Nona Rapotan se consideră un om simplu, care nu are nimic special față de alții, poate doar o curiozitate peste medie și o predispoziție nativă spre într-ajutorare.
Pur și simplu ajut pe cei din jurul meu instinctiv (de multe ori e și interpretat prost gestul, dar n-am ce face).
Între prezent și viitor cu Nona Rapotan
Nona este o gălățeancă get-beget, care a stat în urbea de la Dunăre până pe la 35 de ani. Evident, în toți acești ani a tot „evadat”, spune ea, a avut perioade destul de lungi când ajungea acasă doar pentru a schimba bagajul.
Despre părinți, aflăm că amândoi au fost birocrați, fără studii superioare, deși ar fi putut face 3 facultăți fiecare în parte, cu un cult al muncii și cu o cultură generală foarte solidă.
Acasă, a avut bibliotecă destul de mare de când se știe, în care trebuia să facă ordine periodic, deoarece nu mai încăpeau cele proaspăt cumpărate. Își amintește că se despărțea greu de cărți, iar atunci când o făcea, le dădea altora care aveau copii, în centre de plasament sau la liceul unde va ajunge să lucreze chiar ea, mai târziu.
Suntem trei frați, eu și sora mea geamănă (care scrie și ea pentru Bookhub, mai rar, dar când și când o face îi iese foarte bine) și un frate mai mic. Toți trei avem un cult al muncii de care nu cred că ne vom dezice vreodată, o disciplină de fier (mă rog, de fier o are – încă – mama, zău că n-am întâlnit persoană cu o tărie de caracter ca a ei) și destul de multe cărți citite (n-o să vă vină să credeți, dar fratele meu cred că are mai multe cărți citite la activ ca mine). Se adaugă la acest mixtum destul de multe pasiuni (unele puse în valoare, altele mai puțin, unele despre care nu știu foarte mulți, altele evidente) și o nestăvilită dorință de a cunoaște.
Nona își amintește că atunci când avea teme mai dificile, în primii ani de școală, dacă-l întreba pe tatăl său ceva, el o trimitea întâi la cartea X din bibliotecă, după care dezbăteau.
De la ei, părinții noștri, am învățat să trec(em) prin filtrul gândirii absolut totul. Suntem extrem de critici noi între noi și, credeți-mă, pot să primesc aprecieri cu sutele (nu că le-aș fi primit, stați liniștiți), dacă mama, fratele sau sora crâcnesc e suficient să o iau de la zero, fiindcă știu că e ceva în neregulă.
Nona Rapotan: „Dacă mă întâlneai acum zece ani, făceam cu totul și cu totul altceva”
Singura constantă a ultimilor douăzeci de ani este profesoratul, în rest s-au schimbat periodic foarte multe în viața mea și în jurul meu. Mă onorează eticheta de „femeie de succes”, pentru că, fără să par ipocrită, chiar nu mă văd așa. E greu și dificil de explicat cum mă raportez eu la propria mea persoană, cert e că o fac cu extrem de mult simț autocritic și de aceea pentru mine „succesul” se definește puțin diferit față de cum o face media populației.
Cum a ajuns aici? Deși are studii de istorie-filosofie, nu s-a visat profesor niciodată și crede că a fost mai mult o întâmplare, dublată de foarte multă muncă. Asta pentru că, așa cum a învățat acasă: „munca și disciplina fac mult bine.”
Nona își amintește că a avut licența în iunie, iar în iulie s-a înscris la examenul de titularizare, pe care l-a luat fără să realizeze. Când s-a dus să-și aleagă catedra a fost puțin dezamăgită că nu exista niciuna la liceu. Așa se face că după vreo trei ani a trebuit să dea din nou examen de titularizare, pentru că pe atunci nu se făcea transfer de la școală la liceu, ajungând să le predea puștilor istorie și cultură civică.
După vreo două săptămâni, vine un coleg de educație fizică să-mi spună că toți sunt îngroziți pentru că nu înțeleg nimic din ceea ce le spun; le vorbeam atât de abstract și le povesteam despre concepte pe care niciun elev de liceu nu le-ar fi priceput fără detalieri amănunțite. Așa am învățat eu să mă uit la cei din fața mea și să-mi adaptez discursul în funcție de partenerul de dialog. M-au provocat elevii mei dintotdeauna (și acum o fac, nu știu ei când și cum le reușește, asta e altă problemă) să găsesc cele mai bune metode de predare, cele mai faine instrumente de evaluare și cele mai reușite proiecte extracurriculare.
Așa a ajuns ca după nici măcar doi ani să predea colegilor săi – fiind profesor metodist la Casa Corpului Didactic (instituția care se ocupă cu formarea profesională continuă a celor care lucrează în învățământ) trei ani – „buni, frumoși, nebuni.”
Glumea o colegă de-a mea, cu care am făcut de multe ori echipă că dacă mă trezește cineva la trei noaptea să fac formare o să-mi iasă ca la carte, fără nicio problemă. N-am întârziat niciodată la niciun curs, n-am anulat niciodată unul pentru că mi-era rău (și au fost destul de multe momentele când lipotomia era mai mult decât o simplă amenințare), am străbătut județul Galați (dar și alte județe) doar ca să ajung(em) să facem formare cu cei din sate izolate și care n-aveau cum să vină „la oraș”.
Profesorat, voluntariat, formator de proiecte Phare și câteva dezamăgiri legate de sistem
În tot acest timp, Nona Rapotan a făcut foarte multe ex cathedra. Cinci ani a fost președinta Filialei Galați la Salvați Copiii României, de asemenea a fost formator pe diferite proiecte Phare sau cu alte finanțări (USAID, de exemplu).
Indiferent de activitățile sale, nu a renunțat niciodată la elevi. Și-a păstrat norma de catedră și a menținut contactul cu ei atunci când a fost la Casa Corpului Didactic.
Să fiu profesor? E mai mult decât o onoare pentru mine, nu știu dacă pot să spun că e o vocație (asta ar trebui să o spună ceilalți, în funcție de cum e perceput rezultatul a ceea ce fac), dar știu sigur că de la cei cu care lucrez (tineri sau adulți – mi s-a făcut dor de formările cu adulții!) iau energia și puterea de a merge mai departe. Sunt foarte multe și din ce în ce mai mari diferențele de la o generație la alta. Diferențele sunt și bune, dar și mai puțin bune. Generațiile care ne urmează câștigă mult în inteligență, dar pierd la capitole precum abilități sociale, deprinderi practice, adaptabilitate (e de explicat aici și despre cauze) etc.
Deoarece învățământul, din punctul meu de vedere, are foarte multe hopuri, căderi, instabilități și probleme majore, pentru care trebuiesc cumva găsite soluții fiabile, am vrut să cunosc și părerea Nonei, care poate să ne clarifice de pe partea cealaltă a „baricadei”, ca să spun așa.
Mă doare sistemul cu totul! Am o problemă cu –ismele în general, dar dacă vorbim strict despre sistemul de învățământ e cu „vai și amar”. Am ajuns să-mi doresc să avem un ministru la educație care să reziste un mandat întreg și care să nu-și dorească să schimbe ceva de pe azi pe mâine, care să înțeleagă că o strategie educațională se realizează pe termen lung (adică de la cinci ani încolo) și că, odată elaborată, nu mai umbli la ea, cel mult ajustezi niște parametri. Cred că dacă am înțelege acest lucru, nici n-ar mai conta ce partid e la putere. Pentru că, din punctul de vedere al educației, nici nu trebuie să se știe prea bine ce partid deține puterea.
A ajuns să aibă alergie când aude cuvinte ca „reformă”. Despre asta tot aude de când a intrat în învățământ (și are deja 20 de ani vechime), dar nici restructurarea nu e tocmai la îndemâna oricui. Ca să restructurezi ceva ce merge foarte prost trebuie să faci, înainte de orice, o diagnoză cât se poate de amănunțită, spune Nona. Iar pentru asta îți trebuie bani, pe care nimeni nu e dispus să-i dea (la ora actuală).
Nona Rapotan observă cumva cu tristețe că nu a văzut nici la partidul aflat la putere, dar nici la cele din opoziție vreo dorință manifestă în această direcție, deși mai toți vorbesc despe reformă. Cu alte cuvinte, pe hârtie toate arată frumos, iar ea a văzut atât de multe astfel de hârtii, încât nici măcar nu le mai ia în seamă. Pur și simplu le dă deoparte.
Și încă ceva: trebuie regândită fundamental relație elev-profesor-părinte. Deocamdată e una puternic dezechilirată – elevii au drepturile, profesorii obligațiile, iar părinții aproape niciunele de niciunde.
Ascultând pledoaria sa, constat că problemele sunt aceleași de ambele părți. Rezolvările stau agățate undeva la nivelul pixului, nefiind nimeni interesat să găsească o soluție fiabilă, nici măcar la nivel teoretic.
Despre proiectul Bookhub.ro
Când era în concediu pentru creșterea copilului, Nona Rapotan a fost cooptată de Constantin Piștea, pentru a scrie pentru Bookhub. După un an de la înființarea site-ului, a preluat și coordonarea proiectului. Până la acel moment era dedicat doar lumii literare, însă Nona l-a extins și la arte sau alte domenii culturale.
În timp, s-a coagulat o echipă stabilă, voluntară, care postează constant articole, din pură pasiune pentru cultură. Încă nu există sponsori, or noi știm foarte bine cât de bine ar prinde așa ceva… O soluție ar putea fi înființarea unei asociații culturale, însă birocrația de proiect și lipsa de timp reprezintă două mari piedice pe care noi le înțelegem foarte bine.
Mai am de lucrat mult până să ajungă să arate cum vreau eu, dar mă bucur că am reușit să am o echipă cu un nucleu stabil, ceea ce e chiar o minune, având în vedere că toți facem voluntariat. N-avem sponsori (și ce bine ne-ar prinde măcar unul!) și nici n-am avut timp să înființez o asociație culturală ca să putem depune cereri pentru diferite finanțări. E și o inerție personală aici – știu ce înseamnă birocrație de proiect și mai știu și cât de greu găsești parteneri serioși, dau doar două exemple – dar mai ales e o lipsă de timp.
A preferat să facă vizibil site-ul, să-i provoace pe colegii săi să scrie, mulțumindu-le pe această cale pentru profesonialism și pentru prietenie. În vara aceasta, speră să găsească puțin timp liber pentru a pune la punct o strategie de dezvoltare.
Am foarte multe întîlniri pe care le datorez Bookhub-ului, memorabile de-a dreptul. Mă gândesc la David Grimal, la Evgheni Vodolazkin, la Eshkol Nevo, Etgar Keret, Antonin Varenne, Gábor Tompa, dar și la ai noștri, de acasă, pe care nu-i nominalizez, pentru că mi se pare profund nedrept față de ei. Am aproape 100 de interviuri realizate în patru ani de Bookhub, jur că nu știu când s-au adunat (m-am uitat în folderul respectiv când am realizat interviul cu Florin Piersic Jr.) și, fără nicio exagerare, fiecare dintre acestea a schimbat ceva în mine – nu toate în bine, dar au schimbat.
Pentru Nona, fiecare dialog este definit în mod atipic. Poate că de aceea interviurile pe care le face ies și un pic altfel. Toate sunt oportunități nesperate, provocate, unele chiar pregătite pentru câteva luni, de a mai cunoaște ceva nou.
Țin foarte mult la conceptul de echipă și la cel de unitate valorică, de aceea nu prea o să vedeți pe site articole mai puțin valoroase, când am avut am preferat să nu le public. Da, tot ce apare pe site trece întâi pe la mine, nu pentru că n-aș fi sigură de prestația colegilor mei, ci pentru că cineva trebuie să facă și corectura și eventualele editări! Așa se face că sunt singura care am o viziune de ansamblu și pot să programez câteva dintre viitoarele cronici sau articole, în funcție de ce evenimente urmează să se întâmple etc.
Câteva gânduri de la Nona Rapotan ca părinte și profesor
Scârbită prea mult de degringolada politică și lipsa de respect pentru lege și justiție, în urmă cu doi ani și-a zis că s-a sfârșit totul și a dorit să plece din România fără niciun regret.
Dacă fiica mea o să-și dorească să plece, o să o ajut cât pot să-și vadă visul cu ochii. Dar asta nu înseamnă că o să mă jenez vreodată să afirm că sunt româncă. M-am luptat cu prejudecățile de când mă știu și nici nu țin cont foarte mult de etichetări (de altfel, mi se spune destul de des că sunt arogantă și/sau snoabă).
De-a lungul timpului, Nona a învățat că o lecție importantă, cea mai importantă ar fi: răbdarea se educă. După care, la ea, urmează cea legată de compromis.
Eu nu sunt adepta compromisului și a jumătăților de măsură, de fiecare dată când am abdicat de la principiul acesta viața mi-a demonstrat că nu trebuia. Norocul meu este că n-am făcut-o de prea multe ori!
Cuvânt de încheiere
Când iei interviuri, cel mai frumos este felul în care totul se desfășoară înaintea sufletului tău: cuvintele, informațiile, omul, amintirile, bucuriile, lupta pe care fiecare dintre noi o ducem cât mai demn, încercând să construim ceva din aceste bătălii ale noastre. Uneori, chiar cu noi înșine.
Când ai ca interlocutor un om frumos, care crește oameni din copiii noștri, arătându-le căi, poteci, drumuri unice pe care ei trebuie să pășească, fără a se compromite și a semăna cu alții; care crește frumosul sădind tot felul de proiecte culturale, artistice, literare, din care visele chiar prind aripi și se împlinesc, nu poți decât să te bucuri, să înțelegi că ai fost și tu pe una din potecile acelea, pe care deși poate a mai trecut vreun jurnalist înaintea ta, de la o răscruce, am luat-o separat și am aflat lucruri noi, interesante și utile sufletului.
Nona Rapotan este un om cu atât mai frumos, cu cât ea nici măcar nu întrevede acest aspect. Ea doar creează, gândește, planifică, pune umărul, sufletul, gândirea la lucru și stă acolo pe baricade până împlinește tot. Iar asta o face specială! Dedicarea și loialitatea sunt poate cele mai rare, pe cale de dispariție chiar, însușiri, pe care puțini oameni le mai au! Modestia și perseverența la fel. Însumate, ne dă: Nona Rapotan!
