Gabriela Alexandrescu

Gabriela Alexandrescu a urmat cursul de specializare în drepturile copiilor la Universitatea din Ghent, Belgia. E doctor în sociologie, are studii în management, economie și drept umanitar internațional. A coordonat de-a lungul timpului cercetări în domeniul drepturilor copiilor, a susținut cursuri și a derulat acțiuni de advocacy și lobby pentru îmbunătățirea implementării drepturilor copiilor și creșterea protecției acestora împotriva abuzului, neglijării și exploatării.

 

Gabriela Alexandrescu participă în concursul #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Gabriela, pentru a-i crește șansele!

 

Cum este să faci așa ceva? În fapt, care este sensul vieții tale când faci așa ceva? Așa am întrebat-o, frontal aș putea spune, pe Gabriela Alexandrescu –  Președinte Executiv al Organizației Salvați Copiii România.

Trebuie să vă mărturisesc, de la început, că este un noroc și sunt recunoscătoare pentru aceasta. Nu i se dă oricui șansa asta de a se implica în a face bine, de a putea ajuta, de a putea contribui la binele unor copii care au atâta nevoie de sprijin, dar care, odată ce sunt ajutați să fie în siguranță, să fie sănătoși, să aibă acces la educație, întorc în societate înmiit capitalul primit.

De când lucrează cu Salvați Copiii România, adică de peste două decenii, a întâlnit multe persoane care ar fi vrut să contribuie la binele societății, să ajute, dar nu știau cum sau nu aveau timp. Și atunci, cei de la Salvați Copiii România au organizat rețelele acestea de solidaritate („cum ne place să le spunem” – subliniază Gabriela Alexandrescu), pentru a direcționa buna-credința a oamenilor care vor să le sprijine cauzele. Oameni care vor să fie aici, cu această organizație, în lupta pentru drepturile copiilor. Așadar…

Eu am primit un mare noroc în ceea ce fac: acela de a putea ajuta și încerc cât pot să dau un sens și să îl împart cu toți cei care vor să ajute.

 

Ani esențiali, începuturi dramatice pentru Gabriela Alexandrescu

A început toată această luptă prin sprijinirea femeilor din comunităţi vulnerabile, care nu aveau acces la servicii medicale. O „acțiune grea”.

Sunt curioasă cum au fost aceste începuturi, cum le-a perceput. Sigur, perspectiva ei de acum e cu totul alta – după cum îmi confirmă.

Privind înapoi, a înțeles că anii aceia au fost esențiali. Și că atunci era momentul intervenției rapide, care, în timp, s-a transformat în programe complexe, în politici sociale chiar.

Au fost începuturi dramatice, aș putea spune, imagini grele, dar care ne-au determinat să construim, să ne axăm și pe prevenție, să înțelegem consecințele multiple ale violenței, ale sărăciei și să nu ne mulțumim cu intervenția rapidă, ci cu schimbări radicale.

Nici nu știi care e cel mai important lucru când faci ceea ce face ea (de fapt, când ai curajul să faci ceea ce face ea): să ceri ajutorul, să îi implici pe ceilalţi, să asculţi înainte de a lua decizii?

Cu mâna pe inimă, Gabriela poate spune că cel mai important lucru este să nu renunți niciodată la cel care are nevoie de tine, mai ales atunci când este vorba despre copiii atât de vulnerabili. Și în felul acesta nu renunți nici la tine.

Sigur că echipa este esențială, iar când spune echipă se referă și la oamenii care s-au alăturat pe traseu si care au înțeles că educația și protecția copiilor sunt bunuri sociale, care, atunci când sunt periclitate, ne fac tuturor viața dificilă. E important și să asculți, și să te faci ascultat, lăsând spațiu celuilalt și acceptând că soluția pe termen lung e mereu munca de echipă.

 

Rezultate de excepție pentru Salvați Copiii România

Spunea ea prin 2015 că școala ar fi cel mai bun loc pentru îndrumare şi suport în cazul copiilor cu probleme, dar nu sunt bani. Așa e și acum? Care e soluția? Există vreuna?

România are multe restanțe la acest capitol al educației, în ceea ce privește nevoile de bază, accesul la educație și educație de calitate pentru toți copiii. Bani sunt, dar sunt direcționați prost sau se pierd în sistem. De aceea noi milităm pentru ca finanțarea să ajungă cu adevărat la elev, la beneficiar, și să fie convertită în suport concret. Soluția este, desigur, reformarea sistemului și transformarea educației în prioritate națională. Trebuie consecvență și asta e greu de obținut când ai un ministru al Educației la câteva luni, cu o nouă viziune în buzunar și de cele mai multe ori fără o analiză detaliată a sistemului.

Gabriela are o părere… specială și anume: Primul ministru care va merge la școlile din țară, va sta în bancă cu copiii vulnerabili, va avea răbdare să asculte ce spun copiii cu părinți plecați să strângă bani, în străinătate și va colabora cu ONG-urile care de 30 de ani recuperează copiii pierduți de sistem, va fi parte a soluției!

Gabriela Alexandrescu

Nu poate face o ierarhie a celor mai importante proiecte inițiate de Salvați Copiii România. Pentru că nu există alegere între dreptul la educație și cel la viață.

Niciun proiect pe care l-a avut la Salvați Copiii nu a fost abandonat, asta poate spune cu siguranță. Când a demarat, acum opt ani, proiectul de combatere a mortalității infantile, nu a știut că vor ajunge la dotarea maternităților.

Când a văzut dimensiunile fenomenului, a tras aer în piept și a înțeles ca acesta e un proiect pe termen lung, crucial, pentru că de el depinde supraviețuirea prematurilor.

Și iată-ne astăzi, când Salvați Copiii România a investit în dotarea a 98 de maternități și secții de nou-născuți din toate județele țării cu 620 echipamente medicale, care au ajutat la supraviețuirea a peste 72.000 de copii, investind 5 milioane euro.

A propos, puteți ajuta redirecționând către Salvați Copiii 3,5% din impozitul pe venit până la 31 iulie, donând 2 euro lunar la sms 8844 cod SALVEZ, sponsorizând cu 20% din impozitul pe profit. Fiecare sumă este valoroasă.

 

Copiii – resursele societății

O întreb ce fel de luptă este aceasta pe care o duce. Răspunde că e o luptă pe măsura mizei: siguranța copiilor.

Nu vă imaginați că merg pe front, cu arma în mână. Stau mult la birou, fac calcule, dau telefoane, caut sprijin și finanțări, mă supăr pe autorități, le solicit audiențe, le conving să dezvolte politici publice.

Este incapabilă să aibă altă proiecție a ei în afara activității de la Salvați Copiii. Nu există o linie de demarcație între viața privată și cea dedicată copiilor vulnerabili. Asta s-a văzut și la Semimaratonul București, unde fiul ei a alergat în echipa Salvați Copiii, pentru a dota Maternitatea de la Spitalul Universitar…

În toți acești ani de existență a organizației, peste 1,9 milioane de copii au fost incluşi în programe educative, de protecţie şi asistenţă medico-socială. Ea consideră că România are un potențial enorm, mai ales în ceea ce privește copiii, adică acest capital uman.

Vorbind despre capital, Gabriela Alexandrescu e de părere că două sunt resursele fără de care o societate se prăbușește: solidaritatea și încrederea. Ea crede că avem aceste resurse și spune aceasta din experiența de zi cu zi, când mizează tocmai pe oameni, pe implicarea lor, pe buna lor credință.

Și mai crede că România va supraviețui, atâta vreme cât românii vor fi solidari și vor construi cu mâinile lor o țară funcțională. Iar ea și colegii ei cu siguranță nu vor da înapoi!

 

Gabriela Alexandrescu: „Tot cartierul era al nostru, al copiilor”

Vreau să mai aflu cine o sfătuiește cel mai de bine în tot ceea ce întreprinde.

Cele mai bune sfaturi le iau tot de la copii, să stiți. Atunci când un copil te roagă să mai stai lângă el, să îl asculți, sau când primești de la el cel mai frumos cadou, un desen, toate acestea devin combustibil pentru viață. Am o familie minunată, care nu-mi dă direct sfaturi, mă știe încăpățânată, dar care îmi stă alături și eu știu că acesta e sfatul cel mai bun: să mă bazez pe ceilalți din echipă și să nu renunț.

„Dacă nu ai fi făcut ceea ce faci azi, ce ai fi făcut?” e o întrebare pe care încă nu și-a adresat-o. Poate medicină, sau poate software development în domeniul medicinei sau educatiei, așa cum a studiat… Cel mai probabil, tot ar fi ajuns la o profesie din care să învețe constant de la alții și care i-ar fi solicitat să devină mai bună zi de zi.

Mi se pare genială prima ei reacție la întrebarea unde s-a născut: “La spitalul Caritas! Și am locuit pe strada Nerva Traian 25 învățând la școala 81, București. Tot cartierul era al nostru, al copiilor, am avut o libertate de experimentare extraordinară”.

Vacanțele se organizau la Mamaia sau la Soveja, unde libertatea era maximă, sigură și cu locuri minunate. Din copilărie i-au rămas numai amintirile frumoase, „cu miros de cozonac și cacao cu lapte, cu plăcinte în toate formele, cu pisoi mici și drăguți pe care îi creșteam, cu picnicuri în locuri în care inotam, făceam sport, jucam fotbal (hahaha) și volei”.

Sfatul ei pentru tineri e să țină ochii deschiși, să citească, să călătorească, să fie consecvenți și să își acorde din vreme șansa de a contribui la binele societății.

Gabriela respiră adânc și încheie, emoționată:

Am spus destule, cred. Mulțumesc Elita României pentru această incursiune în propria-mi viață, deoarece aflu, atunci când vorbesc cu alții, multe despre mine însămi!

Magda Săvuică
Copiii şi familiile încercate din Vaslui, una din cele mai sărace zone ale Uniunii Europene, și-au găsit un înger păzitor în Magda Săvuică. Magda a lăsat Capitala, un job frumos în publicitate şi comunicare şi a decis să se implice din 2018 în ajutorarea celor care nu mai aveau nicio speranţă de bine sau bucurie.

 

Magda Săvuică participă în concursul #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Magda, pentru a-i crește șansele!

 

Magda Săvuică are studii în drept şi jurnalism. Este iniţiatoarea proiectului „273 de locuri pe care trebuie să le vizitezi înainte să pleci din România”, care avea drept scop promovarea valorilor autentice ale ţării noastre şi a unor zone mai puţin cunoscute. Un fel de semnal către cei care se dezrădăcinau prea uşor.

În anul 2011 a ajuns alături de o echipă de voluntari în Negreşti, Vaslui şi, atunci, a înţeles că viaţa ei se va schimba radical. În acel moment, Magda Săvuică s-a lovit pur şi simplu de realitatea cruntă a câtorva oameni care trăiau în condiţii aproape imposibil de imaginat. În timp, acei câţiva oameni s-au transformat în sute de poveşti de viaţă!

Tot atunci, avea să îl cunoască şi pe pastorul Paul Marica, care a impresionat-o prin implicarea sa în viaţa oamenilor nevoiaşi din zonă.

M-a impresionat foarte mult ceea ce am găsit aici. Sărăcia cruntă din viaţa acestor familii care trăiau pur şi simplu în condiţii greu de imaginat, au făcut brusc ca toate problemele mele să pară mai mici sau chiar neînsemnate.

Din momentul respectiv, Magda Săvuică a început să strângă fonduri şi să meargă de două ori pe an la Negreşti. După aproape 7 ani de drumuri, de oboseală, depresie chiar, Magda şi-a dat demisia de la muncă şi în 2018 s-a mutat la Negreşti.

 

Magda Săvuică, povestitor care încearcă să pună în cuvinte ceea ce trăieşte

Magda Săvuică ştie cel mai bine că, într-o eră în care greu ne putem imagina viața fără utilităţi de bază, fără curent electric, apă potabilă, paturi, ferestre, mâncând la câteva zile, există oameni nevoiţi să îşi ducă în acest fel traiul şi să se adapteze.

Oamenii trebuiesc ajutaţi şi nu judecaţi. Trebuiesc reabilitaţi şi nu etichetaţi sau marginalizaţi. Situaţia lor se datorează unei societăţi haotice, a lipsei de educaţie şi de viziune. Sigur, acestea se leagă, dar când te naşti într-o familie care are acelaşi istoric în ce priveşte sărăcia, lipsa de educaţie, abuzurile sau alcoolul este greu cumva să crezi în şanse sau în faptul că poţi să îţi depăşeşti condiţia.

Descurajată uneori, Magda simte că orice ar face, nu reuşeşte să îi scoată din zona lor gri, că nu îi poate ambiţiona să vadă mai departe de problemele lor, de condiţia lor. Chiar şi aşa, ea continuă să spere şi să ajute, crezând în ideea că poate măcar viaţa unor copii se va putea schimba în mai bine.

Pentru a face oamenii să îi înţeleagă munca şi poveştile de viaţă ale acestor familii, Magda a început să scrie un fel de jurnal online pe facebook, dar şi pe site-ul „Asociaţiei Dragoste Desculţă”.

Magda a ajuns pe pagina Asociaţiei de pe Facebook, la Ziua 69, anul 2: „Viaţa de la oraşe e aşa de diferită de realitatea din satele astea prin Vaslui. Parcă-s două filme cu profil diferit, dar care se întâmplă simultan la câteva sute de km distanţă. Într-unul din satele unde activam s-a întâmplat ieri o tragedie. Un copil de doar 1 an a fost găsit mort ieri dimineaţa. Făcuse febră în timpul nopţii, nu au avut medicamente să-l trateze, a făcut convulsii febrile şi până dimineaţa nu a mai fost.”

Această zi de jurnal îmi aminteşte despre cum a făcut ea cunoştinţă cu aceste cazuri umanitare şi sociale. Moș Ștefan care a luat în cămăruța lui 5 copii pentru a-i îngriji atunci când au rămas fără părinți. Familia îndurerată al cărei copil murise de frigul intrat prin plasticul care ținea loc de ușă. Fetița blondă care s-a liniștit din plâns când am luat-o în brațe și care s-a bucurat când a văzut cadourile.

Aceeași fetiță blondă care murea 2 luni mai târziu deoarece căsuța de lut a luat foc mult prea repede și nu a mai putut fi salvată. Povești spuse cu durere în zona județului Vaslui.

Atunci, viaţa ei s-a schimbat şi ştia că nu va mai putea niciodată dormi liniştită în confortul locuinţei sale din Bucureşti, în timp ce alţii mor de frig, de foame şi de lipsă de speranță.

 

 „Dragoste desculţă” s-a născut din dragoste faţă de oameni şi din multă credinţă faţă de Dumnezeu

Mulţi se ascund într-o carapace sub care se simt mai puţin vulnerabili. Unde dacă nu văd moartea, sărăcia, boala, simt că ele nu există.

În multe zone ale ţării, copii mor îngheţaţi de frig sau de foame. Merg desculţi la grădiniţă. Se sting în dureri crunte pe paturi de spital sau acasă, pe lutul bojdeucilor.

Cred că ne place să ne închidem în cutiuţa noastră şi să ignorăm pe cei din jur etichetându-i. Dar oamenii când au fost creaţi, Dumnezeu i-a chemat din nefiinţă în fiinţă după numele lor mic, a şoptit cu dragoste: Vasilică, Magda, Georgică etc. Aşa am rămas cu toţii în ochii Lui, rătăciţi sau aproape de El, cel care nu ne pune etichete şi ne acordă mereu şi mereu prezumţia de nevinovăţie sau Mila Lui pentru a încerca din nou şi din nou.

Ca să ne scuzăm lipsa de reacţie şi de responsabilitate faţă de oamenii de lângă noi mai puţin norocoşi, scoatem din mânecă tot felul de şabloane şi etichete. Arătăm cu degetul către ei şi îi considerăm ţigani, puturoşi, asistaţi, iresponsabili. Pe femei le judecăm şi mai mult, sub pretextul că nu ar fi trebuit să facă copii în anumite condiţii sau ar fi trebuit să plece de lângă soţul violent în alte condiţii.

În fond, problemele sunt mult mai profunde, iar în fapt, nu este dreptul nostru să îi judecăm ci să ajutăm sau măcar să nu desconsiderăm. Într-o societate superficială, probleme acestor năpăstuiţi devin şi mai acute şi mai profunde, din lipsa de empatie şi de profunzime.

Accesul la educaţie, implicarea administraţiilor locale, a asistenţei sociale (la un nivel mult mai uman), poate sunt acelea care ar face diferenţa şi care poate ar fi schimbat foarte multe în cazul familiilor pe care Magda le ajută fără să se întrebe, să judece sau să emită vreo aroganţă. Deşi ea, poate că ar avea dreptul!

 

Rămâi umil, respectă-i pe cei din jur, dă-ţi voie să crezi în minuni

Mulţi dintre noi nu ne descurcăm cu propriile noastre probleme minore în comparaţie cu altele. Magda în schimb aleargă de una singură pe toate coclaurile, prin toate bordeiele şi mahalalele. Ascultă oamenii, caută soluţii şi aduce speranţe de viaţă şi de bine.

Cum face, nu ştiu?! Ştiu doar că, deşi s-a lovit de situaţii grele, de firea umană care stipulează situaţiile, manipulează, bârfeşte, a încercat mereu să treacă peste acestea şi să fie acolo unde trebuie. Recunoaşte că de multe ori nu a înţeles anumite familii sau femei pe care le-a ajutat şi care au reacţionat neaşteptat, dar nu îşi asumă dreptul să judece. Cel mult să încerce să înţeleagă sau să aprofundeze şi mai mult pe viitor.

Magda Săvuică

Ce face Magda Săvuică am văzut cu toţii, dar cine este ea şi de unde vine, mi-am dorit tare mult să aflu ca să pot înţelege de unde i se trage această energie divină şi spiritul plin de umanitate şi bunătate.

Magda a crescut în mijlocul unei familii numeroase, ei fiind 12 copii. Tatăl ei este pastor într-o comunitate mică lângă Bucureşti, lucru care m-a făcut să înţeleg clar ca lumina zilei de unde are ea impregnată în suflet şi mentalitate empatia, iubirea faţă de aproape, de Dumnezeu şi dorinţa de a ajuta oamenii nevoiaşi.

Magda iubeşte oamenii în vârstă care îşi fac curaj pentru un zâmbet când vrei să le cumperi o îngheţată. Iubeşte ochii miraţi ai copiilor care nu ştiu că ei s-au născut într-o lume fără prea multe şanse. În general, iubeşte ceea ce face.

Iubesc iubirea care se naşte în mine de când m-am ataşat de nişte oameni care „nu merită” şi pentru care toată lumea îmi spune că mă consum degeaba. Este o altfel de dragoste. E dragoste desculţă!

Magda nu are copiii săi încă, dar are în grijă două fetiţe, pe Teodora şi Roxana de care s-a ataşat extraordinar de mult. Nu-și poate închipui viața în altă parte, decât lângă ele.

Zâmbind, recunoaşte că nu regretă nicio clipă cât de mult a investit sentimental, emoţional şi sub alte forme în oamenii de care s-a ataşat şi în fetele sale.

Doar alături de fete, Magda și-a dat seama că viaţa ei a fost una privilegiată şi fără de griji. Dacă vreodată acestea au existat, ele pălesc în comparaţie cu ceea ce au trăit Roxana și Teodora.

Om frumos, modest, plin de seninătate, deşi simt că în sufletul ei a adunat drame şi dureri din fiecare om şi poveste pe care a trăit-o, Magda spune despre ea că nu se consideră geniu, nici măcar vreun elev sau student care a excelat în ceva. Crede sincer că nu are nicio calitate care să o deosebească neapărat în mulţime.

Spune despre ea că este doar o picătură de suflet într-un ocean de oameni. O altă viaţă într-o lume complexă şi nedreaptă cu unii, inegală în şanse. O femeie care a decis să nu stea cu capul în nisip precum struţii.

 

Cuvânt de încheiere

Într-o lume care parcă este din ce în ce mai departe de ceea ce ar trebui să fie, se nasc uneori oameni cu destine speciale care au capacitatea de a schimba şi chiar salva vieţile celor pe care în drumul lor. Îngeri care din cauza faptului că ne le putem vedea aripile, îi numim, simplu, Magda.

Magda Săvuică

Consider că nu este nicio greşeală în felul sau locul în care ne naştem. Toate au o logică şi un scop. Este deci, o bucurie. O bucurie că locuim într-o Românie în care sunt atât de multe lucruri de făcut şi în care este atât loc de făcut bine. Că rău se face destul!

Nu degeaba am lăsat acest citat al Magdei aici. Ca să ne fie şi mai clar faptul că unii oameni pur şi simplu fac diferenţa prin unicitatea şi autenticitatea propriilor suflete şi modestii ieşite din comun. A unui bun simţ înnăscut şi antrenat cumva de felul de a fi!

Pentru Magda Săvuică, bunătatea este nu stare de spirit ci o stare de a fi! Şi ar fi bine să se ia la câţi mai mulţi dintre noi. Aşa, am putea înmulţi talanţii şi am transforma această Românie a sărăciei, într-o României a lucrurilor făcute din suflet pentru suflete!

Dacă vreţi să fiţi alături de Magda, puteţi face donaţii în bani sau puteţi trimite la sediul asociaţiei din Negreşti bunuri de toate felurile. De la lemne, alimente, pachete pentru proaspete mămici (siropuri, biberoane, scutece, hăinuţe) până la ghete şi haine pentru copiii care merg la şcoală, rechizite, pături groase, aşternuturi, alimente, electrocasnice, mobilier. Cei mai curajoşi, puteţi „adopta” o familie, ceea ce înseamnă că vă veţi ocupa de la depărtare (sau nu) de bunăstarea lor.

E nevoie de dragoste în multe forme. Să zâmbeşti unui om care este supărat; să vizitezi, chiar şi pentru puţin timp, pe cineva care este singur; să oferi adăpost sub umbrela ta cuiva aflat în ploaie; să citeşti ceva unui orb; aceste acţiuni şi multe altele pot părea mărunte, dar astfel noi putem să dăm iubirii noastre pentru Dumnezeu o formă concretă.

ASOCIATIA DRAGOSTE DESCULTA
Banca Comerciala Romana
IBAN ROL: RO30RNCB0262161578590001
IBAN EURO: RO03RNCB0262161578590002
SWIFT: RNCB RO BU

Adresa pentru primirea coletelor

Magda Săvuică
Str. Mihail Kogalniceanu, nr 27A
Oras: Negresti
Cod postal 735200
Jud. Vaslui
*Telefon: 0741 010 988

Robert Diaconeasa Daddy Cool

Robert Diaconeasa este Daddy Cool. Un tânăr blogger care, în ultimii ani, s-a bucurat de aprecierea celor din online și offline, mai ales prin prisma acțiunilor și campaniilor pe care le-a făcut, dar și pentru naturalețea și seriozitatea cu care tratează lucrurile. A câștigat trofeul „Vlogger Responsabil” la „Gala Romanian CSR Awards 2018”, locul 2 la Gala Webstock 2018, la categoria „Best Social Good Campaigns” și trofeul „Liderul Anului 2018 în Social Media” cu proiectul „Amintiri din copilărie”, în cadrul Galei „Lideri pentru Liderași”, organizată de Itsy Bitsy.

 

Daddy Cool participă în concursul #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Robert, pentru a-i crește șansele!

 

Când a apărut Elita României, mi-am alcătuit în minte o listă de oameni pe care-i vedeam „în paginile” site-ului. Era și Robert Diaconeasa printre ei, însă nu-mi explic din ce motive, am tot amânat să-l contactez.

Îl știam de pe vremea când era redactor șef-adjunct la revista Bravo și ne intersectam pe holurile redacției. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat atât profesional, cât și personal, iar Robert are un blog de parenting și un vlog caritabil.

Ca să nu mai spun că în acești ani, Robert s-a căsătorit și a devenit și mândru tată de INGRID. De fapt, a devenit daddy cool! 

 

Robert Diaconeasa, primul pas spre regăsire

Așa l-am regăsit pe Robert: un daddy cool, la fel de ambițios, inspirat și mai ales cu vise îndrăznețe. Căci, așa cum îmi mărturisea în momentul în care ne-am întâlnit pentru interviu, visul că poate să facă ceva mai mult pentru el, pentru fiica și soția lui, l-au adus în acest punct.

Așa că, după 11 ani în care a demonstrat ce avea de demonstrat în presă, și-a luat inima în dinți și a început să construiască un proiect care să-l reprezinte (și să-i reprezinte pe ei ca familie): blogul daddy cool.

După 11 ani de presă, lucrurile se schimbaseră total. Anii au trecut, am crescut, m-am dezvoltat și nu m-am mai regăsit în redacție. Așa că, atunci când soția mea, Ana, a rămas însărcinată, m-am hotărât să imi iau eu concediu de paternitate pentru a mă detașa profesional de ceea ce se întâmpla în presă și pentru a vedea cum și în ce sens mă voi îndrepta. Bine, cochetam de ceva vreme cu ideea unui blog, însă nu eram sigur de direcția lui. 

Atunci când ambiția, creativitatea și perseverența se împletesc, lucrurile ies exact așa cum îți imaginezi. Iar faptul că Robert deja vizualiza viitorul lui în media, nu era decât rezultatul acestor trei calități.

În momentul în care a știut exact traiectoria profesională pe care trebuie să o urmeze, lucrurile s-au aranjat imediat. Nu i-a rămas decât să sune un prieten, să cumpere domeniul pe care îl avea în minte și să înceapă aventura.

Am avut despre mine imaginea unui tată tânăr. Îmi era clar că blogul va fi despre noi. Nu vreau să fac un blog în care să-i învăț pe oameni cum să-și crească prichindeii, dar vreau să fie un blog care să mă reprezinte pe mine și ceea ce sunt eu pentru copilul meu în primul rând, dar și ceea ce dau spre exterior. 

O aventură care a început în 2015 și care, în cei aproape patru ani de existență, a crescut cât altele în zeci de ani. De ce? Cum a reușit într-un atât de scurt timp să clădească un blog de succes, să-și facă o imagine curată și naturală, dar și un nume influent în blogging-ul de parenting și lifestyle?

Simplu, dacă i-ai auzi lejeritatea cu care vorbește, dar cu multă muncă și ambiție, dacă înțelegi cum funcționează această lume.

În vara anului 2015, m-am trezit cu ideea în minte că trebuie să fie daddy cool. O chestie care mă definește și s-a dezvoltat de-a lungul timpului este faptul că vizualizez lucrurile. Dacă mă furnică o idee și o simt prin fiecare fibră a corpului,  trebuie să o fac. Așa că am dat drumul blogului, dar aveam teama că lumea nu o să mă ia în serios. În fond sunt un  băiat tânăr, cu tatuaje, cu blugi rupți. Aparențele puteau fi o problemă. Dar nu a fost cazul. Toți anii de muncă în industrie, pe care îi aveam în spate, și-au spus cuvântul. Mesajul meu s-a completat perfect cu imaginea și am dărâmat niște bariere mult mai repede decât mă așteptam chiar și eu

 

Naturalețea, atuu-ul pe care a mizat Robert Diaconeasa

Nu e deloc simplu, chiar dacă așa pare, să-ți faci un blog. De fapt, să-l faci e simplu, să-l ridici, să-l crești și să-l hrănești e mai complicat. Ca să nu mai zic de „scos pe scenă”.

Însă atunci când curajul și ambiția te definesc, orice idee se poate transforma în realitate. Exact așa a fost și în cazul lui Robert. A scris texte, a adunat poze, a stilizat blogul și a început să-și scoată „copilul în lume”.

Am început să caut pe net agenții de PR, le-am trimis o prezentare cu ce am de gând să fac și m-am apucat de treabă. Cred că avantajul e că toti anii munciți m-au ajutat să fiu foarte bun pe imagine. Știu când o poză arată bine sau nu. Însă, mai trebuia să conving oamenii că am și o voce, nu doar o imagine bună. Că știu să scriu și că sunt un om care a pornit de jos, fără niciun fel de ajutor, dar care a luptat și încă luptă să fie un exemplu pozitiv pentru cei din jur. Iar aici, am mizat mult pe naturalețe. Oamenii s-au săturat de plastic și de lucruri perfecte. Da, caut să am o imagine curată, dar autentică, naturală. Lumea o să se îndrepte spre naturalețe. O face deja. Oamenii au nevoie de un model de familie ca a noastră, cu oameni ambițioși, puternici, care nu se tem să iasă din tipare ca să facă o diferență în bine pentru societatea în care trăiesc. Vrem să fim cel mai bun exemplu pentru fiica noastră și viitorii noștri copii.

Odată finisat blogul, Robert a ținut, și ține în continuare, la calitatea textelor și a mesajelor pe care le transmite. Căci, după cum el însuși spune, în marea plajă a blogurilor de parenting, e dificil să mai găsești o nișă pe care să te plasezi. Și atunci, singura șansă de a te face remarcat și de a deveni o voce este să fii sincer în ceea ce transmiți și, mai ales, să fii tu.

Eu vreau să transmit că putem face lucrurile așa cum ne-am dorit chiar dacă am devenit părinți. Din punctul nostru de vedere, copilul nu este o povară, copilul te motivează să fii mai bun, mai ambițios și mai curajos. Viața ta se schimbă, dar se schimbă în bine. Ingrid m-a motivat să nu-mi pun bariere, să țintesc mai sus, să-mi depășesc limitele. 

Robert Diaconeasa Daddy Cool

 

Amintiri din copilărie, imaginea unui viitor caritabil

Lucrurile au evoluat rapid pentru Robert și daddy cool. În numai câteva luni, blogul se bucura de atenția și respectul on-line-ului.

Însă, pentru Robert Diaconeasa, nimic nu se oprește într-un punct. Mereu țintește mai sus, mereu vizualizează următorul proiect, și întotdeauna se gândește cum să dea înapoi ceea ce el a primit.

Având deja în minte o idee despre cum să ducă totul la un alt nivel, bloggerul începe să pună pe hârtie planul de a face un vlog caritabil. Ideea i-a venit brusc, însă cumva știa dintotdeauna că asta va face el în viitor.

Să ofere celor mai puțin iubiți de soartă o mână de ajutor, dar și să fie un promotor al actelor de caritate în on-line. Totul, în primul rând pentru a fi un model exemplar pentru Ingrid.

Zis și făcut. A dat o căutare pe net, a văzut ca la momentul respectiv nu mai exista ceva similar și, profitând de contactele sale din muzică, a început să facă interviuri.

Fiecare interviu era menit a fi donat pentru o cauză. Însă nu oricum: nu voiam să cer oamenilor bani, singura lor contribuție e aceea de a share-ui interviurile pentru a ajunge la 100000 de vizualizări pe lună. Așa că, în trei zile, am înregistrat opt interviuri pe care le-am prezentat mai apoi companiilor de la care solicitam banii. Am crezut foarte tare în acest proiect și, după doar două sezoane lansate, am reușit să ajut peste 600 de copii cu donații în valoare de peste 30.000 de euro. Am adunat peste 740.000 de vizualizări la interviuri, mii de SHARE-uri și reacții în online, dar și recunoaștere în offline, fiind răsplătit cu 3 trofee importante pentru munca mea în acest sens. Înseamnă enorm de mult pentru mine și mă motivează să nu mă opresc aici. Deși, contrar aparențelor, e foarte greu să duci asemenea proiecte la capăt. Tocmai de aceea nu le face prea multă lume.

 

Vlogul caritabil, proiectul care a schimbat mentalități

După o primă misiune îndeplinită, Robert și-a dat seama că oamenii cred în ceea ce face el – dovadă sunt și premiile câștigate în doar un an și jumătate de la lansare. Că sunt receptivi la noutatea adusă de el pe piață și că e cazul să pluseze.

Interviurile cu vedete continuă, campaniile în care se implică Robert sunt din ce în ce mai multe, iar „nișa” aleasă a fost cea a copiilor proveniți din medii defavorizate. Alegerea a venit cumva firesc, susține Robert, el fiind de mic extrem de apropiat și de empatic cu copiii, dar și din neajunsurile cu care s-a confruntat el însuși în perioada aceea.

În copilărie n-am avut prea multe lucruri, cu părinți foarte tineri care n-au știut prea multe despre creșterea mea. Nu m-a întrebat nimeni ce-mi place, ce vreau să fac sau dacă am anumite nevoi. Mi-ar fi plăcut să-mi întindă cineva o mână de ajutor. Am trecut prin perioade foarte grele și am fost în derivă, însă singur mi-am dat seama că trebuie și vreau să-mi depășesc condiția.

Robert Diaconeasa Daddy Cool

Ingrid și Robert Diaconeasa

Iată de ce, vlogul caritabil nu este deloc o alegere întâmplătoare. La fel cum nici planurile de viitor ale lui Robert nu sunt în opoziție totală cu zona caritabilă. Căci, așa cum mărturisește, visul lui cel mai mare este acela de a călători în scopuri caritabile. Și este convins că într-o zi, va putea face acest pas, mai ales că deja îl vizualizează. Iar această vizualizare, pentru el nu înseamnă altceva decât îndeplinirea dorințelor. 

Sunt implicat în multe proiecte, fac și voluntariat. Vreau să dau șanse unor copii fără posibilități financiare, așa că am decis să fiu foarte vocal. Simt că misiunea mea în viață e să ajut copiii din medii defavorizate. În viitor mă văd un ambasador al faptelor bune. Am imaginea asta despre mine și vreau să-i ofer și lui Ingrid posibilitatea de a vedea că se poate și altfel. 

sursă foto: arhivă personală

Oana Mîndruț
Nu ştiu la ce se gândesc oamenii când aud despre voluntariat, dar eu nu pot vedea în această acţiune decât iubirea pură, pusă în mişcare. Cunoscând-o pe Oana Mîndruţ, aproape instinctiv mi-a venit în minte citatul lui Ludwig van Beethoven: „Nu recunosc alt semn al superiorității, decât bunătatea.”. Oana este acest semn de bunătate de la suflet la trup şi viceversa. Bunătate în stare pură!

 

Oana Mîndruț participă în concursul #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Oana, pentru a-i crește șansele!

 

„Dacă poți ajuta, atunci ajută, dacă nu poți să faci asta, măcar nu face rău.” (Dalai Lama) – citatul care o reprezintă pe Oana Mîndruţ

Nu mă mir că Oana Mîndruţ se regăseşte în acest citat. Răsfoind-o de ceva vreme, fără să mă mai satur, uitându-mă peste fotografiile ei din India, Grecia, Nepal sau România, nu ştiu unde începe Dalai Lama şi unde se continuă Oana. Este ca şi cum aş regăsi acelaşi spirit. Şi nu întâmplător o spun.

Când vine vorba despre Oana Mîndruţ, pentru ea nu există graniţe ale voluntariatului, iubirii şi responsabilităţii faţă de ceilalţi. Cumva, eu şi Oana avem acest ceva în comun. Considerăm că toţi şi fiecare în parte suntem responsabili pentru oamenii de lângă noi care au nevoie de ajutorul nostru. Iubirea, compasiunea şi necondiţionarea nu au graniţe, decât dacă noi înşine ni le impunem!

Oana Mîndruț

Am întrebat-o pe Oana Mîndruţ cine este ea, de unde vine, iar răspunsul pe care mi l-a oferit a fost îndeajuns să înţeleg că stau de vorbă cu un om care demult nu mai îşi este sieşi, ci numai altora.

De aici îşi trage Oana seva. Iubind necondiţionat, primeşte cumva înmiit, dar fără să aştepte. Dăruind altora, îţi dăruieşti ţie. Despre asta ar fi vorba!

Sunt o fiică a universului și cred că vin din iubire și sunt aici ca să dau mai departe această iubire. Niciodată nu am considerat că sunt mai mult decât o „antenă” care primește și dă mai departe. Din copilărie îmi amintesc doar lucrurile frumoase, am fost un copil hipersensibil și prin asta, destul de diferit de ceilalți copii; un copil care înțelegea destul de bine lumea celor mari și un copil care a iubit cărțile și cititul de când se știe. Cărțile au fost cele mai bune prietene ale mele și în adolescență și acum, la maturitate. Toate experiențele trăite, toți oamenii pe care i-am întâlnit, și mai târziu, conștiința că am sămânța lui Dumnezeu în mine, toate astea m-au făcut omul care sunt.

 

Facultatea de Ştiinţe Politice, MAI, platforma şi Asociaţia Life Education for All

La Facultatea de Științe Politice aflăm că a urmat secția de Jurnalism și Științele Comunicării, făcând parte din prima promoție clujeană de jurnaliști cu diplomă. Mergând mai departe, Oana Mîndruţ se consideră norocoasă că a fost și în cea de-a doua generație de studenți ai Facultății de Studii Europene din Cluj, iar faptul că a făcut de multe ori „pionierat” în viața sa, i-a întărit curajul și încrederea în sine și în ceilalți.

Referitor la MAI (Ministerul Administrației și Internelor) aș spune, dacă nu m-aș fi ocupat și acolo tot de comunicare, că a fost o „incongruență” în destinul meu. A fost o experiență pe care nu am înțeles-o prea bine și pe care cu siguranță nu aș repeta-o. Sunt un om format de mediul privat, prea puțin obișnuit cu birocrația și rigorile absurde și deloc obișnuit ca ceea ce fac să nu conteze și să nu schimbe în bine viața semenilor mei.

Cu siguranţă, faptul că a lucrat în presă şi a fost mereu în preajma oamenilor au ajutat-o nu doar să îi înţeleagă, să se înţeleagă sub anumite aspecte sau să prindă încredere, dar să îşi deschidă cumva o altă portiţă către univers, deoarece nimic nu este întâmplător în viaţă. Aşa cred eu, iar în privinţa Oanei, sunt chiar convinsă că fiecare experienţă a dus-o tot mai aproape de regăsirea de sine.

Pentru mine, experiența din presă, cea scurtă din administrație, cea din domeniul relațiilor publice și cea ca formator și expert în educație nonformală și, evident, cea din mediul ONG au fost „întâmplări” fericite pentru că s-au învârtit toate în jurul cuvântului și a comunicării. 

 

Ce este Life Education for All (LEFA)

Pentru cei care nu aţi aflat încă despre Asociaţia „Life Education for All”, aceasta s-a înfiinţat în 2014. Fondatori sunt Oana Mîndruţ şi Petruţa Teampău.

Pe site-ul asociaţiei Life Education for All (LEFA), Oana Mîndruţ spune: „Iubesc cuvintele, de aceea sunt om de comunicare. Iubesc oamenii, de aceea am fost voluntar în multe proiecte umanitare. Sunt un om norocos care a primit mult din partea celorlaţi de-a lungul vieţii de aceea cred că trebuie să dau şi eu altora care au nevoie. Sunt un om care crede în puterea educaţiei de a schimba lumea într-una mai bună, de aceea am înfiinţat asociaţia Life Education for All.”

Am aflat că Oana a ajutat o tânără din Tibet, refugiată în India, să îşi împlinească visul de a-şi urma studiile. Dolma Samdup a publicat o carte cu ajutorul Oanei. Cartea se numeşte: „The inner voice of a tibetan girl“/„Vocea interioară a unei fete din Tibet“ , iar banii strânşi din cumpărarea cărţii i-au folosit Dolmei pentru a-şi urma studiile.

Pentru mine nu există „copiii noștri” și „copiii lor” pentru că și eu mă consider prioritar cetățean al lumii, abia pe urmă europeancă și abia în ultima instanță româncă. Voluntariatele mele internaționale (India, Nepal și tabăra de refugiați sirieni din Kalohori) stau mărturie. Întotdeauna am ales să merg să lucrez cu copiii în nevoie, fie cei foarte săraci, fie cei foarte bolnavi, fie cei aflați într-o situație disperată. Am făcut ceea ce era nevoie: uneori m-am jucat și i-am strâns în brațe, uneori am renovat grădinițe, uneori am împărțit rechizite și am găsit sponsori în țară pentru că acest copii săraci să-și continue școala și uneori le-am împărtășit din cunoștințele mele.

Am aflat apoi că, pentru copiii din România, Oana Mîndruţ nu doar că se implică sub toate formele posibile pentru a-i ajuta să îşi depăşească anumite probleme sociale. Le oferă consiliere, îi ajută să se integreze în societate. Aici vorbim despre “Educaţie pentru viaţă”, proiect de dezvoltare a abilităţilor destinat tinerilor între 17-24 de ani care se pregătesc să părăsească sistemul instituţionalizat (centre de plasament şi centre rezidenţiale).

Oana Mîndruț

Este incredibil ce a reușit LEFA în România, în puțin peste 4 ani de la înființare. Printre multele lor proiecte, se numără 2 grădini terapeutice pentru 2 clinici de pediatrie din Cluj. Aproape 200 saloane din 15 spitale din țară, dotate cu audioteci în cadrul proiectului „Sunet pentru Sănătatea Copiilor”.

Au reabilitat și dotat o sală de sport din cea mai mare școală gimnazială din Cluj. Au organizat deja 7 ediții ale taberelor „Educaţie pentru Suflet” și „Educaţie pentru Viaţă” de care au beneficiat peste 200 de copii bolnavi cronic. Anul trecut, prin proiectul ACASĂ, au cazat gratuit copii bolnavi cronic și pe părinții lor care au venit din alte județe pentru tratament la Cluj.

Au pictat, cu ajutorul a zeci de voluntari, 3 spitale din Cluj pentru a face mai colorate și mai calde saloanele pentru copiii internați. Sute de ore de voluntariat, energie și dedicare, toate pentru ca orice copil internat să beneficieze de condiții mai bune.

 

Oana Mîndruț: „LEFA, geamăna mea siameză”

Unii dintre noi avem pasiune să citim, alţii să scriem. Altora ne place să călătorim pentru a face fotografii, pentru a descoperi alte obiceiuri, tradiţii. Oana Mîndruţ, nu!

Pasiunea ei este de a ajuta copiii să îşi împlinească visurile, să aibă drept la viaţă, la educaţie, să fie fericiţi. Acum, viața Oanei se împarte între etapa „înainte de LEFA” și „după LEFA”.

În 2012, o depresie puternică a determinat-o să își reseteze viața și să se concentreze doar pe lucruri care contează. A renunțat la un trai călduț și s-a transformat într-un om care se gândește la scopuri mai înalte decât propria existență. 

După o vizită în India și un voluntariat cu copii tibetani din școala internat din Dharamsalla, a știut că trebuie să înființeze un ONG și să se ocupe de copii. Astăzi, după încă 4 ani, Oana încă se declară surprinsă când primește, aproape zilnic, mesaje de la necunoscuți care vor să ajute.

LEFA (Life Education for All) este copilul meu și parte din mine. Deși uneori, simt că ar trebui să mă obiectivez și s-o privesc cumva ca pe o modalitate de a face bine, nu pot pentru că în viața mea de acum asociația pe care am înființat-o în urmă cu peste 4 ani este geamăna mea siameză. 

Oana Mîndruț

Şi totuşi, mă gândesc eu în sinea mea, ca persoană şi femeie de asemenea implicată în voluntariat, dar la o scară mai mică şi sub o altă formă, acest om minunat care pare aproape ireal dacă nu ai vedea-o în faţa ta, surâzând şi strălucind ca o rază de soare nefirească, ar trebui să aibă şi ea timp pentru ea. Nu am ezitat să o întreb care sunt pasiunile ei, ce îi place să facă în timpul liber când nu este parte din LEFA.

Citesc mult și îndrăznesc să spun că și bine. Mă gândesc la ceilalți și muncesc pentru proiectele Life Education for All. Călătoresc de cel puțin două ori pe an în alte țări pentru că interacțiunea cu alte culturi, cu oameni cât mai diferiți față de mine este un mare câștig. Am două mari pasiuni-călătoriile și parfumurile și două „necesităţi”: ciocolata și cărțile. Nu cred că am mentori deși au fost câțiva profesori care m-au marcat în școală; în schimb, am eroi personali. Pentru mine eroii nu sunt cei care omoară oameni și mor prostește în războaie ci sunt oamenii care schimbă lumea: Mahatma Ghandi, Roy Bunker, Elon Musk, Maria Holhautzer, Martin Luther King, Dalai Lama, Daciana Loi, Leonardo da Vinci, toți pictorii, muzicienii, scriitorii, artiștii care au făcut mai frumoasă și mai suportabilă existența oamenilor pe pământ, toți cercetătorii și oamenii geniali care au contribuit la creșterea calității vieții.

 

Cum să te lași transformat de voluntariat

Pentru un om atât de frumos, sensibil, dar puternic spiritual, sufleteşte şi moral precum Oana, îmi dau seama că toate lucrurile, lecţiile şi oamenii au o altă conotaţie. Cea care vine cumva din sfera unor lumi care nouă, oamenilor de rând, nu ne este dat a le cunoaşte.

Oamenii în general sunt plini de compasiune doar la nivel pasiv. Nu prea ies din zona de confort. Cel mult se implică prin donaţii. În rest, se tem de ceea ce nu cunosc, judecă şi etichetează prea uşor.

Oana Mîndruţ însă ne spune că au fost multe lecții învățate și însușite pentru care ea este recunoscătoare mai ales acelora care au fost, cu adevărat, dure.

Am învățat că bunătatea inimii e mai presus decât inteligența minții, am învățat că cei care au nevoie de ajutor nu trebuie priviți cu milă ci cu iubire. Mi s-a confirmat ceea ce știam și anume că oamenii mari pot să învețe de la copii cel puțin în aceeași măsură în care copiii învață de la ei. Prin Life Education for All am cunoscut Oameni care fac și ei mult bine în jurul lor și am realizat că suntem destul de mulți cei care mișcăm lucrurile în direcția bună. I-am cunoscut pe voluntarii mei care și-au dedicat timp pentru a lucra cu acești copii și cărora le sunt profund recunoscătoare. Am cunoscut sute de oameni care au decis ca le pasă de proiectele LEFA și au donat bani, ne-au ajutat cu transport, ne-au găzduit campaniile umanitare în care am strâns ajutoare pentru diverse cauze, noi neavând nici sediu, nici mașină și nici angajați în asociație. Am cunoscut companii care ne-au devenit parteneri de drum deoarece cu majoritatea dintre ele am „recidivat” în noi proiecte. Și da, am cunoscut părinți disperați, copii curajoși, copii pe care i-am pierdut dar pe care îi regăsesc mereu în inima mea.

 

Cuvânt de încheiere

Cu riscul de a mă repeta, am să spun încă o dată, că eu nu ştiu şi nu pot înţelege sub ce stele se nasc oamenii ca Oana Mîndruţ. Este greu de spus. E ușor însă recapitulând toate proiectele în care ea a fost implicată, să realizăm că noi ceilalți facem lucruri mult prea mărunte atât pentru noi, cât şi pentru cei din jurul nostru.

Astfel de oameni precum Oana se nasc rar şi ajung să fie repere morale şi spirituale pentru aceia care, la un moment dat, doresc să schimbe ceva în ei şi pentru societate. Când spun societate, nu limitez societatea la comunitate ci la universalitate. Aşa cum ea are eroii ei care schimbă lumea, Oana Mîndruț este cu siguranţă eroul multor copii, tineri şi oameni pe care ea i-a ajutat şi i-a stimulat.

Oana Mîndruț

Oana este şi eroul meu! Din clipa în care aproape întâmplător am descoperit-o pe facebook. Ca să vedeţi că şi reţelele de socializare pot aduce oameni frumoşi în viaţa noastră.

Din acea clipă, am înţeles că sunt oameni care se nasc pentru alţii şi nu pentru ei. Am înţeles că sunt oameni care tot ce ating, modelează şi transformă. Învie! Vindecă!

Omul meu frumos este Oana Mîndruţ! Îţi mulţumesc pentru implicarea ta în lumea aceasta mare şi frumoasă, pentru tot ceea ce eşti şi tot ceea ce faci. Îţi mulţumesc pentru puterea exemplului şi frumuseţii umane de care dai dovadă! Îţi doresc să ajungi în toate colţurile lumii şi să clădeşti în continuare oameni, să vindeci destine şi să fii fericită!

Adriana Henderson STAR Children Relief

Americancă cu sânge român, Adriana Henderson este prea puțin cunoscută la noi. Și-a petrecut anii copilăriei în București, însă a emigrat în SUA încă din anul 1971, la vârsta de 19 ani. După aproape 30 ani de frământări și căutări, valorile sale personale s-au reflectat în STAR Children Relief – o asociație non-profit care de 20 ani luptă în beneficiul copiilor bolnavi de hemofilie din România. 

 

Adriana Henderson participă în concursul #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Adriana, pentru a-i crește șansele!

 

Pentru Adriana Henderson, viața în Bucureștiul anilor 70-80 nu anunța nimic bun. Crescută într-o familie educată, Adriana și cei doi frați au fost obișnuiți de mici să se răzvrătească împotriva comunismului.

Au fost învățați să gândească liberi, să nu se lase influențați de vederile înguste ale unui sistem limitat.

 

Prima familie emigrată legal din România comunistă

În 1970, într-o perioadă în care vacanțele în străinătate se transformau pentru mulți în ședere permanentă, fără cunoștința statului, părinții Adrianei decideau să obțină dreptul la emigrare, pe căi legale.

Știm foarte bine cum regimul comunist nu privea cu ochi buni astfel de solicitări. Tatăl Adrianei a fost condamnat la închisoare pe viață, pentru critici fățișe aduse guvernului. Cei 3 copii urmau să fie instituționalizați și reeducați în spiritul comunismului.

Salvarea a venit deoarece vâlva părinților a ajuns cumva pe masa unor factori influenți din Occident. În mod miraculos, datorită presiunilor ONU și a unor instituții bisericești, statul român s-a văzut nevoit să le acorde dreptul de emigrare.

Astfel, în 1971, cei 5 membri ai familiei deveneau primii emigranți cu acte în regulă din România, și se stabileau într-o suburbie a orașului Chicago.

Au început în State o nouă viață, de la zero, ceea ce pentru unii poate părea inacceptabil. Pentru a-și câștiga traiul, o tânără de 19 ani a fost nevoită să lucreze acolo unde oricine altcineva ar fi refuzat. Nimic însă nu este înjositor atâta vreme cât ai șansa să te dezvolți!

În 1989, când România în sfârșit își recâștiga libertatea, Adriana Henderson își lăsase demult în urmă adolescența comunistă. Își permitea lucruri de neimaginat pentru orice alt român din interiorul granițelor.

Absolventă de UCLA, căsătorită cu un bărbat american, proprietară de case și mașini, prima emigrantă româncă era liberă. Liberă să călătorească în toată lumea. Liberă să se întâlnească cu cine își dorea ea.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Propriul succes deja nu mai era o prioritate. La aproape 40 ani, Adriana Henderson se gândea la sensul vieții sale și cum poate dărui celor care au nevoie de ajutorul său.

 

Adriana Henderson, 1989: „De ce sunt eu aici?”

M-am întrebat de multe ori, de ce sunt eu aici? Aici însemnând în State, departe de iadul comunist? De ce eu și nu altcineva am fost binecuvântată cu această șansă?

11 ani au durat toate aceste dileme. 11 ani! Zi de zi, în timp ce viața profesională și personală străluceau pe tărâm american, Adriana Henderson își spunea mereu că rolul ei nu poate fi decât unul singur. Acela de a-și arăta recunoștința pentru oportunitatea de a trăi o viață îndestulătoare.

Mi-am adus aminte de cuvintele lui Isus din Luca 12:48. „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult”. Atunci am înțeles că tot ce mi s-a dat nu e al meu, că Dumnezeu a investit în mine și că eu sunt managerul bunurilor primite. Am înțeles că sunt responsabilă pentru ceea ce mi s-a încredințat. Nu cred că este vorba de a renunța la TOT ce mi s-a oferit, ci doar să gestionez cu grijă toate resursele primite.

Vestea căderii lui Ceaușescu a venit chiar pe la începutul acestei lungi perioade de reflecție. A fost momentul perfect pentru ca o femeie adoptată de un popor liber să își amintească de cei lăsați în urmă. Din România se întrezărea o schimbare, iar țara natală nu mai putea fi ignorată…

Prima vizită nu avea cum să întârzie prea mult și s-a întâmplat cu ocazia nunții unei persoane speciale din viața sa. Vărul Adrianei, de asemenea stabilit în SUA, hotărâse ca nunta lui să aibă loc acasă.

Bucureștiul m-a întâmpinat cu niște aspecte de groază. Era locul unde am crescut dar pe care nu l-am recunoscut. În schimb, restul țării, în special peisajele, satele, tradițiile, m-au încântat în mod neașteptat. Eu nu văzusem nimic din România în copilărie, așa că am vizitat-o atunci pentru prima dată ca un turist obișnuit. Este de o frumusețe pe care am sperat și continui să sper că lumea va ști să o valorifice.

Îi este greu să aleagă locul preferat din România. Nu neapărat în această ordine, doamna Henderson îmi menționează Maramureș, Bucovina, Sibiu, Târgu-Mureș și Oradea.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Cât despre viața din România, Adriana Henderson a urmărit cu mare atenție evoluția postdecembristă. Tresărea cu mândrie la orice succes, însă inima i se sfâșia de fiecare dată când vedea oameni apăsați de grijile zilnice.

Momentele de tristețe și neputință se adunau tot mai des, proporțional cu creșterea numărului de copii bolnavi, abandonați, cu un viitor incert. Până într-o zi, când acel număr magic 11 și-a găsit explicația perfectă…

 

Când planetele se aliniază întru schimbarea unui destin

De 11 ani, un băiat din România, pe nume Nicușor, suferea de hemofilie – o boală rară, manifestată prin sângerări necontrolate cauzate de lipsa unui factor de coagulare. 11 ani, familia sa căutase fără succes soluția salvatoare – un medicament care să coaguleze sângele din picior și să permită o operație ortopedică de corectare a defectului de mers.

Vindecarea unui tânăr de 13 ani a depins de câțiva factori absolut întâmplători. O româncă oarecare și-a programat la momentul oportun o vizită în California la fiica sa. Doamna respectivă a avut ideea să ia în bagaj tot dosarul medical al lui Nicușor, în speranța că cineva prin America va fi impresionat de o copilărie ratată.

Acel cineva s-a arătat într-o seară ca oricare alta, în persoana unei femei necunoscute, în căutarea propriei meniri.

Fără să știe prea multe despre hemofilie, Adriana Henderson s-a hotărât pe loc să ajute, chiar dacă simțea că îi va fi greu să găsească un donator care să suporte costurile tratamentului – circa 60.000 USD.

A scotocit prin toate colțurile lumii după medicamentul salvator. Rezolvarea a venit de la organizația Project SHARE, care a pus la dispoziție factorul de coagulare.

Când am reușit să obțin medicamentul, i-am spus soțului meu că unul din noi trebuie să meargă în România. A mers soțul. În weekend. Din California.

Rezultatul? Nicușor merge și astăzi normal, iar doamna Henderson a știut că numărul 11 nu putea fi doar o coincidență…

În 1999, de acasă din Carolina de Nord, Adriana Henderson punea bazele STAR (Start Thinking About Romanian) Children Relief. Asociația non-profit are ca scop principal furnizarea de tratament medicamentos pentru copiii care suferă de hemofilie.

Prin intermediul rețelei de voluntariat construite în America, STAR Children Relief a reușit să strângă până în prezent donații de medicamente în valoare de peste 35 milioane USD.

În 20 ani de activitate, sute de pacienți au beneficiat de suportul STAR Children Relief. Pentru un om care și-a căutat sensul vieții atâta amar de vreme, nu poate exista o satisfacție mai mare.

 

Cum să conduci de peste Ocean o asociație în sprijinul copiilor români

Înainte să răspundem la această dilemă, trebuie să înțelegem că STAR Children Relief nu are niciun angajat. Toate sumele strânse din donații sunt redirecționate către proiectele asociației.

Cheltuielile de transport sunt suportate de fondatoare, din bugetul personal. Nu sunt deloc mici, deoarece doamna Henderson călătorește anual în România.

De fiecare dată parcurge sute de kilometri pentru a înțelege realitatea și necesitățile din spitalele românești.

Fusul orar este foarte greu de suportat. Cheltuielile sunt și ele mari dar nu mă plâng nici de costuri și nici de distanțe. Fac acest efort pentru că așa vreau eu, nu că sunt obligată. Sunt bucuroasă că pot să dau înapoi ceva din ce mi s-a dat.

Asociația nu are foarte mulți donatori, însă sunt extrem de loiali și constanți. STAR Children Relief se bucură de o echipă puternică de voluntari, atât în România cât și în America sau Marea Britanie – oameni care într-o măsură sau alta sunt implicați în domeniul hemofiliei.

Este evident că nu e cea mai ușoară misiune – aceea de a călători atât de mult. Chiar dacă cei pe care îi ajută sunt localizați în România, familia și casa ei sunt și vor rămâne în Carolina de Nord. În plus, Adriana Henderson preferă să fie acolo unde poate strânge fonduri, în țara din lume cea mai aplecată către voluntariat.

Americanii sunt oameni cu foarte multă empatie. Se zice că cele mai multe donații în lumea întreagă vin din partea Americii. Eu cred că așa au fost crescuți și așa au fost învățați în școală și în biserici. Ei sunt conștienți că au și fac mereu comparație cu ce au ei versus ce se întâmplă în alte părți ale lumii.

 

Camp Ray of Hope, proiectul-etalon al STAR Children Relief

Pe lângă ajutorul direct oferit bolnavilor de hemofilie, asociația a derulat și alte proiecte de-a lungul timpului. Adriana Henderson a lucrat o vreme în spitalele din România, echipându-le cu paturi, saltele sau cărucioare sau donând haine și jucării pentru pacienți. A oferit sprijin pentru copii orfani sau cu dizabilități.

De asemenea, a reamenajat școala generală din comuna Scărișoara, investind în geamuri termopan, încălzire centralizată și în înlocuirea toaletelor din curte. Aici am simțit nevoia să aflu mai multe detalii, știind foarte bine starea precară a școlilor din România.

Nu este dificil! Cu multă muncă și puțină bunăvoință, se pot realiza multe. Modelul meu a fost acela de a sta acolo pe tot timpul construcției și de a supraveghea personal lucrarea. Nu plăteam decât săptămânal pentru ce s-a construit în acea săptămână. Când am plecat înapoi acasă, lucrarea nu era terminată în sensul că băile nu se puteau folosi. Am plecat fără să plătesc și am spus că mă întorc peste un an când totul o să fie așa cum trebuie. În acel an, primăria a adus toți oamenii din sat și au săpat să facă o canalizare și să aducă apa de la un izvor de munte.

Însă proiectul cel mai important al asociației este Camp Ray of Hope. De 14 ani, STAR Children Relief organizează singura tabără dedicată copiilor cu hemofilie din România.

Pentru o săptămână, copii între 8 și 18 ani diagnosticați cu hemofilie, talasemie sau cancer primesc o șansă de a experimenta ce înseamnă o copilărie fără grijă.

În timp ce învață despre boala lor, cum să o trateze, cum să o gestioneze, copiii se bucură de noi prieteni care le pot înțelege condiția. Se joacă, înoată, fac drumeții sau practică sporturi de echipă. Își descoperă hobby-uri, cântă, organizează spectacole sau petreceri de naștere.

Cel mai important, măcar pentru o săptămână, nu mai sunt acei copii ciudați, neînțeleși de mediul înconjurător. Trăiesc o experiență pe care și-o amintesc toată viața.

Totul este gratuit, organizat cu sprijinul STAR și al câtorva oameni inimoși. Micii vizitatori beneficiază de securitate și asistență medicală pe toată durata șederii, indiferent dacă sunt într-una din cele două tabere din România sau în cea din Italia.

Ce ar mai fi de spus este că, aproape în fiecare an, Camp Ray of Hope a câștigat premii importante la nivel mondial, oferite de organizații de renume în domeniul hemofiliei. Mai mult decât atât, în 2010 Ray of Hope a primit premiul 1 la categoria tabere internaționale.

Mă cunosc personal cu majoritatea beneficiarilor. Pe mulți i-am vizitat acasă sau la spital, pe toți i-am văzut cum se joacă în tabără ca și cum totul ar fi în regulă cu ei. Am șansa să îi văd zâmbind, deși au niște dureri inimaginabile. Îi văd cât de puternici sunt și mă gândesc ce norocoși suntem noi pentru sănătatea dată de Dumnezeu. Nimeni nu poate rămâne indiferent la așa ceva, nimeni! Eu cel puțin, de fiecare dată am un sentiment extraordinar și mă simt minunat să fiu implicată emoțional în această poveste.

 

Lupta nu se oprește aici

Adriana Henderson este așadar un nume mare, cunoscut însă doar în câteva cercuri restrânse din România. A învățat totul despre hemofilie și de lupta pacienților săi. Este alături de ei chiar și după ce copiii beneficiază de acea tabără de o săptămână. Nu doar prin furnizarea tratamentului necesar.

De la consiliere terapeutică și psihologică la burse școlare sau chiar sprijin în deschiderea unor afaceri, doamna Henderson îi susține cu tot ce au aceștia nevoie. Este îngerul păzitor pentru acești oameni, care suferă de o boală incredibil de grea și costisitoare, dar deloc de nevindecat.

Conform unui studiu, în 2017 existau doar 1615 persoane diagnosticate cu hemofilie în România. Doar jumătate dintre aceștia au beneficiat vreodată de tratament.

Vestea bună e că, în ultimii ani, datorită presiunii puse de pacienți, asociații sau medici, perspectiva statului român asupra hemofiliei s-a îmbunătățit. STAR Children Relief a dus o luptă lungă și crâncenă, cu multă suferință, iar rezultatele încep să se vadă.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Aproape 50 ani au trecut de când Adriana Henderson spăla WC-uri într-o fabrică din Chicago. Tânăra emigrantă din România, care nu mai vroia să știe nimic de țara natală, este astăzi o femeie dedicată întru totul misiunii sale personale, descoperită din întâmplare, după lungi căutări.

Chiar dacă publicul său nu este deloc mare, fondatoarea STAR Children Relief este un exemplu excelent despre cum să te lupți pentru binele unei comunități, chiar și de la mare distanță.

Să învățăm și să replicăm, așadar!

Dacă vreau să fac ceva și nu pot este trist, dar dacă pot să fac ceva și nu vreau, este tragic.

 

* Contactul cu doamna Adriana Henderson ne-a fost facilitat de către Laszlo Kiss. Dacă ai și tu cunoștințe despre care crezi că merită să scriem, ajută-ne să le descoperim!

Pamela Roussos Rațiu

Sunt 11 ani de când o cunosc pe doamna Pamela Roussos Rațiu. Fusesem invitată pentru prima dată la Turda Fest, organizată de Fundatia Rațiu, un fel de Ziua Recoltei, sărbătoare foarte îndrăgită în Transilvania. Știam de Fundația Rațiu pentru Democrație, de proiectele sociale care scoseseră vechiul oraș dintr-un nemeritat con de umbră.

 

Pamela Roussos Rațiu participă în concursul #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Pamela, pentru a-i crește șansele!

 

Am ajuns de dimineață la Centrul Rațiu, ușor de găsit, fiind chiar în centrul Turdei. O casă veche, cu porți înalte, în stil săsesc, larg deschise, cu oameni care le treceau foarte familiar pragul.

Obișnuită cu protocolul evenimentelor, am căutat pe cineva să mă legitimez, să pot intra în curte, apoi în clădire. Dar nu era nimeni care să pară de-al casei, oamenii intrau pur și simplu ca invitați.

Am traversat curtea lungă și am intrat într-un corp de clădire. Am ajuns într-un salon în care se pregătea servirea micului dejun. Pe pereți, multe fotografii de familie și certificatul de căsătorie al domnului Indrei Rațiu cu doamna Pamela Roussos Rațiu, foarte diferit de ce știm noi, fiindcă aveau înscrise și jurămintele mirilor. Absolut impresionant.

Am rămas cu ochii pe pereți la fotografii cu familia Rațiu traversând un secol. La un moment dat, aud în spatele meu, de pe scările care coborau în salon: „Good morning, darling, let’s have breakfast together!” Era doamna Elisabeth Pilkington Rațiu, soția domnului Ion Rațiu, recent ajunsă la Turda, tocmai de la Londra. Elegantă, prietenoasă, fără nici un fel de rețineri protocolare. Avea 86 de ani la acea vreme și venea la Turda măcar o dată pe an, pentru comemorarea soțului său.

M-am fâstâcit rău de tot, am crezut că mă confundă cu vreun cunoscut de-al casei și am dat să mă prezint. Mi-a spus că nu e cazul să îmi fac griji și m-a asigurat că acest loc e deschis pentru toți cei care trebuie să ajungă aici. Că aceasta a fost dorința soțului ei și că e cazul să mă simt în largul meu.

Firescul și buna credință a acestei doamne erau cuceritoare. A fost prima lecție de aristocrație și democrație pe care le-am învățat la Centrul Rațiu pentru Democrație de la soția celui care a spus un lucru memorabil: „Fă ceva pozitiv pentru țara ta, oricât de modest sau neînsemnat, dar fă-o în fiecare zi.”

 

„Nu mă văd ieșind la pensie sau ne-muncind”

Acel mic dejun de poveste a fost una dintre întâlnirile care mi-au marcat felul în care mi-am reconsiderat profesia. Pe aceste „acorduri” de noblețe autentică am întâlnit-o și pe gazda propriu-zisă, Pamela Roussos Rațiu. Același firesc, însoțite de dezinvoltură și eleganță desăvârșită, le-am întâlnit la dumneaei.

O adevărată lady care își purta cu farmec ridurile și părul blond încărunțit, în jeans și taior, prezidând ședințele de lucru în mansarda centrului, într-un leagăn care tronează agățat de-o grindă. Spiritul ei tânăr transcende orice clasificare a generațiilor actuale în X, Y, Z. Ce o face atât de atemporală pe septuagenara doamnă?

Deseori uit care mi-e vârsta. Nu mă văd ieșind la pensie sau ne-muncind. Cred că fiecare vârstă are recompensele ei. Unul dintre motivele pentru care mi-am lăsat părul cărunt este că sunt mândră de vârsta mea și de ceea ce sunt acum. Enzima vitalității mele vine din a nu trăi doar pentru mine, ci și pentru alții. De altfel, sunt doar o doamnă ceva mai în vârstă, mare iubitoare de animale și cu mult drag de viață. De altfel, cred că o culme a disperării e să-ți pierzi dorința de a supraviețui.

 

Pamela Roussos Rațiu e un brand de autentică senioritate

Exemplul său de implicare civică este unul dintre reperele mele de longevitate activă, așa cum numai prin cărți și filme am citit. E exemplul viu de profundă asumare intelectuală și profesională pe care ți-l dă experiența de viață. E mărturia vie a seniorității cu care noi nu prea am fost obișnuiți. Fiindcă a noastră cultură nu prea încurajează respectul pentru seniori, cărora li se spune mai degrabă vârstnici.

Foarte elegantul și apreciativul „seniority” nici nu își găsește loc în limba română, decât printr-o calchiere forțată. Senioritatea este felul în care o nație se raportează la seniorii ei, cu imens respect și prețuire pentru experiența lor de viață.

Ion Rațiu este unul dintre aceste exemple, pe care românii l-au înțeles și au început să îl prețuiască târziu, după trecerea lui la cele veșnice. Actuala noră a domnului Rațiu explică:

Ion Rațiu a fost atât de cu mult înaintea vremurilor sale, încât pentru mulți români la începutul anilor ‘90, a fost prea greu să îl înțeleagă. A fost un vizionar, care a gândit în afara clișeelor istorice, având în minte imaginea de ansamblu a țării.

Pentru că a fost prea modestă să își definească brandul, am facut-o eu în locul dumneaei. Pamela Roussos Rațiu e un brand de autentică senioritate. Un reper care se reformulează acum prin demnitate, decență, vitalitate, umor, curiozitate, deschidere la nou, dialog alert și înțelept cu toate generațiile ulterioare.

Doamna Rațiu recunoaște că longevitatea și vitalitatea care o caracterizează au și o componentă genetică. Toate femeile din familia sa au lucrat întreaga lor viață, unele chiar nonagenare fiind, majoritatea în servicii pentru comunitate. Dar componenta genetică trebuie mereu cultivată, ca să nu se atrofieze, recunoaște cu umor doamna Rațiu.

Starea mea de spirit obișnuită e una complexă: sunt un multi-tasker, chiar și într-o conversație mintea mea explorează alte idei în paralel.

Pamela Roussos Rațiu

Pamela Roussos Rațiu alături de MS Regele Mihai

 

„Să găsesc soluții la provocările zilnice a devenit ca un sport pentru mine”

Pamela Roussos Rațiu coordonează o echipă de tineri care o urmează de ani buni și adună în jurul său voluntari din toate colțurile lumii. E un lider pentru ei și pentru comunitate, doar e în zodia Leului. Se bucură împreună în momentele în care reușesc să ducă la capăt proiecte grele și savurează bucuria de pe fețele lor în aceste momente de succes colectiv ale fundației.

A învățat să aibă răbdare, să ia decizii rapide și ferme și să trateze cu umor toate situațiile dificile. De altfel, chiar îi place să găsească soluții la provocările zilnice, a devenit ca un sport pentru ea.

Ce a învățat de la români în toți acești ani?

În fiecare zi e ceva de învățat. Cel mai mult îi apreciez pentru capacitatea de a vorbi mai multe limbi străine. Fiind crescută în State, eu nu sunt o persoană cu abilități lingvistice. Îmi place să învăț lucruri noi de la echipa mea de tineri talentați, de la românii cu care vin în contact prin familia de aici – de exemplu Șerban Cantacuzino și Șerban Sturdza. Dacă ar fi să fiu mentor pentru cei mai tineri, le-aș recomanda să creadă în ei, să învețe să-și fie cel mai bun prieten, să-și acorde și timp doar pentru ei, dar să deprindă a-i asculta pe ceilalți. Le-aș mai spune că eșecul e sănătos, cu toții ne confruntăm cu el la un moment dat. Ideea e ce înveți din eșec ca să devii mai puternic. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, eșecul nu mai pare atât de dezastruos, ci face parte din viață.

 

O viață plină de peripeții

Viața Pamelei Rațiu a fost un lung șir de schimbări majore – de țară, de cultură, profesie, statut social. A crescut cu valorile culturii americane, le-a asimilat și pe cele ale Greciei, dar și pe ale star-systemului internațional, prin căsătoria cu celebrul Demis Roussos, căruia îi păstrează o duioasă aminitire, deși au divorțat de ani buni.

La Turda, Pamela i-a sădit un tei care are la bază o plăcuță specială cu numele său, alături de cel dedicat lui Ion Rațiu. E un fel al ei foarte special de a cultiva memoria celor care înseamnă mult pentru ea, chiar dacă nu mai fac parte din viața sa.

O întreb cum a fost să traverseze atât de multe „turning point”-uri, să o ia de la capăt în contexte atât de diferite.

Te aduni și o iei de la capăt. Prietenii mei mă felicită pentru asta. Rareori mă uit înapoi și nu mă concentrez pe ce a fost. Au fost multe astfel de situații, mai multe decât aș putea număra pe degetele de la o mână.

Cel mai greu i-a fost în 1985, când ea și Demis erau într-un avion care a fost deturnat și au fost luați ostatici câteva zile de către șiiți în Beirut.

La vremea aceea, am crezut că sunt prima femeie ostatică de la începuturile terorismului. Mi-a fost tare frică pentru noi, este genul de experiență care îți schimbă viața, dar pe care nu o doresc nimănui.

 

„Învăț să am răbdare, să știu ce vreau și să nu mă iau prea în serios”

Rememorând trecutul, consideră că cea mai mare extravaganță a vieții sale a fost decizia de a divorța de primul ei soț, Demis Roussos, la vremea respectivă adorat pe întreg mapamondul. Cu toate că îl iubea, a ales despărțirea în momentul în care și-a dat seama că în viață nu poți avea totul – și nu e genul de om care să pună preț la latura materială când vorbește despre o căsnicie.

Cu detașare și înțelepciune, Pamela Roussos Rațiu rememorează cu duioșie amintiri din viața lor împreună și îi cultivă memoria. Chiar dacă multora li s-ar părea ciudat sau inadecvat social, în familia Rațiu foștii și actualii soți sunt în relații cordiale, de o decență din care ar trebui să învățam încă o lecție de civilizație. Cea a relațiilor care, deși la un moment dat în viață se încheie, nu exclud respectul pentru ce a fost, pentru copii, pentru evenimentele de familie care îi reunesc periodic – aniversări, nunți, botezuri, comemorări. Această atitudine vine odată cu exercițiul de a învăța să prețuiești ceea ce merită.

De aceea, dacă s-ar întoarce în tinerețile sale, cu mintea de acum, și-ar spune să aibă răbdare, să știe ce vrea și să nu se ia prea în serios.

Pamela Roussos Rațiu

Doi străini îndrăgostiți de România: Pamela Roussos Rațiu și Prințul Charles de Wales la Berăria Turda. Foto credit: Mircea Rosca / www.ActionFoto.ro

 

Schimbarea este o constantă în viața sa

E fericită cu lucrurile simple din viața ei. Să gătească pe ritmuri de jazz, să colinde pădurea cu câinii ei, să respire aerul dimineții într-o zi de toamnă, să râdă din inimă și să călătorească. Se bucură de compania altora la fel de mult precum se bucură să fie doar cu ea însăși, ascultând muzică sau citind o carte.

Imaginile unei fericiri înțelepte, deprinsă după o viață destul de tumultuoasă, cu multe momente fericite, dar și cu multe tristeți. Schimbarea este o constantă în viața Pamelei Rațiu. Toate întorsăturile vieții au făcut-o să învețe lecția rezilienței.

Au fost multe obstacole și căderi, dar am învățat să cad în picioare, sfârșind prin a ajunge într-un loc mai bun – la propriu. Am avut marea șansă de a nu mă simți niciodată în postura de victimă. Asta și datorită faptului că am fost crescută în valorile culturii creștine, completate și de cele ale democrației americane, care în Statele Unite sunt un mod de viață. Am crescut cu credința că noi ne construim destinul și că atunci când apar greutăți sau încercări, ceea ce contează e drumul pe care alegi să mergi.

Poate tocmai de aceea, Centrul Rațiu pentru Democrație de la Turda e o oază de liniște, creativitate și fapte bune. Toate făcute în echipă. Inspirată de experienţa tranziţiei la democraţie, precum şi de viziunea lui Ion Raţiu, a gândit Centrul ca o verigă între practicieni și membri ai comunității academice, care să dea voce activiștilor și să transforme gândirea critică într-o abordare practică și procedurală de tip proiect.

 

Pentru a ajunge la democrație e nevoie de răbdare, dar merită să lupți pentru ea

În calitate de director executiv al Rațiu Family Charitable Foundation pentru România, Pamela Roussos Rațiu a continuat dezideratele domnului Ion Rațiu. Activitatea sa în domeniul responsabilității sociale a schimbat atitudini și mentalități în orașul Turda, dar și la nivel național.

„Am văzut multe schimbări în bine în România, atât la nivel local, cât și la nivel național și multe schimbări pentru tinerii cu care lucrăm. Nu e greu de văzut, însă, că România se află mult în urma altor state estice și trebuie să recupereze. Am speranța că în 10-15 ani vom vedea o diferență reală. Omul de rând din orașele mici trebuie să poată conta pe faptul că și vocea lui contează și că se poate exprima liber. Pentru a ajunge la democrație e nevoie de răbdare, dar merită să lupți pentru ea. Sper ca în timpul vieții mele să văd cu adevărat o societate democratică în România” susține Pamela Roussos Rațiu în cartea „Forța civică a femeilor”, volum coordonat de Andreea Paul, care adună la un loc vocile a o sută de femei care construiesc societatea civilă în România.

De fiecare dată când mi se cere să vorbesc despre democrație, mă gândesc la cuvintele atribuite lui Winston Churchill, despre felul în care democrația este cea mai proastă formă de guvernare, dacă le excludem pe toate celelalte. Desigur, democrația e extraordinar de fragilă, responsabilizarea cetățenilor e greu de obținut, mai ales după ani întregi de letargie civică, iar sentimentul că oricât ai striga sau lupta vocea ta nu este, în continuare, auzită, un lucru extraordinar de dezamăgitor. Când mă gândesc la democrație, îmi vine în minte definiția pe care Ion Rațiu a dat-o democrației în mai 1990, într-un interviu televizat, în timp ce se afla în dialog electoral cu Radu Câmpeanu și Ion Iliescu: „chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul de a nu fi de acord cu mine.” Cred că îndemnul său este moștenirea sa în materie de implicare civică și motto-ul meu în viață.

 

Sursă foto: http://pamela.ratiu.org/gallery

 

*Reportajul despre Pamela Roussos Rațiu a fost realizat de către Daniela Palade-Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE

Mirela Nemțanu HOSPICE

Undeva în sectorul 2, pe malul lacului Plumbuita, o mână de oameni se îngrijesc de copiii cu boli incurabile și adulții diagnosticați cu cancer. Aici se află sediul HOSPICE Casa Speranței, cea mai mare fundație din România, cu poate cea mai delicată misiune. Aceea de a aduce un zâmbet pe chipul celor aflați la final de drum, dar și a celor ce rămân în urma lor. Cu un mare nod în gât am stat de vorbă cu Mirela Nemțanu, director executiv al fundației. Un excelent profesionist în marketing, comunicare și CSR aduce o notă personală unei idei deja rostită aici, în Elita României. Toată lumea merită iubire, chiar și cei pentru care nu mai există cale de întoarcere!

 

Mirela Nemțanu este #VoluntarDeElita, iar Hospice poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Mirela, pentru a-i crește șansele!

Așezată parcă special într-un loc ferit de curioși, casa HOSPICE din București se întinde pe 3 etaje. Primul este dedicat adulților care privesc în gol, dar care beneficiază de condiții mai bune decât în orice altă secție oncologică din România. De la 3, se disting râsete de copii, cu siguranță însoțiți de părinți care, pentru câteva ore, trăiesc o viață normală.

Birourile echipei se află la etajul 2. Aici mă așteaptă Mirela, care, timp de 2 ore, mă trece prin cea mai variată gamă de emoții. Bucurie, mândrie, amuzament, curiozitate, voce tremurândă, nervi, dezgust. Totul însă învăluit în siguranța că HOSPICE este pe mâini bune, în primul rând datorită principalului său reprezentant, Mirela Nemțanu!

 

Bucuria de a-i ajuta pe cei apropiați

Povestea Mirelei începe în București, însă originile sale merită o scurtă mențiune. Părinții provin din Mărginimea Sibiului, mai exact din comuna Jina. Este satul cu cea mai mare suprafață din România, mai mare chiar decât a Bucureștiului! Acolo, în Jina, sătenii oieri produc cea mai bună brânză din țară, iar obiceiurile locale sunt păstrate cu sfințenie, chiar și în ziua de azi.

Este evident că nu avea cum să nu-și moștenească părinții, „doi ardeleni meseriași”, așa cum îi numește Mirela. Face parte dintr-o familie uriașă: are nu mai puțin de 24 veri de gradul 1! O provocare să îi rețină pe toți, însă o lecție timpurie despre bucuria de a ajuta. Genul acesta de oameni, obișnuiți cu un stil de viață tipic ardelenesc, cu păstrarea unor tradiții seculare, îți vor sări mereu în ajutor, fără nicio ezitare, de fiecare dată când ai nevoie!

Mirela a fost așadar crescută în spiritul altruismului. La asta trebuie neapărat adăugată conștiinciozitatea, plăcerea de a citi cât mai mult, insuflată de către tatăl său.

Eu când intru într-o casă, mă uit în primul rând la câte cărți sunt în bibliotecă. Astfel, îmi dau seama imediat ce fel de om este în fața mea.

 

Descoperirea marketingului

Tot conștiinciozitatea au adus-o pe Mirela Nemțanu pe drumul fascinant al marketing-ului. În studenție a fost mereu printre primii, iar în anul 3, când Facultatea de Comerț a ASE-ului se diviza în mai multe secții, Mirela a putut-o alege pe cea de top.

Sigur că marketing suna mai „sexy” decât merceologie de exemplu, însă a fost mai mult decât atât. Mirela a înțeles devreme că marketingul este una din cele mai dinamice științe, indubitabil motorul unei afaceri. Că degeaba ai produse revoluționare, dacă nu știi să le faci cunoscute. Și cum i-a plăcut mereu să se perfecționeze, a parcurs toți pașii educaționali posibili: facultate de marketing, masterat în comunicare și PR la SNSPA, MBA și doctorat, toate menite să îi creioneze o carieră de director de marketing.

De mare ajutor i-a fost Călin Vegheș, principalul profesor care a ghidat-o pe acest drum. Nu doar că i-a fost mentor în marketing și pedagogie, el a recomandat-o pentru primul job, la compania de cercetări de piață Gallup. Aici și-a transpus în practică cunoștințele teoretice, exact ce îi lipsea pentru a-și crea un nume în marketingul din România.

 

Să vă ocupați voi, fetele de la marketing, de CSR-ul ăsta!

Au urmat 13 ani de carieră în marketing, poziții-cheie în companii ca TNT Romania, RTC Holding sau L`Oreal. Amintiri frumoase, fără de care Mirela Nemțanu de astăzi nu ar fi existat. Pe lângă performanțele în marketing, a avut șansa să ducă la un alt nivel bucuria de a ajuta, acel sentiment bine cunoscut încă din copilărie, hrănit de o familie unită.

Imaginați-vă că, în anul 2003, mai nimeni în România nu știa ce înseamnă Corporate Social Responsibility. Părea așa, o activitate impusă de grup, care semăna a marketing. Niciun angajat TNT sau L`Oreal nu făcuse vreodată voluntariat, însă Mirela a îmbrățișat mereu cu bucurie misiunea de a schimba lucrurile. La plecarea ei din fiecare corporație, nu exista angajat care să nu fi fost implicat în măcar o acțiune de voluntariat!

La L`Oreal de exemplu, așa m-au convins. Un recruiter deștept mi-a arătat că voi fi puternic implicată în CSR, că grupul vrea să implementeze voluntariatul în România și că au nevoie de mine. A fost un job fascinant, nu ai să găsești vreo școală de marketing și business mai bună ca L`Oreal!

Printre proiectele de suflet, Mirela Nemțanu îmi menționează sponsorizările oferite Fundației Leaders și Transilvania International Film Festival (TNT). Prima colaborare cu autoritățile, când Fundația RTC a finanțat un program after school în 6 școli din București, destinat elevilor fără posibilitatea de a plăti pentru un program privat. Dar, mai ales, programul ”For Women In Science”, unde L’Oreal oferă burse pentru proiecte de cercetare de impact.

Aș vrea să cred că la dezvoltarea TIFF-ului am contribuit și noi. Erau la început, iar noi îi ajutam cu tot ce înseamnă transportul și logistica evenimentului. Într-un an a trebuit să trimitem un charter special la Cluj, pentru a aduce filmul destinat unei lansări speciale! Astăzi, TNT România încă este sponsorul festivalului.

 

Întâlnirea cu HOSPICE și schimbarea traiectoriei

Întâlnirea cu HOSPICE are loc în 2013, când fundația a beneficiat de cea mai mare acțiune de voluntariat până la acel moment. 150 angajați L`Oreal mergeau la Adunații Copăceni pentru a pune umărul la renovarea unui centru socio-medical inovator, destinat copiilor afectați de o boală rară, cu prognostic limitat de viață, dar și a familiilor lor. Doar în București și împrejurimile Capitalei trăiesc peste 5000 astfel de copii. Centrul oferă un acoperiș pentru aceste familii, dar și consiliere medicală, socială sau psihologică, atât pentru cei afectați cât și pentru copiii care se confruntă cu decesul unui membru al familiei.

Mirela Nemțanu HOSPICE

Colaborarea cu L`Oreal continuă și astăzi când, odată la 2 săptămâni, o coafeză profesionistă oferă servicii de înfrumusețare pentru paciente, la sediul din București. Cât despre Mirela Nemțanu, a realizat că aici, la HOSPICE, este locul perfect în care își poate îndeplini misiunea personală.

Sunt atâtea ONG-uri minunate, foarte multe povești care nu au reușit din cauza lipsei de marketing, strategie, management, previziune… Orice ONG trebuie să funcționeze ca un business, iar eu asta am apreciat la HOSPICE. În primul rând misiunea, poate cea mai grea din România. Faptul că sunt singurii care oferă servicii 24/7, dar și structura organizatorică foarte bine definită.

Din aceste motive, Mirela Nemțanu e de peste 2 ani director executiv al HOSPICE Casa Speranței. Coordonează 250 angajați, dintre care 70% reprezintă personal medical. Fundația și-a ales omul perfect pentru a o reprezenta către publicul românesc, iar Mirela a găsit locul potrivit în care poate schimba mentalități.

Prea des auzim stereotipuri legate de nevoia pe care o acoperim. De ce depunem tot acest efort, pentru niște oameni fără speranță? Eu nu doresc nimănui să treacă prin depresia adâncă a bolnavilor de cancer și a apropiaților lor. Într-adevăr, noi nu salvăm vieți, însă ne luptăm să prelungim viața, să creștem calitatea ultimelor clipe.

 

Ce este paliația și cum ar fi România fără HOSPICE

În fiecare an, sunt înregistrate în România aproximativ 55.000 cazuri noi de cancer. Tot într-un an, circa 50.000 pierd lupta cu această boală. Îngrijorător este că scade dramatic vârsta de îmbolnăvire, iar sistemul medical este în colaps. Mirela Nemțanu îmi confirmă ceea ce știam deja:

Astăzi, unele tipuri de cancer sunt vindecabile. Dacă ai șansa depistării bolii în faza incipientă și a aplicării unui plan de tratament corect, șansele de vindecare sunt foarte mari. Pentru asta însă, în țările occidentale există cultura controlului periodic, ceea ce se întâmplă rareori în România, din păcate. În curând, cancerul va depăși accidentul cardio-vascular și va ajunge cea mai importantă cauză de deces. Cât despre sistemul medical, acestuia îi lipsesc specialiștii care să trateze măcar bolnavii curabili. Cu atât mai puțin pe cei fără speranță de viață, dați uitării după stabilirea verdictului.

Paliația este o supra-specializare, are o serie de particularități pe care un oncolog în general nu le stăpânește. Se referă la îngrijirea pacienților și aparținătorilor cu o boală incurabilă, care nu mai răspunde la tratament. Funcționează pe 4 piloni: medical (controlul durerii, simptome, întărire organism), psiho-emoțional, social (asistență socială) și spiritual.

În România, există 115 operatori de îngrijire paliativă, foarte mulți însă din păcate inactivi. HOSPICE este singurul operator care oferă servicii complete și complexe de îngrijire paliativă. Are două centre echipate complet, în București și Brașov, ansamblul din Giurgiu destinat exclusiv copiilor, iar prin echipe mobile acoperă patru orașe – București, Brașov, Făgăraș și Zărnești.

Mirela Nemțanu HOSPICE

În 2017, HOSPICE a adresat 4000 cazuri din cei 170.000 pacienți care au nevoie anual de paliație. Este foarte puțin, dar fără ei, România nici măcar nu ar fi știut ce înseamnă îngrijire paliativă. HOSPICE este singurul centru care se ocupă de managementul durerii, pentru niște pacienți fără vreo alternativă. Fac inclusiv educație în paliație, cu sprijinul UMF Brașov, unde s-au derulat deja peste 25.000 sesiuni de formare.

Cel mai important, oferă speranță într-un mediu care pune bețe în roate…

 

Părerea expertului despre legislația actuală

Mirela Nemțanu mă surprinde când îmi spune că guvernul actual a aprobat o lege foarte bună, de care din păcate nu prea se știe. Din lipsă de fonduri la buget, probabil nu sunt deloc interesați să o comunice mai clar…

Știm demult că persoanele juridice pot redirecționa 20% din impozitul pe profit către orice asociație sau fundație. Începând cu 2018, inclusiv companiile românești cu cifră de afaceri mai mică de 1 milion de euro pot redirecționa 20% din impozitul pe venit, exclusiv către fundațiile acreditate social. HOSPICE deține această acreditare, deci poate beneficia de o sursă nouă de venit. Secretul? Orice donație trebuie finalizată până la 31 decembrie 2018!

Am făcut o estimare, sunt circa 300 milioane de euro de dat către fundații! Chiar dacă HOSPICE are cel mai mare buget din România, avem mare nevoie de ajutor. Condițiile s-au înăsprit în 2018, iar bugetul de 4 milioane de Euro nu poate acoperi nevoile pentru 2019. Echipa noastră de fundraising este incredibilă, lucrează fără oprire însă nu cred că mai este suficient.

Ce înseamnă că s-au înăsprit condițiile? Mirela îmi arată cât de periculoasă este creșterea salariilor din sistemul medical public. Chiar dacă deloc sustenabile, noile condiții sunt imposibil de egalat de HOSPICE, pe bugetul actual. Din fericire, beneficiază de un personal medical excepțional, motivat în primul rând de dorința de a face bine. Dacă se va continua însă așa, privatul nu va mai fi competitiv, în ciuda condițiilor mult mai bune de îngrijire și tratament.

Mai mult decât atât, o inițiativă legislativă – criticată inclusiv de Comisia de la Veneția – cere închiderea ONG-lor care nu-și publică toți donatorii, activitate imposibilă în cazul celor care susțin, de exemplu, din SMS-urile primite. În plus, o nouă lege aprobată recent de Camera Deputaților, for decizional, impune reguli dure de funcţionare pentru organizaţiile neguvernamentale, atât de dure încât unele s-ar putea vedea obligate să-şi pună lacătul pe uşă.

Legea, în forma sa actuală, obligă asociațiile și fundațiile să raporteze datele personale ale celor care participă la orice fel de activitate organizată de ONG-uri (în situație de neconformare, ONG-ul poate fi dizolvat). În cazul HOSPICE, această obligativitate de raportare la fiecare șase luni se transpune în publicarea datelor personale ale copiilor și ale adulților care beneficiază gratuit de serviciile HOSPICE și, astfel, la încălcarea initimității și a confidențialității acestora.

Noua lege prevede că, dacă refuzăm să declarăm aceste informații cerute, suntem lichidați în 30 zile! Este evident că legea are ca scop lovirea în alte tipuri de ONG-uri, ceea ce nu este corect, dar iată că apar ca victime colaterale inclusiv prestatorii de servicii ca noi. Nu doar că legea contravine noilor prevederi GDPR, dar încalcă grav confidențialitatea medic – pacient. Mesajul meu este să ne lase în pace să ne facem treaba legal, nu să ne îngroape în prevederi legislative!

 

Mirela Nemțanu și reumanizarea serviciilor medicale

În ciuda instabilității financiare și a volatilității legislative, Mirela își continuă cu încredere misiunea personală. Planurile de dezvoltare sunt mari, însă deocamdată se vede nevoită să-și concentreze eforturile pe termen scurt. HOSPICE are nevoie de experiența sa îndelungată în marketing, pentru întărirea relației cu autoritățile, promovarea serviciilor și informarea tuturor părților implicate.

Cel mai emoționant moment? Atunci când am decis să fiu nașa de cununie pentru un pacient HOSPICE. La trei săptămâni de la momentul acelei nunți, mergeam la el la înmormântare… A fost prima înmormântare a unui pacient la care am fost, și nu cred că voi mai putea merge la alta.

Cred că această situație zugrăvește perfect imaginea cu care se confruntă zilnic echipa HOSPICE. Și totuși, Mirela nu are nicio îndoială că vor rămâne cu toții la același nivel maxim de implicare. Ea știe cu ce fel de oameni lucrează, și este mândră pentru asta. La nivel personal, Mirela va fi mereu acolo, în rândul pacienților, copii sau adulți, care au nevoie de un gând bun, de o încurajare. De un semn că există cineva căruia îi pasă de soarta lor.

Și pentru a încheia într-o notă ceva mai pozitivă, Mirela Nemțanu întărește o afirmație pe care o mai avem odată enunțată aici, în Elita României, de către un voluntar la fel de special și de puternic:

Orice om vrea și poate să ajute, trebuie doar să îi găsești contextul.

Carmen Trufaș

Carmen Trufaș este medicul stomatolog care face din profesie un dar pentru ceilalți. De 10 ani își împarte viața între clinica stomatologică, cursuri de profilaxie sau igienă orală, voluntariat. Pe cont propriu sau prin intermediul clinicii, a inițiat multe acțiuni pentru copii și adulți; de asemenea s-a alăturat campaniilor umanitare derulate de ONG-uri cu care s-a intersectat. Toate acestea au purtat-o prin grădinițe, școli, cămine de bătrâni, multinaționale, pe străzi și chiar prin… Nepal! În primăvara aceasta a înființat Asociația ”Meriți Iubire”, cu care are planuri mari.

 

La grădiniță cu primul proiect

Totul a început acum 10 ani, când Carmen Trufaș și-a deschis propriul cabinet stomatologic. Avea doar un scaun stomatologic și făcea singură totul. Unul dintre primii pacienți a fost o directoare de grădiniță, cu care a devenit bună prietenă.

Într-o zi, doamna director i-a propus să meargă la grădiniță și să țină o lecție de igienă orală pentru copilași. Carmen a acceptat pe loc, aproape fără să gândească ce implică toată povestea asta. Cei mici sunt imprevizibili, îți pun tot felul de întrebări la care nu te aștepți. Dar o asemenea întâlnire este și un foarte bun exercițiu de comunicare și spontaneitate.

A mers la grădiniță și nu doar a ”predat”, dar a și aflat care este rutina zilnică de igienă, de alimentație și sănătate într-o familie. Spre exemplu, unii copii se spălau pe dinți doar seara, că dimineața ”mami se grăbea la serviciu”. Sau nu auziseră de ața dentară.

Aflând cu ce se confruntă ei, a început să dezvolte un program în adevăratul sens al cuvântului. După vreo doi ani de tatonare a devenit un program permanent. S-a creat o adevărată rețea de profesori, directori, părinți care aflau de aceste lecții și așa a ajuns în aproape toate școlile și grădinițele din sectorul 3.

Ceea ce a pornit din dorința de a transmite mesajul de ”dinți sănătoși” către cât mai mulți copii s-a transformat într-un adevărat program care acum, la 10 ani de la momentul acela, încă se derulează. Este de un real succes și văd cam 1.000 de copii pe sezon.

Carmen Trufaș

Anual, în lunile mai și noiembrie, orice copil cu vârsta între 2 și 14 ani primește în cabinetul său, gratuit: consultație, periaj profesional, consultație cu medicul ortodont, fluorizări, dacă este cazul, și un plan de tratament. Nu contează dacă e din București sau nu, nici situația materială a familiei.

Lecțiile în școli și grădinițe au continuat. Copiii erau încântați de ceea ce aflau, le plăceau tare mult machetele alea cu dinți! Dar mesajul trebuie să ajungă și la părinți. Carmen Trufaș a început să meargă la ședințele cu părinții, în diferite instituții mai mici sau mai mari, în multinaționale.

Acesta a fost doar începutul. Cabinetul cu un singur scaun stomatologic a devenit Clinica Dentară Dr. Trufaș și acoperă toate specialitățile din domeniul stomatologiei. Cu determinarea lui Carmen și cu baza materială asigurată de clinică au apărut, unul după altul, noi programe.

Din anul 2012, Carmen Trufaș a devenit imaginea campaniei ”Zâmbește România” și a lucrat în colaborare cu cei de la GSK. Acest lucru a ajutat-o să își continue programul și în școlile din alte sectoare sau orașe.

 

Adulți, corporatiști și alte acțiuni

Programul dedicat adulților a fost conceput inițial cu un caracter general, centrat pe sănătatea și obiceiurile acestora (mai ales că adulții sunt primele modele ale copiilor). Apoi a observat că tinerii din multinaționale acordă o mare importanță imaginii personale și își doresc, în principiu, albiri dentare, fațetări dentare… să fie sănătoși. Pentru ei a organizat întâlniri la care a avut ca invitați psihologi și nutriționiști.

Au urmat seri tematice din care s-a desprins o idee și, bineînțeles, un nou program: cel pentru gravide. E un program tare drag sufletului ei! În cadrul acestuia colaborează cu o doamnă psiholog și abordează subiecte legate de transformările ce au loc în cavitatea orală pe perioada sarcinii (inflamații gingivale, sângerări) și igiena bebelușului din prima zi de viață.

O altă idee, chiar distractivă, dar educativă, a fost ca în unele zile 5-6 copii – pacienți ai clinicii – să vină cu câte un prieten pentru a fi mesagerul sănătății pentru prietenul lui. Le oferea, în mod gratuit, un program de prevenție, consultație și vizionau împreună un desen animat educațional despre igiena orală. Astfel, copiii erau responsabilizați prin prima vizită la stomatolog a prietenilor lor, într-un cadru potrivit pentru un zâmbet sănătos.

Toate acestea s-au derulat și încă se derulează datorită implicării întregii echipe a clinicii Dr. Trufaș.

Carmen Trufaș

Flori pentru bătrâni

Au fost și acțiuni ad-hoc, precum cea din 8 martie, când clinica i se umpluse de flori și mărțișoare. La fel și biroul doamnei director de la grădiniță. Au mai cumpărat mucenici calzi, ceva fructe și s-au dus cu toate acestea la o casă de bătrâni din apropiere.

Nu pot descrie în cuvinte emoția pe care am trăit-o văzând ochii aceia uimiți, care ne priveau cu blândețe, și mâna aceea întinsă spre o floare ”Doamne, de când n-am mai primit o floare! Da` de ce-ați venit?” ”Pur și simplu pentru că e 8 martie și pentru că vrem să vă dăruim iubire.” Începeau să le țâșnească lacrimile și, cu bărbia tremurând de emoție, ne îmbrățișau și începeau să ne povestească despre tinerețea lor. Unii dintre ei ne arătau fotografii de când erau tineri. Am văzut cât de importantă a fost nu floarea aceea pe care am dat-o noi, ci faptul că le-am arătat că ne pasă și că se simt iubiți.

 

Carmen Trufaș – voluntar

Zilele săptămânii păreau insuficiente: cabinet, școli, grădinițe și prezentări în companii. Cu toate astea, Carmen Trufaș a găsit, printre picături, și ore libere în care s-a implicat, ca voluntar, în activitățile unor asociații umanitare. A fost la copiii din spitale cu Taxiul cu Bomboane, despre care am mai scris aici. Sau a participat la multe acțiuni ale Asociației Volunteer for Life, inclusiv la împărțit ceai cald și sandvișuri oamenilor străzii în nopțile geroase. A mers și în case de bătrâni. Mă întreb cum alege acțiunile astea, complet diferite de viața ei cotidiană.

Nu le aleg, cred că ele mă aleg pe mine, cele cu care rezonez foarte mult. Am cunoscut oameni foarte frumoși cu care am experimentat momente și lecții de viață extraordinare. Sunt o persoană căreia îi plac oamenii.

Aici a primit alte lecții de viață. Ea este managerul unei clinici dentare și își configurează personal propriile acțiuni; ca voluntar, însă, se schimbă totul. Grupurile care se formează sunt alcătuite din oameni extrem de diferiți din multe puncte de vedere, dar cu un scop comun: toți sunt acolo pentru nevoile altora.

Nu am amintit întâmplător cele două asociații; acestea, ca și doamna director de grădiniță, au schimbat ceva în Carmen.

 

Asociația ”Meriți iubire

După o discuție cu Ion Cristian Roman (Președintele Asociației Taxiul cu Bomboane) s-a decis să își deschidă propriul ONG. Până în acel moment toate acțiunile ei au fost făcute din bani personali și cu ajutorul câtorva prieteni. Și-a dat seama că i-ar putea ajuta mai mult pe cei în nevoie dacă ar avea un simplu ONG. Mai complicată devenise acum alegerea numelui.

Am făcut o analiză a experienței mele și a experiențelor din viețile celorlalți. Am cunoscut oameni foarte bogați care erau nefericiți pentru că nu se simțeau iubiți. Am cunoscut și oameni foarte, foarte săraci, de la oamenii străzii până la oamenii din casele de bătrâni, din diferite familii defavorizate, care erau fericiți și împăcați cu situația lor. Erau împăcați sufletește și trăiau în iubire: iubire de Dumnezeu, iubire de semeni. Toate lucrurile astea erau mult mai importante pentru ei. Am văzut că iubirea e cea care face diferența. Și-atunci am zis ”toată lumea merită iubire”!

Și așa s-a născut, în primăvara 2018, Asociația Meriți iubire: din iubire pentru oameni și din dorința de a dărui iubire. Asociația, sub umbrela ei, are o plajă foarte largă de activități: educație, sănătate, tratamente stomatologice gratuite, persoane defavorizate, coach, orientare profesională. Activitățile profesionale se îmbină foarte bine cu cele umanitare, sunt complementare, iar ideile vin din ambele sensuri.

 

Trei săptămâni în Nepal

De Volunteer for Life o leagă cea mai recentă și cea mai intensă experiență de până acum: participarea la expediția umanitară Nepal for Life pe care Volunteer o mai organizase și în anii trecuți. La expediție au participat 22 de voluntari care, timp de trei săptămâni, au mers în localități izolate din Nepal și au desfășurat activități educaționale și medicale.

Dacă în anii trecuți Carmen se implicase în expediții indirect, cu donații și consultanță, de data aceasta a venit, în plus, cu sponsorizări și cu alți voluntari.

A fost diferit în comparație cu tot ce am făcut până acum, pentru că a fost primul meu proiect la care am participat ca voluntar internațional și pentru că totul a fost nou. Eu voluntar internațional, echipa cu oameni pe care nu-i cunoști, complet mixtă ca pregătire, așezarea și condițiile geografice, diferențele culturale! Totul a fost diferit!

Carmen Trufaș

Carmen Trufaș în Nepal

În Nepal a stat la cort și la hostel, a trebuit să meargă kilometri întregi pe jos (inclusiv pe munte), a ținut cursuri de igienă orală și a consultat peste 1.000 de copii. Erau oameni care veneau și de la 4-5 ore de mers pe jos, pe munte, pentru că era singura lor ocazie să își rezolve, în mod gratuit, problemele dentare. Numai în primele trei zile au făcut, doi medici și două asistente, 500 de extracții cu echipament stomatologic mobil. Și asta în condiții de căldură, ploaie, poluare, umiditate, tensiune electrică fluctuantă.

Au impresionat-o aici încrederea oamenilor în ei, ca medici, și ochii copiilor.

Nu o să uit niciodată ochii aceia care mă priveau direct în suflet, nu în ochi. Ochii aceia atât de profunzi sau de triști, nu știu cum să-i descriu… Și m-a impresionat foarte tare faptul că în toată perioada aceasta n-am văzut acolo un copil sau un om plângând. Mi-a plăcut mult cum își începeau ziua cu rugăciunea, cu discursuri motivaționale, cum trăiau în comuniune cu natura.

Plecarea din Kavre, primul sat în care s-a derulat campania umanitară, a fost copleșitoare.

Din ziua în care ne-am despărțit de copiii din Kavre am amintirea a zeci de mânuțe care îmi ștergeau lacrimile și care spuneau ”Tu să nu plângi niciodată, tu trebuie să fii fericită în fiecare zi”. A fost profund. Două săptămâni după ce m-am întors am adormit plângând și m-am trezit plângând, eram între două lumi, nu eram nici aici, nici acolo, parcă mi se întorsese viața cu susul în jos.

 

Primul proiect ”Meriți iubire”: grădinița din Belcești, Județul Iași

După această experiență și-a dat seama că a ales cel mai potrivit nume pentru asociație: ”Meriți iubire”. Și a apărut și primul proiect al asociației: ”Construim pentru educație – Prețuiește copilăria si dăruiește bucurie”, prin care va (re)construi o grădiniță în Comuna Belcești, Județul Iași.

Acolo sunt 100 de copii care învață în acest moment în vestiarele unei săli de sport și în săli cedate de poliția comunitară, amenajate pentru cei mici. Clădirea se află într-un campus școlar, iar la școală sunt cca. 1.500 de elevi. Campusul a fost renovat cu bani din fonduri europene, dar nu au mai primit alți bani, cu toate eforturile autorităților.

Grădinița va fi demolată, deoarece de 12 ani este aproape o ruină, este un focar de infecție. În plus, este mai ieftin și mai sigur să reconstruiască decât să repare. Carmen Trufaș a fost deja în Belcești și a vorbit cu autoritățile locale, oameni de toată isprava, care se vor ocupa de partea legată de autorizații și de demolare.

Ajutată de vechea ei prietenă, directoare de grădiniță, a început deja să lucreze la proiect. Știe că este un proiect greu pentru care va avea nevoie de bani, de sponsori, de materiale și de voluntari, la fel cum știe că acești copii merită.

Cred în proiectul acesta și, cu siguranță, cea mai frumoasă poveste va fi scrisă la Belcești.

Numele meu este Carmen Trufaș, sunt medic stomatolog si Presedinte al #AsociatiaMeritiIubire. Îmi donez ziua de naștere proiectului #ConstruimPentruEducatie derulat la Belcesti, jud. Iași.Orice SHARE contează! Vă mulțumesc că ne sunteți alături!Cont: RO05BTRLRONCRT0432612001Contact: 0732 932 787

Pubblicato da Asociația Meriți Iubire su Lunedì 8 ottobre 2018

 

Pentru voluntari, cu dragoste

După toate aceste experiențe a mai apărut (încă) un program!

După ce am experimentat în diferite contexte lucrul cu oamenii străzii, cu bătrânii din casele de bătrâni, cu copiii instituționalizați, am văzut ce înseamnă voluntariat. Cum e să fii noaptea pe stradă la -10-15 grade. Ești și tu om, și la un moment dat ești istovit de frig, de foame și de sete, nu mai conștientizezi că și corpul tău are niște limite. Ca să poți să dăruiești celorlalți iubire trebuie să fii tu plin de iubire. Ca să poți să vorbești celorlalți despre sănătate trebuie să fii tu sănătos.

Așa că a gândit un pachet gratuit pentru voluntarii cu care a lucrat atât de la ONG-ul ei, cât și de la alte asociații: consultații, igienizări, sfaturi… De curând a încheiat tratamentele dentare ale unei paciente la care ține foarte mult; este o tânără de 27 de ani cu probleme locomotorii (și nu numai…), dar care face și voluntariat la Taxiul cu Bomboane. A fost nevoie de toată echipa clinicii: medici, asistente, tehnicieni dentari.

Este foarte interesantă viața. Eu când am terminat facultatea nu mi-am propus să tratez copii, deoarece specialitățile mele sunt estetică dentară, protetică. Dar se pare că Dumnezeu a avut un alt plan cu mine: am devenit doctorul sufletelor de copii și care dăruiește zâmbetul acestora.

Felicia Ienculescu-Popovici greenitiative

Mi-am fixat întâlnirea cu Felicia Ienculescu-Popovici la ea acasă, în Mogoșoaia, cu mintea la mediu – această ”Cenușăreasă” a ONG-urilor. Voiam să îl aduc în față, să vorbesc despre Greenitiative și despre toate programele derulate aici. Dar discuția a alunecat către sărăcia din Mogoșoaia! Da, Mogoșoaia cea cu Palatul Brâncovenesc, cu vilele cu ziduri înalte are și case fără electricitate, fără apă, are oameni săraci și copii cu viitor incert. Are, însă, și Școala de vară derulată de… același ONG de mediu, Greenitiative.

 

Felicia Ienculescu-Popovici participă în concursul #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Felicia, pentru a-i crește șansele!

 

Greenitiative, de la o carte la ONG premiat internațional

Greenitiative a apărut oarecum întâmplător. Felicia Ienculescu-Popovici lucra în departamentul de drepturi de autor la o editură atunci când i-a picat în mână o carte despre încălzirea globală. Este vorba de ”Un adevăr incomod” a lui Al Gore. Ea și soțul ei, Marius, au devenit pasionați de tot ceea ce este legat de mediu, sustenabilitate și energie regenerabilă. S-au mutat din București în Mogoșoaia, au înființat Greenitiative și au început cu schimbările personale.

Am început să citim și despre schimbări climatice, despre crizele de mediu și în felul acesta am ajuns la o schemă intuitivă: ca să promovăm schimbări semnificative în societate, mai întâi să le testăm noi.

Casa în care locuiesc e construită după toate regulile de sustenabilitate pe care le-au găsit în urma unor cercetări care au durat ani buni. Apoi au construit, după aceleași reguli, încă o clădire destinată activităților asociației. ”Clădirea verde ca instrument didactic” e o metodă de învățare pentru copii și adulți pe care Marius și Felicia Ienculescu-Popovici au folosit-o de sute de ori în ultimii 8 ani. Eforturile lor de a promova sustenabilitatea clădirilor în România au fost remarcate și la nivel european, Feliciei fiindu-i acordat în 2017 premiul III în cadrul Roger Léron Award.

Dacă ajungi la ”Centrul Green Mogo”, vezi cu ochii tăi ce se poate face, cu perseverență, folosind materiale prietenoase cu mediul, multe din ele reciclate. Ai ocazia să urci pe un acoperiș verde, să vezi panouri fotovoltaice, să studiezi un sistem de recuperare a apei pluviale, materiale mai mult sau mai puțin inedite de construcție sau de izolare. Totul calculat, monitorizat și arătând armonios, natural, fără nici un element care să te ducă cu gândul la viitorul distopic din filmele SF.

Pe la Green Mogo au trecut profesori, studenți și mii de elevi. Studenții și elevii de la arhitectură sau design  vin ca voluntari pentru că aici găsesc ceea ce nu le oferă școala. Unul din proiecte, ”Școli verzi”, derulat împreună cu WWF România și cu Viitor Plus, a creat o rețea de peste 800 de profesori în toată țara și un kit de eco-educație care a ajuns la zeci de mii de elevi. Cursurile pentru amprenta ecologică a clădirilor ajung, cu abordarea potrivită, și la copii și la top-managementul unor firme de renume. Și, mai important, cursurile lor sunt căutate acum de școli din toată țara, iar kit-ul de eco-educație este tradus și în engleză.

De fapt, cred că despre Green Mogo și impactul proiectelor de mediu ale asociației Greenitiative aș putea scrie o carte sau un tratat. Pentru că mai sunt și alte persoane interesate de acest mod de construire, asociația a postat o serie de clipuri pe canalul Youtube al proiectului.

Felicia Ienculescu-Popovici Green Mogo Greeninitiative

Green Mogo, o viziune marca Felicia Ienculescu-Popovici

Mogoșoaia complexă: case frumoase, case sărace și analfabeți

Dar să nu uităm că Green Mogo nu există undeva, izolat, ci în Mogoșoaia. Când auzim ”Mogoșoaia” ne gândim la Palatul Brâncovenesc, la Martha Bibescu și invitații ei de viță nobilă, la străzi liniștite, aproape pustii și vile sigure pe confortul lor.

Când trăiești într-o comunitate mică afli tot felul de lucruri despre satul tău pe care altfel nu le știi. Câți oameni nu au electricitate, nu au apă… E ușor să-i judeci că nu-și spală hainele, că le dai haine și ei le aruncă. Asta e o chestie comună pe care toți o spun. Păi da, dar tu te-ai dus să vezi că acel vecin al tău nu are apă, nu are electricitate și mai are și șase copii?…

Felicia Ienculescu-Popovici a aflat că în Mogoșoaia sunt familii care nu au electricitate sau apă. Unele trăiesc în locuințe sociale, altele în construcții care sunt departe de standardele moderne. Tot aici sunt 300 de analfabeți declarați, dar se estimează că numărul real ar fi mult mai mare. La aceștia se adaugă și analfabeții funcțional.

Am fost martora unor situații greu de închipuit, dacă nu ești acolo. O mamă analfabetă, cu patru copii, mi-a cerut ajutorul pentru că fusese cu copiii la medic, primise medicamente diferite pentru fiecare, dar nu știa să citească indicațiile de utilizare; acestea sunt probleme din lumea reală de care nu ne pasă. Însă ele există și produc efecte în lanț în întreaga societate.

Felicia Ienculescu-Popovici Greeninitiative Green Mogo

Iar analfabeții produc, la rândul lor, analfabeți. Vârsta celor care nu știu să citească este din ce în ce mai mică. De multe ori părinții nu îi înscriu pe copii la școală pentru că nu știu să completeze actele. Sau, din cauza sărăciei, apar abandonul școlar sau situații în care doar o parte dintre copii merg la școală.

Există aici mulți copii și tineri analfabeți care nu fost duși la școală când trebuia și, conform legii învățământului, dacă depășești cu doi ani vârsta școlară nu mai ești primit. Doar dacă există programul de tip ”A doua șansă” poți să-ți finalizezi totuși studiile, dar școala din Mogoșoaia nu oferă astfel de programe.

Se pare că nu există o monitorizare a acestor situații. Se pare că a fost nevoie ca un ONG de mediu să vadă lucrurile astea care, în fond, privesc întreaga comunitate.

 

Școala de vară pentru copiii săraci din Mogoșoaia

De cinci ani Felicia Ienculescu-Popovici organizează la Green Mogo ”Școala de vară” pentru copiii din sat, adică pentru cei mai puțin norocoși dintre ei. A încercat ca activitățile să nu se repete în fiecare an. Dacă în trecut au mers în fel de fel de excursii sau au făcut ore de română sau matematică, anul acesta proiectul, realizat în parteneriat cu Fundația The Door și cu Asociația Seneca, s-a axat pe meserii. Timp de o lună, patru zile pe săptămână, le-a arătat copiilor ce perspective au, unele chiar la ei în localitate.

Am vrut să meargă în niște locuri în care, din diferite considerente, nu au cum să ajungă. Am vrut să trecem de vitrina de sticlă a unor clădiri unde ar putea găsi locuri de muncă, dar care li se par inaccesibile și inabordabile.

La Show-room Mercedes Chitila au trecut prin toate departamentele (vopsit, reparat, mașini second-hand etc.), li s-a vorbit cu pasiune despre reciclare, au aflat uimiți cam ce salariu poate avea un mecanic bun și la sfârșit copiii au fost plimbați cu limuzinele. La IKEA la fel, o doamnă, absolventă UNARTE, i-a purtat prin tot magazinul și le-a explicat despre setting-uri, cum se combină mobilierul etc.

Alte activități s-au ținut chiar la Green Mogo. Au gătit cu chef Marius Tudosiei (și au mâncat roadele muncii), au făcut basoreliefuri cu sculptorița Ileana Oancea, vecină din Mogoșoaia. Ajutați de o scriitoare și de o ilustratoare, au scris mici povestiri și au confecționat cărticele la Seneca Anticafe, locul unde copiii defavorizați din Mogoșoaia sunt întotdeauna bine-primiți. Dan Vasile – regizor și coach, le-a ținut un super curs presărat cu jocuri și activități de dezvoltare personală.

Au învățat cum se face hârtia hand-made. Au făcut și coronițe din flori (și să nu uităm că în Mogoșoaia se cultivă lavanda). Cu ajutorul unui sponsor mobilizat de Manu Constantin, super prietenă Greenitiative, au exersat olăritul la Horezu și au vizitat Mănăstirea Hurezi, învățând despre patrimoniu cultural și despre UNESCO. Școala de vară s-a încheiat cu șezătoarea muzicală creată de Beatrice, Florin și Măruca Iordan, în care au explorat instrumente muzicale vechi (cimpoi, cobză, fluier) și chiar au încins o horă de final.

Andreea Barosan, studentă UPB care este voluntar Greenitiative, a făcut la finalul verii meditații la matematică cu o parte dintre copii, care și-au dorit să continue cumva Școala de vară.

 

Sărăcia nu e singura problemă

A fost un an mai greu deoarece s-a lucrat cu 40 de copii proveniți din medii diferite, cu experiențe și traume diferite. Dar indiferent cât de diferiți ar fi copii care trăiesc într-un centru de plasament sau într-o clădire socială sau într-o clădire fără electricitate și frigider, natura și activitățile nonformale pot face minuni, dacă sunt gândite să producă bucurie, relaxare și învățare într-un spațiu foarte prietenos.

Lucrând cu copiii, Felicia și soțul ei s-au conectat și cu problemele lor, cu familiile acestora. Au aflat de multe alte situații foarte dramatice. Pe unii dintre ei au încercat să îi ajute cum s-a putut, mai ales în anii trecuți. Au oferit materiale de izolare a locuinței la patru familii care și-au îmbunătățit astfel condițiile de locuire. O doamnă psihoterapeut s-a ocupat de câteva cazuri în anii trecuți.

Cel mai greu este să lucrezi cu oamenii, pentru că încrederea unui om necăjit se câștigă foarte greu. Există în jurul nostru oameni cu povești cutremurătoare, le știu cei care ne susțin pe termen lung și care participă, dar nu le putem face publice, oricâți bani am pierde și oricâtă susținere am pierde. Este o alegere morală, pentru că a ajuta fără a face paradă cu drama unui om aflat în suferință credem noi că cere o mare delicatețe. Oricât de săraci sau necăjiți ar fi, oamenii și mai ales copiii au nevoie să fie tratați cu cel mai mare respect.

Felicia evită să expună toate aceste cazuri, cu riscul chiar de a pierde din posibilele finanțări. Este conștientă că ar reuși să strângă mai mulți bani dacă ar prezenta doar câteva dintre cazurile sociale pe care le cunoaște. Preferă, însă, să spună că acești copii sunt frumoși și deștepți. Internetul nu uită și poate vreunul dintre copii va ajunge CEO undeva; nu ar avea, probabil, nevoie de poză cu copilăria lui săracă. De aceea a strâns banii necesari școlii de vară în cadrul unui brunch restrâns, la care au participat prieteni.

Felicia Ienculescu-Popovici Greenitiative Green Mogo

Brunch pentru strângere de fonduri pentru Școala de vară

Felicia Ienculescu-Popovici despre mobilizarea comunității și autorităților locale

Acum, la început de an școlar, 30 de corporatiști (mobilizați tot de Manu, super prietena Greenitiative) au pregătit ghiozdanele pentru 30 de copii vulnerabili din Mogoșoaia. Dar nevoile sunt mult mai mari. Sunt câteva sute de copii care au nevoie de ajutor. Greenitiative este, totuși, un ONG de mediu, foarte solicitat pentru chestiuni de mediu, care dorește să se implice și în comunitate. ONG-urile, acolo unde au mai multe acțiuni, ajung să facă munca statului; iar statul vine, de multe ori, cu piedici.

Chiar și din perspectiva schimbărilor climatice comunitățile trebuie să fie foarte reziliente și funcționale și să existe resurse la nivel local ca să te organizezi. O comunitate în care cei bogați nu știu ce fac săracii, cei săraci îi urăsc pe bogați, în care ne facem garduri din ce în ce mai înalte, ne punem alarme și câini de pază… nu e o comunitate rezilientă. Este nevoie de conștientizare și discuții cu toate categoriile.

Este adevărat că Ilfovul nu este eligibil pentru diferite programe de finanțare, dar Mogoșoaia este o comună bogată. Problemele constatate de asociație sunt ale comunității, nu doar ale asociațiilor sau ale celor defavorizați.

E nevoie de o comunicare între straturile societății, de întâlniri comunitare în care să fie explicată necesitatea unor acțiuni. Există oameni specializați în asistență socială care ar putea face mai mult, care ar putea avea joburi aici, dar primul pas este conștientizarea discrepanțelor între categoriile sociale și implicațiile aferente.

Vrem să transmitem autorităților experiența pe care am acumulat-o în cei cinci ani de când facem Școala de vară Green Mogo. Să îi convingem să se apuce de treabă. Cred că se poate face mult mai mult și că există resurse. E timpul să trecem la o etapă firească, în care mobilizăm autoritățile locale să-și asume ceea ce este scris în strategii și pe site-uri. Am avut deja câteva întâlniri la Primăria Mogoșoaia și sperăm ca ele să dea curând roade.

Pentru vizitatorii de week-end Mogoșoaia rămâne un loc idilic. Pentru Felicia Ienculescu-Popovici este locul în care Greenitiative își urmărește misiunea: schimbări în viața personală, eco-educație și schimbări în comunitate.

Greeninitiative Green Mogo

Green Mogo

Fotografiile ne-au fost puse la dispoziție de către Felicia Ienculescu-Popovici. 

lavinia chitu multumesc

Lavinia Chițu provine dintr-o familie de oameni surzi, unde ea este singura ce poate auzi. A trăit încă de mică în două lumi diferite. Una obișnuită, a noastră a tuturor, iar cealaltă o lume lipsită de sunete și glasuri… O lume a tăcerii. A ales să lupte pentru a schimba modul în care persoanele cu deficiențe auditive sunt privite de societate. Împreună cu Lavinia, analizăm problemele cu care se confruntă zilnic peste 30.000 de oameni în România, necesitatea unei schimbări și implicare.

 

Lavinia Chițu participă în concursul #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Lavinia, pentru a-i crește șansele!

 

Lavinia Maria Chițu s-a născut în 7 iulie 1991 în Pitești, iar copilăria și-a petrecut-o aici, alături de familia sa. A absolvit Colegiul Economic ”Maria Teiuleanu” Pitești și Facultatea de Științe Economice din cadrul Universității de Stat. În prezent urmează cursurile de master ale Universității din Pitești, Facultatea de Teologie, Arte și Istorie, secția limbaj mimico gestual unde studiază limbajul semnelor american – ASL.

Din anul 2016, deține certificarea de interpret în limbajul semnelor.

O formalitate, după cum îmi spune, deoarece primele sale cuvinte au fost de fapt semne…

 

Uneori tăcerea doare

Lavinia Chițu mărturisește că părinții săi i-au oferit ce au avut ei mai bun, grija și experiența lor. Fiind tăcere în familie, nu avea de unde să primească toate acele informații de care are nevoie un copil în primii ani de viață. A fost nevoită să se descurce singură, să întrebe în stânga și în dreapta ce înseamnă un anumit cuvânt sau un anumit lucru. Și nu a fost deloc ușor.

În copilărie, eram ținta ironiilor și a răutăților celor din jur doar pentru că vorbesc altfel decât ei: “noi eram muții”. M-a durut enorm. M-a durut să fim percepuți ca oameni anormali, eu fiind o persoană auzitoare. Am crescut cu dorința de a schimba ceva și de a face, în timp, mai mult pentru părinții mei și pentru ceilalți oameni fără auz.

Nu poate spune că a avut o copilărie fericită, problema din familia sa îndepărtând-o adesea de societate. La școală, colegii și prietenii râdeau uneori pe seama ei strigând-o ”muta”. Râdeau de părinții săi, doar pentru că aceștia nu auzeau și nu comunicau verbal.

Discriminarea și presiunea socială afectează cu siguranță orice persoană. Pentru un copil însă, efectele pot fi catastrofale, lăsând urme adânci ce îl vor însoți tot restul vieții. Lavinia este o fire puternică, are o mentalitate de învingător și crede că părerile preconcepute, ironiile și atitudinea oamenilor de a izola persoanele diferite sunt aspecte nocive, ce pot fi evitate prin educație.

Trebuie precizat faptul că din punct de vedere medical, persoanele cu pierderi auditive nu sunt mute. Termeni precum ”muți” sau ”surdo-muți” sunt folosiți greșit, fiind cuvinte jignitoare pentru persoanele cu deficiențe de auz. Aceste persoane, chiar dacă nu pot verbaliza, au voci, indiferent cum sună. Ei vorbesc limba română prin semne. Să te faci înțeles, să poți reda multitudinea de expresii și sensuri, stări și sentimente este infinit mai greu decât prin cuvinte.

Lavinia Chițu crede că principale cauze ale discriminării sunt educația, mentalitatea oamenilor și chiar lipsa de informare. Și trebuie reținut un aspect: în ciuda faptului că aceste persoane au un handicap, de cele mai multe ori ele dau dovadă de multă conștiinciozitate la locul de muncă, au o atenție sporită pentru comportamentul lor în societate, au abilități mai dezvoltate decât un om normal. Totul pentru a suplini acea dizabilitate.

 

Despre limbajul semnelor

Probabil cu toții am întâlnit pe stradă persoane ce gesticulează una către cealaltă. Am văzut translatorii-interpreți în fereastra aceea mică din colțul programelor tv. Pentru cei mai mulți dintre noi, limbajul mimico gestual rămâne doar o curiozitate. Pentru ei și pentru familiile lor – o necesitate.

Pentru Lavinia Chițu, prima lecție de comunicare a fost bilingvismul. Trăind aproape permanent într-o lume a tăcerii, a crescut odată cu ea și s-a dezvoltat conform cerințelor acestei lumi. Învățând zilnic, perfecționându-se, a reușit să descopere mai mult decât limbajul în sine.

Susține că limbajul propriu-zis se poate învăța la un nivel destul de avansat în 3-4 ani de studii temeinice. Însă pentru a-l înțelege pe deplin și a putea exercita cu profesionalism o meserie ca aceea de interpret este nevoie de mai mult. Trebuie să trăiești printre surzi, să-i înțelegi în totalitate

Comparând dificultatea limbajului mimico-gestual cu cea a procesului de studiere a unei limbi străine…ei bine, diferențele pot fi colosale.

Degeaba ştii semnele, dacă nu ai unde să le practici. Apoi, trebuie să cunoşti aceste persoane, fiindcă au un comportament diferit față de al nostru chiar şi prin simplul fapt că nu se aud pe ele însele, şi nu se aud între ele.

În România, limbajul poate fi studiat în laboratoarele de specialitate din principalele centre universitare, sau cu sprijinul unor organizații și fundații ce susțin astfel de proiecte. Costurile nu sunt deloc neglijabile.

Lavinia Chițu ne prezintă o serie de link-uri unde cei interesați pot găsi materiale speciale pentru persoanele cu deficiențe de auz: www.laviniachitu.rohttps://www.youtube.com/laviniachituhttp://ansr.org.ro/http://dlmg.ro/dictionar/http://www.effatta.ro/effatta/index.php

Lavinia Chițu

”HELP!”

Lavinia Chițu

”Cuvânt”

Lavinia Chițu

”Mulțumesc”

 

 

 

 

 

 

 

 

Model Duchesse, asistent clienți Zara, translator profesionist și om de televiziune

Deși are doar 27 de ani, Lavinia Chițu a lucrat până în prezent în numeroase domenii, din dorința și din necesitatea de a-și asigura un venit pentru a se întreține și pentru a-și putea sprijini financiar părinții. Pentru aceștia, posibilitățile și locurile de muncă sunt destul de limitate și oferă salarii modeste, nepermițând ocuparea unor funcții importante în mediul privat sau de stat.

A fost model pentru agenția de modă Duchesse. A lucrat ca asistent clienți pentru branduri precum Zara și Mango. Târziu s-a axat pe meseria de translator-interpret mimico gestual pentru televiziune.

În ceea ce privește televiziunea, inițial am primit o propunere de a lucra ca interpret la o televiziune locală. Am acceptat pentru că voiam să ştiu mai mult, să învăţ mai mult, să vin în sprijinul comunităţilor de surzi. Am considerat că din aceasta poziție mă pot face mai bine auzită, că pot transmite mai bine mesajul lor societății noastre. Activând în media, îi pot ajuta mult mai mult și pe ei, aducându-le informația în limba lor.

Meseria de translator-interpret în limbaj mimico gestual este catalogată a doua cea mai dificilă, după cea de pilot de avion. Interpretul trebuie să cunoască la perfecție limbajul, să poată exprima stări sufletești, să ia decizii în fracțiuni de secundă. Studiile au relevat faptul că impactul asupra organismului și stresul resimțit de creier pe timpul interpretărilor pot fi periculoase. De aceea, există reglementări specifice care interzic translatorilor să interpreteze pentru o perioadă mai mare de 2 ore.

 

Participarea la TEDx și Cinefest

Lavinia Chițu TEDx

Lavinia Chițu, speaker TedX Brașov

 

Lavinia a participat deja la ediția din luna aprilie a acestui an, la TEDx Târgu Mureș, unde a rămas impresionată din toate punctele de vedere:

La TEDx am apreciat totul: calitatea discursurilor, modul în care speakerii au interacționat cu publicul și au împărtășit cu noi experiența lor de viață, organizarea, diversele discuții la care am participat în timpul evenimentului și după, prilej cu care am cunoscut niște oameni extraordinari, cu idei și povești de viață absolut fabuloase.

Acum, se pregătește să facă următorul pas: în toamnă va fi speaker la TEDx Brașov. Își dorește ca prin discursul său, mesajul să ajungă la cât mai mulți oameni cu putință, mai ales la cei ce au puterea de a schimba ceva în ceea ce privește comunitatea pe care o reprezintă.

În anul 2017, Lavinia Chițu a obținut premiul pentru cea mai bună interpretare feminină în cadrul Festivalului de Film pentru Copii și Tineret Youth Cinefest, organizat de Consiliul Județean Argeș și Școala Populară de Arte și Meserii Pitești. A participat cu ”Simfonia Lalelelor în LMG”, un videoclip special realizat în limbajul semnelor pentru a fi accesibil persoanelor cu deficiențe de auz. Acesta a avut de asemenea și subtitrare, pentru a putea fi înțeles și de către oamenii cu auz normal.

Experiența a fost una deosebită. Am rămas plăcut surprinsă văzând cât de impresionată a fost audiența din sală după vizionarea acestui material video, mai ales pentru faptul că ideea și munca mea au fost recompensate de juriul festivalului cu premiul pentru cea mai bună interpretare feminină.

 

Refrene memorabile pentru cei ce nu aud

Lavinia susține că muzica este una din marile sale pasiuni și că de multe ori simte că trăiește prin muzică. Ideea de a transpune piese muzicale în limbajul mimico gestual a fost pusă în practică în urmă cu aproximativ un an. A observat că în România nu există muzică interpretată prin semne pentru persoanele fără auz. Un lucru destul de obișnuit în alte state.

M-am gândit ca și persoanele cu deficiențe de auz trebuie să se bucure de aceste creații artistice. Pentru că noi, oamenii auzitori ascultăm muzica şi ne transpunem în acea atmosferă, la fel ar putea face şi aceste persoane care nu aud dacă ar avea posibilitatea ca melodiile să fie traduse și pe întelesul lor.

Și-a creat propriul canal de Youtube unde postează periodic melodii traduse, piese aparținând atât artiștilor români cât și străini. Iar la unele dintre ele succesul a fost răsunător! Varianta mimico gestuală a piesei ”Mama” a artistei Cleopatra Stratan, interpretată de Lavinia, a înregistrat un număr record de peste 52,000 de vizualizări. Mai mult decât întreaga comunitate de surzi din România!

A colaborat de-a lungul timpului cu case de discuri renumite cum ar fi Roton sau Global Records, înregistrând un număr impresionant de materiale video traduse în limbajul semnelor. Pe canalul Laviniei puteți găsi piese speciale ale unor artiști cunoscuți precum Carla’s Dreams, The Motans, Antonia sau Irina Rimes, acestea fiind lansate pe piața muzicală sub egida #dincolodecuvinte.

Dincolo de limbajul specific, dincolo de a traduce în semne versurile melodiei, încerc să transmit alături de mesajul în sine și emoția. Pentru un videoclip în această variantă specială, sunt importante și coregrafia, mimica, scenografia. Toate acestea încerc să le imbin într-un mod cât mai creativ. Îmbin traducerea prin semne a versurilor cu dansul și cu o mimică adecvată melodiei respective, în funcție de ceea ce ea transmite (energie, dragoste, tristețe, etc.)

 

De ce, Lavinia Chițu? De ce faci asta?

Ne spune cu regret că se lovește adesea de întrebări de genul ”De ce faci asta?”, ”Crezi că vei schimba ceva în România? Nu vei reuși…”. Răspunsul ei este mereu unul categoric. Un DA tare și răspicat. Face lucrurile din pasiune și are convingerea că ei merită mai mult decât ceea ce li se oferă în prezent.

Mi-am imaginat cum ar fi cu adevărat să trăiesc o zi în lumea lor, într-o lume lipsită de sunete… Eu, care sunt dependentă de muzică… Credeti-mă, este foarte greu… Totuși ei au acceptat această viață așa cum e ea și încă au puterea de a zâmbi.

Misiunea sa are un scop precis: să aducă sunete într-o lume a tăcerii. Înzestrată cu multă ambiție și motivată de realizările de până acum, luptă zilnic să schimbe mentalități, să unească oameni, să doboare bariere de gândire și comunicare. Își dorește ca ei, cei cu deficiențe de auz. să poată trăi o viață normală. Să fie incluși în viața socială, să nu mai existe discriminare, să nu mai fie catalogați ca niște oameni care au lumea lor… Să fim egali.

Va face demersuri pentru ca toate televiziunile locale, regionale și naționale să aibă interpreți în limbajul semnelor pentru a traduce știri și emisiuni, poate mai mult decât acea limită minimă de 30 de minute impusă de lege. Își dorește să schimbe situația actuală, în care nu există interpreți ai limbajului semnelor în instituțiile publice și private. Își dorește mai mult.

Lavinia Chițu ISU

Instruirea personalului ISU pentru intervenția la un eveniment unde sunt implicate persoane cu deficiențe auditive

 

„Vreau și pot să schimb ceva!”

Vreau să devin o prezență vizibilă, care schimbă ceva. O prezență care începe acea schimbare ce va deveni obișnuință într-o manieră firească. Se poate face! S-a făcut deja! Și eu vreau să fac și mai mult ! Vreau și pot !

Intenționează ca, împreună cu marile lanțuri cinematografice, să realizeze un proiect prin care toate filmele românești să aibă subtitrare. De ce nu, chiar să existe proiecții paralele, în care să se realizeze interpretarea în limbajul semnelor. La fel și piesele de teatru. În anul 2017, în premieră pentru România, Lavinia Chițu a realizat alături de un coleg de la ANSR București o primă interpretare a unei piese de teatru în limbajul mimico-gestual, ”Buzunarul cu pâine”, la teatrul Godot Cafe din București.

Dorește ca evenimente culturale precum concerte și turnee prin țară ale artiștilor să fie interpretate live pe scenă și în limbajul semnelor. Nu uitați, există peste 30,000 de persoane surde pentru care domeniul muzical este unul inaccesibil. De ce să nu le oferim o șansă de a se bucura de aceste creații artistice?

Plănuiește de asemenea să dezvolte un portal web, în care să reunească materiale de interes pentru această comunitate: clipuri video traduse, articole de interes, materiale didactice, chiar o secțiune de job-uri destinate persoanelor cu deficiențe. Este convinsă că certificarea în limbajul semnelor american (ASL) o va ajuta mult să dezvolte parteneriate cu asociații din comunitatea de surzi de peste ocean.

Însă, pentru toate proiectele sale, Lavinia Chițu are nevoie de o echipă puternică. O echipă de oameni onești, profesioniști, oameni care să conștientizeze importanța acestor proiecte, fără alte interese personale. Pe unii i-a găsit deja, pe alții încă îi mai caută…

 

Pentru fiecare problemă există un milion de soluții!

Dacă am trăi și noi ca ei, doar o zi în tăcere, credeți-mă că nu ați rezista. Eu am făcut această încercare și îmi venea să înnebunesc.

În România există o serie de legi ce vizează persoanele cu deficiențe de auz, acte normative precum legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, sau legea nr. 103/2014 privind asigurarea dreptului de acces la serviciile media audiovizuale al persoanelor cu deficiențe auditive.

În realitate însă, nu prea se respectă. Se poate observa destul de ușor că nu toate posturile de televiziune asigură zilnic cele 30 de minute minime de emisiuni traduse în limbajul semnelor. În instituțiile statului, plecând de la Parlament și până la spitale, tribunale, ANAF sau cabinete medicale, nu există interpreți care să faciliteze comunicarea între cele două lumi…deși nevoia este una stringentă.

În străinătate există toate aceste lucruri. Sistemele de educație din țările respective se preocupă de formarea și educarea celor cu deficiențe de auz pentru a putea fi integrați cu ușurință în societate. În plus, există muzee, obiective turistice, localuri și restaurante ce asigură interpreți sau alte mijloace tehnice prin care persoanele surde să aibă acces la informații.

Sunt numeroase neajunsuri pentru persoanele cu deficiențe de auz. Mentalitatea oamenilor, nerespectarea legilor și lipsa unui sistem educațional corespunzător sunt poate cele mai importante. Se împiedică zilnic de foarte multe probleme în societate, iar discriminarea și umilința ar fi doar unele dintre ele.

Însă orice problemă poate fi rezolvată. Trebuie doar să existe oameni ambițioși, muncitori și suficient de motivați spre a găsi soluții practice. Lavinia Chițu spune că primul lucru ce ar trebui să-l schimbăm este mentalitatea și modul în care îi privim pe cei din jurul nostru. Tot ceea ce există în străinătate poate fi realizat și la noi, cu finanțare, cu oameni pregătiți și motivați, cu legi care să se respecte. Lucru valabil, până la urmă, în orice domeniu.

Dacă vrem să schimbăm ceva în România, trebuie să lăsăm egoismul la o parte și să ne ajutăm semenii, să-i ascultăm, să împărțim și să ne asumăm decizii, să dezvoltăm…

„Învață să accepți tăcerea din tine și află că totul în viată are un scop” – Elisabeth Kubler-Ross