de activități: educație, sănătate, tratamente stomatologice gratuite, persoane defavorizate, coach, orientare profesională. Activitățile profesionale se îmbină foarte bine cu cele umanitare, sunt complementare, iar ideile vin din ambele sensuri.

 

Trei săptămâni în Nepal

De Volunteer for Life o leagă cea mai recentă și cea mai intensă experiență de până acum: participarea la expediția umanitară Nepal for Life pe care Volunteer o mai organizase și în anii trecuți. La expediție au participat 22 de voluntari care, timp de trei săptămâni, au mers în localități izolate din Nepal și au desfășurat activități educaționale și medicale.

Dacă în anii trecuți Carmen se implicase în expediții indirect, cu donații și consultanță, de data aceasta a venit, în plus, cu sponsorizări și cu alți voluntari.

A fost diferit în comparație cu tot ce am făcut până acum, pentru că a fost primul meu proiect la care am participat ca voluntar internațional și pentru că totul a fost nou. Eu voluntar internațional, echipa cu oameni pe care nu-i cunoști, complet mixtă ca pregătire, așezarea și condițiile geografice, diferențele culturale! Totul a fost diferit!

Carmen Trufaș

Carmen Trufaș în Nepal

În Nepal a stat la cort și la hostel, a trebuit să meargă kilometri întregi pe jos (inclusiv pe munte), a ținut cursuri de igienă orală și a consultat peste 1.000 de copii. Erau oameni care veneau și de la 4-5 ore de mers pe jos, pe munte, pentru că era singura lor ocazie să își rezolve, în mod gratuit, problemele dentare. Numai în primele trei zile au făcut, doi medici și două asistente, 500 de extracții cu echipament stomatologic mobil. Și asta în condiții de căldură, ploaie, poluare, umiditate, tensiune electrică fluctuantă.

Au impresionat-o aici încrederea oamenilor în ei, ca medici, și ochii copiilor.

Nu o să uit niciodată ochii aceia care mă priveau direct în suflet, nu în ochi. Ochii aceia atât de profunzi sau de triști, nu știu cum să-i descriu… Și m-a impresionat foarte tare faptul că în toată perioada aceasta n-am văzut acolo un copil sau un om plângând. Mi-a plăcut mult cum își începeau ziua cu rugăciunea, cu discursuri motivaționale, cum trăiau în comuniune cu natura.

Plecarea din Kavre, primul sat în care s-a derulat campania umanitară, a fost copleșitoare.

Din ziua în care ne-am despărțit de copiii din Kavre am amintirea a zeci de mânuțe care îmi ștergeau lacrimile și care spuneau ”Tu să nu plângi niciodată, tu trebuie să fii fericită în fiecare zi”. A fost profund. Două săptămâni după ce m-am întors am adormit plângând și m-am trezit plângând, eram între două lumi, nu eram nici aici, nici acolo, parcă mi se întorsese viața cu susul în jos.

 

Primul proiect ”Meriți iubire”: grădinița din Belcești, Județul Iași

După această experiență și-a dat seama că a ales cel mai potrivit nume pentru asociație: ”Meriți iubire”. Și a apărut și primul proiect al asociației: ”Construim pentru educație – Prețuiește copilăria si dăruiește bucurie”, prin care va (re)construi o grădiniță în Comuna Belcești, Județul Iași.

Acolo sunt 100 de copii care învață în acest moment în vestiarele unei săli de sport și în săli cedate de poliția comunitară, amenajate pentru cei mici. Clădirea se află într-un campus școlar, iar la școală sunt cca. 1.500 de elevi. Campusul a fost renovat cu bani din fonduri europene, dar nu au mai primit alți bani, cu toate eforturile autorităților.

Grădinița va fi demolată, deoarece de 12 ani este aproape o ruină, este un focar de infecție. În plus, este mai ieftin și mai sigur să reconstruiască decât să repare. Carmen Trufaș a fost deja în Belcești și a vorbit cu autoritățile locale, oameni de toată isprava, care se vor ocupa de partea legată de autorizații și de demolare.

Ajutată de vechea ei prietenă, directoare de grădiniță, a început deja să lucreze la proiect. Știe că este un proiect greu pentru care va avea nevoie de bani, de sponsori, de materiale și de voluntari, la fel cum știe că acești copii merită.

Cred în proiectul acesta și, cu siguranță, cea mai frumoasă poveste va fi scrisă la Belcești.

Numele meu este Carmen Trufaș, sunt medic stomatolog si Presedinte al #AsociatiaMeritiIubire. Îmi donez ziua de naștere proiectului #ConstruimPentruEducatie derulat la Belcesti, jud. Iași.Orice SHARE contează! Vă mulțumesc că ne sunteți alături!Cont: RO05BTRLRONCRT0432612001Contact: 0732 932 787

Pubblicato da Asociația Meriți Iubire su Lunedì 8 ottobre 2018

 

Pentru voluntari, cu dragoste

După toate aceste experiențe a mai apărut (încă) un program!

După ce am experimentat în diferite contexte lucrul cu oamenii străzii, cu bătrânii din casele de bătrâni, cu copiii instituționalizați, am văzut ce înseamnă voluntariat. Cum e să fii noaptea pe stradă la -10-15 grade. Ești și tu om, și la un moment dat ești istovit de frig, de foame și de sete, nu mai conștientizezi că și corpul tău are niște limite. Ca să poți să dăruiești celorlalți iubire trebuie să fii tu plin de iubire. Ca să poți să vorbești celorlalți despre sănătate trebuie să fii tu sănătos.

Așa că a gândit un pachet gratuit pentru voluntarii cu care a lucrat atât de la ONG-ul ei, cât și de la alte asociații: consultații, igienizări, sfaturi… De curând a încheiat tratamentele dentare ale unei paciente la care ține foarte mult; este o tânără de 27 de ani cu probleme locomotorii (și nu numai…), dar care face și voluntariat la Taxiul cu Bomboane. A fost nevoie de toată echipa clinicii: medici, asistente, tehnicieni dentari.

Este foarte interesantă viața. Eu când am terminat facultatea nu mi-am propus să tratez copii, deoarece specialitățile mele sunt estetică dentară, protetică. Dar se pare că Dumnezeu a avut un alt plan cu mine: am devenit doctorul sufletelor de copii și care dăruiește zâmbetul acestora.

Felicia Ienculescu-Popovici Greeninitiative Green Mogo

Mi-am fixat întâlnirea cu Felicia Ienculescu-Popovici la ea acasă, în Mogoșoaia, cu mintea la mediu – această ”Cenușăreasă” a ONG-urilor. Voiam să îl aduc în față, să vorbesc despre Greenitiative și despre toate programele derulate aici. Dar discuția a alunecat către sărăcia din Mogoșoaia! Da, Mogoșoaia cea cu Palatul Brâncovenesc, cu vilele cu ziduri înalte are și case fără electricitate, fără apă, are oameni săraci și copii cu viitor incert. Are, însă, și Școala de vară derulată de… același ONG de mediu, Greenitiative.

 

Greenitiative, de la o carte la ONG premiat internațional

Greenitiative a apărut oarecum întâmplător. Felicia Ienculescu-Popovici lucra în departamentul de drepturi de autor la o editură atunci când i-a picat în mână o carte despre încălzirea globală. Este vorba de ”Un adevăr incomod” a lui Al Gore. Ea și soțul ei, Marius, au devenit pasionați de tot ceea ce este legat de mediu, sustenabilitate și energie regenerabilă. S-au mutat din București în Mogoșoaia, au înființat Greenitiative și au început cu schimbările personale.

Am început să citim și despre schimbări climatice, despre crizele de mediu și în felul acesta am ajuns la o schemă intuitivă: ca să promovăm schimbări semnificative în societate, mai întâi să le testăm noi.

Casa în care locuiesc e construită după toate regulile de sustenabilitate pe care le-au găsit în urma unor cercetări care au durat ani buni. Apoi au construit, după aceleași reguli, încă o clădire destinată activităților asociației. ”Clădirea verde ca instrument didactic” e o metodă de învățare pentru copii și adulți pe care Marius și Felicia Ienculescu-Popovici au folosit-o de sute de ori în ultimii 8 ani. Eforturile lor de a promova sustenabilitatea clădirilor în România au fost remarcate și la nivel european, Feliciei fiindu-i acordat în 2017 premiul III în cadrul Roger Léron Award.

Dacă ajungi la ”Centrul Green Mogo”, vezi cu ochii tăi ce se poate face, cu perseverență, folosind materiale prietenoase cu mediul, multe din ele reciclate. Ai ocazia să urci pe un acoperiș verde, să vezi panouri fotovoltaice, să studiezi un sistem de recuperare a apei pluviale, materiale mai mult sau mai puțin inedite de construcție sau de izolare. Totul calculat, monitorizat și arătând armonios, natural, fără nici un element care să te ducă cu gândul la viitorul distopic din filmele SF.

Pe la Green Mogo au trecut profesori, studenți și mii de elevi. Studenții și elevii de la arhitectură sau design  vin ca voluntari pentru că aici găsesc ceea ce nu le oferă școala. Unul din proiecte, ”Școli verzi”, derulat împreună cu WWF România și cu Viitor Plus, a creat o rețea de peste 800 de profesori în toată țara și un kit de eco-educație care a ajuns la zeci de mii de elevi. Cursurile pentru amprenta ecologică a clădirilor ajung, cu abordarea potrivită, și la copii și la top-managementul unor firme de renume. Și, mai important, cursurile lor sunt căutate acum de școli din toată țara, iar kit-ul de eco-educație este tradus și în engleză.

De fapt, cred că despre Green Mogo și impactul proiectelor de mediu ale asociației Greenitiative aș putea scrie o carte sau un tratat. Pentru că mai sunt și alte persoane interesate de acest mod de construire, asociația a postat o serie de clipuri pe canalul Youtube al proiectului.

Felicia Ienculescu-Popovici Green Mogo Greeninitiative

Green Mogo, o viziune marca Felicia Ienculescu-Popovici

Mogoșoaia complexă: case frumoase, case sărace și analfabeți

Dar să nu uităm că Green Mogo nu există undeva, izolat, ci în Mogoșoaia. Când auzim ”Mogoșoaia” ne gândim la Palatul Brâncovenesc, la Martha Bibescu și invitații ei de viță nobilă, la străzi liniștite, aproape pustii și vile sigure pe confortul lor.

Când trăiești într-o comunitate mică afli tot felul de lucruri despre satul tău pe care altfel nu le știi. Câți oameni nu au electricitate, nu au apă… E ușor să-i judeci că nu-și spală hainele, că le dai haine și ei le aruncă. Asta e o chestie comună pe care toți o spun. Păi da, dar tu te-ai dus să vezi că acel vecin al tău nu are apă, nu are electricitate și mai are și șase copii?…

Felicia Ienculescu-Popovici a aflat că în Mogoșoaia sunt familii care nu au electricitate sau apă. Unele trăiesc în locuințe sociale, altele în construcții care sunt departe de standardele moderne. Tot aici sunt 300 de analfabeți declarați, dar se estimează că numărul real ar fi mult mai mare. La aceștia se adaugă și analfabeții funcțional.

Am fost martora unor situații greu de închipuit, dacă nu ești acolo. O mamă analfabetă, cu patru copii, mi-a cerut ajutorul pentru că fusese cu copiii la medic, primise medicamente diferite pentru fiecare, dar nu știa să citească indicațiile de utilizare; acestea sunt probleme din lumea reală de care nu ne pasă. Însă ele există și produc efecte în lanț în întreaga societate.

Felicia Ienculescu-Popovici Greeninitiative Green Mogo

Iar analfabeții produc, la rândul lor, analfabeți. Vârsta celor care nu știu să citească este din ce în ce mai mică. De multe ori părinții nu îi înscriu pe copii la școală pentru că nu știu să completeze actele. Sau, din cauza sărăciei, apar abandonul școlar sau situații în care doar o parte dintre copii merg la școală.

Există aici mulți copii și tineri analfabeți care nu fost duși la școală când trebuia și, conform legii învățământului, dacă depășești cu doi ani vârsta școlară nu mai ești primit. Doar dacă există programul de tip ”A doua șansă” poți să-ți finalizezi totuși studiile, dar școala din Mogoșoaia nu oferă astfel de programe.

Se pare că nu există o monitorizare a acestor situații. Se pare că a fost nevoie ca un ONG de mediu să vadă lucrurile astea care, în fond, privesc întreaga comunitate.

 

Școala de vară pentru copiii săraci din Mogoșoaia

De cinci ani Felicia Ienculescu-Popovici organizează la Green Mogo ”Școala de vară” pentru copiii din sat, adică pentru cei mai puțin norocoși dintre ei. A încercat ca activitățile să nu se repete în fiecare an. Dacă în trecut au mers în fel de fel de excursii sau au făcut ore de română sau matematică, anul acesta proiectul, realizat în parteneriat cu Fundația The Door și cu Asociația Seneca, s-a axat pe meserii. Timp de o lună, patru zile pe săptămână, le-a arătat copiilor ce perspective au, unele chiar la ei în localitate.

Am vrut să meargă în niște locuri în care, din diferite considerente, nu au cum să ajungă. Am vrut să trecem de vitrina de sticlă a unor clădiri unde ar putea găsi locuri de muncă, dar care li se par inaccesibile și inabordabile.

La Show-room Mercedes Chitila au trecut prin toate departamentele (vopsit, reparat, mașini second-hand etc.), li s-a vorbit cu pasiune despre reciclare, au aflat uimiți cam ce salariu poate avea un mecanic bun și la sfârșit copiii au fost plimbați cu limuzinele. La IKEA la fel, o doamnă, absolventă UNARTE, i-a purtat prin tot magazinul și le-a explicat despre setting-uri, cum se combină mobilierul etc.

Alte activități s-au ținut chiar la Green Mogo. Au gătit cu chef Marius Tudosiei (și au mâncat roadele muncii), au făcut basoreliefuri cu sculptorița Ileana Oancea, vecină din Mogoșoaia. Ajutați de o scriitoare și de o ilustratoare, au scris mici povestiri și au confecționat cărticele la Seneca Anticafe, locul unde copiii defavorizați din Mogoșoaia sunt întotdeauna bine-primiți. Dan Vasile – regizor și coach, le-a ținut un super curs presărat cu jocuri și activități de dezvoltare personală.

Au învățat cum se face hârtia hand-made. Au făcut și coronițe din flori (și să nu uităm că în Mogoșoaia se cultivă lavanda). Cu ajutorul unui sponsor mobilizat de Manu Constantin, super prietenă Greenitiative, au exersat olăritul la Horezu și au vizitat Mănăstirea Hurezi, învățând despre patrimoniu cultural și despre UNESCO. Școala de vară s-a încheiat cu șezătoarea muzicală creată de Beatrice, Florin și Măruca Iordan, în care au explorat instrumente muzicale vechi (cimpoi, cobză, fluier) și chiar au încins o horă de final.

Andreea Barosan, studentă UPB care este voluntar Greenitiative, a făcut la finalul verii meditații la matematică cu o parte dintre copii, care și-au dorit să continue cumva Școala de vară.

 

Sărăcia nu e singura problemă

A fost un an mai greu deoarece s-a lucrat cu 40 de copii proveniți din medii diferite, cu experiențe și traume diferite. Dar indiferent cât de diferiți ar fi copii care trăiesc într-un centru de plasament sau într-o clădire socială sau într-o clădire fără electricitate și frigider, natura și activitățile nonformale pot face minuni, dacă sunt gândite să producă bucurie, relaxare și învățare într-un spațiu foarte prietenos.

Lucrând cu copiii, Felicia și soțul ei s-au conectat și cu problemele lor, cu familiile acestora. Au aflat de multe alte situații foarte dramatice. Pe unii dintre ei au încercat să îi ajute cum s-a putut, mai ales în anii trecuți. Au oferit materiale de izolare a locuinței la patru familii care și-au îmbunătățit astfel condițiile de locuire. O doamnă psihoterapeut s-a ocupat de câteva cazuri în anii trecuți.

Cel mai greu este să lucrezi cu oamenii, pentru că încrederea unui om necăjit se câștigă foarte greu. Există în jurul nostru oameni cu povești cutremurătoare, le știu cei care ne susțin pe termen lung și care participă, dar nu le putem face publice, oricâți bani am pierde și oricâtă susținere am pierde. Este o alegere morală, pentru că a ajuta fără a face paradă cu drama unui om aflat în suferință credem noi că cere o mare delicatețe. Oricât de săraci sau necăjiți ar fi, oamenii și mai ales copiii au nevoie să fie tratați cu cel mai mare respect.

Felicia evită să expună toate aceste cazuri, cu riscul chiar de a pierde din posibilele finanțări. Este conștientă că ar reuși să strângă mai mulți bani dacă ar prezenta doar câteva dintre cazurile sociale pe care le cunoaște. Preferă, însă, să spună că acești copii sunt frumoși și deștepți. Internetul nu uită și poate vreunul dintre copii va ajunge CEO undeva; nu ar avea, probabil, nevoie de poză cu copilăria lui săracă. De aceea a strâns banii necesari școlii de vară în cadrul unui brunch restrâns, la care au participat prieteni.

Felicia Ienculescu-Popovici Greeninitiative Green Mogo

Brunch pentru strângere de fonduri pentru Școala de vară

Felicia Ienculescu-Popovici despre mobilizarea comunității și autorităților locale

Acum, la început de an școlar, 30 de corporatiști (mobilizați tot de Manu, super prietena Greenitiative) au pregătit ghiozdanele pentru 30 de copii vulnerabili din Mogoșoaia. Dar nevoile sunt mult mai mari. Sunt câteva sute de copii care au nevoie de ajutor. Greenitiative este, totuși, un ONG de mediu, foarte solicitat pentru chestiuni de mediu, care dorește să se implice și în comunitate. ONG-urile, acolo unde au mai multe acțiuni, ajung să facă munca statului; iar statul vine, de multe ori, cu piedici.

Chiar și din perspectiva schimbărilor climatice comunitățile trebuie să fie foarte reziliente și funcționale și să existe resurse la nivel local ca să te organizezi. O comunitate în care cei bogați nu știu ce fac săracii, cei săraci îi urăsc pe bogați, în care ne facem garduri din ce în ce mai înalte, ne punem alarme și câini de pază… nu e o comunitate rezilientă. Este nevoie de conștientizare și discuții cu toate categoriile.

Este adevărat că Ilfovul nu este eligibil pentru diferite programe de finanțare, dar Mogoșoaia este o comună bogată. Problemele constatate de asociație sunt ale comunității, nu doar ale asociațiilor sau ale celor defavorizați.

E nevoie de o comunicare între straturile societății, de întâlniri comunitare în care să fie explicată necesitatea unor acțiuni. Există oameni specializați în asistență socială care ar putea face mai mult, care ar putea avea joburi aici, dar primul pas este conștientizarea discrepanțelor între categoriile sociale și implicațiile aferente.

Vrem să transmitem autorităților experiența pe care am acumulat-o în cei cinci ani de când facem Școala de vară Green Mogo. Să îi convingem să se apuce de treabă. Cred că se poate face mult mai mult și că există resurse. E timpul să trecem la o etapă firească, în care mobilizăm autoritățile locale să-și asume ceea ce este scris în strategii și pe site-uri. Am avut deja câteva întâlniri la Primăria Mogoșoaia și sperăm ca ele să dea curând roade.

Pentru vizitatorii de week-end Mogoșoaia rămâne un loc idilic. Pentru Felicia Ienculescu-Popovici este locul în care Greenitiative își urmărește misiunea: schimbări în viața personală, eco-educație și schimbări în comunitate.

Felicia Ienculescu-Popovici Greeninitiative Green Mogo

Green Mogo

Fotografiile ne-au fost puse la dispoziție de către Felicia Ienculescu-Popovici. 

lavinia chitu multumesc

Lavinia Chițu provine dintr-o familie de oameni surzi, unde ea este singura ce poate auzi. A trăit încă de mică în două lumi diferite. Una obișnuită, a noastră a tuturor, iar cealaltă o lume lipsită de sunete și glasuri… O lume a tăcerii. A ales să lupte pentru a schimba modul în care persoanele cu deficiențe auditive sunt privite de societate. Împreună cu Lavinia, analizăm problemele cu care se confruntă zilnic peste 30,000 de oameni în România, necesitatea unei schimbări și implicare.

 

Lavinia Maria Chițu s-a născut în 7 iulie 1991 în Pitești, iar copilăria și-a petrecut-o aici, alături de familia sa. A absolvit Colegiul Economic ”Maria Teiuleanu” Pitești și Facultatea de Științe Economice din cadrul Universității de Stat. În prezent urmează cursurile de master ale Universității din Pitești, Facultatea de Teologie, Arte și Istorie, secția limbaj mimico gestual unde studiază limbajul semnelor american – ASL.

Din anul 2016, deține certificarea de interpret în limbajul semnelor.

O formalitate, după cum îmi spune, deoarece primele sale cuvinte au fost de fapt semne…

 

Uneori tăcerea doare

Lavinia Chițu mărturisește că părinții săi i-au oferit ce au avut ei mai bun, grija și experiența lor. Fiind tăcere în familie, nu avea de unde să primească toate acele informații de care are nevoie un copil în primii ani de viață. A fost nevoită să se descurce singură, să întrebe în stânga și în dreapta ce înseamnă un anumit cuvânt sau un anumit lucru. Și nu a fost deloc ușor.

În copilărie, eram ținta ironiilor și a răutăților celor din jur doar pentru că vorbesc altfel decât ei: “noi eram muții”. M-a durut enorm. M-a durut să fim percepuți ca oameni anormali, eu fiind o persoană auzitoare. Am crescut cu dorința de a schimba ceva și de a face, în timp, mai mult pentru părinții mei și pentru ceilalți oameni fără auz.

Nu poate spune că a avut o copilărie fericită, problema din familia sa îndepărtând-o adesea de societate. La școală, colegii și prietenii râdeau uneori pe seama ei strigând-o ”muta”. Râdeau de părinții săi, doar pentru că aceștia nu auzeau și nu comunicau verbal.

Discriminarea și presiunea socială afectează cu siguranță orice persoană. Pentru un copil însă, efectele pot fi catastrofale, lăsând urme adânci ce îl vor însoți tot restul vieții. Lavinia este o fire puternică, are o mentalitate de învingător și crede că părerile preconcepute, ironiile și atitudinea oamenilor de a izola persoanele diferite sunt aspecte nocive, ce pot fi evitate prin educație.

Trebuie precizat faptul că din punct de vedere medical, persoanele cu pierderi auditive nu sunt mute. Termeni precum ”muți” sau ”surdo-muți” sunt folosiți greșit, fiind cuvinte jignitoare pentru persoanele cu deficiențe de auz. Aceste persoane, chiar dacă nu pot verbaliza, au voci, indiferent cum sună. Ei vorbesc limba română prin semne. Să te faci înțeles, să poți reda multitudinea de expresii și sensuri, stări și sentimente este infinit mai greu decât prin cuvinte.

Lavinia Chițu crede că principale cauze ale discriminării sunt educația, mentalitatea oamenilor și chiar lipsa de informare. Și trebuie reținut un aspect: în ciuda faptului că aceste persoane au un handicap, de cele mai multe ori ele dau dovadă de multă conștiinciozitate la locul de muncă, au o atenție sporită pentru comportamentul lor în societate, au abilități mai dezvoltate decât un om normal. Totul pentru a suplini acea dizabilitate.

 

Despre limbajul semnelor

Probabil cu toții am întâlnit pe stradă persoane ce gesticulează una către cealaltă. Am văzut translatorii-interpreți în fereastra aceea mică din colțul programelor tv. Pentru cei mai mulți dintre noi, limbajul mimico gestual rămâne doar o curiozitate. Pentru ei și pentru familiile lor – o necesitate.

Pentru Lavinia Chițu, prima lecție de comunicare a fost bilingvismul. Trăind aproape permanent într-o lume a tăcerii, a crescut odată cu ea și s-a dezvoltat conform cerințelor acestei lumi. Învățând zilnic, perfecționându-se, a reușit să descopere mai mult decât limbajul în sine.

Susține că limbajul propriu-zis se poate învăța la un nivel destul de avansat în 3-4 ani de studii temeinice. Însă pentru a-l înțelege pe deplin și a putea exercita cu profesionalism o meserie ca aceea de interpret este nevoie de mai mult. Trebuie să trăiești printre surzi, să-i înțelegi în totalitate

Comparând dificultatea limbajului mimico-gestual cu cea a procesului de studiere a unei limbi străine…ei bine, diferențele pot fi colosale.

Degeaba ştii semnele, dacă nu ai unde să le practici. Apoi, trebuie să cunoşti aceste persoane, fiindcă au un comportament diferit față de al nostru chiar şi prin simplul fapt că nu se aud pe ele însele, şi nu se aud între ele.

În România, limbajul poate fi studiat în laboratoarele de specialitate din principalele centre universitare, sau cu sprijinul unor organizații și fundații ce susțin astfel de proiecte. Costurile nu sunt deloc neglijabile.

Lavinia Chițu ne prezintă o serie de link-uri unde cei interesați pot găsi materiale speciale pentru persoanele cu deficiențe de auz: www.laviniachitu.rohttps://www.youtube.com/laviniachituhttp://ansr.org.ro/http://dlmg.ro/dictionar/http://www.effatta.ro/effatta/index.php

Lavinia Chițu

”HELP!”

Lavinia Chițu

”Cuvânt”

Lavinia Chițu

”Mulțumesc”

 

 

 

 

 

 

 

 

Model Duchesse, asistent clienți Zara, translator profesionist și om de televiziune

Deși are doar 27 de ani, Lavinia Chițu a lucrat până în prezent în numeroase domenii, din dorința și din necesitatea de a-și asigura un venit pentru a se întreține și pentru a-și putea sprijini financiar părinții. Pentru aceștia, posibilitățile și locurile de muncă sunt destul de limitate și oferă salarii modeste, nepermițând ocuparea unor funcții importante în mediul privat sau de stat.

A fost model pentru agenția de modă Duchesse. A lucrat ca asistent clienți pentru branduri precum Zara și Mango. Târziu s-a axat pe meseria de translator-interpret mimico gestual pentru televiziune.

În ceea ce privește televiziunea, inițial am primit o propunere de a lucra ca interpret la o televiziune locală. Am acceptat pentru că voiam să ştiu mai mult, să învăţ mai mult, să vin în sprijinul comunităţilor de surzi. Am considerat că din aceasta poziție mă pot face mai bine auzită, că pot transmite mai bine mesajul lor societății noastre. Activând în media, îi pot ajuta mult mai mult și pe ei, aducându-le informația în limba lor.

Meseria de translator-interpret în limbaj mimico gestual este catalogată a doua cea mai dificilă, după cea de pilot de avion. Interpretul trebuie să cunoască la perfecție limbajul, să poată exprima stări sufletești, să ia decizii în fracțiuni de secundă. Studiile au relevat faptul că impactul asupra organismului și stresul resimțit de creier pe timpul interpretărilor pot fi periculoase. De aceea, există reglementări specifice care interzic translatorilor să interpreteze pentru o perioadă mai mare de 2 ore.

 

Participarea la TEDx și Cinefest

Lavinia Chițu TEDx

Lavinia Chițu, speaker TedX Brașov

 

Lavinia a participat deja la ediția din luna aprilie a acestui an, la TEDx Târgu Mureș, unde a rămas impresionată din toate punctele de vedere:

La TEDx am apreciat totul: calitatea discursurilor, modul în care speakerii au interacționat cu publicul și au împărtășit cu noi experiența lor de viață, organizarea, diversele discuții la care am participat în timpul evenimentului și după, prilej cu care am cunoscut niște oameni extraordinari, cu idei și povești de viață absolut fabuloase.

Acum, se pregătește să facă următorul pas: în toamnă va fi speaker la TEDx Brașov. Își dorește ca prin discursul său, mesajul să ajungă la cât mai mulți oameni cu putință, mai ales la cei ce au puterea de a schimba ceva în ceea ce privește comunitatea pe care o reprezintă.

În anul 2017, Lavinia Chițu a obținut premiul pentru cea mai bună interpretare feminină în cadrul Festivalului de Film pentru Copii și Tineret Youth Cinefest, organizat de Consiliul Județean Argeș și Școala Populară de Arte și Meserii Pitești. A participat cu ”Simfonia Lalelelor în LMG”, un videoclip special realizat în limbajul semnelor pentru a fi accesibil persoanelor cu deficiențe de auz. Acesta a avut de asemenea și subtitrare, pentru a putea fi înțeles și de către oamenii cu auz normal.

Experiența a fost una deosebită. Am rămas plăcut surprinsă văzând cât de impresionată a fost audiența din sală după vizionarea acestui material video, mai ales pentru faptul că ideea și munca mea au fost recompensate de juriul festivalului cu premiul pentru cea mai bună interpretare feminină.

 

Refrene memorabile pentru cei ce nu aud

Lavinia susține că muzica este una din marile sale pasiuni și că de multe ori simte că trăiește prin muzică. Ideea de a transpune piese muzicale în limbajul mimico gestual a fost pusă în practică în urmă cu aproximativ un an. A observat că în România nu există muzică interpretată prin semne pentru persoanele fără auz. Un lucru destul de obișnuit în alte state.

M-am gândit ca și persoanele cu deficiențe de auz trebuie să se bucure de aceste creații artistice. Pentru că noi, oamenii auzitori ascultăm muzica şi ne transpunem în acea atmosferă, la fel ar putea face şi aceste persoane care nu aud dacă ar avea posibilitatea ca melodiile să fie traduse și pe întelesul lor.

Și-a creat propriul canal de Youtube unde postează periodic melodii traduse, piese aparținând atât artiștilor români cât și străini. Iar la unele dintre ele succesul a fost răsunător! Varianta mimico gestuală a piesei ”Mama” a artistei Cleopatra Stratan, interpretată de Lavinia, a înregistrat un număr record de peste 52,000 de vizualizări. Mai mult decât întreaga comunitate de surzi din România!

A colaborat de-a lungul timpului cu case de discuri renumite cum ar fi Roton sau Global Records, înregistrând un număr impresionant de materiale video traduse în limbajul semnelor. Pe canalul Laviniei puteți găsi piese speciale ale unor artiști cunoscuți precum Carla’s Dreams, The Motans, Antonia sau Irina Rimes, acestea fiind lansate pe piața muzicală sub egida #dincolodecuvinte.

Dincolo de limbajul specific, dincolo de a traduce în semne versurile melodiei, încerc să transmit alături de mesajul în sine și emoția. Pentru un videoclip în această variantă specială, sunt importante și coregrafia, mimica, scenografia. Toate acestea încerc să le imbin într-un mod cât mai creativ. Îmbin traducerea prin semne a versurilor cu dansul și cu o mimică adecvată melodiei respective, în funcție de ceea ce ea transmite (energie, dragoste, tristețe, etc.)

 

De ce, Lavinia Chițu? De ce faci asta?

Ne spune cu regret că se lovește adesea de întrebări de genul ”De ce faci asta?”, ”Crezi că vei schimba ceva în România? Nu vei reuși…”. Răspunsul ei este mereu unul categoric. Un DA tare și răspicat. Face lucrurile din pasiune și are convingerea că ei merită mai mult decât ceea ce li se oferă în prezent.

Mi-am imaginat cum ar fi cu adevărat să trăiesc o zi în lumea lor, într-o lume lipsită de sunete… Eu, care sunt dependentă de muzică… Credeti-mă, este foarte greu… Totuși ei au acceptat această viață așa cum e ea și încă au puterea de a zâmbi.

Misiunea sa are un scop precis: să aducă sunete într-o lume a tăcerii. Înzestrată cu multă ambiție și motivată de realizările de până acum, luptă zilnic să schimbe mentalități, să unească oameni, să doboare bariere de gândire și comunicare. Își dorește ca ei, cei cu deficiențe de auz. să poată trăi o viață normală. Să fie incluși în viața socială, să nu mai existe discriminare, să nu mai fie catalogați ca niște oameni care au lumea lor… Să fim egali.

Va face demersuri pentru ca toate televiziunile locale, regionale și naționale să aibă interpreți în limbajul semnelor pentru a traduce știri și emisiuni, poate mai mult decât acea limită minimă de 30 de minute impusă de lege. Își dorește să schimbe situația actuală, în care nu există interpreți ai limbajului semnelor în instituțiile publice și private. Își dorește mai mult.

Lavinia Chițu ISU

Instruirea personalului ISU pentru intervenția la un eveniment unde sunt implicate persoane cu deficiențe auditive

 

„Vreau și pot să schimb ceva!”

Vreau să devin o prezență vizibilă, care schimbă ceva. O prezență care începe acea schimbare ce va deveni obișnuință într-o manieră firească. Se poate face! S-a făcut deja! Și eu vreau să fac și mai mult ! Vreau și pot !

Intenționează ca, împreună cu marile lanțuri cinematografice, să realizeze un proiect prin care toate filmele românești să aibă subtitrare. De ce nu, chiar să existe proiecții paralele, în care să se realizeze interpretarea în limbajul semnelor. La fel și piesele de teatru. În anul 2017, în premieră pentru România, Lavinia Chițu a realizat alături de un coleg de la ANSR București o primă interpretare a unei piese de teatru în limbajul mimico-gestual, ”Buzunarul cu pâine”, la teatrul Godot Cafe din București.

Dorește ca evenimente culturale precum concerte și turnee prin țară ale artiștilor să fie interpretate live pe scenă și în limbajul semnelor. Nu uitați, există peste 30,000 de persoane surde pentru care domeniul muzical este unul inaccesibil. De ce să nu le oferim o șansă de a se bucura de aceste creații artistice?

Plănuiește de asemenea să dezvolte un portal web, în care să reunească materiale de interes pentru această comunitate: clipuri video traduse, articole de interes, materiale didactice, chiar o secțiune de job-uri destinate persoanelor cu deficiențe. Este convinsă că certificarea în limbajul semnelor american (ASL) o va ajuta mult să dezvolte parteneriate cu asociații din comunitatea de surzi de peste ocean.

Însă, pentru toate proiectele sale, Lavinia Chițu are nevoie de o echipă puternică. O echipă de oameni onești, profesioniști, oameni care să conștientizeze importanța acestor proiecte, fără alte interese personale. Pe unii i-a găsit deja, pe alții încă îi mai caută…

 

Pentru fiecare problemă există un milion de soluții!

Dacă am trăi și noi ca ei, doar o zi în tăcere, credeți-mă că nu ați rezista. Eu am făcut această încercare și îmi venea să înnebunesc.

În România există o serie de legi ce vizează persoanele cu deficiențe de auz, acte normative precum legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, sau legea nr. 103/2014 privind asigurarea dreptului de acces la serviciile media audiovizuale al persoanelor cu deficiențe auditive.

În realitate însă, nu prea se respectă. Se poate observa destul de ușor că nu toate posturile de televiziune asigură zilnic cele 30 de minute minime de emisiuni traduse în limbajul semnelor. În instituțiile statului, plecând de la Parlament și până la spitale, tribunale, ANAF sau cabinete medicale, nu există interpreți care să faciliteze comunicarea între cele două lumi…deși nevoia este una stringentă.

În străinătate există toate aceste lucruri. Sistemele de educație din țările respective se preocupă de formarea și educarea celor cu deficiențe de auz pentru a putea fi integrați cu ușurință în societate. În plus, există muzee, obiective turistice, localuri și restaurante ce asigură interpreți sau alte mijloace tehnice prin care persoanele surde să aibă acces la informații.

Sunt numeroase neajunsuri pentru persoanele cu deficiențe de auz. Mentalitatea oamenilor, nerespectarea legilor și lipsa unui sistem educațional corespunzător sunt poate cele mai importante. Se împiedică zilnic de foarte multe probleme în societate, iar discriminarea și umilința ar fi doar unele dintre ele.

Însă orice problemă poate fi rezolvată. Trebuie doar să existe oameni ambițioși, muncitori și suficient de motivați spre a găsi soluții practice. Lavinia Chițu spune că primul lucru ce ar trebui să-l schimbăm este mentalitatea și modul în care îi privim pe cei din jurul nostru. Tot ceea ce există în străinătate poate fi realizat și la noi, cu finanțare, cu oameni pregătiți și motivați, cu legi care să se respecte. Lucru valabil, până la urmă, în orice domeniu.

Dacă vrem să schimbăm ceva în România, trebuie să lăsăm egoismul la o parte și să ne ajutăm semenii, să-i ascultăm, să împărțim și să ne asumăm decizii, să dezvoltăm…

„Învață să accepți tăcerea din tine și află că totul în viată are un scop” – Elisabeth Kubler-Ross

Marius Simionică

Marius Simionică face parte dintr-o categorie foarte rară. Vedem la tot pasul oameni care trăiesc doar pentru ei, puțini sunt cei care-și dedică întreaga existență ajutării celor nevoiași. Când descoperim astfel de oameni, îi dăm ca exemplu și încercăm să le sprijinim acțiunile. Un astfel de om este și Marius Simionică, românul care a părăsit Legiunea Străină pentru a se muta în Anglia. De câțiva ani, viața sa gravitează în jurul acțiunilor de ajutorare a românilor care au nevoie de sprijin. Vă invit să descoperiți mai jos povestea sa, și chiar să vă alăturați proiectelor sale caritabile.

Excelența în sport l-a dus pe Marius Simionică în Legiunea Străină

Marius Simionică este un bucureștean de 38 de ani, născut într-o familie de oameni simpli, muncitori, cu o copilărie simplă dar fericită. Un sportiv foarte bun, fost sergent în Armata Română, ajunge în Legiunea Străină, motivat de faptul că cel mai bun prieten al său era înrolat acolo de doi ani ca parașutist.

După o pregătire de 3 luni, a susținut un examen de două săptămâni în Aubagne (Franța), care a constat în teste fizice, medicale și psihologice (teste și interviuri cu ofițeri). Cei admiși semnează un precontract de 4 luni, cu reguli foarte stricte, și merg într-un stadiu de pregătire. Aici au parte de instrucție, sau „le dégraissage de mammouth”…

Zilnic, te trezești la 5:30. Te bărbierești și mănânci un mic dejun – o cană de ceai sau cafea, la alegere, un cubuleț de unt de 10 grame și o felie de pâine. După care, alergi 20-25 de kilometri…

Antrenamentele sunt extreme și duc condiția fizică la cel mai înalt nivel. Practic, în cele 4 luni rezistă foarte puțini, dar pentru cei care o fac, urmează testul final. Acesta presupune marșul cel mare – cursa de 200 de kilometri.

Abia după ce ai trecut și acest test, ajungi să semnezi contractul pe 5 ani. Marius Simionică a stat doar un an în legiune, după care a decis să renunțe și să înceapă o viață nouă. Acesta a fost momentul în care a ajuns în Anglia.

 

Problemele românilor mutați în Anglia nu l-au lăsat indiferent

De aici a început momentul zero care i-a schimbat radical direcția vieții. A ales un drum anevoios, dar plin de satisfacții: ajutarea celor din jurul său.

A început prin 2012 cu primele grupuri pe facebook dedicate românilor ajunși în UK. Aici posta cât mai detaliat informații despre viața în Anglia, acte, aplicații pentru diverse carduri și multe altele. În plus, de atunci și până în prezent oferă consultanță gratuită prin intermediul paginii sale ”Informații în UK”.

Cele mai mari probleme ale românului ajuns pe teritoriu britanic sunt așteptările prea mari. Mulți au impresia că totul este mai simplu, însa ajunși acolo se lovesc de realitate și multi renunță, întorcându-se acasă. Problemele românilor ajunși acolo pot fi rezolvate printr-o informare corectă și cât mai cuprinzătoare.

 

Evenimentul care i-a dat o nouă direcție în viață

Primul act caritabil a fost pentru o familie de români chemați la muncă în Birmingham. După circa o lună de promisiuni, aceștia nu au primit nimic. Când familia și-a cerut drepturile, a fost scoasă afară din casă! Neștiind ce să facă, dar știind de grupul lui Marius, femeia l-a contactat chiar în seara respectivă. Îi solicita informații despre modul în care poate să aplice pentru insurance number (primul pas în UK).

Femeia se afla alături de soțul ei și cei doi copii într-o stație de autobuz. Întreaga familie era disperată și dornică să se întoarcă în România cât mai repede, deși nu avea nici un ban. Situația l-a impresionat atât de tare pe Marius, încât și-a sunat câțiva prieteni și a strâns peste 700 de Lire. Din suma aceasta, le-a cumpărat bilete pentru a doua zi spre România, o cazare la un motel, plus 190 £ în numerar!

 

Obiectiv personal: ajutarea românilor nevoiași

Din acel moment, Marius Simionică s-a decis. Va ajuta românii aflați în situații critice și va atrage în demersul său și alți români cu suflet. Un an și patru luni mai târziu, se mândrește cu o mulțime de cazuri rezolvate: copii suferinzi de diferite probleme, 6 repatrieri (printre care și un nou născut), familii defavorizate, centre de copii…

Bucurie imensă a resimțit în acțiunea contra cronometru (în doar 3-4 zile) de a strânge suma necesară pentru tratamentul cu citostatice a unei fetițe de 3 anisori (Sofia). A simțit din nou tristețe când, după ce s-a adunat suma necesară operației unei fetițe de doar 4 ani (Andreea), aceasta a pierdut lupta…

De acțiunile caritabile de Crăciun și Paște au beneficiat peste 75 de familii. Acțiunea de ziua copilului de la Centrul de copii abandonați cu handicap din Găiești a adus multe zâmbete de fericire. Susținerea a trei copilași (Emi, Răzvan și Ștefania, fiecare cu un diagnostic diferit), timp de peste 8 luni, cu medicamente, sedințe de kinetoterapie, alimente, a fost un real succes.

 

Marius Simionică nu e singur în acest demers!

A realizat două proiecte în colaborare cu preotul Dan Damaschin de la biserica Maternităţii „Cuza-Vodă” din Iaşi. Prima acțiune comună, numită „BEBE”, a avut loc în luna iulie 2018. A strâns cam tot ce are nevoie un bebe, toate bunurile fiind cumpărate de Marius și cei care doreau să-l ajute. Au fost peste 40 de cutii mari și pline, plus foarte multe alimente cumpărate în drum spre Iași.

În a doua acțiune, numită „Ajută și tu un copil să meargă la școală”, a preluat din lista lungă a preotului Damaschin un număr de 150 de copii. Acestora, Marius Simionică și cei care i s-au alăturat financiar, le-au cumpărat haine, încălțăminte, ghiozdane și rechizite. A strâns atât de mult încât a mai adăugat 81 de copii din județul Dâmbovița.

Marius Simionică

Tot mai mulți români vin din proprie inițiativă alături de acțiunile lui Marius Simionică. Micul avantaj al lui Marius este faptul că de 7 ani ajută gratis comunitatea românească din Anglia. Astfel, acțiunile sale au devenit mult mai ușor cunoscute celor care au dorit să îl sprijine.

Fiind la început, încă nu a început să îi atragă și pe englezi în acțiunile sale, dar își dorește și asta pe viitor. În țară a avut parte de reacții foarte diverse:

Autoritățile române au reacționat diferit la acțiunile noastre. Unii au fost foarte cooperanți și deschiși la a fi ajutati, alții au spus ”nu, multumesc”, iar alții ne-au ignorat total!

 

Cel mai îndrăzneț proiect, stopat de orgoliul autorităților

Cel mai recent proiect se adresa secției de Pediatrie a Spitalului Municipal din Toplița. Ar fi fost cel mai îndrăzneț proiect al lor pentru că urmau să repare un etaj întreg al spitalului.

Totul a început cu sesizările unor prieteni care mi-au semnalat situația de acolo. După care am luat legătura cu conducerea spitalului și am intrebat dacă sunt de acord ca noi să ne implicăm în asa ceva. Răspunsul din partea managerului a venit relativ repede. A fost unul pozitiv și chiar conținea o prezentare a ceea ce este nevoie.

A vorbit cu prietenii (asta însemnând persoanele din lista sa) și, împreună cu aceștia, a hotărât să încerce să ajute. Marius a mers personal în Toplița și s-a întâlnit cu șefa secției de Pediatrie, Dr. Onica Lucica, care i-a prezentat secția cu problemele ei. După întoarcerea în Anglia, a început să unească oamenii în demersul său de a ajuta cât pot de mult secția respectivă.

În 11 septembrie 2018, Marius a primit un e-mail din partea Primăriei Toplița, prin care aceasta s-a arătat ofensată de acțiunea sa. Primăria Toplița a considerat că tânărul inimos și dornic să ajute dezinteresat spitalul ar fi adus prejudicii de imagine atât orașului Toplița cât și Spitalului Municipal prin modul în care a prezentat această campanie. Probabil că va fi nevoit să renunțe și să-și direcționeze eforturile către alte și alte acțiuni…

 

Valorile unui om dedicat celor din jur

Marius Simionică

În urma experiențelor proprii de viață, Marius Simionică a învățat să nu judece aparențele și să nu judece oamenii. Chiar dacă există și riscuri. Valorile după care își trăiește viața sunt ambiția, echilibrul, calmul, corectitudinea, familia, alături de pasiune și respect. El a refuzat toate propunerile de a se alătura vreunui partid politic, fiind dezgustat de clasa politică.

Marius lucrează în Anglia ca tehnician servomotoare și locuiește alături de o româncă, cu care are un copil. Faptul că mai are un băiat departe de el, în România, l-a motivat cel mai mult să se implice în a ajuta în mod special copiii.

Gestionarea timpului în astfel de condiții este o adevărată provocare. Atunci când este o motivație puternică la mijloc, se găsește și timpul necesar. Ziua lui Marius începe la 05:30 și se termină la 23:00/24:00, mereu cu telefonul ”lipit” de mână. A învățat să își eficientizeze timpul la locul de muncă pentru ca acasă să se poată ocupa întâi de toate de copil. După ce acesta adoarme, începe munca pentru proiectele caritabile.

Am fost curios să aflu cum ar motiva Marius Simionică un om insensibil la nevoile celor din jur să-și schimbe modul de gândire și percepția. În opinia lui:

Un om insensibil este aproape imposibil să îl sensibilizezi. Știu cazuri în care minunea s-a întâmplat, însă a fost posibil în timp. Timp în care mi-au urmărit activitatea, și prin asta i-am convins să se implice. După părerea mea, doar modul tău de a face lucrurile îi poate schimba și motiva pe alții. Pentru mine nu există om zgârcit și egoist, ci doar om care nu a găsit încă oportunitate de a ajuta.

 

Mai multe informații despre acțiunile caritabile pe care le întreprinde Marius Simionică le puteți afla contactându-l direct pe facebook. În prezent lucrează la crearea unei asociații și își dorește să atragă alături de el cât mai multe persoane pentru a-l sprijini în acțiunile caritabile.

M-am bucurat să descopăr că mai există mulți oameni cu suflet mare pe lumea asta, care nu trăiesc doar pentru ei, și care fac tot ce pot pentru a-i ajuta pe cei nevoiași. De aceea, am considerat că Marius Simionică, un om simplu dar cu suflet mare, își merită locul în Elita României.

Marius Simionică

Taxiul cu Bomboane Ion Cristian Roman

Ion Cristian Roman, Taxiul cu Bomboane și Gașca lor Colorată ne arată o lume fericită, cadouri pentru copii, copii care zâmbesc din paturi de spital și voluntari care le zâmbesc copiilor. Ce este, însă, în spatele fotografiilor cu oameni veseli, peruci multicolore, cănuțe cu bomboane, costume de zâne și de iepuroi? Cum faci să ajungi de la o idee la peste 5.000 de voluntari, cum gestionezi toate proiectele? Pentru asta vorbim cu Ion Cristian Roman, omul plin de energie care a inventat Taxiul cu Bomboane.

 

Ion Cristian Roman –  Taxiul de la volan la ONG

Taxiul cu Bomboane s-a transformat într-o metaforă, este acum locul în care ajunge toată lumea, este vehiculul care ajunge peste tot și, mai mult decât atât, este cel mai ecologic vehicul pentru că el funcționează cu dragoste.

Ion Cristian Roman este inginer în construcții, cu facultatea absolvită înainte de 1989. A avut mai multe experiențe: a lucrat la o fabrică de zahăr, la un depozit de combustibili, o stație PECO etc., iar după 1989 a fost antreprenor până a venit criza din 2008. A ajuns la taximetrie, pe care a transformat-o în miracolul Taxiul cu Bomboane: dăruia pasagerilor bomboane și alte surprize.

Acum Taxiul e un ONG cu o mulțime de proiecte. Cu cel permanent, ”Seara de poveste”, merge de trei ori pe săptămână în spitalele de pediatrie din București: Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii ”Grigore Alexandrescu”, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Marie Curie”, Centrul de Recuperare pentru Copii dr. Nicolae Robănescu şi Institutul Naţional pentru Sănătatea Mamei şi Copilului ”Alfred Rusescu”. Mai are proiectele mari ale anului: ”Cănuța cu bomboane”, ”Ciorăpelul cu bomboane”, ”Pui de pernă pentru pui de om”, ”De vorbă cu delfinii”, proiecte pentru copii cu nevoi speciale etc.

Ce s-a schimbat în plan strict personal?

Timpul. Parcă nu îmi mai ajunge. Chiar mă uitam că cele 8 zile ale săptămânii nu îmi mai ajung. Și nici cele 30 de ore din zi. Tot timpul este ocupat.

Ion Cristian Roman Taxiul cu bomboane

Gașca colorată: peste 5.000 de voluntari în trei ani

Oamenii de bun simț fac voluntariat. Oamenii care se oferă de la ei să facă aceste acțiuni sunt niște oameni deosebiți și nu trebuie să le spui prea multe.

”Gașca colorată” se îmbracă în cele mai trăsnite costume – prințese, urși, iepuri, peruci, tutu… Apoi ”atacă” saloanele de pediatrie, împrăștie zâmbete, răspândește și se încarcă cu energie. Sunt cu toții voluntari. La început a fost unul singur, adică Ion Cristian Roman. Apoi i s-au alăturat câțiva prieteni. Apoi au ajuns, în timp, la peste 5.000 de voluntari. Categorii profesionale? De la femei de serviciu până la profesori universitari, jurnaliști, studenți Erasmus etc.

Unii vin și rămân alături de Taxi, duc stindardul în continuare. Alții, însă, renunță, fără să renunțe la Taxiul cu Bomboane, ei intră în categoria de voluntari din linia a doua. Motive? Pe de o parte, consumul emoțional este unul deosebit. Nu e ușor pentru că nu ești pregătit pentru așa ceva. Ai o înclinare în a face bine dar nu ai o pregătire psihică să vezi un copil ars, să vezi un copil la oncologie, să vezi un copil în ghips până la gât sau, pur și simplu, să vezi un copil cu branula în mână.

Taxiul cu Bomboane

Pe de altă parte, influențați de ciclurile firești ale vieții, alții nu se mai regăsesc în acțiunile Taxiului: se căsătoresc, își găsesc prieteni, iubiți, iubite, își găsesc job-uri noi și așa se schimbă prioritățile. Între voluntari se leagă, însă, prietenii și e chiar un lucru drăguț să știi că Taxiul tău cu Bomboane poate fi numit și Taxiul cu Matrimoniale sau Taxiul cu Joburi!

Există un win-win: este un câștig pentru copii, este un câștig pentru voluntari. Mulți vin aici cu dorința de a face bine, deci din start au câștigat ceva. Mulți vor să iasă din viața lor probabil că monotonă, și iar au câștigat ceva, iar copiii se bucură de bucuria lor.

Voluntarii trebuie să vadă că, în afară de grija pe care o porți copiilor sau acțiunilor tale de orice natură, le răspunzi și lor cu aceeași monedă. Și atunci, pentru că multă lume vrea să recompenseze liderul, liderul nu este lider dacă nu împarte aceste recompense cu oamenii lor. Ion Cristian Roman a ales să împartă: o plimbare cu velierul, cursurile oferite de Academia Titi Aur, cele două mașini ale asociației, Ghiocel și Mărțișor (bineînțeles cu scopul de a ajuta asociația), petreceri de sezon. Sunt doar câteva exemple. Important este că tot timpul trebuie să te uiți la voluntari, pentru că oricâți bani ai avea într-o asociație, asociația nu poate fi dusă înainte decât de voluntari. Cu cât sunt mai mulți, cu atât mai mulți copii fericiți.

 

Doar intențiile bune nu sunt suficiente, sau ONG vs. antreprenoriat

O echipă de voluntari are nevoie de coordonare, de logistică, materii prime etc. Cristi nu este doar un om cu o idee cu care mai rezonează câteva sute de alți oameni. El trebuie să fie și manager, coordonator de voluntari, voluntar la rândul lui. Aici intervin experiențele de muncă, în general, și cele de antreprenor, în special. Înlocuim stocurile de materii prime cu darurile pentru copii, salariații cu voluntarii și obținem o imagine asemănătoare unei companii.

Tot ce înseamnă experiența de viață este un plus pentru a coordona o activitate de genul acesta. Orice experiență avută în spatele tău și care necesită să-ți asumi o responsabilitate înseamnă un pas înainte. Crede că și dacă ai fost șofer de RATB este o experiență, pentru că trebuie să respecți regulile de circulație, timpii…

Toate darurile pe care le facem noi sunt materia primă pe care noi o folosim, și trebuie să avem grijă tot timpul ca depozitul nostru să fie plin. Trebuie să avem grijă să avem tot timpul un minim de voluntari activi care să poată duce fabrica mai departe.

Ca într-o companie, nicio sumă de bani nu este prea mare dacă nu o gestionezi corect. Cristi ne dă exemplul unei doamne care a primit cca. 100.000 EUR moștenire, a înființat un ONG și într-un an a terminat banii. Și, implicit, a închis ONG-ul. Pentru că fără un management corect, fără o gândire pragmatică dincolo de caracterul empatic al acțiunilor, intențiile bune nu sunt suficiente.

Parteneri, nu sponsori!

Avem voluntari. Avem manager. Ce ne-ar mai trebui? Păi… tocmai ”materiile prime” de care vorbeam mai devreme. Și așa apar sponsorii. Pardon, partenerii! Pentru că ”sponsor” e o chestie rece în care unul îți dă niște bani să scape de tine sau îți dă niște bani ca să nu-i dea la stat. Partenerul este acela alături de care poți să faci lucrurile să meargă.

Cei care ne ajută pe noi nu sunt sponsori, sunt Parteneri în fapte bune. Partenerii noștri se implică, pentru că eu spun mereu: ”eu am venit întind mâna, nu am venit întind mâna”. Există o chimie între noi, între asociație și parteneri, mergem mai departe; nu există, ne oprim, nu-i obligatoriu să colaborăm. Și trebuie să-i înțelegi, există ani mai buni din punct de vedere financiar, ani mai puțin buni.

 Roman Ion Cristian Taxiul cu Bomboane

Cu această abordare Domnu’ Taxi are deja parteneri stabili: Aqua Carpatica, Mega Image, Double Tree by Hilton, Agro-Est Muntenia, Taxi Pelicanul, Salonul 55 Studio… Pe copii nu îi interesează brandul, ci biscuiții, ciocolata, apa, merele… Și salata de la Eisberg, un partener la care Taxiul ține foarte mult, deoarece încearcă să-i învețe pe copii să se hrănească sănătos și să bea apă. Și multe altele preferate de cei mici.

Vin oameni de peste tot să ajute. Este foarte important pentru că oamenii învață astfel exercițiul dăruirii. Uneori darurile sunt, spre exemplu, păpuși mâzgălite, dar la anul păpușa va fi mai curată pentru că și fetița de la care provine e mai mare și se joacă altfel!

 

Ion Cristian Roman despre educația socială

Credeam că asta e tot. Dar nu, mai există un element pe care unii îl uită: implicarea celor apropiați beneficiarilor! Adică a autorităților locale – primărie, prefectură, preoți -, a profesorilor, medicilor etc., în funcție de caracterul activității. Fără implicarea lor nu va exista niciun aport în educația socială. Tocmai de aceea, spre exemplu, proiectele din școli cu nevoi speciale le face cu traineri, dar neapărat cu sprijinul profesorilor mai întâi și apoi cu voluntari.

Toate acestea fără nicio legătură între politic și ONG. Dacă ai semnat un contract cu Primăria sectorului 3, ai semnat cu primăria, nu cu primarul. Dacă ai semnat un contract cu MTS-ul, ai semnat cu MTS, nici nu contează cine e ministrul. În momentul în care ONG-urile se duc către partid, acolo e o problemă. Și, din nefericire, cele mai puternice organizații din România sunt organizații politice. Adică în loc să-și vadă de treaba lor, nu fac altceva decât să facă imagine unui partid sau altul, ceea ce nu este corect. Trebuie să ne ținem departe de politic, să criticăm partea administrativă, dacă este cazul, dar mai ales să existe o colaborare cât se poate de strânsă cu aceasta.

La noi poate să vină oricine, dar să citească povești copiilor, ca persoană fizică.

Roman Ion Cristian Taxiul cu Bomboane

Competiție nu, inspirație da

Intrând într-o zi de 1 iunie într-o farmacie din Ploiești, acolo se împărțeau cănuțe cu ocazia zilei copilului. Ceea ce mi s-a părut un compliment extraordinar pentru ceea ce facem noi.

Proiectele gândite de Ion Cristian Roman s-au preluat în multe orașe din țară: Sibiu, Drobeta Turnu-Severin, Craiova, Constanța, Bacău, Timișoara… Sunt orașe unde se citesc povești copiilor din spitale. Pui de pernă se întâmplă și în alte orașe, iar Cănuța cu bomboane a inspirat chiar companii mai mari. Mulți taximetriști împart acum bomboane.

Între asociații nu ar trebui să existe o competiție. Dacă eu fac proiectul ”De vorbă cu delfinii” și-ți spun că am dus 50 de copii la Delfinariu, fă și tu proiectul acesta, dar să-l faci! Nu copilul personal, ci măcar 2-3 copii ai unui vecin. Dacă tu te duci să dai nămolul dintr-un sat, aș fi dorit tare mult să inspirați și alte asociații care să meargă în satul vecin să dea și de acolo nămolul.

Vrea cineva să copieze un proiect? Să-l copieze, dar să-l facă! Vrea cineva să ”fie mai bun de Crăciun?” Este fantastic, iar celor care contestă și aduc critici din fața tastaturii le transmite că este minunat, pentru că alții nu sunt buni deloc. Fiecare face cât poate, se numește vo-lun-ta-ri-at.

Acord un sprijin total și dezinteresat pentru orice asociație nou-înființată. Pentru orice asociație unde identific un lucru curat. În momentul în care o asociație îmi ridică semne de întrebare… atunci mă retrag, nu spun nimic că atunci aș fi luat de hater, dar îmi văd de treaba mea pentru că eu chiar am foarte multă treabă.

Unde a fost nevoie de sprijinul Taxiului s-a oferit cu cel mai mare drag, chiar dacă a fost să meargă până la Piatra Neamț sau la Focșani…

Ion Cristian Roman Taxiul cu bomboane

Cum ne putem îmbarca în Taxiul cu Bomboane?

 Oamenii vor să facă bine și unde simt ei că se regăsesc, acolo trebuie să meargă.

Pagina de Facebook e mereu deschisă! Ion Cristian Roman și-ar dori ca la un moment dat să aibă, în fiecare marți, miercuri și joi, câte un voluntar pentru fiecare copil, să îi citească povești, să stea cu el măcar două ore. Cu cât mai mulți voluntari, cu atât mai bine, cu atât mai mulți copii fericiți!

Copiii trebuie să rămână cu o amintire plăcută de la spital. Din momentele astea neplăcute ale lor să le înșurubăm acolo câte o amintire plăcută din această perioadă.

Mașinile au nevoie de carburant; vizitele la Delfinariu de un transportator. În prezent asociația nu plătește salarii, dar în scurt timp va fi nevoie de angajați în punctele cheie. Nasurile (”nașii”) de clovn, tutu-urile, perucile, merele sunt fermecate și au nevoie de prieteni.

Ion Cristian Roman și Taxiul lui cu Bomboane derulează acum un proiect nou, ”Povestea ajunge la tine”, cu care vrea să ajungă în orașele mici și mijlocii din țară, acolo unde nu se întâmplă nimic. Așa că vă invit să îi scrieți, să veniți cu idei, să fiți voluntari sau #parteneriinfaptebune. Fiți parte din acest proiect și bucurați-vă de bucuria pe care o împărțiți!

Fotografiile au fost preluate de pe pagina de Facebook a Asociației Taxiul cu Bomboane

Vlad Voiculescu

Vlad Voiculescu nu mai are nevoie de nicio prezentare. Toată România îl știe drept omul care se luptă cu deficiențele sistemului medical. În același timp, și-a construit o carieră, o imagine autentică prin simpla dorință de a influența în bine viața celor din jur. Au mai rămas oare lucruri nespuse despre el? Să vedem…

 

Mulți dintre noi l-am remarcat prima oară pe Vlad Voiculescu când a fost desemnat Ministrul Sănătății în guvernul Cioloș. Dintr-odată apărea un tânăr într-o poziție înaltă, care se lua la trântă cu toată corupția din sistemul medical. Fiecare declarație a lui era și este un gest de normalitate, pe care însă nimeni înaintea lui nu îl făcuse atât de răspicat.

Nu a putut muta munții din loc în cele 7 luni de mandat. Timpul a fost prea scurt, caracatița un pic cam mare. A rămas însă în conștiința noastră ca omul mânat de o dorință vie, lipsită de egoism, de schimbare în bine a societății.

O demonstrează încă din vremea când era finanțist cu ștaif în Viena și organiza celebra rețea a citostaticelor. O demonstrează astăzi, când MagiCAMP și MagicHOME sunt proiecte la care poate s-au gândit și alții, însă doar el a reușit să le dea viață.

Nu voi înșira aici toate detaliile, le rezumă foarte bine Vlad în videoclipul de mai jos.

Un fost ministru căruia, iată, îi tremură vocea. Teama de a vorbi în fața unui public de elită se suprapune cu emoția pură cu care își dezvăluie viața.

Ce nu spune aici sau în alte intervenții, am încercat eu să aflu într-o întâlnire de două ore la sediul MagiCAMP. Concluzia? Vlad Voiculescu este un luptător care, prin toți porii săi, respiră bunătate!

 

Transformarea unui tânăr prin experiențe (foarte) personale

Când era prin clasa a 9-a, adolescentul Vlad Voiculescu se întâlnește cu primul pas al destinului său. Tatăl lui Vlad ajunge în spital, în stare critică, după un grav accident de mașină.

Urmează o eroare medicală – una ce avea să fie recunoscută abia după mai multe săptămâni. O infecție intraspitalicească avea să îi aducă părintele la granița dintre viață și moarte. Antibioticul de care avea nevoie vine direct din biroul directorului spitalului, dar doar după o consistentă șpagă. Recuperarea avea să dureze un an.

Înainte de a pleca la facultate, mătușa lui preferată se îmbolnăvește de cancer. La puțin timp după, află despre un fost coleg de liceu că este și el diagnosticat cu cancer. Apoi, încă unul. Într-un timp foarte scurt, Vlad Voiculescu și întreaga sa familie aveau să învețe ce înseamnă această boală cruntă.

Tânărul student român care se înființase la porțile Vienei, fără să știe o boabă de germană, va lucra apoi pentru 10 ani în sistemul bancar austriac. Frământările lui însă rămân acasă. Se va mai întoarce vreodată în România? Cum poate trece peste multiplele dezamăgiri și cum le poate totuși rezolva?

Așa s-a născut rețeaua citostaticelor. A convins unul, apoi zece, apoi sute de voluntari să facă ce făcea el: din banii câștigați în corporație, din ce reușește el și asociația din București să strângă de la prieteni și cunoscuți, Vlad cumpăra medicamente și le ducea în țară celor aflați în suferință.

 

Cum să strângi o comunitate în jurul tău

Când transporta medicamente de la Otopeni la spital, Vlad Voiculescu a cunoscut un taximetrist. Era politicos dar cumva familiar, zâmbea mereu și își cerea scuze pentru gropile din asfalt. Vlad l-a cucerit pe Valeriu oferindu-i încredere, cu un simplu gest: i-a dat lui cardul și pin-ul pentru a retrage bani de la un bancomat atunci când a avut nevoie. Nu a contat că mersese doar de câteva ori cu taxi-ul lui, iar Valeriu avea o istorie: omul fusese hoț de magazine prin Germania… „până i-a căzut o Biblie în mână.” Astăzi, Valeriu este om de bază în echipa MagiCAMP, mereu cu același zâmbet, mereu politicos și familiar, cerându-și scuze acum de la cei pe care asociația îi ajută pentru gropile din sistemul sanitar.

În timpul întâlnirii noastre, ochii lui Vlad se luminează la vederea unui mesaj pe Whatsapp. Vasile tocmai ieșise din operație. Cine este Vasile? Un tânăr care și-a trăit toată copilăria cu jumătate de față desfigurată de un accident de la vârsta de 2 ani. Atâtea traume în atâția ani de viață au construit un caracter și l-au determinat puternic pe Vasile să-și dorească să devină medic. Acum câteva săptămâni, MagiCAMP a încheiat un parteneriat cu Clinica Zetta. Medicii de acolo s-au oferit să opereze gratuit micii pacienți cu arsuri grave care vin încă din 2016 în MagiCAMP. Îngerul lui Vasile se numește Dr. Dragoș Zamfirescu, iar relația nu este doar între medic și pacient. Vasile, originar din Suceava, s-a mutat pentru o lună la București iar Dr. Zamfirescu îi permite să asiste la operații și să învețe alături de dânsul.

Observați numitorul comun din aceste două exemple simple?

Noblețea se măsoară în încrederea pe care o acorzi altora. Este un citat aproximativ din Jurnalul Fericirii al lui Nicolae Steinhardt, în care eu unul mă regăsesc. Oferă înainte, și vei primi înapoi înzecit!

Ce a primit Vlad Voiculescu pentru micile sale gesturi? Sute de voluntari participă benevol în taberele MagiCAMP. Sute de mii de oameni au contribuit la deschiderea MagicHOME – casa de lângă Institutul Fundeni unde părinții bolnavilor de cancer se pot odihni pentru câteva ore.

A înțeles că oamenii vin alături de tine, atâta vreme cât îți înțeleg bunele intenții, le oferi încredere, le depășești așteptările. Și, mai ales, a primit bucuria lucrurilor simple: un băiat extraordinar ca Vasile are, poate, un viitor mai bun, pentru că o mână de oameni au avut încredere unii în alții…

Vlad Voiculescu

 

Dealul din Brănești unde se întâmplă magia

În satul Brănești, la circa 5 km de stațiunea Pucioasa, există un deal de pe muchia căruia se vede întreaga localitate. Acolo, prin anii 80-90, micul Vlad urca deseori acea culme, pe un drum bine știut de localnici. Admira priveliștea răvășitoare și se îndrăgostea, încet-încet, de frumusețea satului.

Mai târziu avea să afle că, de fapt, peisajul este mult mai cuprinzător. Culmea se întinde pe o suprafață mai mare, apoi coboară printr-o pădure străbătută de un drum de vite și ajunge într-o vale unde liniștea și cerul sunt la ele acasă.

De când a văzut-o prima dată, o bună parte din timpul liber și economiile lui Vlad s-au întors către satul de unde plecase. 5 ani a durat până când a reușit să cumpere destul cât să fie suficient. Din 2014 și până în prezent, spațiul acela mirific se umple de viață, de strigătele fericite ale unor copii care își regăsesc speranța.

Au tot ce le trebuie ca să se simtă bine, să uite de probleme măcar pentru o săptămână. Piscină, tiroliană, perete de cățărat, treasure hunt, dar și spații moderne de cazare și personal medical profesionist.

Oare cum este să vezi în același loc atâtea suflete de copii, cărora doar MagiCAMP le oferă un dram de optimism? Vlad ne confirmă că doar de la fața locului putem înțelege tot ce trăiește echipa MagiCAMP.

El și Melania Medeleanu, cea alături de care a construit MagiCAMP, încearcă să arate tuturor oamenilor care pășesc pragul taberei drumul pe care Vlad și echipa MagiCAMP l-au parcurs, pentru ca toată lumea să înțeleagă cu adevărat importanța luptei lor.

”Nu voi putea o bună bucată de vreme să povestesc despre ce am simțit în MagiCAMP fără să mă înec în lacrimi. Copiii aceia sunt niște îngeri.” Sunt spusele din inimă ale unei prietene de pe Facebook, care pentru patru zile s-a deconectat de lume într-un loc de basm.

Vlad Voiculescu

 

”Pentru mine, 2 lucruri sunt esențiale într-o încăpere: lumina și curățenia.”

Înlocuiți cuvântul încăpere cu ce vreți voi. Apoi gândiți-vă la teancurile de dosare care vă sar în ochi în instituțiile statului. Vlad îmi spune că a văzut, de nenumărate ori, coridoare întregi pline cu maldăre de hârtii.

Verbul său preferat este „a îndrăzni”. Un slogan ce nu prea ne face cinste în zilele noastre, „îndrăznește să crezi”, se potrivește perfect în cazul lui Vlad Voiculescu.

Orice pas trebuie să fie cât mai îndrăzneț, cu bună credință și în direcția corectă. Dacă îți alegi bine luptele pe care le poți da, dacă e ceva fundamental bun și absolut necesar să se întâmple, atunci cu siguranță se va întâmpla.

În cazul său, proiectele, ideile, pașii corecți vin și pleacă. Unele le pune în practică rapid, altele le amână până la momentul oportun.

Acum este mândru că MagiCAMP funcționează perfect chiar și fără implicarea sa, zi de zi. Astfel, se poate concentra pe alte idealuri, pe alte grupuri de oameni care să simtă fericirea.

 

Cum îl putem ajuta pe Vlad Voiculescu

Nu știu despre voi, dar eu când mă uit la site-ul MagiCAMP sau la pagina lor de Facebook, am de fiecare dată un nod în gât. Tocmai datorită acestei trăiri, pot afirma cu convingere că Vlad Voiculescu este contemporanul pe care îl respect și îl admir cel mai mult în România!

M-am întrebat cu ce îl pot și cu ce îl putem sprijini pe Vlad. Bucuria omului ăstuia este să îi ajute pe alții, și nu cred că e prea greu să contribuim și noi…

Îl putem ajuta să se facă auzit, printr-un simplu follow la contul său de Facebook. Îl putem sprijini în proiectele MagiCAMP cu donații pentru operațiile copiilor arși. Poate cu punerea la dispoziție a timpului ca voluntar sau… dacă ești un norocos care are o casă / un apartament într-un oraș mare și vrei să o pui la dispoziția MagicHOME.

Un simplu cuvânt bun, un sfat sau o idee în direcția cea bună… poate face diferența. Pentru fiecare om.

Cine are urechi – să audă. Eu atât mai am de zis: așa cum el le face o bucurie copiilor năpăstuiți, așa și noi ar trebui să îi dăm ocazia să zâmbească mai des. Să-și desăvârșească misiunea personală – aceea de a face bine.

 

Foto Credits: Steluța Popescu, Vlad Birdu

 

*Contactul cu Vlad Voiculescu a fost facilitat de către Paul Olteanu. Dacă știi și tu români remarcabili, ajută-ne să-i cunoaștem!

Anișoara Mârza-Gog

Anișoara Mârza-Gog este o tânără foarte frumoasă și deșteaptă, născută în 17.09.1991 în Sighetu-Marmației. În decembrie 2007, în urma unui accident de mașină, a ajuns în scaun cu rotile. Din acel punct, soarta ei s-a schimbat dramatic, luând-o de la zero, spre o nouă direcție. Cu mentalitate puternică, de învingător, încet dat sigur, viața ei a devenit mai frumoasă decât a multor persoane fără nicio problemă de sănătate.

Drumul de la un accident care a lăsat-o într-un scaun rulant la o viață normală

Cea mai mare provocare de la accident și până în prezent a fost autodepășirea propriei situații. Dorința de a face lucrurile ca înainte și de a avea o viață normală i-au dat energia de a deveni o învingătoare.

Nu a fost simplu să învețe din nou să mănânce, să scrie, să se îmbrace. Nici să își țină echilibrul în șezut sau să învețe controlul mâinilor și funcțiile acestora. Anișoara visează la o viață total independentă, dar și la o societate mai bună, mai blândă și mai răbdătoare.

 

Când nu te lași dominat de un scaun rulant…

Anișoara Mârza-Gog a absolvit Facultatea de Științe Economice, specializarea Contabilitate si Informatica de Gestiune în cadrul Universității Babeș Bolyai. În prezent este masterandă a facultății de Management si Evaluarea Proiectelor.

Se implică activ într-o multitudine de proiecte sociale, educaționale sau culturale. Din 2013 este vicepreședinte și membră a asociației Rotaract Sighetu Marmației, și, de asemenea, voluntară a asociației Open Your Heart din București. Pentru întreaga ei activitate, pentru coordonarea unor proiecte importante de voluntariat, Anișoara Mârza-Gog a fost desemnată „Maramureșeanul anului 2016”!

Anișoara Mârza-Gog

Anișoara este o femeie în plină dezvoltare, cu pasiuni și specializări din cele mai diverse. A terminat cursuri de Informatică de gestiune, Antreprenor în economia socială, Organizator de evenimente sau cooking.

Cât despre viața personală, ea este căsătorită din 2016 cu un bărbat minunat, fără dizabilități, care o iubește necondiționat. Problema Anișoarei nu este deloc o piedică în relația lor.

 

Parada modei din scaunul cu rotile

În anul 2013 ajunge la ”Atipic Beauty”, fiind invitată de către Asociația Open Your Heart din București. Participă la prima prezentare de modă din cadrul acestui proiect condus de către Magda Coman. De atunci, Anișoara este o prezență nelipsită de la acest eveniment, chiar dacă nu îi este deloc ușor să ajungă la sute de kilometri în orașe precum București, Cluj, Iași, Târgu Mureș, Sibiu sau Alba Iulia…

De-a lungul timpului, a ajuns să defileze pe podium alături de persoane publice din România. A împărțit scena cu Anca Lungu (prezentatoare Antena 1), Crina Semciuc (actriță in filmul ”Selfie”), Maria Constantin (cântăreață), Oana Boc și altele. Totodată, a avut onoarea de a purta ținute ale celor mai mari designeri din țară, cum ar fi Rozalia Bot, Laura Lazăr, Luminița Balasz, Oana Săvescu, Simona Semen și mulți alții.

Atipic Beauty” este un proiect de mare tradiție, ajuns la a șaisprezecea ediție în acest an. Acesta are menirea să promoveze imaginea persoanelor cu dizabilități din România și să conștientizeze societatea în legătură cu nevoile acestora. Activitatea este concentrată pe accesibilitate, adaptare și integrare, pe încurajarea și integrarea persoanelor aflate în aceeași situație.

Contribuția Anișoarei în cadrul proiectului Atipic Beauty constă în susținerea și lupta pentru drepturile persoanelor cu dizabilități din România. Este, dacă vreți, mesagerul acestui obiectiv. Anișoara încearcă să schimbe viața celorlalte persoane cu dizabilități din comunitatea în care traiește. Datorită acestui proiect, cu pași mici, au început să apară și rezultate: au fost construite rampe de acces și au apărut oameni dornici să se implice alături de organizație și să ajute la schimbarea mentalităților.

Atipic Beauty este un proiect de suflet care m-a ajutat atât pe mine cât și pe alții să privim abilitatea, nu dizabilitatea.

 

Anișoara Mârza-Gog este prezentă în proiectele sociale și culturale

Activitatea Anișoarei în Atipic Beauty, Asociația Rotaract și studii, se desfășoară aproximativ simultan. Uneori îi este greu să se împartă în toate direcțiile, însă, cu puțină organizare, reusește să facă față tuturor proiectelor.

De 5 ani este membră activă în Rotaract Sighet, organizație unde a reușit să-și dezvolte abilitățile antreprenoriale prin proiectele coordonate și propuse în cadrul acesteia. Prezența sa în Rotaract a ajutat-o mult în dezvoltarea personală – a ajutat-o, de exemplu, să își depășească frica de a vorbi în public.

A făcut-o de asemenea să țintească o carieră antreprenorială, deoarece îi place să fie independentă, să aibă putere decizională și să lucreze pentru ea. Sunt multe domenii în care i-ar plăcea să activeze, dar cele mai interesante pentru ea sunt deschiderea unui cămin de bătrâni și a unui sat de vacanță.

 

Lupta cu mentalitățile autohtone

Anișoara Mârza-Gog a călătorit mult în ultimii ani, atât în țară cât și peste hotare. A putut constata o diferență foarte mare între țări, legată de infrastructură și de percepția persoanelor cu dizabilități.

În România, oamenii trebuie să se obișnuiască cu ideea că persoanele cu dizabilități fac parte din societate. Cu pași mici, există speranța de a se schimba mentalități și în România. Cu efort, oamenii vor învăța să privească cu alți ochi persoanele cu dizabilități.

Anișoara Mârza-Gog

Zbor cu balonul într-un scaun rulat

A zbura cu balonul este un vis devenit realitate pentru Anișoara. Zborul a fost posibil datorită lui Peter Hurley, celebrul irlandez îndrăgostit de România, și consoartei sale, Loredana, organizatori ai evenimentului Balloon Fiesta. Au aflat de dorința Anișoarei de a zbura și au făcut tot posibilul ca visul ei să devină realitate.

Fire curajoasă, Anișoara ar repeta oricând experiența. Mai mult, visează să zboare cu parașuta, să înoate cu delfinii, sa facă scufundări sau alte experiențe pline de adrenalină!

 

Dizabilitatea nu este o piedică pentru căsătorie și o viață normală

Alte persoane aflate în scaun cu rotile nici nu îndrăznesc să viseze că vor face tot ce a făcut Anișoara Mârza-Gog până acum, dintr-un scaun cu rotile. Tânăra învingătoare nu s-a oprit doar la acest tip de provocări.

Ea s-a căsătorit acum doi ani cu un bărbat fără dificultăți locomotorii, în urma unei relații și a unei povești de iubire. Cei doi s-au cunoscut la o nuntă. A fost cerută în căsătorie la o altă nuntă și a urmat o altă nuntă, a lor.

Soțul meu este un om extraordinar care empatizează și imi cunoaște toate nevoile.

Soțul ei este o persoană care gasește mereu soluții.  El crede că nimic nu este imposibil și o face să se simtă o persoană normală.

 

Gândirea pozitivă, calea spre învingerea greutăților alături de cei dragi

Familia a ajutat-o să devină atât de puternică și să aibă realizările de până acum. “Călătoria” de Brandon Bays a fost cartea care a inspirat-o cel mai mult. Valorile după care își ghidează viața sunt integritatea, curajul, ambiția, libertatea și înțelepciunea.

Întrebată care este rețeta ei pentru gândirea pozitivă, Anișoara Mârza-Gog mărturisește că aceasta vine din interiorul fiecăruia. Totul ține de felul propriu de a fi. Cu toate acestea, este importantă si gândirea celor din jur, care te poate influența negativ sau pozitiv. Un rol important pentru gândirea ei pozitivă îl are mama sa –  un om plin de viață, ambiție si curaj.

Recomandarea Anișoarei pentru toți cei aflați într-o situație similară este să gândească de parcă astăzi ar fi ultima zi din viața lor.

Ea recomandă persoanelor cu dizabilități să facă mereu ceva nou. Cele mai importante reguli de viață sunt: plimbă-te, caută, visează, luptă pentru visul tău, propune-ți ceva, studiază și implică-te.  

 

Cele mai curajoase lucruri din ultimii 10 ani pe care le-a făcut într-un scaun rulant

  • A urcat în spatele soțului aproape doi kilometri pe un deal.
  • A urcat cu scaunul pe un deal cu drum șerpuit, la peste 500 m înăltime.
  • A urcat în Grecia peste 200 de trepte abrupte.
  • A condus peste 100.000 km in ultimii trei ani.
  • A zburat cu balonul la sute de metri înălțime.
  • A stat prin spitale aproximativ 4 ani în ultimii 10 ani.

Anișoara Mârza-Gog

Horia Tecău

Horia Tecău, jucător de tenis cunoscut în întreaga lume pentru performanențele sale remarcabile. Printre cele mai importante – campion la Australian Open în 2012, la Wimbledon în 2015, la US Open în 2017, medaliat olimpic la Rio de Janeiro. Însă azi, nu vorbim despre performanțele sale sportive, ci despre omul Horia Tecău. Un om echilibrat, modest și cu frică de Dumnezeu pentru care succesul în viață vine numai atunci când ești curat și împăcat cu tine însuți.

 

Un om simplu, cu mult bun simț și cu o doză considerabilă de timiditate. Exact așa l-am caracterizat în gând după nici 15 minute de stat prin preajma lui. Pe Horia Tecău, omul, l-am cunoscut vara aceasta, nu pe terenul de tenis, ci pe terenul bunăvoinței: ca ambasador UNICEF, ca tovarăș de joacă pentru copiii din comunitatea vizitată și ca ajutor de bucătar pentru familia cunoscută în urmă cu mai bine de un an.

 

De pe terenul de tenis, pe terenul voluntariatului

În urmă cu un an de zile, Horia Tecău s-a alăturat echipei UNICEF, devenind ambasador. Însă ceea ce multă lume probabil nu știe, este faptul că sportivul este implicat în acțiuni caritabile de mai mult timp.

În 2015 a devenit unul dintre donatorii care au susţinut Fundaţia Salvaţi copiii în campania pentru dotarea maternităţilor din România cu aparatură destinată îngrijirii copiilor născuţi prematur. Donaţia s-a ridicat la suma de 60.000 de euro, iar banii au ajuns la spitalele din Constanţa şi Arad.

Pentru Horia, acțiunile de caritate sunt darul pe care el îl poate întoarce înapoi. Este partea pe care simte că trebuie să o dea mai departe în această viață și, de ce nu, este o lecție pe care o învață de fiecare dată: aceea a dăruirii și a descoperirii.

Este o onoare și o mare responsabilitate să pot ajuta indiferent dacă sunt ambasador UNICEF sau nu. În acelasi timp, acest proces mă ajută și pe mine să cresc ca om. Sunt de parere că cea mai bună modalitate de a face o diferență în mentalitatea, atitudinea și efectiv în viața cuiva este prin educație.

Horia Tecău

Horia Tecău, lecția despre educație

Căci educația, spune Horia Tecău, este cea care ne poate schimba viața. O nație fără educație este o nație pustiită, seacă și fără esență. Iar copiii noștri asta trebuie să aibă înainte de orice altceva.

Din acest punct de vedere, sportivul le rămâne profund recunoscător părinților și celor care, la un moment dat, l-au însoțit în viață. Pentru că toți au pus accentul pe importanța educației și de la fiecare în parte a învățat câte ceva.

În cazul meu, școala a fost înaintea tenisului. Dacă nu aveam note bune, părinții nu mă mai lăsau la antrenamentele de tenis.

Poate și din acest motiv, la fiecare întâlnire cu copiii sau părinții din diverse comunități, discursul sportivului este focusat pe importanța educației. Pe rolul pe care aceasta îl are în viața noastră, dar și în societate. Pentru că, așa cum spune și el, numai educația face diferența. Fără ea, succesul este gol și trecător.

 

Horia Tecău, lecția despre conștiință

Pe de altă parte, Horia vorbește și despre conștiință. Despre cum educația, conștiința, credința și talentul alcătuiesc succesul și echilibrul. Pentru că, spune sportivul, succesul nu este o piesă singulară pe care o poți atinge fără celelalte.

Ca să reușești în viață ca om, adică să fii fericit, cred că te ajută să ai conștiința fericită. Orice ar însemna asta pentru fiecare. Ca jucător, pe lângă un fizic rezistent, trebuie să ai voință, disciplină, precum și respect și modestie.

Horia Tecău, lecția despre credință

În schimb, credința, celălalt aspect ce compune succesul din punctul de vedere al sportivului, se cultivă și se dobândește pe tot parcursul vieții. De asemenea, pe credință se sprijină efortul și determinarea, dar și încrederea în capacitățile fiecărui individ, susține Horia.

Și, ce mai spune el, este faptul că azi o poți avea și mâine o poți pierde. I s-a întâmplat și lui, pentru o scurtă perioadă de timp, chiar dacă a fost crescut în spiritul religiei, însă a regăsit-o rapid. Iar de atunci, e convins că fără credință și fără rugăciune nu poți evolua.

La 12 ani am primit de la mama o carte de rugăciuni pe care o port mereu cu mine și pe care o citesc frecvent. În plus, am la gât o cruciuliță care-mi poartă noroc. Îmi dă energie, curaj și liniște.

Horia Tecău, lecția despre succes

Iar ultima, dar nu și cea din urmă lecție pe care o poți învăța de la Horia Tecău este cea despre succes. Succes pe care, spune sportivul, îl datorează mai multor factori. În primul rând părinților, care l-au sprijinit din momentul în care a hotărât că tenisul va fi parte din viața lui, antrenorilor, profesorilor și tuturor oamenilor din jurul lui de la care a avut ce învăța.

Deși am început tenisul la 6 ani, abia pe la 14 ani am început să-l iau în serios. Abia de atunci încolo, am simțit plăcerea și pasiunea pentru acest sport. După pasiune, a urmat talentul, efortul și credința că voi reuși, că voi putea ajunge acolo unde numai cu gândul visam.

Numai că drumul către succes nu a fost atât de lin și ușor precum am putea crede. Pentru sportiv au fost și perioade în care reușita părea departe de a fi realizabilă

De multe ori mi-a trecut prin cap că e prea greu și că ar trebui să renunț. Fie fizic, din cauza epuizării sau a accidentărilor, emoțional din cauza meciurilor pierdute sau pur și simplu din cauza unor lipsuri materiale, care mă făceau să nu mai pot continua. De cele mai multe ori, gândurile acestea au venit în perioada 14-24 ani atunci când am călătorit foarte mult singur și nu aveam cunoștinte necesare pentru a face față acestor presiuni.

Dar, dacă ar fi să o ia de la capăt, tot tenis ar alege. Pentru că, spune el, sportul l-a învățat ce este respectul, l-a învățat să gândească, să caute soluții și să evolueze și ca performer, și ca om.

 

Sursă foto: UNICEF