Împreună cu Laura Breană prin lumea jurnalismului confundat cu voluntariatul

Laura Breană a fost jurnalist 20 de ani, la cotidianul „Monitorul de Vrancea”, unde a obţinut numeroase premii de la Uniunea Jurnaliştilor, pentru reportajele realizate. A fost psiholog la Protecţia Copilului Vrancea, a lucrat într-un Centru de zi pentru copii exploataţi prin muncă şi în risc de abandon şcolar, dar a fost în acelaşi timp voluntar, apoi vicepreşedinte şi preşedinte al Filialei de Cruce Roşie Vrancea. În toată această perioadă a fost şi încă este lector la Fundaţia „Cartea Călătoare” Focşani, care oferă servicii nevăzătorilor din România.

 

Laura Breană este unul din jurnaliştii de mare excepţie, dedicat oamenilor din orice categorie socială. Tot ce a scris ea în 20 de ani la „Monitorul de Vrancea” a fost menit să scoată la lumină poveștile remarcabile ale unor oameni simpli sau extraordinari, frumusețea unor locuri pe care le-a vizitat întâmplător sau special şi trăirile unor vieți la care poate mulţi dintre noi nici nu ne-am fi oprit să le ascultăm, să le remarcăm, să le ajutăm.

Întâlnirea cu miile de oameni şi de situaţii de viaţă – subiecte ale reportajelor sale, au determinat-o pe Laura să devină psiholog, dar şi asistent social. Totul, doar pentru a înţelege mult mai bine mecanismul minţii şi sufletului omenesc şi să poată ajuta şi real, altfel, nu doar prin puterea cuvântului.

Laura Breană a publicat o carte de reportaj jurnalistic, „Vieți de Poveste”, premiată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. A inițiat și derulat campanii umanitare încă de pe vremea când nu exista internet sau Facebook, iar singura ei armă pentru mobilizarea oamenilor era puterea cuvântului scris.

Oamenii care m-au citit au crezut în mine de fiecare dată şi împreună am făcut adevărate miracole: am scos mii de sărmani din necaz, am salvat vieţi, am salvat copii de la incultură, am dăruit iubire şi speranţă, am construit case şi adăposturi, am scos în evidenţă frumuseţea oamenească şi cea a locurilor în care trăim. Iar acesta e cel mai important premiu pe care l-am primit vreodată, şi încă îl mai primesc: încrederea societăţii şi faptul că m-a fixat în memoria ei.

Este, de asemenea, soția unui bărbat răbdător și mama unui copil de care este tare mândră.

Laura Breană şi fiul său, Bogdan

Cunoscând-o, ascultând-o, văzând-o, nu am cum să nu mă întreb cum a găsit şi găsește o femeie care este mamă, soție, jurnalistă, lector și în același timp angajată la DGASPC, timp pentru voluntariat. Răspunsul nu poate fi altul decât din dragoste pură faţă de profesia şi oamenii din jurul său. Din respect faţă de societate şi implicarea sinceră în tot ceea ce necesită prezenţa sa acolo.

Laura Breană consideră că nimic din ce i s-a întâmplat în viaţă nu a fost întâmplător! Totul i-a folosit mai târziu, şi totul, în slujba oamenilor! „Şi am să-ţi povestesc cum!” mi-a spus Laura zâmbind luminos şi exuberant.

 

În viaţa Laurei, totul s-a întâmplat pe neaşteptate. Primul loc de muncă a fost la fabrica „Laminorul”, imediat după terminarea liceului „Unirea”, de unde a ieşit cu o calificare de electromecanic auto(!) şi un carnet de şofer profesionist (B şi C). A mai ieşit şi cu o mare dragoste pentru scris şi literatură, şi le poartă adâncă recunoştinţă profesorilor săi de limba şi literatura română, Marieta Tudorache, Enache Mândrescu și Petrache Dima.

La 18 ani, o fată excesiv de sensibilă și timidă intra pe poarta proaspăt deschisei fabrici din Focșani, pe postul de veghetor cantaragiu. Făcea ture de 12 cu 24, scria datele de pe vagoanele încărcate cu marfă și le ducea la Gara Focșani. Laura Breană rememorează:

Nu existau autobuze, gara era în partea cealaltă a oraşului şi trebuia să mă duc pe câmp, noaptea, pe linia ferată, cu frica în sân şi lătrată de toţi câinii, iar de întors mă întorceam tot aşa (aşa am înţeles, mai târziu, pe deplin, spaima copiilor fugiţi sau alungaţi de acasă şi nevoiţi să trăiască pe străzi). Atunci când putea, mama venea cu mine să mă însoţească (ziua mergea la serviciul ei iar noaptea, la al meu). Îmi amintesc că noaptea, când nu aveam de mers la gară, îmi cădeau ochii de somn. Ghereta ce reprezenta locul meu de muncă era într-o hală imensă în care era atât de frig încât chiar şi îmbrăcată cu salopetă matlasată şi cu şuba pe mine, tot îmi clănţăneau dinţii. Aş fi dat orice să pot dormi un pic şi, pentru că nu aveam unde să pun capul jos, îmi întindeam pe cimentul gol cât mai multe cartoane şi mă cuibăream acolo, dârdâind şi rugându-mă să se facă mai repede dimineaţa (aşa am înţeles pe deplin, mai târziu, suferinţa şi umilinţa oamenilor străzii şi a copiilor care supravieţuiesc prin canale). Am încetat să mai lucrez în ture de noapte după ce şeful meu de atunci a avut asupra mea o tentativă nereuşită de viol. L-am lovit cu pumnul atât de tare încât a doua zi, când a fost chemat la explicaţii de către conducere, avea o vânătaie de toată frumuseţea. Iar eu, trecând prin această întâmplare am înţeles pe deplin, mai târziu, sentimentul de furie, neputinţă, umilinţă, revoltă, al femeilor abuzate, despre care am scris în cei 20 de ani de jurnalism.

A fost trecută apoi pe un post de electrician şi după aceea, pe unul de desenator tehnic, acesta din urmă aducându-i noi abilităţi. Iar apoi a avut loc marea disponibilizare, pentru ea anul de şomaj fiind o adevărată nenorocire.

Vizatul lunar al carnetului de şomer, sentimentul inutilităţii devenise atât de pregnant încât începuse să aibă depresie, şi devenise complet asocială! (Astfel a înţeles, mai târziu, persoanele depresive, cele care se confruntau cu sentimentele şi neajunsurile aduse de şomaj, de lipsa unui loc de muncă).

 

Jurnalismul a fost și a rămas marea sa dragoste

În tot acest context, Laura Breană aflase că un domn care lucrase şi el la Laminorul, şi-a deschis un ziar. Luându-şi inima-n dinţi s-a dus la el, să îl întrebe dacă nu are nevoie de un salariat la sectorul ,,distribuţie presă”.

Redactor şef era un fost coleg de liceu, mai mare decât ea, pe care nu-l mai ţinea minte, însă el o cunoştea şi ştia ce poate să scrie. Astfel că, a băgat-o direct în redacţie, spunând convins că ea nu are ce să caute la distribuţie. Apoi a urmat şcoala de presă vreo trei luni, unde au început mulţi dar au rămas doar vreo trei în presa scrisă.

Astfel a început periplul său în jurnalism. Dintre toate genurile, Laura Breană a scris reportaje cu cea mai mare pasiune.

Am scris cu sufletul, am trăit dramele sau bucuriile fiecăruia dintre personajele mele, am încercat să fac publice nu doar poveştile, ci şi emoţiile lor, le-am respectat adevărurile, le-am transformat în cuvinte nevoile, durerile, sentimentele, realităţile şi le-am adus pe toate, în poveşti de viaţă adevărate, în atenţia celorlalţi oameni, în atenţia – uneori atât de indiferentă –  a societăţii. Am suferit şi m-am bucurat odată cu personajele mele, oameni tineri sau în vârstă, copii sau adulţi, unii cutremurător de săraci, alţii devastaţi de boli, alţii lipsiţi de speranţă, alţii – oameni care au creat lucruri uimitoare. În 20 de ani de jurnalism am întâlnit mii de oameni, fiecare cu povestea lui, fiecare cu durerea sau bucuria lui, fiecare cu educaţia, cu modul lui de viaţă, cu capacitatea lui de înţelegere, dar oameni! Oameni care la momentul acela, aveau nevoie de ceva, de cineva, sau poate pur şi simplu aveau nevoie de un alt om căruia să-i povestească! Şi eu am ales să fiu acolo! Laura Breană de la Monitorul de Vrancea! Şi acum, când mă prezint, tot aşa îmi vine să spun, de la Monitorul de Vrancea!

 

O viață într-un carusel de emoții

Am întrebat-o pe Laura ce a marcat-o cel mai mult, iar ea mi-a spus că aproape toată activitatea ei a fost un fel de rană deschisă cu oameni pentru care s-a dedicat în totalitate. Niciodată nu a fost doar pe jumătate undeva.

Îşi aminteşte ziua în care, în Leagănul de copii din Focşani, de pe atunci, au fost aduşi copiii instituţionalizaţi de la Siret. Se dădeau cu capuşoarele de podea, de pereţi, se ascundeau sub covor, se zgâriau, se loveau, unii dintre ei fiind legaţi în cămăşi de forţă. Ce a impresionat-o a fost ziua în care copiii din leagăn au fost scoşi pentru prima dată afară, dincolo de gardul instituţiei, la plimbare, încolonaţi,  iar ei s-au lipit de gard, înspăimântaţi, pentru că nu mai văzuseră în viaţa lor lumea din exterior.

Şi-o aminteşte pe Loredana, o fetiţă de vreo 10 ani, bolnavă de SIDA, care în ultimele luni de viaţă a ajuns lângă mama ei. Stătea în ghetoul din Bahne şi, pentru că o cunoştea din Leagăn, s-a dus să o vadă pentru un ultim rămas bun.

Nu va uita niciodată agonia bunicii dintr-o casă din Garoafa, pusă să zacă de către întreţinători într-o magazie, în care ea putrezea de vie. Sau pe omul din mijlocul pădurii din Vintileasca, omul fără picioare care s-a târât ani în şir fără ca nimeni să-i dea vreun ajutor.

Nu va uita copiii dintr-un cătun al Vrancei, nevoiţi să meargă pe jos kilometri întregi, ca să ajungă la şcoală, şi nici urletul lupilor cu care se întâlneau iarna.

Au fost însă şi întâmplări minunate despre care Laura a scris cu aceeaşi pasiune! Despre poarta nemaivăzut sculptată de domnul Şerban Nişcoveanu, despre talentele unice ale unor vrânceni, despre personalităţi remarcabile ale judeţului.

A scris despre apele miraculos tămăduitoare de la Vizantea, despre peisajele de basm ale Vrancei, despre misterele ei… A scris despre copii excepţionali, şi în această categorie se înscrie Darius, copilul sclipitor de inteligent care scria ţinând pixul cu gura, pentru că era paralizat de la gât în jos… Era dus zilnic la şcoală de tatăl lui, care stătea cu el în bancă… la rândul lui un erou.

Nu îl va uita pe bărbatul pustnic care, din pensia lui, a ridicat miraculos o biserică şi chilii în mijlocul unei păduri din Vrancea. Pe copiii rămaşi sub cerul liber după ce le-a ars casa, părinţii disperaţi că n-au banii necesari salvării vieţii puilor lor, bunici fără speranţă, copii din Modruzeni care mâncau fiertură de oase de la fosta Fabrică de clei de acolo şi care beau apă din aceeaşi strachină cu câinii.

 

Capacitatea de a trezi conștiința în oameni

A scris așadar despre tot felul de oameni şi situaţii, cu dragoste şi credinţă, astfel încât mesajul ei să ajungă acolo unde trebuie: la inima cititorilor. Şi de fiecare dată, a ajuns, iar misiunea ei merge mai departe!

Lumea chiar confunda jurnalismul său cu activitatea unui ONG. Inclusiv Laura se confunda deseori cu un ONG, muncind până la epuizare în campaniile umanitare care trebuiau duse la capăt. A primit chiar critici că nu face mai mult…

Dacă mă bucur pentru ceva, este faptul că în felul meu, prin munca mea, prin dăruirea mea, fără falsă modestie, am trezit conştiinţe! Să lucrezi la un cotidian nu e deloc simplu. Să te duci în fiecare zi la serviciu, şi de cele mai multe ori să ştii că trebuie să găseşti un subiect, să te duci să îl documentezi la faţa locului, să îl treci prin filtrul tău, prin trupul tău, prin mintea ta, prin sufletul tău, aşa cum se întâmplă la un reportaj, să îl scrii aşa încât să atragă atenţia şi să mai ai şi rezultate. Asta în fiecare zi, an după an, 20 de ani. Asta nu o poţi face decât cu pasiune, şi cu mare, mare dragoste de oameni. Aşa cum sunt ei, diverşi! Iar pe mine m-a fascinat mereu diversitatea lumii!

Cât despre Crucea Roşie Vrancea, Laura ne spune că a crescut ca jurnalist, alături de partea modernă a acestei organizaţii unde aşa cum era firesc, nu putea decât să se contopească, în numele aceleiaşi cauze: umanitate!

 

Laura Breană şi călătoria sa în lumea celor nevăzători, cu ajutorul cărţilor Daisy

În 2007, Laura Breană se ducea, în calitate de reporter, la Fundația „Cartea Călătoare” din Focșani. Atunci, fundația deschidea studioul lor de înregistrări, în sediul Bibliotecii pentru copii din Focșani. Demaraseră proiectul de producție de carte în format Daisy pentru nevăzători, iar Laura a fost pe loc atrasă, „ca fluturele de lampă”.

A început să își petreacă tot timpul liber în acel studio, înregistrând cărți de toate felurile: beletristică pentru copii și adulți, manuale școlare, apoi, accesibilizând filme pentru nevăzători. 

Filmele accesibilizate de noi au fost prezentate la ediţiile Festivalului Internaţional de Film Transilvania şi de asemenea, Fundaţia Cartea Călătoare a organizat primul Festival Naţional de Film pentru Nevăzători din România.

Accesibilizarea filmelor înseamnă ca între replicile actorilor, sunt descrise decorul, gesturile, mimica, stările. Aceste lucruri se înregistrează la studio, se procesează iar în sala de cinematograf, nevăzătorul se poate „uita” la film, prin căşti, unde va auzi descrierea, simultan cu proiectarea filmului pe marele ecran. Sunetul filmului se aude din sală, iar descrierea audio, în căşti, fără să deranjeze pe nimeni. Astfel, nevăzătorul poate avea acces la fel ca oricare dintre noi, în sala de cinema, pentru vizionarea filmelor.

Cărţi în format Daisy: Cartea se citeşte şi se înregistrează în studioul de înregistrări, de către lector. Tot lectorul o corectează apoi, scoţând bâlbele, corectând pronunţiile greşite etc. Apoi, înregistrarea ajunge la următoarea tură de corecţii, în care se scot chiar şi sunetele imperceptibile de către o ureche neantrenată, precum şi respiraţiile, aşa încât lectura să rămână perfect curată. Apoi, înregistrarea se converteşte în formatul Daisy, format adus şi implementat în România de Fundaţia „Cartea Călătoare”. Acest format permite nevăzătorului să citească cartea, pe un player special, la fel ca un văzător: poate citi coperta spate, prefaţa, poate pune semn de carte, poate sări de la un capitol la altul, poate citi notele de subsol, poate sublinia un pasaj, poate reveni la o anumită pagină.

 

Laura Breană la DGASPC Vrancea

Mi-am dat seama că dacă nu mă dedic întru totul lor, nu voi reuşi, aşa că mi-am luat rămas bun de la ziar, ca să pot construi încrederea în sufletele lor, să pot construi, alături de echipa de educatori, caractere. Am aflat acolo, pe viu, cât de mult doare abandonul, cum sfâşie sufletul unor copii promisiunile neonorate ale parinţilor, cât de mult doare amăgirea, aşteptarea vizitei promisă de vreo mamă care nu mai vine. Chiar dacă au crescut în instituţii, copiii din sistemul de Protecţia Copilului îşi doresc şi îşi aşteaptă părinţii întreaga viaţă! Iar oamenii care lucrează cu ei sunt adevăraţi eroi, şi asta ţi-o spun cu mâna pe inimă!

Deşi a scris două decenii despre copii şi despre Protecţia Copilului, până când nu a ajuns efectiv în mijlocul lor, nu a ştiut cât de dificil, dar şi cât de frumos este, chiar dacă asta înseamnă o luptă dată în fiecare zi!

Tocmai de aceea, Laura le este recunoscătoare doamnelor ce fac parte din personalul M.F. Panciu, precum şi colegilor de la Serviciul Rezidenţial al DGASPC Vrancea. Toți i-au oferit răbdare, sprijin, puțin din experiența lor din această structură. Sunt cu toții oameni demni de toată admirația, pentru modul în care se dedică copiilor instituţionalizaţi şi luptă până la epuizare pentru binele acestora.

 

Să dăruiești, fără să ceri nimic în schimb…

Pasiunile Laurei sunt aceleaşi cu munca şi activităţile ei. A făcut totul cu multă pasiune şi credinţă, indiferent că a fost jurnalist, că a inregistrat cărţi sau a accesibilizat filme pentru nevăzători, că a fost psiholog pentru copii sărmani. 

Îmi place să fiu lângă oameni şi când se bucură, şi când plâng, şi când sunt răvăşiţi de evenimente cărora nu le pot face singuri faţă, şi când sunt copleşiţi de singurătate, de deznădeje sau de entuziasm! Şi cred că a fi alături este mai important decât a da sfaturi, pentru că oricum, fiecare îşi urmează traseul pe care şi-l doreşte sau care îi este scris… Şi de la toţi oamenii întâlniţi în existenţa mea, de la cei mai săraci şi mai lipsiţi de educaţie şi până la cei cu avere şi studii înalte, la rândul meu am avut ceva de învăţat. Şi uite că mi-a venit în minte şi moto-ul meu! Să dăruieşti, fără să ceri nimic în schimb!

 

Cuvânt de încheiere

Când eram doar un tânăr jurnalist vrâncean, Laura a fost mereu asemeni unui far pentru mine. Un far de lumină care avea capacitatea să ne aducă mereu în faţa realităţilor, în faţa faptelor bune, în faţa repsonsabilităţii şi responsabilizării, a bunului simţ, a eticii profesionale.

Dacă unii jurnalişti aleg să scrie diverse rubrici, departe de social sau umanitar, unii alegem să fim acolo. Trup şi suflet. Alegem să ne lăsăm cumva sfâşiaţi de ceea ce descoperim deoarece numai aşa avem şansa de a putea vorbi oamenilor despre acea lume sau de a vindeca. De a fi acolo altfel, nu doar ca jurnalişti. Aşa şi Laura Breană. Pentru ea, cazurile sociale, voluntariatul, umanitarul au devenit o stare de a fi.

Eu nu am avut mentori, dar ea a fost mereu mai mult decât atât pentru mine. A fost omul care fără să vrea sau să ştie, m-a purtat pe toate cărările nestrăbătute ale jurnalismului şi m-a învăţat să păzesc adevărul, moralitatea şi umanitatea.

Dacă m-ar întreba cineva cine vreau eu să cresc dacă voi creşte mare, fără nici cea mai mică ezitare aş răspunde: Laura Breană!