Articole

Dan Solcan
Dan Solcan predă istoria la Colegiul din Buzău din 1993, dar și opționalul „Elemente de istorie și de civilizație universală”. Este inițiatorul și coordonatorul Clubului 3,14 și Profesor Merito 2017. Dan Solcan a obţinut doctoratul în Elveţia, cu o lucrare la care a scris nici mai mult, nici mai puțin de 12 ani şi pe care a ales să o publice la o editură pariziană.

 

Dan Solcan este un fel de Domnul Trandafir care predă pe Pink Floyd și ajută tinerii să înțeleagă că istoria înseamnă mai mult decât o materie prăfuită despre trecut. Este genul acela de profesor pe care ni l-am fi dorit cu toții, deoarece ne-ar fi ajutat, dincolo de ceea ce înseamnă școala și educația, să gândim altfel, să ne găsim printre sensuri, să aprofundăm, să reflectăm și să facem pasul acela uriaș, „afară din cutie”.

Ca majoritatea oamenilor, sunt și eu, în bună măsură, produsul copilului care am fost. Am avut o copilărie frumoasă. Una impregnată, e adevărat, de mirosul nesuferit al comunismului, dar… nimic nu poate strica farmecul vieții unui copil posesor al unei mame și a doi bunici care îl iubesc. Am trăit mai întâi la casă, mai târziu ne-a dărâmat-o Ceaușescu. Copilul găsește însă bucurii în orice: când ne-am mutat la bloc, eram atât de fericit la aflarea veștii că ne vor băga telefon încât mă mutasem practic în cadă (altă noutate colosală) și „vorbeam” în permanență la „receptorul” de la duș. Îmi aduc aminte că eram timid, răsfățat, capricios, fără astâmpăr, plin de elanuri, dornic de lucruri noi; cam așa sunt și acum. Are dreptate Sfântul Augustin: „copilul este tatăl omului mare.”

 

L-a descoperit pe Platon și a știut că va fi în primul rând profesor  

Părinții săi, profesori de istorie, l-au făcut să iubească încă din copilărie această materie. Mai târziu, pasiunea a fost dublată de ”Ramses”, profesorul său de la clasă. Apoi l-a descoperit pe Platon, a plecat departe de casă și a fost o vreme sedus de ideea de a o rupe cu lumea și a se îngropa în cărți, cam asta fiind pe atunci imaginea sa despre a face filosofie „pe bune”. 

Dan Solcan

Dan Solcan: „Am hotărât că, dincolo de lucrurile pe care le voi mai face, voi fi în primul rând profesor.”

Totuși, din cei șase oameni plecați în Elveția pentru doctorat, Dan Solcan a fost singurul care s-a întors. Oricât l-ar întrista faptul că ne pleacă oamenii din țară ca-n vreme de război, nu-i poate sub nicio formă condamna pe cei ce aleg s-o facă. Până la urmă, toți avem o viață de trăit și nimeni nu are dreptul să decidă pentru altcineva.

În cazul său, a fost vorba de un sentiment de apartenență față de familie, față de prieteni, față de elevii grozavi cărora apucase dejea să le predea timp de doi ani. Își amintește că trăia într-o Elveție frumoasă, dar îi era dor de zăpezile murdare din România. Dar, poate cel mai important, avea de dus o luptă, cu cei care doreau răul României. O luptă care, ne reamintește profesorul de istorie, continuă chiar și astăzi.

 

Dan Solcan: „Nu știu dacă acești copii sunt de pe altă planetă, dar cred că sunt de pe aceeași planetă cu mine”

Îmi place să văd și să comentez cu copiii discursul lui Steve Jobs de la Stanford, din 2005. La un moment dat, el spune: „În ultimii 33 de ani, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineață și m-am întrebat: «Dacă astăzi ar fi fost ultima zi a vieții mele, aș vrea să fac ceea ce am de gând să fac astăzi?» Și ori de câte ori răspunsul a fost «nu» prea multe zile la rând, am știut că trebuie să schimb ceva.”

Pentru Dan Solcan, contează enorm să iubești ceea ce faci. Chiar dacă nu punem problema așa de tranșant ca Jobs, merită să ne răspundem din când în când, la această întrebare simplă: ești bucuros când pleci dimineața la serviciu?

El cu siguranță este. Are șansa să lucreze cu copiii istorie, o materie aparent învechită, dar în realitate vie, actuală și incitantă. Mai mult decât atât, în urmă cu șapte ani a creat, alături de câțiva elevi și profesori de la colegiul Hasdeu din Buzău, Clubul 3,14, un club „de facere și desfacere a ideilor”.

Așa au ajuns să publice reviste, să scrie articole în stil jurnalistic, să picteze, să creeze fotografii „de artă”… Au gândit reclame, au jucat teatru, au imaginat coregrafii și câte și mai câte… Au strâns mii de ore de joacă serioasă, într-un club care număra, la un moment dat, aproape 250 de membri.

Faptul esențial în toată povestea este că acești copii vin la Club, nu pentru că le impune cineva sau pentru o notă, ci doar pentru că le place; și le place pentru că regăsesc acolo o pasiune. Iar unele lucruri pe care ei le fac bat multe realizări ale unor profesioniști adulți.

Clubul 3,14

E spectaculos să vezi ce poate să facă un copil însuflețit de o pasiune. Nu știu dacă acești copii sunt de pe altă planetă, dar cred că sunt de pe aceeași planetă cu mine.

Tinerii sunt tratați superficial, asemeni unor persoane care nu știu ce își doresc, imaturi și indeciși. De multe ori le sunt judecate deciziile și de și mai multe ori, le sunt refuzate deciziile și impuse altele, fiind cumva ignorați atât de familie, cât și de societate. Ei devin un rezultat a ceea ce își doresc alții pentru ei și rareori a ceea ce își doresc ei înșiși.

 

A nu folosi arta la ore ca formă de predare este o barbarie

Dan Solcan crede că a preda cu ajutorul artei nu e ceva opțional și nici o formă de „a preda altfel”. A nu folosi arta la ore este o barbarie. Când a ajuns prima dată în viață la catedră, în fața unor elevi – era student în anul IV în București și făcea câteva ore de practică la Liceul Mihai Viteazul – avea cu el o geantă plină cu albume, împrumutate de la nu știu câte biblioteci. La fel vede lucrurile și astăzi, după mai bine de 25 de ani.

Vorbind cu copiii despre Renaștere; cum ar fi să nu poată vedea și comenta împreună Pietà, David, Moise, Crearea lui Adam, Gioconda, Buna Vestire, Școala din Atena, Nașterea Venerei și atâtea alte minunății? Ar rămâne niște nume pe o listă goală de sens, iar elevii n-ar ști cum să-i dea delete mai repede.

Dan Solcan mai consideră că dincolo de partea estetică, se poate zgândări spiritul de observație și se poate lucra la gândirea critică, pentru că astfel de opere ascund adesea provocări/ capcane dintre cele mai interesante (artiștilor le place să se se joace cu noi, muritorii) : ce detaliu e absolut ciudat la Pietà? ce e nefiresc în Cina cea de taină? care e catch-ul în Buna Vestire, dar în Crearea lui Adam?

Arhitectură, sculptură, pictură, fotografie, film, teatru, muzică, dans… exemplele pot continua oricât, pentru că geniul uman a avut grijă de asta.

În opinia profesorului, engleza a reușit să alăture admirabil, în acel ”I see”, ideea de a vedea și aceea de a înțelege. A vedea cu ajutorul artei înseamnă a căpăta un alt tip de înțelegere, o înțelegere fără de care am fi mai puțin fericiți și mai puțin oameni, până la urmă, pentru că suntem singurele vietăți care au acces la acest tip de fericire, continuă Dan Solcan această călătorie într-o lume la care nu mulți elevi au acces, din păcate.

 

Problema principală a educației noastre rămâne în continuare politizarea și lipsa de reforme

Am fost curioasă să știu cum își explică Dan Solcan problemele în educaţia de astăzi. Neimplicarea părinţilor, ministerului, programa, lipsa de empatie şi dedicare a profesorilor, deoarece indiferent care ar fi ele în particular sau generalizate, acestea există și sunt o reală problemă.

Dan Solcan mi-a explicat părerea sa, făcând o incursiune în evoluția populației pe Terra în timp real. Dincolo de faptul că azi suntem 7,7 miliarde de oameni, mai mult decât dublu față de anii ’70, și că vom fi cam 10 miliarde în 2050, schimbările pe toate planurile create de evoluția societății sunt incomparabil mai mari decât în alte perioade. Mergând mai departe, profesorul consideră că liderii lumii civilizate au priceput, se pare, că pentru a face față acestor provocări noi e vital să investească mai multă atenție, mai multă inteligență și mai mulți bani în educație.

De pildă, 65% dintre copiii care intră acum în sistemul de educație vor face la locul de muncă, atunci când vor termina studiile, activități care astăzi nu există! (Future of Jobs Report) Este o informație-șoc, suficient de puternică pentru a înțelege că școala viitorului (foarte apropiat) trebuie regândită așa încât să asigure absolvenților săi abilitățile necesare pentru a se putea adapta la nou, mai precis la elemente de noutate pe care încă nu le putem prevedea, ne spune Dan Solcan, cu siguranță preocupat de acest aspect pentru copiii cărora le predă și nu doar.

În spectacolul acesta năucitor al schimbării și adaptării, când guvernele ajung să dea educației atenția pe care o acordau în trecut politicilor de apărare, imaginea școlii românești pare din altă realitate. Problema principală a educației noastre rămâne în continuare politizarea, care blochează autonomia școlară și amputează orice tentativă a sistemului de a respira normal. Politizarea vine la pachet cu lipsa de continuitate în reformare, cu „reformita cronică” (de aici trista comparație cu balada Meșterului Manole). Pe de altă parte, subfinanțarea constantă în raport cu deja legendarul 6% din PIB e într-un contrast urât cu situația din alte țări; la începutul lui 2019, România era, din acest punct de vedere, pe ultimul loc în UE, la mare distanță de Bulgaria, Slovacia, Ungaria etc. Rezultatele sunt dramatice: în timp ce în alte părți există un adevărat „război pentru talente”, România este campioană la capitolul „exodul creierelor”; elevii noștri sunt constant pe ultimele locuri la Testele Pisa etc. etc. etc. Așa a ajuns educația să fie „copilul bolnav al României”, o formulă care m-a îngrozit când am citit-o, dar pe care o folosesc frecvent pentru a încerca să spun că situația e gravă.

Părerea lui Dan Solcan este că, pentru majoritatea politicienilor români, educația este un exercițiu de retorică, cu nuanțe mai vii în preajma alegerilor, și un domeniu de interes în măsura în care acolo se rulează sume de bani și se construiesc anumite forme de influență/ autoritate.

Și atunci, nu pot să nu mă gândesc că a avut dreptate cel care a zis că nu doar în medicină, ci și în educație este esențial să se aplice primul articol din Jurământul lui Hippocrate: „Să nu faci rău!”. Gândiți-vă, de pildă, că am avut miniștri ai educației care nu știau să vorbească și să scrie corect în limba română, dar care aveau o coloană impecabil curbată – ce antimodele teribile pentru elevi!… Politicul trebuie să înceteze să facă rău școlii, apoi să încerce să facă bine. Are mult de recuperat. Dincolo de politic, suntem și noi de vină: noi, cei care, parte a societății civile, avem legătură într-un fel sau altul cu școala. Ca s-o spun pe scurt: suntem de vină ori de câte ori nu facem – sau nu facem cât putem de bine – ceea ce depinde de noi.

 

Oamenii frumoși din viața sa

Din fericire însă, profesorul nostru s-a înconjurat mereu de oameni frumoși. Pe lângă familie, prieteni și elevii săi excepționali, Dan Solcan face parte din Merito, proiectul care urmărește să provoace o schimbare majoră în educație. Este de asemenea alături de Fundația Comunitară Buzău, un grup de inițiativă care se luptă pentru un județ cu destule probleme.

Gala Merito

Pentru Dan Solcan, oamenii frumoși sunt cei cunoscuți și nu numai. Pe de-o parte, doamna profesor Zoe Petre, un om și un intelectual grozav, o ființă de care nu se putea sătura ascultând-o (sau privind-o – cum zâmbește, cum gesticulează, cum explică); aceasta fiind o mare bucurie în viața sa. Sau poate doar o fostă elevă care, grav bolnavă, reușește să lupte cu boala și face minuni într-o asociație creată pentru a-i ajuta pe alți bolnavi – o lecție de umanitate pentru care orice cuvânt este prea mic.

Și totuși, există un singur om despre care și-a spus: „aș vrea să fiu ca el”. Este vorba despre coordonatorul tezei mele de doctorat, profesorul meu din Elveția, Daniel Schulthess:

Un om care reușea să facă un milion de lucruri pe zi, inclusiv să adoarmă câte 10, 20 sau 30 de secunde în cele mai neașteptate locuri și poziții – era forma lui de a-și recăpăta energia. Un excelent specialist, recunoscut și foarte solicitat, și, în același timp, un om gata oricând să-și găsească/ inventeze timp ca să se bată pentru cea mai măruntă cauză bună. Un om cu care am întors pe față și pe dos, de-a lungul a mai bine de 12 ani, idei bune și idei mai puțin bune; nu l-am văzut niciodată, în tot timpul ăsta, pierzându-și răbdarea, atenția, bunăvoința sau cheful de dispută. Un om care refuză să folosească automobilul, pentru că alienează și poluează; timp de ani de zile și-a dus la școală cele trei fetițe pe bicicletă, iar imaginea sa în sacou roșu, pedalând spre școala fetelor, apoi spre universitate, a rămas de legendă în urbe. Și totuși, în momentul în care mi-a făcut cadou un Macintosh – primul meu PC, era în anii ’90 – mi-a chemat imediat taxiul, deși aveam de mers pe jos doar vreo 80 de metri, iar Mac-ul n-avea mai mult de 10 kilograme (pentru că nu impui altora propriile restricții, nu?). Un om care, în ziua dinaintea susținerii tezei mele, m-a târât la operă (unde a ațipit în câteva rânduri), în încercarea generoasă de a mai lua un pic din presiunea de pe mine; tot atunci a venit cu două valize cu cărți pe care mi le-a dăruit, cu cel mai fericit zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Mentorii importanți sunt cei care te preiau cu totul, care ajung să umble în papucii tăi și devin decisivi pentru viața ta. Am avut șansa să întâlnesc un asemenea om, unul singur.

 

Pasiuni și învățăminte

Dan Solcan se relaxează vorbind cu televizorul. Râde. Știe că nu e chiar în regulă, dar simte nevoia să se descarce și să spună unele lucruri anumitor persoane care apar în cutiuță. Soția sa râde de el, iar uneori îl mai și bombăne: „zice că vecinii vor crede că vorbesc așa cu ea, nu cu doamna Dăncilă.” Se relaxează uitându-se la filme sau la teatru, cântând (la chitară, din gură, prost).

Dan Solcan

Dan Solcan: „N-o s-ajung Jimmy Page, dar nu asta e ideea. E un lucru pe care sper să-l fac până la adânci bătrâneți.”

Un lucru pe care l-a învățat în timp e să-i pese mai mult de ceea ce crede el (nu neapărat în comparație cu ceea ce cred alții, iar precizarea asta face cam jumătate din învățătura respectivă). Apoi, s-a deprins să caute lucruri bune chiar și acolo unde aparent nu există – de pildă în faptul de a îmbătrâni – sau măcar să privească lucrurile cu mai mult umor.

Când a împlinit 90 de ani, Antoaneta Ralian, excelenta noastră traducătoare, a fost întrebată dacă ar vrea să mai fie tânără. A spus: „Da, cine n-ar vrea?” Reporterul a continuat: „V-ați întoarce la 16 ani, la 20, la 25?” Răspunsul a fost: „La 50. E numai bine: ți-a venit mintea la cap și nici nu te dor toate încheieturile.”

Dan Solcan este sigur că poți să trăiești și fără să ții seama de sfaturi, dar crede că un om inteligent se definește, între altele, și prin faptul că știe să caute și să asculte sfaturile bune. El are totuși o oarecare reținere în a da sfaturi unor oameni (fie și ipotetici) care nu i le cer.

Dar, pentru că m-ați întrebat la început despre citate relevante, o să las aici un fel de sfat-citat pe care l-am citit nu mai știu unde și care-mi place mult, pentru că e și hazliu, și foarte, foarte adevărat. Îl zic uneori copiilor de clasa a XII-a la cursul festiv, în momentul acela cu lacrimi de despărțire și multe sfaturi de viață serioase, în încercarea de a pune acolo, între suspine, un zâmbet: „Dacă vine muntele la tine și nu te cheamă Mahomed, fugi! Sigur e o alunecare de teren.”

 

Cuvânt de încheiere

Educația și educarea ar trebui să fie o stare de a fi. Ceva constant, care să nu se sfârșească niciodată și care să ne modeleze în permanență. Apoi, ar trebuie ceva început în sânul familiei și continuat de educatori, învățători și profesori. Să fie o călătorie minunată în care să aflăm lucruri și să ne dezvoltăm gândirea. Nu doar pentru a rezolva ecuații sau a ști scrie compuneri, dar pentru a le aplica cu succes în viață, în viața de zi cu zi.

Nu am lăsat comentarii prea multe de-a lungul reportajului, deoarece mi-am dorit să nu știrbesc sub nicio formă mesajele lui Dan Solcan, care cu siguranță este unul din puținele exemple de profesor și pedagog care știe să ajungă nu doar la mintea, înțelegerea elevilor săi, dar și la suflet.

Dan Solcan este un profesor care nu predă doar istoria, ci lecții prețioase despre viață. Deschide căi, perspective și viziuni! Șochează, trezește, îți arată cum este să fii viu și să te folosești de asta! Ajută tinerii să vadă dincolo de aparențe, să disece și să descopere noi sensuri, rațiuni, rosturi. Le croșetează aripi într-o modalitate unică și categoric, aceștia vor ști să le folosească cu real succes și după terminarea școlii.

Și, la urma urmei, aceasta este menirea școlii. Să te învețe nu doar că ai aripi, ci să îți arate că în tine constă capacitatea de a le deschide și a zbura atâta timp cât îți dai voie. Școala nu trebuie să te limiteze ci să îți arate cât de nelimitat ești ca și ființă umană.

Dan Solcan cu siguranță a reușit să le arate copiilor acest aspect prețios! Poate cea mai importantă lecție în viață! Dan Solcan este profesorul și omul meu favorit, deoarece printr-o modestie deosebită și un farmec aparte, a reușit să îmi prezinte o minunată pledoarie despre cât de ușor este să fii profesor, când asta este ceea ce ți se potrivește cel mai bine!

Olimpia Sapunaru
Olimpia Săpunaru s-a născut într-o melancolică, sortită și frumoasă zi de octombrie la Focşani, orașul boem de pe Milcov. A urmat cursurile Universității Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, secția Păpuși-Marionete la Bucureşti. Este de ocupație profesor de actorie, iar alteori e Alma, visătoare, poetă și publicistă.

 

Olimpia Săpunaru – o personalitate complexă, asemeni unei Alice în lumea oglinzilor

Pe Olimpia Săpunaru am cunoscut-o în urmă cu mai mulți ani, aproape întâmplător, în timpul unui eveniment în Focșani. Aparent o personalitate simplă, firească, Olimpia este departe de a fi un om obișnuit. Nici nu are cum. Categoric, nașterea sa a venit cumva sortită să ne înfrumusețeze spiritul. Că asta face Oli! Atinge, modelează și înfrumusețează în noi părți ale sufletului.

Când este prezentată cuiva, este actrița Olimpia Săpunaru. Dar ea nu mai joacă de vreo 10 ani, dacă nu și mai mult, deși cumva în toată activitatea sa de acum, tot o prestație pe scenă ar fi. O scenă chiar mult mai mare, deoarece pe ea cresc altfel de artiști și oameni. Din lutul trăirilor ei.

Când mă prezint eu, spun, de cele mai multe ori, că sunt mașinistul, omul de la lumini, sunet, scenograful, omul responsabil cu mișcarea scenică, regizorul și abia apoi actorul și ce-oi mai fi eu, că îmi place și să meșteresc lucruri de mână. Acopăr goluri, cum ar veni și golesc preaplinuri totodată, acolo unde se cere, din diferite nevoi (artistice). Spectacolele pentru copii, cu copii, îmi ocupă tot timpul.

Când spune spectacole pentru copii, nu se referă la ceva ușor sau la simple maimuțăreli. Unele se nasc din „ateliere Cehov”, altele din simpla vizionare și rememorare a unui film clasic. Nu le planifică, ele vin să sprijine sau să satisfacă întreaga comunitate. Fără să știe cât pansament adaugă ea, prin fiecare scenetă, pe rănile noastre.

Una dintre specializările sale este cea de păpușar-marionetist. Cândva, spune Olimpia Săpunaru, o să aprofundeze mai mult acest teritoriu, mai ales că îi place să își folosească mâinile creativ. Așa s-a născut proiectul „Almanahe Handmade”.

 

Arta ca răfuială pe o scenă politică, unde artiștii sunt renegați

Arta este menită să ne înfrumusețeze viața. Este o oază de frumos în care poposim din când în când, cu sufletele și mintea obosite de avalanșele zilei, care ne iau pe sus, ne obosesc și ne fac să uităm să trăim. Mergem la Teatru deoarece acolo ne delectăm. Respirăm cultură, artă. Actul artistic este asemeni unui medicament care tratează unde nimeni altcineva nu reușește!

Și totuși, politicul ajunge uneori și aici. Își bagă coadă și distruge. Nasc răfuieli personale cu artiștii, cu managerii, pun bețe în roate. „C’așa-i în tenis!”, vorba marelui Toma Caragiu. Asta s-a întâmplat și cu Olimpia.

De 15 ani am ieșit din Sistem sau m-a „scuipat” el. Sau ambele, că nu m-am dumirit încă. Posibil să fi contribuit și eu, în egală măsură la „libertatea-mi”. Asta înseamnă că, dacă nu sunt în mișcare mai tot timpul, nu produc!

Dar vorba aia: „ce nu te ucide te face și mai puternic”, sau în cazul Olimpiei și mai productiv, ea lucrează de vreo câțiva ani la un „Dicționar de mișcare” sub formă de poeme. Odată cu libertatea, a năpădit-o lirismul mai mult decât o făcea pe când nu era atât de slobodă. În pauzele de „alergat”.

„Când vine vorba de fericire,
eu sunt propriul meu telegraf.
Cum s-ar zice, sunt la curent cu toate perspectivele
de pace ori război,
pe care mintea-mi le-ar putea produce.

Îmi trimit cel puțin o telegramă pe zi.
Unele n-ajung,
fiindcă imaginația mea e într-atât de vioaie,
încât inventează voit un poștaș aiurit
care e dispus să se rătăcească.”

Independența i s-a manifestat din primii ani de viață. Părinții ei au creat acest context favorabil pentru Oli, iar ea a profitat. 

De aceea, nici nu pot fi compatibilă cu un teatru alimentat de Primărie și controlat printr-un „corp de control” care verifică, din când în când, prezența la repetiții și chiar în spectacole. E hilar, știu! Fiindcă pe „corpul ăla” nu-l recomandă nimic altceva decât culoarea politică. Îți imaginezi cum sună „Cațavencu este?!” „Absent! Nu a ajuns încă, e la spital!”

O și văd interpretând și zâmbesc. Olimpia este spontană, exuberantă. Artistul acela care poate scoate din tine emoții pure, vii. Te lasă cumva cu gura căscată. Ea este actriță și când umblă pe stradă, când fumează, când bea un suc. Pur și simplu se vede. Face din toate fără să vrea, evident, sau să știe, un act artistic. Mai ales când râde șăgalnic. Personal, regret că nu e pe scenă. Ar fi un privilegiu!

Olimpia Săpunaru

Deoarece Olimpia nu este un om sau actor care să se compromită, a devenit de mai mulți ani colaborator al Casei de Cultură „Leopoldina Bălănuță” din Focșani, unde încearcă, pe cât e posibil, să construiască o lume în care nu o poate atinge politic, nimic. Și construiește de câțiva ani, ce n-au construit alții în zeci!

Evident că e utopic fie și numai gândul, dar cel puțin iluzia că sunt departe (și mai greu de atins) e un bun adjuvant în creație, în creativitatea-mi. În lumea mea, cu cât ești mai hăituit, cu atât creezi mai abitir. Mie (cu accent puternic pe „mie”) mi se întâmplă așa, nu decretez acu vreo lege a firii.

Lumea Olimpiei este alcătuită din mulți copii și foarte puțini adulți. Pentru ei, ea este Oli. Nu „doamna”, nu „profa de actorie”.

Dimineața, la trezire, îmi beau cafeaua și îmi ia cel puțin două ore. În timpul ăsta, încarc la loc, lucruri, ființe, tancuri, stări etc pe care le-a amorțit somnul. Dar tot la sfârșitul zilei înțeleg că e și mult balast. Și tot așa, zi după zi. Pe scurt, Olimpia-omul de „azi” e influențat de puternicul „ieri” și firavul „mâine”. Așa cum e și firesc.

 

Atelierul de teatru privit ca timp și nu spațiu

Deoarece așa cum evidențiez, Olimpia Săpunaru nu este absolut deloc ca alții, ea cred că nu este alcătuită ca noi din oase, sânge, carne, ci din metafore, scenete, visare și multă spontaneitate.

Atelier de Teatru TREIspreZECE (căci bănuiesc că la acest proiect te referi) e un timp mai degrabă, decât un spațiu. Pe care îl contorizează, sper, cei care beneficiază de el, adică copiii împreună cu care descopăr logica „facerii” unui personaj care conduce, din aproape-n aproape, spre ceea ce numim noi, profesioniștii, „prezență” scenică. 13 este un număr și atât! Nu mi-am propus să sfidez ghinionul.

Mai înainte de asta însă, spune Oli, descoperim împreună „prezența” în lume. Ea consideră că teatrul e mai mult decât se arată el în ochii unora. Teatrul ar putea fi privit și ca o oglindă, în care să te privești, dar e și zid, prin care poți să treci dacă vrei. Fiindcă îți dorești, nu pentru că îți ordonă cineva.

Sunt oglinzi și oglinzi, mai mult sau mai puțin metaforice, dar cea care derivă din teatru e fermecată și nu are dimensiuni fixe. Arta, în general, nu are! Și astfel, Olimpia mă fascinează. Reușesc să deslușesc și zidul și oglinda. Și pe ea, un altfel de Alice. Cea care ne introduce în lumea magică a artelor și teatrului.

Aici aș adăuga că de aceea și trece neobservat, din lipsă de interes, faptul că, oricare dintre noi poate deveni un artist plastic. Ia un creion în mână și răsucește-l între degete! Nu devine o morișcă, grație iluziei optice?! Imaginează-ți o lume plină de artiști, unii veritabili. Ți-ar plăcea?! Mie da. Desigur, aleși, pe sprânceană, de „corpul de control” al lui Dumnezeu, că de celelalte corpuri (și minți) și de alegerea lor mă tem. Și mă voi teme și de-acum înainte.

Existența atelierului la care poate participa oricine, fără preselecții, i se datorează prietenei sale de „suferințe artistice” (și nu numai!), Oana Andrei, „interfața” Casei de Cultură. Un om bun la suflet ca pâinea lui Dumnezeu, așa cum spune Olimpia și așa cum ar trebui să existe mai mulți în lume.

Atelierul va exista atâta vreme cât se vor găsi doritori să își petreacă timpul liber altfel. El, atelierul, e ceva de sine stătător, dar e comparabil cu o gară. Unii pleacă, alții vin, alții se întorc, alții se despart definitiv. Unii sunt începători și „învață să-și lege singuri șireturile”, adică devin un pic independenți. Alții sunt experimentați, colaborând cu teatre sau chiar cu lumea filmului.

E un loc destul de liber, unde poți să îți manifești în voie personalitatea și să conștientizezi manifestările omenești, învățând să le folosești în mod conștient. E unul dintre locurile care o reprezintă și o bucură dar în același timp, o și întristează. Nu se poate fără amândouă! N-ar renunța nici la bucurie, nici la întristare fiindcă doar împreună alcătuiesc OMUL.

 

STEV JUNIOR, un pui al Stagiunii Teatrale a Elevilor Vrânceni

Deoarece omului creativ îi stă bine să își ocupe timpul frumos, Olimpia Săpunaru face de toate: teatru, poezii, participă la concursuri de blogging creativ și, iată, aflu că s-a pus și pe bloggingul de călătorii.

Tot împreună cu Oana Andrei, o ființă deosebită, implicată, care mereu și-a dorit să schimbe imaginea urbei în frumos, Olimpia a construit STEV JUNIOR acum doi ani. De 37 ani, Stagiunea Teatrală a Elevilor Vrânceni (STEV) e cel mai stabil proiect cultural al Focșanului, adresat liceenilor.

De 25 ani, Olimpia este implicată în STEV. Acum, fenomenul s-a extins și pentru elevii de gimnaziu și cumva, în mintea Olimpiei, dacă le vor ține „balamalele”, ușile STEV s-ar putea deschide și claselor 1-4, dar și grădinițelor.

Până aici, am cunoscut-o pe Olimpia Săpunaru, ființa practică. De felul în care se desfășoară în idei e responsabil însă proiectul scriitoricesc „Almanahe Handmade”. Un blog unde Olimpia se transformă în Alma…

 

Olimpia Săpunaru, varianta online: Almanahe, Ocale și SuperBlog

Datorită Almei pot să văd cum gândeam acum 10 ani și cum am evoluat. În scris sau prin scris, devin un om și mai liber. Și mai periculos, aș adăuga, fiindcă un om care gândește prea mult miră, bucură prea puțin și sperie. De aici și până la a fi înlăturat de societate, nu definitiv, ci cât să începi să te îndoiești de tine e un foarte mic pas. De aceea scriu! Ca să-mi amintesc de mine, în caz că cineva ar încerca să mă facă să uit.

Almanahe, acum Alma Naher (care s-ar traduce „lângă suflet”), poate deveni o cușcă în care să te simți propriul prizonier. Poate și de aceea, a apărut și Ocale, un blog de călătorii.

Scrisul, dincolo de spiritual, mi-a adus și ceva palpabil, material, un domeniu „punct ro” plătit pe 10 ani, o excursie de o săptămână în Egipt și multe altele. Mulțumită „SuperBlog”, un proiect de blogging creativ al unor oameni frumoși și inspirați. Trebuie să recunoaștem, măcar din când în când, că materialul susține spiritualul mai abitir, chiar dacă avem senzația că spiritualul se îmbogățește mai frumos în lipsuri.

Denumirea „almanahe” a fost inspirată din greșeala de exprimare a unui primar. E celebră povestea, spune Olimpia și nu o mai reia. Împrumutând greșeala, a vrut s-o transforme în altceva. A luat-o ca pe o provocare. Contează în „gura” cui ajunge cuvântul, în cele din urmă… orice cuvânt!

 

Actoria pentru Olimpia Săpunaru și două spectacole care ating mai bine dimensiunile realității absurde

Olimpia Săpunaru a ajuns actriță din întâmplare și, zice maică-mea că bâiguiam ceva despre asta și în copilărie. Cam până pe la 4 ani, când a murit Toma Caragiu. Atunci a murit în mine și dorința. Cel puțin în aparență. Odată cu el murise și teatrul meu, săracul. Viața are însă metodele ei de-a te contrazice și un timp am fost actriță, ceva mai târziu… Și, poate mă mai fac, cine știe?!

Cariera Olimpiei Săunaru ca actriță nu e vastă. Ea spune că nu știe să aibă la activ mai mult de 10 roluri.

I-au rămas, însă, în gânduri, rolul „Logodnica”, din „Transfer de Personalitate” (Dumitru Solomon), în regia lui Mihai Lungeanu, iar în suflet rolul „Efimița” din „Conu’ Leonida față cu reacțiunea” (I.L.Caragiale) sub profesoratul lui Cătălin Naum (dus de printre noi acum).

Și știu și de ce! Pentru că, împreună, cele două spectacole, ating mai bine dimensiunile realității absurde pe care suntem nevoiți să o trăim cu toții. Teatrul e și mai puțin serios de atât. Și e bine că e așa! Alienarea umanității e un subiect delicat. Dar eu nu uit să mă joc niciodată! Și nici să mă plimb în aer liber. Actoria care trece prin stomac duce spre cabotinism, de cele mai multe ori. Cea care trece prin toate mădularele e toxică și îmbolnăvitoare și, deși a doua variantă pare mai neprietenoasă, o prefer. Să exersezi pe „pielea” ta cum să fii alt om e un dar fantastic de SUS. Te ajută să devii un om mai bun! Numai că trebuie să ți-o și dorești.

 

Olimpia Săpunaru, dincolo de scenă, atelier, teatru

Recomand o cafea pe zi, în orice anotimp, o mamă ca a mea și prieteni puțini. Puțini, dar prieteni! Dau și iau! Niciodată forțând! E un schimb! Nu am mentori, fiindcă e periculos să te ghideze mintea altuia. De aceea nici nu îmi doresc să devin unul și sunt atentă în relația mea cu copiii altora.

Îi place somnul. Și mulțumește că ne e dat. Ne obișnuiește, puțin câte puțin, că n-o să mai fim la un moment dat, spune Oli. Ceea ce creează un îndestulător confort psihic.

Am învățat și am simțit că, oricât de sus s-ar ridica capul cuiva, picioarele îi rămân la fel de jos ca ale mele. Și că iubirea nu e doar un sentiment, e forța supremă. Păcat că nu avem curajul s-o încercăm decât în condiții cât mai favorabile. Există și altfel de iubiri, pe care o să le las nesupuse lentilei acum, din tot felul de considerente, dar mai ales din acela că nu suntem toți oameni.

Nu suportă bine sfaturile, așa încât nu le dă. Dar este de acord cu intervențiile. Cu alea mici. Când sunt observate derapaje.

Olimpia spune zâmbind că nu este genul de om care ține o „dietă” în ceea ce privește oamenii. Îi ia așa cum sunt și-i tolerează fără să facă eforturi în a-i îndepărta pe cei care-s toxici.

De obicei, se îndepărtează ei singuri. Efort minim, eficiență maximă!

Unii reușesc, alții nu, spui tu! Dar reușitele pot fi și mincinoase, precum eșecurile pot fi adevărate și e de filosofat mult pe tema asta. Aș avea totuși un amendament la temă. Dacă ai reușit ceva, uită, dar continuă! Dacă ai eșuat în ceva, uită, dar continuă! Uitarea nu înseamnă întoteauna excludere sau extirpare, ci poate fi acel liant și aliat care ne face să rămânem umani. Încă!

Nu există vieți perfecte, spune Olimpia care nu crede în perfecțiune.

Verbul „a perfecționa” e altceva. Cine hotărăște că un om sau o acțiune e mai perfect/ă decât altul/alta? Putem admite că există mai mult ca perfectul? Nu timpul de conjugare! Eu zic că nu putem. Ca să poți lua hotărârea că cineva se arată perfect și chiar e, atunci e musai să fii mai mult decât perfect, nu?! Ori, e utopic! Ești atât cât ești, trăiești pe bucăți și încerci să te apropii de perfecțiune. Dar e un drum infinit! Obositor, ipocrit… Cu toate astea, dacă aș fi în locul lui Dumnezeu un minut, n-aș schimba nimic din ce e acum. În dreptul meu! Viața e pentru fiecare un experiment, cu bune, cu rele, extrem de particular. Minutul e o sumă de povești intercalate. Cum aș putea să cred că e nevoie de un ghid comun atoatecuprinzător?!

Nona Rapotan Bookhub
Pe  Nona Rapotan, o cunoaștem prin intermediul Bookhub.ro, unde este editor coordonator. Mie însă, Nona mi-a stârnit interesul, cunoscând-o ca profesoară, apoi, datorită acestor două alegeri profesionale și a implicării sale în tot felul de proiecte utile culturii, oamenilor și societății.

 

Nona Rapotan se consideră un om simplu, care nu are nimic special față de alții, poate doar o curiozitate peste medie și o predispoziție nativă spre într-ajutorare.

Pur și simplu ajut pe cei din jurul meu instinctiv (de multe ori e și interpretat prost gestul, dar n-am ce face).

 

Între prezent și viitor cu Nona Rapotan

Nona este o gălățeancă get-beget, care a stat în urbea de la Dunăre până pe la 35 de ani. Evident, în toți acești ani a tot „evadat”, spune ea, a avut perioade destul de lungi când ajungea acasă doar pentru a schimba bagajul.

Despre părinți, aflăm că amândoi au fost birocrați, fără studii superioare, deși ar fi putut face 3 facultăți fiecare în parte, cu un cult al muncii și cu o cultură generală foarte solidă.

Acasă, a avut bibliotecă destul de mare de când se știe, în care trebuia să facă ordine periodic, deoarece nu mai încăpeau cele proaspăt cumpărate. Își amintește că se despărțea greu de cărți, iar atunci când o făcea, le dădea altora care aveau copii, în centre de plasament sau la liceul unde va ajunge să lucreze chiar ea, mai târziu.

Nona Rapotan

Suntem trei frați, eu și sora mea geamănă (care scrie și ea pentru Bookhub, mai rar, dar când și când o face îi iese foarte bine) și un frate mai mic. Toți trei avem un cult al muncii de care nu cred că ne vom dezice vreodată, o disciplină de fier (mă rog, de fier o are – încă – mama, zău că n-am întâlnit persoană cu o tărie de caracter ca a ei) și destul de multe cărți citite (n-o să vă vină să credeți, dar fratele meu cred că are mai multe cărți citite la activ ca mine). Se adaugă la acest mixtum destul de multe pasiuni (unele puse în valoare, altele mai puțin, unele despre care nu știu foarte mulți, altele evidente) și o nestăvilită dorință de a cunoaște.

Nona își amintește că atunci când avea teme mai dificile, în primii ani de școală, dacă-l întreba pe tatăl său ceva, el o trimitea întâi la cartea X din bibliotecă, după care dezbăteau.

De la ei, părinții noștri, am învățat să trec(em) prin filtrul gândirii absolut totul. Suntem extrem de critici noi între noi și, credeți-mă, pot să primesc aprecieri cu sutele (nu că le-aș fi primit, stați liniștiți), dacă mama, fratele sau sora crâcnesc e suficient să o iau de la zero, fiindcă știu că e ceva în neregulă.

 

Nona Rapotan: „Dacă mă întâlneai acum zece ani, făceam cu totul și cu totul altceva”

Singura constantă a ultimilor douăzeci de ani este profesoratul, în rest s-au schimbat periodic foarte multe în viața mea și în jurul meu. Mă onorează eticheta de „femeie de succes”, pentru că, fără să par ipocrită, chiar nu mă văd așa. E greu și dificil de explicat cum mă raportez eu la propria mea persoană, cert e că o fac cu extrem de mult simț autocritic și de aceea pentru mine „succesul” se definește puțin diferit față de cum o face media populației.

Cum a ajuns aici? Deși are studii de istorie-filosofie, nu s-a visat profesor niciodată și crede că a fost mai mult o întâmplare, dublată de foarte multă muncă. Asta pentru că, așa cum a învățat acasă: „munca și disciplina fac mult bine.”

Nona își amintește că a avut licența în iunie, iar în iulie s-a înscris la examenul de titularizare, pe care l-a luat fără să realizeze. Când s-a dus să-și aleagă catedra a fost puțin dezamăgită că nu exista niciuna la liceu. Așa se face că după vreo trei ani a trebuit să dea din nou examen de titularizare, pentru că pe atunci nu se făcea transfer de la școală la liceu, ajungând să le predea puștilor istorie și cultură civică.

După vreo două săptămâni, vine un coleg de educație fizică să-mi spună că toți sunt îngroziți pentru că nu înțeleg nimic din ceea ce le spun; le vorbeam atât de abstract și le povesteam despre concepte pe care niciun elev de liceu nu le-ar fi priceput fără detalieri amănunțite. Așa am învățat eu să mă uit la cei din fața mea și să-mi adaptez discursul în funcție de partenerul de dialog. M-au provocat elevii mei dintotdeauna (și acum o fac, nu știu ei când și cum le reușește, asta e altă problemă) să găsesc cele mai bune metode de predare, cele mai faine instrumente de evaluare și cele mai reușite proiecte extracurriculare.

Așa a ajuns ca după nici măcar doi ani să predea colegilor săi – fiind profesor metodist la Casa Corpului Didactic (instituția care se ocupă cu formarea profesională continuă a celor care lucrează în învățământ) trei ani – „buni, frumoși, nebuni.”

Glumea o colegă de-a mea, cu care am făcut de multe ori echipă că dacă mă trezește cineva la trei noaptea să fac formare o să-mi iasă ca la carte, fără nicio problemă. N-am întârziat niciodată la niciun curs, n-am anulat niciodată unul pentru că mi-era rău (și au fost destul de multe momentele când lipotomia era mai mult decât o simplă amenințare), am străbătut județul Galați (dar și alte județe) doar ca să ajung(em) să facem formare cu cei din sate izolate și care n-aveau cum să vină „la oraș”.

 

Profesorat, voluntariat, formator de proiecte Phare și câteva dezamăgiri legate de sistem

În tot acest timp, Nona Rapotan a făcut foarte multe ex cathedra. Cinci ani a fost președinta Filialei Galați la Salvați Copiii României, de asemenea a fost formator pe diferite proiecte Phare sau cu alte finanțări (USAID, de exemplu).

Indiferent de activitățile sale, nu a renunțat niciodată la elevi. Și-a păstrat norma de catedră și a menținut contactul cu ei atunci când a fost la Casa Corpului Didactic.

Să fiu profesor? E mai mult decât o onoare pentru mine, nu știu dacă pot să spun că e o vocație (asta ar trebui să o spună ceilalți, în funcție de cum e perceput rezultatul a ceea ce fac), dar știu sigur că de la cei cu care lucrez (tineri sau adulți – mi s-a făcut dor de formările cu adulții!) iau energia și puterea de a merge mai departe. Sunt foarte multe și din ce în ce mai mari diferențele de la o generație la alta. Diferențele sunt și bune, dar și mai puțin bune. Generațiile care ne urmează câștigă mult în inteligență, dar pierd la capitole precum abilități sociale, deprinderi practice, adaptabilitate (e de explicat aici și despre cauze) etc.

Deoarece învățământul, din punctul meu de vedere, are foarte multe hopuri, căderi, instabilități și probleme majore, pentru care trebuiesc cumva găsite soluții fiabile, am vrut să cunosc și părerea Nonei, care poate să ne clarifice de pe partea cealaltă a „baricadei”, ca să spun așa.

Mă doare sistemul cu totul! Am o problemă cu –ismele în general, dar dacă vorbim strict despre sistemul de învățământ e cu „vai și amar”. Am ajuns să-mi doresc să avem un ministru la educație care să reziste un mandat întreg și care să nu-și dorească să schimbe ceva de pe azi pe mâine, care să înțeleagă că o strategie educațională se realizează pe termen lung (adică de la cinci ani încolo) și că, odată elaborată, nu mai umbli la ea, cel mult ajustezi niște parametri. Cred că dacă am înțelege acest lucru, nici n-ar  mai conta ce partid e la putere. Pentru că, din punctul de vedere al educației, nici nu trebuie să se știe prea bine ce partid deține puterea.

A ajuns să aibă alergie când aude cuvinte ca „reformă”. Despre asta tot aude de când a intrat în învățământ (și are deja 20 de ani vechime), dar nici restructurarea nu e tocmai la îndemâna oricui. Ca să restructurezi ceva ce merge foarte prost trebuie să faci, înainte de orice, o diagnoză cât se poate de amănunțită, spune Nona. Iar pentru asta îți trebuie bani, pe care nimeni nu e dispus să-i dea (la ora actuală).

Nona Rapotan observă cumva cu tristețe că nu a văzut nici la partidul aflat la putere, dar nici la cele din opoziție vreo dorință manifestă în această direcție, deși mai toți vorbesc despe reformă. Cu alte cuvinte, pe hârtie toate arată frumos, iar ea a văzut atât de multe astfel de hârtii, încât nici măcar nu le mai ia în seamă. Pur și simplu le dă deoparte.

Și încă ceva: trebuie regândită fundamental relație elev-profesor-părinte. Deocamdată e una puternic dezechilirată – elevii au drepturile, profesorii obligațiile, iar părinții aproape niciunele de niciunde.

Ascultând pledoaria sa, constat că problemele sunt aceleași de ambele părți. Rezolvările stau agățate undeva la nivelul pixului, nefiind nimeni interesat să găsească o soluție fiabilă, nici măcar la nivel teoretic.

 

Despre proiectul Bookhub.ro

Când era în concediu pentru creșterea copilului, Nona Rapotan a fost cooptată de Constantin Piștea, pentru a scrie pentru Bookhub. După un an de la înființarea site-ului, a preluat și coordonarea proiectului. Până la acel moment era dedicat doar lumii literare, însă Nona l-a extins și la arte sau alte domenii culturale.

În timp, s-a coagulat o echipă stabilă, voluntară, care postează constant articole, din pură pasiune pentru cultură. Încă nu există sponsori, or noi știm foarte bine cât de bine ar prinde așa ceva… O soluție ar putea fi înființarea unei asociații culturale, însă birocrația de proiect și lipsa de timp reprezintă două mari piedice pe care noi le înțelegem foarte bine.

Mai am de lucrat mult până să ajungă să arate cum vreau eu, dar mă bucur că am reușit să am o echipă cu un nucleu stabil, ceea ce e chiar o minune, având în vedere că toți facem voluntariat. N-avem sponsori (și ce bine ne-ar prinde măcar unul!) și nici n-am avut timp să înființez o asociație culturală ca să putem depune cereri pentru diferite finanțări. E și o inerție personală aici – știu ce înseamnă birocrație de proiect și mai știu și cât de greu găsești parteneri serioși, dau doar două exemple – dar mai ales e o lipsă de timp.

Nona Rapotan Bookhub

A preferat să facă vizibil site-ul, să-i provoace pe colegii săi să scrie, mulțumindu-le pe această cale pentru profesonialism și pentru prietenie. În vara aceasta, speră să găsească puțin timp liber pentru a pune la punct o strategie de dezvoltare.

Am foarte multe întîlniri pe care le datorez Bookhub-ului, memorabile de-a dreptul. Mă gândesc la David Grimal, la Evgheni Vodolazkin, la Eshkol Nevo, Etgar Keret, Antonin Varenne, Gábor Tompa, dar și la ai noștri, de acasă, pe care nu-i nominalizez, pentru că mi se pare profund nedrept față de ei. Am aproape 100 de interviuri realizate în patru ani de Bookhub, jur că nu știu când s-au adunat (m-am uitat în folderul respectiv când am realizat interviul cu Florin Piersic Jr.) și, fără nicio exagerare, fiecare dintre acestea a schimbat ceva în mine – nu toate în bine, dar au schimbat.

Pentru Nona, fiecare dialog este definit în mod atipic. Poate că de aceea interviurile pe care le face ies și un pic altfel. Toate sunt oportunități nesperate, provocate, unele chiar pregătite pentru câteva luni, de a mai cunoaște ceva nou. 

Țin foarte mult la conceptul de echipă și la cel de unitate valorică, de aceea nu prea o să vedeți pe site articole mai puțin valoroase, când am avut am preferat să nu le public. Da, tot ce apare pe site trece întâi pe la mine, nu pentru că n-aș fi sigură de prestația colegilor mei, ci pentru că cineva trebuie să facă și corectura și eventualele editări! Așa se face că sunt singura care am o viziune de ansamblu și pot să programez câteva dintre viitoarele cronici sau articole, în funcție de ce evenimente urmează să se întâmple etc.

 

Câteva gânduri de la Nona Rapotan ca părinte și profesor

Scârbită prea mult de degringolada politică și lipsa de respect pentru lege și justiție, în urmă cu doi ani și-a zis că s-a sfârșit totul și a dorit să plece din România fără niciun regret.

Dacă fiica mea o să-și dorească să plece, o să o ajut cât pot să-și vadă visul cu ochii. Dar asta nu înseamnă că o să mă jenez vreodată să afirm că sunt româncă. M-am luptat cu prejudecățile de când mă știu și nici nu țin cont foarte mult de etichetări (de altfel, mi se spune destul de des că sunt arogantă și/sau snoabă).

De-a lungul timpului, Nona a învățat că o lecție importantă, cea mai importantă ar fi: răbdarea se educă. După care, la ea, urmează cea legată de compromis. 

Eu nu sunt adepta compromisului și a jumătăților de măsură, de fiecare dată când am abdicat de la principiul acesta viața mi-a demonstrat că nu trebuia. Norocul meu este că n-am făcut-o de prea multe ori!

 

Cuvânt de încheiere

Când iei interviuri, cel mai frumos este felul în care totul se desfășoară înaintea sufletului tău: cuvintele, informațiile, omul, amintirile, bucuriile, lupta pe care fiecare dintre noi o ducem cât mai demn, încercând să construim ceva din aceste bătălii ale noastre. Uneori, chiar cu noi înșine.

Când ai ca interlocutor un om frumos, care crește oameni din copiii noștri, arătându-le căi, poteci, drumuri unice pe care ei trebuie să pășească, fără a se compromite și a semăna cu alții; care crește frumosul sădind tot felul de proiecte culturale, artistice, literare, din care visele chiar prind aripi și se împlinesc, nu poți decât să te bucuri, să înțelegi că ai fost și tu pe una din potecile acelea, pe care deși poate a mai trecut vreun jurnalist înaintea ta, de la o răscruce, am luat-o separat și am aflat lucruri noi, interesante și utile sufletului.

Nona Rapotan este un om cu atât mai frumos, cu cât ea nici măcar nu întrevede acest aspect. Ea doar creează, gândește, planifică, pune umărul, sufletul, gândirea la lucru și stă acolo pe baricade până împlinește tot. Iar asta o face specială! Dedicarea și loialitatea sunt poate cele mai rare, pe cale de dispariție chiar, însușiri, pe care puțini oameni le mai au! Modestia și perseverența la fel. Însumate, ne dă: Nona Rapotan!

Ionela Lungu
Membră a Asociaţiei Naţionale a Creatorilor Populari din România, dar și a Asociaţiei Meşterilor Populari din Ţinutul Neamţ, profesor coordonator în cadrul Școlii Populare de Arte „Carmen Saeculare” Piatra Neamț, inginer de meserie, Ionela Lungu a avut cumva o revelație și a ales să fie un meșter popular care dă viață poveștilor lui Nică a Smarandei din Humulești.

 

Apropierea de casa lui Ion Creangă a adus-o pe Ionela Lungu mult mai aproape de ceea ce este astăzi

Ionela Lungu nu este doar un meșter popular extraordinar de talentat și plin de dăruire, dar este un om vesel și șugubăț, cum s-ar spune în zonă. Un suflet despre care chiar aș putea spune și eu citându-l pe bădia: „Nu știu alții cum sunt…”, dar eu când văd ceva creat, fotografiat, scris de Ionela, mă întreb cum poate să fie un om atât de complex și totuși, atât de firesc, de simplu, de frumos?!

Ionela Lungu

Foto credit: Radu Păltineanu

Pe lângă arta populară, Ionela Lungu este blogger la Povești de pe Ozana, fotograf, soție și femeie împlinită. Un om fascinant, un om frumos de la suflet la trup, în poveștile și vorbele căreia oamenii sunt parcă din altă lume.

Ionela Lungu consideră că aceia care nu-și găsesc cuvintele propriei gândiri sunt cei care cred și se regăsesc în citate celebre. Ea nu crede. Citatul este un crâmpei dintr-un întreg, iar Ionela nu funcționează după segmente. În schimb, poate spune, mai degrabă, că are niște repere după care se ghidează:

E simplu, eu sunt Ionela Lungu. M-am născut și crescut la Tulcea, am făcut facultatea la Iași, m-am măritat la Humulești. Sunt sigură că ceea ce sunt azi este o sumă a ceea ce am învățat în copilărie, ce oameni am întâlnit pe parcurs, de ce nevoi m-am lovit în timp, pe ce cărări m-a dus viața. Am crescut printre „mormane” de materiale didactice confecționate de mama și de sora mea mai mare, amândouă fiind educatoare. Vedeam zilnic și participam la ceea ce bibileau amândouă, fie păpuși din cârpe, fie planșe desenate sau rochițe de păpuși. Am crescut în acest mediu, acela de a lucra cu mâinile mele și mai ales de a fi creativ. Apoi, când am crescut mare, am terminat facultatea și ne-am stabilit la Humulești, mi-a fost ușor să mă joc cu lutul, chiar dacă era ceva absolut nou pentru mine. Dar apropierea de casa marelui povestitor și recitirea poveștilor lui m-au apropiat foarte mult de meșterul popular Ionela Lungu, cel care sunt azi.

 

De la inginerie, la lumea figurinelor din humă modelate în căușul palmelor, a fuioarelor de cânepă şi piei tăbăcite

Cu siguranță, nimic nu este întâmplător sau neîntâmplător în viață. Toate au cumva o rânduire care așteaptă un moment oportun să se nască.

Așa a fost și cu vocația Ionelei, care a simțit că ingineria nu este ceea ce o face fericită. Faptul că soțul ei este din Humulești a apropiat-o pe Ionela de lumea lui Creangă, care mai apoi avea să devină și lumea ei.

   

Ionela Lungu provine dintr-o lume a orașului, însă după facultate, spune ea, a deschis dintr-o dată ochii într-o lume a satului. I-a plăcut mult și la catedră și a predat 13 ani la un liceu tehnologic, dar întotdeauna după ore se refugia măcar o oră, două, în atelier. Nu a perceput niciodată ca pe o muncă, ceea ce făcea și face. A decurs totul firesc, plăcându-i încă de la început îmbinarea școală (predat) – atelier.

Că am ajuns un meșter popular îndrăgit, nu știu. Mă bucur că mă considerați prețios și mai ales inedit și aș vrea ca prin prezentarea figurinelor pe care le realizez, să aduc mai aproape tradițiile de povești. De fapt poate tocmai aici e farmecul meșteșugului meu, apropierea noastră, a fiecăruia dintre noi de lumea lui Ion Creangă, de ceea ce înseamnă Pâcală sau fata moșneagului. Nu cred că a existat om care să treacă prin fața standului cu figurinele din lut, la diferite evenimente la care am participat, să nu se oprească o clipă, să nu zâmbească, să nu descifreze asemănarea între ceea ce am modelat eu și poveste. Este de neprețuit expresia celor care vin și privesc personajele. Inspirația vine și dintr-un simț al umorului, probabil. Dar și din lumea satului în care trăiesc acum, în Humulești.

Ionela îmi mai spune cum iese ea cu bicicleta pe ulițe și cum simte o libertate pe care poate omul de la oraș nu o are. Asta o ajută cel mai mult să rămână senină, să zâmbească după fiecare tură cu bicicleta.

Când iau lutul în palme, acel boț de humă – cum spunea și Creangă, simt cum prinde viață. Dar nu imediat. Expresia o capătă când ii dau culoare, după ce s-a uscat. Pentru că acesta e parcursul: modelat, uscat, șlefuit fața cu hârtie abrazivă, colorat obraji, ochi, buze, la urmă lipit păr din blănițe și pus căciulițe din piei de miel, tăbăcite, iar dacă sunt personaje feminine lipesc codițe împletite de fire de in și băsmăluțe. În câțiva pași parcurși în câteva zile, personajul din poveste prinde viață.

 

Expoziții de fotografie, „Povești de pe Ozana” și predatul

Fără să iubim ceea ce facem am fi niște fantome, zău. Neiubirea transformă normalul într-un om rău, egoist. Poate chiar iubind ceea ce faci ți se deschid drumuri și căi prin care poți să te exprimi, poți respira, exista. Mie îmi place să mă redescopăr, sunt neobosită în a explora, îmi pun idealuri astfel încât să le pot atinge. Din aproape în aproape am tot evoluat sau în fine, nu știu, ceea ce am devenit. Făcând personaje din Lumea lui Ion Creangă, apoi am încercat să fac figurine care seamănă cu persoane din realitate, apoi am încercat în fotografie să realizez portrete de oameni din Lumea satului.

În fiecare zi, Ionela Lungu lucrează cu elevi din școli, ajutându-i să vadă arta populară ca pe ceva ce ține de noi, de rădăcinile și zestrea noastră de români. Nu este greu să facă asta, deoarece copiii par să înțeleagă, să pătrundă și să iubească mult mai profund decât adulții, această lume fascinantă a meșteșugurilor.

Ionela Lungu

Copiii iubesc lumea aceea de dincolo de ușile pe care le deschidem noi, cei mari. Consider că e menirea noastră să-i sensibilizăm de tot ce e legat de tradițiile noastre autentice, nu cele false, spoite. Nu idealizez trecutul, ci îmi aleg ceea ce e cald și autentic din trecut, privind spre viitor. Sunt purtătoare DOAR de ii vechi, pentru că au pânza aceea țesută în stative, nu în fabrică. Și la fiecare oră am un accesoriu tradițional, tocmai pentru a le atrage atenția elevilor. O dragoste către frumos poate fi transmisă doar fiind tu credibil, la rândul tău. Și asta încerc eu să fac.

Ionela Lungu vorbește cu mare drag despre proiectul „Povești de pe Ozana”, despre care spune că este una dintre „casele sale”, alături de cea a modelajului în lut și cea a fotografiei. Adică aici, povestește în cuvinte ceea ce trăiește și simte, iar imaginile care se găsesc pe blog, completează, vizual, subiectul din temă.

Nu scrie des, nici mult, deoarece nu îi place să bată câmpii și să plictisească oamenii. Dar încearcă să scrie despre ceea ce contează, despre realitate și lumea frumoasă pe care mulți o uităm în alergătura noastră zilnică.

Trăim într-o lume grăbită, care nu mai are timp și eu încerc prin fiecare articol de pe blog o oprire, un răgaz. Nu depășesc 700 de cuvinte, mă concentrez pe subiect și nu scriu pe bucăți. În general e un of pe care îl zic deodată, dar pe care îl gândesc (îl coc!) câteva zile înainte.

 

Ionela Lungu: „Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești.”

Întotdeauna este vorba despre alegeri. Ce alegi să faci în viață. Eu, împreună cu soțul meu am ales să rămânem în țară. Nu știu dacă e bine sau rău, dar e ceea ce am ales. Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești. Cred că mulți care au plecat din țară și-au găsit un rost acolo, unde lucrează, lucru pe care nu și l-au găsit aici, acasă. Nu avem de unde ști de ce și cum a dus pe fiecare viața. Iar România realizăm că o iubim doar când ieșim din granițele ei. Ați observat că ne lovește dorul de ea când suntem departe?

Ionela Lungu ne spune că ea este ea în fiecare zi: „de ce credeți că aș fi altcineva?”. Un om absolut normal, care își ia energia de la ce este frumos în jurul său. Are împreună cu soțul său prieteni puțini dar foarte buni, iar de la copiii cu care lucrează învață foarte mult.

Și-apoi e vorba de echilibru. Sunt atentă să-mi păstrez obiectivitatea, mă ajută mult și Costi, soțul meu, și el la rândul lui meșter popular, ceea ce e foarte important într-o echipă. Râdem mult împreună, de la el mi-am dezvoltat mult simțul umorului, am crescut amândoi în același spirit. Îmbin tot ceea ce fac cu relaxarea: fie că modelez lut, fie că sunt la târguri și prezint ce lucrez în atelier, fie că merg cu bicicleta sau fac poze la oameni, prin sat. Iar când dau cu aspiratorul ascult muzică, pentru că de mâncare gătește Costin.

Ionela Lungu

Expoziția fotografică: Oamenii Humuleștiului

Ca lecție învățată pe parcursul vieții ar fi ca fiecare să facem ce ne pricepem, să te canalizezi pe ceva și să încerci să te dezvolți, să evoluezi, să devii tot mai bun. Dacă ne închipuim că știm să facem de toate, de fapt nu știm nimic, spune Ionela.

Să tot faci cercuri concentrice cu raze din ce în ce mai mari, în jurul a ceea ce-ți place și știi să faci. A! Și să citești la timp ce trebuie citit, să asculți o muzică bună, să nu te iei prea în serios și sa nu-ți pierzi umorul. Și să nu faci pe nimeni prost. Cam multe lecții, nu-i așa, dar țin de bun simț. Nu dau sfaturi dacă nu mi se cer. Mai avea Costi o vorbă: „eu îți dau un sfat, fă cum crezi!”.

Și, șugubeață cum o știm, Ionela încheie: „Pune semnul meu de carte în cartea ta, sunt onorată. Domnița Ramona, îs gata!”

 

Cuvânt de încheiere

Apoi, vorba lui Nică a Smarandei, cu Ionela ți-e mai mare dragul să stai la taclale, să o asculți, să mergi cu ea de-a lungul satului cu bicicleta și să te bucuri de oamenii simpli și frumoși ai locului. Să te ogoiești olecuță pe malul Ozanei „cea frumos curgătoare” și să realizezi că viața înseamnă mai mult decât planuri. Ea este despre viață, mai mult decât despre orice altceva!

Ionela Lungu

Ozana, foto by Ionela Lungu

Ionela Lungu este un om care, în cuvinte puține, are capacitatea de a cuprinde înțelesuri mari. De câte ori îi trec pragul, mai mult virtual, că doar așa îmi permit momentan, nu pot decât să mă bucur de ceea ce văd. Să fac ochi mari precum copiii mirați, să pășesc într-o lume care deși a noastră a românilor, parcă te poartă undeva în poveștile cu Dănilă Prepeleac, Păcală, Smaranda Popii. Și este bine! Că ne mai scuturăm oleacă de glotul zilei și ne bucurăm de frumosul meșteșugurilor și a oamenilor!

Ionela m-a cucerit cumva de când am descoperit-o prima dată. De vreo câțiva ani, ce este drept. De atunci, mereu mă delectez cu arta și scrisul ei. Cu tografiile din locuri parcă rupte din Rai!

Apoi, de la primul salut firesc, deschis, prietenesc, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Și poate, așa o fi, deoarece prea ne leagă multe pe mine și pe Ionela a lui Costin din Humulești, cum îmi place mie să îi spun femeii care a reușit să dea viață „unui boț de humă”!

Locație atelier: drumul de la poalele Cetății Neamț
Telefon : 0233 790.093, 0742.999.506, 0726.985.695
E-mail: palmaart@yahoo.com

Oana Romanescu

Oana Romanescu este profesoara de limba engleză care în timpul liber este o înfocată promotoare a lecturii pe Facebook, dar și o pictoriță cu scânteie de geniu. Te vor uimi portretele care parcă sunt vii, se mișcă și te privesc cu ochi pătrunzători. 

 

Oana Romanescu este absolventă a Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Limba și Literatura Engleză – Limba și Literatura Franceză. Și-a continuat studiile prin intermediul unui Masterat de traducere literară la Universitatea din București.

Ca orice copil care încă nu își cunoaște potențialul, limitele sau circumstanțele, când era mică nu știa exact ce voia să devină.

A trecut pe rând prin fazele „vreau să fiu doctoriță/actriță/cântăreață”, apoi a început să fie atrasă de profesia de dascăl.

În general o atrăgeau meseriile care i-ar fi oferit ocazia să comunice cu oamenii și să „se comunice” lor.  Era o ocazie să se exprime și să ofere oamenilor ceva din interiorul ei.

Meseria de profesor – un job care implică iubire

Acest job implică multă răbdare, multă pregătire și mai ales multă iubire pentru că oamenii cu care profesorul lucrează sunt adulți în devenire.

Copiii au nevoi speciale și rolul profesorului este de a motiva, lăsa o amintire plăcută sau mai puțin plăcută. Este de datoria profesorului să decidă ce fel de influență va avea asupra copiilor „săi”.

Profesorul sau dascălul este un formator de oameni, de caractere. Astfel, trebuie să își dozeze în mod corect și responsabil emoțiile, autoritatea, fără exagerări de nicio parte.

Deși responsabilitatea este imensă, în majoritatea cazurilor satisfacțiile sunt pe măsura eforturilor, dar ca în orice profesie, reversul medaliei nu poate lipsi.

De multe ori acesta reprezintă lipsa materialelor, programelor școlare, veșnice forme fără fond, dezinteresul uneori alarmant al copiilor.

Amintirile frumoase ale acestei profesii legate de oameni, cu și pentru oameni sunt multe, iar surprizele nu lipsesc atunci când lucrezi cu copiii.

Ființe gingașe, fragile emoțional, dar capabili de sentimente pozitive uriașe, pot aduce profesorului felicitări scrise stângaci. Uneori îi oferă și mulțumiri peste ani celui ce le-a fost dascăl.

Învățămintele sau învățăturile sale nu sunt uitate și binele este ținut minte. Lucrul cu copiii implică iubire mai presus de orice pentru ca fiecare cuvânt al profesorului să meargă la inima copiilor.

Este esențial ca aceștia să prindă drag de ce predă el, chiar dacă poate părea dificil la început. Uneori limitele sunt doar în mintea celui care și le pune.

Oana Romanescu – pictura, formă de exprimare pentru un iubitor de cultură

Pictura nu este o activitate doar pentru cei binecuvântați cu talent. Uneori ea apare dintr-o iubire de artă, de cultură în general. Este de fapt o nouă formă de exprimare a unor lucruri profunde care stau ascunse în străfundurile conștiinței omenești.

Oana Romanescu a descoperit că poate picta în timpul școlii primare. Mai exact, în clasa a patra era tare abătută că nu reușea să treacă de pragul notei 9 la educația plastică.

Tatăl ei i-a observat impasul și i-a oferit un impuls zdravăn, atât verbal, cât și duios părintesc de a exersa. A început așadar să deseneze o oaie pe caietul de științe naturale, apoi a început să reproducă alte animale sau personaje.

Deși în perioada liceului nu a mai desenat sau pictat, în timpul facultății s-a întors la această veche pasiune. A început să exerseze tehnica portretului prin care a creat mai multe desene sau picturi care par vii. Privindu-le, ți se pare că ochii acelui om te privesc și mai-mai că ți-ar zâmbi.

Conștientă de propriul potențial și de plăcerea pe care această activitate i-o oferă, în ultimii ani a început să se „joace” cu o mulțime de materiale de pictură și creionând tot felul de teme. Picturile sale sunt un exercițiu reproductiv, după cum zice ea, sau chiar o reinterpretare a ceva ce îi place: un tablou, o fotografie, etc.

Ca pe mulți alți oameni pentru care natura este o sursă de bunăstare sufletească, și pe Oana Romanescu o inspiră. Deși nu pictează peisaj, natura îi oferă inspirație de tip cromatic sau îi induce o stare bună.

Dacă însă apar momente în care natura moartă nu îi spun nimic, oamenii sunt cei ale căror chipuri mai mult sau mai puțin expresive îi oferă surse de inspirație. Poveștile ce le sunt scrise în privire sunt motive suficient de bune să fie transpuse în pictură.

 

Orice profesie este o monedă cu două fețe

În general oamenii au povești care merită să fie spuse și ei sunt o sursă inepuizabilă de inspirație și motivație în orice domeniu.

Orice om care își expune părerile sau creațiile pe Facebook are dreptul și datoria să ofere și să primească opinii.

Dacă un om își ține pentru el creațiile, nu va afla niciodată dacă avea talent sau dacă ar fi fost recunoscut sau nu.

Uneori talentul este validat de părerea celor din jur, chiar dacă un creator în sine crede în puterea și valoarea creației sale. Pentru Oana Romanescu lucrurile au stat fix la fel. Totuși, deși îi place pictura, nu poate face o carieră din asta. I-ar plăcea, dar este conștientă de timpul care i-ar trebui, dar mai ales de munca investită.

Capitalul de timp necesar este scump si de aceea a decis să păstreze pictura la nivel de pasiune, ținând-o pentru sine ca un mic refugiu și metodă de relaxare.

 

Oana Romanescu promovează lectura pe Facebook

Oana Romanescu vede lectura ca pe mai mult decât o pasiune, fix ca pe o necesitate. Perioadele de lectură intensă au fost concentrate în timpul adolescenței și apoi a facultății. Totuși relația cu literatura nu a fost întreruptă.

Pentru Oana Romanescu, lectura este o plăcere, o terapie, un colț de refugiu. Pe pagina sa de Facebook promovează lectura de fiecare dată când poate.

Cel mai mult îi plac clasicii, deci nu este un mare fan al literaturii române contemporane, nici o cunoscătoare.

Asta poate pentru că literatura contemporană o trăiesc in vivo. Cu tot prozaicul și poeticul ei.

Dacă ar avea un motto după care își ghidează viața ar avea un set de legi. Oamenii le știu sub numele de legile lui Murphy luate la rând într-o manieră tragi-comică.

Ca planuri de viitor ar vrea să scrie o carte pentru copii și să organizeze o expoziție de pictură.

Oana Romanescu este un om simplu, un profesor care își iubește profesia și iubește copiii. Totuși în timpul liber se transformă într-o pictoriță al cărei potențial o poate aduce ca piesă centrală la propria expoziție.

Mihaela Miroiu

Într-o prezentare tehnică și foarte seacă, doamna Mihaela Miroiu este profesoară universitară la SNSPA și conducătoare de doctorat în științe politice. Într-o prezentare caldă, este o deschizătoare de minți și de suflete. Prin munca ei, prin cuvintele pe care le spune sau le scrie, influențează viața a mii de oameni care beneficiază de experiența ei.

 

Despre Mihaela Miroiu, puteți citi pe site-ul său personal și pe Wikipedia. Vă puteți de asemenea alătura celor peste 21.000 urmăritori pe Facebook.

Am invitat-o să ne povestească despre valorile în care a crescut sau despre credințele care o ghidează.

Vă invităm și pe voi să intrați în viața sa, prin intermediul acestui dialog de elită:

 

 

Iată și câteva din afirmațiile extrase din interviu:

 

De ce este Mihaela Miroiu militantă civică

Eu aparțin unei generații care a învățat că avem datorii. Trebuie să știm că pe lângă faptul că avem o familie, profesie, prieteni, suntem cetățeni și asta ne unește, la nivel de stat și la nivel de Uniune, in cazul nostru. Treaba mea este să ajut oamenii, după putințele mele, să-și înțeleagă acest rol de cetățeni activi. Eu cred că e un transfer foarte firesc, dacă nu vrei să dospești cumva într-o autosatisfacție și autosuficiență în limitele stricte ale domeniului tău, ca să-ți faci o carieră și atât. Nu e numai asta în joc.

 

Calitățile unei femei versus cele ale unui bărbat

Eu nu cred în feminismul misogin, deloc. Nu cred că femeile trebuie să împrumute modelul bărbătesc și pe partea care ne displace. Mai agresiv, mai puternic, mai autoritar, mai imperativ. Femeile au o tendință mai mare să se gândească la context. Bărbații la sarcină. Așa suntem educați – noi să avem grijă de mai multe lucruri din jur, ei să rezolve x probleme. Sigur că dacă ai grijă de cei din jur, nu rezolvi problema. Dar dacă rezolvi problema, s-ar putea să îi faci fericiți pe cei din jur.

Mie nu-mi folosește, nici în politică nici în business, că cineva este femeie fizic, dacă nu e și substanțial. Dacă tu vii ca doamnă de fier și numai doamnă de fier, fără pic de catifea, fără umanitate și frumusețe, e mai rău decât să fii un bărbat dur.

 

Mihaela Miroiu despre principiul „Există viață înainte de moarte”

Eu tind să îi protejez pe ceilalți în loc să îi încarc cu propriile mele tristeți, supărări, văicăreli etc. Pe mine mă scoate din sărite plăcerea cultivată la noi mult de a te văicări. Există strategii de a te descurca cu suferința, dar îți pui întrebarea: „Acești oameni vor să iasă din suferință? Sau se simt atât de bine sau înălțați?” Delegăm problema realizării, a dezvoltării, către alte generații. Să fim serioși. Faci ce poți, cu tine, în timpul vieții tale. După aceea, nu mai ai nicio garanție.

Să vă spun ceva miraculos: „Există viață înainte de moarte. Trăiți-o!” Moartea noastră e problema celor care rămân. Noi avem o problemă cu moartea altora, dar nu cu a noastră.

 

Societatea copilo-centrică

Nouă ne trebuie tot timpul un fel de „Buricul pământului” că altfel nu putem trăi. Acum suntem în situația în care buricul absolut al pământului este copilul. Toată lumea dintr-o familie trebuie să se concentreze asupra copilului. Te interesează prea puțin propria persoană, partenerul tău, relația de cuplu, părinții tăi, bunicii, din cauza copilo-centrismului.

Centrul adorației devine un domnul Goe, fără niciun fel de discuție. Ei sunt victimele acestui copilo-centrism. Ei nu sunt învățați că sunt un membru al familiei obișnuit, cu nevoi speciale legate strict de vârstă și putințe. Toți ceilalți au același drept la viață.

 

Relația dintre copii și vârsta a treia

Există țări care au unificat în aceeași clădire creșe, grădinițe și cămine de bătrâni. Între aceste două părți există o interacțiune foarte frumoasă. Bătrânii care mai pot le citesc copiilor, le spun povești, sunt tandri și drăguți, le creează o bucurie.

Acum există strategiile parentale care se cheamă „Hai să izolăm părinții de bunici”. Pentru că bunicii fac rău. Nu te gândești o clipă cum te-ai simți dacă ți s-ar aplica același tratament, în aceeași situație.

Dacă tu izolezi vârstnicii, ajung de un egoism feroce. Se gândesc numai la ei, nu și la viitor. E foarte important ca tu ca bătrân să fii optimist de dragul lor. Să te bucuri de viața lor și să vrei o lume bună pentru ei și e foarte frumos ca tu, copil fiind, să îți reverși duioșia și disponibilitatea față de o persoană în vârstă pe care o vezi că înflorește lângă tine.

 

Interviul cu Mihaela Miroiu a fost realizat de către Daniela Palade Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE.

Sursa foto: http://mihaela.miroiu.ro/

Irina Rusu

Irina Rusu, o profesoară din Bacău, integrează copiii cu autism în colectivitate în cadrul Școlii Generale Ion Creangă, ajutându-i să obțină premii la concursuri și olimpiade.

 

Irina Rusu este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Irina, pentru a-i crește șansele!

 

Irina Rusu și-a dorit de când era mică să devină profesoară, deși părinții o voiau mai degrabă doctor. Cu 3 surori mai mici, se juca de-a școala chiar acasă, mai ales când se adunau și vecinele.

În timpul școlii generale aveau o materie numită Atelier în cadrul căreia învățau să croșeteze, tricoteze, coasă sau să împletească. Dacă lipsea vreun învățător, profesoara o trimitea pe ea să îi țină locul. Deși copiii erau cu 3, 4, 5 ani mai mici, o ascultau ca pe o adevărată învățătoare.

A ales așadar fără ezitare să urmeze Liceul Pedagogic, un loc cu multă verdeață situat lângă Parcul Libertății. Acum este colegă cu Geanina Spiriduș.

Autismul la copii

Autismul este poate cea mai dificilă boală pe care o poate avea un copil, prin prisma faptului că nu se poate integra într-o comunitate.

El nu comunică așa cum o fac ceilalți copii, iar părinții depun eforturi mari pentru a-l înțelege. Copilul cu autism trăiește într-o lume cu totul a lui, unde străinii nu prea pot intra. Uneori, nici părinții nu o fac.

Cel mai bun mod de a ajuta copiii cu această boală este să fie duși periodic la medici care îi pot ajuta să „spargă coaja”. Adică să iasă din acea lume imaginară și să crească adulți normali, sănătoși.

Din păcate acești medici sunt rari în țara noastră, iar costurile sunt mai mari decât își pot permite mulți dintre părinții români.

Când vorbim de familiile de la țară, departe de orașele învecinate, lucrurile stau și mai rău. Părinții nu știu cum să își ajute copiii, unde să îi ducă, iar școala nu îi pregătește pe învățători pentru astfel de situații.

Nu există condiții speciale pentru ca acești copii să poată comunica cu colegii lor, nici măcar cu învățătorii sau părinții.

 

Ce face Irina Rusu pentru copiii cu autism

Revenind la profesoara din Bacău, aceasta stârnește curiozitatea sau mirarea, după caz, a oricărui părinte sau coleg din breaslă: lucrează cu copiii cu autism.

Nu în afara școlii, nu în centre specializate, ci chiar în sala de clasă, unde majoritatea copiilor nu au o astfel de problemă. Copiii cu autism nu se pot integra singuri.

Le este greu să iasă din lumea lor pentru că le este frică. Nu își fac prieteni, nu fac lucruri voluntare cum ar fi să iasă la tablă și deseori sunt catalogați drept persoane cu un IQ scăzut.

De fapt, această boală care pune stăpânire pe ei nu îi lasă să își atingă potențialul, iar Irina Rusu a înțeles asta de mult timp.

Eforturile sale în lupta cu această boală au dat roade.

Copiii cu autism au un simţ aparte. Ei pur şi simplu te citesc.

Acești copii au super puterile lor. Inteligența lor emoțională poate șoca oamenii din jur. Iar Irina Rusu știe că ei pot să îi simtă și interpreteze emoțiile. Ei simt dacă o persoană este caldă, calmă, răbdătoare, cu vocație.

Pentru a ieși din lumea lor au nevoie de încredere, iar la fiecare mic pas înainte trebuie încurajați, recompensați. Astfel vor avea puterea și curajul de a mai face un gest, un pas până vor reuși.

Cea mai mare dificultate în lucrul cu un copil este timpul alocat. Noi, adulții, trăim într-o lume a vitezei unde nu mai avem răbdare cu nimic. „Nu-i mai dăm timpului timp” după cum spunea Octavian Paler.

Un astfel de copil îţi spune să stai, să te bucuri de fiecare clipă, să o adulmeci, să te joci, să-ţi pui imaginaţia în mişcare chiar cu lucrurile simple pe care le ai.

Fiecare efort pe care îl face un profesor cu acești copii nu rămâne fără rezultat. Omul este o ființă socială și orice interacțiune cu alt om care îi vrea binele este în sine un progres, afirmă Irina Rusu.

Rezultatele unui efort unic

Părinții au nevoie de ajutor din orice parte când vine vorba de copii cu autism sau chiar cu deficit de atenție. Când ajutorul vine gratuit dintr-un loc surprinzător, ei sunt cei mai fericiți.

Sunt încântați când își văd copiii bucuroși, dornici de a face lucruri noi, constructive, fără tehnologie. Când copiii se duc acasă și povestesc cu entuziasm ce au făcut la școală, părinții parcă se molipsesc și se implică activ.

Prin proiectul „Din suflet pentru suflet” Irina Rusu duce copii normali în centrele dedicate celor cu probleme. Interacționează cu ei și îi ajută să comunice.

Astfel, au ajuns să vină și părinții la aceste centre pentru a ajuta. După o activitate de acest gen toată lumea se simte bine, spune Irina Rusu. Anul trecut a făcut voluntariat cu elevi de clasa a VIII-a în vacanță.

Este incredibil cum un profesor poate fi atât de interesant, blând, atât de iubit de copii încât aceștia nu numai că au făcut voluntariat, dar au făcut-o în vacanța spre liceu. În acea perioadă când de obicei copiii lasă gimnaziul în spate și își uită profesorii, darămite să le ofere din timpul lor liber.

Acești copii au luat note mari la capacitate, au intrat toți unde și-au dorit, iar acum dacă o văd pe stradă pe doamna profesoară, sunt plini de bucurie.

Irina Rusu le-a intrat în suflet așa cum mulți ar trebui să o facă. În timpul liber scrie pe platforma iTeach, o sursă de informare, perfecționare, schimb de experiență.

Articolele publicate de Irina Rusu aici au un impact pozitiv asupra comunității care urmăresc platforma. Scriind pentru ei, a cunoscut oameni minunați prin prisma împărtășirii experiențelor lor frumoase.

Publicul recepționează bine articolele, de fiecare dată cu impact asupra stimulării gândirii pozitive.

Jocul și integrarea senzorială ca metode de predare

Jocul în echipe, cu ajutor, cu diferenţierea sarcinilor, găsindu-şi fiecare elev locul acolo unde i se potriveşte mănuşă, cu recompense pozitive, este cel mai potrivit.

Elevii Irinei Rusu învață prin experimente, folosind materialele de la clasă. Recreează prin recompunerea lucrurilor.

O altă modalitate de a preda, fără ca elevii să vadă asta plictisitor, este integrarea senzorială a tuturor simturilor (văz, auz, tactil, kinestezic, olfactiv, gustativ, proprioceptiv).

Astfel a creat un opțional ,,Călătorie în lumea științelor” după acest mod de gândire.

În cadrul lui a realizat cu elevii jucării senzoriale pentru copiii de la un centru de stat care se ocupă cu copiii cu TSA: brățări, bidoane cu sclipici pentru stimulare vizuală, baloane umplute cu fel de fel de texturi pentru stimulare tactilă, motricitate.

Copilul trebuie să simtă că profesorul e cine e cu adevărat și că vrea să îl ajute. Falsitatea este depistată imediat. Când el face un pas spre profesor, acesta trebuie să îi dea încredere prin încurajare.

Dacă observă că elevul este fixat pe ceva, trebuie să folosească acel ceva pentru a-l introduce în alte experiențe de învățare, pas cu pas.

De aceea, Irina Rusu îi duce pe copii în aceste centre: pentru a-i cunoaște pe acei copii și a le face integrarea mai ușoară, de Crăciun, Paște, 1 iunie, Ziua autismului sau printr-un proiect distinct.

 

Cea mai frumoasă amintire

Eforturile sale nu rămân fără rezultate: o fetiță cu TSA- autism de la clasa a VI-a A a ieșit pentru prima oară la tablă. Colegii săi au rămas uimiți și i-au zis că face minuni.

I-au spus, „Doamna, este prima dată când vedem că iese la tablă. Ea nu răspunde la ore şi niciodată nu a ieşit la tablă.”

Este o bucurie extraordinară să vezi așa ceva la un copil care parcă nu exista. Când Irina Rusu îi duce pe elevi la aceste centre, descoperă o lume pe care nu și-ar fi imaginat-o. O lume cu copii minunaţi. Copii foarte deştepţi care au nevoie de alţi copii pentru a ieşi din lumea lor.

Astfel lasă urme adânci în sufletele lor deoarece mulți se reîntorc în postura de liceeni voluntari. Asta o bucură poate cel mai mult.

Așa vede Irina Rusu cum faptele sale pot face lumea să se schimbe și să devină mai bună. Cei cu probleme ajung să aibă o viață cât mai apropiată de normalitate.

 

Irina Rusu: „În profesia noastră, trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor”

Sfatul său pentru colegii de breaslă este unul extrem de simplu:

În profesia noastră trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor şi priceperilor, iar la urmă obiectivele. În învăţământul românesc este taman invers, de-aici eşecul.

Elevii săi au rezultate la concursuri, iau note mari, ajung unde vor. Totuși cea mai mare mândrie a sa este ceea ce face cu ei pentru copiii cu autism.

Irina Rusu

Pe viitor, Irina Rusu se vede tot la catedră și în timpul liber scriind despre latura pozitivă. Despre lucrurile frumoase pe care le culege în fiecare zi. Din drama vieții pe care o avem, cu suferințele noastre, ale tuturor.

Simpatizează cu crezul artistic al lui Tudor Arghezi: Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi versuri noi. 

Mai mult, Irina Rusu crede întru totul în cuvintele lui Camil Petrescu: Prefer să scriu onest la persoana I. Din mine însumi nu pot ieși. 

Prin urmare sunt o fire veselă, optimistă şi prefer să aduc bucurie tuturor, culegând doar bucurie.

Irina Rusu este o persoană minunată si o profesoară care și-a depășit demult atribuțiile de dascăl. Ea oferă atât copiilor, cât și părinților lecții despre răbdare, așteptare, persuasiune, ajutor și în final acceptare.

Ohara Donovetsky
Ohara Donovetsky a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii, un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” şi a fost mai bine de douăzeci de ani profesor la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București.

 

Dacă o veţi citi pe Ohara Donovetsky, fie pe pagina personală de facebook, pe blog, oriunde publică (Catchy şi Bel-Esprit), vă va fascina în totalitate. Ohara are capacitatea de a „magia” cuvinte! Le scrie simplu, dar ele ajung la noi precum nişte farmece murmurate de entităţi din alte lumi. Lumi frumoase, unde nici omul nu se poate întrupa în lipsa cuvintelor.

Toată această incursiune în lumea Oharei, deoarece eu aşa numesc acest interviu, a fost de la primul cuvânt, până la ultimul, un altfel semn de carte, frumos şi de viaţă.

 

Ohara Donovetsky – un temperament nefericit, care se plictisește repede și suferă când este contrariată

Ohara Donovetsky este cea care până la căsătorie se numea Ohara Scarlet. Un nume frumos şi predestinat unei femei la fel de prinsă între tarele ei, precum personajul din film. A plecat din orașul natal din sud-estul țării, când încă nu împlinise 14 ani. A adoptat Bucureștiul care a adoptat-o la rândul său – asta ca să aibă un acasă la care să ajungă când se întoarce de pe unde pleacă prin lume.

În venele sale curge sânge amestecat, iar poveștile sunt teribile, șoptite și secrete. Ce e nesecret este un sfert de sânge armenesc din partea mamei. Probabil un sfert grecesc din partea tatălui. Dar și picioarele care țin la rătăciri și pribegii, poate și dorul de ducă sau nevoia continuă de schimbare și de căutări exotice.

Știu cine sunt și cum, dar în fiecare zi mă gândesc că poate nu e chiar așa, că mai am ceva de aflat, că aș putea să mai încerc ceva nou, îmi vine să zic, ca Otilia, „sunt un temperament nefericit, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”. Sunt absolventă a Liceului Pedagogic din București, a Literelor de la Universitatea București; profesoară de română, om care scrie; mama lui Dede, soție, iubită; călătoare povestitoare, mirată mai tot timpul de ce e pe lume sau, dimpotrivă, plictisită că nu e mai nimic (realmente) nou.

Ohara Donovetsky

Amintirea copilăriei păstrează, înainte de toate, pe vremea când în familie i se spunea Sali, figura bunicii materne. Poveștile ei despre oamenii din Lună, despre copiii cu toaca, dar și sfaturile ei, despre șaluri, mănuși, pălării și toleranță. Toate sunt rezerve pentru istorisiri la care tot revine.

Pe bunicul matern, armeanul fost negustor, care nu vorbea prea bine românește, îl ține minte rotindu-și mătăniile, folosind invariabil genul masculin în loc de feminin. Sau gărzile mamei, de care îi e(ra) mai tot timpul dor, așa cum îi e(ra) și iubirea profundă a tatălui, care s-a stins prea devreme, și de la care crede că moșteneşte hedonismul.

Nu știu dacă în copilăria mică m-a marcat ceva, poate tot ce am povestit deja și altele de care nu sunt conștientă încă – în mod sigur, nevoia mea de a locui toată viața lângă apă. A fost foarte important că am făcut Liceul Pedagogic, acolo am învățat responsabilitatea, lucrul făcut în profunzime, fără rabat, să fac în așa fel încât să nu-mi fie rușine cu nimic din ce fac, asta s-ar echivala prin cuvinte mari din registrul valorilor umaniste. Literele de mai târziu s-au așezat ca alternativă în formarea mea. Am scris și am citit însă dintotdeauna, cu ușurință dar și cu uitare de sine, astfel că, să fac Litere a fost, pînă la urmă, cel mai firesc lucru din lume.

 

Incursiune prin evoluţia, întâmplările şi oamenii care au marcat-o

Școala și liceul au însemnat pentru Ohara, printre altele, tabere de jurnalism, olimpiade naționale de română, acum părând simpatice, dar atunci fiind complicate și serioase.

Cel mai drag om pe care îl știe din perioada olimpiadelor este Romanița Constantinescu, actualmente profesor în Heidelberg, de care o leagă multe şi cu care păstrează şi acum legătura.

În timp ce îşi făcea masterul, a fost copywriter într-o agenție de publicitate, un satelit al agenției Plus advertising. Acolo, l-a cunoscut pe regizorul Mircea Veroiu, directorul artistic de atunci al departamentului de creație din agenţie.

Mircea Veroiu – nu numai regizor, dar și arhitect – era un tip rafinat, cu un simț al imaginii și al proporției cum rar am văzut. Inteligent, monden în sens burghez, vorbea și se purta șarmant, ochi de estet în tot și toate, om de lume, cu manieră și cu tact, o încântare! Aveam impresia că, deși se întorsese în România, tânjea în tăcere după lumea franceză de unde venise și de care parcă nu se desprinsese. În pauzele de brainstorming vedeam filmele lui, era bucuros că vreau să le văd, așa am revăzut alături de el „Dincolo de pod” sau „Somnul insulei”. Nici acum nu-mi vine să cred că am avut norocul să-l întâlnesc, după cum nu-mi vine să cred nici că un an mai târziu se stingea din viață, iar filmele lui sunt atât de puțin cunoscute.

Profesorii de la Litere nu aveau cum să nu o marcheze pe Ohara. Toţi şi fiecare în parte. Şi a început să îi înşire asemeni unor mătănii de suflet pe lanţul amintirilor:  Dan Grigorescu, Romul Munteanu, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Antoaneta Tănăsescu, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Georgeta Ciompec, Gabriela Pană Dindelegan, Manuela Saramandu, Maria Cătănescu, Nicolae Saramandu, Rodica Zafiu, Dan Horia Mazilu, Mircea Vasilescu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu. Nu in ultimul rând, Mircea Cărtărescu și seminarul de literatură de vreo doi ani sau mai bine. O minune pentru care și acum simte nevoia să fie recunoscătoare.

De la Maria Cătănescu, a învățat că, întâi de toate, modestia trebuie să însoțească seriozitatea și cercetarea în profunzime. De la profesorul Nicolae Saramandu, conducătorul de doctorat, Ohara a deprins munca de cercetare academică, 

Nu mai puțin privilegiată mă simt că am fost colegă de facultate cu Simona Sora, Selma Iusuf, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Claudiu Soare, Diana Bolcu Krupenski, Dianu Voicu, Daniela Țane, Ligia Necula, Cristian Moroianu, Sorin Giurumescu, Svetlana Cârstean (cu care încă sînt prietenă foarte bună); sigur am omis acum mulți, dar ce voiam să spun cu asta este cum să nu te simți iubit de Dumnezeu?

În scurtul răgaz de colaborare cu Institutul de Lingvistică al Academiei Române, a întâlnit doi oameni cum nu credea că există. Teofil Teaha sau Maria Marin, cercetători prin definiție, profunzi și atenți la detalii, serioși până în măduva oaselor, profesioniști exemplari, dar mai cu seamă, de o modestie rară, iar prin asta, de mare clasă.

Da, am fost un om norocos. Iertare că nu mai vorbesc acum de premii și de alte întâlniri providențiale, promit să o fac și cu altă ocazie.

Nu i-am spus nimic Oharei, dar voi spune acum că, fără să vrea, a prezentat mai sus toate premiile şi diplomele pe care un om le strânge de-a lungul vieţii: familia, prietenii şi oamenii care ne formează!

 

Cărţile trebuiesc scrise nu din ambiţie, ci pentru a concretiza, a ajuta şi a atinge sufletele

Am publicat două cărți de specialitate – la cererea editurii Corint, am fost căutată pentru asta, nu m-am dus eu la ei. „Gramatica limbii române ca o poveste” e gândită pe mai multe părți, dar rămasă doar la morfologie. Îmi este tare dragă și s-a născut de fapt în exercițiul predării la clasele de gimnaziu.

Această carte a fost scrisă din nevoia de a concretiza și de a adapta la particularitățile de vârstă problemele de morfologie pe care, când nu le înțeleg, elevii ajung să le învețe pe de rost. Pentru a evita memorarea noţiunilor, Ohara a căutat metoda prin care să-i facă să înțeleagă.

A doua carte este „Bacalaureat la limba și literatură română”, izvorâtă tot de la realitatea din clasă, de la orele de literatură română canonică, necesare examenului de bacalaureat. Amândouă cărţile, fără nici o publicitate, au fost excelent primite.

Pentru prima carte, Ohara Donovetsky a primit mulţumiri de la profesori, elevi şi expaţi. Cel mai mult a bucurat-o faptul că aceştia au considerat cartea a fi logică, clară, coerentă. Unul dintre scopurile sale ca profesor a fost să ajute elevul să înţeleagă contextul temporal și cultural, în fraze fără podoabe, invitându-i pe elevi să gândească singuri.

„Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” este o lucrare de morfologie dialectologică, teza sa de doctorat, la care a muncit ani buni și care a umplut un gol în problematica și cercetarea de gen.

O carte de ficțiune bio-bibliografică, stranie ca formulă, pe care o iubesc de-a dreptul, este Învățăturile Oharei către elevii săi, al cărei titlu inițial era Balalaica Dream sau Manual de ficțiune aplicată. Mi-aș dori foarte mult să primească o reeditare, ceea ce înțeleg că se va întâmpla în curând.

Cea mai recentă carte scrisă de Ohara Donovetsky este „Casting pentru ursitoare”. O carte de ficțiune cu mai multe etaje, cu ritm rapid și schimbări de situație, cu ingrediente exotice și chei mitico-magice. O carte despre care însăşi Ohara spune: „mă uimește până și pe mine, na, am spus-o acum.”

Ohara Donovetsky

Pe mine ceea ce mă uimeşte în mod deosebit la Ohara este energia, imaginaţia, puterea de creaţie, ritmul ei ca om şi scriitor, cu care probabil, dacă nu ai cunoaşte-o, ţi-ar fi extrem de greu să ţii pasul.

Pe lângă titlurile scrise şi lansate, Ohara Donovetsky a participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național.

A fost foarte-foarte interesant. Nici acum nu știu cui datorez faptul că am fost recomandată pentru asta Televiziunii Române, cert este că într-o zi m-a sunat Camelia Boștină, m-a lămurit în ce constă proiectul și am pornit filmările. A fost cu atât mai interesant cu cât am venit la filmări cu dragii mei elevi vianiști (cei care au acceptat, firește), care erau clasa a XII-a în acel moment.

În sala de clasă improvizată în studio, se filma ora de română la modul serios, fără răspunsuri pregătite înainte, fără repetări, cosmetizări sau simulări, ci „pe viu”. Uneori se filmau trei ore în șir, iar elevii săi au uimit atât prin cunoştinţe cât şi prin înţelepciune, lucru care a bucurat-o mult pe Ohara. Cumva, a demonstrat celor prezenţi faptul că tinerii nu sunt superficiali, ci au o profunzime deosebită.

 

Ohara Donovetsky: „Secretul e iubirea. Toată viață trebuie să înveți. Înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva.”

Trecând de la etapa profesională la cea personală, am întrebat-o care sunt lecţiile pe care ea le-a învăţat de-a lungul timpului, sfaturile pe care le-ar da mai departe şi ce pasiuni are o minune de om ca ea.

Că secretul e iubirea. E tonică și rejuvenantă. Altfel, începi să te osifici încet-încet și să mori în viață fiind. Că iubirea înseamnă să-l lași pe cel pe care îl iubești să fie liber în alegeri, să nu-l condiționezi în niciun fel. Că nu e adevărat deloc că ochii care nu se văd se uită. Că toată viață trebuie să înveți. Că trebuie să te bucuri de oamenii din jur cât timp sunt în viață. Că dacă faci cu plăcere o meserie, nici nu-ți dai seama că muncești şi eşti şi plătit pentru asta. Că înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva. Că meseria de profesor vine, de fapt, cu har și cu bucurii toată viața. Că, atunci când trebuie să iei o hotărâre sau când trebuie să ieși la suprafață dintr-o situație dificilă ești, de fapt, tu cu tine și cu Dumnezeu. Și că asta e bine.

La capitolul sfaturi, Ohara a râs amintindu-şi de Papi, un om foarte drag ei care avea o vorbă minunată: „Nu-ți dau sfaturi deloc, nici măcar dacă mi le ceri. Dacă sunt proaste, o să mă înjuri, iar dacă sunt bune, n-o să recunoști că le știi de la mine, o să vrei să crezi că au fost ideile tale; și atunci, la ce bun să-ți mai dau sfaturi? Fă cum te taie capul, dar gândește-te bine întâi!”.

Nu știu dacă viața are nevoie de sfaturi, cred că fiecare și le găsește într-o formă sau alta. Știu doar că am ținut minte de la tata că nu trebuie să-mi fie frică de nimic, de la mama că orice se poate spune dacă știi cum și când să spui; de la bunica știu că frumusețea combinată cu inteligența e ceva pe care poți miza aproape întotdeauna dacă te-a iubit Dumnezeu și ți-a dat lozul câștigător, dar și că o femeie frumoasă va avea întotdeauna de luptat cu „dușmanul” de gen, ceea ce e bine, deoarece asta e confirmarea că ar conta, precum și că cea mai bună armă e indiferența.

Despre pasiuni am aflat că Ohara are norocul ca, în această etapă din viața sa, să facă în sfârșit tot ce îi place, asta însemnând să aibă timp să citească, să scrie și să meargă la mare.

Face puzzle cu mare plăcere. Învață limbi străine. În Polonia a încercat să învețe limba, iar în Dubai, unde se află în prezent, a (re)început să învețe arabă.

Uit mult mai repede decât până acum, ultimele chestiuni învățate se uită foarte ușor în absența exercițiului, asta mă întristează. M-am apucat de pian, nu e nimic serios, dar până la urmă, de ce nu, e o metodă să ocolesc Alzheimerul.

Din ce ne spune Ohara, înţelegem cât de puţin avem nevoie pentru a fi fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine. Avem nevoie de iubire, de oamenii dragi, de cărţi, soare şi mare.

 

Cum este să fii român departe de România, pe tărâmul beduinilor şi al soarelui

Într-o zi, am vorbit cu Ohara despre dor. Era în iarnă. Dorul de limba română, de zăpadă, de iarba verde de acasă, de graiul păsărilor şi de tot ce este românesc.

Dubaiul a fost o coincidență fericită, recunoaşte Ohara, spunând că ei îi este dor de mirosul de tei al Bucureștiului din luna mai, de ramuri de pom înflorit la început de primăvară. De muguri de salcie și de ape curgătoare de munte. Dar cel mai dor îi este de ploaia cu rafale şi mirosul ei proaspăt, dar şi de rufele bunicii întinse la uscat în curte.

Ohara Donovetsky

Dor mare îmi e de telemeaua lui tanti Florica din Piața Buzești, de covrigi românești și de merdenele. A, și de dude. De cele căzute pe jos de coapte ce sunt, pe care acum le-aş aduna să le mănânc cu praf, ca în copilărie, dacă le-aș mai găsi. Pe celelalte am noroc să le găsesc pe meridianul pe care locuiesc acum, inclusiv pufuleți din porumb, pătrunjel, griș, lavandă sau zambile. Nu găsesc însă nici (ață de) mărțișor și nici mucenici.

Cel mai mult îi lipsesc cărțile în limba română, publicațiile, revistele, ziarele preferate. A cărat câte a putut, dar niciodată nu e destul.

Fantazez la ideea asta, că aș primi cu Poșta sau cu un curier consecvent cărți în limba română. Visez asta. După cum fantazez la ideea că aș locui pentru restul vieții într-o bibliotecă enormă într-o casă-vagon cu ieșire la mare, aflată pe o insulă, nu foarte mare și în care e vară tot timpul, dar în care și plouă din când în când, am hotărât că ploaia este de departe cea mai mare iubire dintre fenomene.

A fi român este important pentru cei care simţim româneşte şi suntem legaţi de oamenii şi tradiţiile noastre. Am fost curioasă să ştiu ce simte Ohara legat de acest subiect şi am aflat că ea este român şi pe dinăuntru, nu doar pe dinafară.

Nu e numai o chestiune geografică și culturală. În ciuda sângelui meu amestecat, faptul că m-am născut în România e un dat. Gândesc în română, îmi place de mor limba asta, îmi plac înjurăturile din română și toate unitățile ei frazeologice, Marseara și Joimărița, căpcăunul și ideea că moartea nu e chiar de speriat, încerc să gândesc în tradiție românească, să-mi ordonez gândurile să se alinieze așa, să-i știu superstițiile, să-i înțeleg miturile și legendele de-adevăratelea. Mi se pare foarte fain că pe astea românești le înțeleg și pe dinăuntru, cum îmi place să zic, asta înseamnă că mă pricep (cel mai bine) la a fi român, nu?

Ca pe toţi şi pe Ohara o întristează că politic stăm atât de dezamăgitor, da’ o alină cumva faptul că nici lumea largă n-o duce grozav.

În situația în care, uitându-mă în jur, mă cuprinde pesimismul, mă străduiesc să-mi amintesc de păcălitorul păcălit, de prostul înțelept, de Păcală sau de Ivan Turbincă, de Dănilă Prepeleac sau de Anton Pann, asta ca să răspund în ton cu întrebarea. Mai am de lucrat aici. Nu am încă seninătatea și înțelepciunea sau umorul lor. Ce știu însă este că am de la cine să le învăț.

 

Cuvânt de încheiere

Aceasta este cumva luată pe sărite şi povestită pe foarte larg, Ohara Donovetsky. În esenţă, Ohara mea este ea însăşi un roman extrem de fascinant, de cuprinzător, de misterios şi de frumos. Un profesionist de la care avem ce învăţa şi un om în preajma căruia ne putem simţi privilegiaţi.

Ohara Donovetsky este exemplu de om frumos, o valoare autentică reală care lasă generaţiilor informaţii şi lecţii importante care să îi ghideze mai uşor către lumea aleasă de ei. Ea va rămâne în literatură, printr-un stil unic, aparte, care ne poartă prin toate locurile şi alături de toate personajele, dar care, totodată, ne plasează într-o zonă de mister, amintirea învăluită într-un parfum rafinat.

Eu cred aşa cum am spus şi în titlu, că cine nu are o Ohara, trebuie să o inventeze! Pentru că e nevoie de Ohara în lumea asta, în suflete, în cuvinte, în literatură, în nopţile reci când strângi câte o carte la piept şi te simţi cumva, acasă.

Măriuca Verdeș

Măriuca Verdeș s-a născut în 1989 în comuna Desești, Maramureș, într-o familie mare și cu tradiție în folclor. A lansat albume de muzică populară, hori, colinde și pricesne. Este o cântăreață de horă ultrapremiată la nivel național și internațional, însă asta nu e deloc cel mai important lucru despre ea.

 

Măriuca Verdeș este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Măriuca, pentru a-i crește șansele!

 

Măriuca nu s-a mulțumit cu a „hori” folclorul, ci a dorit să îl predea generațiilor care vin din urmă. De aceea, a inițiat proiectul prin care a introdus studierea folclorului ca materie opțională în școală în județul Maramureș.

În fiecare zi, se luptă ca satul maramureșean să-și recâștige gloria de altădată. Încearcă să arate că România are nevoie de o autenticitate culturală, prin intermediul căreia să ne păstrăm valorile care ne-au definit timp de secole.

Despre toate acestea, dar și despre evoluția unei artiste cu credință în Dumnezeu, în interviul de mai jos:

 

 

Iată doar câteva din ideile extrase din dialogul cu Măriuca Verdeș:

 

Cum se definește Măriuca Verdeș în muzica autohtonă românească

„Noi, în Maramureș, nu cântăm, ci horim. Horele acestea sunt mai mult doine și balade, pentru că femeile la câmp nu făceau altceva decât să cânte. Mama horea fie că făcea treabă prin casă, fie când era la fân sau la sapă. I se părea că nu îi e atât de greu cântând.

Eu am ales partea aceasta mai sacră, mai veche, mai profundă, pentru că mie îmi place să mă hrănesc din lucrurile din care alții nu văd nicio valoare în ele. Eu le văd Dumnezeirea, le văd sacralitatea și totodată înțelepciunea țăranului care poate nu are studii, dar a lăsat după el o istorie întreagă.”

 

Un semnal de alarmă în legătură cu dezrădăcinarea poporului român, care riscă să-și piardă definitiv identitatea

”Eu stând printre copii, stând în sate, văd cât de gravă este problema societății de astăzi și cum văd părinții folclorul de astăzi. Ei cred că dacă nu ajungi să cânți pentru bani, nu are rost să te îmbraci tradițional. Sunt părinți care spun că ce rost are să îl întorc pe copilul meu în timp, când noi vrem să ne dezvoltăm și să ne modernizăm. Numai prin educație, copiii își vor da seama că este vital să ne cunoaștem pe noi.

Eu îmi doresc mai mult. Folclorul ar trebui să fie materie obligatorie în școli. Ar trebui să știm cine suntem, de unde ne sunt rădăcinile, ca să putem sta verticali în fața oricărei furtuni care vine din dreapta și din stânga.

A fi maramureșean înseamnă să te cunoști pe tine. Înseamnă să-ți recunoști originile și să le duci mai departe. Faptul că generații după generații se înstrăinează de acest sentiment nu face decât să ne autodistrugă o cultură care nu ar trebui vizitată doar la muzeu, ci ar trebui întreținută în satele maramureșene.”

 

Cum se translatează viziunea sa, la nivel național

„Ar trebui să fim conștienți că fiecare județ a avut cultura sa specifică. Eu din păcate văd doar o Românie săracă, cu mulți bătrâni, cu puțin potențial, dacă nu vom redeschide acea economie locală, care a reprezentat forța României. Nu vreau să fiu rea, nici sceptică, dar eu nu prea văd viitor pentru România, pentru că nu mai credem în România. Și dacă noi nu mai credem în România, ea o să mai creadă în noi?

Avem o obligație morală față de strămoșii noștri care s-au gândit să ne lase o arhitectură, un port, simboluri, grai, rânduieli… Să ne lase atât de multe lucruri valoroase, pe care dacă noi să le învățăm și să le ducem mai departe, nu mai credem nici în Dumnezeu, nici în aproapele Lui. Credem doar în noi, în cultul nostru, iar când crezi în cultul tău, ajungi să faci o „idolatrie” din tine.”

 

Interviul cu Măriuca Verdeș a fost realizat în docă locații: Muzeul Maramureșan, secția de etnologie, din Sighetu-Marmației, și Biserica ”Înălțarea Maicii Domnului” din Călinești (Maramureș).

Sursa foto: arhiva personală

Felicia Mihali

Felicia Mihali a plecat în anul 2000 din România și trăiește la Montreal. Din septembrie 2017 și până in iulie 2018 a lucrat pentru Commission scolaire francophone du Nunavut, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală cu predare în limba franceză din teritoriu – respectiv în Marele Nord, la 300 km de Cercul Polar (pe Teritoriul Nunavut, creat în 1999). O experiență de neuitat și totodată o lecție de viață.

 

Felicia Mihali este jurnalistă, romancieră și profesoară. E și poliglotă (cunoaște limbile franceză, chineză, olandeză și engleză), iar printre altele este autoarea unui „Ghid pentru Imigranți”, în care dă sfaturi practice, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării.

Spune că ceea ce ar fi trebuit să o determine să rămână în România, de fapt, a decis plecarea ei. Și anume succesul! Chiar așa?

Trebuie să fii tânăr ca să fii așa de inconștient. Acum nu aș mai părăsi România. Iar cauza vine mai mult din exterior, decât din interior. La finele anilor 90 făceam parte dintr-o generație plină de posibilități, o generație a cărei gândire fusese alterată de comunism, dar care mai avea încă verva tinereții și speranța că totul se va schimba în bine.

După cum povestește, în anii aceia încă mai credea că „trăim o fază pasageră și canaliile vor sfârși prin a plăti”. Dezamăgirea că nu va fi așa a făcut-o nu să cedeze, ci să caute un loc unde să își poată pune la lucru energia, într-un mod folositor.

În acest moment, sistemul și evenimentele politice au reușit să contamineze tânăra generație cu un cinism greu de vindecat. Lucru și mai grav: i-a tăiat aripile. Este greu să mai crezi că ești capabil să faci ceva individual. Dacă aș trăi în acest moment în România, nu aș mai crede în șansele mele de reușită niciunde. Imigrând am reușit în primul rând să scap de virusul cinismului. Cred că viața, în mod injust, mi-a dat cumva mai multă dreptate decât aș fi vrut.

Când a venit în Canada a intrat imediat la facultate, la un master de literatură comparată la Universitatea din Montreal, iar faptul că știa franceză a ajutat-o, a accelerat puțin integrarea.

 

Acea vervă și plăcere de a scrie

Se spune că tot ceea ce a scris, toate cărțile ei se hrănesc din realitate. A publicat romane în trei limbi. Trei în limba română – pe care le-a tradus şi în franceză, cinci le-a scris direct în franceză şi alte două în limba engleză.

„Ţara brânzei” este una dintre cele mai apreciate cărţi. În „Sweet Sweet China” a descris experienţa pe care a trăit-o, într-un an, în China. „The Darling of Kandahar” a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec pentru o emisiune celebră de la CBC Radio. Am bănuiala că „Țara brânzei” e preferata ei…

Felicia Mihali

Nu poate spune că era o mare vedetă, dar în momentul în care a publicat “Țara brânzei” mai ales, urmat apoi de alte două romane, reacția elogioasă a criticii și a publicului au surprins-o foarte tare. Asta a convins-o cumva să vadă dacă acest succes e adevărat…

Felicia Mihali îmi amintește vorbele lui Matisse, care spunea că un pictor nu face decât să picteze primul lui tablou toată viața. Dacă te uiți la prima pictură a lui Matisse, făcută în spital când era copil, foarte bolnav, cu acuarelele aduse de mama lui ca să îl ajute să treacă timpul, este foarte greu să vezi în acea lucrare opera care l-a consacrat mai târziu. Totuși, pe undeva avea dreptate.

Un autor pune în prima lui creație tot ce știe și are mai bun, cu naivitate și onestitate, ca și când ar fi ultima lui suflare. Este pentru prima și ultima oară când un autor este onest, în afara calculelor meschine de succes, de premii, de recompense. Este cartea în care pune în egală măsură, pasiune, cunoaștere și experiență. Sub o formă sau alta, cum spunea Matisse, toate cărțile mele scrise ulterior reiau, mai mult sau mai puțin, teme, motive, idei, din „Țara brânzei”. Este cartea care mă definește, atât ca stil, cât și ca personalitate. „Țara brânzei” mă plasează pe hartă, undeva, în lume. Restul nu a făcut decât să confirme acea vervă și plăcere de a scrie, de a imagina, de a trăi în și prin literatură.

 

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator

Experiența sa la inuiți constituie, desigur, ceva care se înscrie la mai mult decât categoria experiențe. Anul petrecut la Iqaluit a fost una din acele pauze existențiale pe care și le acordă din când în când și care îi permit să își reînnoiască gândirea, existența, sistemul de valori.

Felicia Mihali

După cum recunoaște, poate că, inconștient, asta a fost și ceea ce a împins-o să imigreze.

Cei 4.000 de kilometri până la Cercul Polar sunt poate măsura distanței pe care trebuie să o iei față de ține însuți, o distanță confortabilă de 3 ore în avion, dar care la nivel fizic și geografic reprezintă o lume întreagă. În Iqaluit am lucrat ca profesor în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână m-am scufundat în arhivele privind expedițiile britanice de secol 18 și 19 în căutarea Pasajului de Nord-Vest, care trebuia să îi ducă direct în China.

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator în căutarea unui drum care chiar dacă nu duce la destinația așteptată, duce la altceva, poate mai bun.

 

Din motive ilogice și maladiv sentimentale, Felicia Mihali s-ar întoarce în România

Îi adresez doamnei Felicia Mihali o întrebare cu o rezonanță oarecum mioritică: De ce a plecat din România, de ce ar veni?

Răspunde că s-ar întoarce în România din motive ilogice și maladiv sentimentale! Pentru că România rămâne tot ce știe ea mai bine din această lume. Și pentru că, în ciuda anilor și a distanței, este un loc pe care îl poate numi cu adevărat acasă.

Și-ar dori să retrăiască la altă dimensiune toate plăcerile de tinerețe.

Să beau o cafea undeva la o terasă la Piață Romană, în soarele primăvăratic, de vorbă cu prieteni de altă dată. Aș vrea să reiau o anume formă de jurnalism, dacă cineva îmi va da…o tribună,  la care să spun liber ce cred și ce simt despre o țară pe care nu am nici pretenția nici ambiția de a o moraliza sau îndrepta. La vârsta mea, chestia hollywoodiană cu schimbatul lumii este de un prost gust infinit.

De acum, totul se petrece pentru ea în plan personal. Felicia Mihali își dorește doar să fie în pace cu ea și cu cei din jur. Și crede că România este ultima etapă a acestei căutări. E locul care îi va închide bucla existenței, după cum afirmă.

 

Ce fericită și liberă se simțea…

România copilăriei înseamnă un anumit fel de amintiri. După cum evidențiază în timp ce își deapănă povestea, în perspectivă, cele mai interesante amintiri devin cele care la epoca respectivă erau încărcate de o anume doză de suprarealism.

Mă gândesc la anii petrecuți în licee industriale și dormitoare comune, în camere de 12 persoane, cu serviciul la cantină și ceaiul supraîndulcit. Bucureștiul anilor 80 și primii ani de liceu. E absurd să regret cea mai dificilă perioadă a vieții mele, chiar sumbră. Dar cine poate înțelege meandrele spiritului uman? Perioadele când am fost fericită și am simțit că fac lucrurile bine s-au șters total din mintea mea, sau sunt de o plicitiseală mortală. În schimb revin tot mai des la tot ce a fost dramatic și contradictoriu în viața mea. În fond ceea ce m-a caracterizat a fost dintodeauna tendința de a face lucrurile în răspăr.

Ca să rezumăm, Felicia Mihali își aduce aminte de o zi rece din primăvara anului 1983, o duminică după amiază. Era singura zi în care li se dădea bilet de voie de la cămin să iasă în oraș. În ziua aceea a decis să se plimbe pe Calea Victoriei. Apoi s-a oprit pe o bancă în față Ateneului să se odihnească. Își aduce aminte ce fericită și liberă se simțea.

 

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie

Felicia Mihali crede că are puteri extrem de limitate să schimbe ceva în România, dacă ar putea schimba. Ar fi complet irealist să spere așa ceva.

Felicia Mihali

Felicia Mihali: „Nu mai știu cine zicea că România are atâta noroc că nu are nevoie de oameni politici. În acest moment trăim o etapă în care pur și simplu nu avem noroc.”

În schimb, dat fiind că literatura e ceva la care poate zice că se pricepe și la care lucrează de multă vreme, s-ar putea gîndi să schimbe ceva ca editor. De curând a deschis la Montreal o editură unde își propune să publice autori marginali, buni, dar mai puțin cunoscuți.

Mă gândesc ca într-o zi să deschid și în România o „sucursală”, unde să public în românește autori din literatura mondială, puțin sau deloc cunoscuți în România. Știu că în România piața literară este activă și bogată. Numai că la nivel de traduceri consider că se continuă o viziune europocentristă, în care se vehiculează la nesfârșit aceiași autori și aceleași cărți. România nu a intrat încă în circuitul literar universal; Africa, Orientul Mijlociu, mare parte din America Latină, țările scandinave, Orientul îndepărtat, Subcontinentul indian îi rămân străine și indiferente. Cred că la acest nivel aș putea face ceva.

 

Într-o zi se va schimba sensul roții

În acest moment, Felicia Mihali se consideră obosită. După un parcurs extrem de lung și extenuant: jurnalism, studii, scris, imigrat, readaptare, alte studii, alte cărți, alte limbi, călătorii… Dar urmând o tendință generalizată în viața ei, ceea ce o menține în formă sunt noile proiecte și mai ales noile prietenii.

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie, de a produce și transmite un text. Printre altele, de fiecare dată când sună telefonul, simte că cineva îndreaptă o rugăminte la cer pentru publicarea unei cărți. Acel apel poate fi cu adevărat important, iar cartea poate fi cu adevărat valoroasă.

Revenim la a vorbi despre România, despre viitorul românilor. Felicia Mihali consideră că suntem educați, dar educația nu e totul. Mult mai importantă este civilizația, ceva care înglobează totul.

Un lucru care mie mi se pare evident este că România este trasă în urmă cu secole de satul românesc. Pe care mulți îl idolatrizează cu ia și cu revitalizarea unor ritualuri de Ev Mediu. Satul românesc este golit de civilizație, de igienă, de progres. Este o gaură neagră care ne înghite toate speranțele și resursele. Dacă cineva ar vrea cu adevărat să construiscă ceva, trebuie început de la rădăcină. Întrebarea este cum să dezrădăcinăm un arbore bolnav fără să îl distrugem complet?

Totuși, Felicia Mihali încheie cu un gând pozitiv. Speră că într-o zi, pentru România, se va schimba sensul roții…