Jurnalul lui 66

2 octombrie 2020, aproximativ ora 00.30. Mă pregătesc să mă retrag, când un ultim scroll în news feed mă readuce la realitate. Văd o poză atât de cunoscută, care mă înfioară de fiecare dată, însoțită de un titlu intrigant – Jurnalul lui 66. Și încep să sap…

 

După ce aveam să înțeleg despre ce e vorba, primul lucru a fost să caut în adâncurile memoriei. Îmi aminteam că era vorba de 64 și mă simt vinovat.

Vinovat că mi-au scăpat astfel de amănunte. Că, la fel ca prea mulți, nu mă gândesc mai des la ceea ce trăiesc toți cei implicați. Că au trecut 5 ani și nici până acum nu m-am reconectat cu tovarășul meu din copilărie, care a fost acolo. Mă consolez la gândul că între timp și-a întemeiat o familie și mă bucur pentru el în liniște.

La fel se întâmplă cu toți cei care au supraviețuit acelei catastrofe. De cinci ani își oblojesc răni sufletești și trupești care îi vor urmări toată viața. În același timp, ei merg înainte. Se luptă zilnic cu boala lor și a societății în care trăim.

Noi, ceilalți, păcătuim prin indolență. Atâta vreme cât nu ducem alături de ei, sau măcar fiecare în felul nostru, bătălia cu un sistem corupt, suntem la fel de vinovați ca monștrii de la Spitalul de Arși. Iar pentru asta, îmi pare rău, în numele meu și al unei societăți care îi dezamăgește prea des….

 

Ce este Jurnalul lui 66

Intru tremurând în locuința digitală a Alexandrei, simțind că nu va fi chiar cea mai potrivită lectură, înainte de culcare. Sunt însă atras ca un magnet de emoția din postările ei de pe Facebook și îmi spun că vreau să știu tot. Aici și acum, fără nicio secundă de întârziere.

Jurnalul lui 66 conține o mulțime de detalii pe care le știm. Cu toții am fost stupefiați de acel minut fatidic în care visele a sute de tineri s-au făcut scrum. De incompetența autorităților, de infectările cu microbi, de lecția de profesionalism venită din alte țări care i-au primit cu brațele deschise pe supraviețuitori.

Diferența, însă, e că abia acum suntem transpuși cu adevărat în acea noapte de coșmar și în lunile care au urmat. În timp ce citesc, Alexandra mă face să mă transform într-o cameră de luat vederi, care înregistrează totul. Marele atu al jurnalului e că suntem pentru prima oară atât de aproape de tot acel fenomen, noi, cei care nu am fost acolo și am fi vrut să înțelegem…

O văd cum aleargă prin ploaie după o bătrânică și empatizez cu regretul său. Râd alături de ea în timpul concertului și încerc să simt muzica făcând abstracție de faptul că știu ce va urma.

Mă regăsesc în pasiunea trupei, în bucuria lor de a transmite un mesaj consistent, taxând comercialul și mainstream-ul. Sunt acolo cu ei, când dintr-o dată văd cum se prăbușește tavanul pe mine…

De aici, se rupe filmul. Oricât am încerca, nu vom înțelege niciodată chinurile prin care vor trece pentru tot restul vieții lor. Acum, mulți dintre ei sunt bine, zâmbitori, denotă optimism și energie. Nu îmi pot imagina însă cum arde pielea lipită de cearceaf în fiecare dimineață. Cum este să se scurgă, din când în când, o pată de sânge din tine, amintindu-ți că arsura e una cu corpul tău.

Alexandra ne zugrăvește perfect, prin scris, toate aceste imagini. Sunt cuvinte puse magistral pe hârtie, izvorâte dintr-un talent jurnalistic regăsit din dorința de a nu lăsa nimic nerostit.

Nu pot să nu mă întreb – de unde atâta curaj? De unde puterea de a te întoarce în cele mai groaznice momente ale propriei existențe?

Mă fac mic, rușinat de comoditatea patului meu.

 

România, cu bune și rele, surprinsă perfect într-un serial online

Se face ora 4 dimineața, iar eu tot caut dovezi de umanitate, într-o instituție care găzduiește tot ce are mai rău sistemul nostru medical.

Încerc să mă prind dacă domnul V. este de fapt acel VV pe care îl respect enorm. Înțeleg de ce numele reale nu se spun și îmi vine să urlu la fel de frustrat ca Alexandra. Eu nu pot pentru că mi-aș trezi familia din somn, pe ea nu o lasă fizicul să strige…

Mi-aș dori să știu cine este doamna Iulia, nume și prenume real, să scriem despre dumneai în Elita României. Ar ieși o poveste exact pe placul nostru, despre omul simplu transformat în erou fiindcă își respectă pacienții, într-un mediu plin de blazare, de teamă, de nesimțire.

Sper doar că Flavia, Iris, Sandra, Ciprian – sunt nume adevărate. Oricine a trecut prin așa ceva merită o identitate, în calitate de motoare ale unei schimbări care întârzie să apară. Urletele, lacrimile, sângele lor ar trebui să scoată la suprafață orice dram de căldură dintr-un suflet înnegrit de interese meschine.

Rămân optimist și îmi doresc ca Jurnalul lui 66 să ajungă să fie înțeles de milioane de cititori. Eu unul aștept cu nerăbdare episoadele următoare, pentru că simt că vor fi încărcate de fapte bune și de speranță. O speranță venită de pe meleaguri străine, care se îndreaptă, încet, spre România.

 

The Day We Give In…

Nu o cunosc pe Alexandra Furnea, dar am simțit să îi mulțumesc cumva, în felul meu, pentru că dă glas unor voci prea rar auzite. Da, Alexandra, este nevoie de o carte după această capodoperă! Este nevoie ca jurnalul să continue și după serialul tău. Să aibă perspectiva tuturor celor care au pierdut o parte din ei în acea noapte.

Nu trebuie să mai lăsați pe nimeni să-și amintească de Colectiv doar o dată pe an. Să ne spunem așa, în treacăt, că uite, au trecut 5, 6, 10 ani și nu s-a schimbat nimic.

Vă recomand să nu ratați Jurnalul lui 66, de la prefață până la episodul 3 și tot ce va mai urma. După ce veți trece peste lacrimi și furie, uitați-vă bine în oglindă și puneți-vă câteva întrebări.

De ce oare nu s-a făcut nimic? Oare nu cumva este și vina mea?

Când am aruncat ultima dată țigara pe lângă un coș de gunoi? De ce am avut reflexul să scap de o amendă de circulație, deși știam în sinea mea că am greșit? Doar pentru că o fac și alții și merge și-așa?

Cum spuneam și la început – toți suntem vinovați, într-o măsură sau alta. Orice salariu public plătit degeaba e rezultatul indolenței noastre. Când vom înceta să le/ne mai permitem derapaje și vom exterioriza tot ce ne macină, fără teamă de consecințe, abia atunci visul urât va dispărea.

Doar așa, povara pe care ei o poartă pe mâini, pe spate, în suflet, nu va fi chiar în zadar.

 

The day we give in is the day we die!

 

Sursa foto: Generation Underground, webzine-ul Alexandrei Furnea unde puteți citi Jurnalul lui 66. Foto de Vladimir Gheorghiu

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *