Dan Solcan
Dan Solcan predă istoria la Colegiul din Buzău din 1993, dar și opționalul „Elemente de istorie și de civilizație universală”. Este inițiatorul și coordonatorul Clubului 3,14 și Profesor Merito 2017. Dan Solcan a obţinut doctoratul în Elveţia, cu o lucrare la care a scris nici mai mult, nici mai puțin de 12 ani şi pe care a ales să o publice la o editură pariziană.

 

Dan Solcan este un fel de Domnul Trandafir care predă pe Pink Floyd și ajută tinerii să înțeleagă că istoria înseamnă mai mult decât o materie prăfuită despre trecut. Este genul acela de profesor pe care ni l-am fi dorit cu toții, deoarece ne-ar fi ajutat, dincolo de ceea ce înseamnă școala și educația, să gândim altfel, să ne găsim printre sensuri, să aprofundăm, să reflectăm și să facem pasul acela uriaș, „afară din cutie”.

Ca majoritatea oamenilor, sunt și eu, în bună măsură, produsul copilului care am fost. Am avut o copilărie frumoasă. Una impregnată, e adevărat, de mirosul nesuferit al comunismului, dar… nimic nu poate strica farmecul vieții unui copil posesor al unei mame și a doi bunici care îl iubesc. Am trăit mai întâi la casă, mai târziu ne-a dărâmat-o Ceaușescu. Copilul găsește însă bucurii în orice: când ne-am mutat la bloc, eram atât de fericit la aflarea veștii că ne vor băga telefon încât mă mutasem practic în cadă (altă noutate colosală) și „vorbeam” în permanență la „receptorul” de la duș. Îmi aduc aminte că eram timid, răsfățat, capricios, fără astâmpăr, plin de elanuri, dornic de lucruri noi; cam așa sunt și acum. Are dreptate Sfântul Augustin: „copilul este tatăl omului mare.”

 

L-a descoperit pe Platon și a știut că va fi în primul rând profesor  

Părinții săi, profesori de istorie, l-au făcut să iubească încă din copilărie această materie. Mai târziu, pasiunea a fost dublată de ”Ramses”, profesorul său de la clasă. Apoi l-a descoperit pe Platon, a plecat departe de casă și a fost o vreme sedus de ideea de a o rupe cu lumea și a se îngropa în cărți, cam asta fiind pe atunci imaginea sa despre a face filosofie „pe bune”. 

Dan Solcan

Dan Solcan: „Am hotărât că, dincolo de lucrurile pe care le voi mai face, voi fi în primul rând profesor.”

Totuși, din cei șase oameni plecați în Elveția pentru doctorat, Dan Solcan a fost singurul care s-a întors. Oricât l-ar întrista faptul că ne pleacă oamenii din țară ca-n vreme de război, nu-i poate sub nicio formă condamna pe cei ce aleg s-o facă. Până la urmă, toți avem o viață de trăit și nimeni nu are dreptul să decidă pentru altcineva.

În cazul său, a fost vorba de un sentiment de apartenență față de familie, față de prieteni, față de elevii grozavi cărora apucase dejea să le predea timp de doi ani. Își amintește că trăia într-o Elveție frumoasă, dar îi era dor de zăpezile murdare din România. Dar, poate cel mai important, avea de dus o luptă, cu cei care doreau răul României. O luptă care, ne reamintește profesorul de istorie, continuă chiar și astăzi.

 

Dan Solcan: „Nu știu dacă acești copii sunt de pe altă planetă, dar cred că sunt de pe aceeași planetă cu mine”

Îmi place să văd și să comentez cu copiii discursul lui Steve Jobs de la Stanford, din 2005. La un moment dat, el spune: „În ultimii 33 de ani, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineață și m-am întrebat: «Dacă astăzi ar fi fost ultima zi a vieții mele, aș vrea să fac ceea ce am de gând să fac astăzi?» Și ori de câte ori răspunsul a fost «nu» prea multe zile la rând, am știut că trebuie să schimb ceva.”

Pentru Dan Solcan, contează enorm să iubești ceea ce faci. Chiar dacă nu punem problema așa de tranșant ca Jobs, merită să ne răspundem din când în când, la această întrebare simplă: ești bucuros când pleci dimineața la serviciu?

El cu siguranță este. Are șansa să lucreze cu copiii istorie, o materie aparent învechită, dar în realitate vie, actuală și incitantă. Mai mult decât atât, în urmă cu șapte ani a creat, alături de câțiva elevi și profesori de la colegiul Hasdeu din Buzău, Clubul 3,14, un club „de facere și desfacere a ideilor”.

Așa au ajuns să publice reviste, să scrie articole în stil jurnalistic, să picteze, să creeze fotografii „de artă”… Au gândit reclame, au jucat teatru, au imaginat coregrafii și câte și mai câte… Au strâns mii de ore de joacă serioasă, într-un club care număra, la un moment dat, aproape 250 de membri.

Faptul esențial în toată povestea este că acești copii vin la Club, nu pentru că le impune cineva sau pentru o notă, ci doar pentru că le place; și le place pentru că regăsesc acolo o pasiune. Iar unele lucruri pe care ei le fac bat multe realizări ale unor profesioniști adulți.

Clubul 3,14

E spectaculos să vezi ce poate să facă un copil însuflețit de o pasiune. Nu știu dacă acești copii sunt de pe altă planetă, dar cred că sunt de pe aceeași planetă cu mine.

Tinerii sunt tratați superficial, asemeni unor persoane care nu știu ce își doresc, imaturi și indeciși. De multe ori le sunt judecate deciziile și de și mai multe ori, le sunt refuzate deciziile și impuse altele, fiind cumva ignorați atât de familie, cât și de societate. Ei devin un rezultat a ceea ce își doresc alții pentru ei și rareori a ceea ce își doresc ei înșiși.

 

A nu folosi arta la ore ca formă de predare este o barbarie

Dan Solcan crede că a preda cu ajutorul artei nu e ceva opțional și nici o formă de „a preda altfel”. A nu folosi arta la ore este o barbarie. Când a ajuns prima dată în viață la catedră, în fața unor elevi – era student în anul IV în București și făcea câteva ore de practică la Liceul Mihai Viteazul – avea cu el o geantă plină cu albume, împrumutate de la nu știu câte biblioteci. La fel vede lucrurile și astăzi, după mai bine de 25 de ani.

Vorbind cu copiii despre Renaștere; cum ar fi să nu poată vedea și comenta împreună Pietà, David, Moise, Crearea lui Adam, Gioconda, Buna Vestire, Școala din Atena, Nașterea Venerei și atâtea alte minunății? Ar rămâne niște nume pe o listă goală de sens, iar elevii n-ar ști cum să-i dea delete mai repede.

Dan Solcan mai consideră că dincolo de partea estetică, se poate zgândări spiritul de observație și se poate lucra la gândirea critică, pentru că astfel de opere ascund adesea provocări/ capcane dintre cele mai interesante (artiștilor le place să se se joace cu noi, muritorii) : ce detaliu e absolut ciudat la Pietà? ce e nefiresc în Cina cea de taină? care e catch-ul în Buna Vestire, dar în Crearea lui Adam?

Arhitectură, sculptură, pictură, fotografie, film, teatru, muzică, dans… exemplele pot continua oricât, pentru că geniul uman a avut grijă de asta.

În opinia profesorului, engleza a reușit să alăture admirabil, în acel ”I see”, ideea de a vedea și aceea de a înțelege. A vedea cu ajutorul artei înseamnă a căpăta un alt tip de înțelegere, o înțelegere fără de care am fi mai puțin fericiți și mai puțin oameni, până la urmă, pentru că suntem singurele vietăți care au acces la acest tip de fericire, continuă Dan Solcan această călătorie într-o lume la care nu mulți elevi au acces, din păcate.

 

Problema principală a educației noastre rămâne în continuare politizarea și lipsa de reforme

Am fost curioasă să știu cum își explică Dan Solcan problemele în educaţia de astăzi. Neimplicarea părinţilor, ministerului, programa, lipsa de empatie şi dedicare a profesorilor, deoarece indiferent care ar fi ele în particular sau generalizate, acestea există și sunt o reală problemă.

Dan Solcan mi-a explicat părerea sa, făcând o incursiune în evoluția populației pe Terra în timp real. Dincolo de faptul că azi suntem 7,7 miliarde de oameni, mai mult decât dublu față de anii ’70, și că vom fi cam 10 miliarde în 2050, schimbările pe toate planurile create de evoluția societății sunt incomparabil mai mari decât în alte perioade. Mergând mai departe, profesorul consideră că liderii lumii civilizate au priceput, se pare, că pentru a face față acestor provocări noi e vital să investească mai multă atenție, mai multă inteligență și mai mulți bani în educație.

De pildă, 65% dintre copiii care intră acum în sistemul de educație vor face la locul de muncă, atunci când vor termina studiile, activități care astăzi nu există! (Future of Jobs Report) Este o informație-șoc, suficient de puternică pentru a înțelege că școala viitorului (foarte apropiat) trebuie regândită așa încât să asigure absolvenților săi abilitățile necesare pentru a se putea adapta la nou, mai precis la elemente de noutate pe care încă nu le putem prevedea, ne spune Dan Solcan, cu siguranță preocupat de acest aspect pentru copiii cărora le predă și nu doar.

În spectacolul acesta năucitor al schimbării și adaptării, când guvernele ajung să dea educației atenția pe care o acordau în trecut politicilor de apărare, imaginea școlii românești pare din altă realitate. Problema principală a educației noastre rămâne în continuare politizarea, care blochează autonomia școlară și amputează orice tentativă a sistemului de a respira normal. Politizarea vine la pachet cu lipsa de continuitate în reformare, cu „reformita cronică” (de aici trista comparație cu balada Meșterului Manole). Pe de altă parte, subfinanțarea constantă în raport cu deja legendarul 6% din PIB e într-un contrast urât cu situația din alte țări; la începutul lui 2019, România era, din acest punct de vedere, pe ultimul loc în UE, la mare distanță de Bulgaria, Slovacia, Ungaria etc. Rezultatele sunt dramatice: în timp ce în alte părți există un adevărat „război pentru talente”, România este campioană la capitolul „exodul creierelor”; elevii noștri sunt constant pe ultimele locuri la Testele Pisa etc. etc. etc. Așa a ajuns educația să fie „copilul bolnav al României”, o formulă care m-a îngrozit când am citit-o, dar pe care o folosesc frecvent pentru a încerca să spun că situația e gravă.

Părerea lui Dan Solcan este că, pentru majoritatea politicienilor români, educația este un exercițiu de retorică, cu nuanțe mai vii în preajma alegerilor, și un domeniu de interes în măsura în care acolo se rulează sume de bani și se construiesc anumite forme de influență/ autoritate.

Și atunci, nu pot să nu mă gândesc că a avut dreptate cel care a zis că nu doar în medicină, ci și în educație este esențial să se aplice primul articol din Jurământul lui Hippocrate: „Să nu faci rău!”. Gândiți-vă, de pildă, că am avut miniștri ai educației care nu știau să vorbească și să scrie corect în limba română, dar care aveau o coloană impecabil curbată – ce antimodele teribile pentru elevi!… Politicul trebuie să înceteze să facă rău școlii, apoi să încerce să facă bine. Are mult de recuperat. Dincolo de politic, suntem și noi de vină: noi, cei care, parte a societății civile, avem legătură într-un fel sau altul cu școala. Ca s-o spun pe scurt: suntem de vină ori de câte ori nu facem – sau nu facem cât putem de bine – ceea ce depinde de noi.

 

Oamenii frumoși din viața sa

Din fericire însă, profesorul nostru s-a înconjurat mereu de oameni frumoși. Pe lângă familie, prieteni și elevii săi excepționali, Dan Solcan face parte din Merito, proiectul care urmărește să provoace o schimbare majoră în educație. Este de asemenea alături de Fundația Comunitară Buzău, un grup de inițiativă care se luptă pentru un județ cu destule probleme.

Gala Merito

Pentru Dan Solcan, oamenii frumoși sunt cei cunoscuți și nu numai. Pe de-o parte, doamna profesor Zoe Petre, un om și un intelectual grozav, o ființă de care nu se putea sătura ascultând-o (sau privind-o – cum zâmbește, cum gesticulează, cum explică); aceasta fiind o mare bucurie în viața sa. Sau poate doar o fostă elevă care, grav bolnavă, reușește să lupte cu boala și face minuni într-o asociație creată pentru a-i ajuta pe alți bolnavi – o lecție de umanitate pentru care orice cuvânt este prea mic.

Și totuși, există un singur om despre care și-a spus: „aș vrea să fiu ca el”. Este vorba despre coordonatorul tezei mele de doctorat, profesorul meu din Elveția, Daniel Schulthess:

Un om care reușea să facă un milion de lucruri pe zi, inclusiv să adoarmă câte 10, 20 sau 30 de secunde în cele mai neașteptate locuri și poziții – era forma lui de a-și recăpăta energia. Un excelent specialist, recunoscut și foarte solicitat, și, în același timp, un om gata oricând să-și găsească/ inventeze timp ca să se bată pentru cea mai măruntă cauză bună. Un om cu care am întors pe față și pe dos, de-a lungul a mai bine de 12 ani, idei bune și idei mai puțin bune; nu l-am văzut niciodată, în tot timpul ăsta, pierzându-și răbdarea, atenția, bunăvoința sau cheful de dispută. Un om care refuză să folosească automobilul, pentru că alienează și poluează; timp de ani de zile și-a dus la școală cele trei fetițe pe bicicletă, iar imaginea sa în sacou roșu, pedalând spre școala fetelor, apoi spre universitate, a rămas de legendă în urbe. Și totuși, în momentul în care mi-a făcut cadou un Macintosh – primul meu PC, era în anii ’90 – mi-a chemat imediat taxiul, deși aveam de mers pe jos doar vreo 80 de metri, iar Mac-ul n-avea mai mult de 10 kilograme (pentru că nu impui altora propriile restricții, nu?). Un om care, în ziua dinaintea susținerii tezei mele, m-a târât la operă (unde a ațipit în câteva rânduri), în încercarea generoasă de a mai lua un pic din presiunea de pe mine; tot atunci a venit cu două valize cu cărți pe care mi le-a dăruit, cu cel mai fericit zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Mentorii importanți sunt cei care te preiau cu totul, care ajung să umble în papucii tăi și devin decisivi pentru viața ta. Am avut șansa să întâlnesc un asemenea om, unul singur.

 

Pasiuni și învățăminte

Dan Solcan se relaxează vorbind cu televizorul. Râde. Știe că nu e chiar în regulă, dar simte nevoia să se descarce și să spună unele lucruri anumitor persoane care apar în cutiuță. Soția sa râde de el, iar uneori îl mai și bombăne: „zice că vecinii vor crede că vorbesc așa cu ea, nu cu doamna Dăncilă.” Se relaxează uitându-se la filme sau la teatru, cântând (la chitară, din gură, prost).

Dan Solcan

Dan Solcan: „N-o s-ajung Jimmy Page, dar nu asta e ideea. E un lucru pe care sper să-l fac până la adânci bătrâneți.”

Un lucru pe care l-a învățat în timp e să-i pese mai mult de ceea ce crede el (nu neapărat în comparație cu ceea ce cred alții, iar precizarea asta face cam jumătate din învățătura respectivă). Apoi, s-a deprins să caute lucruri bune chiar și acolo unde aparent nu există – de pildă în faptul de a îmbătrâni – sau măcar să privească lucrurile cu mai mult umor.

Când a împlinit 90 de ani, Antoaneta Ralian, excelenta noastră traducătoare, a fost întrebată dacă ar vrea să mai fie tânără. A spus: „Da, cine n-ar vrea?” Reporterul a continuat: „V-ați întoarce la 16 ani, la 20, la 25?” Răspunsul a fost: „La 50. E numai bine: ți-a venit mintea la cap și nici nu te dor toate încheieturile.”

Dan Solcan este sigur că poți să trăiești și fără să ții seama de sfaturi, dar crede că un om inteligent se definește, între altele, și prin faptul că știe să caute și să asculte sfaturile bune. El are totuși o oarecare reținere în a da sfaturi unor oameni (fie și ipotetici) care nu i le cer.

Dar, pentru că m-ați întrebat la început despre citate relevante, o să las aici un fel de sfat-citat pe care l-am citit nu mai știu unde și care-mi place mult, pentru că e și hazliu, și foarte, foarte adevărat. Îl zic uneori copiilor de clasa a XII-a la cursul festiv, în momentul acela cu lacrimi de despărțire și multe sfaturi de viață serioase, în încercarea de a pune acolo, între suspine, un zâmbet: „Dacă vine muntele la tine și nu te cheamă Mahomed, fugi! Sigur e o alunecare de teren.”

 

Cuvânt de încheiere

Educația și educarea ar trebui să fie o stare de a fi. Ceva constant, care să nu se sfârșească niciodată și care să ne modeleze în permanență. Apoi, ar trebuie ceva început în sânul familiei și continuat de educatori, învățători și profesori. Să fie o călătorie minunată în care să aflăm lucruri și să ne dezvoltăm gândirea. Nu doar pentru a rezolva ecuații sau a ști scrie compuneri, dar pentru a le aplica cu succes în viață, în viața de zi cu zi.

Nu am lăsat comentarii prea multe de-a lungul reportajului, deoarece mi-am dorit să nu știrbesc sub nicio formă mesajele lui Dan Solcan, care cu siguranță este unul din puținele exemple de profesor și pedagog care știe să ajungă nu doar la mintea, înțelegerea elevilor săi, dar și la suflet.

Dan Solcan este un profesor care nu predă doar istoria, ci lecții prețioase despre viață. Deschide căi, perspective și viziuni! Șochează, trezește, îți arată cum este să fii viu și să te folosești de asta! Ajută tinerii să vadă dincolo de aparențe, să disece și să descopere noi sensuri, rațiuni, rosturi. Le croșetează aripi într-o modalitate unică și categoric, aceștia vor ști să le folosească cu real succes și după terminarea școlii.

Și, la urma urmei, aceasta este menirea școlii. Să te învețe nu doar că ai aripi, ci să îți arate că în tine constă capacitatea de a le deschide și a zbura atâta timp cât îți dai voie. Școala nu trebuie să te limiteze ci să îți arate cât de nelimitat ești ca și ființă umană.

Dan Solcan cu siguranță a reușit să le arate copiilor acest aspect prețios! Poate cea mai importantă lecție în viață! Dan Solcan este profesorul și omul meu favorit, deoarece printr-o modestie deosebită și un farmec aparte, a reușit să îmi prezinte o minunată pledoarie despre cât de ușor este să fii profesor, când asta este ceea ce ți se potrivește cel mai bine!

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *