Marian Tudor
Marian Tudor este preot în satul Găgești din Vrancea. Un sat micuț, dar păstorit de un suflet mare care cunoaște totul despre enoriașii săi și are grijă de fiecare în parte. A construit cantine și centre sociale, case-adăpost pentru femeile agresate în familie și clase de studiu pentru copii, unde îi ajută în ale buchiselii și îi sprijină să meargă la școală.

 

Marian Tudor este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Distribuie articolul despre Părintele Marian, împreună cu tot acest text, pentru a-i crește șansele!

 

Amintiri frumoase din copilărie, cu părintele Marian Tudor

Marian Tudor s-a născut pe data de 19 ianuarie 1978, în satul Mesteacăn, comuna Vizantea-Livezi, județul Vrancea, într-o comunitate de oameni simpli, onești și săritori, unde se organizau șezători la care venea jumătate de sat.

A avut o copilărie frumoasă alături de fratele și cele două surori ale sale, el fiind cel mai mare. Mama sa era casnică, iar tatăl muncea de cele mai multe ori cu ziua.

Marian Tudor își amintește cu nostalgie povestea părinților săi, care s-au căsătorit de tineri și nu au avut nici casă, fiind nevoiți să locuiască o vreme între niște ziduri fără acoperiș și fără ferestre. Acest lucru, o îndemna mereu pe mama sa să îi împingă către învățătură, pentru a nu trece în viață prin greul prin care a trecut dumneaei.

Cu toate că se descurcau greu (am realizat târziu asta) au făcut în așa fel încât să nu simțim prea multe lipsuri! Nu prea aveau bănuți să ne dea pentru pachețel la școală, dar în fiecare dimineață când ne trezea avea pregătite gogoși calde sau turte pe plită umplute cu marmeladă ori susane (miez de nucă, cu zahăr topit) și nelipsitul ceai numai bun de băut. Mă gândesc și acum – oare la cât se trezea??? Erau oameni simpli dar chibzuiți. Tata, priceput fiind, ne confecționa o mulțime de jucării din lemn, puști, pistoale, arcuri, cristei, berjă (un fel de sanie care mergea pe iarbă).

Marian Tudor

Marian Tudor, împreună cu părinții săi

Își permiteau să le mai facă și câte un cadou uneori, iar acestea au devenit cele mai frumoase amintiri din copilărie pentru părintele Marian.

Ziua când am primit acordeonul sau bicicleta, nu o voi uita niciodată. Nu mai spun că mama m-a învățat să cânt la acordeon „Radu mamii, Radule” și atât de mândră a fost de mine când în clasa a treia am cântat pe scena școlii, la serbarea de sfârșit de an, acea melodie! Tot satul m-a aplaudat! De bicicletă nu mai zic, îmi venea să o țin lângă mine în pat pe timpul nopții!

Pentru acestea însă, toți copiii trebuiau să participe la munca din gospodărie, fiecare având sectorul său de activitate. Unul îngrijea de văcuță, altul de căprițe… Ajutau și la curățenie, cărau apa de la fântână deoarece era mult de spălat, iar când era vreun iarmaroc, munceau câteva zile bune înainte ca să poată merge cu toții.

 

Planul de acasă nu se potrivește mereu cu al tău, ci cu al Domnului

Deaoarece și-a dorit de mic să devină polițist, Marian Tudor a dat examen la școala de subofițeri de la Câmpina. Deși a știut toate răspunsurile, nu a promovat examenul. Probabil Dumnezeu a știut mai bine care aveau să fie planurile Sale cu părintele, de i-a închis portița atunci.

La scurt timp, mama s-a îmbolnăvit de cancer și s-a stins fulgerător. Visul cel mai frumos al mamei era ca băiatul să devină preot.

Înainte să plece la ceruri, am făcut un legământ, iar Dumnezeu mi-a fost alături! Mi-a îndeplinit toate dorințele și îmi îndeplinește tot ce-I cer!

După această pierdere, a urmat o perioadă foarte grea. Nu e ușor să îți pierzi mama, indiferent cât de mare ești. Nu există vârstă la care să fii prea mare pentru a fi copilul mamei. Salvarea și alinarea lui Marian Tudor a fost mătușa sa, care l-a tratat ca pe fiul său, sprijinindu-l să devină preot.

În ultimul an de facultate, a plecat împreună cu soția în Italia, la muncă, unde a stat până în anul 2008 când s-a întors acasă și a făcut cerere la Arhiepiscopie pentru a primi parohie. În decembrie 2009, a fost hirotonit preot la Buzău, comuna Glodeanu Siliștea, satul Cârligu Mare.

 

Drumul spre Glodeanu și încercările unui preot

Zilele de dinaintea Nașterii Domnului, îl prind pe Marian Tudor în diverse posturi și trăiri. De la gândul că este greu, până la gândul că este acolo unde trebuie, pe toate le-a încercat. La fel a început și drumul său către ceea ce avea să devină.

A ajuns în Glodeanu Siliștea pe o vreme capricioasă, pe un drum pe care putea circula doar o mașină și ăla străjuit de pereți de doi metri de omăt. A rămas înzăpezit cu mașina, iar asta l-a ajutat să își cunoască primii enoriași, înarmați cu lopeți ca să îl scoată din zăpadă. Surpriza cea mare însă, a fost casa parohială.

Casa parohială era praf, pereți crăpați unde sufla vântul prin toate colțurile, sobe care abia stăteau în picioare, șoarecii și șobolanii aveau autostrăzi ca la Beijing, toaleta în curte, apă doar la fântâna din curte (nu exista apă potabilă în sat). Greu! Am intrat apoi în Biserică și mi-a plăcut mult. Biserica este foarte mare și frumoasă și poartă hramul Sfânta Filofteia.

Casa parohială din Glodeanu Siliștea, decembrie 2009

A sunat-o mai apoi pe soția sa, i-a descris condițiile și, spre surprinderea sa, minunata doamnă l-a încurajat enorm. I-a amintit că așa cum au luat-o de la zero în Italia, unde după ce au plătit chiria în avans au mai avut bani doar pentru două linguri, două furculițe și două farfurii, tot așa vor reuși și acum!

Părintele Marian Tudor nu credea că soția sa va fi de acord să se mute împreună cu fetița lor de doar un an și opt luni. A doua zi, Valentina a fost acolo și niciodată nu și-a arătat dezamăgirea, pentru a nu-l descuraja.

Viața de familie a început prin vânătoarea de șoareci, vreo 24 în câteva zile. Au reparat soba, au amenajat o bucătărie micuță și au conceput un duș cu un bidon urcat în pod și care îi mai inunda când uitau să oprească hidroforul.

 

Prima întâlnire cu enoriașii și pașii faptelor bune

După vizita casei parohiale, părintele a pornit prin sat după cum e obiceiul înainte de sărbătoarea Nașterii Domnului. Tare mirat a fost să observe că foarte multe case aveau porțile încuiate. În spatele lor erau oameni extrem de sărmani.

La slujbe veneau doar 10-15 persoane și niciodată copii. Aceștia stăteau pe ulițe, mulți dintre ei dezbrăcați, fără încălțăminte adecvată, tremurând de frig. I-a invitat la Biserică și a început să îi cunoască.

Văzând lipsurile cu care se confruntau am încercat să găsesc soluții. Prima dată de la prieteni și cunoscuți, apoi am scris despre situația de acolo pe un forum. Au început să sosească pachete prin poștă cu hăinuțe, încălțăminte, jucării etc. Am hotărât împreună cu copiii să facem scrisori către Moș Crăciun și ne-am apucat de scris. Ce credeți că au scris copilașii în scrisori? Majoritatea cereau moșului alimente, cartofi, ulei, ceapă, orez, zahăr și dulciuri. Prea puțini au îndrăznit să ceară și câte o jucărie.

Dar Moșul a fost bun și chiar mult mai darnic. Pe lângă ceea ce ceruseră ei, le-a adus multe altele pe deasupra. Soseau colete din toată lumea, înclusiv din Emiratele Arabe. Împreună cu niște oameni deosebiți, Marian Tudor a reușit să construiască o cantină unde veneau la prânz 30 de copii.

Așa a început totul, cu lecții în Biserică

Și nu s-a oprit aici. I-a dus pe copii în excursii la munte și la mare. A făcut rost de calculatoare, televizoare, aparate electrocasnice pentru toate familiile.

A construit trei case pentru familii cu mai mulți copii și plătea abonament pentru școală, transport sau intenat, unde era cazul. Unul dintre aceștia, care provine dintr-o familie cu 8 frați și care nu avea nici un viitor, este deja student la litere în București!

Și uite așa, învățăm a câta oară încă, despre faptul că bunătatea la unii oameni este o stare de spirit, un fel de a fi. Ajutorul nu este altceva decât un privilegiu al celor care înțeleg că ne naștem responsabili pentru toți cei de lângă noi care nu au șanse potrivnice lor.

Când ajutăm pe alții, alegem de fapt să deschidem poarta unui destin și să pășim către eternitate.

 

Întoarcerea acasă, pe plaiuri vrâncene, la Găgești

În 2016 s-a eliberat o parohie în vecinătatea satului său natal. Atunci, părintele Marian Tudor a simțit că este vremea să se întoarcă acasă. Își dorea foarte mult să fie mai aproape de familie și locurile copilăriei sale. S-a rugat, iar Dumnezeu nu S-a lăsat așteptat și i-a îndeplinit ruga.

Aici a luat-o de la capăt cu faptele bune. Din nou, a adus copiii la Biserică. Dacă la început le oferea alimente pentru acasă și câte o masă în fiecare Sâmbătă, după un timp a reușit să înființeze și aici un centru social. Cu aceiași oameni care l-au ajutat și la Buzău.

În centrul de la Găgești sunt găzduite mame fără adăpost sau victime ale violenței domestice. Acum locuiesc patru mame și nouă copii. Tot aici, vin zilnic 25 de copii din comunitate pentru a primi masa de prânz și pentru a fi ajutați la teme.

Aici găsesc hăinuțe, încălțăminte, rechizite și orice au nevoie pentru o o copilărie decentă. Îi duc la medic, le cumpăr medicamente, le plătesc abonamentele celor care merg la liceu, aproape tot ceea ce făceam și pentru copiii de la Buzău. Retrăiesc împreună cu ei acele bucurii din copilăria mea, atunci când reușesc să îi fac fericiți oferindu-le o bicicletă, o jucărie, o pereche de încălțăminte nouă. Încă nu am oferit un acordeon, dar promit să o fac!

Iar eu, părinte, îmi doresc să vă bucurați când de la acel acordeon se va auzi „Radu mamii, Radule”. Sunt convinsă că, de sus, mama va cânta cu îngerii în cor și se va bucura de toată bucuria dumneavoastră!

În toate aceste activități, Marian Tudor a implicat toată familia sa, care ajută fiecare cum poate. Nu că ar fi necesitat muncă de lămurire. Nici gând!

Fetele mele când se trezesc mă întreabă „hai, mergem la centru??” Cea mare, Mădălina, care are 11 ani, ajută copii la teme, le dă sarcini să citească și ține evidența cărților citite de copii. Cea mică, Sofia, care are 5 ani, ar rămâne la centru și peste noapte – atât de mult îi place. Suntem aici o mare familie și sper să o ținem așa mulți ani!

 

Fiți și voi îngerii păzitori ai copiilor din Găgești!

Dacă mai trebuie să vă conving, deși știu sigur că nu este cazul, părintele își dorește să construiască aici și un așezământ de bătrâni, dar și o casă de tip familial pentru copiii abandonați. Și-ar dori să fie amândouă în aceeași curte, pentru ca cele două categorii de persoane să poată interacționa și să se poată sprijini reciproc.

Sunt convins că Dumnezeu îmi va trimite și de această dată oameni care mă vor ajuta să transform intenția în realitate.

Și eu cred părinte, deoarece astfel de gânduri nu se poate să nu ajungă la Dumnezeu, iar odată ce au ajuns acolo, va găsi EL îngerii de care este nevoie aici pe pământ. Unii, pentru că nu au aripi, se numesc simplu: oameni de bine! 

Marian Tudor

Puteți contribui și voi, cu donații, pachete sau alimente. Orice poate fi gătit, spune Marian Tudor.

Asociația Sofia
Cont Ron – RO45BTRLRONCRT0435895701
Cont Euro – RO92BTRLEURCRT0435895701
SWIFT: BTRLRO22
CUI: 38847178
Adresa este: Comuna Bolotești, sat Pietroasa, strada Soarelui, nr. 2.

Am avut o campanie în care rugam oamenii să ne ajute cu un leu pe zi și ne-a ajutat mult, dar aveam nevoie de 365 de persoane dispuse să doneze câte un leu pe zi pentru a putea hrăni 30 de copii. Am reușit să găsim doar 90 de donatori! Buni și aceștia, dar ne descurcăm din ce în ce mai greu, dat fiind că pe zi ce trece vin tot mai mulți copii și alimentele sunt puține (mai ales pe timp de iarnă).

 

Cuvânt de încheiere

În final vreau să vă spun că nu aș fi reușit să fac nimic din toate câte v-am povestit dacă nu aș fi fost înconjurat de OAMENI deosebiți, de OAMENI care au înțeles porunca iubirii lăsată de Domnul Hristos! Iubiți-vă unii pe alții și Dumnezeu vă va iubi pe fiecare dintre dumneavoastră! Așa să ne ajute Dumnezeu!

Niciodată nu mi-a fost greu să mă exprim. Pentru mine, a scrie este ca și când aș respira. De data aceasta, simt că nimic din ce aș spune, nu ar fi suficient pentru a exprima ceea ce vreau să ajungă la inimile voastre!

M-am repetat de nenumărate ori: Iubirea este cheia cu care deschidem toate căile, porțile și lumile! Chiar și cele mai întunecate. Iubirea este cea care ne leagă, care ne aduce aproape, care sparge tipare, bariere, granițe și dărâmă prejudecăți. La iubirea aceasta, nu putem ajunge decât iubind, decât deschizându-ne sufletul către oameni!

Este foarte ușor să judecăm sărăcia, familiile numeroase sau femeile care își părăsesc căminul din diverse motive, unul fiind violența în familie. Totuși „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” – Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 7

Mai greu decât a judeca și a arunca piatra este să ne aplecăm inima și sufletul la cei care au nevoie de noi. Să îi înțelegem și să le fim alături. Pentru că suntem responsabili unii de alții. Cu toții! Ca într-o familie mai mare, în care printr-o anume conjunctură a sorții, ne regăsim.

Părintele Marian Tudor este întruchiparea omului simplu, frumos, care nu a uitat niciodată cine este și de unde a plecat, care a fost modelat din lutul acela sacru al unei familii înțelepte și iubitoare de oameni. Vatra satului și tristețile vieții par a fi mereu ingredientele celor mai minunați oameni.

Părintele Marian Tudor este omul care sfințește nu doar locul, dar și sufletele oamenilor, pe care îi întâlnește și îi atinge cu harul și frumosul din el, în calea sa prin viață. Întâlnirea cu un astfel de om, nu poate decât să schimbe și să te schimbe.

Părintele Tudor este el însuși o Biserică! O Biserică ridicată din inimă către inimi, din credință și iubire!

 

Corina Țurcaș

În doar 5 ani, Corina Țurcaș a pus umărul decisiv la schimbarea mentalității în Zalău, de la „răutatea primează” la „vreau să ajut”. Astăzi, tot mai mulți se alătură proiectelor sale caritabile și de responsabilitate socială. Trag speranța că, după ce veți înțelege cum a reușit, îi veți urma exemplul în propria comunitate. Doar așa putem schimba lumea în care trăim!

 

Corina Țurcaș este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Distribuie articolul despre Corina, împreună cu tot acest text, pentru a-i crește șansele!

 

Corina Țurcaș s-a născut pe 12 aprilie 1977 în Zalău. A lucrat 10 ani la o firmă privată, unde a avut avantajul să interacționeze cu foarte mulți oameni.

A legat prietenii durabile, care au determinat-o treptat să-și deschidă propria afacere de comerț. Cu o evoluție grea și fluctuantă, ca orice început, acesta a fost totuși primul pas spre atingerea unui grad de independență.

Calea aceasta a făcut-o să se simtă liberă în a face tot ce își propunea. Nimeni și nimic nu îi putea tăia aripile. La un moment dat, a început să fie activă pe contul său de facebook, dar într-un mod diferit față de majoritatea:

Mi-am propus să promovez tot ce e frumos, să fac recomandări, să laud fapte bune, să cer ajutor când vreau să ajut, să mulțumesc de fiecare dată celor care îmi sunt alături, să demonstrez că eu nu doar zic, ci și fac… Și oamenii au înțeles… M-am bazat pe sălăjenii mei, dar sincer vă spun că, spre surprinderea mea, de multe ori am primit ajutor și din țară și din afara ei…

 

Corina Țurcaș, femeia care ne arată că există oameni buni

Asa se face că au trecut 5 ani de când propune diverse acțiuni caritabile, de voluntariat sau de ecologizare. Astăzi, sălăjenii o recunosc drept omul care mobilizează oameni și îi face să înțeleagă că doar uniți putem răsturna munții.

A început cu pași mici, cu colectare de haine, apoi de dulciuri, de alimente, rechizite, uneori chiar de bani. Așa cum estimase, cu puținul dăruit de fiecare aducea bucurie în familii care aveau nevoie de o mână întinsă.

Îmi doream din tot sufletul să demonstrez celor din jurul meu că oamenii buni există. Eram cumva sătula să tot aud „oamenii sunt răi și invidiosi”. Felul meu de a fi, de a comunica, mi-au ușurat calea în a-i descoperi. Și acum pot să spun cu mâna pe inima că oamenii buni chiar există. Cred că de când am început acțiunile, nu există zi să nu-mi treacă prin fața ochilor o faptă bună.

O motivație puternică o reprezintă bucuria unui copil pentru o simplă bomboană pe care mulți alții o aruncă la gunoi. Pentru copii, Corina Țurcaș propune colectă, fiecare aduce ce dorește, iar la final voluntarii vin să împacheteze și să distribuie în județ.

Sunt pe principiul că banii nu aduc fericirea. De multe ori, o familie necăjită e mult mai fericită și implinită, copiii sunt iubiți și răsfățați. Chiar dacă răsfățul pentru ei e o felie de pâine cu pateu sau o eugenie, se știu bucura de lucruri mărunte.

 

Apariția asociației și efectele în comunitate

La sugestia susținătorilor săi, Corina Țurcaș a înființat asociația Împreună-i vom face fericiți la începutul anului 2018. O prietenă avocat s-a ocupat de cadrul legal, iar Corina subliniază că aceasta nu a dorit să perceapă nicio taxă. De asemenea, fondatoarea se bucură de sprijinul a patru prietene foarte bune – Crina, Elena, Cami și Alina.

Toate propunerile de cazuri vin din partea Corinei, iar efectele s-au văzut imediat. De exemplu, asociația a donat 3 nebulizatoare pentru secția pediatrică a Spitalului Județean Sălaj. Cu Primăria Zalău au fost deja de două ori parteneri la „Luna curățeniei”.

Cu Inspectoratul Școlar Județean Sălaj au organizat un spectacol pentru 400 de copii olimpici care au ajuns în Zalău pentru a susține Olimpiada Națională.

Prima acțiune de care își amintește a fost finanțarea unei intervenții la ochi pentru o tânără domnișoară. A susținut un caz de leucemie infantilă, sau familia unui băiețel diagnosticat cu cancer.

A sprijinit cumpărarea unei căsuțe pentru un tată cu două fete care trăiau foarte izolați. O altă fetiță dintr-o familie nevoiașă care și-a ars esofagul pentru că a băut soluție de curățenie, nu ar mai fi supraviețut fără un tratament de urgență în Italia.

Exemplele pot continua și, să nu uităm, a trecut doar un an și jumătate!

Experiența mea de viață m-a învățat să nu mai prețuiesc bunurile, ci să prețuiesc oamenii. Sunt mulțumită de toată munca mea, indiferent de cât efort depun în fiecare acțiune. Faptul că reușesc să ating cu succes orice obiectiv îmi propun, îmi dă puterea să merg mai departe, să cred în oameni și în bunătatea sufletului lor.

 

Corina Țurcaș, activă și în acțiunile ecologice

În urmă cu trei ani, Corina Țurcaș a fost invitată de Olimpia Chende, coordonatoarea județeană a proiectului Let’s Do It, Romania! de la acel moment, să mobilizeze oamenii în mediul virtual și să fie exemplu pentru cei din jur. În fiecare an a fost încântată de spiritul acțiunii, de nivelul de socializare, de felul în care copii și părinți se ajutau între ei cărând sacii cu gunoaie.

În 2019 însă, acțiunea națională a ocolit din păcate județul Sălaj. Corina era pregătită să se implice activ, ca de obicei. A luat decizia de a face acțiunea singură, chiar dacă nu sub egida lor, dar urmărind același model.

A mobilizat 380 voluntari și a adunat 2.5 tone de gunoaie din munții Meseșului. În acest demers a avut parte de sprijinul Primăriei Zalău, al firmei de salubrizare Brantner’s, a câtorva școli și firme private. Acțiunea a fost mediatizată doar în mediul virtual și a avut un impact foarte mare, ceea ce a facut-o să uite repede tot efortul depus.

În prezent este în derulare o acțiune de colectare a dulciurilor pe care dorește să le împartă pe 5-6 decembrie. În scurt timp va da startul colectării de alimente pentru ca acestea să poată fi împărțite de Crăciun.

Oamenii vin cu plăsuța și donează fiecare ce poate. Unii mai mult, alții mai puțin, dar cert e că de fiecare dată se pun bucate pe mesele mai multor familii din județul Sălaj.

Îmi doresc din tot sufletul să cresc numărul celor care se implică activ. Indiferent că donează sau participă direct la acțiune, e un om câștigat. Va reveni de fiecare dată când bugetul sau timpul îl ajută. Mă bucur foarte tare că oamenii au înțeles că a fi bun nu te costă nimic. Faptele bune se fac cu sufletul, iar rezultatul final e cel ce îți dă satisfacția reușitei.

 

Combaterea cerșetoriei, unul din principiile de bază ale asociației

Corina Țurcaș alege foarte atent familiile pe care le ajută. Nu își dorește ca cineva să profite de bunătatea nimănui.

Cei care beneficiază de acțiunile asociației trebuie să fie respectuoși, recunoscători. Copiii să urmeze formele de învățământ, buni pentru a dărui și ei mai departe, și mai ales dornici de a depăși situația în care se află. De cele mai multe ori, membrii acestor familii îi sunt voluntari activi la cărat mobilă, ecologizare, ambalare pachete, sortare haine șamd.

Fiindcă nu suportă să ceară bani, știind că oamenii sunt sensibili pe acest subiect, le-a propus o altă formă mult mai simplă și mai agreată de toți. Mai precis, să doneze haine, încălțăminte, jucării, cosmetice sau diferite alte obiecte care nu le sunt necesare. Strategia funcționează, deoarece de multe ori când ajunge dimineața la sediu, găsește la ușă saci întregi de donații.

Corina Țurcaș merge de asemenea pe ideea „cumpărând faci o faptă bună și mă ajuți să ajut”. Sumele obținute din vânzare sunt modice, dar o ajută să achite chiria asociației sau alte cheltuieli de funcționare.

Am norocul să intermediez multe gesturi frumoase ale celor care donează, spre cei aflați în nevoie. Bucuria este imensă și de o parte, și de alta. Am ținut mult să demonstrez celor care dăruiesc, că totul ajunge unde le-am sugerat, și ei au avut încredere în mine. Ba chiar mi-au mulțumit că le-am oferit șansa să facă o faptă bună. Iar cei ajutați au transmis recunoștinta lor, de multe ori cu lacrimi în ochi, dându-le speranța că nu sunt singuri pe lume.

 

Cheia succesului pentru Corina Țurcaș

Când a început toată această aventură, Corina Țurcaș s-a lăsat puternic influențată de mesajul filmului „Dă mai departe„. Și-a dorit să creeze și ea o comunitate a oamenilor buni, să îi facă să înțeleagă că dacă ajuți pe cineva, binele se va întoarce, și nu doar de la aceeași persoană. La momentul respectiv, simțea cumva că oamenii sunt dezamăgiți dacă nu se întâmpla asta.

Celor care aveau așteptări de acest gen, le-a dat de înțeles că orice dăruim, o facem cu sufletul, fără a avea așteptări de a fi răsplătiți. Însă, cel mai important, le-a insuflat încrederea că la un moment dat fiecare poate avea nevoie de ajutor și că acesta va veni de unde nu se așteaptă.

A reușit așadar să schimbe mentalități, să educe oameni care nu aveau încredere în semenii lor. Secretul succesului? Detaliază orice acțiune, expune situația public, informează despre fiecare pas și demonstrează că ajutorul oferit chiar contează.

Iar acum, iată, au început să-și facă vocea auzită și în afara Zalăului!

Un alt punct forte este că îi place să colaboreze. Indiferent că e instituție de stat, firmă privată, persoană fizică sau asociații, Corina Țurcaș e foarte deschisă la orice propunere și se mobilizează cu dragă inima. Faptul că are o colaborare extraordinar de bună și cu celelalte asociații din județ e un mare câștig pentru comunitate.

 

Oamenii din Sălaj chiar au devenit mai buni!

Câștigul cel mai mare se vede în timp. În urmă cu 5 ani auzeai doar cum răutatea primează. Acum, pe grupul Mămici descurcărețe din Sălaj, creat de Corina Țurcaș, e plin de apeluri de ajutorare sub orice formă, iar oamenii sar să ajute. Grupul numără astăzi peste 30000 de membri și funcționează după motto-ul „Vă provoc să fiți mai buni„.

De multe ori contează o simplă informație, o vorbă bună, o încurajare, un sfat, un sprijin real venit de la persoane necunoscute. Oamenii cu care Corina Țurcaș interacționează chiar au devenit mai buni.

Să știți că pentru mine nu contează religia, etnia, politica, situatia financiară! Pentru mine contează inima. Ea ne reprezintă pe noi ca oameni!

Cu asemenea exemple, mai avem speranța într-o altfel de existență pe meleagurile mioritice. Multiplicați acest model în cât mai multe comunități și veți avea o Românie mult mai frumoasă!

 

Gabriel Ciobotaru

Gabriel Ciobotaru este preşedintele Asociaţiei Şansa Ta, ocupând această funcţie din anul 2011. Gabriel se dedică semenilor şi transformă pasiunea lui într-un stil de viaţă. Este ambiţios, optimist, sufletist, de încredere.

 

Gabriel Ciobotaru este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Distribuie articolul despre Gabriel, împreună cu tot acest text, pentru a-i crește șansele!

 

O copilărie în orfelinat nu i-a ciuntit nici măcar puțin din noblețea și frumusețea interioară. Acum, la maturitate, un tânăr care nu a uitat greutățile trecutului oferă o masă caldă celor aflați la ananghie.

Crescut singur, a reușit să profite de orice oportunitate pentru a face față provocărilor pe care viața i le-a oferit. Mama lui a fost cântăreață, iar tatăl aviator. Din păcate, tatăl s-a prăbușit cu avionul chiar la nașterea sa. Mama i s-a alăturat când Gabriel avea doar 10 ani și o mare nevoie de iubire, protecție, călăuzire a pașilor.

De atunci a locuit într-un orfelinat până la 18 ani. Când a trebuit să plece din orfelinat, s-a îndreptat spre o facultate în asistența socială. A continuat să se educe și deține un masterat în același domeniu.

Am lucrat cu mine însumi ca să pot depăşi neajunsurile şi să compensez ceea ce nu am învăţat şi înţeles în anii copilăriei şi adolescenţei.

 

O copilărie dificilă

A rămas așadar singur, de mic, într-o lume mult prea mare, asta însă nu l-a împiedicat să-și atingă visele. Câți dintre noi nu ne-am fi simțit deznădăjduiți, pierduți, pedepsiți cu o astfel de soartă tristă, în care părinții lipsesc? Cu siguranță că ne-ar fi făcut să vedem viața în tonuri mai triste, ceea ce nu e cazul eroului nostru.

De fapt, Gabriel Ciobotaru nici nu consideră că a avut parte de greutăți, ci preferă să vadă mereu partea plină a paharului. Mereu vorbește despre mulțimea de amintiri frumoase pe care viața i le-a oferit.

Cea mai dragă se leagă despre familia adoptivă de pe continentul American:

Am avut ocazia să îi cunosc pe când am concertat împreună cu corul de copii Flori și Stele în mai multe oraşe americane, iar ei au venit cu noi timp de o lună, cât am stat acolo. Carolyn a fost mentorul meu până am terminat şcoala şi chiar şi acum ţinem legătura şi mă întreabă frecvent ce fac şi cum mai merg proiectele asociaţiei.

De-a lungul anilor au corespondat des, ei l-au încurajat permanent, i-au trimis daruri de ziua sa, de Crăciun. Carolyn și soțul ei au fost părinții săi adoptivi de la distanță care i-au călăuzit pașii atingându-i sufletul.

 

Bine faci, bine găsești

Menirea lui Gabriel este să ajute, pentru că și el a fost ajutat la rândul său. Undeva în sufletul său, amintirile din orfelinat i-au lăsat ideea prin care trebuia să se întoarcă și să aducă schimbarea.

Imediat după revoluția din 1989, când au sosit în țară primele ajutoare, s-a alăturat ca voluntar în cadrul mai multor ONG-uri. Ziua mergea la școală, iar seara se implica în comunitate.

Nu este uşor să lucrezi cu oamenii, însă, dacă o faci din pasiune şi dragoste, totul devine o poveste frumoasă. Am simţit că trebuie să dau putere acestei poveşti de viaţă, pentru că mii de copii din orfelinate au nevoie de un mentor, de o familie.

În prezent, Gabriel Ciobotaru lucrează la o carte care îi concretizează povestea de viață și care va purta numele „Născut pentru a învinge”. Deocamdată însă nu a găsit resursele și oamenii care să îl ajute să o termine.

 

Valori esențiale pentru Gabriel Cojocaru:

„Respectul face parte din mine, acesta joacă un rol important în viaţa de zi cu zi și ne ajută să clădim relații solide. Fiecărei persoane îi place să fie respectată pentru ceea ce este, așadar trebuie să oferim respect pentru a primi înapoi același lucru din partea altora.

Integritatea este poate cea mai importantă valoare din viaţa unui om, este de un real folos pentru toată lumea și ne ajută să avem încredere unii în alții. Faptul că sunteți corecți, onești și că spunem adevărul, chiar și atunci când avem de suferit, denotă tărie de caracter.

Iubirea este o valore fundamentală a vieţii umane. Fără iubire viața, de multe ori, nu are farmec.

Bunătatea sufletească și generozitatea îi impresionează chiar și pe cei mai răi oameni, iar, în timp, îi poate chiar schimba în bine.

Încrederea si prietenia merg mână în mână, nu se poate una fără alta şi nu trebuie să lipsească din viața unui om.

Este important ca valorile noastre să fie într-o piramidă, nu poate exista una fără alta.”

Voluntariatul este mai dificil decât s-ar crede

Lucrul cu oamenii, mai ales în cadrul unei fundații sau ONG, este întotdeauna dificil:

Comunicarea se face pe nivele, cu partenerii comunici într-un fel, cu beneficiarii altfel, astfel trebuie analizată fiecare faptă, vorbă şi dorinţă de a ajuta sau de a cere. Vorba bună îţi aduce prieteni, iar vorba rea îţi ia din viaţă prieteni.

Când vine vorba de un voluntar, acesta trebuie să aibă 3 caracteristici: vârsta, motivația, experiența necesară. Din perspectiva lui Gabriel Ciobotaru, calitățile unui voluntar ar fi următoarele:

  • Pasiunea;
  • Dorinţa de implicare este cea care te determină să vrei mai mult, să faci mai mult, să cauţi mai mult;
  • Disponibilitatea de a te implica, de a asculta, de a vorbi;
  • Adaptabilitatea de a te integra în medii cât mai variate, de a comunica cu oameni diferiţi, care întâmpină tot felul de probleme.

Viața oferă o mulțime de lecții de ținut minte. Pentru Gabriel, cea mai importantă este că fiecare trebuie să fie atent la oamenii care îi ies în cale. Aceștia te pot ridica sau, din contră, te pot împiedica să obţii ceea ce îţi propui.

Răbdarea este o lecţie importantă de viaţă pe care am primit-o.

Proiecte și planuri de viitor legate de Asociația Șansa Ta

– „O şansă caldă” – de 8 ani, în fiecare joi, la Gara de Nord din Bucureşti, oferim hrană persoanelor fără adăpost.

 –  Centrul social pentru copii din comuna Bilciureşti, Dâmboviţa – centrul numără 80 de copii din medii defavorizate.  Dorim să le oferim o pregătire pentru viaţă şi să îi ajutăm din punct de vedere social şi moral.

Campania de Crăciun Zâmbetul din cutie” (anul acesta ediţia a VIII-a) – 60 de şcoli şi grădiniţe din Bucureşti şi Ilfov. Însumează peste 10.000 de copii care aduc daruri în cutii de pantofi pentru copiii sărmani din satele din România. Asociaţia Şansa Ta a reuşit de atunci să strângă peste 17.000 de cutii de cadouri.

Punctul culminant al campaniei „Zâmbetul din cutie” este concertul caritabil de pe 9 decembrie 2019. Vor fi prezenţi copiii din mai multe centre de plasament din Bucureşti şi din familii modeste din judeţele Ilfov, Dâmboviţa, Ialomiţa.

În paralel, Asociaţia Şansa Ta derulează multe alte proiecte în sprijinul comunităţii.  „Rechizite pentru viitorul tău”, „Voluntar pentru sănătate” sau „Să construim speranţe împreună” sunt doar o parte. 

Gabriel Ciobotaru este un exemplu de om-erou care salvează vieți în fiecare zi. El ajută printr-o mână întinsă celor pe care alții îi ignoră. Iar Dumnezeu le oferă bucurii celor care oferă, la rândul lor, bucurii și zâmbete. Sau, spus altfel, cu cuvintele care îl ghidează pe Gabriel în tot ceea ce face, „Atunci când investeşti în oameni, Dumnezeu investeşte în tine”

Am putea să învățăm faptul că este gratis să fii bun.

Silvia Vrînceanu Nichita
Toți vrâncenii o cunosc și o respectă pe Silvia Vrînceanu Nichita. Un nume pe care oamenii au învățat că se pot baza. Silvia este nu doar unul din cei mai vechi profesioniști din Vrancea, dar a devenit cumva o marcă a jurnalismului și a luptei împotriva sistemului. Un cetățean implicat care vrea să înțeleagă mai mult și să lase o mică lumină în spate, să se știe că „Silvia a fost aici”.  

 

Silvia Vrînceanu Nichita este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Distribuie articolul despre Silvia, împreună cu tot acest text, pentru a-i crește șansele!

 

Am cunoscut-o pe Silvia ca fiind mereu pe baricadele jurnalismului. Era peste tot în același timp, cu o energie și un entuziasm deobordant. Un om și un suflet neobosit în a scrie articole care să trezească societatea sau care să completeze nevoia oamenilor de cultură și frumos.

După 20 ani de presă scrisă, Silvia Vrînceanu este acum implicată în mai multe proiecte educaționale și sociale. Este povestaș fondator la c@rte în sate, coordonator regional la „România Curată”, fondator al unui club de jurnalism și implicare civică pentru liceeni, dar și parte a unui proiect social-educațional: „Eu, tu și ei”. 

 

Silvia Vrînceanu și caracterul format într-un sătuc din Odobești

Jurnalista vrânceană s-a născut într-o familie cu patru frați, într-un sat de lângă Odobești, pe valea Milcovului. A crescut într-un comunism sumbru, plin de lipsuri și nedreptăți.

Tatăl său era mecanic auto, cel mai bun din toată zona. Mama – o femeie cu suflet bun care a încreștinat peste 30 de copii săraci, a trudit din greu la CAP, unde prășea, săpa și bea apă fiartă sub soarele arzător al verilor.

Își amintește cum, pentru a-și crește copiii, tata mai sacrifica din când în când câte o vită. Ei, cei mici, stăteau de pază la poartă și trebuiau să dea alarma dacă venea Miliția. Odată chiar s-a întâmplat, iar tata nu le-a povestit niciodată ce a pățit în beciul Miliției…

Erau timpuri nebune care mi-au marcat copilăria. Și în școală era cam la fel, notele se puneau după rangul părinților, unii profesori ne lăsau în mijlocul orelor doar pentru a prinde autobuzul care i-ar fi dus mai devreme acasă, seara ne făceam temele la lumina lumânărilor, iar pentru greșeli exista un cablu împletit în patru atârnat ostentativ pe același perete cu icoana.

A crescut cu această revoltă împotriva abuzurilor, lipsurilor și nedreptății. Prin primele clase de gimnaziu, văzând că un cadou frumos oferit de părinți unui profesor îți poate aduce mai ușor nota 10, altfel meritată, Silvia a încercat și ea să rezolve nedreptatea. După ce a tras adânc aer în piept, s-a prezentat la profesoara sa cu doi pumni de boabe de cafea dintr-un pachet pe care mama ei îl ținea în dulap pentru a rezolva o problemă medicală. Nu a îndrăznit să ia tot pachetul.

A fost prima și cea mai importantă lecție anticorupție. Se întâmpla pe holul școlii. Pentru că a refuzat-o vehement, doamna profesoară Popa a strecurat în Silvia rușinea de a mitui pe cineva ca să-și facă treaba corect. De atunci, a mai făcut asta doar când a trebuit să se asigure că doctorii îi vor salva părinții de la moarte…

 

De la învățământ spre jurnalism, din dragoste pentru adevăr

O nouă nedreptate s-a petrecut când Silvia și-a pierdut subit postul de educatoare. Deși obținuse nota 10 la examen, postul îi fusese servit pe tavă unei pile a primarului din satul respectiv…

Cui să ceri ajutor, cine să îți facă dreptate într-un județ în care meritele personale nu contau și nu prea contează nici acum? Mi s-a oferit alternativa de a mă ocupa de copiii dintr-un sat unde nimeni nu voia să predea, dar am refuzat să mă duc în vârful muntelui. Eram tânără absolventă și nu eram echipată pentru a reuși. Voiam să trăiesc, să cunosc, să înțeleg lumea. 

Așa că Silvia Vrînceanu a intrat în lumea jurnalismului în 1997, încrezătoare că oamenii o vor aprecia dacă va scrie adevărul gol-goluț și dacă le va arăta de ce nu merg lucrurile în societate. A învățat de-a lungul timpului că nu toată lumea iubește adevărul, dar ea a luptat pentru el, indiferent de consecințe. Silvia a fost asemenea unui soldat neobosit care a răscolit sub toate pietrele sufletului și societății, pentru a scoate adevărul și nedreptățile la lumină.

A făcut parte din prima generație de jurnaliști entuziaști și nepatronați politic, pătrunși de importanța misiunii lor, care puneau întrebări incomode în conferințele de presă, care intrau peste șefii de instituții și le cereau explicații pentru decizii nedrepte, care nu se lăsau ademeniți cu favoruri sau intimidați.

Secretarele, adevărați cerberi cu poșetuță și rimel, cum i-am numit într-un articol, erau și ele subiecte de articol atunci când șefii se ascundeau sub fustele lor, ceea ce era de neconceput în presa locală din epoca precedentă.

Silvia Vrînceanu Nichita

 

Jurnalism sub teroare politică, într-un județ aservit la stăpân

A debutat ca reporter la ziarul Monitorul de Vrancea care tocmai își formase o echipă cu care să pornească la drum. Primele luni, nici nu mai știe câte au fost să fie, a lucrat fără carte de muncă. Trebuia să convingi angajatorul „că ai peniță”. Descoperise însă că are ochi și poate să vadă o știre de presă acolo unde ceilalți nu vedeau nimic.

Orașul era debusolat după devalizările din epocă, printre care și megaescrocheria Gerald ce lăsase mii de oameni fără case și economii. Salariile erau mici, în țară era criză economică, foarte multă corupție, șomaj și sărăcie.

Vremurile acestea aspre m-au călit. Plecasem din casa părinților știind că prestigiul este singurul meu bun. Am crescut ca jurnalist cu un respect imens pentru cititor, pentru cuvântul scris, pentru cum arată prima pagină ori formatul ziarului.

După tot felul de presiuni și atacuri, puterea politică locală le-a confiscat ziarul pe vremea guvernării Năstase pentru că nu acceptau să scrie la comandă, „după dictare”. Toate instituțiile publice erau deja la cheremul unui singur om, cel care conduce încă din anii 1990 județul Vrancea.

Omul se insinua seara în redacție, sub diferite pretexte, și voia să le dea „bun de tipar”. Apoi a cerut imperativ ca cei mai buni reporteri să fie concediați dacă mai doreau ca ziarul să primească publicitate.

Într-o bună zi ne-am trezit că în oraș apare un alt ziar cu același nume ca al nostru, cu sediul într-un spațiu al Consiliului Județean, în care articolele erau semnate cu numele noastre pocite. Am trecut prin fața redacției lor și am auzit cum erau felicitați cei racolați pentru ispravă. Colegii care au plecat au devenit peste noapte chiriași în locuințe ANL ori angajați în posturi călduțe, la stat, unde oricum nu prea dădeau.

 

Scutul etic care aduce recunoaștere

Abuzurile de atunci, de mulți uitate, au intrat doi ani la rând în raportul Departamentului de Stat al SUA cu privire la încălcările asupra libertății de exprimare în Europa de Est. Politicienii despre care scria Silvia Vrînceanu atunci, cum ar fi Năstase, Oprișan, Mitrea sau fostul ofițer de Securitate și deputat de Vrancea, Ristea Priboi, au fost judecați pentru corupție.

Cei care au rămas au construit o nouă publicație, Ziarul de Vrancea, unde Silvia a fost mai întâi simplu reporter, apoi editor, redactor șef și formator de noi jurnaliști. Pentru că la ei, ziariștii s-au format mereu la locul de muncă.

Au ridicat un nou ziar luând cu ei credibilitatea celui tocmai intrat în solda jupânului local, iar cititorii au avut încredere în ei. Toate scandalurile, presiunile, încercările de intimidare ori umilire pe care le-a suportat în acei ani au ajutat-o să își construiască un scut etic, o imunitate profesională prin care a putut răzbi.

Strategia mea ca redactor șef a fost să fim bine pregătiți, riguroși, să recunoaștem greșeala imediat ce am descoperit-o, să luăm premii naționale și chiar internaționale pentru ca țara să știe de noi și să ne apere în cazul în care atentatori de tipul „Oprișan și minunații oameni de afaceri” vor încerca din nou să ne distrugă. Și, foarte important, să aducem oamenii de rând alături de ziar pentru a crea o comunitate umană în jurul publicației. În acei ani, în care puterea politică încerca să ne controleze, de la stânga la dreapta eșichierului politic, am realizat că țara nu se va ridica fără o masă critică, fără o societate civilă reală, fără oameni ca profesoara mea de limbă română din școala generală.

În 13 ani în care a condus echipa editorială a ziarului, Silvia Vrînceanu a câștigat o sumedenie de premii. Printre acestea, Tânărul Jurnalist al Anului, Jurnalistul bunei Guvernări, premii naționale pentru investigații de presă, chiar un premiu oferit de Comisia Europeană pentru lupta împotriva discriminării. A contat și faptul că a construit mulți ani un „Ziar al veștilor bune”, despre faptele bune petrecute la nivelul comunității vrâncene.

Din păcate, ce nu a reușit sistemul politic a reușit criza economică. După 20 de ani în care a fost fidelă aceleiași redacții, Silvia Vrînceanu a fost nevoită să plece, inițial pentru o perioadă sabatică, pentru ca apoi să nu prea mai aibă unde să se întoarcă.

Rămăsese fără salariu într-un județ în care oamenii trec pe partea cealaltă sau se fac că nu te văd pe stradă doar ca să nu fie asociați cu cei care s-au pus rău cu puterea, oricare ar fi fost ea. E reacție specifică acestor locuri, probabil o chestiune ce ține de instinctul de conservare. Să nu deranjezi, si nu ieși în evidență, povestește Silvia cu oarecare amărăciune și dezamăgire.

Silvia Vrînceanu Nichita

Silvia Vrînceanu Nichita: „Fără publicitate nu există libertate de exprimare. Să ții în viață un produs editorial independent în Vrancea este o sinucidere curată!”

 

Silvia Vrînceanu, versiunea dedicată copiilor de la sate, oamenilor simpli și faptelor bune 

După ce a beneficiat de o bursă în Statele Unite, Professional Fellowship Program, oferită de Guvernul american, Silvia Vrînceanu a decis să ofere doi ani din viața sa unui ONG care derulează proiecte pentru comunitate. Așa s-au născut #PovestimFocșaniul, dedicat istoriei „șterse” a orașului Unirii ce se va finaliza cu o carte dedicată elitei locale, dar și c@rte în sate – ateliere de lectură cu copiii din satele uitate ale Carpaților de Curbură și ale Subcarpaților Vrancei.

Presa are putere, dar și pixul meu are putere! Așa că am continuat să lucrez în felul meu, arătând injustiția, corupția și ajutând oamenii buni să facă lucruri bune. Americanii au o vorbă “Comforting the afflicted and afflicting the comfortable”. Aceasta este și misiunea mea, să folosesc darul de a scrie, de a spune povești pentru a-i mângâia pe cei îndurerați și a-i deranja pe cei care merg în mașini prea înalte pentru a vedea durerile oamenilor simpli de pe stradă. Am lângă mine tinerii, parte din ei liceenii pe care îi aduceam vară de vară în redacție să se joace de-a jurnalismul. Ei sunt Clubul de jurnalism și implicare civică “Tineret în (re)acțiune”, tineri care cred în forța cuvântului scris, dar și că gândurile și ideile lor au puterea de a schimba.

Împreună cu povestașii liceeni din #EchipaLuiCărțilă, Silvia călătorește către sate în care școlile s-au închis, sau dacă acestea mai există copiii învață în clase simultane, adesea cu profesori slab pregătiți. Le duc cărți și le citesc sau împărtășesc povești despre lume și viață care să-i ajute în drumul lor.

Povestea #CarteInSate in imagini

Povestea noastră #CarteInSate 2018 „Nu exista o revelatie mai profunda a sufletului unei societati decat felul in care isi trateaza copiii.”Nelson MandelaMultumim tututor voluntarilor si partenerilor care ne-au ajutat ducem carti si povesti copiilor din sate. #CopiiiDeLaSateMeritaMaiMult #DaruiesteSiTuOCarteDeCraciun#

Geplaatst door Eu, tu și ei op Woensdag 5 december 2018

Mulți dintre acești copii merg kilometri pe jos ca să ajungă la școală, au mânuțele aspre de la muncă, de la lipsa de condiții.

Toate aceste proiecte mi-au readus bucuria și sentimentul că facem ceva bun pentru ceilalți, că îmi pot servi semenii chiar dacă numele meu nu mai este la finalul unui articol din fostul meu ziar. Când mai găsesc timp scriu despre ei, despre oamenii din satele uitate, despre locuri.

 

Datoria și responsabilitatea de a crea un viitor mai bun pentru copii

Cu siguranță, Silvia și-a înțeles foarte clar și firesc rostul său uman și profesional, iar ea nu poate fi altceva decât omul pentru oameni. Omul celor năpăstuiți, cărora le întinde mereu o mână prietenoasă sau o punte peste probleme.

Cred că avem datoria să creăm un viitor un pic mai bun pentru copii, avem datoria să îi facem să viseze și să lupte, să-i încurajăm pe cei care au ceva frumos de spus, care cred într-o idee, într-un proiect, care au avut curaj şi l-au pus deja în mişcare sau care au ambiţie şi îşi propun să profite de asta. Nu ai dreptul să stai deoparte dacă ai ceva bun de spus și de făcut. Fiecare dintre noi poate fi un „Schimbă lume” în domeniul în care se pricepe. Fiecare poate porni un cerc virtuos, un cerc al schimbării în satul lui, în orașul lui, pe strada lui. Eu cred foarte mult în tineri, cred în copii și voi continua să lucrez cu ei, să dezvolt proiecte de mentorat. Ei sunt eroii mei și, cu puțin vânt în aripi, vor fi eroii voștri în viitoarele reportaje de pe platforma Elita României.

De-a lungul timpului, Silvia a învățat că trebuie să asculte mai mult și să vorbească mai puțin. Să trăiești în acord cu conștiința ta, dar respectând și pe ceilalți diferiți de tine. Să fii tolerant și să iei oamenii așa cum sunt, valorizând ceea ce îți place mai mult la ei.

Să investești în școală, în lecturi bune, în discuții cu oameni buni și interesanți, dacă dorești ca alegerile de viață să fie mai bune. Nu trebuie să ne fie rușine să cerem sfaturi, atâta vreme cât avem alături mentori sau oameni pe care îi admirăm.

Cât despre copii, aceștia rămân o marcă a celor care i-au născut și crescut. Copiii nu vor citi dacă nu-i văd pe adulții din jurul lor citind, dacă nu citim împreună cu ei.

Foarte important este ca cei mici, copiii, adolescenții, să citească, sunt ani cu care nu se mai întorc și nu vor mai avea timp să-și facă lucrurile care îi vor ajuta mai târziu. Îmi pare rău de fiecare oră lipsită de la școală și de fiecare carte pe care am închis-o din plictiseală pe când eram adolescentă. Pe adolescenți îi sfătuiesc să se implice în activități de voluntariat, în proiectele în care cred și care li se potrivesc, pentru că timpul investit cu folos în timpul liceului îi va transforma în oameni ce înțeleg lumea mai bine. Și asta nu e deloc puțin, e primul pas spre maturitate, e drumul spre înțelepciune. Așa că ieși din zona de confort și fă ceva bun. Mai închide telefonul din când în când și deschide o carte bună!

 

Cuvânt de încheiere

Parcurgând alături de Silvia Vrînceanu acest minunat interviu nu am putut să nu observ cum vorba „omul sfințește locul”, primește și alte nuanțe. Nuanțe legate de suflet, de moral, de spirit și de viziune.

Silvia este omul acela care nu a uitat niciodată de unde a plecat și care își dorește să fie un fel de far pentru copiii care nu au de ce să se agațe. Le duce cartea, bucuria și mulți prieteni, deschizându-le larg ușa unui viitor pe care cu siguranță ei îl vor percepe mult mai senin și în care vor păși cu alte informații de acum.

Visul meu este să pot salva o casă veche și să o dăruiesc orașului pentru generațiile care vor veni. Sunt sigură că vor aprecia mai mult decât noi moștenirea trecutului. Am descoperit în Focșani patru case care au aparținut elitei unioniste de la 1859 care au nevoie de reabilitare urgentă pentru a nu fi duse la coșul de gunoi al istoriei.

Silvia Vrînceanu a fost și este un jurnalist de excepție, care ne-a învățat mereu că înaintea confortului propriu este adevărul și indiferent cât sau ce ne-ar costa afișarea lui, trebuie să fie primordial.

Ea a fost mereu un om loial, plin de dăruire, care s-a dedicat și pe care am găsit-o pretutindeni unde a fost nevoie de ea sau de profesia ei. Mereu în slujba oamenilor și mereu loială principiilor sale!

Nu știu ce aș putea scrie mai mult despre ea, deoarece este un om pe cât de complex, pe atâta de firesc și de simplu, de entuziast, de implicat. Un om care ori este tot într-un loc, ori nu este. Care nu cunoaște jumătatea de măsură și deși poate ar fi trebuit să învețe să spună „nu”, niciodată nu refuză pe nimeni.

Un profesionist adevărat, un prieten loial, uneori un copil cu gândul departe, cu luminițe năzdrăvane și vesele în priviri și cu nasul în cărți – asta este Silvia Vrînceanu Nichita!

 

Foto Credit: Doru Sava

Este ambasadoare a Fundației Clinton, singura româncă selectată pentru această poziție, încă din vremea facultății. Promovează importanța transdisciplinară a muzicii și vorbește despre lucrul cu pacienți bolnavi de Alzheimer, prin reabilitare cu terapie muzicală. Este deseori caracterizată drept o hiper-conectantă de oameni, expertize, oportunități, iar numele său este Maria-Luiza Popescu. 

 

Cetățean global, absolventă în Științe Politice și Guvernamentale și Managementul Afacerilor, Maria-Luiza Popescu contribuie cu o abordare neuroștiințifică asupra deciziilor economice și structurării leadershipului. Este antreprenor social, oferind consultanță de management cu impact și conștiință.

Fascinată de efectul neuroștiințific al muzicii, Maria-Luiza Popescu este pasionată de conectivitatea interdisciplinară. A avut ocazia să lucreze atât cu companii Fortune 500, cât și cu ONG-uri și antreprenori independenți.

Maria-Luiza Popescu și muzica

Muzica a apărut în viața Mariei încă din copilărie, când la televizor auzea Jean Michel Jarre. Desi avea doar 2-3 ani, își amintește și acum videoclipul „Calypso” care era difuzat aproape zilnic. La momentul respectiv, muzica îi provoca emoții de care nici nu știa. 25 ani mai târziu, încă își amintește ce a simțit la ascultarea acelei melodii.

În adolescență a folosit muzica ambientală drept fundal asociativ, pentru a învăța mai bine. Mai târziu, a avut șansa să intre în legătură cu regretatul doctor neurochirurg Oliver Sacks, al cărui studiu asupra efectelor neurologice ale muzicii au inspirat-o să își construiască o carieră în această direcție.

Muzica electronică-ambientală a avut de departe impactul cel mai decisiv asupra mea, atât în spațiul mental, ca meditație, dar și ca vehicul de socializare cu artiștii din spatele ei, mulți dintre care sunt activiști politici subversivi.

Întâlnirea cu muzica de la vârste fragede a făcut-o să o înțeleagă mai bine decât noi, ceilalți. A perceput muzica în mod spiritual, mental și emoțional, dar și ca pe o refulare viscerală. Maria este foarte atentă la concertele alternative, în care artiștii spun ceea ce majoritatea oamenilor gândesc, dar nu au curaj să exprime în public.

Muzica este o modalitate de a ajunge în subconștient, în acele locuri îndepărtate ale conștiinței umane. Aici se ajunge destul de greu prin sondare, fără mijloace de întrajutorare.

Maria-Luiza Popescu a înțeles beneficiile muzicii și a folosit-o în mod didactic: a organizat sesiuni universitare și publice, a invitat artiști, a organizat strângeri de fonduri.

Cercetarea terapiei muzicale avea să prindă aripi prin eforturile sale.

 

Drumul spre America

America, the land of the opportunities, este un loc special în care oricine poate primi șansa pe care o merită. Începând cu vârsta de 16 ani, Maria-Luiza Popescu a călătorit în mai multe rânduri peste Ocean.

Familia i-a încurajat abilitățile și pasiunile, astfel a învățat devreme care sunt aptitudinile sale, dar mai ales ce valoare are. Și-a maximizat potențialul în cel mai propice mediu: la 19 ani, pleca definitiv în America, la facultate.

Am fost crescută în spiritul alegerilor individului cu adevărat liber, care își exprimă principiile fără ezitare și luptă pentru ele, atât pentru sine, cât și pentru alții. America nu este nici pe departe perfectă, dar organizarea civică și susținerea grupurilor de afinități primează, iar valorile sunt recunoscute.

Spiritul civic a pasionat-o de la început, iar Maria a simțit că poate inova în diverse cauze. Încă din adolescență, a remarcat cât de ușor este să corespondezi cu artiști-activiști, cât de deschiși sunt aceștia să colaboreze, indiferent de renumele lor. America i-a lăsat un gust dulceag după ce a văzut cu proprii ochi cum răspunsurile veneau pe mail la câteva ore de la trimitere.

Nu există termen de comparație între România și SUA, în ceea ce privește respectul, profesionalismul, conștiinciozitatea. Cea mai mare diferență o constituie organizarea și acțiunea civică, de la cele mai mici grupuri la cele mai de amploare acțiuni.

De asemenea, dacă în America s-ar întâmpla ce se întâmplă în școlile din țara noastră, acești profesori ar fi mustrați public și ar merge la închisoare.

Este incredibil sub ce asediu psihologic, verbal, emoțional și de multe ori fizic încă sunt supuși elevii din România așa-zisului secol 21.

Elevii care găsesc soluții diferite de cea predată de profesor, dar care duc la același rezultat sunt pedepsiți. Oamenii se comportă precum „crabii în găleată.” Dacă unul se ridică, ceilalți îl trag înapoi. Acest efect este un domino care ajunge în societate prin mentalitate colectivă.

 

Realizări de suflet

Maria-Luiza Popescu susține faptul că în mod definitiv cea mai mare realizare a fost co-fondarea unei inițiative de sprijinire a pacienților diagnosticați cu Alzheimer. Aici au fost implicați și alți iubitori ai muzicii.

În parteneriat cu Spotify, organizăm colecte periodice de echipamente audio portabile (modele anterioare de smartphones, iPod-uri), dar şi ceea ce numim ”music outings”: evenimente coordonate de spitalele specializate, unde petrecem timp cu pacienţii conectaţi la muzica din trecut, timp de câteva ore pe săptămână.

Această inițiativă este de fapt un program de interacțiune socială și intergenerațională. Sunt sprijiniți de voluntari din rândul elevilor de liceu și studenților în domeniu, selectați printr-un proces riguros. Muzica a jucat un rol crucial în tratarea bolnavilor diagnosticați cu Alzheimer creând reacții emotive extrem de vizibile.

Motto: ”Never Impossible – I Am Possible!”

Maria-Luiza Popescu este ambasadoare a Fundației Clinton, prima româncă acceptată în acest grup exclusivist, dar și primul membru ales încă din timpul facultății. Și-a câștigat locul prin prezentarea unui proiect și a avut ca adversari studenți din alte țări ale lumii.

Proiectul său a fost ales pe baza inovației pe care o aducea, a fezabilității, dar și a planului realistic de dezvoltare și implementare. Inițiativa sa este finanțată în mod independent prin evenimente și donații. La doar 21 ani, a avut onoarea și plăcerea de a lucra cu guvernul Obama.

Maria-Luiza Popescu: „Terapia muzicală este o adevărată armă”

Medicii unei clinici au observat efectele muzicii asupra unei paciente de 90 ani care suferea de Alzheimer. Aceasta fusese o pianistă pasionată, iar câteva note au făcut-o să își amintească melodii întregi.

Dacă până acum au lucrat doar cu pacienți ce sufereau de Alzheimer, următoarea categorie de pacienți sunt veteranii care suferă de stres post-traumatic. În mod evident, voluntarii cu care vor lucra pe acest proiect sunt și ei veterani sau au experiență militară. În acest sens, comunitatea neuroștiințifică își aprofundează cercetarea concentrându-se pe afecțiuni curente: depresie cronică, stres, deficit de atenție, hiperactivitate.

maria luiza popescu

Maria Luiza Popescu: „Muzica efectiv poate reorganiza interacțiunile neurologice, creând noi asocieri între emoții, amintiri, decizii.”

Cel mai satisfăcător moment din viața sa profesională este faptul că a ajuns să fie acceptată în Fundația Clinton, unde a găsit o platformă de popularizare a terapiei prin muzică.

Viitorul sună bine

Maria-Luiza Popescu plănuiește să rămână în domeniul consultanței de impact și management pentru o perioadă. Va profita de revoluția actuală în inteligența artificială, apoi va reveni la o veche pasiune și anume proprietatea intelectuală din domeniul mai larg al juridicului.

Dacă tot ceea ce a făcut până acum i-a oferit o lecție de viață, aceasta este faptul că adevărații lideri și experți caută în permanență soluții noi. Sunt deschiși la noile strategii și expertize, dar mai ales își aleg colaboratorii din rândul celor cu aceeași mentalitate.

Cere ajutor persoanelor de încredere când ai nevoie; a nu cere ajutor nu este o caracteristică a celor cu adevărat puternici. Ceva ce am făcut încă din adolescență: contactează mentori și colaboratori indiferent cât de faimoși! Vei fi surprinsă!

La doar 30 ani, Maria-Luiza Popescu ne duce numele țării departe, în locuri în care unii oameni nu știu să pună degetul pe România pe hartă. Eforturile sale vor produce schimbări majore în lumea medicinei. Să tot auzim de astfel de români, poate-poate cineva se va gândi și pe la noi la terapia prin muzică!

Felicitări, Maria-Luiza Popescu pentru ceea ce ești și ce faci!

Viorel Pașca
În ultimii 14 ani, Viorel Pașca a avut grijă de 2000 de persoane, oferindu-le adăpost, mâncare și îngrijiri medicale, fără a le cere nimic în schimb. În timp ce spitalele și alte instituții nu găsesc soluții pentru acești oameni bolnavi de cancer, paralizați, cu handicap locomotor sau abandonați de familie, el și-a transformat casa într-un azil, iar sufletul într-un cămin pentru cei năpăstuiți de soartă. Aproape în fiecare zi, la poarta lui Viorel Pașca oprește cel puțin o ambulanță care aduce un bolnav dintr-un oarecare colț de țară, unde nu a mai fost loc pentru el.

 

Viorel Pașca este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Viorel, pentru a-i crește șansele!

 

Viorel Pașca s-a născut în toamna anului 1970, într-un sat, departe de zgomotul și aglomerația urbană, fiind cel mai tânăr dintre cei patru băieți din familie. A avut o copilărie fericită alături de frații și de prietenii săi, bucurându-se de toate lucrurile pe care numai copiii crescuți la țară le puteau avea.

Știu ce înseamnă să calci desculț dimineața, înainte de răsăritul soarelui, prin iarba plină de rouă, ascultând cântecul sublim al păsărelelor, să simți mirosul fânului pe care-l adunam și-l încărcam în căruță pentru a-l duce acasă, să dormi apoi în șură pe fân, îmbătat de mireasma lui, care inunda toată curtea în serile senine de vară. Am trăit plăcerea de a alerga desculț pe miriște în urma combinelor care secerau grâul, de a aduna apoi baloții de paie, din care ne făceam colibe și cetăți în care ne jucam până seara târziu când trebuia să aducem vacile de la păscut. M-am bucurat din plin de gustul laptelui proaspăt muls, de cireșele și merele pe care le mâncam pe când erau încă verzi și acre, de alunele, porumbelele și castanele adunate din pădure.

Domnul Pașca a învățat de mic să iubească animalele, păsările, copacii și iarba. A înțeles de asemenea că nici o muncă nu-i „prea de jos” pentru a fi făcută. Că a fi de la țară nu e o rușine, ci un privilegiu de care mulți nu au avut parte niciodată.

 

Cum se formează un caracter dintr-o viață simplă

Primii patru ani de școală i-a făcut în satul său natal, Incești, aflat la aproximativ 40 de km de Oradea: 

În clasa întâi am avut o învățătoare tânără, cu ochelari, pasionată de munca ei, iubitoare de copii, care uneori mă lua în brațe la catedră, încercând să-mi dezvăluie cât mai multe din tainele Abecedarului. Șase ani am mers pe jos până în Ceica, indiferent de vreme. Înfruntam zilnic zăduful din timpul verii, noroiul, ploaia, zăpada și frigul din timpul iernii pentru a parcurge cei șase km până la școală și încă șase de la școală până acasă.

La 14 ani, în vacanța de vară s-a angajat ca zilier la calea ferată în Oradea pentru a-și câștiga primii bani. Făcea naveta zilnic, trezindu-se la ora trei dimineața și ajungând acasă la ora 18.

Mai târziu, deoarece nimeni nu l-a îndrumat și nu i-a explicat diferența între liceu și școala profesională, Viorel Pașca s-a înscris împreună cu toți cei mulți, la profesională. Nu avea nicio idee ce presupune și cu ce îi va fi de folos meseria de sculer matrițer.

După ce a terminat școala, s-a angajat ca muncitor necalificat la fabrica de încălțăminte Crișul din Oradea. De acolo, în 1990 a mers la armată, la Sighetu Marmației, iar după câteva luni a fost mutat la Borș, la pază de frontieră.

 

Rolul bisericii în construcția umană a lui Viorel Pașca

În tot acest timp, încă de mic, biserica a avut un rol esențial în viața sa. Mergea de trei ori pe săptămână la biserică, unde a putut auzi, de-a lungul anilor, mii de predici, cântări și mărturii interesante.

La un moment dat, cineva s-a ocupat de noi de copii, învățându-ne lucruri interesante și pline de povețe sufletești, morale și spirituale, insuflându-mi astfel dorința de a fi util semenilor mei și a ajuta. Astfel că, după ce ieșeam de la servici, mergeam la Spitalul Județean din Oradea împreună cu alți tineri, pentru a ajuta acolo, oamenii singuri, care nu aveau pe nimeni.

În 1992, în urma unui seminar, a fost angajat de Societatea Penticostală de Misiune Creștină din România, unde a lucrat până în 1998. În octombrie 1992 s-a căsătorit cu Florica, „o femeie extraordinară care a fost și este cel mai frumos și mai prețios dar pe care mi l-a dat Dumnezeu.”

 

Dumbrava, drumul către Dumnezeul din noi

Pe 10 ianuarie 1993, Viorel Pașca a pășit pentru prima dată în Dumbrava, deoarece a simțit să schimbe lumea și lucrurile în bine și în mai uman. Timp de un an a mers acolo, în colonia de țigani, de două ori pe săptămână, singur sau însoțit de alții, pe jos, cu mașina sau cu bicicleta. 

La câteva luni de la nașterea lui Emanuel, primul lor copil, familia Pașca s-a mutat în locul acela, uitat parcă și de Dumnezeu. Doi ani au locuit în condiții precare, într-o casă mică, întunecoasă, cu un singur pat, o masă, câteva scaune, o sobă pentru gătit și niște cutii de haine. Erau însă fericiți și plini de bucurie că puteau fi de folos celor din jur. 

În fiecare zi, zeci de copii se adunau în jurul nostru să îi învățăm să scrie, să citească. Le spuneam povești din Biblie, iar uneori, când făceam rost de bani, îi duceam în excursii la Stâna de Vale, la Grădina Zoologică din Oradea sau la Peștera Urșilor. În cei șase ani în care am lucrat la S.P.M.C.R., zeci de țigani din Dumbrava și-au schimbat modul de viață, renunțând la multe dintre obiceiurile rele și la patimile pe care le aveau. Mulți dintre bețivi au renunțat la alcool, fumătorii au abandonat țigările și au început să frecventeze biserica pe care cei de la S.P.M.C.R. au cumpărat-o pentru ei.

În tot acest timp a lucrat și în alte localități, precum Lupoaia, Gepiș și Caranzel unde, de asemenea, au fost mulți oameni care au ales să-și schimbe în bine felul de viață.

În 1994, a venit pe lume al doilea băiat al familiei Pașca, Daniel, însă din nefericire a trăit doar șapte zile. Dar Dumnezeu i-a iubit și le-a dăruit în 1997 un al treilea băiat, pe Abel, iar în 1999 pe Sabin.

Și așa, dăruirea față de societate, de oameni și de semeni, a mers la pas de suflet cu cea pentru familie și Dumnezeu. În timp ce unii ne gândim unde să mergem în vacanțe de lux, Viorel Pașca se gândea să schimbe destine, să aducă zâmbete și să dăruiască un rost unor copii și unei comunități.

 

Viorel Pașca: „Dumnezeu este partenerul cel mai important în această lucrare!”

În iarna lui 2006, într-o seară, a văzut la televizor că în România au murit două persoane din cauza gerului. Atunci, Viorel Pașca a înțeles care este menirea sa în această lume. Și-a dat seama că, în cele două camere nefolosite, ar putea locui oameni fără adăpost și, cu puțin efort, le-ar putea asigura chiar și hrana zilnică.

Inima îmi tresălta gândindu-mă ce lucru extraordinar ar fi să pot îngriji patru sau cinci persoane în vârstă și fără adăpost. Era însă o singură problemă: nu aveam bani. Dumnezeu m-a asigurat însă, că dacă voi face acest lucru, El va purta de grijă în ceea ce privește partea materială. Astfel că am început, știind că Dumnezeu este partenerul cel mai important în această lucrare!

Astăzi, Viorel Pașca și familia sa au în grija lor 400 persoane fără adăpost, fără familie sau abandonate de cei dragi. Oameni care locuiesc în 14-15 case, fiecare cu povestea sa.

La Dumbrava, vin oameni din toate clasele sociale. Unii fără identitate, alții care au comis crime sau alte fapte antisociale. Bolnavi de cancer sau cu alte boli incurabile, paralizați sau cu picioare amputate din cauza degerăturilor sau a mușcăturilor de șobolani. Bolnavi psihic (epileptici, schizofrenici, cu retard mental, demență, Alzheimer) și foarte mulți foști alcoolici.

Sigur că se pot întâmpla multe lucruri neplăcute având în vedere diversitatea problemelor. Până acum, însă, Dumnezeu i-a păzit de evenimente nefericite.

Când am început, scopul nostru era să le asigurăm oamenilor de aici condiții mai bune decât în stradă. Din cauza vârstei înaintate sau a bolilor de care sufereau, aproximativ 400 de persoane au decedat. Extraordinar însă, a fost felul în care Dumnezeu ne-a purtat de grijă în toți acești ani. Niciodată nu ne-a lăsat să nu avem mâncare, îmbrăcăminte, lemne de foc sau alte lucruri de care avem nevoie aici. 

Viorel Pașca nu este doar un om. El este o pildă, o lecție pe care o putem citi asemeni unui alfabet Braille. Nu trebuie să îl vedem ca să știm că există. Dumnealui se simte prin tot ceea ce face! Îți intră la inimă și te îndeamnă fără a spune nimic.

 

Echipa de samariteni și faptele de suflet

La căminul de la Dumbrava, Viorel Pașca are alături familia și o echipă de aproximativ 40 de persoane. În afara asistentelor, nimeni nu are pregătire în domeniu. Nici măcar el sau familia lui. Fără să diminueze valoarea unei profesii, domnul Pașca a constatat în timp că pasiunea, dragostea și dăruirea pot compensa pregătirea.

Sunt femei care lucrează la bucătărie, femei care fac curat. Bolnavii, când ajung la Dumbrava, sunt schimbați, tunși, bărberiți, foarte mulți fiind imobilizați la pat. 200 dintre ei, au nevoie de scutece.

În spatele acestei lucrări însă, sunt zeci sau poate sute de persoane care fac lucrurile să meargă. Ei sunt cei care donează bani, alimente sau alte lucruri sau cei care doar se roagă pentru ei. Pe mulți, Viorel Pașca nu-i cunoaște și nu i-a văzut niciodată.

Ei trăiesc din donații, dar nu au cerut bani nimănui, deoarece, știm deja, Dumnezeu se ocupă de partea financiară…

Interiorul unei case de la Dumbrava

Pentru ca un bolnav să fie primit, e nevoie doar de o anchetă socială sau un referat de situație din care să reiasă că persoana respectivă este caz social, fără familie sau abandonată de aceasta. În multe situații, bolnavii nu au cărți de identitate. Pe unii dintre ei, nicio instituție nu i-a putut identifica, așa că au fost trimiși la Dumbrava. 

Pentru spitale, este mult mai convenabil să trimită pacienții la Dumbrava, mai ales dacă aceștia nu sunt asigurați sau sunt cazuri „tolerate în spital”. Ce înseamnă acest fapt? Persoana nu necesită neapărat spitalizare, dar nici nu poate fi aruncată în stradă, pentru că nu are familie sau locuință, are un handicap sau membrele amputate.

Și astfel, în urma unei anchete sociale, oamenii dau o declarație că își doresc să vină la Dumbrava, iar ambulanțele îi aduc până în fața casei.

Conform legislației în vigoare, domnul Pașca are dreptul să primească în casa sa, proprietate privată, pe oricine dorește, făcându-le buletin sau viză de flotant, cu adresa Dumbrava.

 

Câteva din poveștile emoționante ale oamenilor de la Dumbrava

Mi-am dorit să știu care a fost cea mai emoționantă poveste și dacă își mai amintește primul caz cu care a început acest proiect.

„Da, sigur că îmi amintesc. Era o doamnă pe nume Ilonka. Era maghiară, nu vorbea limba română, avea 68 de ani și locuia pe străzile Oradiei. Mi-au trimis-o din spitalul județean. Avea bilet de externare făcut deja de o zi sau două, dar cei de la spital nu se îndurau să o dea afară deoarece era un frig cumplit și știau că femeia va merge în stradă și nu va rezista, așa că au mai ținut-o un timp acolo. Ei mi-au recomandat-o și ea a fost prima persoană care a ajuns la noi, unde a locuit până la capăt. A fost înmormântată în cimitirul din Dumbrava.

Apoi, poveștile au fost din ce în ce mai crunte și mai dureroase. Pot să vă spun despre o femeie de 85 ani căreia i-au murit amândoi copiii în câteva luni și a fost evacuată de noră din casa ei pe care o lăsase moștenire la băiat. A locuit pe stradă doi ani și apoi a vrut să se sinucidă în spital spunând că nu mai vrea să se întoarcă pe stradă.

Un alt caz emoționant este acela al unei femei de 75 de ani care s-a îmbolnavit psihic, deoarece singurul ei nepot i-a vândut toată averea, iar asta, după ce ea l-a crescut, deoarece mama lui (fiica ei) decedase într-un accident.

Un caz recent, este acela al unui om de afaceri grec din București, care s-a îmbolnăvit de cancer, iar mai apoi soarta l-a lovit și mai crunt, deoarece singura lui fiică a murit în accident de mașină. La scurt timp, banca l-a evacuat din casă, pentru că fata avea niște datorii.”

Viorel Pașca

Sunt foarte multe cazuri, foarte multe povești tulburătoare, cu un impact emoțional incredibil. Oameni care au trăit tragedii imense. Oameni pe care el nu are cum să îi refuze.

Viorel Pașca nu va putea niciodată să spună că nu îi pasă de problemele lor. Primește în casă pe oricine și le permite să locuiască acolo, cât timp își doresc ei. Unii trăiesc la Dumbrava de 13 ani, alții au decedat acolo, iar unii aleg să plece după o vreme.

 

A ajuta, un mod de a trăi și de a fi

Spuneam, odată, că citatul meu preferat este: „Nu cunosc alt semn de superioritate, decât bunătatea!”. Iată că am întâlnit-o în cea mai profundă și firească formă a sa! Sigur că i-am spus și domnului Pașca acest lucru, dar dumnealui mi-a răspuns că nu crede că aici este cheia sau secretul activității dumnealui.

Am văzut o nevoie și trebuia să răspund la aceasta. E lucrul care ne face să mergem înainte, văzând nevoile altora. Trebuie să înțelegem că unii au nevoi uriașe, de neimaginat, nevoi de bază cum sunt: hrana, minimul de trai, lipsa locuinței, lucruri care nu sunt acoperite de nimeni și nimic. E foarte greu să stai, să nu acționezi și să nu ajuți, spunând că nu este treaba ta și că nu te interesează de ce a ajuns cineva în această situație. Nu pot să accept deloc ideea asta! Toți putem fi utili dacă ne dorim. Și ar trebui să fim și să ajutăm cât mai mulți oameni.

În familia Pașca, încă de la început, fiecare membru a avut un rol și s-a implicat trup și suflet. Soția l-a înțeles și l-a sprijinit necondiționat, iar copiii au crescut în acest context. Sunt cu toții puternic implicați, fizic și sufletește

Pentru ei, tot ce se întâmplă la Dumbrava este un mod de viață. Ei nici nu-și pot imagina un alt fel de trai!

Cred că societatea are nevoie de oameni care să simtă împreună cu ceilalți. Cred că ar trebui să nu ne gândim atât de mult doar la propriile noastre nevoi ci și la nevoile celorlalți. Nu pentru alta, dar sunt oameni mult mai puțin privilegiați decât noi, mult mai bolnavi ca noi, mult mai săraci și mai puțin norocoși și nu cred că se cuvine sau că e normal să nu ne pese. Am învățat că atunci când dai, primești mult mai mult, iar asta poate schimba modul de viață și poate să ne dăruiască lucruri despre care nu ne-am gândit niciodată că am putea beneficia. Mă refer la satisfacție, împlinire sufletească, mulțumire, lucruri care nu se pot cumpăra cu bani, iar asta le face neprețuite!

 

Cuvânt de încheiere

Iată deci, un om cât un Rai! Un roman, un paragraf viu din Biblie și dumnezeire. Un exemplu de bunătate întruchipată, de necondiționare și empatie. Un om care a avut timp să lanseze și carte despre Dumbrava. Un om care nu cere bani, dar tot ce face se bazează pe donații.

Viorel Pașca

Viorel Pașca a reușit să facă mai mult decât un stat întreg! Se ocupă de oamenii de care statul român și instituțiile sale, nu poate. Spre rușinea lor și dezamăgirea noastră. Un stat gol, impotent și iresponsabil. Defect! Un stat care după ce am luat interviul, am aflat că îi dă amenzi și îl penalizează pe Viorel Pașca, pentru tot ceea ce ei nu pot să fie, deși ar fi impetuos necesar.

În timp ce noi ne gândim la ziua de sâmbătă ca la o ieșire la pizza, la cinema, undeva în România, un om înconjurat de o echipă de îngeri, salvează vieți și dă șansă unor destine. Asta, în timp ce noi restul, ne facem că plouă. Uneori, nu înțelegem nici măcar sensul donației, darămite acela al responsabilității sau responsabilizării față de societatea în care trăim și oamenii de lângă noi?!

Dumbrava nu este doar un cămin, dar este un loc de pelerinaj al sufletelor fără speranță, care alungate de toți, acolo găsesc o familie, o casă, sprijin și bunătate. Bine ar fi, să înmulțim talanții și dintr-o Dumbrava să facem sute!

Adriana Roman
Adriana Roman este mamă, scriitoare, ghid pentru evoluție conștientă și voluntar la Academia mămicilor din Timișoara. Crede în educație, în frumos și în puterea schimbării.

 

Adriana Roman este #VoluntarDeElita, iar Asociația Mămicilor din Timișoara poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Adriana, pentru a-i crește șansele!

 

Adriana Roman s-a regăsit de curând, după ani de căutări. Și poate încă se va mai căuta pe viitor și se va regăsi tot de atâtea ori, ne spune ea. Asta, deoarece Adriana crede în faptul că educația este un proces nesfârșit, o daltă care ne creează și ne recreează de fiecare dată altfel.

Pentru Adriana, una din cele mai dificile întrebări ale vieții este – cine ești tu? – pentru că e o întrebare care te îndeamnă la introspecție, la a te dezvălui așa cum ești, lăsând deoparte rolurile sociale pe care le îmbrățișezi cu atâta tărie.

 

Iubirea și înțelegerea pot fi căi ale iertării

A copilărit în satul Crasna Vișeului, județul Maramureș, un sat mic de etnie ucraineană, aflat la granița cu Ucraina. Pentru ea și cele patru surori mai mici, nu a fost deloc o copilărie ușoară. Dar sărăcia și neajunsurile materiale au fost compensate de o frumusețe extraordinară a naturii și de bogăția de valori insuflate de bunici și părinți.

Tatăl lor a fost un om cu suflet mare, însă din cauza problemelor cu alcoolul avea dese ieșiri violente. Au crescut cu teama de moarte, teama că într-o zi le-ar putea face mult mai rău decât să le bată sau să le alunge de acasă. Adriana a simțit mereu responsabilitatea de a-și proteja surorile și îi răspundea tatei cu aceeași monedă. reamintindu-i cât este de rău și cât de mult greșeste.

În ciuda acestor traume, în ciuda furiei pe care o simțea pentru tatăl său, Adriana Roman consideră că acesta i-a oferit cea mai frumoasă lecție de smerenie. După ce el a murit, ceva s-a schimbat în ea pentru totdeauna. Nu se gândea că moartea sa o va afecta în vreun fel. Se gândea chiar că va fi o ușurare pentru sine, pentru toată familia, însă nu a fost așa.

Moartea tatei a trezit în mine un amplu proces de introspecție și mi-a scos în lumină cea mai dureroasă întrebare – cu ce ai fost tu mai bună, dacă ai răspuns răului cu rău? Această întrebare m-a urmărit multă vreme. M-a dat jos de pe piedestalul pe care mă pusesem și m-a făcut să îngenunchez în fața lui Dumnezeu și în fața memoriei tatălui meu.

Citind mai multe despre energie, plăți karmice, misiuni ale sufletelor, a ajuns să creadă că tatăl său a fost un suflet extraordinar de frumos și curajos. Ce suflet și-ar putea lua misiunea ingrată de a veni pe pământ pentru a fi persecutorul familiei sale? Numai un suflet puternic și plin de iubire putea face asta. De ce plin de iubire? Pentru că numai iubind nespus ești capabil să faci orice pentru familia ta, chiar dacă acest lucru presupune să creezi acele contexte pline de suferință din care cei dragi ție să crească, se se înalțe spiritual, ne spune Adriana.

Tata ne-a ajutat să evoluăm, iar pe mine m-a ajutat să îmbrățișez smerenia. Îi mulțumesc pentru asta și onorez fiecare moment de suferință. Nu aș schimba nimic din trecutul meu. Din contră, sunt fericită pentru toate minunile trăite. Cred că peisajul minunat și tradițiile de origine româno-slavă s-au amestecat frumos și și-au pus amprenta asupra mea. Mereu am considerat natura ca o alinare pentru suflet, iar tradițiile, deși diferite, au țesut în mine o pânză a valorilor strămoșești. Din ea, mă străduiesc să-mi creez un stil de viață bazat pe simplitate, comuniune cu natura și Dumnezeu.

Iată deci, că putem vedea și altfel traumele din copilăria și viața noastră. Le putem pătrunde sub o altă formă și putem încerca să înțelegem fapte și lucruri pe care unii doar le condamnăm, le judecăm și nu le iertăm. Poate, ar trebui să ne amintim mai des faptul că oamenii au misiuni în viața asta, iar iubirea trebuie să fie necondiționată!

 

Când ne pierdem, vedem cel mai clar lumina

Adrianei îi place să spună, deseori că este o sumă a poveștilor oamenilor pe care i-a întâlnit. Fiecare om, fiecare interacțiune pe care o avem cu ceilalți, ne modelează într-un mod subtil. Pe ea au marcat-o unii oameni pe care i-a întâlnit și a căutat să se lase inspirată și ghidată de poveștile lor.

Cred că am ajuns aici, să scriu și să îi ghidez azi pe cei care îmi cer ajutorul, pentru că Dumnezeu m-a iubit mai mult decât m-am iubit eu însămi. Am avut câteva momente în care m-am simțit la pământ. Eram nefericită și nu îmi găseam rostul în această lume, deși aveam doi copii minunați. Nu aveam o direcție clară, deși aveam în față o carieră mulțumitoare. Mă simțeam pierdută, fără nicio voință de a merge mai departe și fără nicio dorință de a da fericirii o șansă, deși bucuria copiilor căuta să mă vindece.

Când ea nu s-a iubit, Dumnezeu a strâns-o la pieptul său plin de iubire și i-a dat puterea să simtă câtă frumusețe există în lume. I-a scos urâtul din suflet și i-a arătat lumina ce o avea deja în ea, iar asta a salvat-o.

Și da, aveam un vis în copilărie – de a mă face scriitoare și de a mă mărita cu un preot. Partea cu scrisul mi-a ieșit, dar preoteasă, n-a fost să fie. Preoteasă am rămas mai mult în suflet… Poate de acolo mi s-a lipit de inimă partea cu ghidarea și ajutarea oamenilor.

Traumele care au format o scriitoare: Adriana Roman!

Adriana Roman a scris cartea „Puterea simplității” pe care o putem găsi în format clasic și Ebook. O carte despre puterea iubirii, credinței și a iertării. Despre redescoperirea de sine și de rosturi.

Cartea a apărut după depășirea unei perioade de depresie, când Adriana redescoperea treptat bucuria de a trăi. A scris-o cu multă emoție, dar nu se gândea că va avea curajul să o publice.

Mi-a fost teamă de critică, de a nu părea ridicolă, de a nu fi judecată pentru că mi-am dezvăluit „nereușitele”.  O recomand cu drag celor care vor să înțeleagă mai multe lucruri despre beneficiile simplificării vieții, despre autocunoaștere sau despre energia din Universul acesta minunat.

Acum, Adriana mai lucrează la alte 4 titluri, din care unul e despre divorț și cum pot foștii soți să găsească o cale către cooperare și chiar prietenie.

Eu am divorțat acum 3 ani și am reușit să păstrez o relație foarte frumoasă cu fostul soț. Nu a fost ușor, dar pașii pe care i-am făcut ne-au condus către armonie. Am rămas prieteni. Ne bem deseori cafeaua împreună, mergem în concedii, nu avem program de vizită pentru copii – ei stau unde doresc, facem seri de film împreună, asta în condițiile în care fiecare ne-am refăcut viața. Nu există conflicte în noi și partenerii actuali, asta pentru că am înțeles un lucru – toate au un scop, iar trecutul este pământul în care s-au plantat semințele evoluției noastre. Suntem recunoscători trecutului pentru tot ce ne-a învățat.

Adriana Roman

O altă carte e despre perpetuarea traumelor nevindecate de la părinți la copii și cum pot fi ele privite ca resurse pentru evoluție (se gândește ca titlu la Fețele traumei).

 

Voluntariat de erou, la Academia mămicilor din Timișoara

Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu știți despre „Academia Mămicilor”, proiectul funcționează din luna ianuarie 2014, în cadrul Asociației ”Centrul de Asistență Socială și Cercetare a Interacțiunii Copil-Părinte”. A fost creată de o mămică, cadru universitar, care a avut un vis – acela de a schimba destinele copiilor și a oamenilor mari, prin educație.

Adriana Roman a simțit imediat chemarea de a participa la crearea unei lumi mai bune pentru copii mai mult sau mai puțin norocoși. Alături de Carmen Stanciu, sunt astăzi peste 35 de voluntari, implicați în mai multe proiecte educaționale sau sociale. Un exemplu a fost campania „Cutia cu monede”, destinată achiziţionării de medicamente pentru copiii spitalizați la secția de hemato-oncologie a Spitalului de Copii „Louis Țurcanu” din Timișoara. Campania, nu doar că a stimulat oamenii, dar a atins sufletele și coarda sensibilă a mii de români.

Într-o lună de zile s-au strâns 2 tone de monede, pe care, după ce banca i-a numărat mai bine de o săptămână, s-au dovedit a valora peste 32 de mii de euro.

Academia Mămicilor” organizează conferințe lunare gratuite, dar și alte campanii și proiecte, cum ar fi: „100 de minibiblioteci pentru scolile și grădinițele din mediul rural și urban – proiect inițiat anul trecut, cu ocazia Centenarului și finalizat anul acesta, „Un ghiozdan la început de an” (în fiecare toamnă), „Educație timpurie și pregătire pentru grădiniță”, campania lunară de donare de sânge pentru copiii cu probleme hemato-oncologice, campanii anuale de Paște sau Crăciun sau „Codru Fest, plantează 6000 de copaci”.

Principalele obiective ale AMT sunt: promovarea educației parentale la nivelul comunității prin organizarea de evenimente gratuite adresate părinților și cadrelor didactice, promovarea educației sociale la nivelul comunității și implicarea membrilor acesteia în activități de voluntariat și creșterea nivelului de conștietizare a părinților și cadrelor didactice privind importanța implicării active și permanente în viața copiilor.

 

Educație, evoluție conștientă și viața de zi cu zi

Pentru Adriana Roman este esențial să iubim ceea ce facem. Dacă nu există iubire pentru munca pe care o depunem și ne mulțumim doar cu recompensele de ordin financiar, mai devreme sau mai târziu ne vom trezi în mijlocul unui război – acel al minții cu inima.

Putem să muncim o perioadă de timp fără a iubi neapărat ce facem, dar cu siguranță va veni acel moment când inima și sufletul își vor cere drepturile. Nu ne vom mai putea ascunde. Ne ne va fi de folos nici o mască pusă de ochii lumii, nici un statut social, nimic. Și nu există un judecător mai ferm și corect decât propria noastră conștiință, din spusele Adrianei.

Nu există o împlinire mai mare ca atunci când, prin pasiunea ta, ajuți oamenii, și ești plătit pentru asta. Spun deseori – găsește-ți darul și pune-l în folosul celorlalți pentru că aceasta e rețeta fericirii. Cel puțin asta e varianta care m-a dus pe mine la fericire. Multe din suferințele lumii de azi se nasc pentru că oamenii își îngroapă talanții. Uită de darul lor, caută un succes dictat de societate și nu se sfătuiesc cu sufletul lor, mai întâi. Dacă ne-am îmbrățișa darurile, dacă am găsi o modalitate să le punem în lumină, viața noastră ar fi una mai fericită.

Educația este cea mai puternică armă pe care o puteți folosi pentru a schimba lumea, sunt vorbele lui Nelson Mandela. Adriana Roman a ajuns să creadă cu tărie în ele, pentru că știe ce a însemnat pentru ea însăși să aibă șansa de a veni la liceu în Timișoara și de a se forma având la îndemână un mediu educațional de calitate.

Sora cea mare a mamei, Ana, a văzut potențialul meu și m-a luat în Timișoara. Nu doar că mi-a schimbat destinul, ci a schimbat destinul tuturor oamenilor pe care eu am putut să îi ajut ulterior. Datorită ei, și apoi a celeilalte mătuși, Irina, care m-a susținut moral și financiar până la terminarea liceului și apoi a facultății, am putut să am acces la o variantă mai bună a vieții mele. Le sunt profund recunoscătoare, lor și tuturor celor care aleg să faciliteze accesul unui copil la educație.

Adriana Roman este absolut convinsă că educația stă la baza oricărei societăți. Dacă vrem să ne uităm la suferințele prezente ale unui popor, e bine să ne uităm mai întâi la felul în care arată sistemul educațional public.

Educația poate fi salvarea sau condamnarea unui popor, în funcție de cum a fost ea creată ca sistem. Dacă vrem să ne fie bine pe viitor, e nevoie să ne implicăm în susținerea educației, fie că vorbim de cea formală, non-formală sau informală. Toate pot planta semnințele bune acolo unde trebuie, dacă există implicarea necesară.

Deoarece recunosc că nu prea am avut tangență cu Evoluția conștientă, mi-am dorit să aflu ce este ea, cum ne poate ajuta sau ghida. Adriana ne spune că Evoluția conștientă, la modul cel mai simplist, înseamnă a fi prezent în viața ta, a fi atent la Universul tău – atât cel interior și cel exterior și a-ți dori să evoluezi, fiind conștient de fiecare etapă pe care o parcurgi.

Mi-a plăcut cum spunea Barbara Marx Hubbard, evolution by choice, not by chance. Metoda evoluției conștiente a fost creată treptat, pe parcursul ultimilor 3 ani de evoluție personală și cuprinde un plan de acțiune în cele două arii importante din viața noastră –  aria personală și aria profesională.

 

Cuvânt de încheiere

Am început prin a o prezenta pe Adriana Roman ca fiind mamă, scriitor, ghid, voluntar. Aș adăugă că este o enciclopedie, o bibliotecă vie, colorată, în care poți descoperi emoții și informații deosebite, pe care acest om le pune la dispoziție cu o blândețe, o finețe și o bunăvoință copleșitoare.

Adriana este un om implicat, care a înțeles că societatea funcționează asemeni unui întreg, din care și ea face parte. Ca atare, a luat rolul său în serios, dăruind și fiind mereu peste tot, pentru oamenii care au nevoie de ea.

Mi-ar plăcea să cred că în România sunt mulți oameni asemeni ei sau că pot fi, deoarece doar așa, avem o șansă să răzbim prin indolența crasă care ne înconjoară și să o transformăm în empatie, educație și conștiență!

Melania Medeleanu MagiCAMP

După mai bine de 20 de ani de televiziune, pe Melania Medeleanu o găsim astăzi în ipostaze total diferite. Este membru fondator MagiCAMP, logoped, trainer pasionat de dicție și de public speaking, voluntar Barretstown Camp, Irlanda, în anul 2014.

 

Melania Medeleanu este #VoluntarDeElita, iar MagiCAMP poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Melania, pentru a-i crește șansele!

 

Deși s-a retras de trei ani din televiziune, pe Melania ne-o amintim cu plăcere din zilele în care apărea pe micul ecran. A fost mereu în atenția publică, în fața camerei de luat vederi, a telespectatorilor și și-a dedicat mai bine de 20 de ani visului său frumos de a fi parte din televiziune. Orice pas, însă, trebuie urmat de altul mult mai mare. Așa a făcut și Melania! Un pas către ea însăși, altfel decât a fost până atunci. 

 

Melania Medeleanu, dincolo de camerele de luat vederi, scenă și public

Melania provine din Berceni, un cartier pe care l-a bătut cu piciorul sau cu bicla pe fiecare străduță în parte. Acolo a jucat fotbal și șah, acolo a adunat căței de pe străzi, ba chiar și un arici. Tot acolo a cântat de dimineața până seara pe vremea când credea că va fi o mare artistă.

Dar cele mai vii și mai frumoase amintiri le păstrez din Talpigiul bunicilor, de unde-mi culegeam roșiile din grădină, spărgeam pepenele de prispă, pescuiam la baltă sau mă jucam în țărână până seara târziu, mergeam la slujbă Duminică de Duminică și pălăvrăgeam moldovenește în amuzamentul bunilor mei, pe care i-am venerat de-a dreptul.

Atunci când este întrebată despre televiziune, i se pare că vorbește despre o altă viață. O viață pentru care este recunoscătoare și care a pregătit-o pentru ce face acum în plan profesional. Miile de ore de live-uri, de interviuri, de breaking news-uri au ajutat-o să înțeleagă cum arată comunicarea valoroasă și să construiască media trainingurile pe care le susține azi.

Notorietatea care a venit la pachet cu televiziunea a obligat-o să iasă din căsuța sa de om timid, să testeze scena, să înfrunte privirile curioase. Uneori, spune Melania, trebuia să se ciupească pentru a fi sigură că e adevărat. Astfel, a ajuns să-i placă să vorbească în fața publicului și să țină cursuri de dicție și public speaking.

Mă întrebai de vis din copilărie. Da, televiziunea a fost un vis din copilărie, dar am înțeles la un moment dat că multe alte visuri erau atât de bine ascunse în mine, încât am uitat de ele. Abia când mi-au ieșit în cale câțiva oameni care nu se mai opreau din întrebat am început să le scot la lumină. Printre ei, Mirela Oprea, un om pe care e musai să-l cunoașteți – împreună cu care am construit un curs care mi-e tare drag – Public Dreaming, o combinație de Dream Management și Public speaking. Mirela îi ajută pe oameni să-și descopere visurile, iar eu să le pună în cuvinte. Abia aștept Septembrie, când va avea loc prima sesiune a acestui curs.

 

Șase ani alături de MagiCAMP și de copiii cu afecțiuni oncologice

Se fac deja șase ani de când MagiCAMP și-a deschis porțile pentru copiii cu afecțiuni oncologice. Erau 32 de micuți în două săptămâni de tabără. Peste 700 de copii le-au trecut pragul până acum, numai anul acesta aproape 300. Un proiect care s-a născut doar din dorința de a face așa încât să le fie puțin, măcar puțin mai bine.

Când l-am întâlnit pe Vlad Voiculescu el visa deja de multă vreme la un spațiu de joacă la greu pentru acești copii. Să visezi alături de cineva poate să facă lucrurile mai simple. Așa că atunci când am început să visăm în doi, visul s-a transformat în realitate. Iar când ni s-au alăturat și alții, mulți, mulți alții, visul a căpătat proporții la care nu ne mai așteptam. Am zice că proiectul ăsta nu ne mai aparține. E deja al sutelor de voluntari, sponsori, medici, copii, părinți care au crezut în el, au crezut în noi și ne-au ajutat să-l ducem mai departe.

MagiCAMP

Azi MagiCAMP nu mai este doar despre tabere, ci și despre ajutorul material concret pe care îl oferă cei din cadrul proiectului, lună de lună, copiilor și familiilor lor. Vorbim despre pachetele lunare care pleacă acolo unde e nevoie – MagicBOX, de cazare gratuită pentru părinții care vin cu copiii la marile centre oncologice din țară – MagicHOME, la consiliere sau terapie atunci când, copil sau părinte, simt cum lumea lor se prăbușește.

 

Melania Medeleanu: „Să poți să fii o părticică din ce îi face pe oamenii ăștia puțin mai puternici e un privilegiu!”

Oamenii se tem să accepte, iar uneori refuză să ajute sau să se implice. Se spune despre lucrurile pe care nu le cunoști că nu au cum să te atingă. Copiii aceia însă, au nevoie de noi toți, de zâmbetul nostru, de empatia noastră, de participarea noastră așa cum putem sau simțim noi. Fiecare suflet de ajutor poate fi vital uneori pentru ei!

Fiind și eu în urmă cu mai mulți ani implicată în astfel de campanii, mi-am dorit să știu care sunt lecțiile pe care copiii le-au predat celor de la MagiCAMP. Astfel de proiecte și implicări ne schimbă viața, ne oferă alte viziuni asupra bolii, copiilor și a tot ce implică acest lucru.

Am învățat o mulțime de lucruri de la ei, dar poate cele mai prețioase sunt lecțiile despre curaj și despre importanța lui azi. Felul în care luptă ei pentru viață, pentru fiecare clipă mă face să mă rușinez uneori de lașitățile mele și de resemnarea cu care întâmpin unele vești. Cât despre AZI, scriu aceste rânduri din biroul nostru de la MagiCAMP. În fața mea e un panou pe care sunt fotografiile unor copii pentru care AZI s-a terminat brusc. Când mă uit la ei simt nevoia să-mi fac provizii de azi. Știu că nu pot să iau la pachet așa că încerc să pun în AZI ce am mai bun.

Ascultând-o pe Melania Medeleanu, nu ai cum să nu te trezești parcă dintr-un vis, de parcă totul până atunci era un fel de lume paralelă. Suflețelele de la MagiCAMP au în toată lupta și disperarea lor alături, un înger. Așa îi spun eu, Melaniei. Și totuși, răspunsul ei mi-a venit ca o lecție de frumusețe și înțelepciune pe care am să o iau foarte serios în calcul de astăzi.

MagiCAMP

Dă-mi voie să fac o modificare în întrebarea ta: am întâlnit câțiva îngeri în viața asta. Și niciunul nu arăta ca mine. Cred în îngeri, dar mi-e teamă că, chiar și cu bună credință, folosirea excesivă a termenului poate crea confuzii și n-o să mai știm să-i recunoaștem. Eu mă străduiesc să fiu acolo când e nevoie de mine și unde simt că pot să fiu de folos. Și e o tendință pe care am observat-o din ce în ce mai des în ultima vreme. Pe cât de urâcioase și nefericite sunt știrile pe care, pe bună dreptate, le tot dezbatem, pe atât de mare e nevoia oamenilor de a avea un rost. Și ce poate fi mai plin de sens pe lumea asta decât să ajuți pe cineva care se află la ananghie?

 

Iubirea vindecă și ne ajută să înfăptuim uneori miracole

Poate iubirea vindeca? Complexă întrebare. Iubirea poate să vindece, dar în egală măsură poate să rănească. Și am constatat că, în niciunul dintre cazuri, nu prea te poți opune. Când apare, intensitatea ei spulberă totul în cale și poate fie să panseze și să așeze în noi încredere și frumos, fie, dacă e vorba despre o dragoste toxică, poate să distrugă încrederea în propriile forțe, încrederea în oricine încearcă să se mai apropie de tine. Să întâlnești iubirea, îmi pare că ține în bună măsură de noroc. S-o păstrezi, abia asta e în curtea ta și e cu muncă.

Despre importanța iubirii în tot ceea ce facem, Melania ne-a spus că ajută deoarece este mai simplu să faci ceva ce iubești. A întâlnit și oameni foarte pricepuți și respectați într-un anumit domeniu din privirea cărora lipsea însă bucuria, pasiunea. Pe termen scurt poate că nu e o problemă, dar Melaniei i se pare foarte trist să faci toată viața ceva ce nu-ți place.

Melania Medeleanu

Care este reversul medaliei?

Mă înfurii când asist la o nedreptate, mă scoate din minți incompetența oamenilor puși în funcții cheie, mă enervează lipsa de compasiune, verdictele date fără argumente, mitocănia, grobianismul. Și când mă enervez acționez cumva. Mi se pare important ca furia, de care, din păcate, avem parte cu toții – mai ales în ultima perioadă, să nu rămână la stadiul de emoție negativă care te macină – furia are o energie uriașă care, canalizată corect, poate schimba lucruri – poate duce la schimbări de legislație, la schimbări de atitudine, la acțiuni menite să îndrepte tot felul de contexte. Dacă o lăsăm să se irosească am pierdut de două ori: în plan personal emoția asta a săpat în noi, în plan social mai ratăm o ocazie de a ne transforma comunitatea într-un loc mai bun.

 

Melania Medeleanu: „Indiferent cum vei acționa, ai grijă să nu faci rău!”

Din fericire, Melania Medeleanu își permite să fie ea însăși cea mai mare parte din timp, nu doar acasă, într-un spațiu securizat.

Atunci când în tine se aliniază și gânduri și emoții și acțiuni, nu mai ai nevoie de măști. Mai spun lucruri pe care le regret apoi, mai fac și tâmpenii, dar prefer o astfel de asumare decât să port mereu o mască zdravăn lustruită, doar pentru că e mai atrăgătoare din punct de vedere social. Cât despre timp…am fost mereu în criză de timp și probabil că voi fi pe fugă toată viața. M-am împăcat cu gândul. Pe de altă parte, aproape tot ce fac îmi aduce satisfacții, așa că timpul ăsta e, în mare măsură și pentru mine.

Melania Medeleanu

Melania nu dă sfaturi deoarece după un timp a înțeles puterea principiului „trebuie să văd cu ochii mei” și a încălcat mai toate sfaturile pe care le-a primit de-a lungul timpului. Pe cele mai multe dintre ele se chiar bucură că a avut inconștiența să le ignore – au fost pragul de sus de care avea nevoie să dea cu capul ca să crească mare. Pe altele însă, îi pare rău că nu le-a ascultat deoarece ar fi scutit ceva timp și eșecuri.

Singura sugestie pe care-mi permit s-o dau e: Dacă tot s-a nimerit ca într-o zi să fi apărut într-o lume atât de spectaculoasă și de pestriță, fă bine și trăiește. Pe ici pe colo pune mâna și fă curat, pe ici pe colo mai deranjează câte ceva, să iasă din monotonie, dar indiferent cum vei acționa, ai grijă să nu faci rău. N-o să-ți iasă întotdeauna și o să fii nevoit din când în când să-ți ceri iertare. Asta e o formă de curaj. Curajul te va face să te simți liber. Pe scurt: Fii liber, implicat și responsabil. Nu e garanția fericirii, dar e o șansă să-ți găsești rostul.

 

Cuvânt de încheiere

Stând la aceeași masă a gândurilor și a firului cu Melania, poate fi o revelație pentru oricare dintre noi. Are o înțelepciune aparte. Aceea a sufletului și a conștiinței. Este un om frumos de la suflet la chip. Un om care trezește, care pune pe gânduri, care îți amintești că ești o ființă emoțională. Și este bine! Doar simțind, putem realiza cât de fragili și puternici suntem!

Mi-am amintit apoi, ce a spus despre îngeri. Și este adevărat că acesta este un sens al nostru ca umanitate și ar fi al nostru ca societate și individ, fiecare în particular, dacă uneori nu ne-am înstrăina de emoție. Și este adevărat că folosirea excesivă a unui cuvânt poate îndepărta de esența acestuia, dar chiar dacă este greu să recunoaștem, îngerii aceștia se simt. Așa cum simțim iubirea, sau căldura soarelui pe chipul nostru.

Iar tu, Melania, exact acest sentiment îl oferi! Nu îți văd aripile, dar asta, pentru că unii îngeri sunt doar oameni, iar asta îi face deosebiți, remarcabili și de excepție!

Cum poți să te implici? MagiCAMP funcționează în proporție de 90% datorită voluntarilor care îi sunt aproape. Îi poți ajuta și tu ca voluntar, poți să donezi, să le vorbești prietenilor tăi despre proiect și să-i implici sau chiar poți să faci strângere de fonduri pentru MagiCAMP.

Dacă vrei să susții asociația MagiCAMP sau ai orice întrebare legată de modul în care investesc fondurile donate, nu ezita să îi contactezi la contact@magicamp.ro.

Maria Holtzhauser
După doi ani extraordinar de grei, în care a luptat cu cel mai mare criminal în serie al secolului și anume cancerul, Maria Holtzhauser a primit o a doua șansă la viață. A trecut prin tratamente chinuitoare, iar fiicele ei au salvat-o: cu banii trimiși de ele, Maria a reușit să cumpere ceea ce statul trebuia să-i dea gratis. Ca să își arate recunoștința față de această șansă, Maria Holtzhauser a decis să ajute oamenii, devenind un înger păzitor pentru cei năpăstuiți.

 

Maria Holtzhauser este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Maria, pentru a-i crește șansele!

 

Maria Holtzhauser a înțeles că atunci când lupți cu această boală, cancerul, duci de fapt mai multe bătălii și ai nevoie nu doar de credință, voință și șansă, ci și de oameni. Iar asta, deoarece sistemul de sănătate te umilește prin ignorare şi ignoranţă, prin plimbarea ta ca om extrem de bolnav de la o coadă la alta, cozi ale umilinţei şi mizeriei unei societăţi ea înseşi bolnavă, prin nepăsare, prin tratamente istovitoare și extrem de costisitoare pe care tu nu ți le permiți, iar asigurările pe care le-ai plătit cu exactitatea unui ceasornic ţi le acoperă doar teoretic!

Astfel, Maria și Sorin Holtzhauser au decis să își transforme garsoniera într-un depozit al speranței, al șanselor, al umanului, fără să simtă nicio clipă că ar face un sacrificiu.

Maria Holtzhauser cea de acum este un om care s-a reinventat din propria-i cenușă, aidoma Păsării Phoenix. La Maria, totul se împarte între: Înainte și După.

 

Maria Holtzhauser, omul care a depășit pe rând condiția umană, socială și boala

S-a născut într-un sat din județul Suceava, la câțiva km de Mălinii lui Nicolae Labiș. A venit pe lume din flori (preferă să spună așa, decât dintr-un păcat). În buletinul său (modelul vechi) în dreptul tatălui era o linie, iar în acte se scria fiica lui Natural, ceea ce îi dădea un disconfort teribil. Pe parcurs s-a gândit că așa începe traiectoria vieții unui prunc special.

Cea care m-a născut (și care a ascuns o vreme sarcina), avea doar 16 ani și s-a dovedit a nu fi pregătită să devină mamă așa că după ce m-am întremat un pic (am avut doar 900 de g la naștere), m-au „adoptat” bunicii. Eram foarte săraci, locuiam într-un bordei fără electricitate și cu lut pe jos. Dormeam pe pat cu saltea din paie iar vara, în fân. La 3 ani, am ajuns la orfelinat. Știu bine ziua aceea și nu cred că mi-o va șterge nimeni din minte, vreodată. A fost primul meu coșmar. Am plâns zile în șir. Nu mâncam și nu pricepeam cum de bunicul (cu el aveam o relație specială), a putut să mă dea. Mai târziu aveam să aflu cum au stat de fapt lucrurile, dar trauma deja exista.

Perioada de acomodare a durat cam un an. Apoi, Maria Holtzhauser s-a resemnat și a acceptat ideea că a fost abandonată. Devenise copilul „statului”, doar un număr într-un dosar.

În clasa a doua, o profesoară din același sat cu ea a chemat-o la catedră și i-a spus că pentru a se salva, pentru a nu mai ajunge în sărăcia cruntă de-acasă, trebuia să învețe. Pentru Maria, acela a fost momentul decisiv, care i-a schimbat radical traiectoria în viață.

Pe lângă lecții, a descoperit cititul. Compunea poezii, mergea la cenaclu literar… Încet, încet, se desprindea de turmă și prindea încredere în ea.

Toată această experiență a ajutat-o să devină cea care este astăzi, când nicio situație grea de viață nu îi mai este străină.

Maria Holtzhauser

În ciuda a tot ce i-a fost dat să întâmpine, a avut și un mare noroc. A primit a doua șansă la viață. A luptat cu un cancer aflat în stadiu avansat, inoperabil și a învins.

Nimeni nu credea că voi reuși, doar eu! Am avut și binecuvântarea să am ca soț un suflet pereche. Dacă m-a durut pe mine, la fel a suferit și el, am luptat, a pus și el umărul, am mers inimă lângă inimă, de mână. Nu mi-a dat drumul niciodată. Nici când agonizam, nici când eram furioasă sau mă abandonasem, că a fost și asta. Am avut o perioadă în care nu mai vroiam să fiu. Mă durea fiecare oscior. Dar mai tare mă durea sufletul de cum se chinuie familia cu mine. Niciodată n-am acceptat că aș putea fi o povară pentru cineva.

De dragul lor însă, Maria a scos toate armele. Se ruga mereu, necontenit în gând, promițându-i Domnului că, dacă îi mai dă timp și șansă, nu îl va dezamăgi și va fi un far pentru semenii săi.

Și i-a dat! Sunt opt ani de-atunci și Maria speră să-i mai dea, ca să se poată bucura de această șansă, de familie și de voluntariat! Voluntariatul a venit firesc. Ca o bucurie pentru ea. O dovadă de normalitate.

 

Cancerul – o boală socială

Cel mai greu tip de cancer este acela pe care societatea și sistemul ne obligă cumva să îl ducem singuri! Cancerul nu este doar boala pe care o cunoaștem noi. Nu este doar un ucigaș în serie care trece peste tot ce apucă în calea sa: NU!

Cancerul a devenit o boală socială, o boală a umanităţii, iar asta este cel mai grav! Societatea începe să se cangreneze emoţional, sufletesc, moral şi spiritual, iar lumea se transformă încet şi sigur într-un alt fel de Auschwitz. Cel unde, ne ducem luptele în tăcere și singurătate, pierzând de cele mai multe ori, chiar dreptul la șansă.

Societatea ne ucide de multe ori speranţa şi încrederea cu prejudecăți. Oamenii uită să ne fie aproape, deși noi cerem ajutorul, iar ei ar trebui să înţeleagă că fiecare suntem responsabili direct şi indirect pentru cei de lângă noi.

A cere ajutor este un semn de înţelepciune şi de tărie de caracter. Nimeni nu trece prin viaţă de unul singur, iar când nu putem singuri, trebuie să învățăm să recunoaștem asta, să o spunem și să cerem ajutorul. Că nu îl primim este dovada faptului că umanitatea suferă și ea de cancer. Un cancer care ne transformă în oameni lipsiți de compasiune, solidaritate și umanitate!

 

Sorin și Maria Holtzhauser se ghidează după deviza „De profesie OM”

Maria Holtzhauser a înțeles foarte bine mesajul. Asociația „Maria Holtzhauser” a devenit sensul lor de a trăi frumos, de a sădi culoarea în suflete și în locuri unde puțini alții ajung. La cei năpăstuiți și bătuți de soartă.

Tot ceea ce face, este din iubire pură, spunând că acest lucru nu doar contează, ci este chiar secretul reușitei.

Dacă nu-ți place ce faci, nu-ți iese. Când cineva bifează un gest de binefacere nu doar eu simt ci și cel spre care se îndreaptă acțiunea. Câțiva ani am fost un grup de inițiativă, Maria și Rețeaua Binelui. Am crescut și dorindu-ne să ajutăm și mai mult, am făcut asociația. Membri fondatori suntem eu și soțul meu iar de sprijinit o fac cei care ne știu și cred în noi. Am dovedit întâi, apoi am cerut.

Nu există categorii anume pe care să le sprijine asociația, marele regret al celor doi soți fiind că nu pot ajuta pe toată lumea. Au pornit de la câteva familii nevoiașe și un copil special, autist, iar acum au cinci județe unde se implică în proiecte sociale dar și educative, încercând să diminueze rata absenteismului și a abandonului școlar.

Nici bătrânii nu le sunt străini. Au preluat un azil din județul Giurgiu, care de la 17 are acum 48 de beneficiari și l-au transformat în doi ani într-o casă adevărată.

Au și multe satisfacții, dar și preocuparea de a le asigura cele necesare. De la suplimente de hrană, la medicamente, consumabile, scutece, detergenți, fiecare caz marcându-i într-o oarecare măsură, multe momente ajungând să fie de neuitat în lupta lor pentru a ajuta și a fi acolo, pentru oameni.

O mamă care primise 2 cozonaci, mi-a dat unul înapoi să-l dau alteia la fel de amărâtă. Mă copleșesc cele care aduc după un timp hainele primite, călcate și spălate, gata să fie dăruite altcuiva. Oamenii de la țară care ne dau flori de câmp, fructe din livezile lor, ouă proaspete. Sau ne sună așa pur și simplu. Mulți ne spun că se roagă pentru noi. Ce ne impresionează teribil este că o parte dintre cei pe care-i ajutăm, aleg să întoarcă Binele primit.

Maria Holtzhauser simte iubirea oamenilor în fiecare zi. Se bucură de ea dar asta o și obligă și își dorește să nu dezamăgească vreodată. O doare fiecare neputință și are un nod în gât de câte ori refuză vreun caz, deoarece nu dorește să preia cauze cărora nu le-ar putea face față. Își cunoaște limitele și vrea să ajute cât poate, dar cu susținere pe termen lung, pentru asociație fiind foarte important acest aspect.

Proiectele noastre se derulează până la capăt. Noi nu ajutăm doar de Paște și de Crăciun. E o muncă continuă care nu se termină niciodată. La noi nu e cu program. Suntem voluntari non-stop. Nu o dată suntem solicitați noaptea sau dimineața devreme. Și de regulă dacă ziua umblăm, adunăm, împărțim, facem zeci de drumuri, avem activitate specifică, noaptea scriem. Zeci de mail-uri încep cu Bună Noapte. Dacă nu scrii, nu-ți bate nimeni la ușă să-ți dea ceva. Sponsorii nu sunt pe o listă de așteptare. Îi câștigi prin seriozitate și transparență. Voluntarii la fel, că suntem o echipă. Fără ei, n-aș putea atât. Și nici așa de mult sau așa bine. Fiecare are rolul lui. Suntem ca într-o mare familie.

 

Maria Holtzauser: „Sunt extrem de atașată de oameni și locuri”

Numele doamnei Maria Holtzhauser (care este de fapt singura moștenire de la bunicul său) o pune deseori în situația de a răspunde la întrebarea de ce a ales nu a plecat în Germania?! „Cred că eu sunt extrem de atașată de oameni dar și de locuri.”, ne spune doamna Maria.

Când are drum în satul natal pentru campanii sau proiecte educative, trăiește mari emoții, deși nu prea mai are rude de sânge. O copleșesc toate: iarba, pădurea și chiar colbul de pe ulițe. Cer și stele ca acolo, nu-s nicăieri, pentru Maria Holtzhauser. Îi place să mănânce cartofi pe plită, mămăligă cu lapte și bureți.

Câteodată, oamenii dragi îi culeg zmeură, fragi și îi fac sirop de brad. Așa, a dor de casă. Nu vine niciodată fără ceva primit în dar și fără măcar vreun om nou apărut în suflet.

Și cimitirul din sat e special, pe un deal cu o alee străjuită de brazi.

Merg de fiecare dată la mormânt și spun: „Tată, vreau să fii mândru de mine.” Și plâng. Mult. Eliberator.

Când se întoarce la București, doamna Maria este un alt om, având bateriile încărcate la maxim.

E o chimie, e în mine. În august anul trecut, am inițiat o acțiune de căutare a colegelor de la cămin și împreună cu acestea, ne-am întors la orfelinat, după 40 de ani. Altfel simțeam că nu-s completă. E o chestie și de asumare. Aici m-am născut și mi-ar fi greu să dispar.

 

Îi place să trăiască simplu și crede că nimic nu este întâmplător

Sursa de energie a Mariei Holtzhauser, paradoxal, este neputința și deznădejdea pe care o vede la cei care se încred în ei. Este exemplul pe care-l dau celor mai tineri. Iubirea și colaborarea soțului său. Bucuria și mândria celor dragi. Recunoștința care li se arată din ce în ce mai des. Toate astea îi arată că sunt pe drumul cel bun și îi dă forța de a merge mai departe.

Îmi place să trăiesc simplu. Să-mi bucur soțul cu o partidă de pescuit sau să mergem la teatru sau concert. Și poate cea mai mare bucurie e să ne petrecem timpul cu nepoții și fiicele. Nimic nu e întâmplător. Fiecare experiență de viață vine la pachet cu o lecție. De tine depinde dacă o înveți, treci clasa sau la primul examen, rămâi corigent.

Maria Holtzhauser ne mai spune că cel mai important în viață este să faci ce simți că ți se potrivește și ce-ți place. Dar ca să fii sigur de asta, trebuie să încerci. Să faci orice ți se ivește. Nu strică să experimentezi măcar.

Viața are nevoie și de sfaturi, de jaloane. E important și cât de deschis ești să le accepți și să le pui în practică. Reușesc toți cei ce-și doresc mult. Ceilalți, nu se străduiesc suficient sau nu au încredere deplină în ei.

 

Cuvânt de încheiere

Astăzi, am abordat viața și reportajul, altfel. Am scris despre lucruri pe care oamenii nu doresc să le vadă. Poate din teamă, poate din neputință, poate din ignoranță! Poate din cauza unor timpuri superficiale unde şi noi devenim superficiali și egoiști, deoarece ne place să credem despre noi că suntem empatici, dar nu ne pasă de drama prin care trece aproapele nostru!

Ce trebuie însă să înțelegeți este faptul că ele există, sunt acolo şi chiar dacă ne place să le ţinem de gură să nu ţipe, chiar dacă le tăcem, nu înseamnă că ele nu există. Există! Real de crud și crunt! Sfâșietor! Putem închide ochii, dar problemele nu vor dispărea! Vor continua să existe, să trăiască, să se dezvolte și să creeze consecințe!

Spunea cineva despre asociația „Maria Holtzhauser” că este echivalentul unui minister! Eu cred că este mult mai mult. Echivalentul unui sistem funcțional care găsește mereu soluțiile fiabile și resursele necesare pentru a acoperi cazuri, pentru care guvernele și ministerele nu au niciodată sume alocate.

Maria și Sorin Holtzhauser sunt exemplul cel mai frumos al faptului că oamenii se unesc și se iau la bine și la rău împreună, la bine și la boală împreună! Sunt poate cea mai frumoasă dovadă de iubire, loialitate și frumusețe umană. De empatie și bunătate!

Ei nu și-au rămas doar lor, dar au decis să își multiplice iubirea semenilor lor, să fie acolo și atunci când trebuie, alături de cine este nevoie. La bine și la rău, la boală și la greu. Și sunt! Și rămân, ajută și sunt constanți în tot ceea ce fac.

Pentru cei care doriți să fiți Oameni Îngeri:

Asociatia „Maria Holtzhauser”
CIF: 39896535/20-09-2018
Sos. Colentina nr 3B, Bloc. 33B Ap. 21
Bucuresti, Sector 2
email: asociatiamariaholtzhauser@gmail.com

Cont IBAN: RO47BRDE426SV94483764260
Ag. Bucur Obor, Sos Colentina 2
SWIFT: BRDEROBU

 

Laura Breană

Laura Breană a fost jurnalist 20 de ani, la cotidianul „Monitorul de Vrancea”, unde a obţinut numeroase premii de la Uniunea Jurnaliştilor, pentru reportajele realizate. A fost psiholog la Protecţia Copilului Vrancea, a lucrat într-un Centru de zi pentru copii exploataţi prin muncă şi în risc de abandon şcolar, dar a fost în acelaşi timp voluntar, apoi vicepreşedinte şi preşedinte al Filialei de Cruce Roşie Vrancea. În toată această perioadă a fost şi încă este lector la Fundaţia „Cartea Călătoare” Focşani, care oferă servicii nevăzătorilor din România.

 

Laura Breană este unul din jurnaliştii de mare excepţie, dedicat oamenilor din orice categorie socială. Tot ce a scris ea în 20 de ani la „Monitorul de Vrancea” a fost menit să scoată la lumină poveștile remarcabile ale unor oameni simpli sau extraordinari, frumusețea unor locuri pe care le-a vizitat întâmplător sau special şi trăirile unor vieți la care poate mulţi dintre noi nici nu ne-am fi oprit să le ascultăm, să le remarcăm, să le ajutăm.

Întâlnirea cu miile de oameni şi de situaţii de viaţă – subiecte ale reportajelor sale, au determinat-o pe Laura să devină psiholog, dar şi asistent social. Totul, doar pentru a înţelege mult mai bine mecanismul minţii şi sufletului omenesc şi să poată ajuta şi real, altfel, nu doar prin puterea cuvântului.

Laura Breană a publicat o carte de reportaj jurnalistic, „Vieți de Poveste”, premiată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. A inițiat și derulat campanii umanitare încă de pe vremea când nu exista internet sau Facebook, iar singura ei armă pentru mobilizarea oamenilor era puterea cuvântului scris.

Oamenii care m-au citit au crezut în mine de fiecare dată şi împreună am făcut adevărate miracole: am scos mii de sărmani din necaz, am salvat vieţi, am salvat copii de la incultură, am dăruit iubire şi speranţă, am construit case şi adăposturi, am scos în evidenţă frumuseţea oamenească şi cea a locurilor în care trăim. Iar acesta e cel mai important premiu pe care l-am primit vreodată, şi încă îl mai primesc: încrederea societăţii şi faptul că m-a fixat în memoria ei.

Este, de asemenea, soția unui bărbat răbdător și mama unui copil de care este tare mândră.

Laura BreanăLaura Breană şi fiul său, Bogdan

Cunoscând-o, ascultând-o, văzând-o, nu am cum să nu mă întreb cum a găsit şi găsește o femeie care este mamă, soție, jurnalistă, lector și în același timp angajată la DGASPC, timp pentru voluntariat. Răspunsul nu poate fi altul decât din dragoste pură faţă de profesia şi oamenii din jurul său. Din respect faţă de societate şi implicarea sinceră în tot ceea ce necesită prezenţa sa acolo.

Laura Breană consideră că nimic din ce i s-a întâmplat în viaţă nu a fost întâmplător! Totul i-a folosit mai târziu, şi totul, în slujba oamenilor! „Şi am să-ţi povestesc cum!” mi-a spus Laura zâmbind luminos şi exuberant.

 

Totul, datorită mamei

Laura a crescut alături de o „mamă-erou”. A înconjurat-o cu o dragoste nemărginită, i-a sădit și cultivat dragostea pentru lectură, citindu-i zilnic, „de nu mi-a trecut niciodată”.

Din credința mamei că trebuie să deprindă grația mișcării, Laura a făcut balet timp de patru ani. O experiență din care a învățat respectul și bunul simț, generozitatea, puterea vindecătoare a artei. 

Mai târziu, a învățat să cânte la chitară, câștigând chiar câteva premii. I-a plăcut de asemenea teatrul și poezia, dezvoltându-și astfel dicția, intonația, măsura gesticii și a exprimării. Și-ar fi dorit să facă o meserie din actorie, dar nu a fost să fie. 

În schimb, tot ce a studiat în acea perioadă, avea să aplice Laura mai târziu, la Fundația „Cartea Călătoare” din Focșani unde este lector din 2007.

 

Experiența „Laminorul” și lecțiile învățate de Laura Breană

În viaţa Laurei, totul s-a întâmplat pe neaşteptate. Primul loc de muncă a fost la fabrica „Laminorul”, imediat după terminarea liceului „Unirea”, de unde a ieşit cu o calificare de electromecanic auto(!) şi un carnet de şofer profesionist (B şi C). A mai ieşit şi cu o mare dragoste pentru scris şi literatură, şi le poartă adâncă recunoştinţă profesorilor săi de limba şi literatura română, Marieta Tudorache, Enache Mândrescu și Petrache Dima.

La 18 ani, o fată excesiv de sensibilă și timidă intra pe poarta proaspăt deschisei fabrici din Focșani, pe postul de veghetor cantaragiu. Făcea ture de 12 cu 24, scria datele de pe vagoanele încărcate cu marfă și le ducea la Gara Focșani. Laura Breană rememorează:

Nu existau autobuze, gara era în partea cealaltă a oraşului şi trebuia să mă duc pe câmp, noaptea, pe linia ferată, cu frica în sân şi lătrată de toţi câinii, iar de întors mă întorceam tot aşa (aşa am înţeles, mai târziu, pe deplin, spaima copiilor fugiţi sau alungaţi de acasă şi nevoiţi să trăiască pe străzi). Atunci când putea, mama venea cu mine să mă însoţească (ziua mergea la serviciul ei iar noaptea, la al meu). Îmi amintesc că noaptea, când nu aveam de mers la gară, îmi cădeau ochii de somn. Ghereta ce reprezenta locul meu de muncă era într-o hală imensă în care era atât de frig încât chiar şi îmbrăcată cu salopetă matlasată şi cu şuba pe mine, tot îmi clănţăneau dinţii. Aş fi dat orice să pot dormi un pic şi, pentru că nu aveam unde să pun capul jos, îmi întindeam pe cimentul gol cât mai multe cartoane şi mă cuibăream acolo, dârdâind şi rugându-mă să se facă mai repede dimineaţa (aşa am înţeles pe deplin, mai târziu, suferinţa şi umilinţa oamenilor străzii şi a copiilor care supravieţuiesc prin canale). Am încetat să mai lucrez în ture de noapte după ce şeful meu de atunci a avut asupra mea o tentativă nereuşită de viol. L-am lovit cu pumnul atât de tare încât a doua zi, când a fost chemat la explicaţii de către conducere, avea o vânătaie de toată frumuseţea. Iar eu, trecând prin această întâmplare am înţeles pe deplin, mai târziu, sentimentul de furie, neputinţă, umilinţă, revoltă, al femeilor abuzate, despre care am scris în cei 20 de ani de jurnalism.

A fost trecută apoi pe un post de electrician şi după aceea, pe unul de desenator tehnic, acesta din urmă aducându-i noi abilităţi. Iar apoi a avut loc marea disponibilizare, pentru ea anul de şomaj fiind o adevărată nenorocire.

Vizatul lunar al carnetului de şomer, sentimentul inutilităţii devenise atât de pregnant încât începuse să aibă depresie, şi devenise complet asocială! (Astfel a înţeles, mai târziu, persoanele depresive, cele care se confruntau cu sentimentele şi neajunsurile aduse de şomaj, de lipsa unui loc de muncă).

 

Jurnalismul a fost și a rămas marea sa dragoste

În tot acest context, Laura Breană aflase că un domn care lucrase şi el la Laminorul, şi-a deschis un ziar. Luându-şi inima-n dinţi s-a dus la el, să îl întrebe dacă nu are nevoie de un salariat la sectorul ,,distribuţie presă”.

Redactor şef era un fost coleg de liceu, mai mare decât ea, pe care nu-l mai ţinea minte, însă el o cunoştea şi ştia ce poate să scrie. Astfel că, a băgat-o direct în redacţie, spunând convins că ea nu are ce să caute la distribuţie. Apoi a urmat şcoala de presă vreo trei luni, unde au început mulţi dar au rămas doar vreo trei în presa scrisă.

Astfel a început periplul său în jurnalism. Dintre toate genurile, Laura Breană a scris reportaje cu cea mai mare pasiune.

Am scris cu sufletul, am trăit dramele sau bucuriile fiecăruia dintre personajele mele, am încercat să fac publice nu doar poveştile, ci şi emoţiile lor, le-am respectat adevărurile, le-am transformat în cuvinte nevoile, durerile, sentimentele, realităţile şi le-am adus pe toate, în poveşti de viaţă adevărate, în atenţia celorlalţi oameni, în atenţia – uneori atât de indiferentă –  a societăţii. Am suferit şi m-am bucurat odată cu personajele mele, oameni tineri sau în vârstă, copii sau adulţi, unii cutremurător de săraci, alţii devastaţi de boli, alţii lipsiţi de speranţă, alţii – oameni care au creat lucruri uimitoare. În 20 de ani de jurnalism am întâlnit mii de oameni, fiecare cu povestea lui, fiecare cu durerea sau bucuria lui, fiecare cu educaţia, cu modul lui de viaţă, cu capacitatea lui de înţelegere, dar oameni! Oameni care la momentul acela, aveau nevoie de ceva, de cineva, sau poate pur şi simplu aveau nevoie de un alt om căruia să-i povestească! Şi eu am ales să fiu acolo! Laura Breană de la Monitorul de Vrancea! Şi acum, când mă prezint, tot aşa îmi vine să spun, de la Monitorul de Vrancea!

Laura Breană

Alături de Maia Morgenstern

 

O viață într-un carusel de emoții

Am întrebat-o pe Laura ce a marcat-o cel mai mult, iar ea mi-a spus că aproape toată activitatea ei a fost un fel de rană deschisă cu oameni pentru care s-a dedicat în totalitate. Niciodată nu a fost doar pe jumătate undeva.

Îşi aminteşte ziua în care, în Leagănul de copii din Focşani, de pe atunci, au fost aduşi copiii instituţionalizaţi de la Siret. Se dădeau cu capuşoarele de podea, de pereţi, se ascundeau sub covor, se zgâriau, se loveau, unii dintre ei fiind legaţi în cămăşi de forţă. Ce a impresionat-o a fost ziua în care copiii din leagăn au fost scoşi pentru prima dată afară, dincolo de gardul instituţiei, la plimbare, încolonaţi,  iar ei s-au lipit de gard, înspăimântaţi, pentru că nu mai văzuseră în viaţa lor lumea din exterior.

Şi-o aminteşte pe Loredana, o fetiţă de vreo 10 ani, bolnavă de SIDA, care în ultimele luni de viaţă a ajuns lângă mama ei. Stătea în ghetoul din Bahne şi, pentru că o cunoştea din Leagăn, s-a dus să o vadă pentru un ultim rămas bun.

Nu va uita niciodată agonia bunicii dintr-o casă din Garoafa, pusă să zacă de către întreţinători într-o magazie, în care ea putrezea de vie. Sau pe omul din mijlocul pădurii din Vintileasca, omul fără picioare care s-a târât ani în şir fără ca nimeni să-i dea vreun ajutor.

Nu va uita copiii dintr-un cătun al Vrancei, nevoiţi să meargă pe jos kilometri întregi, ca să ajungă la şcoală, şi nici urletul lupilor cu care se întâlneau iarna.

Au fost însă şi întâmplări minunate despre care Laura a scris cu aceeaşi pasiune! Despre poarta nemaivăzut sculptată de domnul Şerban Nişcoveanu, despre talentele unice ale unor vrânceni, despre personalităţi remarcabile ale judeţului.

A scris despre apele miraculos tămăduitoare de la Vizantea, despre peisajele de basm ale Vrancei, despre misterele ei… A scris despre copii excepţionali, şi în această categorie se înscrie Darius, copilul sclipitor de inteligent care scria ţinând pixul cu gura, pentru că era paralizat de la gât în jos… Era dus zilnic la şcoală de tatăl lui, care stătea cu el în bancă… la rândul lui un erou.

Nu îl va uita pe bărbatul pustnic care, din pensia lui, a ridicat miraculos o biserică şi chilii în mijlocul unei păduri din Vrancea. Pe copiii rămaşi sub cerul liber după ce le-a ars casa, părinţii disperaţi că n-au banii necesari salvării vieţii puilor lor, bunici fără speranţă, copii din Modruzeni care mâncau fiertură de oase de la fosta Fabrică de clei de acolo şi care beau apă din aceeaşi strachină cu câinii.

 

Capacitatea de a trezi conștiința în oameni

A scris așadar despre tot felul de oameni şi situaţii, cu dragoste şi credinţă, astfel încât mesajul ei să ajungă acolo unde trebuie: la inima cititorilor. Şi de fiecare dată, a ajuns, iar misiunea ei merge mai departe!

Lumea chiar confunda jurnalismul său cu activitatea unui ONG. Inclusiv Laura se confunda deseori cu un ONG, muncind până la epuizare în campaniile umanitare care trebuiau duse la capăt. A primit chiar critici că nu face mai mult…

Dacă mă bucur pentru ceva, este faptul că în felul meu, prin munca mea, prin dăruirea mea, fără falsă modestie, am trezit conştiinţe! Să lucrezi la un cotidian nu e deloc simplu. Să te duci în fiecare zi la serviciu, şi de cele mai multe ori să ştii că trebuie să găseşti un subiect, să te duci să îl documentezi la faţa locului, să îl treci prin filtrul tău, prin trupul tău, prin mintea ta, prin sufletul tău, aşa cum se întâmplă la un reportaj, să îl scrii aşa încât să atragă atenţia şi să mai ai şi rezultate. Asta în fiecare zi, an după an, 20 de ani. Asta nu o poţi face decât cu pasiune, şi cu mare, mare dragoste de oameni. Aşa cum sunt ei, diverşi! Iar pe mine m-a fascinat mereu diversitatea lumii!

Cât despre Crucea Roşie Vrancea, Laura ne spune că a crescut ca jurnalist, alături de partea modernă a acestei organizaţii unde aşa cum era firesc, nu putea decât să se contopească, în numele aceleiaşi cauze: umanitate!

 

Laura Breană şi călătoria sa în lumea celor nevăzători, cu ajutorul cărţilor Daisy

În 2007, Laura Breană se ducea, în calitate de reporter, la Fundația „Cartea Călătoare” din Focșani. Atunci, fundația deschidea studioul lor de înregistrări, în sediul Bibliotecii pentru copii din Focșani. Demaraseră proiectul de producție de carte în format Daisy pentru nevăzători, iar Laura a fost pe loc atrasă, „ca fluturele de lampă”.

A început să își petreacă tot timpul liber în acel studio, înregistrând cărți de toate felurile: beletristică pentru copii și adulți, manuale școlare, apoi, accesibilizând filme pentru nevăzători. 

Filmele accesibilizate de noi au fost prezentate la ediţiile Festivalului Internaţional de Film Transilvania şi de asemenea, Fundaţia Cartea Călătoare a organizat primul Festival Naţional de Film pentru Nevăzători din România.

Accesibilizarea filmelor înseamnă ca între replicile actorilor, sunt descrise decorul, gesturile, mimica, stările. Aceste lucruri se înregistrează la studio, se procesează iar în sala de cinematograf, nevăzătorul se poate „uita” la film, prin căşti, unde va auzi descrierea, simultan cu proiectarea filmului pe marele ecran. Sunetul filmului se aude din sală, iar descrierea audio, în căşti, fără să deranjeze pe nimeni. Astfel, nevăzătorul poate avea acces la fel ca oricare dintre noi, în sala de cinema, pentru vizionarea filmelor.

Cărţi în format Daisy: Cartea se citeşte şi se înregistrează în studioul de înregistrări, de către lector. Tot lectorul o corectează apoi, scoţând bâlbele, corectând pronunţiile greşite etc. Apoi, înregistrarea ajunge la următoarea tură de corecţii, în care se scot chiar şi sunetele imperceptibile de către o ureche neantrenată, precum şi respiraţiile, aşa încât lectura să rămână perfect curată. Apoi, înregistrarea se converteşte în formatul Daisy, format adus şi implementat în România de Fundaţia „Cartea Călătoare”. Acest format permite nevăzătorului să citească cartea, pe un player special, la fel ca un văzător: poate citi coperta spate, prefaţa, poate pune semn de carte, poate sări de la un capitol la altul, poate citi notele de subsol, poate sublinia un pasaj, poate reveni la o anumită pagină.

Laura Breană, alături de copiii nevăzători

 

Laura Breană la DGASPC Vrancea

În urma unui concurs de împrejurări, în urmă cu doi ani, Laura Breană a fost pusă şef de centru la Module Familiale Panciu, structură din cadrul DGASPC Vrancea. A început munca acolo cu un soi de teamă însă şi cu credinţa că va reuşi!
Au fost doi ani de luptă efectivă cu revoltele adolescenţilor instituţionalizaţi, cu furiile lor, cu temerile şi spaimele lor interioare, toate acestea determinând să manifeste tot felul de comportamente nedorite.

Mi-am dat seama că dacă nu mă dedic întru totul lor, nu voi reuşi, aşa că mi-am luat rămas bun de la ziar, ca să pot construi încrederea în sufletele lor, să pot construi, alături de echipa de educatori, caractere. Am aflat acolo, pe viu, cât de mult doare abandonul, cum sfâşie sufletul unor copii promisiunile neonorate ale parinţilor, cât de mult doare amăgirea, aşteptarea vizitei promisă de vreo mamă care nu mai vine. Chiar dacă au crescut în instituţii, copiii din sistemul de Protecţia Copilului îşi doresc şi îşi aşteaptă părinţii întreaga viaţă! Iar oamenii care lucrează cu ei sunt adevăraţi eroi, şi asta ţi-o spun cu mâna pe inimă!

Deşi a scris două decenii despre copii şi despre Protecţia Copilului, până când nu a ajuns efectiv în mijlocul lor, nu a ştiut cât de dificil, dar şi cât de frumos este, chiar dacă asta înseamnă o luptă dată în fiecare zi!

Tocmai de aceea, Laura le este recunoscătoare doamnelor ce fac parte din personalul M.F. Panciu, precum şi colegilor de la Serviciul Rezidenţial al DGASPC Vrancea. Toți i-au oferit răbdare, sprijin, puțin din experiența lor din această structură. Sunt cu toții oameni demni de toată admirația, pentru modul în care se dedică copiilor instituţionalizaţi şi luptă până la epuizare pentru binele acestora.

 

Să dăruiești, fără să ceri nimic în schimb…

Pasiunile Laurei sunt aceleaşi cu munca şi activităţile ei. A făcut totul cu multă pasiune şi credinţă, indiferent că a fost jurnalist, că a inregistrat cărţi sau a accesibilizat filme pentru nevăzători, că a fost psiholog pentru copii sărmani. 

Îmi place să fiu lângă oameni şi când se bucură, şi când plâng, şi când sunt răvăşiţi de evenimente cărora nu le pot face singuri faţă, şi când sunt copleşiţi de singurătate, de deznădeje sau de entuziasm! Şi cred că a fi alături este mai important decât a da sfaturi, pentru că oricum, fiecare îşi urmează traseul pe care şi-l doreşte sau care îi este scris… Şi de la toţi oamenii întâlniţi în existenţa mea, de la cei mai săraci şi mai lipsiţi de educaţie şi până la cei cu avere şi studii înalte, la rândul meu am avut ceva de învăţat. Şi uite că mi-a venit în minte şi moto-ul meu! Să dăruieşti, fără să ceri nimic în schimb!

Laura Breană

 

Cuvânt de încheiere

Când eram doar un tânăr jurnalist vrâncean, Laura a fost mereu asemeni unui far pentru mine. Un far de lumină care avea capacitatea să ne aducă mereu în faţa realităţilor, în faţa faptelor bune, în faţa repsonsabilităţii şi responsabilizării, a bunului simţ, a eticii profesionale.

Dacă unii jurnalişti aleg să scrie diverse rubrici, departe de social sau umanitar, unii alegem să fim acolo. Trup şi suflet. Alegem să ne lăsăm cumva sfâşiaţi de ceea ce descoperim deoarece numai aşa avem şansa de a putea vorbi oamenilor despre acea lume sau de a vindeca. De a fi acolo altfel, nu doar ca jurnalişti. Aşa şi Laura Breană. Pentru ea, cazurile sociale, voluntariatul, umanitarul au devenit o stare de a fi.

Eu nu am avut mentori, dar ea a fost mereu mai mult decât atât pentru mine. A fost omul care fără să vrea sau să ştie, m-a purtat pe toate cărările nestrăbătute ale jurnalismului şi m-a învăţat să păzesc adevărul, moralitatea şi umanitatea.

Dacă m-ar întreba cineva cine vreau eu să cresc dacă voi creşte mare, fără nici cea mai mică ezitare aş răspunde: Laura Breană!