Irina Păcurariu

Irina Păcurariu este realizatoare de emisiuni la TVR, împătimită căutătoare de povești, jurnalistă responsabilă, promotoare a multor campanii sociale, încă idealistă și mereu atrasă de oameni de valoare.

 

Pe Irina Păcurariu o știu de vreo 25 de ani. La început din poziția de telespectator care prin anii `93-`94 urmărea TVR Iași ca să mai vadă cum se face jurnalism, altfel decât la facultatea pe care o urmam. Mai apoi ca studentă practicantă care se uita fascinată de pe coridoarele televiziunii la cei pe care îi vedea pe ecrane.

Apoi, peste câțiva ani, printr-un mare noroc, am nimerit să colaborăm pentru evenimentele grupului de presă pentru care lucram la acea vreme, Edipresse. A fost unul dintre jurnaliștii care a înțeles din prima ADN-ul conceptului pe care îl dezvoltam la acea vreme, „oameni obișnuiți cu povești neobișnuite” tocmai pentru că și ea era o împătimită căutătoare de povești. Neapărat autentice și împărtășite cu o doză consistentă de umanitate.

Cel mai mult o admir pentru felul în care știe să nu alunece în patetic, tocmai pentru că genul de oameni cu care intră în contact predispune la o uriașă cantitate de emoție. Mai târziu am aflat că îi e tare teamă să nu cadă în ridicol, de aici și grija de a nu derapa în abordări inutil-lacrimogene. Chiar dacă poveștile ei au darul de a te mișca până la lacrimi, ea reușește să creeze amestecul acela special de revoltă și compasiune care generează ulterior campanii sociale necesare pentru a schimba realități strâmbe în care trăim.

A fost o bucurie să lucrăm împreună la o astfel de campanie, intitulată „Exodul mamelor”. Astfel, Irina a preluat din zbor scânteia lansată de descoperirea unui jurnal scris de una dintre multele românce care au fost nevoite să își lase în țară copiii pentru a lucra în Italia ca badante (îngrijitoare pentru vârstnici). Mărturiile Lilianei Angheluță s-au transformat într-o carte-manifest publicată de revista Avantaje și continuată apoi de un documentar realizat de Irina Păcurariu, pe baza interviurilor luate din mijlocul comunității de românce badante din nordul Italiei, difuzat apoi pe TVR.

 

Povești de valoare, mai degrabă decât povești de succes

„Povești în halate albe”, „Doctor pentru România”, „De profesie medic în România” sunt campanii sociale care au adus la lumină mulți medici care trudesc în anonimat pentru sănătatea oamenilor și care înregistrează performanțe remarcabile în țară și peste hotare. De altfel, ceea ce cred eu că o caracterizează cel mai bine pe Irina Păcurariu este felul ei unic de a transforma obișnuitul în remarcabil.

Emisiunile ei, derulate pe parcursul a 20 de ani, ar putea fi un gen jurnalistic care merită să fie abordat în școlile de profil – storytelling de televiziune – făcut cu maximum de profesionalism. „Poveste fără sfârşit“, „Mari români“, „Un european ca mine“, „Cealaltă Românie“,  „Culoarele Puterii“, „România deşteaptă“, „Profesori de milioane” – toate adună la un loc povești care vorbesc despre oameni de mare calitate umană, în majoritate eroi anonimi, care acționează cu bună credință în tot ceea ce fac.

Irina Păcurariu are un fler special pentru oameni care chiar pot fi modele de viață frumoasă. Fără să fie neapărat spectaculoasă, în sensul în care ne obișnuiesc tabloidele. Sunt oameni care pot produce transformări la nivel de conștiință personală, singurul factor declanșator de schimbare durabilă în lume. Sunt oameni care generează povești de valoare mai degrabă decât povești de succes.

Premiile profesionale care i-au fost decernate de-a lungul timpului i-au confirmat valoarea. Cu atât mai mult cu cât media responsabilă a devenit un lux în ziua de astăzi, iar cei care se încăpățânează să o facă și să o promoveze sunt o specie pe cale de dispariție.

 

De la believer la make-it happen

Încă se bucură atunci când lumea îi spune că o recunoaște după voce. Încă i se întâmplă să întâlnească persoane care evocă oameni pe care i-a făcut cunoscuți.

De multe ori aud de situații în care am reușit să inspir pe câte cineva, ceea ce mă face mai mândră decât oricare dintre lucrurile pe care le-am făcut până acum. Este greu să reziști într-o asemenea  imensitate de opinii, judecăți și grupuri de discuții. Piața de informație este infinită și cu atât mai greu mi se pare să fii o voce distinctă, personală, semnată. Într-o vreme când televiziunea, mai ales cea lipsită de marketing agresiv și țintit, este într-o continuă pierdere de influență, astfel de întâmplări devin mici victorii care te ajută să mergi înainte.

De regulă, când intervievez profesioniști de calibrul Irinei, din cei care mereu au în minte „să mai facă ceva”, îi întreb ce le-ar plăcea să muncească – altceva decât meseria lor – dacă și-ar permite luxul și utopia de a „presta” fără bani, doar pentru gloria cerească.

Îmi place să cred că voi ajunge și în acest stadiu. Soluții n-am, dar am învățat că visatul e gratis, așa că… îi dau înainte. Am în minte un centru pentru tineri, unde să întâlnească la timp mentori care să-i ajute să facă alegerile potrivite. O rețea de case vechi, recuperate pentru turismul personalizat, care vine și cu tradiție alături de confort și aventură. România este o țară care nu suferă de lipsă de idei.

Irina Păcurariu e convinsă că „să gasești oportunitatea este un fel de a crede că oportunitatea e acolo”, citează ea dintr-o carte descoperită curând.

Eu sunt ceea ce se numește o believer în materie de oportunități. Mai rămâne de văzut și dacă pot fi până la capăt și o persoană care reușește să Make-it-happen, adică să le și folosească până la capăt.

 

Irina Păcurariu: „Încă îmi pasă de tot ceea ce se întâmplă”

Ceea ce creează Irina este o combinație de jurnalism, activism civic, apetit uriaș pentru povești, toate „subîntinse” de faptul că îi pasă. Doza asta de umanitate e de fapt ceea ce o animă și o „hrănește” de vreun sfert de veac.

De păsat, încă îmi pasă de tot ceea ce se întâmplă. Îmi pasă chiar dacă vorbim despre poveștile unor oameni pe care i-am întâlnit accidental și care nu îmi sunt neapărat apropiați. Și de aici pleacă tot. Ascult ce are lumea de spus, fie că e vorba de femeia din piață de la care cumpăr vinete, de funcționara de la bancă sau de vecina mea de la două străzi care conduce o mică afacere cu flori. Dacă s-ar pierde această curiozitate și voluptatea, bucuria de a spune mai departe ce-am priceput din micile istorii personale pe care le adun, atunci ar fi sigur că atât povestea cu jurnalismul cât și cea cu activismul ar deveni istorie. De fapt, marile campanii, demersurile generale care adună opinii și energii, pleacă de la oameni care se lasă descoperiți. Și aici apar și eu câteodată.

Într-un interviu recent spunea că la un moment dat a depășit perioada idealistă, a cauzelor mari. Pare greu de crezut pentru un jurnalist atât de implicat, așa că o provoc la o dezbatere despre „cauze mari”, care se cer puse pe tapet și înțelese.

În viziunea Irinei, cauzele mari au devenit aproape recurente. Milităm, mulți dintre noi, în spațiul privat al existențelor noastre cotidiene, pentru egalitate de șanse, pentru drepturi, pentru meritocrație în sistemul public. Vrem spitale decente și școli care să dea o șansă copiilor noștri. Ne dorim șosele pe care să putem circula în siguranță și am vrea ca statul, prin reprezentanții lui, să ne respecte și să funcționeze pentru majoritate, nu pentru o categorie de privilegiați.

Deocamdată nu are argumente destule ca să poată convinge generația care vine după noi că țara asta îi dă o șansă. Alții pot avea mai mult entuziasm, ea și l-a cam pierdut. Fără să își piardă umorul chiar și atunci când se revoltă, Irina recunoaște:

Recent spuneam că spiritul meu civic e fracturat complet de neputința de a schimba ceva în ansamblu. Acum aș reformula și aș spune că e doar adormit. Pur și simplu îmi este greu să cred că l-am pierdut. Aștept să îmi pierd nervii pe care mi-i dau știrile despre pensile speciale, salariile din primăriile de la țară, incompetența unor funcționari care își tratează publicul discreționar… și lista ține două mii de semne, cel puțin.

 

„Cel mai mare avantaj al jurnalismului este că te lasă să îți arăți emoțiile. Fără patetisme și exagerări, ele sunt cheia cu care deschizi inimile și mințile.”

Într-o media aflată în continuu și galopant proces de tabloidizare, cei 25 de ani de televiziune făcută corect, cu însuflețire, fără patetisme, sunt o performanță greu de egalat. Cum rezistă Irina Păcurariu în această formulă a decenței?

Nu e decență, e normalitate. Și încăpățânarea de a spera că publicul n-are nevoie doar de divertisment și opinii tranșante. Probabil sunt complet desuetă, dar cred că există o categorie de oameni care încă se bucură de spectacolul nuanțelor și al opiniilor diverse, chiar dacă uneori divergente.

Cu toate că a acordat aproape tot atâtea interviuri pe câte a și luat, se simte mult mai bine în postura de intervievator. O postură mai comodă, mai plină de adrenalină. Și cu foarte multă pricepere și documentare, pentru că întrebările bune nu sunt la îndemâna oricui.

De multe ori aceste întrebări bune vin doar din intuiție. Abia apoi vine experiența. Totul este să nu îți fie niciodată frică să întrebi orice ai vrea să afli. Indiferent cine este în fața ta, oricât de puternic, bogat sau deștept ar fi.

Chiar dacă se presupune, logic, că întrebările bune dau obligatoriu răspunsuri pe măsură, Irina Păcurariu contrazice acest silogism într-un mod foarte plastic. E ca în tenis, interlocutorii așteaptă loviturile strategice și parează de multe ori la ele. Un serviciu bun nu este de ajuns. E nevoie și de o venire surprinzătoare la fileu… asta dacă n-ai arme pentru un lung de linie nimicitor…

 

Cum ar trebui să arate un jurnalist profesionist

Și dacă tot vorbim în termeni de competiție și performanță, o întreb ce îi trebuie unui jurnalist ca să se priceapă la povești – felul în care le caută, le spune, le transmite? Jumătatea de viață a Irinei petrecută în televiziune spune că sunt esențiale empatia, informația completă și verificată, conectarea la prezent și la știrile zilei. Abia apoi vin educația și regulile. Iar dacă vorbim despre cum le transmiți…aici nu există rețete. Pur și simplu trebuie să fii sincer. Și să dai la coș secvențele sau cuvintele în plus.

Raportat la ceea ce se deprinde azi în școlile de jurnalism, reperele Irinei ar putea fi un model pentru cei care se pregătesc să devină jurnaliști.

Unii se văd justițiari, alții pur și simplu visează să fie în lumina reflectoarelor. Majoritatea n-are răbdare, se visează celebri de mâine. Exemplele de azi înseamnă celebritate, bani, influență. Ce vine, însă, la pachet cu ele… abia asta înseamnă viața adevărată, cea pe care o au de trăit. Dacă mă întrebi, cu mintea de acum și cu experiențele mele, aș spune că cel mai mare avantaj al jurnalismului este că te lasă să îți arăți emoțiile. Fără patetisme și exagerări, ele sunt cheia cu care deschizi și inimile și mințile.

Chiar și în aceste condiții, Irina îmi spune că un student sau stagiar care vrea să învețe meserie de la ea nu ar trebui să aibă așteptări prea mari. Nu se consideră nici mai bună, nici mai talentată sau mai inspirată decât el. Doar a avut șansa imensă de a face singura meserie pentru care se pare că a avut și ceva talent.

 

Nu e o rușine s-o iei de la capăt, uneori e chiar o soluție

Cât despre modelele personale, Irina Păcurariu nu crede că a avut, fiindcă erau anii `92-`93 când a început munca în televiziune. Marele lor privilegiu, acolo, la Iași, a fost că profesorii lor veneau cu experiența unor cariere la BBC, France2 sau ADR. Ei făceau parte dintr-o televiziune regională, iar TVR intrase în CIRCOM, o foarte puternică organizație de profesioniști de la televiziunile publice din întreaga Europă.

Dincolo de principiile și prestigiul instituțiilor pe care le serviseră, erau niște profesioniști care rezistaseră și se reinventaseră de multe ori. Să fii repetitiv în această meserie este unul dintre pericole. Ei erau perfecționiști, riguroși, extrem de creativi.

Așa am învățat noi atunci că trebuie să fim pe termen lung. Probabil că uneori ne-a ieșit, și aici îi includ pe toți colegii și prietenii mei cu care am început, alteori nu. Tot de la acești mari profesioniști veniți din cele mai performante televiziuni ale continentului am învățat că nu e o rușine s-o iei de la capăt, uneori e chiar o soluție. Așa că, de multe ori, așa am și făcut.

 

Cu aceeași dezinvoltură pe tocuri și în cizme de cauciuc

Felul acesta simplu și omenesc de a gândi o ține departe de sminteala care îmbolnăvește, de regulă, oamenii de televiziune foarte vizibili. Popularitatea și succesul îi așază pe un piedestal de carton poleit care la prima furtună se face una cu pământul.

Deși Irina Păcurariu a beneficiat din plin de primii ani ai televiziunii publice independente, nu s-a comportat vreodată ca o vedetă ori celebritate. Nici măcar ca o persoană publică, fiindcă nu se simte confortabil în niciuna dintre ipostaze.

Sunt doar privilegiată să fi făcut o meserie vizibilă, care m-a lăsat să îmi aleg drumurile și nu m-a trădat. Mi-ar plăcea să se vorbească despre mine ca despre cineva care a lăsat ceva în urmă. Ceva valoros, care poate fi pomenit și de nepoți. O casă, niște caractere puternice, un anumit fel de a trăi. Nu sper la mai mult.

Probabil că refuzul ei de a se stabili la București, cu arme, bagaje și familie, o ajută să se mențină cu picioarele pe pâmânt și cu mintea departe de deșertăciunile unei lumi a celebrităților care apar și dispar peste noapte.

Naveta Iași-București i-a consumat ani buni din viață la volanul mașinii sau prin aeroporturi. Și totuși, Irina Păcurariu a decis de câțiva ani să se relocheze și mai departe de lumea dezlănțuită și să să își mute cuibul între munții care înconjoară orașul Piatra Neamț, în apropiere de Mânăstirea Bistrița. Acolo se derulează mare parte din viața ei, împreună cu soțul său, alpinistul Ticu Lăcătușu, și fiicele lor, Ana Carina și Iris Petra.

Când viața ta și a familiei începe zilnic cu priveliștea munților și a lacului din vale, când sunetele în care îți petreci ziua încep cu utrenia și se sfârșesc cu vecernia de la mânăstire, mintea și sufletul ți se așază altfel. Și atunci și naveta e mai suportabilă, și perioadele departe de familie par mai scurte. Toate capătă un alt sens, de care iureșul Capitalei te ține departe.

Altfel, eleganța și feminitatea sunt mereu la purtător, chiar dacă machiajul e pe fugă și rochiile sunt plimbate în mașină de la un eveniment la altul. Importantă e atitudinea și cuvintele care o însoțesc. Și asumarea a ceea ce ești, inclusiv vârsta, fiindcă Irina nu are false cochetării legate de anii din buletin.

Ce i-aș spune Irinei de acum 30 de ani? Să nu doarmă. Și să termine ce a început. Și să facă bine să priceapă că există multe drumuri care se vor traversate, așa că să fie pregătită cu cizme de cauciuc. Viața cam despre asta este. Despre momentele când îți sufleci mânecile, scoți tocurile, bei o cafea și te pui pe treabă.

 

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *