Ionela Lungu
Membră a Asociaţiei Naţionale a Creatorilor Populari din România, dar și a Asociaţiei Meşterilor Populari din Ţinutul Neamţ, profesor coordonator în cadrul Școlii Populare de Arte „Carmen Saeculare” Piatra Neamț, inginer de meserie, Ionela Lungu a avut cumva o revelație și a ales să fie un meșter popular care dă viață poveștilor lui Nică a Smarandei din Humulești.

 

Apropierea de casa lui Ion Creangă a adus-o pe Ionela Lungu mult mai aproape de ceea ce este astăzi

Ionela Lungu nu este doar un meșter popular extraordinar de talentat și plin de dăruire, dar este un om vesel și șugubăț, cum s-ar spune în zonă. Un suflet despre care chiar aș putea spune și eu citându-l pe bădia: „Nu știu alții cum sunt…”, dar eu când văd ceva creat, fotografiat, scris de Ionela, mă întreb cum poate să fie un om atât de complex și totuși, atât de firesc, de simplu, de frumos?!

Ionela Lungu

Foto credit: Radu Păltineanu

Pe lângă arta populară, Ionela Lungu este blogger la Povești de pe Ozana, fotograf, soție și femeie împlinită. Un om fascinant, un om frumos de la suflet la trup, în poveștile și vorbele căreia oamenii sunt parcă din altă lume.

Ionela Lungu consideră că aceia care nu-și găsesc cuvintele propriei gândiri sunt cei care cred și se regăsesc în citate celebre. Ea nu crede. Citatul este un crâmpei dintr-un întreg, iar Ionela nu funcționează după segmente. În schimb, poate spune, mai degrabă, că are niște repere după care se ghidează:

E simplu, eu sunt Ionela Lungu. M-am născut și crescut la Tulcea, am făcut facultatea la Iași, m-am măritat la Humulești. Sunt sigură că ceea ce sunt azi este o sumă a ceea ce am învățat în copilărie, ce oameni am întâlnit pe parcurs, de ce nevoi m-am lovit în timp, pe ce cărări m-a dus viața. Am crescut printre „mormane” de materiale didactice confecționate de mama și de sora mea mai mare, amândouă fiind educatoare. Vedeam zilnic și participam la ceea ce bibileau amândouă, fie păpuși din cârpe, fie planșe desenate sau rochițe de păpuși. Am crescut în acest mediu, acela de a lucra cu mâinile mele și mai ales de a fi creativ. Apoi, când am crescut mare, am terminat facultatea și ne-am stabilit la Humulești, mi-a fost ușor să mă joc cu lutul, chiar dacă era ceva absolut nou pentru mine. Dar apropierea de casa marelui povestitor și recitirea poveștilor lui m-au apropiat foarte mult de meșterul popular Ionela Lungu, cel care sunt azi.

 

De la inginerie, la lumea figurinelor din humă modelate în căușul palmelor, a fuioarelor de cânepă şi piei tăbăcite

Cu siguranță, nimic nu este întâmplător sau neîntâmplător în viață. Toate au cumva o rânduire care așteaptă un moment oportun să se nască.

Așa a fost și cu vocația Ionelei, care a simțit că ingineria nu este ceea ce o face fericită. Faptul că soțul ei este din Humulești a apropiat-o pe Ionela de lumea lui Creangă, care mai apoi avea să devină și lumea ei.

   

Ionela Lungu provine dintr-o lume a orașului, însă după facultate, spune ea, a deschis dintr-o dată ochii într-o lume a satului. I-a plăcut mult și la catedră și a predat 13 ani la un liceu tehnologic, dar întotdeauna după ore se refugia măcar o oră, două, în atelier. Nu a perceput niciodată ca pe o muncă, ceea ce făcea și face. A decurs totul firesc, plăcându-i încă de la început îmbinarea școală (predat) – atelier.

Că am ajuns un meșter popular îndrăgit, nu știu. Mă bucur că mă considerați prețios și mai ales inedit și aș vrea ca prin prezentarea figurinelor pe care le realizez, să aduc mai aproape tradițiile de povești. De fapt poate tocmai aici e farmecul meșteșugului meu, apropierea noastră, a fiecăruia dintre noi de lumea lui Ion Creangă, de ceea ce înseamnă Pâcală sau fata moșneagului. Nu cred că a existat om care să treacă prin fața standului cu figurinele din lut, la diferite evenimente la care am participat, să nu se oprească o clipă, să nu zâmbească, să nu descifreze asemănarea între ceea ce am modelat eu și poveste. Este de neprețuit expresia celor care vin și privesc personajele. Inspirația vine și dintr-un simț al umorului, probabil. Dar și din lumea satului în care trăiesc acum, în Humulești.

Ionela îmi mai spune cum iese ea cu bicicleta pe ulițe și cum simte o libertate pe care poate omul de la oraș nu o are. Asta o ajută cel mai mult să rămână senină, să zâmbească după fiecare tură cu bicicleta.

Când iau lutul în palme, acel boț de humă – cum spunea și Creangă, simt cum prinde viață. Dar nu imediat. Expresia o capătă când ii dau culoare, după ce s-a uscat. Pentru că acesta e parcursul: modelat, uscat, șlefuit fața cu hârtie abrazivă, colorat obraji, ochi, buze, la urmă lipit păr din blănițe și pus căciulițe din piei de miel, tăbăcite, iar dacă sunt personaje feminine lipesc codițe împletite de fire de in și băsmăluțe. În câțiva pași parcurși în câteva zile, personajul din poveste prinde viață.

 

Expoziții de fotografie, „Povești de pe Ozana” și predatul

Fără să iubim ceea ce facem am fi niște fantome, zău. Neiubirea transformă normalul într-un om rău, egoist. Poate chiar iubind ceea ce faci ți se deschid drumuri și căi prin care poți să te exprimi, poți respira, exista. Mie îmi place să mă redescopăr, sunt neobosită în a explora, îmi pun idealuri astfel încât să le pot atinge. Din aproape în aproape am tot evoluat sau în fine, nu știu, ceea ce am devenit. Făcând personaje din Lumea lui Ion Creangă, apoi am încercat să fac figurine care seamănă cu persoane din realitate, apoi am încercat în fotografie să realizez portrete de oameni din Lumea satului.

În fiecare zi, Ionela Lungu lucrează cu elevi din școli, ajutându-i să vadă arta populară ca pe ceva ce ține de noi, de rădăcinile și zestrea noastră de români. Nu este greu să facă asta, deoarece copiii par să înțeleagă, să pătrundă și să iubească mult mai profund decât adulții, această lume fascinantă a meșteșugurilor.

Ionela Lungu

Copiii iubesc lumea aceea de dincolo de ușile pe care le deschidem noi, cei mari. Consider că e menirea noastră să-i sensibilizăm de tot ce e legat de tradițiile noastre autentice, nu cele false, spoite. Nu idealizez trecutul, ci îmi aleg ceea ce e cald și autentic din trecut, privind spre viitor. Sunt purtătoare DOAR de ii vechi, pentru că au pânza aceea țesută în stative, nu în fabrică. Și la fiecare oră am un accesoriu tradițional, tocmai pentru a le atrage atenția elevilor. O dragoste către frumos poate fi transmisă doar fiind tu credibil, la rândul tău. Și asta încerc eu să fac.

Ionela Lungu vorbește cu mare drag despre proiectul „Povești de pe Ozana”, despre care spune că este una dintre „casele sale”, alături de cea a modelajului în lut și cea a fotografiei. Adică aici, povestește în cuvinte ceea ce trăiește și simte, iar imaginile care se găsesc pe blog, completează, vizual, subiectul din temă.

Nu scrie des, nici mult, deoarece nu îi place să bată câmpii și să plictisească oamenii. Dar încearcă să scrie despre ceea ce contează, despre realitate și lumea frumoasă pe care mulți o uităm în alergătura noastră zilnică.

Trăim într-o lume grăbită, care nu mai are timp și eu încerc prin fiecare articol de pe blog o oprire, un răgaz. Nu depășesc 700 de cuvinte, mă concentrez pe subiect și nu scriu pe bucăți. În general e un of pe care îl zic deodată, dar pe care îl gândesc (îl coc!) câteva zile înainte.

 

Ionela Lungu: „Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești.”

Întotdeauna este vorba despre alegeri. Ce alegi să faci în viață. Eu, împreună cu soțul meu am ales să rămânem în țară. Nu știu dacă e bine sau rău, dar e ceea ce am ales. Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești. Cred că mulți care au plecat din țară și-au găsit un rost acolo, unde lucrează, lucru pe care nu și l-au găsit aici, acasă. Nu avem de unde ști de ce și cum a dus pe fiecare viața. Iar România realizăm că o iubim doar când ieșim din granițele ei. Ați observat că ne lovește dorul de ea când suntem departe?

Ionela Lungu ne spune că ea este ea în fiecare zi: „de ce credeți că aș fi altcineva?”. Un om absolut normal, care își ia energia de la ce este frumos în jurul său. Are împreună cu soțul său prieteni puțini dar foarte buni, iar de la copiii cu care lucrează învață foarte mult.

Și-apoi e vorba de echilibru. Sunt atentă să-mi păstrez obiectivitatea, mă ajută mult și Costi, soțul meu, și el la rândul lui meșter popular, ceea ce e foarte important într-o echipă. Râdem mult împreună, de la el mi-am dezvoltat mult simțul umorului, am crescut amândoi în același spirit. Îmbin tot ceea ce fac cu relaxarea: fie că modelez lut, fie că sunt la târguri și prezint ce lucrez în atelier, fie că merg cu bicicleta sau fac poze la oameni, prin sat. Iar când dau cu aspiratorul ascult muzică, pentru că de mâncare gătește Costin.

Ionela Lungu

Expoziția fotografică: Oamenii Humuleștiului

Ca lecție învățată pe parcursul vieții ar fi ca fiecare să facem ce ne pricepem, să te canalizezi pe ceva și să încerci să te dezvolți, să evoluezi, să devii tot mai bun. Dacă ne închipuim că știm să facem de toate, de fapt nu știm nimic, spune Ionela.

Să tot faci cercuri concentrice cu raze din ce în ce mai mari, în jurul a ceea ce-ți place și știi să faci. A! Și să citești la timp ce trebuie citit, să asculți o muzică bună, să nu te iei prea în serios și sa nu-ți pierzi umorul. Și să nu faci pe nimeni prost. Cam multe lecții, nu-i așa, dar țin de bun simț. Nu dau sfaturi dacă nu mi se cer. Mai avea Costi o vorbă: „eu îți dau un sfat, fă cum crezi!”.

Și, șugubeață cum o știm, Ionela încheie: „Pune semnul meu de carte în cartea ta, sunt onorată. Domnița Ramona, îs gata!”

 

Cuvânt de încheiere

Apoi, vorba lui Nică a Smarandei, cu Ionela ți-e mai mare dragul să stai la taclale, să o asculți, să mergi cu ea de-a lungul satului cu bicicleta și să te bucuri de oamenii simpli și frumoși ai locului. Să te ogoiești olecuță pe malul Ozanei „cea frumos curgătoare” și să realizezi că viața înseamnă mai mult decât planuri. Ea este despre viață, mai mult decât despre orice altceva!

Ionela Lungu

Ozana, foto by Ionela Lungu

Ionela Lungu este un om care, în cuvinte puține, are capacitatea de a cuprinde înțelesuri mari. De câte ori îi trec pragul, mai mult virtual, că doar așa îmi permit momentan, nu pot decât să mă bucur de ceea ce văd. Să fac ochi mari precum copiii mirați, să pășesc într-o lume care deși a noastră a românilor, parcă te poartă undeva în poveștile cu Dănilă Prepeleac, Păcală, Smaranda Popii. Și este bine! Că ne mai scuturăm oleacă de glotul zilei și ne bucurăm de frumosul meșteșugurilor și a oamenilor!

Ionela m-a cucerit cumva de când am descoperit-o prima dată. De vreo câțiva ani, ce este drept. De atunci, mereu mă delectez cu arta și scrisul ei. Cu tografiile din locuri parcă rupte din Rai!

Apoi, de la primul salut firesc, deschis, prietenesc, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Și poate, așa o fi, deoarece prea ne leagă multe pe mine și pe Ionela a lui Costin din Humulești, cum îmi place mie să îi spun femeii care a reușit să dea viață „unui boț de humă”!

Locație atelier: drumul de la poalele Cetății Neamț
Telefon : 0233 790.093, 0742.999.506, 0726.985.695
E-mail: palmaart@yahoo.com

Adrian Tăbăcaru

Majoritatea marilor muzicieni reușesc să-și câștige succesul, devenind foarte buni pe un singur gen muzical. Atunci însă când descoperi un muzician care abordează cu aceeași dragoste rock-ul, jazz-ul, pop-ul, muzica clasică, realizezi că ai de a face cu un artist complet și complex. Un astfel de performer e și Adrian Tăbăcaru, cel care a avut curajul de a transforma Luceafărul lui Eminescu într-o operă rock.

 

Cu o carieră de aproape 25 de ani ca toboșar al trupei Taine, dar și cu numeroase proiecte muzicale la activ, și-a asumat un proiect măreț prin care capodopera marelui poet să (re)devină cunoscută publicului larg. Vă invit să descoperiți în continuare povestea sa.

Drumul lui Adrian Tăbăcaru spre muzică

Adrian Tăbăcaru s-a născut pe 12 mai 1980 în București. Pasiunea pentru muzică a dobândit-o de la tatăl său. Încă de la vârsta de 3 ani a început să învețe să cânte la tobe.

Mai târziu, a absolvit școala și liceul de muzică „Dinu Lipatti” din București, Universitatea Națională de Muzică din București unde a absolvit și un master cu specializarea „Stilistică interpretativă instrumentală”. În prezent, Adrian e la finalul celui de-al II-lea an de master în cadrul centrului internațional de cercetare în tehnologii interactive CINETic, centru atașat Universității Naționale de Teatru și Film „I.L. Caragiale” din București.

Din punct de vedere al lecturii, Adrian a „crescut” citindu-i pe Nichita Stănescu și Antoine de Saint-Exupéry. Sri H. W. L. Poonja sau mai simplu “Papaji” este modelul de OM și de gândire spirituală după care el își urmează viața. Budismul pentru Adrian Tăbăcaru este cea mai pură religie și filozofie de viață.

 

Artiștii care l-au format ca muzician

Fiecare om are ceva de spus și de la fiecare avem ceva de învățat, e de părere toboșarul nostru care ascultă și se inspiră din toate genurile muzicale din jurul său. Această deschidere îi face mintea să se adapteze și să construiască ușor în aproape orice stil pe care-l abordează.

Toată muzica este frumoasă, atâta timp cât vine din suflet și are un mesaj, e de părere Adrian. El asociază ascultatul unui singur stil muzical cu mâncatul aceluiași meniu în fiecare zi.

Formarea sa are la bază muzica clasică. A crescut studiind atât compozitori români cât și străini. Muzica lui J.S. Bach i-a oferit și dezvoltat o gândire armonică pe care o aplică în tot ce face, atât în muzică, video, aplicațiile tehnologice pe care astăzi le explorează, dar și în viața de zi cu zi.

De la Buddy Rich la Arthur Hnatek, de la Siegfried Fink la Keiko Abe sau Evelyn Glennie, de la Gavin Harrison la Tomas Haake, pentru a enumera doar câțiva poli ai muzicii, fiecare l-au inspirat și format ca muzician. Adrian ascultă și acum cu plăcere albumul Focus al celor de la Cynic care rămâne în topul preferințelor sale muzicale în zona rock, dar și modulele fenomenale ale pianistului Nik Bärtsch care explorează jazz-ul în minimalismul lui profund.

Consider că fiecare are drumul său și fiecare simte ce trebuie să facă pentru a-și îndeplini visul. Performanța se dobândește atunci când încerci să te depășești pe tine, neîncercând să te aliniezi la standardele sau necesitățile societății.

Adrian Tăbăcaru

Perioada Taine

Perioada „Taine” a fost deosebit de importantă pentru Adrian Tăbăcaru. Atunci și-a construit bazele ca toboșar, dar și o experiență de sute de concerte, de turnee și de activități în studio din care a învățat enorm. Dacă ar fi să o ia de la capăt, ar urma același drum.

Au fost aproape 25 de ani în care a evoluat împreună cu trupa Taine. A lăsat în urmă o capodoperă precum „Cealaltă parte” (1999), album emblematic în muzica metal din România.

Însă lui Adrian i-a fost greu să facă mereu același stil de muzică. De aceea a luat decizia de a se concentra pe o carieră solo, putând astfel să-și condimenteze și diversifice viața așa cum își dorea.

 

Diversitatea, secretul fericirii pentru un muzician complet

Colaborările sale muzicale sunt diverse și orbitează în jurul multor genuri muzicale total diferite. Începând din liceu și până la absolvirea studiilor a cântat în Orchestra Națională Radio, dar și în Orchestra Filarmonicii “George Enescu” din București. În aceeași perioadă a fost membru al ansamblului de percuție “Game” al Universității de Muzică din București, sub îndrumarea profesorului Alexandru Matei.

A colaborat cu mulți artiști ca instrumentist de studio, o experiență deosebită tocmai prin diversitatea stilurilor abordate. A înființat împreună cu Tom Brânduș, Adrian Buciu, Vlaicu Golcea, Raluca Statulat, Luiza Zan, Mandela Gajol grupul de electro-world-jazz “Souptrip”, iar în prezent activează în ansamblul ARAC alături de Costin Chioreanu și Sofia Sarri.

Provocări sunt diverse și vin de peste tot, dar orice artist se luptă cu ele indiferent de țara în care trăiește. Poate că în Romania este ceva mai dificil, având în vedere că am fost atât de mult timp sub aripa comunistă. Totuși suntem o nație puternică și muncitoare. Sunt sigur că vom depăși acestă dificultate care cel puțin cultural ne-a ținut pe loc.

 

Essentials-Live, albumul solo

Cele 7 piese ale albumul solo ”Essentials-Live” care a fost lansat de curând e structurat sub formă de lied. Mai multe detalii despre modul cum a fost gândit acest album, precum și secvențe audio, puteți descoperi aici.

Printre cele 7 compoziții ale albumului, Adrian Tăbăcaru are o piesă în colaborare cu Maria Hojda. Pe Maria a cunoscut-o prin Andrei Popa, chitaristul Loredanei Groza, Maria făcând parte din grupul de backing-vocals al Loredanei. În momentul în care a întâlnit-o, Adrian Tăbăcaru a fost fermecat de talentul cântăreței despre care puteți citi aici un articol detaliat.

Maria este un om frumos care are în sufletul meu un loc aparte. Am înregistrat cu ea rolul Cătălinei din operă și colaborările au continuat, cea mai recentă fiind o piesă dedicată campaniei JYSK România și Hope&Homes for Children România intitulată “Am nevoie de tine”, campanie care are scopul de a atrage atenția asupra nevoii de a închide orfelinatele și de a găsi cele mai potrivite alternative pentru copiii din ele.

Pe albumul solo mai sunt și două piese tribut aduse lui Esbjörn Svensson. De marele muzician de jazz și de trio-ul E.S.T. îl leagă un eveniment de sincronicitate care poate pentru mulți nu înseamnă foarte mult. Pentru Adrian însă, a fost creată o legătură ce depășește granița înțelegerii umane:

Ascultam obsesiv albumul “Seven Days of Falling”, îmi plăcea foarte mult piesa “Elevation of Love”. La un moment dat, eram în mașină și am aflat că pianistul Esbjörn Svensson a decedat în urma unui accident de scuba diving. Am oprit mașina și am parcat pe locul unei mașini care avea numărul B-01-EST. Am compus o piesă și am făcut un cover al piesei “Elevation of Love” pe care le cânt în memoria acestui geniu care a plecat prea devreme dintre noi.

 

Luceafărul transpus într-o operă rock de Adrian Tăbăcaru

Talentatul muzician l-a redescoperit pe Eminescu prin vocea prestigiosului actor român Gheorghe Cozorici, ascultând-ul recitând Luceafărul. A început să-l vadă dintr-o perspectivă diferită de cea prezentată la școală. Din acel moment a început să lucreze la acest proiect și lucrurile s-au legat într-un mod uimitor.

Timp de un an am făcut research și am descoperit că Eminescu în afara țării este întâlnit doar în cercuri restrânse și m-am gândit ca ar fi bine ca acest poem să fie prezentat și rememorat publicului larg și printr-o perspectivă muzicală.

A căutat traduceri în engleză ale poemului și a descoperit două variante, semnate Dimitrie Cuclin, respectiv C.M. Popescu. A ales prima variantă pentru că i s-a părut mult mai potrivită pentru muzică, Dimitrie Cuclin fiind de asemenea traducător și compozitor, reușind astfel să păstreze ritmicitatea poemului original.

Nu și-a propus un dead-line, ci a lăsat ca lucrurile să vină de la sine. După aproape 4 ani de muncă, în data de 15 ianuarie 2019, de ziua marelui poet, a lansat opera rock „Lucifer” în clubul Control din București, club care a fost umplut la capacitate maximă.

Adrian Tăbăcaru consideră că toți cei care l-au sprijinit și susținut în acest proiect sunt la fel de importanți, pentru că ei sunt artiștii de elită. De aceea, a dorit să aducă mulțumiri și aici către: Eugen Brudaru, Alexandra Maria Hojda, Răzvan Krivach, Laura Mihailă, Dragoș Crețu, Iustinian Zetea, Dominic Cristea, Olimpia Mălai, Raluca Stratulat, Andreea Țimiraș, Adrian Buciu, Sebastian Burneci, Constantin Urziceanu, Sergiu Dan Feier, Petre Iftimie, Andrei Popa, Alexei Nichiforof. Partea video este semnată Costin Chioreanu care, așa cum îl știm mulți, cu siguranță a lucrat și în somn pentru a putea fi gata la timp acest proiect.

Până acum a avut loc doar o singură reprezentație a operei rock Lucifer. Adrian însă a primit câteva propuneri pentru a prezenta acest proiect până la sfârșitul acestui an, reprezentații ce vor fi anunțate în curând.

Fiind un proiect în care toți cei implicați au venit de dragul poemului, de dragul lui Eminescu și de dragul lui Adi, nu a întâmpinat nici o dificultate în realizarea sa.

 

Adrian Tăbăcaru

Viitorul sună bine în ritmuri de tobe

In ceea ce privește viitorul României, Adrian crede că România se va dezvolta și se va alinia standardelor Europene pentru că direcția în care mergem este una bună. Asta și pentru că elita României a fost și este într-o continuă creștere. Există oameni speciali, oameni talentați, oameni muncitori, mulți dintre ei încă nedescoperiți.

Elita României se bazează pe perseverență și pe vise ce nu sunt lăsate neîmplinite, indiferent de cât de dificile sau de intangibile ar părea ele.

Primul și cel mai important plan pentru Adrian Tăbăcaru este să prezinte „Luceafărul” pe cât mai multe scene, atât în țară cât și în afara ei. Apoi să-l pună în scenă la teatru cu actori si orchestră. Mai mult decât atât, el pregătește  pentru lansare opera rock “Lucifer” ca material audio, care acum este la masterizat în Suedia.

De asemenea, își propune să termine masterul în tehnologii interactive din cadrul CINETic, master în care se dezvoltă și evoluează pe foarte multe planuri, Adrian fiind adeptul constantei evoluții personale.

Îmi lipsește timp pentru a mă ocupa de toate, îmi lipsește suportul financiar pentru a le pune în practică așa cum îmi doresc, dar până la urmă cu toții ne bucurăm de același timp și de aceleași condiții „în cercul nostru strâmt”.

Adrian Tăbăcaru este un muzician complet și complex, despre care s-a vorbit prea puțin până în prezent. Locul lui este, fără nicio îndoială, în Elita României, fiind o dovadă vie a faptului că nu au plecat toate valorile din țara asta. Trebuie doar ca presa să-și îndrepte mai mult atenția asupra valorilor autentice și să le promoveze.

Gabriel Curcubet

Gabriel Curcubet a fondat în anul 2002 Asociația Home Schooling România, al cărei Preşedinte este și astăzi. Gabriel explică pentru Elita României de ce a decis să aleagă această formă de educație, care au fost prejudecăţile şi piedicile cu care s-a confruntat de-a lungul timpului, care sunt beneficiile sau greutăţile educării acasă în România.

 

Gabriel Curcubeț este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Distribuie articolul despre Asociația Home Schooling Romania, împreună cu tot acest text, pentru a-i crește șansele!

 

Totul este posibil cu ajutorul lui Dumnezeu, ne spune Gabriel Curcubet

Gabriel Curcubet este pastor şi s-a născut într-o familie bilingvă. Tatăl a fost refugiat din Basarabia, iar mama unguroaică născută în Transilvania.

Originile familiei sunt foarte greu de stabilit, strămoșii săi fiind ori învățători, ori preoți undeva în secolul 18, nefiind important dacă au fost ortodocși sau reformați. Acest lucru a pus pecete și pe viața lui Gabriel Curcubet, beneficiarul unei biblioteci cu peste 2000 de volume care i-au marcat atitudinea față de învățătură.

Cum sunt dislexic am învățat foarte greu să citesc și am avut greutăți la aproape toate materiile. Greutăți de care părinții mei nu și-au dat seama, fiind foarte ocupați, iar eu, copil fiind, mă întrebam de ce nu înțeleg ce spun profesorii de limbă și literatură, indiferent dacă era română sau maghiară. În schimb cu timpul, de la 14 ani a început să-mi placă să citesc și tot ce știu din copilărie am învățat în mod autodidact din biblioteca noastră și din Biblioteca Comunală. Și acum spun copiilor că dacă vor să învețe ceva, atunci doar de determinare, de muncă și de harul lui Dumnezeu au nevoie și vor învăţa, indiferent dacă este vorba de o limbă, o materie sau de o profesie.

 

Cum a apărut Asociația Home Schooling Romania

Când și-au înscris băiatul cel mare la grădiniță, Gabriel şi soţia sa au observat că învăța contrarul a ce îl învățau ei doi ca părinţi, acasă. În plus, băiatul învățase să citească la patru ani, de unul singur, și nu prea vedea de ce să stea la grădiniță.

Chiar în vara respectivă din 2001, Gabriel Curcubet a auzit de homeschooling și a decis împreună cu soţia sa să-l retragă de la grădiniță. De atunci, și-au asumat ei singuri educarea lui David și a celorlalți trei copii.

Atunci când Internetul mergea cu o viteză de 0,95kb/s am studiat siteul Ministerului Educației şi am mers la București să discut cu autoritățile. Tot atunci am aflat că putem să ne educăm copiii acasă înscriindu-i la o școală din afara României. O şcoală umbrelă, cum este ea cunoscută de oameni. Următorul pas a fost fondarea Asociației ca să putem face demersuri pentru legalizarea educației acasă și să avem spatele asigurat în cazul în care autorităţile vor decide să ne atace. Dacă cineva se întreabă de ce ne-am gândit la o atitudine ostilă din partea autorităților, le spun că de la bun început ne-am dat seama că educația acasă nu se potrivește cu filozofia marxistă în care au crescut cei care răspund de politica educațională din România.

Gabriel Curcubet

Aflăm că domnul Gabriel Curcubet avea de ce să anticipeze probleme din partea autorităţilor. După opt ani, Ministerul Muncii s-a autosesizat la un articol apărut in Evenimentul Zilei și a reclamat asociația la Inspectoratul Școlar Județean Harghita.

ISJ Harghita a trimis o comisie, dar juristul a susţinut că activitatea asociației este în perfectă legalitate.

În cei 17 ani de când am înființat asociația, am sfătuit mai multe zeci de familii care au avut ”greutăți” cu autoritățile şi le-am fost aproape cu orice informaţie sau documentaţie. De fiecare dată am reușit să câștigăm câte o bătălie.

 

Educația acasă vs. autorități și mass-media potrivnică

Educația acasă vrea să formeze oameni care GÂNDESC, ceea ce sistemul și politicienii, respectiv mass media condusă de politicieni nu vor agrea niciodată. Posibil aceasta este problema legalizării educaţiei acasă şi în alte state. Doar ţările care înţeleg că fundaţia reală a unui stat este un popor educat, vor accepta homeschooling-ul ca formă alternativă de educaţie.

În ciuda atitudinii ostile, numărul celor care aleg educația acasă pentru copiii lor a crescut de la an la an. În special după 2012, după ce a apărut o nouă generație de părinți care au capacitatea de a gândi ”out of the box” şi a înţelege beneficiile acestui sistem.

În prezent, peste 2000 de familii de români și maghiari din România au ales să facă homeschooling. Acest număr ar crește exponențial dacă s-ar legaliza și la noi.

Gabriel Curcubet explică faptul că, pentru aceasta, avem nevoie de o generație nouă de părinți, dar şi de o generație nouă de legiuitori, care să ţină cont de cerinţele populaţiei pe un anume segment. Legea educaţiei acasă se poate da doar în Parlament, la cerinţa mai multor familii.

 

Cum vor socializa copiii educați acasă? Pot copiii educaţi acasă să meargă la facultate?

Categoric, prima întrebare a fiecărui părinte este cea legată de socializare, de cum se desfăşoară activităţile în cadrul acestui sistem de educaţie acasă, cum promovează copiii şi cum pot ei pe viitor să îşi dea bacalaureatul sau să meargă la o facultate.

Când auzi sintagma „educaţie acasă” nu ai cum să nu te loveşti de acest cuvânt: „acasă”! Totuşi, trebuie să înţelegem că primii ani de viaţă a unui copil, tot în acest mediu se desfăşoară. Cel mic vine în contact cu adulţi, doar mai apoi cu alţi copii. Un copil educat acasă nu înseamnă un copil privat de libertate.

Dacă am încerca să depăşim puţin prejudecăţile şi am cugeta puţin, am realiza că un copil educat acasă, fără să aibă un program rigid, are chiar mai mult timp și mai multe ocazii să meargă în parc, să desfăşoare activităţi sportive, să participe la diverse cursuri sau ateliere, să fie prezent la evenimente culturale, la muzeu, la bibliotecă, la diverse cursuri și ateliere, să participe activ la cumpărături, la plata de taxe, impozite şi să înţeleagă şi acest aspect legat de ceea ce înseamnă a pune în practică infromaţiile acumulate.

De la bun început am înțeles că ceea ce facem este spre bine copiilor și este ceea ce trebuie să facem. Am crezut în ce am făcut și știam că nu există om pe Pământ care să ne ia credința. Credința este ceva ce nu poate fi luată cu forța. Credința noastră vie în Dumnezeu și în ajutorul lui real ne-a ajutat ca în clipele de necaz să ne rugăm Lui să ne dea harul lui, ajutorul lui să putem trece prin acele zile de deznădejde. Acum când scriu aceste rânduri, fiul nostru cel mai mare, David, aude „ultimul clopoțel” la New York University Abu Dhabi (Științele Politice de la acea universitate unde a terminat el se califică pe locul 19 lume în topul facultăților de profil), și se reîntoarce în Europa să lupte pentru drepturile celor care nu sunt luați în seamă.

Elevii, așadar, se pot înscrie la o universitate din România, dacă se înscriu la Bacalaureat în România. Eventual fac clasa a 12-a în România. Dar pot da examen şi cu rezultatele testelor standardizate americane, SAT sau ACT. Cu rezultatele acelor teste, pot da, de exemplu, şi la Harvard sau orice altă universitate de prestigiu din lume.

Toate universităţile mari americane au locuri special pentru elevii educaţi acasă. Ei nu trebuie să aibă ”High School Diploma”. Dau un examen special, trebuie să scrie mai multe eseuri şi contează pentru ei rezultatele de la testele standardizate.

Cu alte cuvinte, educaţia acasă este o alternativă pe care oricât de mulţi încearcă să o demonteze, ea este fiabilă şi culmea, a fost practicată din cele mai vechi timpuri. Spiru Haret a fost unul din cei care au legalizat-o în trecut.

Nu vom intra în detalii, dar trebuie să ştim că pe vremuri, copiii erau educaţi acasă, de tutori. Chiar unele genii ale lumii au urmat o astfel de educaţie, lucru care nu i-a oprit să devină emblematici în cercetare şi inovaţie.

Gabriel Curcubet ne spune că oamenii gândesc de fapt cum au fost educaţi şi formaţi să gândească. Puţini sunt ”out of the box”, originali şi deschişi, reuşind să depăşească nişte prejudecăţi implementate.

Ei de regulă urmează un şir, acţionează şi spun ceea ce aud la şcoala publică, la televizor, ceea ce eventual citesc în ziare, media fiind departe de ce ar trebui să fie şi nedorind să educe pozitiv oamenii.

În acest caz, educaţia acasă devine un element tabu, negativ şi anormal, considerând că un copil şcolit acasă este privat de libertate, va rămâne în urma celorlalţi, nu va cunoaşte competiţia. Profesorii nu sunt nici ei o excepție. Gândind cum au fost formaţi în sistem, foarte puţini sunt aceia care înţeleg beneficiul educaţiei acasă şi sunt de acord cu el. Dar există şi unii chiar au apelat la homeschooling.

Este zicala noastră: „Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!”. Din păcate bătrânii noștri au crescut în comunism și sfatul lor, uneori, oglindește educația lor, dar chiar şi aşa sunt foarte multe de învățat de la ei. Întotdeauna au ceva să ne împărtășească din experiența lor, iar în cazul educației acasă avem nevoie de sfaturi mai tot timpul, fiindcă oricât de bun ar fi un sistem educațional, pentru a căpăta experiență avem nevoie de sfaturi și de timp. Asta trebuie să înțeleagă și copiii noștri. Cei care au succes (și nu cei descurcăreți) au ascultat de sfaturi, s-au folosit bine de timpul lor, au fost și sunt oameni cu carte și întotdeauna se gândesc și la binele semenilor, slujind spre binele lor.

 

Cuvânt de încheiere

Ca o încheiere, aş sublinia că în timp ce în foarte multe ţări şi state, educaţia acasă este acceptată şi este perfect legală, există şi ţări care nu sunt de acord cu acest sistem. Alternativa la sistemul public sau privat de învăţământ funcţionează în state precum Austria, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Ungaria, Islanda, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Slovacia, Elveţia, Ucraina, Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii.

De ce nu ar fi perfect funcţională şi la noi dacă părintele îşi asumă că poate să facă faţă acestei provocări în limitele unei curicule sau a educaţiei libere?

Homeschooling
Conferinţă despre Homeschooling

O întrebare retorică ar fi de ce s-a susţinut în convenţiile internaţionale şi chiar în Constituţia noastră acest „drept natural”, dacă el este îngrădit şi restricţionat?

De exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului spune: „părinţii au dreptul prioritar să aleagă felul educaţiei pe care o va primi copilul lor”, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că „în exercitarea funcţiei de educare şi predare, statul va respecta dreptul părinţilor de a asigura acea educare şi predare în conformitate cu convingerile lor filozofice şi religioase.”. Constituţia României spune: „Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.”, iar Convenţia ONU şi UNESCO susţin aceleaşi principii.

Mergând mai departe, dincolo de acest „drept” este vorba despre faptul că părinţii sunt cei mai capabili să aleagă forma de educaţie potrivită pentru copilul lor. Părinţii sunt singurii care cunosc cel mai bine nevoile copiilor lor şi sunt direct interesaţi şi implicaţi în procesul de educare al acestora, în formarea lor, cunoscându-le posibilităţile şi nevoile, mai bine decât oricine. Fiecare părinte are ca prioritate viitorul şi succesul copilului său din punct de vedere educaţional, intelectual, emoţional, spiritual.

Dacă statul ar înţelege şi ar accepta acest aspect, care la urma urmei ţine de un drept fundamental al familiei, al părintelui, al educaţiei şi ar elibera educaţia de acest monopol, părinţii ar fi cei mai buni educatori. Ei sunt omniprezenţi, mereu informaţi şi documentaţi.

Trebuie să se înţeleagă faptul că educaţia nu se poate realiza în monopol sau într-o manieră rigidă, ci doar bazată pe diversitatea serviciilor educaţionale, alegere şi competiţie.

Ioan Sicoe

Pentru un jurnalist, e provocator să aibă drept subiect un om care afirmă, dintru început și ori de câte ori are ocazia, că nu despre el ar trebui să fie vorba, ci despre locul în care-și are rădăcinile. Pentru cititori, poate părea ciudat. Și, totuși, nu este. Ioan Sicoe este moț, născut pe culmile Apusenilor, în Valea Verde – un loc fermecat, despre care toți cei care ajung aici, veniți din toate colțurile lumii, spun că e definiția pământeană a raiului.

 

Cei mai mulți se întorc, fără a-și putea explica de ce anume o fac, ce are aparte locul acesta de-i cheamă, iar și iar. Locul se numește Valea Verde și este un sat înfloritor odinioară, aproape părăsit, dar readus la viață, în urmă cu 20 de ani, de dragostea unui fiu al satului.

Nu eu sunt important în ceea ce se întâmplă aici, ci locurile acestea, care au ceva magic. Încă n-a fost nimeni căruia să nu-i placă. Nimeni care să nu-şi dorească să revină, mai devreme sau mai târziu.

Deşi e un povestitor savuros, Ioan Sicoe nu se lasă prea uşor convins să vorbească despre el. S-a născut și a copilărit aici, la Valea Verde, unul din satele aparținătoare comunei Sohodol, din județul Alba.

O copilărie liberă și fericită, cu năzbâtii, dar și cu responsabilități, mai cu lipsuri, mai cu răsfăț, într-o familie de gospodari vrednici, ce au știut să transmită celor patru prunci toate coordonatele verticale ale unei vieți în omenie.

La vreme, a plecat la școală, la oraș, apoi la facultate. S-a făcut profesor de istorie și s-a întors acasă, să-i învețe pe pruncii moților de unde le vin rădăcinile, să-i facă să înțeleagă, dincolo de buchiile cărților, toată tristețea și demnitatea unui neam ce nu s-a lăsat frânt.

Apoi, a plecat iarăși la oraș, la Deva. Dar a luat cu el și satul natal, purtându-l în amintiri depănate oricui îi ieșea în cale. Și i-au ieșit mulți, căci a condus, timp de 11 ani, Inspectoratul Județean pentru Cultură Hunedoara.

Am avut ocazia să vizitez multe ţări din Europa şi din lume, am văzut locuri frumoase peste tot, dar toate călătoriile astea m-au făcut să-mi dau seama că şi noi putem să punem, cumva, în valoare, frumuseţile pe care le avem, unele evident superioare celor din străinătate. Mereu mi-a fost gândul şi sufletul la Valea Verde. Pentru că am copilărit aici şi pentru că am avut parte de o copilărie fabuloasă. Şi nu folosesc cuvinte mari. După ce părinţii mei au murit, nimeni nu s-a mai ocupat de gospodărie. Mai veneam peste vară, de câteva ori, şi mi se rupea sufletul să văd paragina ce se instala peste tot. Am decis să fac ceva, deşi nu ştiam exact ce anume.

 

Nemți din Nürnberg, adică moți din Valea Verde

În vara lui 1997, s-a-ntors, pentru câteva zile, acasă. Nu-l mai aștepta nimeni în prag, căci părinții se mutaseră lângă biserica din coasta dealului, în veșnicia de sub cruce.

Atunci, Ioan Sicoe a filmat, împreună cu un prieten, zona, pe o casetă video. Înregistrare de amator, pe care aveau s-o vizioneze mai apoi, întâmplător, un grup de nemți de la Universitatea Populară din Nürnberg, veniți cu treabă prin Deva.

Doi ani mai târziu, nemții aceștia, cu care ținuse, în tot acest timp, legătura, i-au telefonat și i-au spus că intenționează să vină, un grup de 20 de persoane, să-și petreacă concediul la Valea Verde.

A intrat în panică, neștiind cum îi va putea găzdui, când casa părintească era părăsită din 1988 și nu avea acolo nimic altceva decât un pat și două mese. S-a descurcat, totuși, și le-a oferit oaspeților germani un concediu de pomină.

Mătușa Iulia s-a îmbrăcat în costum popular și i-a primit cântând la tulnic. Se minunau de tot ceea ce vedeau și nu le venea să creadă că, pentru oamenii de aici, acesta e chiar un mod de viață. S-au acomodat foarte repede și au ținut cu orice preț să dea o mână de ajutor la strânsul fânului, la culesul fructelor de pădure, la făcut dulceață și la multe altele… De atunci, vin în fiecare an și, cu excepția a 6-7 persoane, sunt mereu alții și alții.

În urma vizitelor repetate la Valea Verde, la Universitatea Populară din Nürnberg nemții au inițiat un proiect „Natura pură – Valea Verde”, pe care l-au inclus în programul „Agenda 21”, o acțiune a ONU care prevede protecția ecologică a planetei.

O vreme, spre Valea Verde accesul era destul de dificil. Nemții își lăsau mașinile în Ponorel, un sat din comuna Vidra, tot din județul Alba, pe Valea Arieșului Mic. Apoi, mergeau pe jos vreo 14 km, cu copii, cu bagaje în spate, până sus, în Valea Verde.

Ce s-or mai revoltat, când le-am spus că aș vrea să repar drumul, să se ajungă mai ușor sus! Nu și nu, că dacă eu repar drumul, or să vină unii să-și facă vile, una, alta, și-or strica toată frumusețea asta naturală. Și cred că au dreptate, așa că am renunțat la idee.

 

Bucuria de a naște bucurie

Din 2010 încoace, Valea Verde a găzduit trei ediții ale unei conferinţe interculturale internaţionale, la care au participat peste 40 de specialişti din opt ţări, conferință găzduită, de obicei, de municipiul Deva. Dar, aflând de acest loc, specialiştii au preferat să vină aici, pentru că totul s-a derulat într-un mod neconvenţional.

Vara, când se desfăşoară această conferinţă, e şi aici destul de cald, de aceea şi-au purtat discuţiile afară, sub meri şi pruni, la umbră. Au declarat, ulterior, că a fost pentru prima dată când nu s-au simţit nici presaţi de timp, nici închişi într-un spaţiu sau într-un program rigid.

Anul acesta, sunt deja 20 de ani de când satul Valea Verde a fost readus la viață. După o vreme, tot venind aici, câțiva nemți și-au cumpărat case în zonă și spun, de câte ori vin încoace, că vin acasă.

Valea Verde

Valea Verde, Raiul Apusenilor

Casa părintească a lui Ioan Sicoe și încă vreo două din apropiere au fost amenajate, pregătite oricând să primească câteva zeci de oaspeți. Povestea acestui loc s-a dus din om în om și, astfel, la Valea Verde au ajuns turiști din toate colțurile lumii, indiferent de anotimp.

L-am avut oaspete, acum câţiva ani, pe renumitul speolog Iosif Viehmann (Fiman), fost student al lui Emil Racoviţă (decedat în 2016-n.red.). Venea aici cu fiica sa, stabilită în Mexic, şi nu au vrut să doarmă decât în casa veche, de lemn, acoperiţi cu cergă de lână şi pe pernă umplută cu otavă.

Apoi, lucrurile s-au aşezat. Au început să vină turişti, întâi din Germania, apoi din mai toată lumea: din Australia, Noua Zeelandă, Mexic, Franţa, chiar şi din Guernica, localitatea făcută celebră de Picasso.

Tot urmând exemplul lui Ioan Sicoe, s-au mai întors acasă și alți fii ai satului, dând o nouă viață caselor părintești și oferind găzduire celor interesați. Ba, și-au mai cumpărat case și câțiva tineri sătui de munca în multinaționale, dornici să-și crească pruncii în aer curat, liniște și, mai ales, în libertate pură, pe care nici un oraș din lumea asta nu o va putea vreodată oferi.

Ceea ce fac eu aici nu e turism comercial. Dar mă bucură nespus bucuria celor care vin la Valea Verde, satisfacţia pe care le-o citesc pe chip de fiecare dată. Bucuria lucrurilor simple, a liniştii şi a acelui „ceva” nedefinit, ce face din acest loc o atracţie irezistibilă.

 

De vorbă cu Ioan Sicoe, în pridvorul casei bătrânești

Stau de vorbă cu Ioan Sicoe în pridvorul casei bătrâneşti, vechi de 100 de ani. Peste Apuseni se lasă înserarea. Lângă focul de tabără, un grup de turişti povestesc veseli, ţinând în mâini ulcelele cu ţuică fiartă.

Îmi vin acum în minte poveştile bunicilor şi ale părinţilor mei despre felul în care lumea era aşezată într-un rost, odinioară. Când eram copil, casele nu aveau chei, nici garduri la proprietăţi. Gardurile se făceau doar în jurul grădinilor, să nu distrugă animalele culturile. În rest, nici pomeneală! Şi era o vorbă pe atunci: să te ferească Dumnezeu de ruşinea târgului! Asta, pentru că târgul de la Câmpeni, unul dintre cele mai mari din Ardeal, aduna oameni de pe toate văile, iar dacă erai ştiut ca hoţ sau ca mincinos, erai stigmatizat nu doar în satul tău, ci în întreaga zonă a Apusenilor. Oamenii se respectau pe-atunci într-atât, încât dacă se întâmpla să cumpere animale şi nu aveau la ei bani destui, îşi dădeau ca termen de plată târgul viitor, pentru a-şi achita datoria. Şi nimeni nu-şi încălca niciodată cuvântul dat.

Dacă portretul pe care i l-am creionat lui Ioan Sicoe v-a stârnit curiozitatea pentru colțul de rai numit Valea Verde, poate, cine știe?, vă mai ajustați puțin planurile vacanței ce se apropie. Sunteți primiți oricând cu brațele deschise, în cântec de tulnic și cu pită caldă, scoasă din cuptor, să atingeți desculți iarba și să îmbrățișați țara, de pe culmile pline de povești tainice ale Apusenilor.

Paul Cojocaru
Paul Cojocaru a absolvit facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii „Ovidius”, Constanţa. Este antrenor de arte marţiale, stilul Qwan Ki Do. Practică această artă marţială de aproape 30 ani, având centura neagră 3 dang. Paul este căsătorit şi are doi băieţi. În autism a ajuns în urmă cu 13 ani, dintr-o pură întâmplare şi din dorinţa de a ajuta. Paul lucrează cu copiii cu TSA, fiind în prezent directorul Festivalului Mondial de Autism şi organizând workshopuri în întreaga lume, prin intermediul cărora prezintă avantajele terapiei 3C.

 

Paul Cojocaru participă în concursul #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Paul, pentru a-i crește șansele!

 

Despre Paul Constantin Cojocaru am aflat de la Bogdan Breană, deloc întâmplător. De mult timp, îmi doream să îi iau lui Bogdan un interviu legat de proiectul de care se ocupă, şi anume Terapia 3C Focşani.

Mi-a vorbit în schimb despre mentorul său, Paul Cojocaru, descriindu-l ca fiind un om de mare valoare umană, părintele Terapiei 3C în România.

Paul Cojocaru Terapia 3C

Cunoscându-l pe Bogdan, am fost foarte curioasă să aflu cât mai multe detalii despre Paul Cojocaru şi proiectul 3C. Aşteptările mele însă au fost depăşite. Nu aş fi crezut că există oameni care pot transforma o întâmplare într-un proiect de o asemenea anvergură.

 

„Înţelepciunea vieţii e simplă: fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte.” – N. Iorga

Cum a luat naştere proiectul 3C România, cum s-a apropiat un antrenor de arte marțiale de copiii şi familiile care întâmpină problema autismului sunt doar câteva din aspectele pe care le vom afla în cele ce vor urma.

Acum 13 ani, predam artele marţiale, ca şi disciplină opţională, într-o grădiniţă privată. Acolo, am întâlnit trei copii cu autism pe care niciun alt profesor de opţionale nu-i primea la oră. Mi s-a părut nedrept şi am decis că vor face arte marţiale. Evident că la prima oră n-am reuşit nimic, dar mi-a venit ideea de a-i primi împreună cu părinţii. Am cerut părinţilor să-i ajute să execute mişcările pe care toată clasa le făcea şi aşa a început totul. Între timp lucrurile au evoluat. Ceea ce a fost o simplă oră de sport, la început, a devenit o terapie recunoscută şi premiată pe plan internaţional.

Deficienţele psihomotorii ale persoanelor cu autism se traduc prin incapacitatea de a dispune conştient şi voluntar de propriul potenţial de mişcare. Această incapacitate are drept consecinţă lipsa unor structuri de gândire emoţionale, motrice şi raţionale. Adică, datorită tulburării de propriocepţie şi a celei senzoriale, persoana cu autism nu se poate raporta unui context şi nu-l poate raporta pe acesta la sine.

Terapia 3C are o abordare nouă pentru recuperarea acestor deficienţe, prin aceea că stimulează coordonările construind gândirea motrică şi inteligenţa motrică, pe un suport vizual codat. Rezultatul final al terapiei este dobândirea unui comportament psihomotor autonom şi adaptativ.

Cu alte cuvinte, cu ajutorul acestei terapii, copilul va învăţa să meargă corect, să alerge, să manevreze obiecte, să meargă în echilibru pe o bârnă, să schimbe voluntar direcţia mersului, utilitatea mişcărilor şi valoarea lor practică.

Totodată va deprinde încrederea în sine, dorinţa de a experimenta lucruri, activităţi noi având în final bucuria şi satisfacţia de a reuşi.

Va putea utiliza şi proiecta aceste abilităţi dobândite în viaţa de zi cu zi, devenind astfel psihomotric independent, transformându-se într-un copil parţial asistat sau neasistat. O realizare deosebită pentru un copil cu TSA.

Paul Cojocaru Terapia 3C

Terapia 3C este este brevetată la OSIM. Momentan este implementată în România și Ucraina, fiind premiată de trei ori la Festivalul Internațional de Autism. Anul acesta va fi introdusă în alte 5 state.

 

Ce este Autismul şi ANCA WORLD Autism Festival

Autismul este poate una dintre cele mai controversate „probleme” ale secolului, societăţii şi medicinii. Deşi iniţial considerat o boală, autismul este de fapt o tulburare de comportament. Din acest motiv, diagnosticul nu are cum să fie aflat în urma unor investigaţii clinice.

Singurul mod prin care un medic psihiatru în pediatrie pune diagnosticul de autism este prin analizarea comportamentului copilului. De aceea, implicarea părintelui este esenţială, pentru că el trebuie să observe primul dacă apare ceva anormal în dezvoltarea celui mic.

Paul Constantin Cojocaru părintele Terapiei 3C

Autismul implică toate palierele de dezvoltare – cognitiv, comportamental, motricitate grosieră, motricitate fină. Practic sunt afectate toate laturile care privesc dezvoltarea normală a unui copil.

ANCA WORLD Autism Festival este un festival mondial conceput pentru persoanele cu această boală. Este pus în scenă chiar de persoane cu autism, fondatorii provenind din Vancouver, Canada.

Acum 7 ani o prietenă a aplicat la acest festival, pentru mine. După ce au văzut ceea ce făceam la acea vreme cu copiii cu autism, m-au premiat cu premiul „Community Mentor”. În cadrul acestui festival sunt premiate persoane cu autism şi specialişti din sfera autismului, de pe tot mapamondul. De asemenea, tot în cadrul acestui festival au loc workshopuri ţinute de persoane cu autism şi specialişti care pot proba cu rezultate, soluţiile pe care le au.

Paul Constantin Cojocaru şi echipa sa au investit timp, suflet şi toată experienţa lor, acumulată de-a lungul vremii ca profesionişti în acest proiect şi în copii. Am aflat că tot ceea ce face Paul, nu face pentru bani.

A adunat în jurul său oameni structuraţi după pasiunea şi altruismul său. Paul Cojocaru spune că dacă se va câştiga financiar din ceea ce face, este bine, dar dacă nu, acest fapt nu îl va opri. Pentru el, cel mai important este să însumeze cât mai multe experienţe pozitive, să aibă cât mai mulţi copii reabilitaţi, care devin independenţi motric.

Chiar dacă e o muncă de-a dreptul colosală, Paul Constantin Cojocaru o îmbrăţişează cu toată dedicarea şi implicarea.

 

Paul Constantin Cojocaru crede că este important să găseşti plăcere într-un lucru pe care-l poţi face şi pe care să îl dezvolţi ajutându-i pe cei din jur

Într-o societate în care fiecare am devenit cumva egoişti, preferând să stăm captivi în propria lume şi confort, sunt oameni care nu îşi vizualizează viaţa decât existând pentru cei din jurul lor. Un astfel de om este şi Paul Cojocaru, care chiar şi în clipele sale de relaxare a făcut din Terapia 3C un mod de a fi.

Sigur că se bucură, ca orice om, de momentele petrecute cu familia și prietenii. Însă noțiunea de timp liber a cam dispărut demult din viața lui. Este până la urmă un practicant de arte marțiale, pentru care disciplina rămâne principala virtute, chiar și în momentele în care stă ceva mai departe de profesia lui.

Paul Cojocaru

Să vezi un copil care nu ştia sub nici o formă că are un corp, că vine într-o zi şi-ţi spune pe nume, apoi ajunge să practice, atât cât poate, un sport, sunt momente care îţi dau energie cât pentru 10 vieţi. La fel, bucuria unui părinte care are din nou un copil funcţional, e o sursă de energie. Cred cu tărie că energia pozitivă vine doar din faptele bune pe care le facem. Aceasta este o sursă de energie care nu are sfârşit. Ceea ce se întâmplă acasă este oaza mea şi rămâne doar pentru mine.

Mentorii săi sunt maeştrii şi cărţile pe care le citeşte. Maestrul fondator al stilului, Pham Xuan Tong şi directorul tehnic al FRQKD, domnul Covaci Ovidiu, sunt modelele sale de viaţă şi mentorii săi în acelaşi timp. Ambii au o influenţă deosebită şi pozitivă în lumea artelor marţiale şi, cu toate acestea, sunt oameni de o modestie la care Paul ne spune că el încă nu reuşeşte să ajungă.

 

Paul Cojocaru: „Închideţi urechile şi pentru laude şi pentru critici. Primele te pot face să crezi că ai ajuns la capăt de drum, iar celelalte te pot face să renunţi la el”

Cea mai importantă lecţie de viaţă pentru Paul se traduce printr-o maximă asiatică: „Ajută înainte să ţi se ceară ajutorul şi pleacă înainte să ţi se mulţumescă.”

Au fost şi momente dificile, ca în orice parcurs, dar au trecut. Ele m-au maturizat şi m-au forţat să mă perfecţionez. Cred că este foarte important să-ţi găseşti menirea. Să găseşti plăcere într-un lucru pe care-l poţi face şi să dezvolţi acel lucru în aşa fel încât să poţi ajuta şi pe cei din jurul tău. Eşecul ţine, de cele mai multe ori, de incapacitatea, sau refuzul, de a ieşi din starea de confort. Nu cred că există măcar un om care să fi ajuns la un nivel mediu spre înalt fără să facă sacrificii. Şi asta pe termen mediu şi lung.

Pentru mine, România este o stare de a fi, iar a fi Român este ceva care face parte din mine şi din codul meu genetic. Mi-am dorit să ştiu dacă pentru Paul Cojocaru, a fi Român reprezintă o bucurie şi o provocare în acelaşi timp.

În Constanţa am avut şansa de a întâlni copiii cu autism şi de a perfecţiona Terapia 3C. Sunt o fire extrem de încăpăţânată şi nu renunţ decât când efectiv nu mai e nici o ieşire. Din fericire folosesc această încăpăţânare într-un mod pozitiv. Şi tot din fericire, pentru copiii cu autism, am întrezărit foarte multe „ieşiri”. Am arătat lumii întregi că aceşti copii au o şansă. Depinde de noi cum îi ajutăm să o fructifice.  Aş fi putut oriunde în lume, nu doar în Constanţa. Am oferte de a forma terapeuţi în toată lumea. În scurt timp le voi realiza. Este important că sunt român şi că am un „Acasă”.

 

Cuvânt de încheiere

Am luat destul de multe interviuri în cei peste 12 ani de jurnalism, dar Paul Constantin Cojocaru este cu siguranță unul dintre favoriții mei. A avut capacitatea emoţională şi umană de a transforma o întâmplare într-o terapie revoluţionară, menită să redea şanse, independenţă şi normalitate unor copii pe care mulţi îi uită sau îi pun într-un con de umbră.

Mi-aş dori ca lumea să dea mai mulţi Paul Cojocaru, deoarece aşa aş avea senzaţia şi bucuria de a trăi într-o lume cu şanse reale. Într-o lume mai bună şi a faptelor bune, unde copiii şi oamenii marginalizaţi, dar nu numai, ar avea perspective şi înţelegere din partea societăţii.

Citind şi documentându-mă despre Paul, luându-i acest interviu, am avut cumva senzaţia că trăiesc într-o lume paralelă, o lume în care există persoane care ştiu să ducă bătălii tăcute, care pot schimba o întreagă lume.

În acest caz, Paul Cojocaru a schimbat lumea tăcută de dincolo de autism, a intrat în profunzimea acestei dureroase probleme şi a găsit soluţii. A redat unor copii, părinţilor, medicinii, dar şi societăţii, speranţa că Autismul poate fi învins prin implicare, iubire, dăruire şi atiudine!

Pentru mai multe detalii sau informaţii despre ceea ce înseamnă Terapia 3C, despre progresele sau noutăţile legate de acest proiect, puteţi accesa paginile:

Terapia 3C Sport Autism Consulting

Terapia 3C – Constientizare, Coordonare, Concentrare – Paul Cojocaru

Pagina de Youtube Terapia 3C

 

Loredana Hurley

Ați citit fascinantele povești ale lui Jules Verne? V-ați văzut măcar pentru o clipă zburând într-un balon cu aer cald? Loredana Hurley nu s-a mulțumit să-și realizeze acest vis, ci a mers mai departe, ajungând să organizeze cel mai mare festival de baloane din România. Despre drumul ei în viață, despre lumea de basm a baloanelor și despre planurile pentru ediția din anul acesta a festivalului Balloon Fiesta puteți citi în continuare.

 

Loredana Hurley participă în concursul #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Loredana, pentru a-i crește șansele!

 

Loredana Hurley s-a născut și a trăit în Sighetu-Marmației până la terminarea liceului. De atunci și până la cei 38 de ani pe care îi are în prezent, trăiește în Baia Mare.

A ajuns inițial în acest oraș pentru a-și urma studiile. Prima facultate absolvită a fost Informatică Tehnică. Nu i-a plăcut în mod special domeniul, dar a fost bine venită ca școală a vieții, învățând să devină om adult și datorită faptului că a locuit la căminul studențesc.

 

Proiecte care oferă o nouă direcție în viață pentru Loredana Hurley

Viața ei a avut un parcurs care a purtat-o prin multe situații complicate. Pierderile pe care le-a avut au făcut-o să vadă viața din altă perspectivă. Așa a ajuns ca, de 8 ani, să organizeze un eveniment în Baia Mare numit SkirtBike, proiect inițiat la București și care se desfășoară în fiecare an în multe orașe din țară. În luna iulie 2019 va avea loc a opta ediție în Baia Mare.

SkirtBike e un eveniment din care nu am câștigat niciodată nimic financiar, dar am primit enorm pe partea de încredere, socializare, oameni și comunitate. E un sentiment de unitate că oamenii se aliază în jurul unei idei și vibrează în același fel.

Pe lângă SkirtBike, a implementat diferite proiecte pentru copiii din medii defavorizate din Baia Mare. În 2015 l-a cunoscut pe Peter Hurley și s-a implicat în proiectul lui, devenind voluntar în Drumul Lung spre Cimitirul Vesel de la Săpânța.

Loredana Hurley Balloon Fiesta

Peter & Loredana Hurley (foto: Bogdan Groza)

Loredana Hurley și visul de a zbura

În paralel, visul ei a fost mereu să zboare. Până la 30 de ani nu a îndrăznit să facă ceva în direcția asta. Atunci a urmat o școală de parașutism și tot atunci a făcut salturi prima dată, după 10 ani în care doar a visat la o astfel de experiență intensă și foarte interesantă.

Tot în 2011 a participat ca voluntar într-un festival de baloane ce a avut loc în apropiere de Baia Mare. În următoarele două ediții a fost voluntar și partener la organizare, alături de Ioan Istrate, pilotul din București care a inițiat Balloon Fiesta.

Loredana a experimentat zboruri cu diferite aparate, de la avioane de acrobație, parapantă, parapantă cu motor, parașută sau balon cu aer cald, însă balonul simte că o caracterizează cel mai mult.

Când am descoperit lumea baloanelor mi-am dat seama că acesta este tipul de zbor care mă definește. Parașutismul a fost foarte interesant, însă eu am înțeles că pe mine nu adrenalina e ceea ce mă motivează, ci senzația de bucurie și de libertate pe care o ai când zbori, când plutești, de fapt.

 

Ce trebuie să știi despre zborul cu balonul

Zborurile cu balonul sunt de două feluri: libere și ancorate. Cel liber se efectuează strict de maxim două ori pe zi, dimineața și seara, înainte de apusul soarelui, pentru că doar atunci sunt condițiile bune pentru a se putea ridica baloanele. Asta dacă există condiții atmosferice propice zborului.

Dacă dorești să iei parte la un zbor liber, participi inclusiv la gonflarea balonului, nu doar la decolare. Un astfel de zbor durează aproximativ o oră, un balon ridicându-se până la o înălțime de aproximativ 1000 de metri. Plutește în direcția vântului și e dirijat de către pilot doar pe înălțime.

Cu toate că zborul cu balonul este foarte sigur și probabilitatea unui accident este mică, acest tip de zbor este interzis copiilor sub 8 ani. Cei mai mari au voie doar cu acceptul în scris al unui părinte și doar alături de acesta.

Zborul ancorat presupune că baloanele sunt legate de sol cu frânghii și se ridică până la aproximativ 20 de metri. Durează cam 10-15 minute și e foarte potrivit pentru familiile cu copii deoarece pot să experimenteze ridicarea într-un balon. Nu există contraindicații medicale pentru un astfel de zbor.

Zborurile cu balonul cu aer cald nu sunt despre adrenalină, ci despre bucurie, candoare și magie. Baloanele cu aer cald ne întorc cumva în lume poveștilor lui Jules Verne.

 

Loredana Hurley, din voluntar în organizator de eveniment

În 2013, când s-a încheiat a treia ediție Balloon Fiesta, organizatorul de atunci a decis că nu va mai continua, din diverse motive. E extrem de dificil din punct de vedere financiar să se organizeze un astfel de festival, așa că Loredana a rămas cu visul de a relua cândva acest proiect.

După 4 ani de pauză, în octombrie 2017, Loredana și-a luat inima în dinți și a preluat festivalul de la Ioan Istrate, inițiatorul acestui proiect. Ediția a IV-a a fost una foarte reușită, organizată alături de Peter Hurley.

Au făcut o legătură între tot ceea ce încerca el să realizeze în Maramureș de vreo 10 ani (să valorifice ce este autentic și prețios în viața satului maramureșean) și să combine cu baloanele cu aer cald.

Festivalul din 2017 a durat 4 zile și a avut parte de 18 echipe venite din toată Europa, organizându-se cu succes 6 sesiuni de zbor. De mare ajutor a fost și faptul că, la începutul lui octombrie, în Maramureș vremea este, în general, foarte stabilă, ideală pentru zborul cu balonul.

Balloon Fiesta

Balloon Fiesta 100 baloane (foto: Diana Cherecheș)

100 de baloane pentru Centenar, record absolut pentru România

După finalizarea ediției din 2017, au și început să facă planurile pentru anul următor. Cum 2018 a fost anul centenarului, s-au gândit că cel mai bun mod de sărbători cei 100 de ani ai României ar fi prin 100 de baloane cu aer cald. Astfel, Loredana și Peter Hurley au contactat cât mai mulți posesori de baloane din întreaga Europă, pe care i-au invitat să-și reprezinte țara la noua ediție a festivalului.

Rezultatul? În 2018, Balloon Fiesta a adus în Maramureș nu mai puțin de 400 de participanți din 24 de țări. O premieră pentru România, unde niciodată nu au zburat mai mult de 25 de baloane la un eveniment. O echipă a unui balon este formată din 4 persoane: pilot plus 3 membri de echipă. Au fost oameni veniți cu baloanele din Portugalia, Finlanda, Suedia, Anglia, Germania, Olanda, Belgia, Rusia și multe alte țări.

Alături de Loredana și Peter, aproximativ 10 alți voluntari s-au implicat timp de un an de zile, pe diferite segmente: design, creare site, foto & video, rezervări de bilete și tot ce mai era nevoie pentru ca evenimentul să fie cu adevărat o reușită.

Costurile s-au ridicat la 180.000 euro, din care 84.000 euro au venit ca finanțare de la Ministerul Culturii prin CJ Maramureș, devenind co-organizatori ai festivalului, asta și pentru că „100 de Baloane pentru România” a fost un proiect centenar. Diferența de buget și-au asumat-o cei doi curajoși, banii provenind din alte finanțări, vânzări de bilete, parteneriate private și chiar de la Primăria Baia Mare.

Evenimentul s-a derulat la Aerodromul din Baia Mare, între 3-7 octombrie 2019 și a adunat peste 20.000 spectatori. Dan Chiriac, reprezentantul Aeroclublului României – co-organizator al festivalului – a fost directorul de zbor, persoana care decide dacă baloanele sunt bine pregătite sau condițiile sunt propice zborului.

Norocul nostru a fost că am făcut toate cele 7 sesiuni de zbor, ceea ce e un lucru extrem de rar la un festival de baloane. De obicei, nu se reușește să se facă toate sesiunile planificate deoarece zborul cu balonul e influențat de foarte mulți factori. Dacă e ceața prea mare sau vântul prea puternic, dacă plouă sau dacă plafonul de nori este prea jos, nu se zboară.

 

Dificultățile realizării unui festival atipic de baloane cu aer cald

Vremea excelentă a salvat financiar festivalul. O singură sesiune de zbor dacă nu se făcea, organizatorii ajungeau într-un minus de buget de 10.000 euro, bani de care nu dispuneau. Mai ales că nici nu au avut parte de atât de multe sponsorizări pe cât sperau… Orice zbor liber în România, în cadrul unul festival, are un preț plafonat la nivel național de 450 lei, în timp ce un zbor ancorat costă 30 de lei.

Finanțarea de la Ministerul Culturii a acoperit toate costurile de transport ale echipelor participante, precum și o parte din cazări. Loredana și Peter au acoperit restul sumelor pentru cazări, toate mesele și activitățile extra, inclusiv gazul de zbor. Ca fapt divers, gazul folosit la Balloon Fiesta a fost în valoare de 100.000 lei.

La astfel de evenimente, echipele de baloniști nu fac din asta o afacere. Mulți sunt veterani ai zborului, piloți cu mulți ani de experiență. În același timp, sunt oameni modești și nu vin pentru a câștiga bani din această pasiune, ci pentru a cunoaște locuri noi.

 

Cu balonul peste Țara Lăpușului

Loredana și Peter s-au ferit cât au putut de mult să transforme festivalul într-un kitch. Punctul central al evenimentului a fost un fus maramureșean uriaș creat de celebrul Moș Pupăză din Valea Stejarului, decedat acum 3 ani, în jurul căruia s-a construit o podea de lemn de 400 metri pătrați folosită pentru ședințele dinaintea zborurilor, petreceri și activități pentru copii, teatru, ateliere meșteșugărești.

Târgurile și mâncarea de la festival au fost și ele în stil tradițional, fără celebrii mici sau kurtos kalacs nelipsiți de la alte evenimente. Rolul Balloon Fiesta este, până la urmă, să aducă plus valoarea Maramureșului într-un mod atipic.

Exclusiv pentru echipele de baloniști, Loredana și Peter au pregătit o zi în Țara Lăpușului, fără public. Au început cu un zbor dimineața devreme, apoi cu o incursiune în lumea satului.

Au creat o hartă a comorilor vii și i-au coordonat pe cei 400 de oameni să meargă în sate, să îi viziteze pe localnicii care îi așteptau. N-au lipsit o petrecere la o stână de oi, vizite la ateliere locale, la mănăstiri și alte obiective turistice din zonă.

E impresionant în zilele noastre să vezi cu câtă bucurie te primesc oamenii din Țara Lăpușului, cu inima deschisă, dincolo de orice interese mercantile. Trăind într-o societate în care totul se învârte în jurul intereselor, e frumos să vezi oameni simpli care te primesc cu căldură, bucuroși că cineva e interesat să îi descopere așa cum sunt.

Balloon Fiesta 2019

Pregătiri pentru Balloon Fiesta 2019

În urma evenimentului de anul trecut, Loredana și Peter Hurley s-au mobilizat pentru a organiza o nouă ediție a Maramureș Balloon Fiesta. Cei doi au luat-o de la zero, trebuind să bată din nou pe la diverse uși pentru a obține finanțarea necesară.

E posibil ca sponsorizările să le obțină greu tocmai pentru că festivalul e lipsit de comercal, iar vânzările celor prezenți nu sunt la nivelul bâlciurilor create special cu scopul de a vinde orice și cât mai mult…

Ediția din 2019 se va derula între 5-12 octombrie și se va organiza exclusiv într-o zonă rurală din Țara Lăpușului. Va fi un festival cu circuit închis, cu un număr de maxim 30 de baloane, cu circa 120 de invitați din Europa.

Au decis să se limiteze la acest număr de participanți pentru a le putea oferi o experiență cu adevărat intensă, reală, cu numeroase workshop-uri și ateliere. Astfel, baloniștii vor putea intra în contact cu localnicii și se vor putea crea legături mult mai bune între ei.

Sunt planificate 7 zile de zboruri (dimineața și după-amiaza) alternate cu tot felul de activități în diferite zone ale Țării Lăpușului. Avantajul locului ales e și faptul că, indiferent în ce direcție ar bate vântul, baloanele pot să plece la zbor liber. Asta în comparație cu Țara Maramureșului, unde zborul este dificil din cauza reliefului și a apropierii prea mari de granița cu Ucraina.

Se dorește crearea unei legături între munca de zece ani a lui Peter Hurley în Maramureș, eforturile lui de-a valorifica bogăția culturală din satele maramureșene, într-o combinație cu lumea baloanelor cu aer cald. Aportul lui Peter este un mare câștig al Maramureș Balloon Fiesta, datorită felului în care vede el lucrurile prin mintea și ochii săi de irlandez.

Planuri și idei sunt multe, însă o experiență cât mai frumoasă și mai interesantă pentru baloniști și turiști depinde de partea financiară. De aceea, dacă există printre cititori persoane care pot sprijini festivalul, îi pot contacta pe Loredana și Peter Hurley.

Cei care doresc să încerce zborul cu balonul sunt așteptați la începutul lunii octombrie în Maramureș!

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir este o educatoare al cărei devotament pentru profesie și copii nu cunoaște limite, iar iubirea pentru educație și literatură a făcut-o… poetă.

 

Emilia Dragomir este educatoare la grădinița din satul Moara Domnească, comuna Râfov, județul Prahova. În timpul liber scrie poezii pentru copii și astfel a creat un personaj ce va deveni legendar: Gică.

Această doamnă diafană blondă natural te uimește cu frumusețea sa. Când îți apare în față cu o siluetă de clepsidră în rochițele sale, eclipsează multe femei si fetișcane. Nici nu i-ai da vârsta respectabilă pe care o are.

Deși aproape de vârsta pensionării, nici vârsta, nici oboseala nu se observă în vocea sau atitudinea Emiliei Dragomir. Iubirea pentru cei mici transpare din fiecare vorbă blândă.

Are studii în domeniul educației preșcolarilor și în psihologie, iar dorința sa de a se perfecționa continuu este extraordinară.

Pentru dumneaei este esențial ca educarea și dezvoltarea personală să fie continue, pentru a oferi celor mici ce este mai bun.

Modestia cu care vorbește despre poeziile sale te face să o admiri și mai mult. Este de admirat deoarece poeziile sale au adus în prim plan un personaj amuzant, poznaș, un copil năstrușnic pe nume Gică.

Cine este Gică?

Pentru Emilia Dragomir, Gică este exponentul copilului universal. Este inspirat chiar de unul dintre copiii pe care i-a avut la grădiniță.

Nu era nici cel mai deștept copil, nici cel mai cuminte, dar era cel care i-a rămas în minte și suflet după mai mult de 15 ani.

Poeziile sale nu sunt scrise doar de dragul de a scrie în rime, ci au un rol moralizator. Fiecare poezie oferă cititorului o lecție de viață, o idee de urmat.

Pe lângă poeziile despre faimosul Gică, strofe care i-au adus respectul și admirația prietenilor de pe pagina de Facebook. Mulți dintre aceștia o cunosc personal și i-au fost școlari la grădiniță.

Tot aceștia, dar mai ales părinții celor mici au încurajat-o, aproape forțat-o să își publice poeziile, să nu le lase deoparte, uitate. Astfel au apărut carțile Vacanță cu bucluc, Universul lui Gică, Șotron cu cuvintele.

 

O vizită la grădiniță

Femeie extrem de sociabilă, deschisă, Emilia Dragomir te primește cu brațele deschise în mica ei grădiniță. Pe pereți și din tavan atârnă o mulțime de foi de activități ale celor mici.

Parcă pătrunzi undeva adânc în sertarele memoriei tale când la grădiniță făceai aceleași lucruri.

Cunoscând-o personal, am înțeles că o persoană puternică este cea care își lasă durerea, tristețea, problemele la poarta locului de muncă. În cazul dumneaei, este vorba, bineînțeles, de poarta grădiniței.

Emilia Dragomir intră în grădiniță zâmbind pentru că acei copii au nevoie de ea zâmbitoare, veselă. Ne-a mărturisit cu drag că acești mici omuleți sunt capabili să simtă sentimentele educatoarei și nu s-ar fi deschis în fața ei.

Emilia Dragomir – Timpul le vindecă pe toate

Emilia Dragomir și-a propus să fie prietena, confidenta celor mici și să îi facă să le placă la grădiniță. Are și o povestioară din copilărie când nu a mai mers la grădiniță deoarece doamna de acolo nu a avut grijă de ea.

Atunci și-a propus să devină o educatoare bună. Și-a dorit ca niciun copil să nu mai renunțe la anii frumoși de grădiniță de frică sau pentru că îi displace.

Anii au trecut și a ajuns fix ce își dorea. Faza interesantă este că ajuns mult mai mult: o educatoare iubită de copiii săi. La rândul ei, Emilia Dragomir le-a oferit dragostea și atenția de care aveau nevoie.

Fiecare copil este diferit. De aceea trebuie ca educatoarea să fie atentă la fiecare, la schimbările sale de comportament. Dacă l-a supărat cu ceva și acesta s-a închis în el, doamna educatoare își cere scuze.

De asemenea, o idee în care crede doamna Emilia Dragomir este cea că relația părinte – educator trebuie să fie una de respect mutual și încredere pentru binele copilului.

Aceștia vin după ani la grădiniță doar să o salute, să discute cu dumneaei. Se pare că Emilia Dragomir a transmis exact emoția pe care își dorea să le-o ofere celor mici, dacă după 15 ani adulții intră din nou în grădiniță.

Această grădiniță mică este caldă, primitoare, un loc în care te reîntorci la activitățile favorite ale copilăriei: desenat, pictat, lucrul cu hârtia.

Emilia Dragomir

Realizări profesionale amintite cu zâmbetul pe buze

Activitatea doamnei educatoare Emilia Dragomir nu a rămas fără ecou. Participând la un concurs național cu tema „Cea mai dragă educatoare”, a primit premiul I.

De menționat este faptul că premiul obținut la acest concurs a fost folosit pentru a le oferi celor mici cadouri de Crăciun. Emilia Dragomir consideră că l-a obținut cu ajutorul lor și la ei trebuie să ajungă.

Poeziile sale sunt gustate la scară largă deoarece doamna educatoare a apărut în mai multe antologii. Are colaborări la reviste, a primit premii, invitații la gale.

Recent, poeziile sale au fost incluse în Revista Contraste Culturale nr.9/2019 și în Antologia Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultura „Ion Luca Caragiale” al Municipiului Ploiești.

Pe lângă poeziile pentru copii mici, Emilia Dragomir a scris poezii și pentru copii mari:

AȘTEPTARE

Te-aștept, în fiecare seară, pe-o canapea, pe bulevard,
Dar bucuria revederii eu știu că este doar hazard.
Mi-am pus turbanul înserării și la urechi flori de cireș,
De mână-i prins și evantaiul, din filigranul de fildeș.

Eu am ieșit din amintirea păstrată în fotografii,
M-am scuturat de mucegaiul trecutului și de stafii.
Renasc încet, în așteptare, aici, sub lampioane de castan,
Ce au aprinderile albe și delicate, an de an.

Privirile sunt ascuțite ca unghiurile, sunt săgeți,
Iar nările îți sorb mireasma cu care-aș vrea să mă îmbeți.
Turbat să vii pe-aleea largă și drumul să îți pară lung,
Să simt cum freamăți de dorință și dorurile toate să le-alung.

Dar iată, sună telefonul, apăs cu teamă pe buton
Și în urechi strident răsună un glas străin, cu-n rece ton.
Atunci, eu știu că așteptarea se-ntinde ca un vast deșert,
Mă las îmbrățișată tandru de iasomie și… te iert.

Sub pașii mei strivesc cu jale petale roz de trandafiri,
Tu ești departe, iar chemarea se-neacă-n lacrimi de iubiri.
Deschid o ușă, mă cuprinde fotoliul cel primitor,
Apoi, încet, mănânc halva-n amestec cu lacrimile mari de dor.

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir: „Fiecare om să se bucure de munca sa!”

Familistă convinsă, cu doi nepoți și o viață grea în urmă, Emilia Dragomir și-a învățat copiii să fie mereu cinstiți. Să nu mintă niciodată, să nu fure și să se bucure de munca lor.

Valorile sale sunt corectitudinea, dreptate, veselie, adevăr și muncă cinstită.

Celor care vor să intre în învățământ, Emilia Dragomir le pune o singură întrebare: le plac copiii și profesia lor atât de mult încât să facă asta în fiecare zi? Îi pot iubi pe copii ca pe copiii lor, indiferent de boacănele lor? Îi pot struni pe cei mici frumos, cu o impunere prin blândețe și zâmbet?

Pot fi răbdători și atenți la fiecare copil? Educatorul are rolul de a educa și în același timp de a fi modelul lor.

Emilia Dragomir

Câteva cărți ale copilăriei pe care Emilia Dragomir le recomandă atât copiilor, cât și adulților sunt: Cuore, inimă de copil, Fram, ursul polar, Basmele românești de Ispirescu și Amintirile din copilărie ale lui Creangă.

Această educatoare ca o rază de soare își pune mintea, sufletul, experiența, cunoștințele în slujba dezvoltării și educării celor mici. Iubirea pentru profesia sa transpare încă de când începe să vorbească.

Avem nevoie de educatori ca Emilia Dragomir? Da, pentru că educația și educarea începe de la cele mai fragede vârste și ar trebui să țină toată viața.

Şi intenţiile-s bune!!! de Emilia Dragomir

Gică, mamă, intră-n casă!
Vrei să mă dai de năpastă?
Te-ai udat până la piele;
De n-asculți, ai zile grele.


Cât e de-nțelegător!
Intră-n baie binișor,
Se schimbă, mănâncă iute,
Face vrute și nevrute,


Intră pe Facebook un pic,
Nu-i place aici nimic.
Fereastra-i ca un magnet,
S-ar juca tot prin nămet.


Pân” la urmă se strecoară
Ajungând din nou afară.
Puricel, cei cinci pisoi
Aleargă-n juru-i vioi.


Gică este încântat
De omătul afânat.
În căpșoru-i ciufulit
O idee i-a venit:


Fără ca mama să-l vadă
Va face om de zăpadă,
Chiar la el în dormitor
Și-ncepe lucrul de zor.


Cară, cară și iar cară
Scăpând neaua și pe scară,
Pe gresie și pe covoare.
Ce-are în cap, frățioare?


Iată cum gândește el:
Ca un copil cumințel
O ascultă pe-a lui mamă-
Tot ce-i spune bagă-n seamă.


Plus că inima lui bună
Nu lasă omu-n furtună
Să-nghețe de frig, de ger
Mai rău ca-ntr-un frigider.


Gata, l-a și înălțat:
Nas din morcov, fes pe cap,
Ochi și nasturi din măsline
Și-un fular, ca să-i stea bine.


Îl privește mulțumit,
Dar se simte obosit.
Se-ntinde pe pat alene,
Somnu-i vine pe la gene.


Doarme, doarme liniștit.
A realizat ce-a gândit:
Moșulețul din zăpadă
Stă la cald, nu în ogradă.


Of, nimic nu îi iese bine,
S-a făcut, ah, de rușine.
Intențiile lui, ce par bune,
Ajung dezastru-n final, pot spune…


Zăpada, la cald s-a topit,
Inundați-a venit,
Potop biblic s-a pornit,
Gică gălușca-nghițit,


Când mama, cu ochii cât ceapa,
Scoate cu găleata apa,
Ce puse pe tot stăpânire
Cu o mare nesimțire.


-Gicăăăă! Simt că-nnebunesc,
Nu vreau să-ți spun ce gândesc!
După ce-au rămas mai calmi,
Băiatul cită din psalmi:


-Mami, Dumnezeu știu că ne-nvață
S-asculți de-a mamei povață,
Zilnic să faci faptă bună
Că doar nu creștem pe Lună.


Eu ajut omul cum pot
Chiar de este din omăt.
Și așa sufăr cumplit
Că pe tine te-am rănit,


Iar din bunul moșulică
Au rămas o măturică,
Fular, morcov, cinci măsline
Ba, și-un fes, ce-i venea bine.


-Spuneți voi, ce să-i mai zic
Îl iubesc muuult pe pitic!!!

Doru Atomei Dark Bombastic Evening

Avem cu toții câțiva oameni care ne-au influențat la un moment dat direcția în viață. Indiferent dacă le spunem mentori sau doar prieteni, unii nu află niciodată că au avut acest rol. Azi a venit momentul să scriu despre un om care, prin ce a făcut el, să devină un model pentru mine. Numele lui este Doru Atomei, omul din spatele fanzin-ului Kogaionon, al publicației MUZAHOLIC, al HASH Bar, al evenimentelor DonisArt, Dark Bombastic Evening, KruNatura, KrunaVod și al multor alte lucruri faine.

 

Acest articol s-a lăsat mult așteptat. Pe Doru mi-l doream prezent în Elita României încă de la primele mele articole în această publicație. Am fost însă refuzat prietenește de către el, deși ne știm personal de aproape 20 de ani.

Motivul era unul simplu: nu-i place să fie în lumina reflectoarelor. Până la urmă, a acceptat și îi mulțumesc pentru încrederea acordată.

 

Doru Atomei, omul în căutarea originalității și valorii

Cătălin Doru Atomei s-a născut pe 11 decembrie 1970 în Suceava. A fost pasionat toată viața de fenomenul Underground, pe care l-a susținut necondiționat, sub toate formele posibile.

În perioada 1991-2001 a realizat emisiunea Antofagasta la Radio Top 91 Suceava, iar în perioada 1995-2008 a realizat varianta tipărită a fanzinului Kogaionon. În 2008 a început seria Serilor Speciale DonisArt, iar în 2009 a avut loc prima ediție Dark Bombastic Evening.

Tot ce a făcut până acum Doru, a purtat amprenta ineditului și a originalității. Alcest, Lantlos, Clouds, Wallachia, DordeDuh sunt trupe care inițial erau doar de studio, pe care Doru a reușit să le convingă să aibă prima lor apariție live pe o scenă, iar asta să se întâmple la evenimentele sale organizate în România.

Alte trupe au fost convinse să aibă în România seria unor spectacole inedite și limitate. Trupele invitate de Doru trebuie să nu mai fi cântat niciodată în România, dar și să vină mereu cu ceva nou și valoros pentru a urca pe scena unui eveniment creat de către el.

Îi e greu să facă o clasificare a preferințelor muzicale, dar din lista sa de albume de suflet, știu că nu lipsesc Bathory  – ”Twilight of the gods”, Monumentum – ”In Absentia Cristi”, Sadness – ”Ames de Marbre”, plus cele semnate Dead Can Dance, Devil Doll, Canaan, This Empty Flow, …In The Woods, Ved Buens Ende, Elend, Burzum, Tristitia, Sopor Aeternus, Death, Atheist, Cynic, Arcana, Emyrium, Ataraxia, Beherit, Enchantment, Lacrimosa, Paradise Lost, Candlemass, Gehenna, iar lista ar putea continua pe câteva pagini.

În ceea ce privește scriitorii preferați, din listă nu lipsesc Balzac, Eliade, Cioran, Paler, Hemingway.

 

Doru Atomei

Evenimentele create de Doru Atomei

Kogaionon, fanzinul Underground cu impact internațional

În 1995, Doru pune bazele primului fanzin românesc scris în limba engleză și dedicat fenomenului Underground. În paginile sale și-au găsit locul doar trupe care nu făceau parte din mainstream și care inovau muzica Metal.

Astfel, aici au apărut încă de pe vremea când puțini intuiau celebritatea care a urmat după ani de zile, trupe precum Opeth, Ulver, Arcturus, Orphaned Land și foarte multe altele.

Fanzinul Kogaionon s-a bucurat de un succes incomparabil mai mare în străinătate, unde exista o educație formată pentru Underground. Ultima ediție tipărită a Kogaionon-ului a apărut în 2008, după care publicația a trecut la varianta online. Din lipsă de timp, Doru a pus un timp pe pauză pe acest proiect.

În prezent, Lus (Lucian Olteanu, prietenul care se ocupă de ani buni de imaginea proiectelor lui Doru), lucrează la o nouă versiune vizuală a Kogaionon-ului, ceea ce înseamnă că vom avea în curând materiale noi de citit.

 

Serile Speciale DonisArt

În anul 2008 a pus bazele DonisArt prin care a conceput o serie de evenimente muzicale complet atipice pentru publicul român. Visător și idealist, sub acest brand, Doru Atomei a adus doar formații puțin cunoscute publicului larg.

Acestea nu doar că nu mai cântaseră niciodată în România, dar aveau o muzică inovatoare, greu de încadrat într-un șablon stilistic. În plus, Doru a pus mare preț și pe valoarea umană a muzicienilor invitați, nu doar prestația muzicală, așa că cei invitați se dovedeau a fi, întâi de toate, oameni faini, și abia pe urmă muzicieni extraordinari.

Primele evenimente de acest fel le-a creat la Sala Reduta din Brașov, într-un cadru atipic pentru pasionații de muzică Underground. A ales Brașovul pentru că dorea să arate că se pot realiza evenimente faine și în afara capitalei, iar muzicienii invitați să descopere o parte din frumusețile țării noastre, nu doar să bifeze în agendă realizarea unui concert.

Seria Serilor Speciale DonisArt a ajuns, în timp, și în Cluj, Timișoara, Suceava și București.

 

Dark Bombastic Evening, fenomenul muzical care aduce fani din întreaga lume

Dark Bombastic Evening a fost realizat doi ani la rând în București. De la a treia ediție, s-a mutat în Cetatea din Alba Iulia (excepție ediția a VIII-a, ce a avut loc la Dorobanți, lângă Curtici-Arad).

DBE este un eveniment unic ce reușește să aducă la fiecare ediție spectatori din vreo 50 de țări de pe aproape toate continentele. Oameni care descoperă nu doar trupele invitate să urce pe scenă, ci și o parte din frumoasele locuri ale țării.

Să ai în România un eveniment care aduce oameni din toate colțurile lumii, doar pentru că line-up-ul sună atractiv și tentant… Iată o dovadă a importanței la nivel internațional, pe respectiva nișă.

DBE este o formă de exprimare artistică underground, pornită în urmă cu zece ani și care acum stă în incubator. Nu-mi place să repet ceea ce fac, deși, în cele mai multe cazuri, aceasta poate fi soluția spre succes. Când ritualul devine tradiție, chiar o frumoasă tradiție, riscul de a fi perceput, confundat sau comparat devine certitudine și de aici începe paradigma mea: să continui sau să las așa. Trecutul este important, însă nu este suficient pentru a duce mai departe mesajul. Cine simte și este interesat să afle, site-ul poate răspunde ușor la orice fel de întrebare.

Personal, pot spune că nu am parte de atâta civilizație într-un an în România, de câtă am în 3 zile de DBE. Practic, pe perioada evenimentului mă simt în cu totul altă lume, deși sunt între zidurile cetății din Alba Iulia.

O importantă parte din cei care vin la Dark Bombastic Evening sunt străini, iar românii prezenți fac parte din acel segment care știe să respecte omul de lângă ei. DBE este o reușită a bunul simț, dincolo de satisfacția dată de concertele pe care le susțin trupele (în jur de 20) care urcă pe scenă.

Doru Atomei

Festivalul muzical care face lobby pentru civilizație și bun simț

Deloc întâmplător, impresiile celor prezenți la DBE au fost întotdeauna pozitive. O parte dintre cei veniți din străinătate la festival nu se mulțumeau cu experiența muzicală, ci își făceau timp pentru a descoperi și frumusețile României.

Nu știm câte campanii în care s-au folosit milioane de euro din bugetul statului au avut asemenea efect precum un eveniment făcut din suflet, fără bani de la stat sau de la sponsori, cum e Dark Bombastic Evening.

Underground-ul ține de pasiune, de simțire, de necondiționare. Când cifrele încep să pună stăpânire, atunci se trece într-o zonă gri, din care nu rămân decât 2 variante: profit sau faliment.

La DBE vin foarte mulți oameni valoroși, care excelează în multe domenii de activitate, dar care se regăsesc în conceptul lui Doru de a face lucrurile într-un mod complet diferit de cel mioritic. Din păcate, nu ne punem întrebarea și nu căutăm soluții pentru a afla cum ar putea acești tineri să schimbe lucrurile în țara asta, atât timp cât societatea și mass-media nu prea promovează valorile autentice.

Omul din spatele DBE-ului, care a devenit o frumoasă tradiție, e de părere că societatea o reprezentăm noi, iar mass-media este ghidată de repere financiare. Acolo unde banul devine lege, orice este posibil. Reperele morale, intrinseci devin forme vintage și este doar problemă de timp până când ele vor dispărea.

Poate de asta unii se retrag din cotidian, urmându-și obsesiile, himerele sau viziunile, e de părere Doru, omul care și-a dedicat viața unei pasiuni care nu-i aduce beneficii financiare, dar care-l împlinește spiritual.

Deloc întâmplător, Doru își trăiește viața în conformitate cu citatul: „Urmează simplitatea, este cel mai greu lucru de atins.” (George Sand)

 

Doru Atomei, omul pasionat de excelență

Dincolo de pasiunea sa pentru fenomenul Underground pe care-l sprijină necondiționat de peste 25 de ani, Doru are o carieră profesională îndelungată despre care nu dorește să se vorbească prea mult, dar care poate fi un model al reușitei pentru mulți dintre tinerii de azi.

În firma pentru care lucrează a plecat de la zero, iar după 23 de ani a ajuns acolo unde nu-și închipuia că poate ajunge. Mai precis, în vârful ierarhiei.

Totul se face prin multă muncă, sacrificii diferite și dorința de a fi cel mai bun, lăsându-te dar și căutând provocări zilnice. Se spune că nu există locul 2, dar știm că cel care fuge după topuri, va ajunge să realizeze că nu sunt decât mori de vânt, pentru că viața este multidimensională. Depinde cât de pregătit ești pentru a accepta asta și cât de mult te incită să pășești spre necunoscut.

Doru Atomei

Doru și Ștefan Atomei (foto: Miluță Flueraș)

Criza oamenilor valoroși și mediul economic

Criza oamenilor valoroși a înlocuit criza financiară de acum 10 ani. Am vrut să aflu de la Doru ce consecințe și provocări pot aduce pentru mediul economic din România o nouă criză economică, și cum ar putea ele diminuate.

Doru vede o criză pentru întreaga forță de muncă. Există oameni cu potențial, trebuie însă să fii capabil să le vezi valoarea. Cu siguranță că va fi din ce în ce mai greu, pentru că globalizarea este un proces ireversibil, atât timp cât sistemele rămân aceleași.

Dar a fost ceva asumat și trebuie să avem capacitatea, inspirația și viziunea să tragem în favoarea noastră cât mai mult. Pentru asta este nevoie de lideri și de substanță. Poate că vor veni și aceste vremuri, spune cel ce a creat HASH Bar din Cluj-Napoca și care e asociat al 31 Motor’s Pub Suceava si ARC.

Istoria ne arată că avem cu ce ne lăuda, dacă nu folosim această laudă doar ca formă de manipulare, e de părere Doru Atomei.

 

Antreprenor sau angajat?

Calea unui tânăr spre o carieră de succes se poate crea atât ca antreprenor cât și ca angajat, e de părere Doru. Astfel, Întotdeauna, drumul pe sensul opus este mai liber, tot timpul celălalt ar fi putut face mai mult, tu ai făcut mai mult decât trebuie. Sunt percepții uzitate și e greu de decis cum e mai bine.

Când ești angajat, îți dorești să ai propriul business, să decizi tu, să nu stai la cheremul altora, să nu mai fi stresat inutil. Când ești angajator, faci ce vrei, iei deciziile pe care le dorești, dar ai deja responsabilitatea angajaților tăi, care îți poate crea iar un stres.

Fiecare trebuie să facă cum se simte cel mai confortabil, dar e clar că până nu trece prin propriile-i furci caudine, va rămâne acel vis cu care crede că ar fi dat lovitura. Sau chiar se poate întâmpla, spune Doru. Avem exemple nenumărate în ambele „tabere”.

 

Gânduri finale, fără planuri de viitor

În condițiile în care, în ultimii 29 de ani, educația din țara asta s-a degradat foarte mult pe fondul nepăsării și a promovării nonvalorilor, am vrut să aflu care crede el că sunt cele mai sănătoase metode prin care se poate dezvolta elita României, indiferent de domeniul de excelență.

Doru Atomei Dark Bombastic Evening

Doru Atomei la DBE (Foto: Miluță Flueraș)

Cuvântul „elită” poate suna a extremism, și asta e foarte sensibil în aceste vremuri. Eu urmez 3 piloni: respect, comunicare, încredere. Fiecare din noi are resurse interne fabuloase. Depinde de motivație, conjunctură și crez (nu neapărat din punct de vedere religios). Valorile sunt nuanțabile atunci când radicalizezi și simplifici eronat realitatea. Am ajuns ca toți să facem greșeli repetate, să refuzăm să acceptăm că există și alte puncte de vedere, care, chiar dacă sunt diametral opuse, sunt valoroase. Ne ghidăm pe ură vorbind de frumusețe, aspirăm la mai mult fără a deveni empatici, ne impunem să urmăm maeștri care să ne lumineze calea, deși, întotdeauna vor exista umbre, exact ca în Republica lui Platon.

La final, Doru a lăsat un gând celor care cred că țara asta nu e o cauză pierdută decât dacă noi o declarăm astfel: „Optimismul și hazul de necaz ne-au scos tot timpul din belele, chiar dacă au durat secole. Noroc că viața fiecăruia din noi durează sub un secol.”

Nu știe nimeni dacă și când vom avea o nouă ediție Dark Bombastic Evening sau dacă Doru se va reinventa din nou pentru a ne surprinde cu ceva complet diferit. Știu doar că el a investit mult financiar în proiectele sale, doar pentru mari satisfacții sufletești. Din păcate, astfel de proiecte au nevoie și de bani pentru a fi realizate la nivelul profesionist cu care ne-a obișnuit.

Indiferent de deciziile pe care le va lua în viitor în legătură cu proiectele sale de suflet, Doru Atomei este un om care-și merită pe deplin locul în Elita României pentru tot ce a făcut până în prezent, complet dezinteresat din punct de vedere material, pentru scena Underground din România. Ar mai fi fost multe de spus despre acest om fain, însă voi încheia articolul cu unul dintre citatele după care el și-a modelat viața:

„Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim…” (Octavian Paler)

 

Dark Bombastic Evening

Tudor Mihăilă

Da, povestea lui Tudor Mihăilă a început în clasa a IX-a. Știți dumneavoastră, clasa aceea de liceu când simți că fluturii din stomac o iau razna mai ceva decât înnebunitul salcâmilor și când visele sparg realitatea cu bomfaierul.

 

În liceu, tânărul Tudor Mihăilă a intrat în programul Leaders din Bârlad (bârlădean fiind). Vorbim despre un program destinat leadership-ului pentru adolescenți, iar totul se petrecea în anul 2015.

Ați înțeles acum că Tudor este un tânăr millenial (e născut în anul 2000). Spune că atunci, când a intrat în program, era foarte pasionat de științe, o curiozitate despre care poate spune că s-a menținut, în ciuda drumului pe care l-a ales.

A parcurs primele etape ale programului, iar la final a descoperit lucruri noi în ceea ce îl privește.

De-a lungul timpului nu am fost împins să îmi dezvolt partea creativă, asta deoarece toată lumea mă consideră (inclusiv eu) o persoană rațională, obiectivă, care are mereu nevoie de un argument solid că să fie convinsă, lucru care nu s-a schimbat. Astfel, astăzi fac parte din studioul de actorie de film “Let it Go” unde mă antrenez constant. În paralel, pentru a mă susține financiar, voi urma o facultate de business aplicată, unde îmi voi deschide o afacere.

Tudor vorbește cu atâta convingere încât mă face invidioasă: eu de ce n-am putut, când aveam vârsta lui, să zic și eu ce zice el? Pentru că nu a avut cine să mă învețe…

 

Orice om are ceva ce e doar al lui

“Orice om excelează într-un domeniu. Descoperă-l pe al tău!”…E motto-ul lui. I-l citesc, îl întreb dacă i se pare cunoscut și sunt curioasă dacă el consideră că e…pe drumul acestui motto, că îl îndeplinește într-un anumit fel.

Râde și răspunde că a auzit des sintagma asta și crede în ea. Că orice om are ceva ce e doar al lui, doar că puțini își descoperă unicitatea, iar mulți dintre cei care o fac, o fac târziu.

Din fericire, eu am descoperit cu ce rezonez foarte devreme și am putut să fac diferite lucruri că să ajung cât mai aproape de îndeplinirea visului meu. Pentru a ajunge la ”capătul” acestui drum mă antrenez, caut să intru în grupuri care au interese comune și să învăț cât mai mult de la persoanele respective.

Este deja absolvent al programului sus-numit, ceea ce poate constitui pentru Tudor o poveste de succes. Tudor e de părere că o poveste este de succes numai când personajul principal este fericit cu punctul în care a ajuns, cu realizările sale.

Cred că o poveste de succes e ca un basm bine scris, cu zmei, vrăjitoare, prințese și prinți. Personajul principal primește nenumărate palme de-a lungul călătoriei sale pentru ca, într-un final, să fie fericit cu ceea ce a realizat.

Tudor Mihăilă

În ceea ce privește Fundația Leaders, aceștia și-au dezvoltat și rafinat programele de leadership pe parcursul a 18 ani și au antrenat 26,000 de tineri să devină versiuni mai bune ale lor.

Mă bucur să fi făcut parte dintre aceștia și să fi obținut, la fel ca mulți colegi de-ai mei, o cunoaștere mai bună a mea, a punctelor mele forte, a lucrurilor pe care le pot obține prin implicare și prin abordarea unui leadership colaborativ.

Mă ia amețeala când îl aud cum vorbește despre leadership la vârsta de 19 ani. Și cum îmi povestește despre momentele lui a-ha (îi specific că niciodată nu prea am fost fana acestei sintagme – și îi zic că îmi sună prea comercial și râde). „Bine, să le zicem momente de succes, de redescoperire, de viitor. E bine?”. Da, e bine. Plusează:

Cred că le pot spune momente de conștientizare. Primul astfel de moment a fost în prima tabăra Leaders, când i-am întâlnit pe Mădălin și pe Radu de la Improvisneyland, alături de care am avut un workshop de teatru de improvizație de o zi. După acel moment i-am urmat în ImproVacanta, o tabăra de teatru de improvizație unde am realizat că trebuie să fac actorie. Punct. Momentul final din basmul meu este actoria, filmul.

 

Proiecte de educație de la tineri, pentru tineri

După aceste descoperiri personale, Tudor Mihăilă a continuat să facă lucruri pe tema aceasta și să creeze momente în care să-și poată exprima pasiunea.

Un al doilea “a-ha” a fost legat de orașul lui și de încrederea că poate schimba multe lucruri pentru liceenii din comunitate. Așa se face că împreună cu doi colegi, și ei absolvenți ai programului despre care am vorbit, a fondat asociația YCI care continuă să dezvolte proiecte de educație (si programe de orientare în carieră, un curs de improvizație, sprijinirea elevilor din clasele 1-8 să meagă la școală, organizarea de conferințe pe tema antreprenoriatului ș.a.) pentru tinerii din județul Vaslui.

Un alt moment, definitoriu pentru el, a fost întâlnirea cu Bernard Hiller – acting coach-ul din Los Angeles. În anul 2017, studioul de actorie „Let it Go!” organiza un masterclass cu Bernard la care dorea neapărat să ajungă.

Printr-un drum destul de anevoios (ar putea spune) a ajuns la acest curs de trei zile care i-a schimbat viața. Și-a dat seama atunci cât de greu îi va fi să ajungă unde își dorește, însă totodată a realizat că ceea ce își doreste este posibil.

Totuși, de ce vrea Tudor Mihăilă să facă actorie? Pentru că îi oferă libertate!

Mă simt eu când sunt pe o scenă sau când am o cameră de filmat în jurul meu. Mă face bucuros faptul că eu primesc responsabilitatea de a spune o poveste care poate avea un impact enorm. De asemenea, adrenalina, pe care nu o pot lua din alt loc, îmi da senzația că trăiesc. Faptul că mă supun la un risc, iar este ceva ce îmi dă satisfacție, pentru simplul fapt că există o miză!

După prima lui întâlnire cu fundația, a început să se pregătească activ pentru această carieră prin cursuri de teatru, de improvizație și tabere tematice. Recunosc că am îndoieli că această profesie pentru care se pregăteste are viitor în România. Din toată inima, Tudor mă contrazice:

Lucrurile încep să ia o turnură diferită în România în ceea ce privește acest domeniu, începem să acceptăm un nou mod de a privi actorul, teatrul, filmul. Vedem cum filmele românești sunt premiate peste tot în lume, actori români ajung în filme cu o notorietate din ce în ce mai ridicată. Toate aceste realizări sunt benefice industriei românești.

Atâta entuziasm în ceea ce privește România nu poate decât să mă bucure.

Tudor Mihăilă

Ce sfaturi are Tudor Mihăilă pentru un tânăr care dorește să se facă actor în România? Crede că o să fie respins de minim zece ori mai mult decât o să fie acceptat. Și mai crede că zece e un număr modest.

Trebuie să nu te dai bătut și să crezi în visul tău și până la urmă dacă renunți, nu e o nenorocire, pentru simplul fapt că asta înseamnă că actoria nu era menirea.

Deci, fii bucuros dacă ai crezut că vrei să fii actor și ai renunțat, pur și simplu pentru că ai descoperit ceva nou la tine și anume că a fi actor nu este ceea ce te satisface cel mai mult.

 

Tudor Mihăilă: “O schimbare în învățământul de azi nu va aduce o modificare în generația curentă”

Dacă tot este atât de entuziast în legătură cu patria noastră mamă, îl supun unui tir de întrebări: “Vei rămâne în România? De ce? Ai pleca din România? De ce?”. Îmi răspunde scurt și interesant, aproape în millenials style:

Nu îmi fac planuri de viitor atât de îndepărtate, fiindcă de multe ori nu se întâmplă. Prefer să iau fiecare zi ca atare și să ”storc” cât mai mult din ea. În România sunt oportunități și vor fi din ce în ce mai multe. Dar până la urmă, ce actor nu ar vrea să lucreze în producții alături de regizori de calibrul lui Martin Scorsese sau Steven Spielberg?

Ceva îmi spune că are păreri proprii în legătură cu ce ar trebui schimbat în România. Da, are:

Educația. Educația ar trebui schimbată în întregime și din momentul în care totul este pus la punct, să avem răbdare. O schimbare în învățământul de azi nu va aduce o modificare în generația curentă, probabil nici măcar în următoarea.

Îl întreb și pe el ceea ce îi întreb pe mulți oameni implicați în ultima vreme, și millenials și mai puțin millenials, care ar fi prima măsură dacă ar fi premierul României. Răspunde din prima că ar investi în infrastructură și educație.

Cu o infrastructură solidă, s-ar facilita creșterile economice aproape pe toate segmentele, pe termen scurt-mediu. Cu o economie crescută și cu o infrastructură bine pusă la punct poți ulterior investi în educație și oameni. Aici trebuie să ne schimbăm modalitatea de a livra informații.

Tudor mai consideră că, în momentul de față elevii români sunt împărțiți în două categorii, foarte slabi sau foarte buni. Și că trebuie să creăm un spațiu de mijloc care poate deveni o viitoare forță de muncă. El crede că oamenii sunt diferiți și au nevoi diferite. Nu toți vor fi savanți…

Avem nevoie de un contabil la fel de mult cum avem nevoie de un medic, un avocat, un sportiv sau un constructor. Toate meseriile sunt importante însă, în momentul de față, tinerii români nu primesc informația sau îndrumarea necesară pentru a face ceea ce vor să facă sau ceea ce pot să facă.

 

Tudor Mihăilă: “Pot să îmi iau un rucsac și să plec în lume. Ce e sigur este că o să învăț printr-o formă sau alta”

Bun, am înțeles. Cu siguranță vrea să schimbe ceva chiar în orașul lui natal, Bîrlad. Și cu siguranță are încrederea că poațe schimba multe lucruri pentru liceenii din comunitate.

Da, așa este, Tudor mai spune că în orașul lui se pot schimba multe și s-au schimbat multe. Că din ce în ce mai mulți oameni devin activi, lucru care nu era foarte des întâlnit acum 4-5 ani. Și crede că poate să îi facă pe tineri să se apropie de artă, dar asta bineînțeles cu multă muncă.

A fondat YCI și a lucrat la o serie de proiecte de educație – antreprenoriat, orientare în carieră și chiar improvizație. Acum, timpul nu îi mai permite să se implice, dar este un motiv de bucurie să știe că a contribuit la ceva care are impact asupra vieții celor din generația lui.

Acum e în ultimul an de liceu. Sunt normale ambiția și entuziasmul. Sper să-i rămână neschimbate, deși nu știu cum se vede peste ani. Da chiar, Tudor, cum te vezi peste ani?

Învățând probabil. Sunt foarte curios din fire, mulți spun că poate prea curios. Altceva nu pot spune ce m-aș vedea făcând, din cauză că nu știu ce o să fac nici mâine. Pot continua cu actoria, pot deveni antreprenor sau pot să îmi iau un rucsac și să plec în lume, chiar nu știu; ce e sigur totuși este că o să învăț printr-o formă sau alta…

Irina Rusu

Irina Rusu, o profesoară din Bacău, integrează copiii cu autism în colectivitate în cadrul Școlii Generale Ion Creangă, ajutându-i să obțină premii la concursuri și olimpiade.

 

Irina Rusu este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Irina, pentru a-i crește șansele!

 

Irina Rusu și-a dorit de când era mică să devină profesoară, deși părinții o voiau mai degrabă doctor. Cu 3 surori mai mici, se juca de-a școala chiar acasă, mai ales când se adunau și vecinele.

În timpul școlii generale aveau o materie numită Atelier în cadrul căreia învățau să croșeteze, tricoteze, coasă sau să împletească. Dacă lipsea vreun învățător, profesoara o trimitea pe ea să îi țină locul. Deși copiii erau cu 3, 4, 5 ani mai mici, o ascultau ca pe o adevărată învățătoare.

A ales așadar fără ezitare să urmeze Liceul Pedagogic, un loc cu multă verdeață situat lângă Parcul Libertății. Acum este colegă cu Geanina Spiriduș.

Autismul la copii

Autismul este poate cea mai dificilă boală pe care o poate avea un copil, prin prisma faptului că nu se poate integra într-o comunitate.

El nu comunică așa cum o fac ceilalți copii, iar părinții depun eforturi mari pentru a-l înțelege. Copilul cu autism trăiește într-o lume cu totul a lui, unde străinii nu prea pot intra. Uneori, nici părinții nu o fac.

Cel mai bun mod de a ajuta copiii cu această boală este să fie duși periodic la medici care îi pot ajuta să „spargă coaja”. Adică să iasă din acea lume imaginară și să crească adulți normali, sănătoși.

Din păcate acești medici sunt rari în țara noastră, iar costurile sunt mai mari decât își pot permite mulți dintre părinții români.

Când vorbim de familiile de la țară, departe de orașele învecinate, lucrurile stau și mai rău. Părinții nu știu cum să își ajute copiii, unde să îi ducă, iar școala nu îi pregătește pe învățători pentru astfel de situații.

Nu există condiții speciale pentru ca acești copii să poată comunica cu colegii lor, nici măcar cu învățătorii sau părinții.

 

Ce face Irina Rusu pentru copiii cu autism

Revenind la profesoara din Bacău, aceasta stârnește curiozitatea sau mirarea, după caz, a oricărui părinte sau coleg din breaslă: lucrează cu copiii cu autism.

Nu în afara școlii, nu în centre specializate, ci chiar în sala de clasă, unde majoritatea copiilor nu au o astfel de problemă. Copiii cu autism nu se pot integra singuri.

Le este greu să iasă din lumea lor pentru că le este frică. Nu își fac prieteni, nu fac lucruri voluntare cum ar fi să iasă la tablă și deseori sunt catalogați drept persoane cu un IQ scăzut.

De fapt, această boală care pune stăpânire pe ei nu îi lasă să își atingă potențialul, iar Irina Rusu a înțeles asta de mult timp.

Eforturile sale în lupta cu această boală au dat roade.

Copiii cu autism au un simţ aparte. Ei pur şi simplu te citesc.

Acești copii au super puterile lor. Inteligența lor emoțională poate șoca oamenii din jur. Iar Irina Rusu știe că ei pot să îi simtă și interpreteze emoțiile. Ei simt dacă o persoană este caldă, calmă, răbdătoare, cu vocație.

Pentru a ieși din lumea lor au nevoie de încredere, iar la fiecare mic pas înainte trebuie încurajați, recompensați. Astfel vor avea puterea și curajul de a mai face un gest, un pas până vor reuși.

Cea mai mare dificultate în lucrul cu un copil este timpul alocat. Noi, adulții, trăim într-o lume a vitezei unde nu mai avem răbdare cu nimic. „Nu-i mai dăm timpului timp” după cum spunea Octavian Paler.

Un astfel de copil îţi spune să stai, să te bucuri de fiecare clipă, să o adulmeci, să te joci, să-ţi pui imaginaţia în mişcare chiar cu lucrurile simple pe care le ai.

Fiecare efort pe care îl face un profesor cu acești copii nu rămâne fără rezultat. Omul este o ființă socială și orice interacțiune cu alt om care îi vrea binele este în sine un progres, afirmă Irina Rusu.

Rezultatele unui efort unic

Părinții au nevoie de ajutor din orice parte când vine vorba de copii cu autism sau chiar cu deficit de atenție. Când ajutorul vine gratuit dintr-un loc surprinzător, ei sunt cei mai fericiți.

Sunt încântați când își văd copiii bucuroși, dornici de a face lucruri noi, constructive, fără tehnologie. Când copiii se duc acasă și povestesc cu entuziasm ce au făcut la școală, părinții parcă se molipsesc și se implică activ.

Prin proiectul „Din suflet pentru suflet” Irina Rusu duce copii normali în centrele dedicate celor cu probleme. Interacționează cu ei și îi ajută să comunice.

Astfel, au ajuns să vină și părinții la aceste centre pentru a ajuta. După o activitate de acest gen toată lumea se simte bine, spune Irina Rusu. Anul trecut a făcut voluntariat cu elevi de clasa a VIII-a în vacanță.

Este incredibil cum un profesor poate fi atât de interesant, blând, atât de iubit de copii încât aceștia nu numai că au făcut voluntariat, dar au făcut-o în vacanța spre liceu. În acea perioadă când de obicei copiii lasă gimnaziul în spate și își uită profesorii, darămite să le ofere din timpul lor liber.

Acești copii au luat note mari la capacitate, au intrat toți unde și-au dorit, iar acum dacă o văd pe stradă pe doamna profesoară, sunt plini de bucurie.

Irina Rusu le-a intrat în suflet așa cum mulți ar trebui să o facă. În timpul liber scrie pe platforma iTeach, o sursă de informare, perfecționare, schimb de experiență.

Articolele publicate de Irina Rusu aici au un impact pozitiv asupra comunității care urmăresc platforma. Scriind pentru ei, a cunoscut oameni minunați prin prisma împărtășirii experiențelor lor frumoase.

Publicul recepționează bine articolele, de fiecare dată cu impact asupra stimulării gândirii pozitive.

Jocul și integrarea senzorială ca metode de predare

Jocul în echipe, cu ajutor, cu diferenţierea sarcinilor, găsindu-şi fiecare elev locul acolo unde i se potriveşte mănuşă, cu recompense pozitive, este cel mai potrivit.

Elevii Irinei Rusu învață prin experimente, folosind materialele de la clasă. Recreează prin recompunerea lucrurilor.

O altă modalitate de a preda, fără ca elevii să vadă asta plictisitor, este integrarea senzorială a tuturor simturilor (văz, auz, tactil, kinestezic, olfactiv, gustativ, proprioceptiv).

Astfel a creat un opțional ,,Călătorie în lumea științelor” după acest mod de gândire.

În cadrul lui a realizat cu elevii jucării senzoriale pentru copiii de la un centru de stat care se ocupă cu copiii cu TSA: brățări, bidoane cu sclipici pentru stimulare vizuală, baloane umplute cu fel de fel de texturi pentru stimulare tactilă, motricitate.

Copilul trebuie să simtă că profesorul e cine e cu adevărat și că vrea să îl ajute. Falsitatea este depistată imediat. Când el face un pas spre profesor, acesta trebuie să îi dea încredere prin încurajare.

Dacă observă că elevul este fixat pe ceva, trebuie să folosească acel ceva pentru a-l introduce în alte experiențe de învățare, pas cu pas.

De aceea, Irina Rusu îi duce pe copii în aceste centre: pentru a-i cunoaște pe acei copii și a le face integrarea mai ușoară, de Crăciun, Paște, 1 iunie, Ziua autismului sau printr-un proiect distinct.

 

Cea mai frumoasă amintire

Eforturile sale nu rămân fără rezultate: o fetiță cu TSA- autism de la clasa a VI-a A a ieșit pentru prima oară la tablă. Colegii săi au rămas uimiți și i-au zis că face minuni.

I-au spus, „Doamna, este prima dată când vedem că iese la tablă. Ea nu răspunde la ore şi niciodată nu a ieşit la tablă.”

Este o bucurie extraordinară să vezi așa ceva la un copil care parcă nu exista. Când Irina Rusu îi duce pe elevi la aceste centre, descoperă o lume pe care nu și-ar fi imaginat-o. O lume cu copii minunaţi. Copii foarte deştepţi care au nevoie de alţi copii pentru a ieşi din lumea lor.

Astfel lasă urme adânci în sufletele lor deoarece mulți se reîntorc în postura de liceeni voluntari. Asta o bucură poate cel mai mult.

Așa vede Irina Rusu cum faptele sale pot face lumea să se schimbe și să devină mai bună. Cei cu probleme ajung să aibă o viață cât mai apropiată de normalitate.

 

Irina Rusu: „În profesia noastră, trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor”

Sfatul său pentru colegii de breaslă este unul extrem de simplu:

În profesia noastră trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor şi priceperilor, iar la urmă obiectivele. În învăţământul românesc este taman invers, de-aici eşecul.

Elevii săi au rezultate la concursuri, iau note mari, ajung unde vor. Totuși cea mai mare mândrie a sa este ceea ce face cu ei pentru copiii cu autism.

Irina Rusu

Pe viitor, Irina Rusu se vede tot la catedră și în timpul liber scriind despre latura pozitivă. Despre lucrurile frumoase pe care le culege în fiecare zi. Din drama vieții pe care o avem, cu suferințele noastre, ale tuturor.

Simpatizează cu crezul artistic al lui Tudor Arghezi: Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi versuri noi. 

Mai mult, Irina Rusu crede întru totul în cuvintele lui Camil Petrescu: Prefer să scriu onest la persoana I. Din mine însumi nu pot ieși. 

Prin urmare sunt o fire veselă, optimistă şi prefer să aduc bucurie tuturor, culegând doar bucurie.

Irina Rusu este o persoană minunată si o profesoară care și-a depășit demult atribuțiile de dascăl. Ea oferă atât copiilor, cât și părinților lecții despre răbdare, așteptare, persuasiune, ajutor și în final acceptare.