Articole

Paul Anghel ANPC

Paul Anghel lucrează de peste 10 ani la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului, iar de 5 ani este directorul Direcției Generale Control și Supraveghere Piață și Armonizare Europeană. Este omul care a încercat și încearcă în continuare să schimbe percepția despre o instituție publică pe care de multe ori am blamat-o, ca pe orice instituție publică, de altfel, acolo unde lucrurile se mișcă greu, din cauze binecunoscute. Directorul iese în față și explică acțiunile ANPC, tot ce se face bun și ce poate fi îmbunătățit.

 

Ne-am întâlnit la lift la sediul Autorității. E un tip de peste 2 metri, care impune respect din momentul în care îl vezi. Vorbirea îi e blândă, îți explică orice, ia apărarea comisarilor. Dorește autonomia instituției și ne spune ce trebuie să facem, ca și consumatori, ca să ne protejăm în fața celor care vor să ne păcălească vânzându-ne produse nemarcate, expirate sau periculoase chiar pentru integritatea fizică a copiilor noștri.

Paul a terminat Economie agricolă și agroalimentară în ASE. Voia să lucreze în domeniul politicilor agroalimentare, dar, după cum recunoaște, nu s-a gândit neapărat la ANPC.

Când i s-a deschis o ușă aici, a intrat pe ea. A plecat de jos, de la comisar asistent și a urcat încet. A făcut multă muncă de teren, apoi muncă de birou și, după cum ne-a spus, a fost printre pionierii controlului în domeniul financiar-bancar, după aceea a instituțiilor financiar-nebancare, regii, apă, canal, electricitate, tot ce era basic.

 

Paul Anghel, fără partis-pris-uri, în slujba consumatorului român

S-au schimbat guverne, s-a schimbat lumea de la putere, în general oamenii din funcțiile astea sunt schimbați și ei. Anghel a rezistat muncind, dovedind că e suficient de independent din punct de vedere politic, că nu are parti-pris-uri și că se află în slujba consumatorului român, indiferent de preferințele politice.

În general, sistemele publice, din care face parte și ANPC, sunt blamate de toată lumea. Se spune că, și dacă vrei să faci ceva, nu ai cum, pentru că nu ești lăsat de… „sistem”. Cum reușești să faci totuși ceva aici și să nu fii tras în jos de alții care nu vor să facă?

Ca director general, Paul Anghel și-a propus mai întâi ca acțiunile de control să fie vizibile:

Se fac lucruri foarte-foarte bune, dar sunt anumiți oameni care nu vor să abordeze imaginea acțiunilor lor și atunci pare că nu se fac. Cred că cel mai bine e să fii extrem de transparent în relația cu mass-media și consumatorii. Treptat, am reușit să consolidez o anumită imagine bună a ANPC-ului, alături de ceilalți colegi ai mei. Nu vrem să fim sperietori, dar vrem ca, în momentul în care un consumator este prejudiciat, fie că îi este afectată sănătatea, sau poate chiar viața, fie că este afectat economic, să-i fie rezolvată problema cu celeritate, consumatorul să fie mulțumit, iar drepturile să-i fie respectate.

ANPC

Deci, dacă vor, oamenii pot schimba din interior imaginea unui sistem. Dar trebuie să ai voință, să vrei să faci ceva, să schimbi ceva. Paul zice că, în unele zile, se muncește  de la 6 dimineața la 11-12 noaptea și că mulți dintre cei implicați au renunțat puțin, sau mai mult, la viața lor socială. Poate că sunt cuvinte mari în societatea actuală. Unii dintre noi nici nu le mai înțelegem.

Sunt foarte mulți profesioniști în ANPC, dacă nu marea majoritate. Sunt oameni dedicați, sunt oameni care lucrează de ani de zile aici și care cu siguranță merită respectați.

 

Paul Anghel bagă ambele mâini în foc pentru oamenii din ANPC!

Cum își păstrează integritatea oamenii din Autoritate? Cum fac față presiunilor de orice fel, gen un telefon la momentul potrivit – „nu vă mai duceți la ăla să îl controlați”? Cum se opun tentativelor de mituire despre care vorbeam?

Știindu-mă pe mine cum sunt și cunoscând activitatea ANPC-ului, probabil că e vorba de curaj. Nu a existat să mă sune și să îmi spună cineva: „Ieși din controlul cutare”. În general, în control, ca și procedură, eu nu răspund la telefon. O dată ce se încheie actul de control și e scris procesul verbal, nu mai contează. Vreau să schimbăm povestea asta cu abordarea vizavi de șpăgi

Totuși, lumea despre asta vorbește… Cum scapă unii de controale, de ce nu sunt luat la puricat alții…

Aș băga mâinile amândouă în foc. De asta vreau să schimbăm povestea, pentru că și la urechile mele ajung vorbe: „Păi nu știu eu ce faceți…”. Nu, nu știi ce facem. Poate că în trecut au mai existat situații, poate că au fost izolate, poate că s-au eradicat, dar în momentul acesta, generația asta a noastră gândește în alt mod. Noi chiar vrem țara aia ca afară. Unul dintre puținele lucruri care ne-a mai rămas de-adevăratelea este identitatea noastră națională. Avem niște trăiri speciale când cântă imnul, când vedem români că au ajuns pe anumite locuri și iau anumite premii.

 

Problema comisarilor plătiți prost. Cum se dau la o parte din calea șpăgilor

Una din marile probleme ale Autorității este cea a salariilor comisarilor. Făcând parte din aceeași familie de control, ar trebui să aibă drepturi și obligații aproximativ egale însă, din păcate, sunt discrepanțe majore de la o entitate la alta. Un funcționar public cu rang superior din ANPC câștigă de două-trei ori mai puțin decât ar câștiga într-o altă autoritate! „Și nu e ok!”, decretează Paul Anghel.

Și-atunci, ce facem cu tentația șpăgilor? Așa se procedează în România: dacă ai salariul mic… Paul Anghel este categoric în această privință.

Dacă se procedează așa, există autorități competente, în privința foloaselor necuvenite. Există instituții ale statului care cu siguranță veghează la bunul mers al lucrurilor. Dacă cineva știe de așa ceva, iarăși nu e bine să tăinuiască, ci să iasă și să spună. Din punctul meu de vedere, să stigmatizăm sau să punem ștampilă pe fruntea funcționarului public, nu e ok.

Nu stigmatizăm, dar sunt tentații în orice domeniu. Se vorbește și despre polițiști, și despre doctori… Totuși, directorul din ANPC garantează pentru oamenii lui:

Eu am trăit cu un salariu mic și nu am avut tentații să fac prostii. Probabil că sunt mult mai mulți ca mine. Calitatea individului e direct proporțională cu remunerația pe care i-o dai. Dacă dai salarii mici, nu ai cum să ai așteptări să vină oameni foarte bine pregătiți. Oamenii foarte bine pregătiți au avut niște cheltuieli, au muncit, nu neapărat cheltuieli materiale, dar au depus un efort să ajungă acolo unde sunt. Nu o să accepte niciodată să fie remunerați cu un salariu foarte mic. Sub nicio formă! Ei au așteptarea să câștige pe măsura muncii pe care o prestează.

Totuși, problema salariilor trebuie rezolvată. E destul de frustrant ca tocmai ei, paznicii drepturilor consumatorilor, să nu se poată concentra pe muncă pentru că nu sunt plătiți corespunzător.

S-au făcut memorandumuri, memorii către Cancelaria primului ministru, către Guvern, către vicepremieri, către organizațiile sindicale, către toate entitățile regionale și județene ale ANPC. Rămâne speranța rezolvării situației, mai ales că, după cum spune Anghel, anvelopa salarială este destul de restrânsă, față de alte instituții care au 10 – 15.000 de angajați.

Comisari ANPC cu drept de control sunt vreo 350 la nivel național, deci nu foarte mulți. Nici suma de bani care ar trebui alocată nu-i atât de mare, încât să deranjeze.

 

Informare corectă, în limba română!

Paul Anghel vrea să transpună povestea naționalistă, patriotică, într-o abordare corectă în ceea ce privește informarea consumatorului în limba română. Crede că filonul principal este limba asta pe care o mai avem. Foarte multe lucruri probabil că au trecut prin anumite furci caudine europene, mondiale, sau cel puțin mercantile, dar filonul de popor român transpune și prin a avea informații în limba română pe produse.

Dacă în Germania scrie în germană pe o ciocolată, dacă în Italia scrie în italiană, iar în Franța, pe aceeași ciocolată, aceeași fabrică, aceeași firmă, scrie în franțuzește, atunci și în România, pe același tip de ciocolată, trebuie să fie scris în română.

Mai este însă o problemă. Uneori scrie pe etichetă în română, dar nu vezi nici cu lupa. Eticheta în română e pusă așa, ca să fie acolo.

După cum ne spune Anghel, există o legislație specifică și pentru etichetarea alimentelor, potrivit căreia caracterele, fontul trebuie să fie de anumiți milimetri:

Ori de câte ori am găsit nereguli, am oprit produsele de la comercializare. Chiar dacă ele nu afectează sănătatea consumatorilor. Partea asta de informare este importantă, pentru că poate să existe și o informare incorectă sau incompletă. Poate să fie o practică comercială înșelătoare sau o omisiune înșelătoare.

În aceste cazuri, se dau amenzi, se iau măsuri de suspendare sau de oprire temporară a produselor până la reetichetare și reevaluare.

 

Despre păcălelile agenților economici

Imaginația operatorului economic care vrea să păcălească consumatorul atinge cote înalte. Cei de la ANPC au găsit, spre exemplu, în cadrul controlului pe rechizite școlare un bloc de desen de 20 de file care avea doar 10 file. Sau un caiet care trebuia să aibă 96 de file, dar avea doar 84! Iar asta înseamnă, până la urmă, furt.

Paul Anghel ne asigură că instituția la care lucrează trebuie să prevină, în primul rând, și mai puțin să combată.

Trebuie mai întâi să discutăm și să explicăm. Legislația este atât de stufoasă, încât mâine dacă vrei să îți deschizi un magazin nu știu dacă poți acoperi toată legislația aplicabilă, pentru că nu ai cum să o faci. Trebuie să fie un organ de control care să vină în primă instanță și să te consilieze, să te educe din punct de vedere al legislației în domeniul protecției consumatorului. Să-i spui operatorului economic: uite, astea trebuie să le faci în următoarea manieră. După care, în pasul numărul doi, să vii în recontrol, un fel de audit, ca să vezi dacă se și implementează. Dacă sunt situații punctuale în care nu a fost implementat, iar trebuie să discuți de așa manieră încât să vezi din ce motiv s-a întâmplat treaba asta.

Abia la pasul numărul trei încep sancțiunile. Anghel crede că n-ar trebui să fie neapărat o teamă a operatorului economic. Totuși, fără frică nu facem nimic. Și cu aruncatul chiștoacelor, și cu aruncatul gunoiului pe stradă, și cu mizeria cauzată de câini în parcuri…

Paul Anghel ANPC

Iată cam ce găsesc cei de la ANPC la diverse controale:

  • produse expirate, mucegăite, cu mirosuri nespecifice, râncede;
  • mâncare alterată, mucegăită;
  • ciorbă congelată în găleți de vinarom;
  • carne separat congelată de zeama de la ciorbă;
  • produse destinate copiilor, cele care se află pe sistemul de alertă rapidă a Uniunii Europene și care se tot găsesc și regăsesc în piețele noastre;
  • pistoale cu bile care dezvoltă o forță cinetică suficient de mare încât să străpungă câteva coli de hârtie sau cartoane care pot răni, cuțitele sau săbiile de jucărie suficient de ascuțite încât să rănească, să zgârie sau să taie pielea copiilor;
  • lasere care pot arde irisul sau ochii, având un fascicul luminos suficient de puternic;
  • locuri de joacă având găuri, șanțuri, tobogane și balansoare din care lipsesc diverse părți componente.

Paul Anghel spune că s-au schimbat și se pot schimba lucrurile în continuare. Dacă vrei cu adevărat să le schimbi, poți să le schimbi.

Dar pe Litoralul românesc s-au mai îmbunătățit serviciile, să zicem în ultimii 5 ani?

S-au schimbat foarte multe și datorită ANPC-ului, datorită controalelor și datorită consilierilor. Am găsit de-a lungul timpului lenjerii murdare, lenjerii pătate, am găsit saltele din anii 70-80, perne cu mirosuri îndoielnice. Am obligat operatorii economici să le schimbe. Am găsit mobilier rupt sau care avea fel de fel de șuruburi sau fel de fel de muchii care puteau zgâria, am găsit dușuri cu cabine improvizate, am găsit lipsă de instrumentar: coșuri de gunoi, hârtie igienică…

Înainte de începerea sezonului, o perioadă de 2-3 săptămâni, comisarii Autorității se duc și consiliază operatorii economici, fiecare hotel în parte, fiecare restaurant, unitate de alimentație publică, autoservire, cafenea, bar, pub, discotecă și club.

Mai sunt nereguli, pentru că românul este inventiv și găsește tot felul de povești. Asta ca să încalce atât legea, cât și drepturile consumatorului.

Vestea bună este că oamenii au început să aibă tot mai mult încredere în ANPC. Numărul reclamațiilor și problematica ridicată de consumatori s-au diversificat. Oamenii apelează la autoritate pentru că au încredere, dar și fiindcă își cunosc drepturile și știu că le sunt încălcate.

Oamenii au luat și exemplul de afară, suntem pe o piață europeană și noi, ca și cetățeni români, avem aceleași drepturi. Cetățeanul român trebuie să fie respectat. E foarte important. Și de către operatorul economic, dar mai ales de autoritatea de control, astfel ca operatorul economic să se comporte corect cu el.

 

Paul Anghel despre produsele cu E-uri

În ultima vreme, E-urile din produsele alimentare au devenit o adevărată sperietoare. Fugim de E-uri, dar le găsim peste tot și ne întrebăm de ce aceste produse mai sunt lăsate pe piață.

Am aflat de la intervievatul nostru că există niște limite acceptate. Se fac controale tematice periodice obligatorii, pe anumite loturi, destul de des. Atunci când sunt pe sistemul de alertă rapidă, produsele sunt oprite de la comercializare, cum a fost situația cu somonul retras de la vânzare deoarece conținea anumite bacterii.

Trebuie să mai știm că E-urile, dacă sunt ingerate într-o anumită cantitate și cu o doză zilnică recomandată din produsul care conține E-ul respectiv, nu afectează sănătatea. Dacă mănânci 7 kilograme dintr-un anumit produs, E-ul acela e ingerat în cantitate mai mare. Doar dacă depășești doza zilnică recomandată, îți poate fi pusă în pericol sănătatea.

 

Uitați-vă pe etichete! Nu mai cumpărați cu ochii închiși!

Paul Anghel crede că trebuie să avem o educație privind etichetarea produselor. E foarte important să citim eticheta, pentru că aceasta ar trebui să ne ofere toate informațiile de care avem nevoie să cumpărăm în deplină cunoștință de cauză produsul respectiv.

Dacă avem anumite alergii, anumiți alergeni sau chiar toți alergenii sunt scoși în evidență cu alte caractere. Dacă ținem dietă, valorile nutriționale sunt trecute în tabel, ca și gramajele.

Paul Anghel

Paul Anghel ne mai avertizează că nu ar trebuie să cumpărăm din locuri neautorizate, din târguri, din portbagajul mașinilor sau dacă persoana care comercializează are o tarabă improvizată și vinde ceva. În primul rând, trebuie să existe o firmă la care să mă adresez. Să aibă niște informări, certificate, avize sanitar-veterinare.

Iar produsul respectiv, când e cazul, trebuie să aibă etichetă. Pe eticheta de produs trebuie să fie numele produsului, data limită de consum, trebuie să conțină elemente de ingrediente, de valori nutriționale, țara de proveniență, importator după caz, distribuitor, așa fel încât, în momentul în care am o problemă, să sun inclusiv la numărul ăla de telefon de pe etichetă.

 

Reguli de bază pe care trebuie să le respectăm

  • Să cumpărăm din locuri autorizate;
  • Să solicităm și să primim bonul fiscal, pe de-o parte pentru a combate o eventuală evaziune fiscală, pe de altă parte pentru a avea un element probator în situația în care vrem să facem o reclamație;
  • Atunci când considerăm că ne sunt încălcate drepturile, ne adresăm în primă instanță operatorului economic și, dacă acesta nu rezolvă situația, sesizăm ANPC.

Pe parcursul interviului, telefonul lui Paul a sunat aproape non-stop. Înainte de ultima întrebare, răspunde. Pare că apelul e de la șeful instituției, numit recent în funcție. Este chemat la ședință, urgent! Apucă să-mi răspundă la întrebarea „ce își propune să facă în continuare la ANPC”:

Putem schimba foarte multe lucruri. Așa cum se schimbă viața noastră, se pot schimba și abordările operatorilor economici, se pot schimba și produsele de pe piață, se pot schimba și serviciile, iar noi trebuie să fim de fiecare dată prezenți și updatați cu toate aceste modificări, astfel încât să schimbăm și noi calitatea actului de control.

O reclamație la ANPC se rezolvă, teoretic, în 30 de zile. Dacă situația o cere și dacă e o muncă laborioasă de verificare a actelor, poate fi prelungită cu până la 15 zile. 

Filmările, fotografiile sunt probe conform procedurii, luate de către comisari, dar și cele făcute de consumatori.

Daniel Kearvell

Daniel Kearvell este britanic și locuiește de șapte ani în România, îndrăgostit fiind de meleagurile românești. Motivul pentru care a ajuns în România este unul profesional, în calitate de CEO al DHL Express România, după un parcurs în țări din Europa de Est și Orientul Mijlociu. Este un profesionist dedicat muncii sale, conștient însă de faptul că succesul stă în puterea de a menține echilibrul între viața profesională și cea personală.

 

Deși este un om ocupat, care își drămuiește cu mare atenție timpul, își face mereu vreme pentru lucrurile care îi fac plăcere, care îi aduc liniște și relaxare. Tocmai pentru că prețuiește timpul, crede că un bun manager și un bun părinte trebuie să învețe a oferi cu generozitate din timpul său.

 

Daniel Kearvell – un lider empatic, care știe să asculte

Liderul DHL în România ne dezvăluie secretul acestei performanțe:

Când interacționezi cu cineva, concentrează-ți toată atenția în acea interacțiune, nu te risipi și în alte direcții impuse de multitasking-ul cotidian. Cred că acest detaliu, minor doar în aparență, este o formă de considerație pentru celălalt, copil sau adult, o caracteristică pozitivă pe care atât liderii cât și oamenii obișnuiți ar trebui să le adopte.

Dacă în majoritatea timpului se ocupă de afaceri, în timpul liber, Daniel Kearvell scrie. Și nu memorii sau beletristică, ci ceea ce cred eu că e cea mai complexă formă de scriitură – literatură pentru copii. Pare simplu, dar nu oricine o poate face. Necesită două calități care nu sunt la îndemâna oricui – empatie și o mare capacitate de a asculta. Calități care îl ajută și ca manager și ca lider.

 

Daniel Kearvell: „Diferenţele ne fac speciali, motiv pentru care trebuie să le îmbrăţişăm, în diferenţă aflându-se puterea fiecăruia”

Și-a descoperit pasiunea pentru scris acum doi ani, când a publicat prima carte pentru copii, Maya the Mouse. Recent a revenit cu cea de-a doua poveste din seria caritabilă „Stories out of the Box”, Sophia the Starfish, povestea unei stele de mare care își dorește să fie acceptată de celelalte viețuitoare marine care o resping pentru că este diferită de ele.

Întreaga carte este o metaforă despre diversitate și despre felul în care acceptarea acesteia ne aduce multe beneficii în viața de zi cu zi. Mesajul care ajunge cu ușurință la copii este cum poți să îți transformi calitatea de a fi diferit într-un avantaj. Sau altfel spus, pe limbajul adulților, ce faci când ești diferit într-un mod care te vulnerabilizează, astfel încât să transformi acea vulnerabilitate într-un atu, într-o putere care te diferențiază pozitiv..

Și uite-așa, cele două cărți pentru copii se dovedesc a fi utile și pentru adulți, într-un timp special care îi reunește și îi reconectează autentic. Deloc întâmplător, cele două cărți sunt inspirate de poveștile de seară spuse celor două fiice ale sale – Maya și Sophia.

Și pentru că Daniel crede că acei dintre noi care dețin poziții privilegiate au obligația de a întoarce ceva înapoi comunității din care fac parte, o urmare firească a fost să se implice într-o cauză caritabilă. Banii strânși din vânzarea cărților vor ajunge la Te Aud România, o organizație non-guvernamentală din Gura Humorului care are în grijă peste 2000 de copii din medii defavorizate.

 

7 ani în România. Și mai urmează…

Iată cum a ajuns un britanic conectat profesional la întreaga lume să ajungă în România și să se stabilească aici:

Când am ajuns în România, s-a întâmplat să fie după o perioadă de peregrinări și muncă în cadrul DHL în diferite locuri pe glob. Eu sunt britanic, și am lucrat în Rusia, Belgia, Dubai și Qatar. Petrecusem timp în aproape toate țările Europei de Est, cu excepția României. Chiar nu știam la ce să mă aștept, dar realitatea a depășit cu mult așteptările, așa cum evident rezultă din faptul că încă mă bucur că sunt aici, 7 ani mai târziu. România e o țară foarte bogată în potențial, în toate sensurile cuvântului. Românii cu care interacționez sunt originali, deschiși, ospitalieri, cu o mare deschidere internațională.

Un profesionist care a luat contact cu atât de multe culturi este, evident, atras de tot ceea ce înseamnă leadership global. Daniel crede că un astfel de leadership presupune deschidere, flexibilitate, transparență și autenticitate.

Ca să fii eficient într-o multitudine de culturi în care activezi, ai nevoie de un grad ridicat de cultură, de inteligență emoțională, de empatie. Nevoile oamenilor sunt aceleași peste tot în lume, așa cum reiese din celebra piramidă a lui Maslow. Însă, diferențele culturale cer abordări, pârghii și stiluri de management diferite. Transformarea are loc când atingem coarda sensibilă care răspunde acelorași nevoi universale: respect, nevoie de apartenență, stimă de sine. Acestea sunt aceleași, indiferent de meridian sau crezul personal.  Când pui pe primul plan transparența, comunicarea, respectul, onestitatea, îți oferi ție cea mai bună șansă de o obține rezultatul dorit, oriunde te-ai afla.

 

Portret de lider în ascensiune

Am vorbit despre tendințe globale în leadership, așa cum au evoluat acestea în vremurile turbulente pe care le generează era digitală. Despre ceea ce ar trebui să facă un bun lider, în acest context de profundă transformare, pe toate planurile.

Când totul în jurul tău se schimbă, liderul este primul care ar trebui să dea tonul în organizația sa, pentru că, nu-i așa, principala calitate a unui lider este capacitate de a prevedea mersul lucrurilor. Daniel Kearvell consideră că principiile de bază ale leadershipului nu aduc mari schimbări.

Din experiența sa de aproape 14 ani în DHL, Daniel Kearvell povestește că transparența, comunicarea și claritatea viziunii și a mesajului sunt cerințe atemporale de care trebuie să țină cont obligatoriu orice lider.

Vremurile actuale obligă managerii și liderii în general să țină piept și să se alinieze la schimbările economice, politice, dar și progresului tehnologic, astfel încât compania sau organizația pe care o conduc să se adapteze la acestea și/sau să profite de ele.

 

Normele de azi vor deveni istorie pentru următoarea decadă

Îl inspiră faptul că lucrează pentru o companie globală care activează în 221 de țări și care oferă servicii de înaltă clasă. Îl entuziasmează progresul și caută să țină pasul cu tot ceea ce înseamnă evoluție tehnologică, esențială pentru domeniul în care activează.

Dar așa cum îi place să spună, „suntem la fel de buni precum cel mai recent transport al nostru”, așa cum spun sportivii despre cel mai recent meci sau joc al lor.

Livrăm prosperitate și fericire și chiar avem un impact pozitiv în viețile angajaților nostri – peste 100000 în toată lumea, în comunitățile în care activăm, printre clienții noștri. E un privilegiu pe care trebuie să îl meriți, nu doar să consideri că ți se cuvine. În realitate, ne transformăm și ne-am transformat mereu. Ceea ce era acceptat ca practică ori regulă acum 10 ani, acum e pus sub semnul întrebării și reformulat. La fel cum normele de azi vor deveni istorie pentru următoarea decadă.

Un singur lucru e sigur: managementul a devenit mai solicitant ca niciodată, odată cu noua generație de angajați care vine cu un set diferit de nevoi și de valori față de cele cu care am fost obișnuiți. Pentru Daniel Kearvell și managerii certificați internațional de la DHL, e valabilă norma conform căreia trebuie să ții pasul cu majoritatea, să ții cont de nevoile angajaților, clienților și businessului deopotrivă. Fără această conștientizare, fără această înțelegere, eficiența scade imens.

Comunicarea instantanee și ambiția absolvenților de astăzi contează foarte mult în cererea tot mai crescută de a oferi flexibilitate la locul de muncă și în practicile de lucru și nevoia de a se identifica emoțional cu locul de muncă, cu viziunea și capacitatea de a crea energie pozitivă și impact în comunitatea cu care lucrezi. Este esențial să fii autentic și să trăiești valorile pe care le susții fiindcă în această etapă a comunicării, e greu să ascunzi cine ești sau să pretinzi că ești ceea ce nu poți fi.

 

Daniel Kearvell: „Oferă cu generozitate din timpul tău”

În calitate de tată a două fete, Daniel crede cu putere că toți avem în noi capacitatea și responsabilitatea de a le oferi copiilor cât mai mult și mai generos din timpul nostru. De altfel, cea mai mare provocare este să rămână social, să petreacă suficient timp în mediul real, nu doar în spatele multelor ecrane care ne țin prizonieri. Una dintre frazele sale preferate, la job, dar și în afara acestuia, este ca în interacțiunea cu alți oameni – colegi, prieteni și cel mai important, copii – este „să oferi cu generozitate din timpul tău”.

Vorbind despre parenting și schimbul de generații, ajungem inevitabil și la provocările pe care le aduc noile generații, Z și Y – în învățare, dar și în inserția pe piața muncii. Din experiența sa zilnică, Daniel constată că generația Z este solicitantă.

Acasă, copiii cresc cu tehnologia cu care celelalte generații nu au fost obișnuite, iar profesional vor să își construiască o carieră mult mai rapid decât predecesorii lor. Ei cer flexibilitate în procedurile de lucru și recunoaștere. Și au un simț crescut al importanței de care are nevoie comunitatea, mediul și misiunile sociale, în general, și pe care o transmit și angajatorilor lor.

„Tinerii lideri, ca toți ceilalți lideri, de altfel, devin rezilienți pe măsură ce experimentează tot felul de provocări, cerințe. Dacă au și echilibrul și ambiția de a se alinia și a lucra în tandem cu cerințele organizației, probabilitatea de a-și spori capacitatea de reziliență e mult mai mare. Ei au nevoie și de un angajament emoțional, iar acesta se cere a fi dezvoltat în interiorul organizațiilor. E nevoie de ghidare, de mentorat, e nevoie să creezi sens și valoare – lucruri valabile pentru toate generațiile. Oricum, tehnologia a creat o tipologie de profesionist nomad care a schimbat semnificativ felul în care se contruiește o carieră astăzi.”

 

„Nu sări prea sus când câștigi, nu coborî prea jos când pierzi”

Este un om căruia îi plac provocările, o calitate care îl caracterizează foarte bine, iar jobul îi asigură din plin astfel de experiențe. Nici o zi nu seamănă cu alta, iar cei 17 ani de trai în Europa de Est și Orientul Mijlociu i-au adus numeroase provocări de depășit. Asta pentru că îi place mult ceea ce face.

De exemplu, să învăț să gândesc cu adevarat global, în timp ce acționez local. Am învățat asta în toate țările în care am lucrat, fiind în contact cu culturi și limbi diferite. Noi conectăm lumea, livrăm prosperitate economică și facem lumea mai mică. Aceste lucruri și faptul că, fundamental, nu suntem așa de diferiți, au fost cele mai grozave experiențe de învățare din ultimii 20 de ani.

Pentru că are o experiență profesională care nu e la îndemâna oricui, l-am întrebat ce l-au învățat toate aceste lucruri despre sine însuși. Astfel, pentru Daniel, cea mai bună lecție a fost cea de a valoriza prezentul, de a prețui ceea ce ai. Cu înțelepciune afirmă că, indiferent de complexitatea fiecărei provocări profesionale sau personale, mâine e o nouă zi.

În limbajul sportiv, la care mă raportez foarte des, se spune „nu sări prea sus când câștigi, nu coborî prea jos când pierzi”. Uneori, această perspectivă îți dă echilibru, care poate fi cheia unei absolut necesare mulțumiri de sine.

Și pentru că am ajuns să vorbim despre încrederea și mulțumirea de sine, îl întreb dacă în această etapă de viață este persoana de care ar fi avut nevoie în tinerețe. Dat fiind faptul că a eșuat ca jucător de rugby profesionist, tânărul Daniel Kearvell ar fi oarecum dezamăgit de adultul de astăzi.

Una peste alta, însă, ar fi destul de mulțumit de varianta lui mai matură. Și sigur ar fi foarte încântat că i s-au publicat cărțile pentru copii din seria Stories Out Of The Box, încheie optimist Daniel Kearvell.

Ștefan Ecxarcu Global Archive Management

Pasionat de matematică, IT și dans sportiv, Ștefan Ecxarcu, Directorul general Global Archive Management, a învățat pe propria-i piele că nu trebuie să faci niciodată afaceri bazate pe încredere, dar și că o situație-limită te poate face să ți le depășești pe ale tale. După incendiul care a mistuit acum doi ani unul dintre depozitele de arhivă, compania pe care o conduce a investit aproape 500.000 de euro în cel mai perfomant sistem de protecție, Global Archive Management fiind la acest moment cea mai sigură arhivă din România.

 

Ștefan Ecxarcu s-a născut în Timișoara, însă familia sa a venit în București la scurt timp după nașterea lui.

Pasiunea pentru IT a început din școala generală. Imediat după terminarea clasei a IV-a, când a aflat că la Școala Generală Nr. 1 – Sfinții Voievozi se înființa, pentru clasa a V-a, o grupă specială de informatică, a mers să dea examen acolo. Examenul a fost la matematică și, cu toate că era bine pregătit, nu a luat o notă care să-i permită calificarea deoarece a rezolvat una dintre probleme cu datele alteia, iar rezultatul, evident, nu a fost cel corect.

Totuși, profesoara de matematică, pe care nu o văzuse niciodată până la susținerea probei, a considerat că ar trebui să mai dea o dată examenul de admitere, într-o altă zi.

 

Ștefan Ecxarcu: „Nu este important doar să știi să faci un lucru, ci să știi să-l faci fără efort”

Rezultatul a fost mult mai bun, am avut a doua sau a treia notă pe clasă. În școală am învățat, de la aceeași profesoară de matematică, doamna Dobre se numea, că nu este important să știi cum să faci un lucru sau să rezolvi o problemă, ci e important să știi cum să îl faci fără efort. Am avut ocazia să pun și în practică acest lucru, deoarece în fiecare vacanță mică aveam ca temă 100 de probleme de matematică din materia învățată în trimestrul respectiv, iar în vacanța mare, 300 de probleme, până când ajungeam să le rezolvăm automat, fără un efort prea mare.

Nu doar informatica l-a pasionat pe Ștefan din copilărie, ci și dansul sportiv de performanță. A participat la mai multe competiții din țară, petrecând astfel mult timp în cantonamente cu colegii.

În general, aveam antrenament 5 zile pe săptămână, în weekend câte 4-6 ore zilnic, iar în timpul săptămânii 2-3 ore pe zi. Am reușit astfel să mă dezvolt social și emoțional într-un mediu foarte plăcut, unul din care nu numai că am deprins câteva valori de viață importante, ci m-a și ajutat să evit tentațiile perioadei respective, de a chiuli, de a merge prin baruri, la biliard…sau alte locuri pe care colegii mei din clasă le frecventau foarte des, uneori în detrimentul școlii. În plus, dansul mi-a mai dat un avantaj: la „bairamurile” la care mergeam în școală și în liceu, eram, de obicei, cam singurul băiat care chiar știa să danseze și căruia nu îi era rușine să invite fetele la dans.

Tot dansul i-a adus-o în cale și pe soția lui, Andreea, ceva mai târziu, însă, când a început să meargă și la cursuri de salsa, într-o grupă de începători. Acolo s-au cunoscut și au început să danseze împreună. După mai bine de 10 ani de când se cunosc, dansează cu plăcere împreună cu fiecare ocazie pe care o au.

Ștefan Ecxarcu

Ștefan Ecxarcu alături de soția sa, Andreea, la cursurile de salsa

 

Drumul de la dans la IT

Ghinionul avut la început de școală generală l-a urmărit pe Ștefan Ecxarcu și la admiterea la liceu. A dat la Colegiul Tudor Vianu însă, din cauza emoțiilor, a făcut aceeași greșeală de la admiterea în gimnaziu: a rezolvat una dintre problemele de la examenul de matematică, cu datele altei probleme. Din păcate, însă, de această dată nu a mai avut încă o șansă.

Mi-a plăcut întotdeauna foarte mult matematica și mi s-a părut destul de simplă deoarece reușeam să „văd” rezolvarea problemei, sau chiar direct rezultatul corect, fără un efort prea mare. Era un fel de intuiție. Probabil că din acest motiv nici nu eram foarte atent la toate datele problemei, însă am câștigat o lecție destul de importantă de viață, și anume că oricât de sigur aș fi pe mine și pe rezolvare, trebuie să mă reasigur că datele problemei pe care încerc să o rezolv, sunt cele corecte.

Norocul i-a surâs, totuși, pentru că, prin repartizare, având o medie mare, a ajuns la Colegiul Național Sf. Sava, la clasa de Fizică-Chimie. La liceu și-a descoperit pasiunea pentru economie, iar alegerea facultății, ASE – Marketing – Cercetare de piață, a venit firesc.

A lucrat încă din facultate, iar primul său salariu a fost echivalentul a 80 de dolari. Nimic nu s-a comparat, însă, cu mândria de a putea contribui la bugetul familiei.

 

„Cei mai buni bani folosiți au fost aceia cu care m-a păcălit cineva: am cumpărat minte”

A urmat o perioada de câțiva ani în care a lucrat în diverse companii, fie în departamentul IT, fie în cel de Vânzări, ba chiar și în într-un call center, exersând răbdarea și empatia în relația cu oamenii. Primul training adevărat în vânzări l-a avut, însă, în perioada în care a lucrat la Oracle România.

Pentru mine experiența Oracle a fost cheia dezvoltării mele deoarece atunci mi-am dat seama că nu trebuie „să reinventez focul, roata și apa caldă”, cum spunea Dl. profesor Troie, ci pot să ajung mult mai repede, mult mai departe, dacă învăț din experiența altora. Din fiecare loc am învățat câte ceva, atât din punct de vedere profesional, cât și personal, ca lecții de viață. Am văzut undeva scrisă o vorbă cu care m-am identificat foarte bine, din păcate nu doar în acea perioadă: „Cei mai buni bani folosiți au fost aceia cu care m-a păcălit cineva: am cumpărat minte”. Și cea mai multă minte am „cumpărat-o” destul de scump.

După aproximativ un an la Oracle, magia antreprenoriatului l-a făcut pe Ștefan să accepte propunerea unui prieten de a se asocia pentru dezvoltarea unui business de servicii IT. După efortul inițial, lucrurile au început să meargă foarte bine și, în 3 ani, au ajuns la o cifră de afaceri de aproximativ 350.000 de euro.

Am învățat foarte multe în perioada respectivă, de la managementul oamenilor, la dezvoltarea produselor și a serviciilor, la eficientizarea activității operaționale și, nu în ultimul rând, am intrat în contact cu ce înseamnă contabilitatea unei companii mici și răspunderea administratorului. Acolo însă s-a mai întâmplat un lucru foarte important în dezvoltarea mea profesională: am mai „cumpărat minte”, pentru că am învățat că, atunci când este vorba de bani, nu trebuie să mergi pe încredere. În momentul în care compania a ajuns pe profit, speram și eu cel puțin să returnez banii cu care mă împrumutasem pentru a putea continua activitatea companiei. Nu de alta, dar se născuse primul meu copil, cheltuielile erau mai mari, iar veniturile soției mele s-au redus deoarece intrase în concediu pentru creșterea copilului. Partenerul meu, însă, a considerat că nu este în interesul lui să împartă profitul companiei cu mine, așa că a decis că e mai bine sa mă înlăture.

Toată această experiență s-a materializat într-o nouă mențiune în CV-ul lui Ștefan Ecxarcu: s-a hotărât să urmeze și Facultatea de Drept, pentru a fi sigur că nu-i mai scapă niciun termen al unui contract neclar ce i-ar putea aduce neplăceri pe viitor.

 

Business Networking-ul, calea către o afacere de succes

În paralel cu dezvoltarea afacerii în IT, Ștefan Ecxarcu a devenit membru într-o organizație de Business Networking, Focus BNI. Grație colegilor de grup, a avut ocazia să afle foarte multe despre antreprenoriat în timp scurt. Tot ei au fost cei care, după incidentul cu partenerul din compania de IT, l-au ajutat să se stabilizeze și să dezvolte o altă companie, axată mai mult pe proiecte IT.

La una din întâlnirile Focus BNI, Ștefan a luat contact pentru prima dată cu acționarii Global Archive Management.

Mi-au cerut să îi ajut să facă o ofertă de scanare pentru unul dintre clienții lor, și să le spun cum aș gândi eu un mod de calcul al prețului. Am făcut asta, după care, pentru că deja știam care sunt toate detaliile, m-au rugat să vorbesc eu direct cu clientul lor, în numele lor, prezentându-mă ca făcând parte din echipa GAM, pentru a-i explica detaliile proiectului și costurile.

Colaborarea cu Global Archive Management a continuat cu două proiecte de IT, unul de infrastructură și altul de securitate, pe care Ștefan le-a și implementat. În primăvara anului 2014 i s-a propus să preia conducerea companiei.

 

Incendiul după care a renăscut cea mai sigură arhivă din România

După doi ani în care, sub conducerea lui Ștefan, compania se echilibrase din punct de vedere organizațional, iar calitatea serviciilor crescuse, planurile de dezvoltare au fost date peste cap într-o noapte. Noaptea în care unul dintre depozite a ars.

Ștefan își amintește că în dimineața zilei respective, chiar avusese o discuție cu unul dintre acționari despre următorii pași în dezvoltarea companiei. Planuri și obiective mărețe, doar că… la ora 17.30 vedeau cum iese fum de sub acoperișul uneia dintre clădiri.

Curtea era plină. Pompieri cu autospeciale, Arhivele Naționale, Poliția din Măgurele, primarul, prefectul, ITM-ul, ISC-ul, Garda de Mediu, presa… Chiar angajații, care din fericire nu mai erau în depozit când a pornit incendiul. Toată lumea avea întrebări. Clienții sunau să afle dacă e totul adevărat și ce se va întâmpla cu arhivele lor.

Global Archive Management

Depozitul Global Archive Management afectat de incendiu

Nu a fost prea mult timp de panică sau deznădejde. Ștefan a trecut imediat la acțiune, iar primul lucru a fost să identifice toate posibilele riscuri, să le evalueze ca importanță, ca urgență și ca potențial impact asupra businessului și să le prioritizeze.

Faptul că au respectat toate normele de siguranță a făcut să nu existe nicio victimă: alarma s-a declanșat imediat, astfel toți angajații care erau la birou au știut să evacueze clădirea repede. Nu s-au dus spre incendiu decât cei care făceau parte din echipa de prima intervenție. S-au utilizat extinctoarele din dotare, direct asupra incendiului, imediat ce a pornit. Mașinile de intervenție ale Pompierilor au avut loc suficient pe lângă clădiri pentru a se putea deplasa și pentru a bloca extinderea incendiului la alte clădiri, au putut să intervină în timp util pentru a se asigura că în interior nu au mai rămas persoane. Structura clădirii nu a cedat din cauza temperaturii iar în zona de birouri, care era izolată de zona de depozit prin pereți și uși cu rezistență la foc, nu a pătruns focul.

 

Cum a revoluționat Global Archive Management piața serviciilor arhivistice din România, datorită unui incendiu

Era evident că trebuia făcut mult mai mult decât a respecta cerințele legii pentru a asigura nu doar oamenii, ci și documentele importante depozitate.

Ceea ce am făcut a fost să ne reinventăm și să revoluționăm piața serviciilor arhivistice din România. Am plecat de la investiția în sistemul de stingere incendii cu gaz inert, fiind în acest moment singura companie care are o capacitate de depozitate atât de mare protejată cu acest sistem. Am continuat cu regândirea structurii interne a organizației, pentru a ne permite o flexibilitate mult mai mare în abordarea proiectelor arhivistice cu cerințe diferite. Am dezvoltat un sistem intern de instruire la locul de muncă, într-un mod care să asigure nu numai dezvoltarea profesională a angajaților ci și crearea unui mediu de lucru plăcut, bazat pe dezvoltarea și recunoașterea competențelor fiecărui coleg, în care fiecare coleg să vină cu plăcere la birou, să facă activitățile pe care și le dorește și să lucreze pe proiecte care i se potrivesc, din punct de vedere al competentelor și abilităților fiecăruia.

În acest moment, depozitele de arhivă GAM sunt cele mai sigure din țară. Tehnologia și instalațiile GAM sunt similare cu cele cerute de Arhivele Naționale pentru Camerele Tezaur, care păstrează documentele cu valoarea istorică cea mai mare a țării noastre.

Investițiile au constat în dotarea depozitelor cu sistem de detecție rapidă a incendiilor cu senzori laser, cu instalații de stingere incendiu automate, foarte eficiente, cu gaz INERGEN, care asigură stingerea oricărui incendiu în maxim 5 minute de la declanșarea sistemului și înlocuirea instalațiilor electrice din depozit cu cele pe bază de LED care necesită o intensitate mai mică a curentului electric, eliminând astfel riscul apariției unui scurtcircuit.

În paralel, parteneriatul lui Ștefan cu Global Archive Management s-a consolidat, devenind și el unul dintre acționarii companiei.

 

Familia, echilibrul necesar unui pasionat de muncă

Pentru că are atât de multe responsabilități, programul lui Ștefan Ecxarcu nu arată ca unul obișnuit.

În general, în intervalul 08:00 – 09:30 Ștefan își duce copiii la grădiniță. Fetița începe școala în septembrie, iar băiețelul are 4 ani și jumătate și este foarte energic.

În același timp, răspunde la mesajele urgente, în special cu privire la lucrurile care trebuie să se întâmple în prima parte a zilei.

Între 09:30 și 18:30 participă la întâlniri de lucru, interne, pe diferite proiecte, sau ședințe de planificare cu colegii sau de raportare a activităților. În acest interval își stabilește și întâlnirile cu clienții, cu partenerii. Intervalul 18:30 – 24:00 este dedicat în totalitate familiei.

Pentru mine ziua are 24 de ore pe care încerc să le folosesc într-un mod cât mai eficient, îmbinând atât activitatea profesională cât și cea personală și vizita de familie.

Ștefan Ecxarcu, Andreea, Kalinda și Nicolas

După ce familia merge la culcare, Ștefan se ocupă de lucrurile care țin doar de el: se gândește la strategia de dezvoltare a companiei, notează subiectele de discutat în ședințe, face oferte pentru clienții importanți, răspunde mailurilor primite de la colegi care necesită mai mult timp de analiză, verifică rapoarte și revizuiește proceduri.

Dintr-un punct de vedere, pot considera că activitatea de la 00:00 la 04:00 este, de fapt, activitatea mea „de birou”. Mulți ar spune că sunt un workaholic, însă nu mă identific cu termenul pentru că îmi face foarte mare plăcere ceea ce fac și din acest motiv nu simt că muncesc nici măcar o zi pe an. De lucrat, lucrez însă 12-14 ore pe zi fără să obosesc și fără să simt nevoia de concediu.

Din acest motiv, cea mai importantă lecție de viață pe care Ștefan vrea să o predea copiilor lui este că succesul vine atunci când ceea ce faci te face fericit. S-au obișnuit să nu pună presiune pe ei pentru a urma o direcție sau a obține anumite rezultate.

Cel mai important pentru ei este să se bucure de viață. Nu există succes real atunci când totul este o constrângere, iar lucrurile sunt făcute doar pentru că trebuie și viața este văzută ca o luptă.

 

*Interviul cu Ștefan Ecxarcu, Global Archive Management, a fost realizat de către Alina Cristea, PR Account Manager Tudor Communication

Doru Atomei Dark Bombastic Evening

Avem cu toții câțiva oameni care ne-au influențat la un moment dat direcția în viață. Indiferent dacă le spunem mentori sau doar prieteni, unii nu află niciodată că au avut acest rol. Azi a venit momentul să scriu despre un om care, prin ce a făcut el, să devină un model pentru mine. Numele lui este Doru Atomei, omul din spatele fanzin-ului Kogaionon, al publicației MUZAHOLIC, al HASH Bar, al evenimentelor DonisArt, Dark Bombastic Evening, KruNatura, KrunaVod și al multor alte lucruri faine.

 

Acest articol s-a lăsat mult așteptat. Pe Doru mi-l doream prezent în Elita României încă de la primele mele articole în această publicație. Am fost însă refuzat prietenește de către el, deși ne știm personal de aproape 20 de ani.

Motivul era unul simplu: nu-i place să fie în lumina reflectoarelor. Până la urmă, a acceptat și îi mulțumesc pentru încrederea acordată.

 

Doru Atomei, omul în căutarea originalității și valorii

Cătălin Doru Atomei s-a născut pe 11 decembrie 1970 în Suceava. A fost pasionat toată viața de fenomenul Underground, pe care l-a susținut necondiționat, sub toate formele posibile.

În perioada 1991-2001 a realizat emisiunea Antofagasta la Radio Top 91 Suceava, iar în perioada 1995-2008 a realizat varianta tipărită a fanzinului Kogaionon. În 2008 a început seria Serilor Speciale DonisArt, iar în 2009 a avut loc prima ediție Dark Bombastic Evening.

Tot ce a făcut până acum Doru, a purtat amprenta ineditului și a originalității. Alcest, Lantlos, Clouds, Wallachia, DordeDuh sunt trupe care inițial erau doar de studio, pe care Doru a reușit să le convingă să aibă prima lor apariție live pe o scenă, iar asta să se întâmple la evenimentele sale organizate în România.

Alte trupe au fost convinse să aibă în România seria unor spectacole inedite și limitate. Trupele invitate de Doru trebuie să nu mai fi cântat niciodată în România, dar și să vină mereu cu ceva nou și valoros pentru a urca pe scena unui eveniment creat de către el.

Îi e greu să facă o clasificare a preferințelor muzicale, dar din lista sa de albume de suflet, știu că nu lipsesc Bathory  – ”Twilight of the gods”, Monumentum – ”In Absentia Cristi”, Sadness – ”Ames de Marbre”, plus cele semnate Dead Can Dance, Devil Doll, Canaan, This Empty Flow, …In The Woods, Ved Buens Ende, Elend, Burzum, Tristitia, Sopor Aeternus, Death, Atheist, Cynic, Arcana, Emyrium, Ataraxia, Beherit, Enchantment, Lacrimosa, Paradise Lost, Candlemass, Gehenna, iar lista ar putea continua pe câteva pagini.

În ceea ce privește scriitorii preferați, din listă nu lipsesc Balzac, Eliade, Cioran, Paler, Hemingway.

 

Doru Atomei

Evenimentele create de Doru Atomei

Kogaionon, fanzinul Underground cu impact internațional

În 1995, Doru pune bazele primului fanzin românesc scris în limba engleză și dedicat fenomenului Underground. În paginile sale și-au găsit locul doar trupe care nu făceau parte din mainstream și care inovau muzica Metal.

Astfel, aici au apărut încă de pe vremea când puțini intuiau celebritatea care a urmat după ani de zile, trupe precum Opeth, Ulver, Arcturus, Orphaned Land și foarte multe altele.

Fanzinul Kogaionon s-a bucurat de un succes incomparabil mai mare în străinătate, unde exista o educație formată pentru Underground. Ultima ediție tipărită a Kogaionon-ului a apărut în 2008, după care publicația a trecut la varianta online. Din lipsă de timp, Doru a pus un timp pe pauză pe acest proiect.

În prezent, Lus (Lucian Olteanu, prietenul care se ocupă de ani buni de imaginea proiectelor lui Doru), lucrează la o nouă versiune vizuală a Kogaionon-ului, ceea ce înseamnă că vom avea în curând materiale noi de citit.

 

Serile Speciale DonisArt

În anul 2008 a pus bazele DonisArt prin care a conceput o serie de evenimente muzicale complet atipice pentru publicul român. Visător și idealist, sub acest brand, Doru Atomei a adus doar formații puțin cunoscute publicului larg.

Acestea nu doar că nu mai cântaseră niciodată în România, dar aveau o muzică inovatoare, greu de încadrat într-un șablon stilistic. În plus, Doru a pus mare preț și pe valoarea umană a muzicienilor invitați, nu doar prestația muzicală, așa că cei invitați se dovedeau a fi, întâi de toate, oameni faini, și abia pe urmă muzicieni extraordinari.

Primele evenimente de acest fel le-a creat la Sala Reduta din Brașov, într-un cadru atipic pentru pasionații de muzică Underground. A ales Brașovul pentru că dorea să arate că se pot realiza evenimente faine și în afara capitalei, iar muzicienii invitați să descopere o parte din frumusețile țării noastre, nu doar să bifeze în agendă realizarea unui concert.

Seria Serilor Speciale DonisArt a ajuns, în timp, și în Cluj, Timișoara, Suceava și București.

 

Dark Bombastic Evening, fenomenul muzical care aduce fani din întreaga lume

Dark Bombastic Evening a fost realizat doi ani la rând în București. De la a treia ediție, s-a mutat în Cetatea din Alba Iulia (excepție ediția a VIII-a, ce a avut loc la Dorobanți, lângă Curtici-Arad).

DBE este un eveniment unic ce reușește să aducă la fiecare ediție spectatori din vreo 50 de țări de pe aproape toate continentele. Oameni care descoperă nu doar trupele invitate să urce pe scenă, ci și o parte din frumoasele locuri ale țării.

Să ai în România un eveniment care aduce oameni din toate colțurile lumii, doar pentru că line-up-ul sună atractiv și tentant… Iată o dovadă a importanței la nivel internațional, pe respectiva nișă.

DBE este o formă de exprimare artistică underground, pornită în urmă cu zece ani și care acum stă în incubator. Nu-mi place să repet ceea ce fac, deși, în cele mai multe cazuri, aceasta poate fi soluția spre succes. Când ritualul devine tradiție, chiar o frumoasă tradiție, riscul de a fi perceput, confundat sau comparat devine certitudine și de aici începe paradigma mea: să continui sau să las așa. Trecutul este important, însă nu este suficient pentru a duce mai departe mesajul. Cine simte și este interesat să afle, site-ul poate răspunde ușor la orice fel de întrebare.

Personal, pot spune că nu am parte de atâta civilizație într-un an în România, de câtă am în 3 zile de DBE. Practic, pe perioada evenimentului mă simt în cu totul altă lume, deși sunt între zidurile cetății din Alba Iulia.

O importantă parte din cei care vin la Dark Bombastic Evening sunt străini, iar românii prezenți fac parte din acel segment care știe să respecte omul de lângă ei. DBE este o reușită a bunul simț, dincolo de satisfacția dată de concertele pe care le susțin trupele (în jur de 20) care urcă pe scenă.

Doru Atomei

Festivalul muzical care face lobby pentru civilizație și bun simț

Deloc întâmplător, impresiile celor prezenți la DBE au fost întotdeauna pozitive. O parte dintre cei veniți din străinătate la festival nu se mulțumeau cu experiența muzicală, ci își făceau timp pentru a descoperi și frumusețile României.

Nu știm câte campanii în care s-au folosit milioane de euro din bugetul statului au avut asemenea efect precum un eveniment făcut din suflet, fără bani de la stat sau de la sponsori, cum e Dark Bombastic Evening.

Underground-ul ține de pasiune, de simțire, de necondiționare. Când cifrele încep să pună stăpânire, atunci se trece într-o zonă gri, din care nu rămân decât 2 variante: profit sau faliment.

La DBE vin foarte mulți oameni valoroși, care excelează în multe domenii de activitate, dar care se regăsesc în conceptul lui Doru de a face lucrurile într-un mod complet diferit de cel mioritic. Din păcate, nu ne punem întrebarea și nu căutăm soluții pentru a afla cum ar putea acești tineri să schimbe lucrurile în țara asta, atât timp cât societatea și mass-media nu prea promovează valorile autentice.

Omul din spatele DBE-ului, care a devenit o frumoasă tradiție, e de părere că societatea o reprezentăm noi, iar mass-media este ghidată de repere financiare. Acolo unde banul devine lege, orice este posibil. Reperele morale, intrinseci devin forme vintage și este doar problemă de timp până când ele vor dispărea.

Poate de asta unii se retrag din cotidian, urmându-și obsesiile, himerele sau viziunile, e de părere Doru, omul care și-a dedicat viața unei pasiuni care nu-i aduce beneficii financiare, dar care-l împlinește spiritual.

Deloc întâmplător, Doru își trăiește viața în conformitate cu citatul: „Urmează simplitatea, este cel mai greu lucru de atins.” (George Sand)

 

Doru Atomei, omul pasionat de excelență

Dincolo de pasiunea sa pentru fenomenul Underground pe care-l sprijină necondiționat de peste 25 de ani, Doru are o carieră profesională îndelungată despre care nu dorește să se vorbească prea mult, dar care poate fi un model al reușitei pentru mulți dintre tinerii de azi.

În firma pentru care lucrează a plecat de la zero, iar după 23 de ani a ajuns acolo unde nu-și închipuia că poate ajunge. Mai precis, în vârful ierarhiei.

Totul se face prin multă muncă, sacrificii diferite și dorința de a fi cel mai bun, lăsându-te dar și căutând provocări zilnice. Se spune că nu există locul 2, dar știm că cel care fuge după topuri, va ajunge să realizeze că nu sunt decât mori de vânt, pentru că viața este multidimensională. Depinde cât de pregătit ești pentru a accepta asta și cât de mult te incită să pășești spre necunoscut.

Doru Atomei

Doru și Ștefan Atomei (foto: Miluță Flueraș)

Criza oamenilor valoroși și mediul economic

Criza oamenilor valoroși a înlocuit criza financiară de acum 10 ani. Am vrut să aflu de la Doru ce consecințe și provocări pot aduce pentru mediul economic din România o nouă criză economică, și cum ar putea ele diminuate.

Doru vede o criză pentru întreaga forță de muncă. Există oameni cu potențial, trebuie însă să fii capabil să le vezi valoarea. Cu siguranță că va fi din ce în ce mai greu, pentru că globalizarea este un proces ireversibil, atât timp cât sistemele rămân aceleași.

Dar a fost ceva asumat și trebuie să avem capacitatea, inspirația și viziunea să tragem în favoarea noastră cât mai mult. Pentru asta este nevoie de lideri și de substanță. Poate că vor veni și aceste vremuri, spune cel ce a creat HASH Bar din Cluj-Napoca și care e asociat al 31 Motor’s Pub Suceava si ARC.

Istoria ne arată că avem cu ce ne lăuda, dacă nu folosim această laudă doar ca formă de manipulare, e de părere Doru Atomei.

 

Antreprenor sau angajat?

Calea unui tânăr spre o carieră de succes se poate crea atât ca antreprenor cât și ca angajat, e de părere Doru. Astfel, Întotdeauna, drumul pe sensul opus este mai liber, tot timpul celălalt ar fi putut face mai mult, tu ai făcut mai mult decât trebuie. Sunt percepții uzitate și e greu de decis cum e mai bine.

Când ești angajat, îți dorești să ai propriul business, să decizi tu, să nu stai la cheremul altora, să nu mai fi stresat inutil. Când ești angajator, faci ce vrei, iei deciziile pe care le dorești, dar ai deja responsabilitatea angajaților tăi, care îți poate crea iar un stres.

Fiecare trebuie să facă cum se simte cel mai confortabil, dar e clar că până nu trece prin propriile-i furci caudine, va rămâne acel vis cu care crede că ar fi dat lovitura. Sau chiar se poate întâmpla, spune Doru. Avem exemple nenumărate în ambele „tabere”.

 

Gânduri finale, fără planuri de viitor

În condițiile în care, în ultimii 29 de ani, educația din țara asta s-a degradat foarte mult pe fondul nepăsării și a promovării nonvalorilor, am vrut să aflu care crede el că sunt cele mai sănătoase metode prin care se poate dezvolta elita României, indiferent de domeniul de excelență.

Doru Atomei Dark Bombastic Evening

Doru Atomei la DBE (Foto: Miluță Flueraș)

Cuvântul „elită” poate suna a extremism, și asta e foarte sensibil în aceste vremuri. Eu urmez 3 piloni: respect, comunicare, încredere. Fiecare din noi are resurse interne fabuloase. Depinde de motivație, conjunctură și crez (nu neapărat din punct de vedere religios). Valorile sunt nuanțabile atunci când radicalizezi și simplifici eronat realitatea. Am ajuns ca toți să facem greșeli repetate, să refuzăm să acceptăm că există și alte puncte de vedere, care, chiar dacă sunt diametral opuse, sunt valoroase. Ne ghidăm pe ură vorbind de frumusețe, aspirăm la mai mult fără a deveni empatici, ne impunem să urmăm maeștri care să ne lumineze calea, deși, întotdeauna vor exista umbre, exact ca în Republica lui Platon.

La final, Doru a lăsat un gând celor care cred că țara asta nu e o cauză pierdută decât dacă noi o declarăm astfel: „Optimismul și hazul de necaz ne-au scos tot timpul din belele, chiar dacă au durat secole. Noroc că viața fiecăruia din noi durează sub un secol.”

Nu știe nimeni dacă și când vom avea o nouă ediție Dark Bombastic Evening sau dacă Doru se va reinventa din nou pentru a ne surprinde cu ceva complet diferit. Știu doar că el a investit mult financiar în proiectele sale, doar pentru mari satisfacții sufletești. Din păcate, astfel de proiecte au nevoie și de bani pentru a fi realizate la nivelul profesionist cu care ne-a obișnuit.

Indiferent de deciziile pe care le va lua în viitor în legătură cu proiectele sale de suflet, Doru Atomei este un om care-și merită pe deplin locul în Elita României pentru tot ce a făcut până în prezent, complet dezinteresat din punct de vedere material, pentru scena Underground din România. Ar mai fi fost multe de spus despre acest om fain, însă voi încheia articolul cu unul dintre citatele după care el și-a modelat viața:

„Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim…” (Octavian Paler)

 

Dark Bombastic Evening

Lavinia Rașcă

De când am lansat Elita României, am avut mereu această ezitare. Să scriu despre mama mea. Fără îndoială, Lavinia Rașcă își merită pe deplin locul aici, pentru cariera sa strălucitoare, pentru felul în care a pus umărul la dezvoltarea atâtor afaceri de succes din România. 

 

Pe de altă parte, cum să faci totuși să nu fi acuzat de favoritisme? Cum ar da asta la public – lansezi un proiect despre români de succes și începi să scrii despre mama ta…

În 8 martie însă, când știi că mama ta este o elită, nu ai voie și nici dreptul să lansezi un alt articol. Lupta internă s-a terminat. Este, dacă vreți, felul meu de a-i spune La Mulți Ani. De a-i recunoaște public meritele, așa cum o fac toți cei din anturajul său extrem de mare.

Așadar, să vă povestesc despre Lavinia Rașcă!

Lavinia Rașcă

 

Destinul, la un telefon distanță

S-a născut în 26 aprilie 1958, la Ploiești. Câteva luni mai târziu, așa cum foarte frumos povestește mama ei, un pachețel înfășat intra pe brațe prin poarta unui bloc din strada Toamnei din București. Aici avea să-și petreacă toată copilăria, înconjurată de dragoste și de prietenii demult apuse.

Tatălui, un bărbat blând, galant, competitiv și ambițios, îi datorează o mare parte din ceea ce este astăzi. La rândul lui o elită a vremurilor sale, Valeriu Coman a fost un nume important al industriei de petrol și gaze din anii 70-80.

Școala 27 din cartier, apoi liceul Cantemir-Vodă și ASE, facultatea de Management, absolvită în anul 1981. Imediat, urmau să sune telefoanele care i-au creionat destinul.

Primul a venit în 1981, când Lavinia ieșea pe ușă spre o întâlnire cu viitorul ei soț. De la capătul celălalt al firului, a primit invitația de a participa la un stagiu de pregătire în cadrul Uzinei de Pompe Aversa.

Cel de-al doilea telefon esențial a sunat în 1990, într-o zi de sâmbătă. Lavinia Rașcă, soțul și singurul lor băiat întârziaseră nepermis de mult la un botez. A ezitat o secundă, și totuși s-a întors din pragul ușii și a ridicat receptorul. Era Alecxandrina Deaconu, o foarte bună prietenă, fostă colegă de facultate, astăzi unul din cei mai importanți profesori din ASE.

Avea o singură zi să aleagă dacă participă sau nu la un concurs de asistent universitar la catedra de management din ASE. Într-o perioadă în care a fi economist la o fabrică de stat îți asigura un trai decent, Lavinia Rașcă a simțit că 9 ani de Aversa erau suficienți.

Și-a dorit mai mult, și-a asumat riscul și a tras lozul câștigător.

 

Orizontul tot mai larg

Imediat după această schimbare, am simțit cum mamei îi creștea cercul de cunoștințe. În timp ce prietenii tradiționali sunt aceeași chiar și în ziua de azi, pe la noi pe acasă apăreau tot mai mulți străini. Un lucru rar pentru orice român, la începutul anilor 90…

Îmi amintesc de Earl True, un domn respectabil care în mintea mea semăna cu celebrul Bobby din Dallas. De Warner Wong, primul om de culoare pe care l-am văzut în carne și oase.

Chiar de un domn căruia nu îi rețin numele dar care avea trei băieți cu care m-am jucat în câteva rânduri și mi-am testat cunoștințele în engleză. Trei copii americani, chiar la mine acasă – aveam cu ce mă lăuda pe la școală!

Cei mai importanți însă – Katie și Dawid Reikowski, alături de care am petrecut inclusiv câteva concedii prin țară. Despre Katie, mama spune că a fost cel mai important mentor al său în acei primi ani de după 90.

Nu înțelegeam eu foarte mult, dar simțeam cum oameni importanți o tratau pe mama de pe picior de egalitate. Din toate aceste legături, părinții mei, chiar și eu ca un copil, am învățat ce înseamnă încrederea în sine și am căpătat dezinvoltură în fața celor considerați, uneori, superiori.

Toți suntem oameni cu două mâini și două picioare, cu nevoi, bucurii și supărări! Cei valoroși, de elită cum îmi place mie să spun, te vor respecta atâta vreme cât ai ceva de spus.

Odată cu trecerea anilor, Lavinia Rașcă a devenit tot mai „internațională”. A început cu celebra Harvard, care a selectat șapte lectori din ASE într-un program de patru luni, cu scopul de a deschide școli de afaceri în Europa de Est. Așa s-a înființat în 1993 ASEBUSS, primul furnizor din România al unui Executive MBA Româno-American, unde Lavinia Rașcă este membru fondator.

Au urmat Barcelona, Dublin, Amsterdam, Osaka, Johannesburg, Londra… Puțini sunt cei care s-au bucurat de o asemenea expunere globală, mai ales în anii 90.

 

Contribuția Laviniei Rașcă la mediul de afaceri românesc

În primul rând, trebuie să înțelegem că, într-un program Executive MBA, studenții au minim 3 ani experiență managerială. Învață despre funcțiunile unei companii, despre conexiunile dintre departamente, despre imaginea de ansamblu a unei afaceri. Nu are importanță dacă firma are un angajat sau 10.000, principiile de bază sunt aceleași.

Dacă prin alte module, cursanții se familiarizează cu planul de marketing, cu contabilitatea și deciziile financiare, cu resursele umane sau operațiunile unei afaceri, strategia este cea care leagă toate rotițele unui business. Este responsabilitatea antreprenorului sau boardului să stabilească strategia, bineînțeles ținând cont de realitățile din afacere și industrie, de viziunea, misiunea și obiectivele companiei.

Aici intervine Lavinia Rașcă, cea care, de peste 25 ani, facilitează modulele de strategie și antreprenoriat ale EMBA-ului ASEBUSS. Din 1998 susține traininguri de strategie, leadership sau resurse umane, consultanță personalizată în antreprenoriat și dezvoltarea afacerii. Din 2005 este director general al EXEC-EDU, compania de training a școlii de afaceri ASEBUSS.

Lavinia Rașcă

În toți acești ani, mii de oameni au beneficiat de dezvoltare profesională, pentru că Lavinia Rașcă le-a arătat principiile strategiei sau cum se scrie un plan de afaceri câștigător. Sute de afaceri s-au născut și au crescut în sălile sau pe culoarele ASEBUSS. Firme de toate mărimile îșî pregătesc angajații-cheie la EXEC-EDU, pentru că știu că reprezintă o garanție a îmbunătățirii performanțelor.

Când fondatorul City Grill încheia cei doi ani de EMBA ASEBUSS, celebrul lanț de restaurante avea doar două locații în portofoliu. IKEA a venit în România pentru că doi manageri din domenii total diferite s-au cunoscut la ASEBUSS și au înțeles că modelul de business al concernului suedez poate avea succes la noi.

Companii mari de farma, IT, retail sau producție sunt conduse de absolvenți Executive MBA ASEBUSS. Exemplele pot continua la nesfârșit, însă ideea rămâne aceeași.

Toți acești oameni au succes în special datorită experienței ASEBUSS sau EXEC-EDU. Sute de business-uri din România s-au dezvoltat pentru că strategia lor a fost creionată cu sprijinul unui consultant de mare calibru.

 

De ce este Lavinia Rașcă cel mai mare expert de strategie și antreprenoriat din România

Răspunsul este simplu. Pentru că în toată România, nu există un alt nume care să impresioneze în aceeași măsură, prin consecvență, implicare totală, aplicabilitate practică, mesaje puternice care invită rapid la auto-analiză și generează schimbarea.

Îmi veți spune că sunt subiectiv, dar e normal să fie așa. Din câte știu eu, nu există o clasificare oficială a profesorilor din România. Valoarea lor se măsoară în impactul asupra celor cu care interacționează.

În ultimii ani, au apărut o mulțime de specialiști, în orice domeniu posibil, care urmăresc cam același tipar. Îți promit că îți schimbă viața. Îți îndrugă povești despre cum au fost ei la pământ, cum s-au lovit cu capul de zid, cum au avut o revelație și cum știu exact ce trebuie să faci tu ca să fii cel mai bun.

Pe unii dintre ei, i-am testat personal. Sigur că, uneori, informațiile transmise de ei te pot ajuta în carieră. Senzația generală este însă tot ce fac ei este să-ți vândă ceva, să își construiască o imagine cu care marele mase românești să relaționeze.

Ce apreciez eu la mama mea, în tot acest morman comercial, este decența coroborată cu consistență. Nu o vezi lăudându-se în fiecare zi cu rezultatele sale, deși în 25 ani de carieră a strâns mii de exemple de succes. De fiecare dată când apare în media, preferă să transmită un mesaj educativ, nu unul prin care să vândă ceva.

Dacă Michael Porter este părintele managementului strategic la nivel mondial, Lavinia Rașcă este omologul său pe tărâm românesc. În primul rând pentru că adaptează mesajul marelui profesor american la realitățile mediului de afaceri din România.

Însă, mai ales, pentru că știe că instrumente precum modelul Porter sau analiza SWOT vor reprezenta întotdeauna cheia succesului pentru orice tip de organizație. Cei ce aleg calea recomandată de Lavinia Rașcă vor deține mereu avantajul competitiv față de aceea care tratează aceste concepte în mod superficial și le consideră învechite.

 

Cu ce rămânem din toată această poveste

În primul rând, cu un nou exemplu despre importanța lucrului bine făcut. Menținându-te pe aceeași linie, succesul va fi acolo, chiar dacă tendințele par să îți recomande să te schimbi. Poți schimba metodele, dar nu și mesajele pe care le transmiți.

În al doilea rând, cu o reglare de conturi. Dacă citești lista de recunoașteri de care se bucură Lavinia Rașcă, vei avea o nouă confirmare că își merită locul aici cu prisosință. Face parte întru totul din categoria oamenilor despre care scriem, cei care inspiră prin exemplu personal.

Iar în al treilea rând, cu un mesaj de La Mulți Ani, de la un copil pentru mama sa. Chiar dacă noi, adulții, nu o recunoaștem mereu, suntem ceea ce suntem în primul rând datorită părinților.

 

Despre Lavinia Rașcă, ar mai fi multe de spus. De exemplu despre bucuria cu care, în fiecare zi de luni, se îndreaptă către Facultatea de Inginerie Aerospațială, unde an de an întâlnește studenți excepționali. Despre activitatea editorială sau rolul său esențial în dezvoltarea femeilor de afaceri din România.

Despre cum, chiar și la bogata sa experiență, continuă să se perfecționeze și să se adapteze la realitățile prezentului.

Lavinia Rașcă

Despre alte și alte realizări, sau despre viața personală înfloritoare. Presimt însă că mi se va spune că exagerez cu laudele, că nu se regăsește în toată această panoplie. Așa că mă voi opri aici.

Povestea ei însă continuă, cu o energie neștirbită de trecerea timpului. Cu o pasiune și o putere de muncă greu de egalat. Cu entuziasm pentru fiecare manager pe care îl vede cum cuvintele ei îl pun pe gânduri.

La mulți ani, mama!

Adriana Henderson STAR Children Relief

Americancă cu sânge român, Adriana Henderson este prea puțin cunoscută la noi. Și-a petrecut anii copilăriei în București, însă a emigrat în SUA încă din anul 1971, la vârsta de 19 ani. După aproape 30 ani de frământări și căutări, valorile sale personale s-au reflectat în STAR Children Relief – o asociație non-profit care de 20 ani luptă în beneficiul copiilor bolnavi de hemofilie din România. 

 

Pentru Adriana Henderson, viața în Bucureștiul anilor 70-80 nu anunța nimic bun. Crescută într-o familie educată, Adriana și cei doi frați au fost obișnuiți de mici să se răzvrătească împotriva comunismului.

Au fost învățați să gândească liberi, să nu se lase influențați de vederile înguste ale unui sistem limitat.

 

Prima familie emigrată legal din România comunistă

În 1970, într-o perioadă în care vacanțele în străinătate se transformau pentru mulți în ședere permanentă, fără cunoștința statului, părinții Adrianei decideau să obțină dreptul la emigrare, pe căi legale.

Știm foarte bine cum regimul comunist nu privea cu ochi buni astfel de solicitări. Tatăl Adrianei a fost condamnat la închisoare pe viață, pentru critici fățișe aduse guvernului. Cei 3 copii urmau să fie instituționalizați și reeducați în spiritul comunismului.

Salvarea a venit deoarece vâlva părinților a ajuns cumva pe masa unor factori influenți din Occident. În mod miraculos, datorită presiunilor ONU și a unor instituții bisericești, statul român s-a văzut nevoit să le acorde dreptul de emigrare.

Astfel, în 1971, cei 5 membri ai familiei deveneau primii emigranți cu acte în regulă din România, și se stabileau într-o suburbie a orașului Chicago.

Au început în State o nouă viață, de la zero, ceea ce pentru unii poate părea inacceptabil. Pentru a-și câștiga traiul, o tânără de 19 ani a fost nevoită să lucreze acolo unde oricine altcineva ar fi refuzat. Nimic însă nu este înjositor atâta vreme cât ai șansa să te dezvolți!

În 1989, când România în sfârșit își recâștiga libertatea, Adriana Henderson își lăsase demult în urmă adolescența comunistă. Își permitea lucruri de neimaginat pentru orice alt român din interiorul granițelor.

Absolventă de UCLA, căsătorită cu un bărbat american, proprietară de case și mașini, prima emigrantă româncă era liberă. Liberă să călătorească în toată lumea. Liberă să se întâlnească cu cine își dorea ea.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Propriul succes deja nu mai era o prioritate. La aproape 40 ani, Adriana Henderson se gândea la sensul vieții sale și cum poate dărui celor care au nevoie de ajutorul său.

 

Adriana Henderson, 1989: „De ce sunt eu aici?”

M-am întrebat de multe ori, de ce sunt eu aici? Aici însemnând în State, departe de iadul comunist? De ce eu și nu altcineva am fost binecuvântată cu această șansă?

11 ani au durat toate aceste dileme. 11 ani! Zi de zi, în timp ce viața profesională și personală străluceau pe tărâm american, Adriana Henderson își spunea mereu că rolul ei nu poate fi decât unul singur. Acela de a-și arăta recunoștința pentru oportunitatea de a trăi o viață îndestulătoare.

Mi-am adus aminte de cuvintele lui Isus din Luca 12:48. „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult”. Atunci am înțeles că tot ce mi s-a dat nu e al meu, că Dumnezeu a investit în mine și că eu sunt managerul bunurilor primite. Am înțeles că sunt responsabilă pentru ceea ce mi s-a încredințat. Nu cred că este vorba de a renunța la TOT ce mi s-a oferit, ci doar să gestionez cu grijă toate resursele primite.

Vestea căderii lui Ceaușescu a venit chiar pe la începutul acestei lungi perioade de reflecție. A fost momentul perfect pentru ca o femeie adoptată de un popor liber să își amintească de cei lăsați în urmă. Din România se întrezărea o schimbare, iar țara natală nu mai putea fi ignorată…

Prima vizită nu avea cum să întârzie prea mult și s-a întâmplat cu ocazia nunții unei persoane speciale din viața sa. Vărul Adrianei, de asemenea stabilit în SUA, hotărâse ca nunta lui să aibă loc acasă.

Bucureștiul m-a întâmpinat cu niște aspecte de groază. Era locul unde am crescut dar pe care nu l-am recunoscut. În schimb, restul țării, în special peisajele, satele, tradițiile, m-au încântat în mod neașteptat. Eu nu văzusem nimic din România în copilărie, așa că am vizitat-o atunci pentru prima dată ca un turist obișnuit. Este de o frumusețe pe care am sperat și continui să sper că lumea va ști să o valorifice.

Îi este greu să aleagă locul preferat din România. Nu neapărat în această ordine, doamna Henderson îmi menționează Maramureș, Bucovina, Sibiu, Târgu-Mureș și Oradea.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Cât despre viața din România, Adriana Henderson a urmărit cu mare atenție evoluția postdecembristă. Tresărea cu mândrie la orice succes, însă inima i se sfâșia de fiecare dată când vedea oameni apăsați de grijile zilnice.

Momentele de tristețe și neputință se adunau tot mai des, proporțional cu creșterea numărului de copii bolnavi, abandonați, cu un viitor incert. Până într-o zi, când acel număr magic 11 și-a găsit explicația perfectă…

 

Când planetele se aliniază întru schimbarea unui destin

De 11 ani, un băiat din România, pe nume Nicușor, suferea de hemofilie – o boală rară, manifestată prin sângerări necontrolate cauzate de lipsa unui factor de coagulare. 11 ani, familia sa căutase fără succes soluția salvatoare – un medicament care să coaguleze sângele din picior și să permită o operație ortopedică de corectare a defectului de mers.

Vindecarea unui tânăr de 13 ani a depins de câțiva factori absolut întâmplători. O româncă oarecare și-a programat la momentul oportun o vizită în California la fiica sa. Doamna respectivă a avut ideea să ia în bagaj tot dosarul medical al lui Nicușor, în speranța că cineva prin America va fi impresionat de o copilărie ratată.

Acel cineva s-a arătat într-o seară ca oricare alta, în persoana unei femei necunoscute, în căutarea propriei meniri.

Fără să știe prea multe despre hemofilie, Adriana Henderson s-a hotărât pe loc să ajute, chiar dacă simțea că îi va fi greu să găsească un donator care să suporte costurile tratamentului – circa 60.000 USD.

A scotocit prin toate colțurile lumii după medicamentul salvator. Rezolvarea a venit de la organizația Project SHARE, care a pus la dispoziție factorul de coagulare.

Când am reușit să obțin medicamentul, i-am spus soțului meu că unul din noi trebuie să meargă în România. A mers soțul. În weekend. Din California.

Rezultatul? Nicușor merge și astăzi normal, iar doamna Henderson a știut că numărul 11 nu putea fi doar o coincidență…

În 1999, de acasă din Carolina de Nord, Adriana Henderson punea bazele STAR (Start Thinking About Romanian) Children Relief. Asociația non-profit are ca scop principal furnizarea de tratament medicamentos pentru copiii care suferă de hemofilie.

Prin intermediul rețelei de voluntariat construite în America, STAR Children Relief a reușit să strângă până în prezent donații de medicamente în valoare de peste 35 milioane USD.

În 20 ani de activitate, sute de pacienți au beneficiat de suportul STAR Children Relief. Pentru un om care și-a căutat sensul vieții atâta amar de vreme, nu poate exista o satisfacție mai mare.

 

Cum să conduci de peste Ocean o asociație în sprijinul copiilor români

Înainte să răspundem la această dilemă, trebuie să înțelegem că STAR Children Relief nu are niciun angajat. Toate sumele strânse din donații sunt redirecționate către proiectele asociației.

Cheltuielile de transport sunt suportate de fondatoare, din bugetul personal. Nu sunt deloc mici, deoarece doamna Henderson călătorește anual în România.

De fiecare dată parcurge sute de kilometri pentru a înțelege realitatea și necesitățile din spitalele românești.

Fusul orar este foarte greu de suportat. Cheltuielile sunt și ele mari dar nu mă plâng nici de costuri și nici de distanțe. Fac acest efort pentru că așa vreau eu, nu că sunt obligată. Sunt bucuroasă că pot să dau înapoi ceva din ce mi s-a dat.

Asociația nu are foarte mulți donatori, însă sunt extrem de loiali și constanți. STAR Children Relief se bucură de o echipă puternică de voluntari, atât în România cât și în America sau Marea Britanie – oameni care într-o măsură sau alta sunt implicați în domeniul hemofiliei.

Este evident că nu e cea mai ușoară misiune – aceea de a călători atât de mult. Chiar dacă cei pe care îi ajută sunt localizați în România, familia și casa ei sunt și vor rămâne în Carolina de Nord. În plus, Adriana Henderson preferă să fie acolo unde poate strânge fonduri, în țara din lume cea mai aplecată către voluntariat.

Americanii sunt oameni cu foarte multă empatie. Se zice că cele mai multe donații în lumea întreagă vin din partea Americii. Eu cred că așa au fost crescuți și așa au fost învățați în școală și în biserici. Ei sunt conștienți că au și fac mereu comparație cu ce au ei versus ce se întâmplă în alte părți ale lumii.

 

Camp Ray of Hope, proiectul-etalon al STAR Children Relief

Pe lângă ajutorul direct oferit bolnavilor de hemofilie, asociația a derulat și alte proiecte de-a lungul timpului. Adriana Henderson a lucrat o vreme în spitalele din România, echipându-le cu paturi, saltele sau cărucioare sau donând haine și jucării pentru pacienți. A oferit sprijin pentru copii orfani sau cu dizabilități.

De asemenea, a reamenajat școala generală din comuna Scărișoara, investind în geamuri termopan, încălzire centralizată și în înlocuirea toaletelor din curte. Aici am simțit nevoia să aflu mai multe detalii, știind foarte bine starea precară a școlilor din România.

Nu este dificil! Cu multă muncă și puțină bunăvoință, se pot realiza multe. Modelul meu a fost acela de a sta acolo pe tot timpul construcției și de a supraveghea personal lucrarea. Nu plăteam decât săptămânal pentru ce s-a construit în acea săptămână. Când am plecat înapoi acasă, lucrarea nu era terminată în sensul că băile nu se puteau folosi. Am plecat fără să plătesc și am spus că mă întorc peste un an când totul o să fie așa cum trebuie. În acel an, primăria a adus toți oamenii din sat și au săpat să facă o canalizare și să aducă apa de la un izvor de munte.

Însă proiectul cel mai important al asociației este Camp Ray of Hope. De 14 ani, STAR Children Relief organizează singura tabără dedicată copiilor cu hemofilie din România.

Pentru o săptămână, copii între 8 și 18 ani diagnosticați cu hemofilie, talasemie sau cancer primesc o șansă de a experimenta ce înseamnă o copilărie fără grijă.

În timp ce învață despre boala lor, cum să o trateze, cum să o gestioneze, copiii se bucură de noi prieteni care le pot înțelege condiția. Se joacă, înoată, fac drumeții sau practică sporturi de echipă. Își descoperă hobby-uri, cântă, organizează spectacole sau petreceri de naștere.

Cel mai important, măcar pentru o săptămână, nu mai sunt acei copii ciudați, neînțeleși de mediul înconjurător. Trăiesc o experiență pe care și-o amintesc toată viața.

Totul este gratuit, organizat cu sprijinul STAR și al câtorva oameni inimoși. Micii vizitatori beneficiază de securitate și asistență medicală pe toată durata șederii, indiferent dacă sunt într-una din cele două tabere din România sau în cea din Italia.

Ce ar mai fi de spus este că, aproape în fiecare an, Camp Ray of Hope a câștigat premii importante la nivel mondial, oferite de organizații de renume în domeniul hemofiliei. Mai mult decât atât, în 2010 Ray of Hope a primit premiul 1 la categoria tabere internaționale.

Mă cunosc personal cu majoritatea beneficiarilor. Pe mulți i-am vizitat acasă sau la spital, pe toți i-am văzut cum se joacă în tabără ca și cum totul ar fi în regulă cu ei. Am șansa să îi văd zâmbind, deși au niște dureri inimaginabile. Îi văd cât de puternici sunt și mă gândesc ce norocoși suntem noi pentru sănătatea dată de Dumnezeu. Nimeni nu poate rămâne indiferent la așa ceva, nimeni! Eu cel puțin, de fiecare dată am un sentiment extraordinar și mă simt minunat să fiu implicată emoțional în această poveste.

 

Lupta nu se oprește aici

Adriana Henderson este așadar un nume mare, cunoscut însă doar în câteva cercuri restrânse din România. A învățat totul despre hemofilie și de lupta pacienților săi. Este alături de ei chiar și după ce copiii beneficiază de acea tabără de o săptămână. Nu doar prin furnizarea tratamentului necesar.

De la consiliere terapeutică și psihologică la burse școlare sau chiar sprijin în deschiderea unor afaceri, doamna Henderson îi susține cu tot ce au aceștia nevoie. Este îngerul păzitor pentru acești oameni, care suferă de o boală incredibil de grea și costisitoare, dar deloc de nevindecat.

Conform unui studiu, în 2017 existau doar 1615 persoane diagnosticate cu hemofilie în România. Doar jumătate dintre aceștia au beneficiat vreodată de tratament.

Vestea bună e că, în ultimii ani, datorită presiunii puse de pacienți, asociații sau medici, perspectiva statului român asupra hemofiliei s-a îmbunătățit. STAR Children Relief a dus o luptă lungă și crâncenă, cu multă suferință, iar rezultatele încep să se vadă.

Adriana Henderson STAR Children Relief

Aproape 50 ani au trecut de când Adriana Henderson spăla WC-uri într-o fabrică din Chicago. Tânăra emigrantă din România, care nu mai vroia să știe nimic de țara natală, este astăzi o femeie dedicată întru totul misiunii sale personale, descoperită din întâmplare, după lungi căutări.

Chiar dacă publicul său nu este deloc mare, fondatoarea STAR Children Relief este un exemplu excelent despre cum să te lupți pentru binele unei comunități, chiar și de la mare distanță.

Să învățăm și să replicăm, așadar!

Dacă vreau să fac ceva și nu pot este trist, dar dacă pot să fac ceva și nu vreau, este tragic.

 

* Contactul cu doamna Adriana Henderson ne-a fost facilitat de către Laszlo Kiss. Dacă ai și tu cunoștințe despre care crezi că merită să scriem, ajută-ne să le descoperim!

Gabriela Szabo

Dacă ne uităm în toată istoria sportului românesc, Gabriela Szabo se clasează cu siguranță într-un Top 10 al celor mai buni performeri din toate timpurile. O carieră impresionantă în atletism a continuat cu una de vârf în administrație și management. Astăzi director general al clubului CSM București, Gabriela Szabo se luptă ca sportul să redevină o prioritate, într-o perioadă în care, știm cu toții, performanțele românești sunt rezultatul unor eforturi individuale, prea puțin datorate unui mediu care să producă noi campioni.

 

În 13 ani de carieră (1991 – 2004), Gabriela Szabo a câștigat tot ce se putea câștiga. Biografia sa cuprinde titluri europene, mondiale, olimpice, recorduri mondiale sau premii de cel mai bun atlet din lume. Pe lângă rezultatele brute, câteva lucruri ar fi de subliniat.

Astfel, statistica spune că, timp de 3 ani, Gabriela Szabo nu a pierdut nicio cursă. Este una din atletele cu cea mai mare longevitate la nivel înalt, o longevitate greu de egalat în zilele noastre. Are, de asemenea, peste 80.000 km alergați în toată cariera sa.

Se spune însă că e prea modestă și nu vorbește suficient despre performanțele sale. Gabriela Szabo a făcut mult bine sportului românesc, iar publicul larg ar trebui să înțeleagă mai clar de ce e important să o asculte și să o urmeze.

Se vede totuși că încearcă să își corecteze acest mic defect. Tocmai de aceea, dialogul cu Florin Caramavrov conține detalii interesante despre o carieră în sport unică în România.

Vorbim, printre altele, despre formarea unei campioane, povestea titlului olimpic de la Sydney 2000 sau a câștigării celebrelor lingouri de aur.

Aflăm de asemenea ce s-a întâmplat după retragerea din 2004, cum a ajuns în administrație, ce face în prezent sau rolul său în sportul românesc actual:

 

 

Iată doar câteva idei extrase din interviu:

Ce trebuie să facă un antrenor bun:

„În primii 2-3 ani, antrenorul încerca să ne arate că sportul e o joacă. Asta este măiestria unui antrenor – trebuie să îți faci treaba în stadion, cu cea mai mare seriozitate, în așa fel încât să-ți rămână copilul, nu să-l sperii să plece. Credeți că dacă pe mine m-ar fi obligat cineva, aș fi făcut sport de performanță?

Despre a renunța la sport:

„Dacă abandonezi o singură dată, intervine acel reflex, creezi un precedent periculos și atunci la cea mai mică problemă de cursă, ajungi să renunți. La antrenament, eu renunțam doar atunci când cădeam.”

Cum își găsea Gabriela Szabo motivația:

„Nu a fost banul pe primul loc. Făceam sport pentru că ne plăcea. Făceam sport pentru că și călătoream foarte mult. După anii 90, ne lăudam pe unde mergeam, eu între 90-91 am ajuns în Honolulu! Aveam 15 ani, cine se putea lăuda cu Honolulu? Cu diurna îmi cumpăram Coca-Cola și gumă de mestecat, asta era bucuria noastră!”

Despre cea mai importantă victorie – aurul olimpic de la Sydney:

„În ziua finalei, când am intrat în stadion, mi-am spus, da, în seara asta eu câștig!”

Momentul retragerii:

„Când m-am retras, a fost o decizie foarte bruscă. Mintea mea nu mai putea. Corpul îmi spunea da, mintea îmi spunea nu. M-am retras chiar înainte de Olimpiada de la Atena. Nu am suferit. Mintea mea este pregătită pentru orice, știu că dacă vin într-un loc, la un moment dat voi pleca, și va veni altcineva să facă lucrurile mai bine sau mai prost.”

Cea mai mare realizare a ministrului Gabriela Szabo:

„În anul în care am fost Ministrul Tineretului și Sportului, s-a semnat un protocol de colaborare cu Ministerul Dezvoltării, de 110 milioane de euro, pentru dezvoltarea infrastructurii sportive. Dacă astăzi tăiem panglici prin România, se taie datorită acelui protocol. Bazine de sport, arene șamd.”

Despre mișcare vs. sedentarism:

„Corpul omenesc este făcut pentru mișcare. Noi nu suntem făcuți să stăm pe scaun și să fim sedentari. Cuvântul sedentarism este foarte modern în acest secol. Avem datoria morală față de corpul nostru să-l mișcăm și să-l facem mai sănătos!”

Sfaturi pentru viitoarea generație de campioni:

„Rămâneți focusați pe performanță, rămâneți cu picioarele pe pământ, nu suferiți la eșec, nu vă bucurați la succes, și găsiți-vă motivația intrinsecă.

Tu trebuie să fii unic. Nu trebuie să fii nici ca mine, nici ca altcineva. Dacă vrei să rămâi în istoria unui domeniu, trebuie să rămâi tot timpul focusat și cu conștiința că la un moment dat vine și finalul.”

 

Multe alte momente inspiraționale sau idei de aplicat în orice domeniu, în interviul-video oferit în exclusivitate pentru Elita României!

Gabriel Rustoiu Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

Prin arheologie și istorie poți înțelege prezentul mult mai ușor. De aceea, nu a fost deloc întâmplător că, în pragul Centenarului Marii Uniri, am realizat un articol cu Gabriel Rustoiu, director la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia. Dincolo de profesionalismul care a dus la dezvoltarea muzeului, am descoperit un om pasionat de adevăr. Caracterizarea pe care o face poporului român, deși dură, conține multă sinceritate și bune intenții. Sper că articolul va produce motive de reflectare asupra propriei persoane.

 

Gabriel Rustoiu s-a născut la Cugir, județul Alba, în 29 septembrie 1970. A absolvit primele 12 clase în Cugir, apoi a urmat cursurile universitare (1992-1997) și masteratul (1999) la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Titlul de doctor în Științe istorice l-a obținut în 2008 la Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj Napoca.

Și-a început cariera ca profesor de istorie, predând timp de patru ani. Începând cu anul 2001, a devenit consilier pe probleme de arheologie la Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Alba. În 2003 a ajuns la conducerea instituției. Din 2006 și până astăzi, Gabriel Rustoiu este directorul general al Muzeului Național al Unirii Alba Iulia.

 

Pasiunea pentru istorie și arheologie, formată din copilărie

Gabriel Rustoiu a intrat în contact cu șantierele arheologice încă de când avea 12 ani. Vacanțele de vară și le petrecea pe două șantiere arheologice, la Cugir și la Remetea Mare, județul Timiș. Îi plăcea ceea ce făcea, dar nu se gândea să urmeze o carieră în arheologie.

Pe măsură ce mă maturizam, mi-am dat seama că unul dintre lucrurile importante în viață este să transformi o pasiune în meserie.

S-a bucurat mereu de profesori cu o pregătire solidă și un talent pedagogic deosebit. Cel mai mult simte că le datorează fratelui său și profesorului Florin Medeleț, arheologul cu care își petrecea verile copilăriei pe șantiere. Ei sunt cei care l-au educat în spiritul disciplinei și a seriozității în muncă.

A mai contat și faptul că, în anturajele în care trăia, fie la joacă, fie în sporturile pe care le-a practicat, era cel mai mic ca vârstă. Asta i-a imprimat determinarea de a reuși și de a împinge o idee până la materializare, chiar dacă presupune multă muncă și durere.

 

Cele mai frumoase momente din viața de arheolog

Fiecare meserie are rolul și, desigur. frumusețea ei, dar arheologia trăiește. Tot timpul găsești ceva nou, prin urmare nu este deloc monotonă. Îți menține atenția, fantezia și analiza critică trează. Ești într-o continuă căutare și, practic, oricând poți „trăi” cu spiritul într-o epocă trecută.

Un tânăr care vrea să se îndrepte spre arheologie trebuie să știe că este o meserie de care nu te plictisești, dar care se practică adesea în condiții extreme: soare, vânt, etc. Arheologia nu se practică doar pe teren, ci trebuie dublată de studiu aprofundat în bibliotecă. Trebuie neapărat să-ți placă natura și cititul, altfel mai bine te apuci de altceva.

Îți trebuie multă răbdare și să nu te gândești că vei fi Indiana Jones, alergând prin junglă în luptă cu sălbaticii. Indiana Jones nu era arheolog, era căutător de comori, le amintește arheologul tinerilor la început de drum.

Gabriel Rustoiu Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

Cele mai frumoase momente din viața de arheolog a lui Gabriel Rustoiu au fost atunci când făcea câte o descoperire importantă sau când finaliza un studiu științific prin care prezenta publicului descoperirea respectivă. Momente grele au fost desigur pe șantiere, dar e obișnuit cu ele.

În schimb, cel mai greu îmi este să trec peste dezamăgirile inerente în orice meserie. De exemplu, eu sunt unul dintre cei patru arheologi care lucrez pentru Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Concret, noi căutăm în teren victimele Securității ale căror corpuri au fost ascunse acum mai bine de 60 de ani în diferite locuri. Plecăm de la informații sumare și adesea înregistrăm eșecuri. Peste aceste eșecuri trec foarte greu, mai ales că plecăm cu o siguranță sinonimă cu certitudinea că nu avem cum să nu reușim. Revenirea „pe pământ” este cam dură.

 

În căutarea victimelor securității

Echipa de arheologi care a demarat proiectul de investigare a crimelor comunismului s-a format în anul 2006. Este compusă din: Gheorghe Petrov, coordonatorul echipei, Paul Scrobotă de la Muzeul de Istorie din Aiud și Groza Horațiu de la Muzeul de Istorie din Turda. Gabriel Rustoiu s-a alăturat echipei în anul 2010.

Scopul grupului este de a descoperi și furniza rămășițele cadavrelor celor uciși de Securitate, către parchetele militare. Se știe că fără cadavru nu se poate deschide un dosar penal pentru crimă. În cazul acesta e vorba de crime împotriva umanității. Victimele sunt civili uciși fără judecată și îngropați pe ascuns, luptători din rezistența armată anticomunistă sau oameni decedați în lagărele de exterminare și din pușcăriile comuniste.

Până în prezent, am reușit să documentăm în teren 39 de cazuri din 64 de căutări. La acestea se mai adaugă cca. 40 de persoane descoperite în cadrul cimitirelor aferente lagărelor de exterminare și a pușcăriilor comuniste. Rata de eșec este destul de mare, deoarece mulți dintre eventualii martori au murit, iar cei existenți, erau în vremea aceea copii și astăzi au o vârstă înaintată. În urma investigațiilor s-a reușit trimiterea în judecată a trei torționari, dintre care doi au fost închiși: Vișinescu și Fecior, iar al treilea se află în pronunțare. Un aspect la fel de important este și faptul că putem reda rămășițele victimelor către familiile lor, pentru a fi înmormântate creștinește.

 

Dezamăgit de țară și de popor, Gabriel Rustoiu se întoarce mereu acasă

Lui Gabriel Rustoiu îi place să călătorească și apreciază fiecare loc pe care îl vizitează. Cu toate că, de fiecare dată când ajunge într-un loc nou, crede că ar putea lăsa în urmă țara natală, se întoarce de fiecare dată acolo unde se simte acasă.

Totuși, cuvintele sale ar trebui să ne dea o temă serioasă de gândire și să vedem ce putem schimba aici pentru ca țara să fie mai frumoasă și noi mai fericiți.

Nu avem cea mai frumoasă țară din lume și nici nu suntem cei mai primitori și faini oameni. Acestea sunt legende și sunt crezute doar de cei care nu au călătorit. În România oamenii sunt prea încrâncenați și au uitat să zâmbească. Au uitat să se bucure de bucuria altora. Zicala cu capra vecinului, din păcate, este actuală. Rădăcinile mă țin legat de România. Oriunde plec, mă întreb dacă aș putea trăi acolo. Îmi spun că da, dar mă întorc de fiecare dată. Sunt legături nevăzute care mă țintuiesc aici.

La 100 de ani de la Marea Unire, România e o țară fără modele sociale actuale. Cu toate că există modele culturale, Gabriel Rustoiu nu ar putea recomanda pe niciunul în viață, asta pentru că școala românească nu mai produce valori. Evident că există vârfuri, geniile nu vor dispărea niciodată, dar nivelul general de educație a scăzut dramatic.

Și dacă privim școala de astăzi ca pe un viitor al României, Gabriel Rustoiu nu se simte prea confortabil. Dacă ar fi să aleagă modele, ar privi în trecut. S-ar gândi la un Maniu, Vasile Goldiș, Dr. Ioan Mihu, Aurel Vlad și alte astfel de exemple, deoarece Ardealul este plin de modele istorice, de oameni integri și valoroși.

Este clar că în „elita” politică actuală nu există nici un model de urmat. Nu sunt altceva decât foștii comuniști reinventați. Coposu ar fi fost un bun model de ceea ce înseamnă calitate umană, din păcate el a dispărut.

 

Trupele de reconstituire istorică, create de Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

Odată cu preluarea conducerii de către Gabriel Rustoiu, muzeul și-a cristalizat mai multe echipe de scriere de proiecte. De-a lungul ultimilor 11 ani, au câștigat cel puțin o finanțare nerambursabilă pe an.

Este foarte important să creezi cadrul pentru ca creativitatea să se poată exprima, fără teama că munca celor implicați să nu fie recunoscută. De exemplu, într-o discuție avută de colegii mei cu unii omologi din alte muzee, aceștia din urmă erau siderați că cei din Alba depun proiecte: „la noi doar directorul are voie să depună proiecte”.

Una dintre echipe a scris, în 2012, un prim proiect de ”reenactment” (reconstituire istorică), pentru care s-a câștigat finanțare din partea AFCN. Prin acest proiect s-au creat personaje istorice, cu ajutorul cărora au putut prezenta istoria locului, de la omul preistoric până la Regii României Mari. Este un alt fel de a spune istoria, într-un mod mult mai atractiv și interactiv.

Impactul a fost extraordinar, iar colegii lui Gabriel Rustoiu au mai scris și pus în practică încă 6 proiecte. Dintre acestea s-a câștigat finanțare pentru cinci, dar Muzeul a reușit să-l implementeze și pe cel declarat necâștigător.

Prin urmare s-au mai creat: Garda romană, Garda dacică, Ludus Apulensis (trupa de gladiatori), Magna și Minor Nemesis – trupele de dansuri antice, Personalitățile Unirii și Garda românească de la 1 decembrie 1918. Cei care îmbracă costumele sunt în general voluntari. Prestația lor a primit recunoaștere prin faptul că sunt invitați în toate zonele României să prezinte spectacole de reenactment. Însă au avut parte de invitații și în străinătate, de la Moscova și până la Lugo, aproape de coasta Atlanticului.

Gabriel Rustoiu Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

Legiunea XIII Gemina Alba Iulia

 

Museikon, primul muzeu de artă religioasă din țară

Ideea unui muzeu de artă religioasă și carte veche s-a născut în anul 2014. Atunci, Consiliul Județean Alba și Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, care deținea o colecție extraordinară de icoane și carte veche bisericească, au „bătut palma” pentru a se căuta o modalitate de valorificare a colecțiilor celor două instituții.

Astfel a apărut Museikon-ul, parte din Muzeul Național al Unirii Alba Iulia. Consiliul Județean a pus la dispoziție o clădire (cel mai vechi spital militar din România), iar celelalte părți implicate, patrimoniul. S-a scris un proiect de către o echipă mixtă, formată din specialiști de la Consiliul Județean și de la muzeu și s-a câștigat o finanțare europeană în valoare de 2 milioane de euro.

Au existat și alte provocări la care Gabriel Rustoiu și echipa sa nu s-au gândit în momentul scrierii proiectului. În timpul cercetărilor arheologice, sub spitalul militar au apărut părți dintr-o clădire din secolele XVI-XVII și din castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina. Toate vestigiile arheologice au fost conservate și puse în valoare în acest nou muzeu, primul de artă religioasă din România, inaugurat în 30 noiembrie 2017.

Muzeul este spectaculos și îmbină expunerea clasică cu mijloacele moderne de IT. Cei care calcă pragul muzeului sunt încântați și mirați că există așa ceva în România, la standarde occidentale. Deocamdată zona din proximitatea Museikon-lui nu este prea primitoare, dar în următorii 3 ani se va reloca Biblioteca Județeană și se va construi un teatru, care vor întregi un spațiu al cetății unde iubitorii de cultură se vor putea relaxa.

Gabriel Rustoiu Muzeul Național al Unirii Alba Iulia

 

Centenarul, o frumoasă provocare pentru Alba Iulia

Pe 1 decembrie 2018 va avea loc unul dintre cele mai importante evenimente ale României. Aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire este o mare provocare pentru Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. La Alba Iulia este o echipă foarte mare care pregătește serbările Centenarului. Practic, toată luna noiembrie sunt programate evenimente, cele mai concentrate în perioada 30 noiembrie – 2 decembrie. Vor fi expoziții, lansări de carte, concerte, depuneri de coroane de flori, se vor dezveli statui și plăci comemorative. Nu va lipsi nici parada militară.

Muzeul va fi implicat direct, în special prin activități de reenactment. Se va reciti declarația lui Vasile Goldiș în Sala Unirii și se va recrea Marea Adunare Națională de acum 100 de ani. Vor fi prezente personaje întruchipându-i pe făuritorii unirii. Asta presupune circa 150 de soldați din primul război mondial și circa 2000 de oameni veniți din toată Transilvania, îmbrăcați în straie populare autentice. A doua zi, în 2 decembrie, se va reface scena intrării armatei române în Alba Iulia.

Se va putea vizita Sala Unirii, restaurată după aspectul celei din 1922, iar în muzeu, se vor putea vedea expozițiile temporare: „Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)”, „Ștefan cel Mare. Din istorie în veșnicie”. La acestea se adaugă expozițiile de bază din Muzeu și Museikon. Vor fi și câteva momente simbolice. Citirea soliilor din provinciile istorice și depunerea, la Sala Unirii, de ofrande de pământ din cele mai reprezentative locuri din România: Cetatea Sucevei, Oituz, Cernăuți, Mănăstirea Putna, Mănăstirea Dealu etc.

 

Muzeul Național al Unirii Alba Iulia – într-o continuă schimbare

Gabriel Rustoiu speră ca până în 2019 să refacă expoziția de bază de la Sala Unirii într-un spirit modern și să înceapă restaurarea Muzeului de arheologie și istorie. Se dorește și deschiderea muzeului de artă contemporană, iar cel târziu în 2020 să existe și un centru de ceramică.

Acesta din urmă e gândit a fi un depozit de ceramică arheologică, cu laboratoare de restaurare, spații expoziționale și de lucru pentru tinerii dornici să încerce tainele restaurării. Tot în 2020 se preconizează finalizarea amenajării parcului Castelului de la Sâncrai pentru a putea permite accesul publicului în acest splendid edificiu, după un orar specific de muzeu.

Prin tot ce face, Gabriel Rustoiu dovedește că își iubește țara și că se pot face lucruri minunate aici. Condiția e să-ți pese și să îți dorești cu adevărat să faci asta, nu să lași totul în grija oricui altcuiva. Când pui suflet, apar întotdeauna și rezultatele dorite. De aceea, prezența sa în Elita României nu este deloc întâmplătoare.

Cum 1 decembrie se apropie, venim și noi cu cele mai calde gânduri către toți românii. Ne alăturăm astfel mesajului transmis de către Gabriel Rustoiu din epicentrul cultural al orașului Marii Unirii:

Le-aș ura românilor de pretutindeni La mulți ani de ziua României, să fie sănătoși și să nu uite să-și iubească țara indiferent unde se găsesc.

Pamela Roussos Rațiu

Sunt 11 ani de când o cunosc pe doamna Pamela Roussos Rațiu. Fusesem invitată pentru prima dată la Turda Fest, organizată de Fundatia Rațiu, un fel de Ziua Recoltei, sărbătoare foarte îndrăgită în Transilvania. Știam de Fundația Rațiu pentru Democrație, de proiectele sociale care scoseseră vechiul oraș dintr-un nemeritat con de umbră.

 

Am ajuns de dimineață la Centrul Rațiu, ușor de găsit, fiind chiar în centrul Turdei. O casă veche, cu porți înalte, în stil săsesc, larg deschise, cu oameni care le treceau foarte familiar pragul.

Obișnuită cu protocolul evenimentelor, am căutat pe cineva să mă legitimez, să pot intra în curte, apoi în clădire. Dar nu era nimeni care să pară de-al casei, oamenii intrau pur și simplu ca invitați.

Am traversat curtea lungă și am intrat într-un corp de clădire. Am ajuns într-un salon în care se pregătea servirea micului dejun. Pe pereți, multe fotografii de familie și certificatul de căsătorie al domnului Indrei Rațiu cu doamna Pamela Roussos Rațiu, foarte diferit de ce știm noi, fiindcă aveau înscrise și jurămintele mirilor. Absolut impresionant.

Am rămas cu ochii pe pereți la fotografii cu familia Rațiu traversând un secol. La un moment dat, aud în spatele meu, de pe scările care coborau în salon: „Good morning, darling, let’s have breakfast together!” Era doamna Elisabeth Pilkington Rațiu, soția domnului Ion Rațiu, recent ajunsă la Turda, tocmai de la Londra. Elegantă, prietenoasă, fără nici un fel de rețineri protocolare. Avea 86 de ani la acea vreme și venea la Turda măcar o dată pe an, pentru comemorarea soțului său.

M-am fâstâcit rău de tot, am crezut că mă confundă cu vreun cunoscut de-al casei și am dat să mă prezint. Mi-a spus că nu e cazul să îmi fac griji și m-a asigurat că acest loc e deschis pentru toți cei care trebuie să ajungă aici. Că aceasta a fost dorința soțului ei și că e cazul să mă simt în largul meu.

Firescul și buna credință a acestei doamne erau cuceritoare. A fost prima lecție de aristocrație și democrație pe care le-am învățat la Centrul Rațiu pentru Democrație de la soția celui care a spus un lucru memorabil: „Fă ceva pozitiv pentru țara ta, oricât de modest sau neînsemnat, dar fă-o în fiecare zi.”

 

„Nu mă văd ieșind la pensie sau ne-muncind”

Acel mic dejun de poveste a fost una dintre întâlnirile care mi-au marcat felul în care mi-am reconsiderat profesia. Pe aceste „acorduri” de noblețe autentică am întâlnit-o și pe gazda propriu-zisă, Pamela Roussos Rațiu. Același firesc, însoțite de dezinvoltură și eleganță desăvârșită, le-am întâlnit la dumneaei.

O adevărată lady care își purta cu farmec ridurile și părul blond încărunțit, în jeans și taior, prezidând ședințele de lucru în mansarda centrului, într-un leagăn care tronează agățat de-o grindă. Spiritul ei tânăr transcende orice clasificare a generațiilor actuale în X, Y, Z. Ce o face atât de atemporală pe septuagenara doamnă?

Deseori uit care mi-e vârsta. Nu mă văd ieșind la pensie sau ne-muncind. Cred că fiecare vârstă are recompensele ei. Unul dintre motivele pentru care mi-am lăsat părul cărunt este că sunt mândră de vârsta mea și de ceea ce sunt acum. Enzima vitalității mele vine din a nu trăi doar pentru mine, ci și pentru alții. De altfel, sunt doar o doamnă ceva mai în vârstă, mare iubitoare de animale și cu mult drag de viață. De altfel, cred că o culme a disperării e să-ți pierzi dorința de a supraviețui.

 

Pamela Roussos Rațiu e un brand de autentică senioritate

Exemplul său de implicare civică este unul dintre reperele mele de longevitate activă, așa cum numai prin cărți și filme am citit. E exemplul viu de profundă asumare intelectuală și profesională pe care ți-l dă experiența de viață. E mărturia vie a seniorității cu care noi nu prea am fost obișnuiți. Fiindcă a noastră cultură nu prea încurajează respectul pentru seniori, cărora li se spune mai degrabă vârstnici.

Foarte elegantul și apreciativul „seniority” nici nu își găsește loc în limba română, decât printr-o calchiere forțată. Senioritatea este felul în care o nație se raportează la seniorii ei, cu imens respect și prețuire pentru experiența lor de viață.

Ion Rațiu este unul dintre aceste exemple, pe care românii l-au înțeles și au început să îl prețuiască târziu, după trecerea lui la cele veșnice. Actuala noră a domnului Rațiu explică:

Ion Rațiu a fost atât de cu mult înaintea vremurilor sale, încât pentru mulți români la începutul anilor ‘90, a fost prea greu să îl înțeleagă. A fost un vizionar, care a gândit în afara clișeelor istorice, având în minte imaginea de ansamblu a țării.

Pentru că a fost prea modestă să își definească brandul, am facut-o eu în locul dumneaei. Pamela Roussos Rațiu e un brand de autentică senioritate. Un reper care se reformulează acum prin demnitate, decență, vitalitate, umor, curiozitate, deschidere la nou, dialog alert și înțelept cu toate generațiile ulterioare.

Doamna Rațiu recunoaște că longevitatea și vitalitatea care o caracterizează au și o componentă genetică. Toate femeile din familia sa au lucrat întreaga lor viață, unele chiar nonagenare fiind, majoritatea în servicii pentru comunitate. Dar componenta genetică trebuie mereu cultivată, ca să nu se atrofieze, recunoaște cu umor doamna Rațiu.

Starea mea de spirit obișnuită e una complexă: sunt un multi-tasker, chiar și într-o conversație mintea mea explorează alte idei în paralel.

Pamela Roussos Rațiu

Pamela Roussos Rațiu alături de MS Regele Mihai

 

„Să găsesc soluții la provocările zilnice a devenit ca un sport pentru mine”

Pamela Roussos Rațiu coordonează o echipă de tineri care o urmează de ani buni și adună în jurul său voluntari din toate colțurile lumii. E un lider pentru ei și pentru comunitate, doar e în zodia Leului. Se bucură împreună în momentele în care reușesc să ducă la capăt proiecte grele și savurează bucuria de pe fețele lor în aceste momente de succes colectiv ale fundației.

A învățat să aibă răbdare, să ia decizii rapide și ferme și să trateze cu umor toate situațiile dificile. De altfel, chiar îi place să găsească soluții la provocările zilnice, a devenit ca un sport pentru ea.

Ce a învățat de la români în toți acești ani?

În fiecare zi e ceva de învățat. Cel mai mult îi apreciez pentru capacitatea de a vorbi mai multe limbi străine. Fiind crescută în State, eu nu sunt o persoană cu abilități lingvistice. Îmi place să învăț lucruri noi de la echipa mea de tineri talentați, de la românii cu care vin în contact prin familia de aici – de exemplu Șerban Cantacuzino și Șerban Sturdza. Dacă ar fi să fiu mentor pentru cei mai tineri, le-aș recomanda să creadă în ei, să învețe să-și fie cel mai bun prieten, să-și acorde și timp doar pentru ei, dar să deprindă a-i asculta pe ceilalți. Le-aș mai spune că eșecul e sănătos, cu toții ne confruntăm cu el la un moment dat. Ideea e ce înveți din eșec ca să devii mai puternic. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, eșecul nu mai pare atât de dezastruos, ci face parte din viață.

 

O viață plină de peripeții

Viața Pamelei Rațiu a fost un lung șir de schimbări majore – de țară, de cultură, profesie, statut social. A crescut cu valorile culturii americane, le-a asimilat și pe cele ale Greciei, dar și pe ale star-systemului internațional, prin căsătoria cu celebrul Demis Roussos, căruia îi păstrează o duioasă aminitire, deși au divorțat de ani buni.

La Turda, Pamela i-a sădit un tei care are la bază o plăcuță specială cu numele său, alături de cel dedicat lui Ion Rațiu. E un fel al ei foarte special de a cultiva memoria celor care înseamnă mult pentru ea, chiar dacă nu mai fac parte din viața sa.

O întreb cum a fost să traverseze atât de multe „turning point”-uri, să o ia de la capăt în contexte atât de diferite.

Te aduni și o iei de la capăt. Prietenii mei mă felicită pentru asta. Rareori mă uit înapoi și nu mă concentrez pe ce a fost. Au fost multe astfel de situații, mai multe decât aș putea număra pe degetele de la o mână.

Cel mai greu i-a fost în 1985, când ea și Demis erau într-un avion care a fost deturnat și au fost luați ostatici câteva zile de către șiiți în Beirut.

La vremea aceea, am crezut că sunt prima femeie ostatică de la începuturile terorismului. Mi-a fost tare frică pentru noi, este genul de experiență care îți schimbă viața, dar pe care nu o doresc nimănui.

 

„Învăț să am răbdare, să știu ce vreau și să nu mă iau prea în serios”

Rememorând trecutul, consideră că cea mai mare extravaganță a vieții sale a fost decizia de a divorța de primul ei soț, Demis Roussos, la vremea respectivă adorat pe întreg mapamondul. Cu toate că îl iubea, a ales despărțirea în momentul în care și-a dat seama că în viață nu poți avea totul – și nu e genul de om care să pună preț la latura materială când vorbește despre o căsnicie.

Cu detașare și înțelepciune, Pamela Roussos Rațiu rememorează cu duioșie amintiri din viața lor împreună și îi cultivă memoria. Chiar dacă multora li s-ar părea ciudat sau inadecvat social, în familia Rațiu foștii și actualii soți sunt în relații cordiale, de o decență din care ar trebui să învățam încă o lecție de civilizație. Cea a relațiilor care, deși la un moment dat în viață se încheie, nu exclud respectul pentru ce a fost, pentru copii, pentru evenimentele de familie care îi reunesc periodic – aniversări, nunți, botezuri, comemorări. Această atitudine vine odată cu exercițiul de a învăța să prețuiești ceea ce merită.

De aceea, dacă s-ar întoarce în tinerețile sale, cu mintea de acum, și-ar spune să aibă răbdare, să știe ce vrea și să nu se ia prea în serios.

Pamela Roussos Rațiu

Doi străini îndrăgostiți de România: Pamela Roussos Rațiu și Prințul Charles de Wales la Berăria Turda. Foto credit: Mircea Rosca / www.ActionFoto.ro

 

Schimbarea este o constantă în viața sa

E fericită cu lucrurile simple din viața ei. Să gătească pe ritmuri de jazz, să colinde pădurea cu câinii ei, să respire aerul dimineții într-o zi de toamnă, să râdă din inimă și să călătorească. Se bucură de compania altora la fel de mult precum se bucură să fie doar cu ea însăși, ascultând muzică sau citind o carte.

Imaginile unei fericiri înțelepte, deprinsă după o viață destul de tumultuoasă, cu multe momente fericite, dar și cu multe tristeți. Schimbarea este o constantă în viața Pamelei Rațiu. Toate întorsăturile vieții au făcut-o să învețe lecția rezilienței.

Au fost multe obstacole și căderi, dar am învățat să cad în picioare, sfârșind prin a ajunge într-un loc mai bun – la propriu. Am avut marea șansă de a nu mă simți niciodată în postura de victimă. Asta și datorită faptului că am fost crescută în valorile culturii creștine, completate și de cele ale democrației americane, care în Statele Unite sunt un mod de viață. Am crescut cu credința că noi ne construim destinul și că atunci când apar greutăți sau încercări, ceea ce contează e drumul pe care alegi să mergi.

Poate tocmai de aceea, Centrul Rațiu pentru Democrație de la Turda e o oază de liniște, creativitate și fapte bune. Toate făcute în echipă. Inspirată de experienţa tranziţiei la democraţie, precum şi de viziunea lui Ion Raţiu, a gândit Centrul ca o verigă între practicieni și membri ai comunității academice, care să dea voce activiștilor și să transforme gândirea critică într-o abordare practică și procedurală de tip proiect.

 

Pentru a ajunge la democrație e nevoie de răbdare, dar merită să lupți pentru ea

În calitate de director executiv al Rațiu Family Charitable Foundation pentru România, Pamela Roussos Rațiu a continuat dezideratele domnului Ion Rațiu. Activitatea sa în domeniul responsabilității sociale a schimbat atitudini și mentalități în orașul Turda, dar și la nivel național.

„Am văzut multe schimbări în bine în România, atât la nivel local, cât și la nivel național și multe schimbări pentru tinerii cu care lucrăm. Nu e greu de văzut, însă, că România se află mult în urma altor state estice și trebuie să recupereze. Am speranța că în 10-15 ani vom vedea o diferență reală. Omul de rând din orașele mici trebuie să poată conta pe faptul că și vocea lui contează și că se poate exprima liber. Pentru a ajunge la democrație e nevoie de răbdare, dar merită să lupți pentru ea. Sper ca în timpul vieții mele să văd cu adevărat o societate democratică în România” susține Pamela Roussos Rațiu în cartea „Forța civică a femeilor”, volum coordonat de Andreea Paul, care adună la un loc vocile a o sută de femei care construiesc societatea civilă în România.

De fiecare dată când mi se cere să vorbesc despre democrație, mă gândesc la cuvintele atribuite lui Winston Churchill, despre felul în care democrația este cea mai proastă formă de guvernare, dacă le excludem pe toate celelalte. Desigur, democrația e extraordinar de fragilă, responsabilizarea cetățenilor e greu de obținut, mai ales după ani întregi de letargie civică, iar sentimentul că oricât ai striga sau lupta vocea ta nu este, în continuare, auzită, un lucru extraordinar de dezamăgitor. Când mă gândesc la democrație, îmi vine în minte definiția pe care Ion Rațiu a dat-o democrației în mai 1990, într-un interviu televizat, în timp ce se afla în dialog electoral cu Radu Câmpeanu și Ion Iliescu: „chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul de a nu fi de acord cu mine.” Cred că îndemnul său este moștenirea sa în materie de implicare civică și motto-ul meu în viață.

 

Sursă foto: http://pamela.ratiu.org/gallery

 

*Reportajul despre Pamela Roussos Rațiu a fost realizat de către Daniela Palade-Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE

Mirela Nemțanu HOSPICE

Undeva în sectorul 2, pe malul lacului Plumbuita, o mână de oameni se îngrijesc de copiii cu boli incurabile și adulții diagnosticați cu cancer. Aici se află sediul HOSPICE Casa Speranței, cea mai mare fundație din România, cu poate cea mai delicată misiune. Aceea de a aduce un zâmbet pe chipul celor aflați la final de drum, dar și a celor ce rămân în urma lor. Cu un mare nod în gât am stat de vorbă cu Mirela Nemțanu, director executiv al fundației. Un excelent profesionist în marketing, comunicare și CSR aduce o notă personală unei idei deja rostită aici, în Elita României. Toată lumea merită iubire, chiar și cei pentru care nu mai există cale de întoarcere!

 

Așezată parcă special într-un loc ferit de curioși, casa HOSPICE din București se întinde pe 3 etaje. Primul este dedicat adulților care privesc în gol, dar care beneficiază de condiții mai bune decât în orice altă secție oncologică din România. De la 3, se disting râsete de copii, cu siguranță însoțiți de părinți care, pentru câteva ore, trăiesc o viață normală.

Birourile echipei se află la etajul 2. Aici mă așteaptă Mirela, care, timp de 2 ore, mă trece prin cea mai variată gamă de emoții. Bucurie, mândrie, amuzament, curiozitate, voce tremurândă, nervi, dezgust. Totul însă învăluit în siguranța că HOSPICE este pe mâini bune, în primul rând datorită principalului său reprezentant, Mirela Nemțanu!

 

Bucuria de a-i ajuta pe cei apropiați

Povestea Mirelei începe în București, însă originile sale merită o scurtă mențiune. Părinții provin din Mărginimea Sibiului, mai exact din comuna Jina. Este satul cu cea mai mare suprafață din România, mai mare chiar decât a Bucureștiului! Acolo, în Jina, sătenii oieri produc cea mai bună brânză din țară, iar obiceiurile locale sunt păstrate cu sfințenie, chiar și în ziua de azi.

Este evident că nu avea cum să nu-și moștenească părinții, „doi ardeleni meseriași”, așa cum îi numește Mirela. Face parte dintr-o familie uriașă: are nu mai puțin de 24 veri de gradul 1! O provocare să îi rețină pe toți, însă o lecție timpurie despre bucuria de a ajuta. Genul acesta de oameni, obișnuiți cu un stil de viață tipic ardelenesc, cu păstrarea unor tradiții seculare, îți vor sări mereu în ajutor, fără nicio ezitare, de fiecare dată când ai nevoie!

Mirela a fost așadar crescută în spiritul altruismului. La asta trebuie neapărat adăugată conștiinciozitatea, plăcerea de a citi cât mai mult, insuflată de către tatăl său.

Eu când intru într-o casă, mă uit în primul rând la câte cărți sunt în bibliotecă. Astfel, îmi dau seama imediat ce fel de om este în fața mea.

 

Descoperirea marketingului

Tot conștiinciozitatea au adus-o pe Mirela Nemțanu pe drumul fascinant al marketing-ului. În studenție a fost mereu printre primii, iar în anul 3, când Facultatea de Comerț a ASE-ului se diviza în mai multe secții, Mirela a putut-o alege pe cea de top.

Sigur că marketing suna mai „sexy” decât merceologie de exemplu, însă a fost mai mult decât atât. Mirela a înțeles devreme că marketingul este una din cele mai dinamice științe, indubitabil motorul unei afaceri. Că degeaba ai produse revoluționare, dacă nu știi să le faci cunoscute. Și cum i-a plăcut mereu să se perfecționeze, a parcurs toți pașii educaționali posibili: facultate de marketing, masterat în comunicare și PR la SNSPA, MBA și doctorat, toate menite să îi creioneze o carieră de director de marketing.

De mare ajutor i-a fost Călin Vegheș, principalul profesor care a ghidat-o pe acest drum. Nu doar că i-a fost mentor în marketing și pedagogie, el a recomandat-o pentru primul job, la compania de cercetări de piață Gallup. Aici și-a transpus în practică cunoștințele teoretice, exact ce îi lipsea pentru a-și crea un nume în marketingul din România.

 

Să vă ocupați voi, fetele de la marketing, de CSR-ul ăsta!

Au urmat 13 ani de carieră în marketing, poziții-cheie în companii ca TNT Romania, RTC Holding sau L`Oreal. Amintiri frumoase, fără de care Mirela Nemțanu de astăzi nu ar fi existat. Pe lângă performanțele în marketing, a avut șansa să ducă la un alt nivel bucuria de a ajuta, acel sentiment bine cunoscut încă din copilărie, hrănit de o familie unită.

Imaginați-vă că, în anul 2003, mai nimeni în România nu știa ce înseamnă Corporate Social Responsibility. Părea așa, o activitate impusă de grup, care semăna a marketing. Niciun angajat TNT sau L`Oreal nu făcuse vreodată voluntariat, însă Mirela a îmbrățișat mereu cu bucurie misiunea de a schimba lucrurile. La plecarea ei din fiecare corporație, nu exista angajat care să nu fi fost implicat în măcar o acțiune de voluntariat!

La L`Oreal de exemplu, așa m-au convins. Un recruiter deștept mi-a arătat că voi fi puternic implicată în CSR, că grupul vrea să implementeze voluntariatul în România și că au nevoie de mine. A fost un job fascinant, nu ai să găsești vreo școală de marketing și business mai bună ca L`Oreal!

Printre proiectele de suflet, Mirela Nemțanu îmi menționează sponsorizările oferite Fundației Leaders și Transilvania International Film Festival (TNT). Prima colaborare cu autoritățile, când Fundația RTC a finanțat un program after school în 6 școli din București, destinat elevilor fără posibilitatea de a plăti pentru un program privat. Dar, mai ales, programul ”For Women In Science”, unde L’Oreal oferă burse pentru proiecte de cercetare de impact.

Aș vrea să cred că la dezvoltarea TIFF-ului am contribuit și noi. Erau la început, iar noi îi ajutam cu tot ce înseamnă transportul și logistica evenimentului. Într-un an a trebuit să trimitem un charter special la Cluj, pentru a aduce filmul destinat unei lansări speciale! Astăzi, TNT România încă este sponsorul festivalului.

 

Întâlnirea cu HOSPICE și schimbarea traiectoriei

Întâlnirea cu HOSPICE are loc în 2013, când fundația a beneficiat de cea mai mare acțiune de voluntariat până la acel moment. 150 angajați L`Oreal mergeau la Adunații Copăceni pentru a pune umărul la renovarea unui centru socio-medical inovator, destinat copiilor afectați de o boală rară, cu prognostic limitat de viață, dar și a familiilor lor. Doar în București și împrejurimile Capitalei trăiesc peste 5000 astfel de copii. Centrul oferă un acoperiș pentru aceste familii, dar și consiliere medicală, socială sau psihologică, atât pentru cei afectați cât și pentru copiii care se confruntă cu decesul unui membru al familiei.

Mirela Nemțanu HOSPICE

Colaborarea cu L`Oreal continuă și astăzi când, odată la 2 săptămâni, o coafeză profesionistă oferă servicii de înfrumusețare pentru paciente, la sediul din București. Cât despre Mirela Nemțanu, a realizat că aici, la HOSPICE, este locul perfect în care își poate îndeplini misiunea personală.

Sunt atâtea ONG-uri minunate, foarte multe povești care nu au reușit din cauza lipsei de marketing, strategie, management, previziune… Orice ONG trebuie să funcționeze ca un business, iar eu asta am apreciat la HOSPICE. În primul rând misiunea, poate cea mai grea din România. Faptul că sunt singurii care oferă servicii 24/7, dar și structura organizatorică foarte bine definită.

Din aceste motive, Mirela Nemțanu e de peste 2 ani director executiv al HOSPICE Casa Speranței. Coordonează 250 angajați, dintre care 70% reprezintă personal medical. Fundația și-a ales omul perfect pentru a o reprezenta către publicul românesc, iar Mirela a găsit locul potrivit în care poate schimba mentalități.

Prea des auzim stereotipuri legate de nevoia pe care o acoperim. De ce depunem tot acest efort, pentru niște oameni fără speranță? Eu nu doresc nimănui să treacă prin depresia adâncă a bolnavilor de cancer și a apropiaților lor. Într-adevăr, noi nu salvăm vieți, însă ne luptăm să prelungim viața, să creștem calitatea ultimelor clipe.

 

Ce este paliația și cum ar fi România fără HOSPICE

În fiecare an, sunt înregistrate în România aproximativ 55.000 cazuri noi de cancer. Tot într-un an, circa 50.000 pierd lupta cu această boală. Îngrijorător este că scade dramatic vârsta de îmbolnăvire, iar sistemul medical este în colaps. Mirela Nemțanu îmi confirmă ceea ce știam deja:

Astăzi, unele tipuri de cancer sunt vindecabile. Dacă ai șansa depistării bolii în faza incipientă și a aplicării unui plan de tratament corect, șansele de vindecare sunt foarte mari. Pentru asta însă, în țările occidentale există cultura controlului periodic, ceea ce se întâmplă rareori în România, din păcate. În curând, cancerul va depăși accidentul cardio-vascular și va ajunge cea mai importantă cauză de deces. Cât despre sistemul medical, acestuia îi lipsesc specialiștii care să trateze măcar bolnavii curabili. Cu atât mai puțin pe cei fără speranță de viață, dați uitării după stabilirea verdictului.

Paliația este o supra-specializare, are o serie de particularități pe care un oncolog în general nu le stăpânește. Se referă la îngrijirea pacienților și aparținătorilor cu o boală incurabilă, care nu mai răspunde la tratament. Funcționează pe 4 piloni: medical (controlul durerii, simptome, întărire organism), psiho-emoțional, social (asistență socială) și spiritual.

În România, există 115 operatori de îngrijire paliativă, foarte mulți însă din păcate inactivi. HOSPICE este singurul operator care oferă servicii complete și complexe de îngrijire paliativă. Are două centre echipate complet, în București și Brașov, ansamblul din Giurgiu destinat exclusiv copiilor, iar prin echipe mobile acoperă patru orașe – București, Brașov, Făgăraș și Zărnești.

Mirela Nemțanu HOSPICE

În 2017, HOSPICE a adresat 4000 cazuri din cei 170.000 pacienți care au nevoie anual de paliație. Este foarte puțin, dar fără ei, România nici măcar nu ar fi știut ce înseamnă îngrijire paliativă. HOSPICE este singurul centru care se ocupă de managementul durerii, pentru niște pacienți fără vreo alternativă. Fac inclusiv educație în paliație, cu sprijinul UMF Brașov, unde s-au derulat deja peste 25.000 sesiuni de formare.

Cel mai important, oferă speranță într-un mediu care pune bețe în roate…

 

Părerea expertului despre legislația actuală

Mirela Nemțanu mă surprinde când îmi spune că guvernul actual a aprobat o lege foarte bună, de care din păcate nu prea se știe. Din lipsă de fonduri la buget, probabil nu sunt deloc interesați să o comunice mai clar…

Știm demult că persoanele juridice pot redirecționa 20% din impozitul pe profit către orice asociație sau fundație. Începând cu 2018, inclusiv companiile românești cu cifră de afaceri mai mică de 1 milion de euro pot redirecționa 20% din impozitul pe venit, exclusiv către fundațiile acreditate social. HOSPICE deține această acreditare, deci poate beneficia de o sursă nouă de venit. Secretul? Orice donație trebuie finalizată până la 31 decembrie 2018!

Am făcut o estimare, sunt circa 300 milioane de euro de dat către fundații! Chiar dacă HOSPICE are cel mai mare buget din România, avem mare nevoie de ajutor. Condițiile s-au înăsprit în 2018, iar bugetul de 4 milioane de Euro nu poate acoperi nevoile pentru 2019. Echipa noastră de fundraising este incredibilă, lucrează fără oprire însă nu cred că mai este suficient.

Ce înseamnă că s-au înăsprit condițiile? Mirela îmi arată cât de periculoasă este creșterea salariilor din sistemul medical public. Chiar dacă deloc sustenabile, noile condiții sunt imposibil de egalat de HOSPICE, pe bugetul actual. Din fericire, beneficiază de un personal medical excepțional, motivat în primul rând de dorința de a face bine. Dacă se va continua însă așa, privatul nu va mai fi competitiv, în ciuda condițiilor mult mai bune de îngrijire și tratament.

Mai mult decât atât, o inițiativă legislativă – criticată inclusiv de Comisia de la Veneția – cere închiderea ONG-lor care nu-și publică toți donatorii, activitate imposibilă în cazul celor care susțin, de exemplu, din SMS-urile primite. În plus, o nouă lege aprobată recent de Camera Deputaților, for decizional, impune reguli dure de funcţionare pentru organizaţiile neguvernamentale, atât de dure încât unele s-ar putea vedea obligate să-şi pună lacătul pe uşă.

Legea, în forma sa actuală, obligă asociațiile și fundațiile să raporteze datele personale ale celor care participă la orice fel de activitate organizată de ONG-uri (în situație de neconformare, ONG-ul poate fi dizolvat). În cazul HOSPICE, această obligativitate de raportare la fiecare șase luni se transpune în publicarea datelor personale ale copiilor și ale adulților care beneficiază gratuit de serviciile HOSPICE și, astfel, la încălcarea initimității și a confidențialității acestora.

Noua lege prevede că, dacă refuzăm să declarăm aceste informații cerute, suntem lichidați în 30 zile! Este evident că legea are ca scop lovirea în alte tipuri de ONG-uri, ceea ce nu este corect, dar iată că apar ca victime colaterale inclusiv prestatorii de servicii ca noi. Nu doar că legea contravine noilor prevederi GDPR, dar încalcă grav confidențialitatea medic – pacient. Mesajul meu este să ne lase în pace să ne facem treaba legal, nu să ne îngroape în prevederi legislative!

 

Mirela Nemțanu și reumanizarea serviciilor medicale

În ciuda instabilității financiare și a volatilității legislative, Mirela își continuă cu încredere misiunea personală. Planurile de dezvoltare sunt mari, însă deocamdată se vede nevoită să-și concentreze eforturile pe termen scurt. HOSPICE are nevoie de experiența sa îndelungată în marketing, pentru întărirea relației cu autoritățile, promovarea serviciilor și informarea tuturor părților implicate.

Cel mai emoționant moment? Atunci când am decis să fiu nașa de cununie pentru un pacient HOSPICE. La trei săptămâni de la momentul acelei nunți, mergeam la el la înmormântare… A fost prima înmormântare a unui pacient la care am fost, și nu cred că voi mai putea merge la alta.

Cred că această situație zugrăvește perfect imaginea cu care se confruntă zilnic echipa HOSPICE. Și totuși, Mirela nu are nicio îndoială că vor rămâne cu toții la același nivel maxim de implicare. Ea știe cu ce fel de oameni lucrează, și este mândră pentru asta. La nivel personal, Mirela va fi mereu acolo, în rândul pacienților, copii sau adulți, care au nevoie de un gând bun, de o încurajare. De un semn că există cineva căruia îi pasă de soarta lor.

Și pentru a încheia într-o notă ceva mai pozitivă, Mirela Nemțanu întărește o afirmație pe care o mai avem odată enunțată aici, în Elita României, de către un voluntar la fel de special și de puternic:

Orice om vrea și poate să ajute, trebuie doar să îi găsești contextul.