Din viața lui Remus Beleiu, proprietar al atelierului Mobil Art din Arad, irumpe o poveste despre succes. Un altfel de succes însă, după cum făuritorul îi este! El cu siguranță nici nu l-ar numi așa, traducându-l mai degrabă prin muncă, dragoste de meserie și iar muncă. Dovada? Cuvintele care țes povestea profesionistului în ”arta lemnului”, glasul smerit care exclamă adesea cu mirare „Șansa mea!” și care-și pune lucid toată izbânda în mâinile lui Dumnezeu.
Începuturile
Pe atunci se aranjau posturile. Ai mei, fiind singur la părinți, puteau să îmi aranjeze să fiu un altfel. Toți se cam străduiau să aibă puțină funcție, având liceul, sau să meargă la facultate sau să facă ceva să nu muncească. Eu le-am spus părinților mei că nu vreau să merg la facultate și nu am dat la facultate. Le-am spus că decât să ajung un inginer slab, mai bine un tâmplar bun. M-am angajat ca tâmplar, pentru că asta am vrut sa muncesc la modul cel mai serios.
În 8 august 1979, după terminarea studiilor liceale, Remus Beleiu se angajează tâmplar la CPL Arad – Combinatul pentru Prelucrarea Lemnului. Este repartizat la o secție de „Serie”.
Șeful secției „Prototipuri” – fostul maistru-instructor din anul I și II de liceu – intervine însă în favoarea lui pentru a fi mutat aici. Îl cunoștea pe Remus Beleiu numai de pe băncile școlii. „Intervenția” a fost făcută pentru că întrezărea în el profesionistul care avea să devină.
Anul 1989 îi promite a doua șansă din carieră: la Timișoara se dorea înființarea unei secții de mobilă high-class. Este ales pentru a face parte din această echipă „teribilă”, formată din cei mai buni sculptori, tâmplari, entarsieri, pentru a realiza mobilă de lux. La scurt timp însă toate demersurile în sensul acesta se dovedesc inutile, întrucât „afacerea cade”.
În 1990, un prieten bun, fost coleg de liceu, îi propune lui Remus Beleiu varianta deschiderii unei afaceri proprii. Astfel, alături de acesta și de Ioan (Nelu) Cati, Remus Beleiu acceptă provocarea de a „deveni particular”, conlucrând în această formulă până în anul 1999. În 1999 și el, și Nelu Cati sunt „dați afară”.
Despre a nu renunța niciodată
Văzându-se amândoi „pe drumuri”, știu că au două opțiuni – să se angajeze undeva sau să (re)înceapă pe cont propriu. Refuză oferta directorului Fundației Româno-Germane din Vladimirescu de a se angaja maiștri în cadrul acesteia. Acceptă însă un împrumut din partea lui pentru a-și putea lua destinul în mâini – 30.000 de mărci, fără dobândă, din care folosesc numai o treime.
„Cu puține mijloace, dar cu multă forță” și „multă nebunie”, Remus Beleiu și Nelu Cati pariază și investesc totul într-o hală – „catastrofă”. Lozul lor a fost însă cel câștigător – atelierul de mobilă Mobil Art funcționează și astăzi, în aceeași clădire.
Ne-renunțarea este, deci, unul dintre pilonii fundamentali pe care se clădește cariera lui Remus Beleiu. O extraordinară forță lăuntrică, animată de pasiunea pentru tâmplărie, și dorința de a nu renunța îi înlesnesc continua (re)configurare a traseului profesional.
Fiecare final devine o șansă, – „Șansa mea!” – iar fiecare oportunitate o nouă provocare. Puterea de a o lua mereu de la capăt este, desigur, dublată de o muncă titanică și de sforțarea continuă de a mulțumi, în mod cinstit, pe toată lumea – angajat sau client.
Dincolo de ușile Mobil Art
Pentru Remus Beleiu nu există „a fenta”, iar fiecare lucrare este abordată din această perspectivă:
Ce am promis, aia am făcut. Unde am crezut că nu este ok, am făcut tot ce am putut, indiferent că am câștigat sau am pierdut. Nu spun că am făcut cel mai bun lucru. Spun că am făcut cum am știut eu mai bine… frumos, sănătos, conștiincios, în orice lucrare. Indiferent că a fost bine plătită sau prost plătită… pentru că am avut și lucrări în pierdere, greșind calcule.
Reversul medaliei? Clienți care știu valoarea serviciilor prestate și a relațiilor legate, care răspund cu aceeași monedă.
Am avut clienți care ne-au împrumutat bani la început, cu condiția să le facem mobilă sau uși pe parcurs, în timp. Și dacă nu reușim să le facem mobilă, să fie acționari în firma pe care întrevedeam să o facem.
Firma s-a coagulat, iar clienții au continuat să le revină în atelier iar și iar, întărind astfel votul de încredere. Ei au știut ce vor, iar Remus Beleiu a știut ce să le ofere – mobilă high-class!
Rezultatele muncii depuse (în medie 12 ore pe zi), raportarea la clienți și relația cu aceștia sunt reflecții a ceea ce se întâmplă dincolo de ușa atelierului. Muncitorii Mobil Art formează o echipă bine sudată. Un organism în care fiecare membru își are un loc și un rol bine definit.
Nucleul funcționează de la deschiderea firmei – de acum 18 ani, iar ultima angajare a fost făcută acum 5 ani. Într-o echipă statornică și închegată, buna funcționare a lucrurilor este dirijată, în primul rând, de respectul reciproc.
Lucrând în echipă poți să faci ceva. Asta înseamnă să ai parte de oameni alături de care poți construi.
Remus Beleiu și Nelu Cati, de o viață împreună
Fără Nelu Cati, asociatul său, succesul lui Remus Beleiu ar fi fost cu siguranță altfel. Foști colegi de liceu, născuți în ianuarie, puși pe muncă… și-au clădit nu doar o afacere, ci și o a doua familie.
Ne certăm la cuțite, pentru fiecare corp pe care îl facem, pentru că ne pasă cum îl facem. Eu am un punct de vedere și el întotdeauna altul. Lucrăm împreună din liceu, dar nu am avut niciodată aceeași părere despre un obiect.
Întotdeauna constructive, discuțiile în contradictoriu sunt lămurite în atelier. Nimeni nu pleacă vreodată supărat acasă. Atât ca parteneri, dar și ca prieteni, pot funcționa pentru că se respectă. Și pentru că nu au căutat niciodată să depășească limitele impuse tacit de bunul simț.
Niciodată nu au încercat să se fenteze unul pe altul. Niciodată. Totul se bazează, deci, pe încredere. Încrederea se reflectă și în dinamica raportării la responsabilitățile interne.
Remus se preocupă mai mult de relațiile cu clienții – preluat comenzi, montaj, predat comenzi, prețuri. Nelu are în grijă atelierul. Cu toate acestea, organizarea lor funcționează pe baza principiului vaselor comunicante: își arogă funcții diferite, dar știu întotdeauna ce întreprinde și celălalt.
Abilitatea de a comunica, de a nu cădea în capcana justificării, au deprins-o însă într-o viață. Se cunosc din 1976 și îi leagă nu doar miile de ore muncite în atelier. Au petrecut concedii împreună, au căutat soluții împreună și au trăit adrenalina tinereții împreună.
În aceeași formulă au înfruntat și provocările întâmpinate de-a lungul vremii, întărindu-se reciproc. Nu s-au poticnit niciodată în lucrurile mărunte, iar parcursul carierei le-a demonstrat progresiv care este sensul efortului lor – mulțumirea clientului și lemnul transformat în artă.
„… și așa am ajuns furnizori ai Casei Regale.”
Una dintre cele mai emoționante provocări, revelatoare și pentru valoarea muncii lor, este colaborarea Mobil Art cu Casa Regală a României.
Primul contact este inițiat de administratorul Castelului din Săvârșin, care îi găsește din pură întâmplare. După câteva drumuri la castel, Remus Beleiu le prezintă ce poate face alături de echipa sa și realizează în sensul acesta un corp-mostră.
Ca răspuns al invitației lansate de acesta, prima dată pășește în atelier Principele Radu Duda. Încântat de ce vede aici, înclină favorabil spre legarea colaborării. La a doua întrevedere, tot în atelier, este prezentă și Principesa Margareta.
Când a venit și Principesa, am avut emoții peste măsură. Vreau să spun că după intrarea în birou, în atelier, la foarte scurt timp, a știut să se poarte cu noi de parcă ne știam de o viață.
Prin raportarea ei la context, la oameni, la viața din atelier, Principesa Margareta îi impresionează peste măsură.
S-a văzut că e un om care știe să coboare la nivelul pălmașului, al omului de rând. Am făcut și poze în atelier. A fost o zi deosebită pentru noi. Nu am cuvinte să spun cât de bine te simți în preajma lor. Și nu e numai părerea mea. Toți care colaborează cu Casa Regală simt lucrul acesta. Mă rog… toți cei cu care am vorbit au aceeași părere.
Toată lemnăria din Castelul de la Săvârșin este lucrată de echipa Mobil Art – ferestre, uși, mobilă. Piesa cea mai valoroasă pe care au făcut-o acolo este biblioteca pe două niveluri, cu două scări interioare. A fost proiectată de o casă de arhitectură din Cluj și este, spune Remus, o bijuterie a castelului.
O propunere de colaborare a venit și pentru Palatul Elisabeta din București. Distanța mult prea mare a limitat însă numărul corpurilor de moblier realizate și recondiționate.
Au creat frumos, iar osteneala le-a fost răsplătită pe măsură. Girul Casei Regale a fost dublat de o lecție de viață despre firesc, omenie, normalitate, corectitudine și eleganță. Lecția le-a fost oferită chiar de cei doi exponenți ai acesteia – Principele Radu Duda și Principesa Margareta.
Colaborarea cu Casa Regală a României le este prima și singura reclamă publică, în 18 ani de activitate; cu predilecție prin albumul de artă Săvârșin. Detaliul, apărut la Editura Curtea Veche, în anul 2015.
Vreau să spun că nu ne-am făcut niciodată niciun fel de reclamă. Singura reclamă este cea pe care a făcut-o Casa Regală pentru noi. Eu nu am cumpărat niciodată după poză și nici nu știu să vând după poză. Nu este stilul nostru. Suntem depășiți de situație.
Reteța succesului
Desigur că în mentalul unei societăți alimentate de marketing, reușita nu poate fi contabilizată decât în parametri „comerț-reclamă”. Și totuși, povestea de viață a lui Remus Beleiu se dezice de judecățile de valoare care mutilează percepția, fiind elocventă pentru un succes înțeles și asumat altfel.
În primul rând, protagonistul se remarcă prin felul în care își aproprie izbânzile.
Dumnezeu nu îți dă numai cât poți duce. În momentul în care iei mai mult decât poți duce, riști să te prăbușești. Și am văzut atâtea prăbușiri încât nu vreau să trec prin asta.
Conștient de capcana vanității pe care și-o poate lansa singur, Remus Beleiu trăiește cumpătat și lucid succesul. Alegând să nu se lase îngenunchiat de o beție efemeră, reușește să guste demn din dulceața roadelor propriei munci. Asistăm așadar, la un succes trăit cu răbdare, de la care eroul se sustrage numai pentru a-l domina învingător.
Mai mult decât atât, Remus Beleiu a înțeles practic temeiurile pe care se fundamentează o poveste de succes durabilă. „Agoniseala nematerială” e clădită în primul rând pe muncă.
Noi știm să muncim. Nu facem bani, dar facem mobilă bună și diversificată. Ori, nu asta aduce banul. Banul aduce seria și lucrările făcute repede… să se vândă repede, să vină banii repede. Nu asta am urmărit noi. Am urmărit să avem de lucru și să mă pot mândri cu ce am făcut.
Muncii fizice, eroul îi adaugă un ingredient personal, cu totul aparte – smerenia sau modestia raportării la propriul efort.
Am avut de lucru tot timpul, dar modest, la nivelul nostru. Nu avem pretenții de mari tâmplari. Eu consider că nu suntem nici un atelier foarte dotat, nu suntem nici foarte buni… dar, la nivelul de aici suntem buni pentru că nu sunt alții mai buni.
În fond, cine ar mai construi lucruri mărețe, dacă ar fi conștient de propria valoare?
Reteța reușitei lui Remus Beleiu rezultă și din faptul că a înțeles sensuri – sensul ne-renunțării, sensul muncii, sensul camaraderiei. Cu toate acestea, o importantă lecție învățată este și aceea a ne-asumării meritelor.
În afară de Cel de Sus nu cred că cineva ne-a putut dirija felul în care am ajuns să lucrăm. Mai ales nefăcându-ne niciun fel de reclamă. Numai Cel de Sus ne-a îndrumat…nimeni altcineva.
Nici munca, nici modestia, nici mobila făurită nu și-ar fi găsit rostul în această poveste, dacă Dumnezeu nu le-ar fi rânduit parcurgerea acestui traseu spre folosul lor și al celor din jur. Nihil Sine Deo este și deviza Casei Regale Române, nu?
Nu au făcut niciodată nimic să termine și să ia banii, iar despre măiestria lor s-a dus vestea în toată lumea. „Mobila călătoare” a plecat din atelierul din Arad spre Franța, Spania, America, Danemarca, Rusia, Italia sau Ungaria. Aceste colaborări sunt doar câteva dintre confirmările unei cariere de succes, construită într-o viață de muncă.
Viața lui Remus Beleiu este o poveste despre devenirea personală și profesională a unui om. Prin exemplul său, acesta a dat cinste meseriei de tâmplar, ridicând-o la rang de ebenist.
Lasă un răspuns
Tu ce părere ai?Lasă un comentariu!