Articole

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir este o educatoare al cărei devotament pentru profesie și copii nu cunoaște limite, iar iubirea pentru educație și literatură a făcut-o… poetă.

 

Emilia Dragomir este educatoare la grădinița din satul Moara Domnească, comuna Râfov, județul Prahova. În timpul liber scrie poezii pentru copii și astfel a creat un personaj ce va deveni legendar: Gică.

Această doamnă diafană blondă natural te uimește cu frumusețea sa. Când îți apare în față cu o siluetă de clepsidră în rochițele sale, eclipsează multe femei si fetișcane. Nici nu i-ai da vârsta respectabilă pe care o are.

Deși aproape de vârsta pensionării, nici vârsta, nici oboseala nu se observă în vocea sau atitudinea Emiliei Dragomir. Iubirea pentru cei mici transpare din fiecare vorbă blândă.

Are studii în domeniul educației preșcolarilor și în psihologie, iar dorința sa de a se perfecționa continuu este extraordinară.

Pentru dumneaei este esențial ca educarea și dezvoltarea personală să fie continue, pentru a oferi celor mici ce este mai bun.

Modestia cu care vorbește despre poeziile sale te face să o admiri și mai mult. Este de admirat deoarece poeziile sale au adus în prim plan un personaj amuzant, poznaș, un copil năstrușnic pe nume Gică.

Cine este Gică?

Pentru Emilia Dragomir, Gică este exponentul copilului universal. Este inspirat chiar de unul dintre copiii pe care i-a avut la grădiniță.

Nu era nici cel mai deștept copil, nici cel mai cuminte, dar era cel care i-a rămas în minte și suflet după mai mult de 15 ani.

Poeziile sale nu sunt scrise doar de dragul de a scrie în rime, ci au un rol moralizator. Fiecare poezie oferă cititorului o lecție de viață, o idee de urmat.

Pe lângă poeziile despre faimosul Gică, strofe care i-au adus respectul și admirația prietenilor de pe pagina de Facebook. Mulți dintre aceștia o cunosc personal și i-au fost școlari la grădiniță.

Tot aceștia, dar mai ales părinții celor mici au încurajat-o, aproape forțat-o să își publice poeziile, să nu le lase deoparte, uitate. Astfel au apărut carțile Vacanță cu bucluc, Universul lui Gică, Șotron cu cuvintele.

 

O vizită la grădiniță

Femeie extrem de sociabilă, deschisă, Emilia Dragomir te primește cu brațele deschise în mica ei grădiniță. Pe pereți și din tavan atârnă o mulțime de foi de activități ale celor mici.

Parcă pătrunzi undeva adânc în sertarele memoriei tale când la grădiniță făceai aceleași lucruri.

Cunoscând-o personal, am înțeles că o persoană puternică este cea care își lasă durerea, tristețea, problemele la poarta locului de muncă. În cazul dumneaei, este vorba, bineînțeles, de poarta grădiniței.

Emilia Dragomir intră în grădiniță zâmbind pentru că acei copii au nevoie de ea zâmbitoare, veselă. Ne-a mărturisit cu drag că acești mici omuleți sunt capabili să simtă sentimentele educatoarei și nu s-ar fi deschis în fața ei.

Emilia Dragomir – Timpul le vindecă pe toate

Emilia Dragomir și-a propus să fie prietena, confidenta celor mici și să îi facă să le placă la grădiniță. Are și o povestioară din copilărie când nu a mai mers la grădiniță deoarece doamna de acolo nu a avut grijă de ea.

Atunci și-a propus să devină o educatoare bună. Și-a dorit ca niciun copil să nu mai renunțe la anii frumoși de grădiniță de frică sau pentru că îi displace.

Anii au trecut și a ajuns fix ce își dorea. Faza interesantă este că ajuns mult mai mult: o educatoare iubită de copiii săi. La rândul ei, Emilia Dragomir le-a oferit dragostea și atenția de care aveau nevoie.

Fiecare copil este diferit. De aceea trebuie ca educatoarea să fie atentă la fiecare, la schimbările sale de comportament. Dacă l-a supărat cu ceva și acesta s-a închis în el, doamna educatoare își cere scuze.

De asemenea, o idee în care crede doamna Emilia Dragomir este cea că relația părinte – educator trebuie să fie una de respect mutual și încredere pentru binele copilului.

Aceștia vin după ani la grădiniță doar să o salute, să discute cu dumneaei. Se pare că Emilia Dragomir a transmis exact emoția pe care își dorea să le-o ofere celor mici, dacă după 15 ani adulții intră din nou în grădiniță.

Această grădiniță mică este caldă, primitoare, un loc în care te reîntorci la activitățile favorite ale copilăriei: desenat, pictat, lucrul cu hârtia.

Emilia Dragomir

Realizări profesionale amintite cu zâmbetul pe buze

Activitatea doamnei educatoare Emilia Dragomir nu a rămas fără ecou. Participând la un concurs național cu tema „Cea mai dragă educatoare”, a primit premiul I.

De menționat este faptul că premiul obținut la acest concurs a fost folosit pentru a le oferi celor mici cadouri de Crăciun. Emilia Dragomir consideră că l-a obținut cu ajutorul lor și la ei trebuie să ajungă.

Poeziile sale sunt gustate la scară largă deoarece doamna educatoare a apărut în mai multe antologii. Are colaborări la reviste, a primit premii, invitații la gale.

Recent, poeziile sale au fost incluse în Revista Contraste Culturale nr.9/2019 și în Antologia Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultura „Ion Luca Caragiale” al Municipiului Ploiești.

Pe lângă poeziile pentru copii mici, Emilia Dragomir a scris poezii și pentru copii mari:

AȘTEPTARE

Te-aștept, în fiecare seară, pe-o canapea, pe bulevard,
Dar bucuria revederii eu știu că este doar hazard.
Mi-am pus turbanul înserării și la urechi flori de cireș,
De mână-i prins și evantaiul, din filigranul de fildeș.

Eu am ieșit din amintirea păstrată în fotografii,
M-am scuturat de mucegaiul trecutului și de stafii.
Renasc încet, în așteptare, aici, sub lampioane de castan,
Ce au aprinderile albe și delicate, an de an.

Privirile sunt ascuțite ca unghiurile, sunt săgeți,
Iar nările îți sorb mireasma cu care-aș vrea să mă îmbeți.
Turbat să vii pe-aleea largă și drumul să îți pară lung,
Să simt cum freamăți de dorință și dorurile toate să le-alung.

Dar iată, sună telefonul, apăs cu teamă pe buton
Și în urechi strident răsună un glas străin, cu-n rece ton.
Atunci, eu știu că așteptarea se-ntinde ca un vast deșert,
Mă las îmbrățișată tandru de iasomie și… te iert.

Sub pașii mei strivesc cu jale petale roz de trandafiri,
Tu ești departe, iar chemarea se-neacă-n lacrimi de iubiri.
Deschid o ușă, mă cuprinde fotoliul cel primitor,
Apoi, încet, mănânc halva-n amestec cu lacrimile mari de dor.

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir: „Fiecare om să se bucure de munca sa!”

Familistă convinsă, cu doi nepoți și o viață grea în urmă, Emilia Dragomir și-a învățat copiii să fie mereu cinstiți. Să nu mintă niciodată, să nu fure și să se bucure de munca lor.

Valorile sale sunt corectitudinea, dreptate, veselie, adevăr și muncă cinstită.

Celor care vor să intre în învățământ, Emilia Dragomir le pune o singură întrebare: le plac copiii și profesia lor atât de mult încât să facă asta în fiecare zi? Îi pot iubi pe copii ca pe copiii lor, indiferent de boacănele lor? Îi pot struni pe cei mici frumos, cu o impunere prin blândețe și zâmbet?

Pot fi răbdători și atenți la fiecare copil? Educatorul are rolul de a educa și în același timp de a fi modelul lor.

Emilia Dragomir

Câteva cărți ale copilăriei pe care Emilia Dragomir le recomandă atât copiilor, cât și adulților sunt: Cuore, inimă de copil, Fram, ursul polar, Basmele românești de Ispirescu și Amintirile din copilărie ale lui Creangă.

Această educatoare ca o rază de soare își pune mintea, sufletul, experiența, cunoștințele în slujba dezvoltării și educării celor mici. Iubirea pentru profesia sa transpare încă de când începe să vorbească.

Avem nevoie de educatori ca Emilia Dragomir? Da, pentru că educația și educarea începe de la cele mai fragede vârste și ar trebui să țină toată viața.

Şi intenţiile-s bune!!! de Emilia Dragomir

Gică, mamă, intră-n casă!
Vrei să mă dai de năpastă?
Te-ai udat până la piele;
De n-asculți, ai zile grele.


Cât e de-nțelegător!
Intră-n baie binișor,
Se schimbă, mănâncă iute,
Face vrute și nevrute,


Intră pe Facebook un pic,
Nu-i place aici nimic.
Fereastra-i ca un magnet,
S-ar juca tot prin nămet.


Pân” la urmă se strecoară
Ajungând din nou afară.
Puricel, cei cinci pisoi
Aleargă-n juru-i vioi.


Gică este încântat
De omătul afânat.
În căpșoru-i ciufulit
O idee i-a venit:


Fără ca mama să-l vadă
Va face om de zăpadă,
Chiar la el în dormitor
Și-ncepe lucrul de zor.


Cară, cară și iar cară
Scăpând neaua și pe scară,
Pe gresie și pe covoare.
Ce-are în cap, frățioare?


Iată cum gândește el:
Ca un copil cumințel
O ascultă pe-a lui mamă-
Tot ce-i spune bagă-n seamă.


Plus că inima lui bună
Nu lasă omu-n furtună
Să-nghețe de frig, de ger
Mai rău ca-ntr-un frigider.


Gata, l-a și înălțat:
Nas din morcov, fes pe cap,
Ochi și nasturi din măsline
Și-un fular, ca să-i stea bine.


Îl privește mulțumit,
Dar se simte obosit.
Se-ntinde pe pat alene,
Somnu-i vine pe la gene.


Doarme, doarme liniștit.
A realizat ce-a gândit:
Moșulețul din zăpadă
Stă la cald, nu în ogradă.


Of, nimic nu îi iese bine,
S-a făcut, ah, de rușine.
Intențiile lui, ce par bune,
Ajung dezastru-n final, pot spune…


Zăpada, la cald s-a topit,
Inundați-a venit,
Potop biblic s-a pornit,
Gică gălușca-nghițit,


Când mama, cu ochii cât ceapa,
Scoate cu găleata apa,
Ce puse pe tot stăpânire
Cu o mare nesimțire.


-Gicăăăă! Simt că-nnebunesc,
Nu vreau să-ți spun ce gândesc!
După ce-au rămas mai calmi,
Băiatul cită din psalmi:


-Mami, Dumnezeu știu că ne-nvață
S-asculți de-a mamei povață,
Zilnic să faci faptă bună
Că doar nu creștem pe Lună.


Eu ajut omul cum pot
Chiar de este din omăt.
Și așa sufăr cumplit
Că pe tine te-am rănit,


Iar din bunul moșulică
Au rămas o măturică,
Fular, morcov, cinci măsline
Ba, și-un fes, ce-i venea bine.


-Spuneți voi, ce să-i mai zic
Îl iubesc muuult pe pitic!!!

Marius Leordeanu

Marius Leordeanu este unul dintre cei mai valoroși tineri cercetători pe care îi are România în acest moment. S-a format în SUA, unde a obținut titlul de Doctor of Philosophy in Robotics, CARNEGIE MELLON UNIVERSITY (care a dat 18 laureati ai premiului Nobel și alții 11 ai Turing Award), acesta fiind absolutul în informatică, alături de MIT, Stanford și Berkeley. După 10 ani petrecuți în State, a lăsat totul pentru a da un plus de valoare României sale dragi. În prezent este cercetător in vedere computațională (computer vision) și inteligență artificială la Institutul de Matematică “Grigore Moisil” al Academiei Române și conferențiar în departamentul de calculatoare de la Politehnica din București. Haideți să îl descoperim împreună pe acest om excepțional!

 

Din copilul minune al unui oraș de provincie în elita cercetării românești

Cu toate că Marius Leordeanu s-a născut în Cluj-Napoca, el se simte maramureșan până în măduva sufletului. A crescut și a trăit în Sighetu-Marmației până la absolvirea Colegiului Național Dragoș-Vodă în 1998.

Atunci când mă întorc pe aceste meleaguri, mă întorc acasă, aproape de sufletul meu, acolo unde îmi regăsesc prieteni dragi, locuri dragi, acolo unde mă regăsesc pe mine.

Marius s-a obișnuit cu locul 1 la mai toate concursurile la care a participat. Ani la rând a fost olimpic național, însă cele mai dragi premii îi sunt locul întâi pe țară la olimpiada de fizică, în clasa a șaptea, premiul oferit de Computer Research Association din SUA pentru cercetarea sa ca student undergrad la Hunter College, premiul Joseph Gillet de cel mai bun student din departamentul de matematică de la Hunter College și, nu în ultimul rând, premiul Grigore Moisil în matematică, acordat de Academia Română, pentru soluția pe care a găsit-o pentru problema “Unsupervised Learning for Graph Matching”.

Încerc să îmi trăiesc viața după o singură valoare, cât pot și după cum mă pricep. Încerc să fiu ceea ce iubesc pentru că știu că ceea ce iubesc e cu adevărat viu și are șansa de a merge mai departe, de a crește, de a se dezvolta. Iar ceea ce iubesc e mai ales în afara mea. Ceea ce iubesc în afară cheamă perechea de dinăuntru, pentru a se întâlni. Acesta e modul prin care pot să mă autodepășesc, să trec de limitele mele prezente. Iar odată ce am ajuns acolo unde mă întâlnesc cu ceea ce iubesc, simt că am ajuns în paradis.

 

Întrebările interioare l-au dus spre Computer Vision

De când se știe, a dorit să răspundă la întrebări precum: „Ce este conștiința?” sau „Cum e existența posibilă?”. Se uita în jurul său și vedea magie pură. Marius consideră că nu există o mai mare magie decât firescul și naturalul.

Ce este dincolo de mine, cum aș putea concepe ceva uriaș care include tot și din care fac și eu, minuscul fir de praf, parte? Tot ce vedem, tot ce percepem, percepem ca parte din ceva, dintr-un context și putem cuprinde cu mintea. Cum aș putea vedea ceva din care eu însumi fac parte?

Marius Leordeanu își amintește că era în anul trei de facultate când își căuta acea fereastră care să se deschidă în viața sa spre lumea cercetării. Era fascinat de miracolul vederii, care pe cât e de firească, pe atât de greu de explicat matematic și logic.

Atunci, un alt miracol s-a produs în viața sa. La universitatea sa, Hunter College, a ajuns un profesor tânăr, Ioannis Stamos. Tocmai își terminase doctoratul la Columbia University și a mers la Hunter să înființeze un laborator de vedere computațională. Marius l-a contactat imediat și a luat cursul lui de computer vision. Acesta l-a angajat imediat în laboratorul său, iar restul și-a urmat cursul natural.

 

Ce este vederea computațională

Computer vision este domeniul care studiază „vederea” din punct de vedere matematic și computațional, ca apoi să construiască mașini automate care să imite cât mai fidel vederea umană. Adică își propune să facă masina de calcul sau robotul „să vadă”.

Nu se pune încă problema practică de a construi calculatoare cu conștiință sau experiența vederii așa cum o avem noi, conștient și subiectiv. Însă în prezent Marius Leordeanu și echipa sa dezvoltă calculatoare controlate de algoritmi automați, care sunt în stare să învețe să recunoască vizual diferite clase semantice în imagini și video.

Când a început Marius să studieze computer vision, părea un domeniu al științifico-fantasticului. Era greu să îți imaginezi atunci cum ar putea un calculator să recunoască, de exemplu, o pisică într-o imagine complexă. Faptul că văzul este perceput ca ceva foarte natural, ne împiedică să înțelegem că, de fapt, vederea este poate cea mai complexă problemă a inteligenței.

Marius consideră că vederea nu este doar despre ceea ce pare a fi spațiu fizic, ci este și despre gânduri abstracte pe care le vedem interior. Când gândim, vedem ceva, ne percepem gândurile, acolo fiind conștiința noastră. Nici nu ne dăm seama că tot vedere e. Vederea este despre percepția propriilor noastre gânduri, lucru pe care cercetătorul îl exprimă foarte poetic: ”Orice cuvânt ascunde o poveste / Spusă cu alte cuvinte / Și atâtea povești apoi se unesc / Într-o singură minte.

 

Prezentul și viitorul vederii computaționale

Computer vision ajunge să aibă impact în cele mai îndepărtate zone ale industriei și activității umane, de la divertisment și uz casnic, până la medicină, agricultură, sectorul energetic sau protecția mediului. De fapt, nu există o activitate umană care să nu se poata bucura de vederea computațională. Și asta pentru că peste tot noi ne folosim de vedere.

Cel puțin în România, Marius este întru totul dedicat acestui domeniu. Își petrece majoritatea timpului făcând muncă de cercetare împreună cu studenții săi doctoranzi și masteranzi. La Politehnică, el e cel care a introdus cursurile de computer vision și introducere în robotică, la Masterul în Inteligență Artificială, cel mai bun astfel de program din țară.

Totodată, Marius Leordeanu coordonează mai multe grupuri de cercetare, ajută la cresterea unei comunități de cercetare și la formarea unei școli de inteligență artificială în România, care să se poată măsura cu cele de la nivel mondial.

Premiile din ultimul timp stau mărturie a eficienței acestui demers. În acea comunitate se organizează întâlniri săptămânale unde se dezbat ultimele descoperiri și progrese științifice din inteligența artificială, vedere computațională, învățare automatică sau robotică.

Marius Leordeanu

Mă numesc albastru” de Marius Leordeanu, o fascinantă călătorie prin mai multe domenii ale cunoașterii

Împreună cu Viorica Pătrăucean, Răzvan Pascanu și Doina Precup, cercetători de vârf în computer vision și machine learning la Google – DeepMind în Londra, organizează la Politehnică școala de vară Eastern European Machine Learning Summer School – EEML. Marius este organizator local al acestui eveniment, alături de colegul său de la Politehnică Traian Rebedea și doctoranda sa Elena Burceanu. EEML va fi în scurt timp cea mai performantă școală de vară dedicată inteligenței artificiale, din Estul Europei, fiind așteptați profesori și studenți de top din lume.

Alături de Elena Ovreiu, Marius se implică într-o a doua școală de vară, International Summer School on Imaging and Medical Applications – SSIMA. Aceasta este cea mai importantă școală de vară din Estul Europei aflată la intersecția dintre domeniul medical, tehnologie și inteligență artificială. Aici vor veni profesori și medici de renume din SUA, Europa și Israel. SSIMA se află la a cincea ediție, bazele sale fiind puse de către Elena Ovreiu alături de renumiții profesori Alfred Bruckstein de la Techion – Israel Institute of Technology și Bart Romeny de la Eindhoven Technical University.

 

Întoarcerea în România după 10 ani de carieră în SUA

După o perioadă foarte intensă de introspecție, Marius Leordeanu a decis să lase în urmă cariera prodigioasă de 10 ani pe care o avea în cercetarea din SUA și să se întoarcă în România. A știut că nu va fi ușor, dar a știut în același timp că va fi ceva special. Astăzi consideră decizia ca fiind una din cele mai bune pe care le-a luat vreodată.

Omul, în general, este cel mai fericit atunci când se apropie de natură, unde natura sa se regăsește în cea din jur. Or aici este natura mea cea mai autentică. Am știut de asemenea că România are nevoie de mine. Nu este vorba aici despre ce poate să îmi ofere mie România. România suntem noi. Este mai degrabă vorba despre ce putem noi să oferim României, adică să oferim celor din jur, nouă ca societate de oameni care muncesc și trăiesc împreună de sute și mii de ani.

Marius Leordeanu crede că dacă noi putem să facem cu iubire, devotament și dedicație sinceră ceva pentru această lume, atunci și lumea, în moduri pe care nu trebuie noi să le înțelegem, ne va oferi aceasta șansă de a crea condițiile prielnice. Nu trebuie să ne gândim doar la noi ca persoane, separate și singure, departe de ceilalți. Trebuie să ne vedem ca parte din ceva mult mai mare și mai frumos.

Dacă o celulă își face treaba în complexul mai larg al organismului, atunci și organismul va avea grijă de acea celulă. Acesta este principiul de funcționare al universului ca un întreg. Fiecare, oricât de mic, e o parte de neprețuit din lume și complementară ei. Fiecare are ceva de adus, doar să vrea. Fiecăruia i se va găsi un rol, doar să îl caute. Pentru fiecare există un destin care îl așteaptă, doar să îl aleagă.

 

Învățământul românesc văzut prin ochii lui Marius Leordeanu

Cercetătorul român e de părere că învățământul românesc ar putea fi mai eficient dacă i-am simplifica forma și am insista mai mult pe fond. Asta ar presupune mai puține reguli formale, iar cele care rămân să fie mai aproape de fundament.

Sistemul de educație românesc este încă prea complicat, cu prea multe hârtii și reguli care se schimbă aproape de la an la an. Încă la noi pare că se pune mai mult baza pe rezultatele pe hârtie decât pe cele reale. Dacă pe hârtie arată bine, atunci sistemul este mulțumit.

E important să încurajăm copiii să creeze și să îi lăsăm să iubească cunoașterea și descoperirea. Ar fi bine să îi forțăm mai puțin și să le iubim mai mult înclinația naturală spre a învăța ceea ce li se potrivește.

Pe de altă parte, e bine să le dăm un exemplu de muncă, pasiune, stăruință și sacrificiu, ca și ei să ajungă să aprecieze asta și să facă la fel. Prin exemplu mai degrabă decât prin reguli, să îi facem să iubească să muncească, să depună efort atâta timp cât el e în direcția unui vis, a unui scop mai larg, a unei viziuni.

Să îi învățăm că au dreptul și datoria să aibă un vis pe care prin muncă, devotament și pasiune să îl ducă la bun sfârșit. Așa vor fi fericiți chiar și în timpul călătoriei. Viața întreagă le va fi ca un vis, dacă își vor urma visul. Apoi să îi luăm în serios ca și ei să se ia pe ei înșiși în serios, e de părere Marius Leordeanu.

 

Colaborări cu firme prestigioase

Marius Leordeanu și-a pus inteligența la lucru pentru companii precum Google și Intel, cu care a colaborat deja la diverse proiecte. Alături de acestea sunt multe alte firme românești și străine cu care a avut parteneriate pe proiecte specifice.

În prezent are o colaborare frumoasă cu Bitdefender care susține un grup puternic de cercetare în computer vision și machine learning, oferind și burse de excelență celor mai buni studenți din domeniu. În acest proiect, Marius are în coordonare doi studenți și două doctorande, printre care se numără și Elena Burceanu, managera lor pe partea de inteligență artificială.

O altă colaborare frumoasă pe care o are de câțiva ani buni este cu Arnia, o firmă 100% românească de excepție în zona IT. Acolo Marius coordonează științific diferite echipe pe probleme de robotică și computer vision legate de conceptul de self-driving cars. Majoritatea celor ce lucrează la Arnia sunt foștii săi studenți la master.

Nu în ultimul rând, Fordaq este o companie internațională cu care a dezvoltat prima aplicație inteligentă pentru smartphone ce recunoaște și măsoară anumite tipuri de lemne din imagini. Au reușit să obțină împreună un patent submis în SUA și în prezent au început să vândă primele licențe pe piața internațională.

 

Latura artistică a lui Marius Leordeanu

A scris până acum două cărți total diferite de ceea ce face el profesional. Este vorba de un volum in versuri, „Povestea unui cuvânt”, și unul în proză, „Mă numesc albastru” (apărut la editura Valea Verde). Când îi mai rămâne timp și are dispoziția necesară, compune sau cântă muzică electronică la sintetizator.

Chiar dacă aceste cărți vorbesc într-o limbă diferită de cea a cercetării, ele spun aceeași poveste a sufletului lui Marius Leordeanu.

Încerc să sparg ziduri și să construiesc poduri. Vreau să leg zone aparent îndepărtate ale trăirii omenesti și să le găsesc limba comună. Cu cât legăm și armonizăm mai bine „adevăruri” ale existenței noastre de pe mai multe planuri, cu atât ne apropiem mai mult de povestea coerentă care să le cuprindă pe toate. Povestea cea mai cuprinzătoare și cea mai coerentă este și cea cu șansele cele mai mari de a fi adevărată. Nu putem ține separate știiința și arta. E o muzică în toate, trebuie doar să învățăm să o ascultăm și apoi să învățăm să o vorbim.

Muzica este pentru Marius un adevăr al sentimentelor după ce cuvintele au fost lăsate în urmă. Nu demult a avut ocazia să compună muzica pentru emisiunea Romania Veritabilă realizată de Cristina Soloc, acum în derulare la TVR1. În plus, de abia așteaptă să compună coloana sonoră a unui film de lung metraj, moment pe care îl simte foarte apropiat.

Marius Leordeanu

Pentru final, cercetătorul, poetul, scriitorul și compozitorul Marius Leordeanu ne lasă o poezie de-a sa, cu rolul nu doar de a ne încânta, ci și de a ne reda speranța pe care unii și-au pierdut-o.

„Există speranță,
există tot timpul o șansă
să fie din nou prima dată,
căci timpul nu a trecut!
Deschide fereastra și vezi,
se-așterne cu stele pe cer,
Când una e unde ești tu,
iar alta e chiar la-nceput.

Cum e să respiri infinitul?
în piept să ai tot,
Și sub pleoape să fii
cu tot ce-ai avut?
În noapte să ai toata viața
și-o stea nevazută să-ți poarte
norocul de sus de-unde încă
tu nu te-ai născut.”

Liviu Drăghici Anticaffe

Liviu Drăghici este fondatorul Anticaffe-ului din Ploiești, locul unde cărțile, ceaiul și oamenii cu ceva de spus se regăsesc într-un cadru intim și plăcut. Profesorul de contabilitate încearcă să-și învețe elevii ce înseamnă educația financiară, să dea un exemplu ploieștenilor că antreprenoriatul, fotbalul și poezia fac casă bună.

 

Trecut de 30 ani, Liviu Drăghici este bărbat căsătorit, cu doi copii și deja câteva afaceri la activ. A avut un parcurs profesional cu câteva curbe sinouase, dar acum a găsit calea spre ceea ce îi place.

L-am văzut și ascultat prima dată la conferințele Bookland Evolution, unde a vorbit despre importanța educației financiare. Țin minte că avea o voce caldă și o ținută simplă, cam ca toți oamenii bogați ai planetei care nu au uitat de modestie.

Liviu Drăghici a încercat să devină antreprenor în agricultură și a mai deținut două firme: una de comerț în standuri și piețe, alta de servicii de consiliere în carieră. Ambele au eșuat din lipsa experienței în domeniu. Primul job a fost în cadrul companiei Vodafone și i-a cam schimbat ideile despre business. Ulterior s-a orientat către ospitalitate (terasă și club), tocmai pentru a fura meserie în domeniul în care voia să își deschidă o nouă afacere.

Mă străduiesc să îmbin toate pasiunile mele și mă concentrez pe ceea ce știu să fac bine.

 

Profesor și/sau antreprenor

Anul 2016 l-a adus înapoi la școală, mai exact în Colegiul Economic Virgil Madgearu, același pe care l-a absolvit. De data asta, nu pentru a învăța, ci pentru a preda tinerei generații. Deși un job în multinațională aduce o serie de beneficii care lipsesc cu desăvârșire din sistemul de învățământ, Liviu a acceptat condițiile cu seninătate. Era ceea ce își dorea.

Studiile realizate în mediul universitar, atât în cadrul facultății de Management a Universității Petrol și Gaze din Ploiești și Științele Educației, cât și două masterate în Managementul Proiectelor la ASE și Consiliere Școlară și Orientarea Carierei, l-au ajutat să îmbine cu succes dorința de a forma noua generație, de a oferi educație de calitate și de a deveni antreprenor.

Astfel, a luat ființă în Ploiești Anticaffe New Experience, un loc unde lectura și cafeneaua formează un spațiu prietenos, plin de liniște. Ploieștenii pot veni să bea un ceai, să discute, să citească, să lucreze pe laptop sau să participe la diverse workshopuri și alte activități. Cei mici sunt așteptați aici pentru tot felul de activități distractiv – educative.

La întrebarea profesor sau antreprenor, Liviu a răspuns DA pentru ambele. Se pare că unii oameni pot face mai multe lucruri în aceeași zi de 24 ore.

Exact cum spune și moto-ul nostru, vreau să aduc “altfel de distracție”. Petrecerile pentru copii pe care le organizăm sunt inspirate din Teoria Inteligențelor Multiple a lui Howard Gardner, adică facem cu copiii și un pic de educație în timpul petrecerii. Iar pentru antreprenorii locali și oamenii din vânzări și din IT am creat un spațiu plăcut și o comunitate faină.

 

Economia nu este totul

Pe lângă cele două roluri, de profesor și antreprenor, pe Liviu Drăghici îl regăsim într-o mulțime de arii. Public speaking, educație financiară, blogger, sfătuitor pentru elevii cu capul în nori și uneori chiar pentru adulții asemenea.

Ideea mi-a venit gândindu-mă că mi-ar fi prins bine dacă la 20, 25 și chiar 30 de ani mi-ar fi dat cineva informațiile pe care le ofer eu în seminariile mele. Plus că tot ceea ce “predic” la seminarii fac și eu în viața de zi cu zi.

Pe blogul său scrie despre experiențele cu copiii și viața în Ploiești. Întrebat care este cea mai mare realizare a sa, răspunde simplu că în plan personal vine familia, iar în cel profesional Anticaffe-ul. În Ploiești nu se credea rentabilă o astfel de afacere, deci satisfacția este destul de mare.

Mai mult decât cele spuse până acum, Liviu Drăghici este fondatorul Asociației Ai Carte, apărută din dorința de a finanța pasiunea pentru lectură și a ajuta elevii cu rezultate desosebite, dar cu o situația financiară precară. Bursele Performer încurajează și sprijină acești copii să facă performanță mai departe.

Până acum am acordat 22 de burse în valoare totală de 20.800 lei. Tot pe asociație, mai ținem diverse workshopuri în Săptămâna Școala Altfel, ajutăm tineri autori să își publice volumele și facem tot felul de evenimente caritabile.

Tânăra generație aduce speranță

Cunoștințele acumulate în Vodafone legate de performanță, productivitate, administrarea unui buget, stabilirea unor obiective sunt informații complexe și generale despre care încearcă acum să le dea lecții elevilor săi pentru a-i pregăti pentru viață.

Deși în școală elevii par dezinteresați, uneori discursurile spuse din suflet îi ating și îi ajută să înțeleagă importanța lucrurilor. Un discurs ținut la clasă cu un ton părintesc, blând, bun ajută elevii să înțeleagă că până la urmă profesorii le vor binele și nu doar să îi chinuie cu teorie fără rost – cum înclină ei să creadă.

M-am oprit din predat și le-am vorbit un pic despre viitorul lor. Despre faptul că nu voi mai fi lângă ei să îi verific dacă își țin bugetul, dacă au o ținută business, dacă citesc etc, dar că am încredere că se vor descurca singuri. O parte dintre ei aveau lacrimi în ochi. Unii plângeau. M-am făcut că îmi strâng lucrurile și după ce au ieșit toți din clasă am plâns și eu.

Profesorii buni, despre care elevii își amintesc peste ani, sunt cei care le-au oferit lecții de viață, i-au învățat cu blândețe și le-au ghidat pașii spre lumea reală, cea a adulților. Atunci când un om îți atinge sufletul, orice lecție ți-ar da, îți va rămâne pe veci întipărită nu doar în minte, ci gravată pe pereții sufletului.

În următorul an, de ziua mea, un profesor m-a chemat la clasa respectivă. Iar elevii mă așteptau cu un tort.

Fotbal, poezie, radio, training, speaking

Pasiunea pentru fotbal și dorința de a determina microbiștii să citească mai mult l-au făcut să scrie poezii despre fotbal. Liviu Drăghici este supranumit „Poetul din peluză”. A debutat în anul 2011, când Petrolul a jucat un meci în fața unui public de femei și copii.

Atunci am scris poezia “Aici este Petrolul”. Mihai Toma, redactor șef secția Sport la ziarul Libertatea mi-a luat un interviu “botezându-mă” Poetul din Peluză. De atunci am publicat deja două volume cu poezii despre fotbal, iar al treilea este în lucru.

Hotărât să schimbe lumea prin educație, toate eforturile sale se îndreaptă în această direcție. Iubirea de cunoaștere și de împărtășire a cunoștințelor îl ajută să nu obosească în diferitele atribuții pe care și le-a luat.

Liviu Drăghici Anticaffe

La conferințele Bookland Evolution a menționat faptul că se duce la București în fiecare weekend pe proprii bani pentru a vorbi la radio despre fotbal și cât de important este pentru un om să facă exact ceea ce îi place, plătit sau voluntar.

Prin emisiunea de sport (Povești de Suporteri de la Radio Sport Total FM) mă străduiesc să prezint exemplele pozitive din rândul suporterilor. Prin poeziile despre fotbal ale “Poetului din Peluză” vreau să determin suporterii să citească. Prin Asociația Ai Carte ajutăm elevi și studenți să își îmbunătățească rezultatele, iar ca trainer, speaker si profesor fix de educație mă ocup.

 

Liviu Drăghici: „Evoluăm prin educație”

Educația este setul de legi, reguli, idei învățate și aplicate care ne diferențiază de sălbatici și de animale. Să fii omul care trebuie să educe nu este ușor. Din contră, este un domeniu plin de provocări deoarece profesorul este figura pe care elevii o vor purta în minte pentru tot restul vieții lor. Dacă sunt norocoși, atunci o să poarte cu ei și o lecție de viață valoroasă.

Eu nu prea dau sfaturi, dar dacă ar fi să o fac le-aș spune oamenilor să înlocuiască sintagma “nu pot” cu întrebarea “cum aș putea?”. În felul ăsta muți concentrarea de pe problemă pe soluție.

Învățarea este un proces continuu, iar Liviu Drăghici nu se oprește din a face asta. Învață de la fiecare persoană cu care interacționează și are mentori pe care i-a cunoscut personal sau doar din cărțile lor.

Anticaffe-ul își propune să devină locul preferat al copiilor prahoveni cu vârsta sub 13 ani. Aici, 5 elevi ai săi au reușit deja să își înceapă viața profesională.

Pe termen mediu, să devină un exemplu de business făcut curat, corect și cu respect față de clienți, angajați și parteneri.

Liviu Drăghici este o persoană modestă, căreia nu îi place să iasă în evidență prea mult în viața publică. Cu toate astea, eforturile sale îl fac vizibil în peisajul cenușiu al Ploieștiului.

Sonia Coman

Se numără printre românii din diaspora care fac cinste țării, chiar dacă acasă, în România nu sunt mulți care să le cunoască realizările. Sonia Coman e curator la „Muzeul Freer” din Washington DC, o secţie de artă asiatică a Muzeului Smithsonian. Are 36 de ani și e licențiată „Magna cum Laude” a Universităţii Harvard (SUA) şi doctor în „Istoria artei”, cu dublă specializare în artă franceză şi japoneză, la Universitatea Columbia, New York (SUA).

 

Poezii scrie din copilărie. La Liceul de coregrafie și artă din Constanța, a cărei secție de grafică și arte plastice a urmat-o, s-a apropiat de arta și cultura japoneză. O întâmplare a făcut ca încercările sale literare să fie citite de poeta Constanța Buzea, la a cărei recomandare își îndreaptă talentul și atenția spre haiku.

Tata a fost cel care m-a încurajat să particip la un concurs de haiku în Japonia. Am trimis câteva încercări în limba engleză, iar un poem a câștigat unul dintre premii, fiind apoi tipărit pe cutiile de ceai ale companiei care sponsoriza concursul.

Sonia Coman consideră educația primită în România drept una excepţională, datorită, în special, profesorilor din liceu, foarte dedicaţi elevilor. Aceștia au deprins-o cu disciplina de lucru, învățând-o să-și organizeze timpul astfel încât să-i ajungă pentru tot ceea ce-și dorea să facă într-o zi. Asta pentru că orele normale de curs erau dublate de altele, petrecute în atelierele de specialitate.

Cine-și închipuie că i-a fost ușor, se înșală. Dar Sonia le-a considerat pe toate provocări cărora le-a făcut față cu succes și, ce e mai important, fără nicio urmă de regret.

 

Cel mai bun student român, în 2013

La sfârșitul liceului, s-a înscris la trei universități americane – Harvard, Princeton și Columbia, intenționând să studieze istoria artei și literatură.

Am ales universităţi care ofereau burse complete studenţilor străini, dar şi pentru că sunt de tipul „liberal arts”, oferind posibilitatea de a-ţi crea propriul program de studiu. M-a atras calitatea educaţiei americane, dar şi posibilitatea de a cunoaşte mai multe culturi, pentru că în universităţile americane sunt studenţi veniţi din toată lumea.

A fost admisă la toate cele trei facultăți americane, dar a optat pentru Harvard. Ținuse legătura, timp de șapte ani, cu câțiva poeți din Boston, cunoscuți la o conferință de haiku, și i se părea, cumva, un alt fel de acasă.

În 2013, Sonia Coman a fost desemnată cel mai bun student român din străinătate.

Acest titlu este conferit de către Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), în cadrul proiectului Gala Studenților Români din Străinătate. LSRS este o organizaţie neguvernamentală, lansată oficial pe 8 ianuarie 2009, care aduce în prim-planul opiniei publice tineri valoroși educați în străinătate, dar și în țară, ca modele de profesionalism și competență. În prezent, LSRS numără mai mult de 13.000 de membri din peste 50 de țări.

 

Un cetățean universal atins de cultura japoneză

Uneori, Sonia pictează. O face atât de bine, încât lucrările sale au fost incluse în numeroase expoziții, personale și de grup, atât în România, cât și în străinătate.

Sonia Coman

Ceasul – pictură de Sonia Coman din 2009

E ceva aparte în întreaga ei ținută, în gesturi, în tonalitatea vocii, în zâmbet. Dincolo de o incontestabilă erudiție, de cele câteva limbi străine pe care le vorbește cu o ușurință nativă, transpare ceva autentic românesc. Poate aparenta fragilitate, dublată de conștiența propriilor capacități profesionale, ce-i conferă siguranță de sine. Poate modestia cu care răspunde oricărei aprecieri venite din afară.

Acasă mă simt în mai multe locuri şi mă simt binecuvântată că pot spune acest lucru. Acasă e la Constanţa, pe malul mării, ascultând pescăruşii; la New York, unde m-am format din punct de vedere profesional; în anumite locuri din Japonia, unde simt conexiunea cu tradiţia, mai ales în Arita, oraşul unde s-a născut ceramica japoneză, unde sunt primită cu braţele deschise de nişte oameni cu o pasiune extraordinară pentru arta şi tradiţia lor. Acasă mă simt oriunde am ocazia să intru într-o biserică românească.

Chiar dacă e un ”cetățean universal”, un artist atins de muze din cele mai diverse culturi ale lumii, Sonia rămâne un om credincios. Poate și pentru că unul dintre înaintașii săi este Macarie Protopsaltul(1770-1836), considerat „întemeietorul” şi fondatorul muzicii psaltice româneşti.

Sonia Coman nu a renunțat să scrie haiku, ba chiar a și publicat deja câteva astfel de volume. Spune că haiku este o poezie a clipei, de aceea îl gândește în limba franceză, când e la Paris, sau în japoneză, când e la Tokio. Dar pe majoritatea le gândește şi le scrie în limba engleză, pentru că în SUA își petrece cea mai mare parte a timpului. Oricum le-ar gândi, însă, oricum le-ar scrie într-o primă fază, le traduce mai apoi în limba română, ”limba mea maternă şi limba sufletului meu”, după cum afirmă.

Cred că haiku e o formă de a trece un pod între lumea noastră interioară şi lumea reală, locul în care ne aflăm în momentul respectiv.

 

Sonia Coman: ”Se știe prea puțin despre România!”

În foarte multe dintre momentele vieții sale, Sonia Coman a activat în comunități eterogene. A cunoscut oameni din toate colțurile lumii, veniți ”pe pământul făgăduinței” cu un bagaj cultural extrem de variat.

La Universitățile Harvard și Columbia, la Muzeul Metropolitan, în cercurile sale personale și profesionale, a întâlnit români de excepție. A ajuns să-i admire pentru curiozitatea intelectuală, disciplina de lucru, perseverenţa şi, mai ales, încrederea că îşi pot împlini visurile. Sunt români care reprezintă, la ora actuală, un model pentru comunitățile americane din care fac parte.

Cu străinii, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Cu toate că SUA e o lume însetată de poveşti, se ştie prea puţin despre România, despre istoria, arta şi literatura noastră.

Mi-aş dori să contribuim toţi în a contura o Românie cu o identitate pozitivă, pe care lumea să o recunoască, să o înţeleagă mai bine şi să o respecte.

Chiar dacă firea sa artistică pare mai degrabă înclinată spre melancolie, Sonia Coman privește cu mare încredere în generațiile tinere. Încredere în sine, în propriile forţe, determinare, perseverenţă, încredere în frumuseţea visurilor pe care le au sunt câteva dintre cele pe care Sonia le consideră necesare celor aflați la un început de drum.

Celor tineri le-aş spune că pot realiza tot ce-şi doresc, că nimic nu-i împiedică să-şi realizeze visurile. Trebuie să fie convinși că, dacă perseverăm pe drumul ales, vom izbândi. Fără această perseverenţă nu vom şti niciodată dacă un anume vis e posibil sau nu.

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă, profesor universitar la Facultatea de Litere de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Numeroasele volume publicate au poziționat-o în elita literaturii contemporane românești. Tinerii o cunosc mai degrabă datorită celor mai recente romane publicate: ”Un singur cer deasupra lor” și ”Angelus” (tradus în limbile engleză și bulgară). Scriitoarea are mai multe feluri de a fi: unul grav și sobru, altul jucăuș și poznaș. Care dintre aceste părți le-a dezvăluit în acest articol, vă las să descoperiți în continuare.

 

Ruxandra Cesereanu s-a format alături de muzică, filme și oameni de mare calitate. A crescut cu muzica unor trupe precum Pink Floyd, The Doors, Genesis, Yes, Jethro Tull, King Crimson, Deep Purple, Led Zeppelin, Uriah Heep, Manfred Mann, Gentle Giant: iar la maturitate i-a descoperit pe Jeff Buckley, PJ Harvey ori trupe precum Muse, Dead Can Dance. Cu toate astea, are momentele ei speciale dedicate muzicii simfonice.

Este pasionată de filmele lui Bergman, Fellini, Antonioni, Tarkovski, Trier, Lynch, Greenaway, Bunuel, Kurosawa, Paradjanov, dar și de filmele regizate de Pintilie, Daneliuc sau rreprezentanții Noului Val Românesc. Din lista de cărți preferate, pe piedestal a pus romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Lecturile aprofundate de poezie au contat mult și ele.

Tatălui ei Domițian îi datorează formarea sa intelectuală. A avut parte și de câțiva dascăli minunați în facultate. Corin, perechea sa, e cel alături de care s-a format, pas cu pas, de la 22 de ani încoace, într-un tandem intelectual și afectiv aparte.

”E sănătos ca fiecare să păstrăm și la maturitate copilul din noi. Cred în forța literaturii de a ilumina și de a schimba făpturile umane. Cred în studenții mei. Cred în dragoste și prietenie, care sunt daruri mari pe lumea asta destul de plină de tensiuni, adversități, mizerii, războaie, injustiții, crime și trădări.”

 

Citește pentru a afla cine ești

Momentul în care a știut că va urma ”jocul cu literele” a fost cel în care a renunțat să se mai pregătească pentru medicină. Își dorea să devină psihiatru, dar a descoperit literatura sud-americană. Un alt punct nodal a fost când a început să creadă că poezia sa ar putea schimba ceva în câțiva oameni. I-ar putea tămădui de spaime și neliniști, i-ar putea ajuta să se cunoască lăuntric și să aprofundeze această inițiere interioară.

Am dorit să aflu cum reușește Ruxandra Cesereanu să transforme lectura în pasiune pentru tineri. Știam deja că este un profesor iubit de studenții săi, așa că sfaturile sale ar putea ajuta și alți profesori dornici să-și apropie elevii de cărți. Cel mai bun sfat a venit sub forma aceasta::

„Citești, deci exiști cerebral și afectiv. A citi e o formă de cunoaștere care face parte din firescul naturii umane. Cine nu citește, nu cunoaște și poate nici nu știe (și nu va afla niciodată) cine este.”

 

Comunismul, subiectul cel mai tranșat în scrierile sale

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu – ”Un singur cer deasupra lor”

Dintre numeroasele cărți publicate, romanul ”Un singur cer deasupra lor” s-a bucurat de cel mai mare succes. Acesta surprinde istoria traumatică a României din 1944 (pe tot parcursul comunismului) până după revoluția din 1989.

Comunismul este un subiect sensibil, regăsit în multe dintre scrierile autoarei. Ea pune accent pe acest subiect din dorința ca cei tineri să înțeleagă mai bine diferența dintre democrație și dictatură.

„Democrația înseamnă mai multe opinii, mai multe partide, mai mulți lideri, libertate de gândire și exprimare. Și mai ales, democrația înseamnă a respecta alteritatea, gândirea celuilalt care este altfel decât a mea, a ta, a noastră. Nu trebuie neapărat să accepți gândirea celuilalt, diferită de a ta. Dar trebuie să o respecți, dacă ai spirit democratic. Comunismul s-a opus tuturor acestor chestiuni. A aruncat sute de mii de oameni (în România, cel puțin) în închisori și lagăre. Doar pentru că gândeau altfel sau doar pentru că pur și simplu gândeau și nu erau creiere spălate.”

 

Sensibilizarea tinerilor prin dezvoltarea unei memorii etice

Ce tip de memorie ar fi adecvată, ar fi strategică, pentru a-i sensibiliza pe tineri întru recuperarea istoriei recente a ţării lor? E evident că o memorie strictă a suferinţei, o memorie emoţională nu mai interesează neapărat astăzi generaţiile tinere. Nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o formă de captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesaţi de recuperarea istoriei României.

„Cea care ar putea interesa (dar şi pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere şi adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi o memorie istorică, informativă. De ce nu am putea avea, totuşi, o memorie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală. Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare chiar și în sensul ei justițiar. Victimelor trebuie să li se facă dreptate.”

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu – ”Fugarii”

Deloc întâmplător, Ruxandra Cesereanu face ritualic călătorii documentare la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Aici se regăsește o lecție concentrată de istorie recentă, ne amintește scriitoarea care-și aduce și studenții să vadă acest loc.

În iulie 2018 a organizat în Maramureș și altceva, respectiv un atelier de scriere creatoare și pictură naivă numit ”Hâtroșenii de la Săpânța”. Proiectul a fost girat de Phantasma (Centrul de Cercetare a Imaginarului) și de Departamentul de Literatură Comparată. Ideea de bază era de a continua epitafurile lui Stan Ioan Pătraș din Cimitirul Vesel de la Săpânța. La realizarea acestui proiect, studenții implicați trebuiau să creeze balade scurte despre viața de după moarte a câtorva personaje-cheie înmormântate în faimosul cimitir. De asemenea, studenții erau provocați să încerce să picteze acuarele în acest sens.

 

Avem o literatură actuală valoroasă, dar scriitorii nu trăiesc din munca lor

Pentru Ruxandra Cesereanu, scrisul e mai important decât vinderea sau publicitarea lui. Cum nu trăiește din scris, nu poate oferi nici sfaturi celor care își doresc să trăiască din eventuala publicare a unor cărți de proză sau poezie.

”Scriu fiindcă acesta este simțământul meu cel mai puternic de a exista în lume în mod autentic și de a mă cunoaște pe mine însămi.”

Scriitoarea crede în mod real și realist în literatura română actuală. Literatura autohtonă este competitivă și îndeajuns de provocatoare. Și ar merita tradusă într-un fel organizat, instituțional și asumat. Ar trebui să aibă aceleași șanse ca și alte literaturi de top. Fără nicio inhibiție, fără complexe de persecuție. Literatura română actuală este bună și chiar foarte bună în unele cazuri.

 

România sau Occidentul?

Dacă ar fi să menționeze cele mai mari greșeli ale românilor, nu ar adăuga altele decât cele deja cunoscute. O vulnerabilitate în fața politicii și a istoriei, varii complexe de inferioritate. Există, însă, și destule calități (arhicunoscute) pe care românii le au. Nu este cazul să fim oaia neagră a popoarelor.

România nu e o țară rea ori proastă și nu e neapărat o țară mai defectuoasă decât altele. Politicienii (majoritari ai) acestui spațiu sunt cei incompetenți, ignoranți, penibili, corupți ori cu tendințe dictatoriale. Aici e hiba. De câte ori prieten din străinătate o întreabă lucrul acesta (sau alți români), dă acest răspuns.

„România a căpătat de-a lungul dictaturilor un fel de a fi dresabilă. Populația menținută în ignoranță a ajutat la acest dresaj (precum și dictaturile). Dar la fel de adevărat este că reacțiile de protest și răzvrătirile au punctat ceva exact pe dos. România este dresată ori dresabilă până la o limită, există o graniță explozivă de unde oricând revolta poate izbucni și schimba lucrurile.”

Am fost curios să aflu motivul pentru care Ruxandra Cesereanu a ales să rămână aici când tot mai mulți aleg calea străinătății.

”Sunt clujeancă, ardeleancă și româncă. Punct. Nu am cum să fiu altceva decât ceea ce sunt. Sunt fascinată de călătorii, dar locul meu geografic-lăuntric nu este în străinătate, ci aici. Nu am ce sfat să le dau celor care pleacă în exil, bejenie ori pur și simplu fug din România ca să trăiască mai bine în altă parte. Este dreptul lor să aibă această libertate și să trăiască în funcție de ea.”

 

Studenții de ieri și cei de azi

Că sistemul educațional din România are prea multe probleme și vicii deloc ușor rezolvabile, nu e un secret pentru nimeni. Cu toate acestea, există studenți excepționali și dascăli performanți. Spre norocul nostru și al acestei țări, avem minți strălucite în toate domeniile, e de părere profesorul facultății de Litere.

”Acum 20 de ani studenții erau mai statici, poate chiar mai romantici. Cei de acum sunt pragmatici și bine adaptați la realitate, în general. Totuși confuzie există destulă. Și poate chiar varii forme de alienare. Studenți inteligenți și sensibili vor fi întotdeauna, indiferent de trecerea timpului, de mode ori de -isme”

 

Cărți deja scrise își așteaptă momentul publicării

Scriitoarea are destule cărți pe care le ține în sertare, de poezie și proză mai ales. Nu sunt șlefuite și finalizate, ci se află într-o stare primară.  Nu se simte pregătită să le dea lumii și deocamdată vrea să se concentreze pe alte aspecte ale vieții. Mai degrabă, alcătuiește o mică bibliotecă personală de manuscrise. Cândva vor fi tipărite și citite, dar acum ar fi prematur. Așa că le mai ține în cuib câțiva ani.

Cu toate acestea, a publicat în urmă cu câteva luni o carte pe care nu își propusese să o scrie – un manifest numit ”Scrisoare către un prieten și înapoi către țară”. Acesta este un poem sociopolitic despre România convulsionată de acum și o încercare de a exorciza defectele de țară (vizibile prin politicienii actuali inadecvați și blamabili ai acesteia).

Nu știm când va ieși de sub tipar un nou volum semnat Ruxandra Cesereanu, dar nu pot încheia acest articol fără a vă recomanda a citi cărțile sale deja publicate.

Iuliana Alexa

Ce faci dacă ai o convingere și ai dori să o vezi materializată? Să vezi că lumea se îmbunătățește conform ideilor tale. Te lupți pentru ele, nu? Dacă preferăm confortul aparent al pasivității, atunci societatea își vede de mersul ei disfuncțional. Edmund Burke spunea că „pentru ca răul să prindă rădăcini, e destul ca oamenii de bine să nu facă nimic”. Dacă, însă, alegem să luăm atitudine, lucrurile se pot schimba. Vorbim despre toate acestea cu Iuliana Alexa, redactorul-șef al revistei „Psychologies România”.

 

Iuliana Alexa este redactorul-șef al revistei Psychologies România, din 2007, și manager Contentup – digital publishing for you. A contribuit la apariția a două cărți: „Românii la psiholog ” (2014) a scris una în engleză („How to choose the right partner and avoid the wrong ones”, 2016 – pe aceasta o găsiți pe Amazon). Este coautor la o a treia, „Creierul de Homo Sapiens. Ghid de utilizare” apărută în 2016, alături de Dragoș Cîrneci, doctor în neuroștiințe.

Scrie poezie pentru că e un joc intelectual interesant și contribuie la alte publicații (Republica.ro și Dilema Veche). Citește mult,  dansează Charleston și este o mare admiratoare a anilor 20-30 care, spune ea, aveau „eleganță, estetică și maniere”.

Iuliana a ieșit deseori la proteste, apărând cauzele în care crede. Crede că implicarea politică e fundamentală pentru orice om. O mai găsim duminica, la școala 136 din Ferentari, unde îi ajută la teme pe copii defavorizați. A făcut voluntariat pentru A.L.I.A.T. (Alianța Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor), a susținut campanii ecologiste și de combatere a violenței împotriva femeilor.

 

Jurnalismul – o formă de educație fără tabu-uri

Jurnalismul e o formă de dialog cu oamenii pe care cred că îi pot educa, persuada, convinge să se ralieze cauzelor în care cred eu. Pentru a comunica cu ei, pur și simplu. E o meserie privilegiată asta, să scrii și oamenii să te citească și uneori să și facă ceea ce le sugerezi să facă. Deci e flatant, e o formă de putere simbolică.

Într-o epocă a unui internet imens întâlnim modele și, mai ales, non-modele. Norma pozitivă pare că are de parcurs un drum lung până la cititori. Dar nu este imposibil, și asta o spun Gilcovich și Ross, psihologi care au studiat persuasiunea socială: „Arată cât mai mulți oameni care fac bine”.

Contează, însă, modul în care transmiți mesajul, forma pe care i-o dai. Este un principiu valabil nu doar în jurnalism, ci și în viața de zi cu zi. Orice părinte vede asta când îi spune copilului, în loc de „ești cel mai leneș din clasă, treci și învață” că „toată clasa face eforturi să ia note mari, trebuie să faci și tu efort să iei notă mare”. Este o diferență, nu?

Totuși, uneori spunem că există subiecte sensibile, aproape tabu, care îi pot întoarce pe cititori împotriva unui autor dacă acesta abordează totul dintr-un unghi diferit sau dacă… doar le abordează! Vorbim aici de avort, contracepție, violența domestică, mobbing, ACTA, comunitatea LGBT și altele care fie au fost ocolite, fie au umplut internetul și au creat dezbateri.

Iuliana Alexa scrie despre toate acestea cu ceea ce eu numesc „scriitură intelectuală”, documentată, fără patimă. Iuliana consideră că nici nu ar trebui să existe subiecte tabu.

Sunt lucruri care fac parte din viață, din realitate, nu se întâmplă nimica bun dacă le bagi sub preș. Sunt probleme arzătoare, ele trebuie puse pe ordinea de zi cât mai curând. Din păcate nu am sentimentul că reușesc să fac asta, să generez o dezbatere, un val, ceva. Poate că nu insist destul. Dar nu mă las, din când în când mă reapuc de un subiect sau altul.

 

Voluntariat ca datorie

Iuliana Alexa face voluntariat la Școala 136 din Ferentari. Timp de două ore pe săptămână stă lângă copii și îi ajută la română, la matematică, la citit. Valeriu Nicolae, inițiatorul proiectului, și voluntarii care vin aici duminică de duminică, sunt șansa copiilor din ghetouri.

Aș vrea să nu mai vedem copiii de rromi discriminați, lăsați în urmă la școală. Ei nu au nicio vină, sunt copii minunați cei de la școala 136.

Înainte de Școala 136 au mai fost și alte acțiuni, campanii. Cea care a pus-o pe gânduri cel mai mult este una recentă, de anul acesta, când a fost voluntar în Vama Veche pentru ALIAT (Alianța Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor). A văzut mulți oameni care nu știu ce riscuri comportă consumul de alcool și a neliniștit-o destinul lor. Crede, însă, cu modestie, că a reușit să salveze un suflet sau două explicându-le ce riscuri comportă consumul iresponsabil.

Iuliana Alexa

Să spunem că nu ne pricepem cu toții la copii și la matematică. Sau că nu ne este la îndemână să vorbim despre alcool în mijlocul unei distracții generale. Societatea are, însă, grijă să ne ofere mereu lucruri care ne pun pe gânduri. De ce să stăm pe margine când fiecare dintre noi vine cu un bagaj de experiențe și de calități?

Tocmai asta e una dintre frumusețile voluntariatului: să oferim mai departe din bagajul nostru. O simplă acțiune de-a noastră poate schimba vieți. Sună pompos, dar nu este, întrebați-i pe copiii de la școala 136.

 

Iuliana Alexa, între mondenități și mediile sărace

Un job presupune un anumit mediu social căruia îi aparținem și, mai ales, cu care suntem familiarizați. Trecerea de la acesta în unul care poate presupune categorii vulnerabile sau un amestec de oameni diferiți nu este tocmai simplă. Te aduce față în față cu o altă realitate, „te scoate din zona de confort”, ca să folosesc un clișeu. Așa cum munca ta de 8 ore contează, și aceasta începe să facă parte din viața ta. Colegii te pot întreba: „ok, dar ce urmărești cu asta, la ce te ajută?”

Același lucru am întrebat-o pe Iuliana Alexa: scrisul și atitudinea nu sunt, cumva, curiozități jurnalistice? Sau sunt ceva mai mult?

Nu e ceva ce fac în calitatea mea de jurnalist, ci în calitatea mea de cetățean. Cred că oricine trebuie să lupte pentru cauzele care îl mișcă și, slavă Domnului, sunt pe lume cauze care să ne scoată din fotoliu. Ca jurnalist îmi aduce interacțiunea cu lumea, cu oamenii diverși, cu motivațiile lor. Asta mă fascinează, e o sursă de inspirație.

În cazul ei interacțiunea aceasta cu oamenii presupune și participarea la evenimente mondene, la lansări de carte, unde este o altă lume, complet diferită, unde întâlnește persoane pe care noi le vedem doar la tv. Mediile sociale în care se învârte sunt diverse și, da, e o experiență interesantă să le schimbe între ele. S-ar plictisi între mondenități și s-ar întrista (poate) doar în mediile sărace, deci consideră că „alternarea este bună”.

Iuliana Alexa

Iuliana Alexa, alături de echipa Psychologies

Alternarea e bună pentru oricine. Pătrățica noastră de confort ne limitează, or oamenii sunt ființe sociale, curioase și inteligente. Trecerile de la confort la altceva nu doar îi ajută pe alții, ci și pe noi: ne conectează la societate și ne învață să luăm atitudine.

 

Implicarea civică – modă sau necesitate?

Și așa am ajuns la implicarea civică: este ea o modă sau o necesitate? O parte a societății este din ce în ce mai atentă și mai implicată în chestiunile pe care le consideră importante. O altă parte rămâne, încă, pasivă.

Iuliana Alexa ne spune că e o necesitate și nu o modă, că ar trebui să fie dincolo de trenduri, ceva constant. Și vorbește despre felul în care Amoz Oz, scriitor la aproape 80 de ani, după ce scrie cele câteva pagini de roman pe zi începe să scrie petiții, să facă politică. Și asta zilnic, neobosit.

Nu e o modă ci un fel de a păstra curățenia și ordinea in fața haosului produs de imoralitatea și corupția puterii zilei.

Iuliana a ajutat la „salvarea” derdelușului din parcul IOR, în decembrie 2014, atunci când autoritățile locale plănuiau ca pe acel loc să construiască o sală polivalentă. Oamenii din cartier s-au mobilizat și au făcut petiții, au manifestat, au mediatizat situația până când au câștigat.

Am chemat presa, am făcut scandal, era frig afară și noi țineam pancarte pe derdeluș cu mâinile înghețate. A fost o experiență frumoasă, pentru că am văzut atunci că oamenilor le pasă și că ies din casă pentru ceva în care cred. Important e să fie cineva care să îi convoace. Românii nu sunt așa de inerți cum zice lumea, eu chiar îi văd implicându-se.

Derdelușul a fost salvat de oameni care au luptat pentru o idee și au insistat, au perseverat. Nu sunt olimpici ai sporturilor de iarnă, nu sunt VIP-uri. Sunt, însă, o comunitate care a ales să reacționeze și a câștigat!

Spiritul civic din România este abia născut, are mult de crescut și ar trebui cultivat în cei 12 ani de școală. Întrebarea este: cine să facă asta, când profesorii se tem să le spună copiilor despre partide, de teamă să nu piardă beneficiile venite de la Inspectorat. Și Iuliana ne dă exemplul recent al unei profesoare de istorie care a fost penalizată pentru că „făcea politică”. E incorect, profesorul de istorie face și educație civică, explicându-le copiilor cum s-au mișcat lumile.

 

Modestie cu moderație

Oamenii trebuie să acționeze și să vorbească despre acțiunile lor, să nu se mai cramponeze de criticile care spun că trebuie să fie modești sau de comentariile de genul „și eu fac, dar nu mă laud”. Revenim la importanța modelelor, a celor bine alese, la norma pozitivă de care vorbeam mai înainte.

Eu cred că modestia e bună …cu moderație. Da, cred că oamenii trebuie să dea exemplu prin ceea ce fac și asta încerc să fac eu. Adică să le spun celorlalți că uite, nu trebuie să ai bani de donat ca să faci o faptă bună, e suficient să donezi timp. Oamenii imită alți oameni și prefer să imite faptele mele bune (și pe ale altora). Trăim într-o lume care promovează modele false și deseori imorale pe care oamenii le imită pentru că admiră niște persoane de tipul Kardashian sau Trump sau Becali. De ce nu am face reclamă faptelor bune, atunci?!

Elena Vlădăreanu

Poetă, jurnalistă și autoare de teatru, Elena Vlădăreanu se bucură astăzi de aprecierea celor care-i citesc și îi cunosc opera. A debutat la sfârșitul anilor de liceu cu un grupaj de poeme publicat în revista constănțeană Metafora. Debutul editorial propriu-zis avea să vină în 2002, cu volumul ”pagini”, publicat la Editura Timpul din Iași. În prezent, Elena Vlădăreanu se bucură de un real succes prin prisma cărților publicate de-a lungul timpului, dintre care amintim: ”europa. zece cântece funerare”-2005, ”spatiu privat”-2009, ”Non Stress Test”-2016 și ”Bani. Muncă. Timp liber”-2017.

 

Cine mai citește astăzi poezie, ne-am putea întreba? Dar cine mai scrie astăzi poezie, ne-am putea, la fel de bine, întreba? Căci toate studiile și sondajele din ultimii ani arată și descriu o țară în care puțin peste 30% din cei interogați au citit o carte într-un an, iar cei mai mulți dintre ei, au ales beletristică.

Cu toate astea, poezia n-a murit. Mărturie stau volumele din librării, dar și ”evenimentele din ce în ce mai vocale”, ce sunt menite a scoate la suprafață poeți talentați, bine ancorați în prezent și în modernismul poeziei.

Elena Vlădăreanu este una din cele mai talentate poete ale anilor 2000. Opera ei se distinge ușor prin originalitate, pragmatism, dar și prin sinceritate. N-a ales ea poezia, ci mai degrabă, poezia a ales-o pe ea. Fiind cea mai permeabilă formă de artă, i-a fost, cumva, la îndemână să o experimenteze.

Poezia e cea mai la îndemână, e cea mai apropiată de adolescență. M-a interesat ca gen care încă mai permite experimentul.

 

Elena Vlădăreanu și întâlnirea timpurie cu poezia

Întâlnirea cu poezia a avut loc, spune ea, în perioada în care se cam întâlnește toată lumea, în școala gimnazială. Cea mai elocventă amintire pe care o are despre poezie este o întâmplare petrecută prin clasa a cincea.

La o oră de română, mândră că a compus o poezie, eleva Elena Vlădăreanu cere permisiunea profesoarei de a o citi în fața clasei. Finalul i-a adus aplauze din partea colegilor entuziasmați de ”pauza” din timpul orei. Plus o critică, ce avea să-i fie punct de plecare, din partea profesoarei.

„Elena, să-ți fie rușine, l-ai plagiat pe Eminescu. Du-te la loc, data viitoare să vii cu ceva care să fie al tău”, a fost reacția profesoarei.

Conștientă sau nu, aceste cuvinte i-au rămas Elenei în minte și au determinat-o ”să-i demonstreze” profesoarei că poezia ei este una originală.

Privind retrospectiv a fost important: a fost ca o povară, dar și o datorie de a fi original cu orice preț. De altfel, este și una din calitățile pentru care sunt apreciată: originalitatea.

 

Clubul de poezie și profesorul-dascăl de la care a pornit totul

Prin clasa a șaptea, Elena se înscrie la un club de poezie unde profesorul coordonator, Petcu Abdulea, se dovedește a fi un excelent dascăl. Și nu pentru că ar fi învățat-o să scrie poezie, ci pentru că avea harul de a-i învăța pe cei care frecventau clubul să caute, să descopere, să gândească.

La club, am avut un profesor care, înainte de a fi profesor, a fost un bun dascăl: ne-a învățat să citim, să căutam, să ne uitam la televizor, să selectăm emisiunile. După care discutam despre ce am văzut, ce ne-a plăcut și ce nu.

Așa se face că, în timpul liceului, Elena ”îndrăznește” să publice primele ei poeme, într-o revistă constănțeană. Însă debutul oficial nu este acesta.

 

Generația underground, generația ”scriitorilor scandalagii”

După terminarea liceului, Elena frecventează cursurile Facultății de Litere din București, unde intră într-o ”gașcă” de poeți. Această mișcare avea să-i aducă debutul oficial ca poetă.

Exista o mișcare underground destul de interesantă la Facultatea de Litere. Era un tip care semna UN Cristian (Cristian Cosma) și care, printre altele, avea o bibliotecă mobilă. Avea o geantă cu cărți pe care nu le găseai la bibliotecă. Și el mergea cu această geantă prin facultate, iar o dată pe săptămână organiza o întâlnire cu studenții ce purta numele de biblioteca de poezie. Și câteodată chema și un scriitor cu care noi să vorbim.

Acele întâlniri erau foarte importante și sunt cele care i-au adus renumele în lumea poeților. Volumul Pagini a fost cel care a deschis drumul.

Cartea a facut vâlvă. Era dementă, curajoasă, venită din inconștiența mea. Chestii pe care le faci doar când ești tânăr sau foarte bătrân.

Au urmat cărțile către maturitate.

Din acel moment, Elena intră în această lume, publicând rând pe rând volume de poezie. Volume diferite, spune ea, dar nu neapărat ca amprentă, ci mai degrabă ca stil. Iar această diferență vine, poate, și din dorința de a fi originală. Dorință care până la urmă a și scos-o din anonimat.

Mărturie în acest sens stă și cea mai recentă carte a ei, Bani. Muncă. Timp liber, carte manifest, așa cum o numesc colegii ei.

„Un manifest feminist și feminin conceput pe mai multe voci care livrează împreună, în forță, mesajul”, notează Mihai Iovănel.

 

Inspirația vine din capacitatea de a fi la curent

De unde inspirația, motivația și originalitatea operei ei? Cu siguranță, nu din ceea ce ne așteptăm cu toții: visare, romantism și cântec. Ci din dorința de cunoaștere, de socializare și de implicare, după cum susține însăși poeta.

Mă simt inspirată când citesc și sunt conectată la ce se întâmplă. Eu lucrez la cărțile mele, le construiesc, le documentez, le asociez și cu alte arte. Nu scriu niciodată dintr-o răsuflare. Când nu am putut să vad filme, piese de teatru, expoziții de artă, am scris mai puțin și am scris mai prost. Opera mea e un fel de punte între arte.

De altfel, Elena Vlădăreanu scrie și teatru (la fel de neconvențional) și realizează și o emisiune de cultură la radio. Cu alte cuvinte, este ceea ce am putea numi un artist complet.

credit foto: Alexandru Dolea