Articole

Sorina Bradea
Sorina Bradea este Co-Fondator și Managing Partner la Thomas Romania, dar și antreprenor, trainer şi consultant în cadrul Romarketing. Totodată, Sorina Bradea este membru Fondator al Fundației Alternative și al Asociației de Resurse Umane din Oradea, Membru al European Professional Women Network, membru fondator al Clubului Rotary Oradea Art Nouveau, Membru al Comisiei Locale de Dialog pentru Educație și Învățământ.

 

Omul Sorina Bradea – un reper, o persoană de succes, o marcă în antreprenoriat, training, consultanță

Sorina Bradea spune despre ea că este un inginer pasionat de literatură, devenit antreprenor! Un om care a traversat perioada revoluției din 89 și care a sperat, tot ca mulți alții, într-o majoră transformare, nu doar schimbare.

Părinții mei, ingineri amândoi, mi-au insuflat dorința de a face orice vreau, însă cu pasiune. Pentru că așa sunt și ei! Am crescut într-o familie în care eu și fratele meu am avut parte de iubirea părinților, bunicilor, străbunicii… Și ce bine ne-a fost! Valoarea cu care am crescut din familie este că orice vrei să realizezi are nevoie de muncă. Vorba era: nimic nu îți cade din cer! Și sigur aceasta a fost pentru mine lecția pe care nu am uitat-o niciodată.

A anticipat propria nevoie de schimbare și a reacționat pozitiv la schimbările care i s-au potrivit. Și le-a refuzat pe cele care nu i-au plăcut (dar nu spunea nimănui asta!).

Sorina Bradea se consideră a fi foarte curioasă din fire și îi place să încerce ceea ce nu a mai făcut. De aceea a făcut o schimbare majoră în 1992 trecând de la învățământ (din poziția de profesor) în multinațională, ca manager de personal.

Dacă am știut ce înseamnă? Atât cât scria în anunțul de angajare. Am înțeles însă că mi se oferă o șansă și nu am voie să o ratez. Și din sute de candidați am fost printre cei 9 selectați. Și așa a început istoria mea de mediu de afaceri privat….După care am făcut următoarea schimbare majoră când dintre-un post foarte bine plătit și sigur am ales calea antreprenorialului. Si ce bucurie si provocare in acelasi timp! Dar e de bine!!

 

Ce însemnă RoMarketing și Thomas International pentru Sorina Bradea

Sorina Bradea are în portofoliul său mai multe companii naţionale, multinaţionale, dar şi intreprinderi. De asemenea, coordoneaza activităţi de inovare în business şi resurse umane.  

Cu o experiență de peste 27 de ani în HR, din care 24 în propriul business, Sorina Bradea este un nume cunoscut și respectat de toți partenerii și companiile cu care a ajuns în contact sau cu care a încheiat contracte, atât pentru implicarea sa, cât și pentru viziunea și strategiile de succes implementate.

Sorina Bradea

Romarketing s-a născut pentru că Sorina și Carmen au vrut să schimbe lumea. Și nu oricum, ci prin educație! Și nu a copiilor ci a adulților! Și pentru a continua ceea ce ne plăcea să facem: să dezvoltăm oameni și echipe. Așa că ne-am decis să preluăm firma Romarketing (înființată în 1991 de soțul meu cu scopul de a derula cursuri de marketing) și să o ducem către a forma oameni și a-i ajuta să își facă propriul marketing, sau marketingul propriei persoane cum obișnuim noi să spunem.

Acum Romarketing reprezintă una din cele mai vechi firme de training românești, care reușește în fiecare an să își surprindă clienții cu noi programe, noi idei, noi abordări. Acest fapt se întâmplă în primul rând să nu se plictisească ele de ceea ce fac și în al doilea rând pentru că nevoile clienților sunt tot mai sofisticate.

Cât despre Thomas, Sorina Bradea ne spune că este un fel de copil care a devenit adult în România din ambiția de a arăta că managementul oamenilor nu se face după ureche și intuiție, ci că putem adăuga informație obiectivă.

Când în 1998 am adus Thomas în România (era prezent deja în peste 40 de țări), am fost printre pionierii evaluării comportamentale. Astăzi este așa un fel de „cum, nu știi ce profil ai???!!!”. Adică a devenit un fel de must have. Și nu mă mai întreabă nimeni când spun Thomas dacă e vorba despre trenuleț și nici când le dau feedback dacă am legături cu mama Omida (astea sunt așa….picanterii ale pionieratului Thomas-ului în România). Am fost și aici deschizători de drumuri, poate nu am știut să profităm de acest lucru așa cum s-ar fi cuvenit, este ceea ce aș face diferit acum.

 

Rotary Club Oradea Art Nouveau, un proiect de suflet

Însă Rotary Club Oradea Art Nouveau a devenit rapid proiectul său de suflet:

De 5 ani, prin soțul meu, am fost aproape de mișcarea Rotariană. Anul trecut, împreună cu mai mulți prieteni și prietene (cei mai mulți implicați și ei în același mod), am pus bazele clubului nostru care are ca ținte principale dezvoltarea comunității prin cultură și educație. Facem proiecte frumoase, nu stăm mult pe gânduri, acționăm rapid acolo unde vedem o nevoie. Facem caritate, însă avem întotdeauna în minte și propria noastră dezvoltare. Deviza Rotary este „Servim mai presus de sine” și noi punem în practică acest principiu care ne este foarte apropiat de inimă!

Sorina Bradea

Cel mai spectaculos proiect aflat acum în derulare este participarea la renovarea Teatrului Arcadia, o clădire simbol a orașului Oradea. De asemenea, anul viitor în vacanța de primăvară va debuta tabăra Educația prin Artă, „Dă mai departe!”, destinată elevilor cu talent artistic. Rotary va aduce elite ale artei (pictori, actori, instrumentiști) care să formeze nu doar competențe tehnice ci și să pună bazele unui grup de tineri pasionați de artă ca preocupare de timp liber, nu profesie.

Particularitatea taberei noastre este că în ultima zi vom avea invitați copii cu nevoi speciale cărora elevii aflați deja în tabără le vor da mai departe din cunoștințele și pasiunea lor. Pentru că este important să învețe că valoarea fiecăruia stă în ceea ce dă mai departe, nu doar în ceea ce învață pentru sine.

 

Ce înseamnă valorile, integritatea morală și oamenii în antreprenoriat și training?

Sorina Bradea a avut de-a face de-a lungul anilor cu multe feluri de oameni și de firme. În afaceri, precum în viață, este esențial să avem încredere în cei cu care colaborăm sau devenim parteneri de afaceri. Cât de mult contează încrederea, dacă este esențială sau vitală, vom afla de la Sorina Bradea:

„În timp, unii au plecat de lângă noi, de lângă alții am plecat noi. Am învățat că acolo unde valorile nu sunt compatibile, nu se poate forța…. dragostea! Valorile nu sunt mai bine sau mai rele, sunt doar altele. Pentru noi integritatea sau a te privi în oglindă fără să îți vină să apleci ochii este foarte important. Și cei care fac parte sau au făcut parte din echipa noastră un timp mai îndelungat au acest simț al valorilor promovate de către noi. Este greu într-o firmă mică să existe alte valori decât cele ale celor care au înființat firma și care sunt activ implicate în viața de zi cu zi. Adică noi! De aceea valorile noastre din viața personală și cea de business sunt la fel.

Contează foarte mult să ai încredere în cei cu care faci afaceri, ne spune Sorina, deoarece se ajunge în primul rând să se cunoască informații confidențiale despre clienții cu care lucrează. Doar așa se pot păstra colaborări pe termen lung.

Știi piramida lui Lencioni? Cea care are la bază încrederea și abia în vârf rezultatul? Așa e și cu colaborările. Dacă baza nu se construiește pe încredere….ce așteptări să ai???!! Uneori însă oamenii te dezamăgesc, așa cum poate și eu îi dezamăgesc pe alții. Și atunci renunț poate prea ușor și mă îndepărtez.

 

Lecții, sfaturi și gânduri

Într-o lume atât de dinamică precum cea a afacerilor, relaxarea și timpul devin o problemă. Antreprenorii ajung într-un punct în care totul se învârte în jurul preocupărilor lor. Oricât de bine ar eficientiza afacerea și oricât de încredere ar fi echipa sau departamentele, un manager bun va simți mereu să fie parte activă la tot ce se întâmplă.

Fără sprijinul familiei este greu să răzbați. Nu întotdeauna viața este roz, mai ales în afaceri, în mediul instabil în care vrem sa facem performanță, uneori simți că ai vrea să depui armele….și atunci eu cel puțin mă bizui mult pe familie. Mai ales când o parte din familie, adică fiica mea, este cu mine în firmă. Da, am timp pentru mine. Doar că uneori uit să mi-l aloc. Încerc în fiecare zi să am un pic de relaxare – de exemplu acum că scriu mă relaxez!

Ca lecții învățate pe parcursul timpului, Sorina ar enumera patru și anume:

  • Nu renunța să fii tu însăți!
  • Ține-i aproape pe cei care te iubesc. Nu te vor înțelege la infinit că nu ai timp de ei!
  • Pe lume sunt sfinte familia și prietenii!
  • Dacă ție îți este bine în suflet, poți face bine și pentru alții!

Sfaturile le consideră binevenite, doar că într-o lume în care fiecare simte să încerce pe cont propriu, sfaturile devin inutile:

Câți dintre noi am învățat din succesele sau greșelile altora cu toate că toți am auzit ce grozav este să facem asta???!! Cu toate acestea cred că de la oamenii care ne sunt apropiați și care cred în noi și în puterea noastră de face ceva e bine să primim sfaturi. Chiar dacă nu le urmăm întotdeauna, cel puțin să ascultăm. În schimb nu aș asculta niciodată sfatul cuiva care nu crede în mine, al cuiva care vede doar partea goală a paharului în tot ceea ce fac. M-aș feri de acești critici de serviciu.

Sorina Bradea consideră că fiecare își creează propriile guidelineuri în funcție de ceea ce vrea să realizeze. Da, desigur pot discuta cu specialiști, coach, pentru a-i ajuta să își creioneze calea, dar este calea fiecăruia.

De aceea, nu crede în părinții care își obligă copiii să meargă pe o anumită cale…. care poate a fost dorința lor din tinerețe.

Ce înseamnă Reușesc? Pentru fiecare, reușita are altă semnificație. Ceea ce pentru cei care trăiesc în natură, și-au cumpărat case vechi și locuiesc acolo și consideră că au reușit, pentru mine s-ar putea să fie o extravaganță și să o consider un refugiu sau o nereușită. Cred că a reuși este măsura fiecăruia. Depinde ce ne propunem și cum evaluăm noi această reușită sau nereușită în viață. De exemplu eu sunt convinsă că am reușit să am copii extraordinari, care sunt minunați și ca și adulți, că am reușit, evident nu singură, să construiesc o afacere care este stabilă și crește în fiecare an, că am reușit să am o familie echilibrată bazată pe prietenie și iubire, că am reușit să am prieteni apropiați pe care oricând îi văd este ca și când ne-am despărțit ieri… Am făcut afaceri de 1 milion de euro/an? Încă nu. Este aceasta o nereușită? Eu consider că nu, pentru că încă nu mi-am propus asta! Urmează! Și dacă nu voi atinge, atunci este o nereușită financiară și va trebui să o corectez.

În concluzie, Sorina ne spune că noi suntem propria măsură a reușitei sau nereușitei. Nu vecinul, concurentul, prietenul sau neprietenul.

 

Cuvânt de încheiere

Sorina Bradea nu este doar un Managing Partner, Manager, HR, trainer sau consultant de succes. Ea însăși este un om de calitate umană care știe aprecia frumosul, simplitatea și firescul, care nu a uitat să fie alături de cei mai puțin norocoși și este o voce până și în educație.

Prin prisma acestui interviu am avut ocazia să înțeleg mai mult decât în alte dăți, că „omul sfințește locul”, iar caracterul acestuia este pur și simplu esențialul, cheia aceea magică din spatele oricărei reușite. Degeaba ar exista spontaneitatea, inteligența, viziunea, dacă nu ar fi completate de frumusețea umană, de determinare, modestie și loialitate.

Când discuți cu Sorina Bradea ai impresia că stai la masă cu un vechi prieten, care atunci când îți vorbește, te ține de mână și îți ajunge direct în suflet! Nu există nimic arogant în atitudinea sa. Doar zâmbet, bunăvoință, deschidere și mult bun simț. Cu astfel de oameni, nu mă mir că până și HR poate deveni un departament empatic.

Cristina Oțel Soul Bloom
Cristina Oțel s-a născut la Oradea, a fost manager la Oracle, este blogger, speaker, creator de podcast, soție, dar și mamă de Alex și Sara. Pe lângă toate aceste activități și responsabilități, Cristina mai are timp să fondeze, să fie trainer și coach la Soul Bloom. Cum reușește să găsească energia? Să vedem din reportaj!

 

A străluci așa cum doar tu însăți poți, este ideea care stă la baza a tot ceea ce face Cristina Oțel

Cristina Oțel s-a născut la Oradea acum mai bine de 36 de ani. Este cea mai mare dintre cei trei copii ai familiei și singura fată.

Are doi copii, Alex și Sara, exact așa cum și-a imaginat și un soț implicat cu care împarte responsabilitățile de la egal la egal.

Iubește oamenii, culorile și timpul său cu sine, citește mult, ascultă muzică și îi place să petreacă timp în mijlocul naturii.

Sunt un om simplu și am reînvățat să găsesc bucuria în lucrurile mărunte.

 

A lăsat Oracle unde a fost manager, deoarece a dorit să intre într-un proces personal de transformare

Pentru a putea să descrie acest proces, Cristina Oțel a simțit să deruleze filmul puțin, înainte de a ajunge manager.

Am avut noroc de un manager absolut minunat, care m-a încurajat și care m-a așezat pe drumul training-ului și a lucrului cu oamenii. Pe măsură ce descopeream domeniul ăsta al dezvoltării personale și profesionale mă îndrăgosteam tot mai tare, iar creșterea pe scara ierarhică a venit firesc odată cu dezvoltarea mea.

În toți anii mulți petrecuți în corporație, a avut parte de șefi care au avut încredere în ea, care i-au acordat libertate, dar a avut și un colectiv senzațional. Uitându-se însă înapoi, gândul de a încerca să lucreze pe cont propriu se tot arăta discret. Atât de discret, încât uneori, nici nu își dădea seama.

Catalizatorul deciziei de a încheia acest capitol a fost nașterea Sarei, al doilea nostru copil. Venirea ei pe lume s-a suprapus cu un proces personal de transformare în care mă aflam. Unul din rezultatele acestui proces este statutul de freelancer pe care îl am de la începutul lui 2018.

 

Blogging despre viața de mamă, parentaj conștient, dezvoltare personală și trainer de Personal Branding

Pentru Cristina Oțel, blogul a fost parte a unui exercițiu de branding personal, care a luat naștere în urmă cu aproape 6 ani. Și-a dorit un spațiu al său unde să poată scrie despre lucrurile importante pentru ea.

Țin mult la spațiul ăsta virtual și la comunitatea formată în jurul lui de-a lungul timpului. A crescut cu mine și mi-a rămas oglindă firească. Atunci când eram trainer în corporație scriam des despre teme care mă preocupau atunci. Când am stat acasă cu Sara am scris mult despre viața cu bebeluși și despre cum se simte experiența maternității. Când am devenit freelancer am scris mult despre ce trăiam atunci, despre ce învățam, asta și pentru că simțeam că e nevoie de informații pe tema asta. Și, dacă mă iau după feedback-urile cititorilor, am avut dreptate.

În ultimul an și jumătate a început să scrie tot mai mult despre viața trăită conștient, transformare personală, valori, redescoperirea de sine. De aici a rezultat și motto-ul – „Shine like only you can!”.

Înainte de a afla ce este un trainer de Personal Branding, Cristina a ales să ne explice despre cum vede ea ideea de a fi un trainer bun.

Soul Bloom

Pe de o parte, ne spune Cristina, vorbim de un profesionist care învață continuu. Se perfecționează, e pasionat de ceea ce face, caută metode pentru a facilita procesul de învățare. Este curios, organizat, un bun comunicator, știe să gestioneze întregul proces de training (care nu începe și nu se termină în sala de curs). Înțelege cum funcționează creierul și cum învață adultul.

Pe de altă parte, contează și felul în care se poziționează în relația cu participanții la cursurile sale. Să fie cu mintea deschisă, să nu plece de pe o poziție de „eu le știu pe toate”, să nu își propună să își impună punctul de vedere. Să se concentreze pe participanți și pe nevoile lor, nu pe ale sale, să pună mai multe întrebări, să asculte mai mult. Să personalizeze materialele și modul de livrare în așa fel încât să atingă cât mai multe preferințe de învățare. Să fie empatic, relaxat și să știe să creeze un mediul propice învățării.

Dacă e să intrăm în detaliu pe o anumită temă, Personal Branding de exemplu, aș mai adăuga nevoia să fi trecut prin ceea ce prezintă, să fie un exemplu de om care stăpânește arta branding-ului personal, să aibă povești proprii despre succes și despre lecții învățate, despre ce a făcut concret, cum și de ce. Să știi teoria nu e suficient.

 

Ce este Soul Bloom și ce înseamnă soloprenor?

Cristina Oțel caută mereu căi prin care să îi ajute pe cei pregătiți să pornească pe drumul conștientizării. Pe lângă workshop-uri, ședințe de coaching, articole pe blog sau pe site-ul Soul Bloom, evenimente la care este invitată să vorbească, a creat un grup de Facebook, Părinte conștient. S-a format o comunitate frumoasă de oameni preocupați să crească și să își îmbunătățească relația cu ei înșiși și cu cei din jurul lor.

Cristina Oțel

Cel mai nou proiect al Cristinei este podcast-ul Pauza de Bine, continuarea unei serii îndrăgite de articole de pe blogul său.

Soul Bloom e umbrela sub care îmi desfășor activitatea de trainer și coach. Pe lângă faptul că aceste două cuvinte sumarizează perfect misiunea mea ca profesionist, am avut nevoie de un proces de rebranding. Vezi tu, după ani de zile de scris aproape zilnic despre subiecte legate de viața de părinte îmi creasem o reputație puternică de blogger de parenting, lucru care nu mă deranja, dar era doar o parte mică din cine sunt și ce fac. Experiența mea profesională, expertiza mea, toate certificările mele sunt din sfera de training și coaching. Asta e ceea ce știu să fac cel mai bine și ce mă reprezintă cel mai fidel. Workshop-urile pe care le creez și le livrez au ca și numitor conștientizarea de sine și combină, printre altele, elemente din neuroștiință și psihologie pozitivă. Soul Bloom e despre cum ieșim din capul nostru, unde petrecem prea mult timp dacă mă întrebi pe mine și cum facem să auzim ce vrea sufletul, e despre a trăi conștient, aliniat cu valorile noastre, despre a da la o parte toate straturile de condiționare cu care am crescut și despre a străluci așa cum doar noi o putem face.

Prin tot ceea ce face, Cristina Oțel a devenit un reper pentru multă lume care o citește, o urmărește pe blog, la evenimente, pe pagina de facebook, lucru care ar putea să ambiționeze sau să responsabilizeze. Din acest motiv, am fost nespus de curioasă să văd ce simte ea în legătură cu acest aspect.

Sunt recunoscătoare pentru încrederea pe care oamenii mi-o acordă indiferent de pălăria pe care o port – coach, trainer, speaker, blogger, creator de podcast. Da, e o mare responsabilitate, trebuie să fii atent la ce mesaje transmiți și cum. Feedback-ul mă ambiționează să merg mai departe chiar și atunci când îmi e greu. Mă bucur că mi-am găsit vocea și plănuiesc să o folosesc cum pot eu mai bine. Cât despre influență, cred că fiecare dintre noi e influencer pentru cineva.

 

Cristina Oțel despre iubire în ceea ce facem

Pentru Cristina Oțel contează să facem ceea ce iubim. Consideră că este mai degrabă responsabilitatea fiecăruia dintre noi să descoperim lucrurile care ne energizează, care ne fac inima să cânte de bucurie și să facem pași concreți pentru a le include cât mai des în programul nostru. Nu neapărat ca job sau carieră, dar măcar ca hobby.

Trăim vremuri nemaivăzute când vine vorba de accesibilitatea informației. Găsești aproape orice pe internet. Sunt foarte multe site-uri și bloguri cu conținut valoros, dar sunt și multe surse în care nu poți avea încredere. Există multă creativitate, multă libertate de exprimare, dar și mult plagiat și bullying. Cred că e foarte important să ne alegem cu grijă paginile pe care le urmărim și să trecem informația prin filtrul propriu, să luăm lucrurile care rezonează cu noi, care ne ajută.

Lecții de viață sunt multe pe care le-a învățat, dar ne enumeră doar trei, pe care le consideră valoroase:

Oamenii văd ceea ce sunt pregătiți să vadă și nu e treaba mea să îi conving de nimic. Chiar dacă nu putem alege emoțiile pe care le simțim, putem alege ce gândim și cum acționăm. Împlinirea noastră nu e treaba copiilor noștri.

Nu mai dă sfaturi de ceva vreme deoarece ecuația „cu sfatul meu + responsabilitatea altcuiva dă cu virgulă.” Acum că știe în ce fel, preferă să pună întrebări care să îi ajute pe ceilalți să vadă lucrurile într-o lumină nouă, care să le crească nivelul de conștientizare.

Cred că viața are nevoie de oameni care să dezvețe tot ce nu îi reprezintă ca să poată deveni cine s-au născut să fie, de oameni care se vindecă pentru a nu răni mai departe, de oameni care petrec timp cu ei înșiși ca să înțeleagă ce îi mișcă, ce le place, cine sunt și de ce sunt. Dacă ai această claritate va fi mai simplu să îți dezvolți autodisciplina care, la rândul ei, te va ajuta să reușești.

Melania Medeleanu MagiCAMP

După mai bine de 20 de ani de televiziune, pe Melania Medeleanu o găsim astăzi în ipostaze total diferite. Este membru fondator MagiCAMP, logoped, trainer pasionat de dicție și de public speaking, voluntar Barretstown Camp, Irlanda, în anul 2014.

 

Deși s-a retras de trei ani din televiziune, pe Melania ne-o amintim cu plăcere din zilele în care apărea pe micul ecran. A fost mereu în atenția publică, în fața camerei de luat vederi, a telespectatorilor și și-a dedicat mai bine de 20 de ani visului său frumos de a fi parte din televiziune. Orice pas, însă, trebuie urmat de altul mult mai mare. Așa a făcut și Melania! Un pas către ea însăși, altfel decât a fost până atunci. 

 

Melania Medeleanu, dincolo de camerele de luat vederi, scenă și public

Melania provine din Berceni, un cartier pe care l-a bătut cu piciorul sau cu bicla pe fiecare străduță în parte. Acolo a jucat fotbal și șah, acolo a adunat căței de pe străzi, ba chiar și un arici. Tot acolo a cântat de dimineața până seara pe vremea când credea că va fi o mare artistă.

Dar cele mai vii și mai frumoase amintiri le păstrez din Talpigiul bunicilor, de unde-mi culegeam roșiile din grădină, spărgeam pepenele de prispă, pescuiam la baltă sau mă jucam în țărână până seara târziu, mergeam la slujbă Duminică de Duminică și pălăvrăgeam moldovenește în amuzamentul bunilor mei, pe care i-am venerat de-a dreptul.

Atunci când este întrebată despre televiziune, i se pare că vorbește despre o altă viață. O viață pentru care este recunoscătoare și care a pregătit-o pentru ce face acum în plan profesional. Miile de ore de live-uri, de interviuri, de breaking news-uri au ajutat-o să înțeleagă cum arată comunicarea valoroasă și să construiască media trainingurile pe care le susține azi.

Notorietatea care a venit la pachet cu televiziunea a obligat-o să iasă din căsuța sa de om timid, să testeze scena, să înfrunte privirile curioase. Uneori, spune Melania, trebuia să se ciupească pentru a fi sigură că e adevărat. Astfel, a ajuns să-i placă să vorbească în fața publicului și să țină cursuri de dicție și public speaking.

Mă întrebai de vis din copilărie. Da, televiziunea a fost un vis din copilărie, dar am înțeles la un moment dat că multe alte visuri erau atât de bine ascunse în mine, încât am uitat de ele. Abia când mi-au ieșit în cale câțiva oameni care nu se mai opreau din întrebat am început să le scot la lumină. Printre ei, Mirela Oprea, un om pe care e musai să-l cunoașteți – împreună cu care am construit un curs care mi-e tare drag – Public Dreaming, o combinație de Dream Management și Public speaking. Mirela îi ajută pe oameni să-și descopere visurile, iar eu să le pună în cuvinte. Abia aștept Septembrie, când va avea loc prima sesiune a acestui curs.

 

Șase ani alături de MagiCAMP și de copiii cu afecțiuni oncologice

Se fac deja șase ani de când MagiCAMP și-a deschis porțile pentru copiii cu afecțiuni oncologice. Erau 32 de micuți în două săptămâni de tabără. Peste 700 de copii le-au trecut pragul până acum, numai anul acesta aproape 300. Un proiect care s-a născut doar din dorința de a face așa încât să le fie puțin, măcar puțin mai bine.

Când l-am întâlnit pe Vlad Voiculescu el visa deja de multă vreme la un spațiu de joacă la greu pentru acești copii. Să visezi alături de cineva poate să facă lucrurile mai simple. Așa că atunci când am început să visăm în doi, visul s-a transformat în realitate. Iar când ni s-au alăturat și alții, mulți, mulți alții, visul a căpătat proporții la care nu ne mai așteptam. Am zice că proiectul ăsta nu ne mai aparține. E deja al sutelor de voluntari, sponsori, medici, copii, părinți care au crezut în el, au crezut în noi și ne-au ajutat să-l ducem mai departe.

MagiCAMP

Azi MagiCAMP nu mai este doar despre tabere, ci și despre ajutorul material concret pe care îl oferă cei din cadrul proiectului, lună de lună, copiilor și familiilor lor. Vorbim despre pachetele lunare care pleacă acolo unde e nevoie – MagicBOX, de cazare gratuită pentru părinții care vin cu copiii la marile centre oncologice din țară – MagicHOME, la consiliere sau terapie atunci când, copil sau părinte, simt cum lumea lor se prăbușește.

 

Melania Medeleanu: „Să poți să fii o părticică din ce îi face pe oamenii ăștia puțin mai puternici e un privilegiu!”

Oamenii se tem să accepte, iar uneori refuză să ajute sau să se implice. Se spune despre lucrurile pe care nu le cunoști că nu au cum să te atingă. Copiii aceia însă, au nevoie de noi toți, de zâmbetul nostru, de empatia noastră, de participarea noastră așa cum putem sau simțim noi. Fiecare suflet de ajutor poate fi vital uneori pentru ei!

Fiind și eu în urmă cu mai mulți ani implicată în astfel de campanii, mi-am dorit să știu care sunt lecțiile pe care copiii le-au predat celor de la MagiCAMP. Astfel de proiecte și implicări ne schimbă viața, ne oferă alte viziuni asupra bolii, copiilor și a tot ce implică acest lucru.

Am învățat o mulțime de lucruri de la ei, dar poate cele mai prețioase sunt lecțiile despre curaj și despre importanța lui azi. Felul în care luptă ei pentru viață, pentru fiecare clipă mă face să mă rușinez uneori de lașitățile mele și de resemnarea cu care întâmpin unele vești. Cât despre AZI, scriu aceste rânduri din biroul nostru de la MagiCAMP. În fața mea e un panou pe care sunt fotografiile unor copii pentru care AZI s-a terminat brusc. Când mă uit la ei simt nevoia să-mi fac provizii de azi. Știu că nu pot să iau la pachet așa că încerc să pun în AZI ce am mai bun.

Ascultând-o pe Melania Medeleanu, nu ai cum să nu te trezești parcă dintr-un vis, de parcă totul până atunci era un fel de lume paralelă. Suflețelele de la MagiCAMP au în toată lupta și disperarea lor alături, un înger. Așa îi spun eu, Melaniei. Și totuși, răspunsul ei mi-a venit ca o lecție de frumusețe și înțelepciune pe care am să o iau foarte serios în calcul de astăzi.

MagiCAMP

Dă-mi voie să fac o modificare în întrebarea ta: am întâlnit câțiva îngeri în viața asta. Și niciunul nu arăta ca mine. Cred în îngeri, dar mi-e teamă că, chiar și cu bună credință, folosirea excesivă a termenului poate crea confuzii și n-o să mai știm să-i recunoaștem. Eu mă străduiesc să fiu acolo când e nevoie de mine și unde simt că pot să fiu de folos. Și e o tendință pe care am observat-o din ce în ce mai des în ultima vreme. Pe cât de urâcioase și nefericite sunt știrile pe care, pe bună dreptate, le tot dezbatem, pe atât de mare e nevoia oamenilor de a avea un rost. Și ce poate fi mai plin de sens pe lumea asta decât să ajuți pe cineva care se află la ananghie?

 

Iubirea vindecă și ne ajută să înfăptuim uneori miracole

Poate iubirea vindeca? Complexă întrebare. Iubirea poate să vindece, dar în egală măsură poate să rănească. Și am constatat că, în niciunul dintre cazuri, nu prea te poți opune. Când apare, intensitatea ei spulberă totul în cale și poate fie să panseze și să așeze în noi încredere și frumos, fie, dacă e vorba despre o dragoste toxică, poate să distrugă încrederea în propriile forțe, încrederea în oricine încearcă să se mai apropie de tine. Să întâlnești iubirea, îmi pare că ține în bună măsură de noroc. S-o păstrezi, abia asta e în curtea ta și e cu muncă.

Despre importanța iubirii în tot ceea ce facem, Melania ne-a spus că ajută deoarece este mai simplu să faci ceva ce iubești. A întâlnit și oameni foarte pricepuți și respectați într-un anumit domeniu din privirea cărora lipsea însă bucuria, pasiunea. Pe termen scurt poate că nu e o problemă, dar Melaniei i se pare foarte trist să faci toată viața ceva ce nu-ți place.

Melania Medeleanu

Care este reversul medaliei?

Mă înfurii când asist la o nedreptate, mă scoate din minți incompetența oamenilor puși în funcții cheie, mă enervează lipsa de compasiune, verdictele date fără argumente, mitocănia, grobianismul. Și când mă enervez acționez cumva. Mi se pare important ca furia, de care, din păcate, avem parte cu toții – mai ales în ultima perioadă, să nu rămână la stadiul de emoție negativă care te macină – furia are o energie uriașă care, canalizată corect, poate schimba lucruri – poate duce la schimbări de legislație, la schimbări de atitudine, la acțiuni menite să îndrepte tot felul de contexte. Dacă o lăsăm să se irosească am pierdut de două ori: în plan personal emoția asta a săpat în noi, în plan social mai ratăm o ocazie de a ne transforma comunitatea într-un loc mai bun.

 

Melania Medeleanu: „Indiferent cum vei acționa, ai grijă să nu faci rău!”

Din fericire, Melania Medeleanu își permite să fie ea însăși cea mai mare parte din timp, nu doar acasă, într-un spațiu securizat.

Atunci când în tine se aliniază și gânduri și emoții și acțiuni, nu mai ai nevoie de măști. Mai spun lucruri pe care le regret apoi, mai fac și tâmpenii, dar prefer o astfel de asumare decât să port mereu o mască zdravăn lustruită, doar pentru că e mai atrăgătoare din punct de vedere social. Cât despre timp…am fost mereu în criză de timp și probabil că voi fi pe fugă toată viața. M-am împăcat cu gândul. Pe de altă parte, aproape tot ce fac îmi aduce satisfacții, așa că timpul ăsta e, în mare măsură și pentru mine.

Melania Medeleanu

Melania nu dă sfaturi deoarece după un timp a înțeles puterea principiului „trebuie să văd cu ochii mei” și a încălcat mai toate sfaturile pe care le-a primit de-a lungul timpului. Pe cele mai multe dintre ele se chiar bucură că a avut inconștiența să le ignore – au fost pragul de sus de care avea nevoie să dea cu capul ca să crească mare. Pe altele însă, îi pare rău că nu le-a ascultat deoarece ar fi scutit ceva timp și eșecuri.

Singura sugestie pe care-mi permit s-o dau e: Dacă tot s-a nimerit ca într-o zi să fi apărut într-o lume atât de spectaculoasă și de pestriță, fă bine și trăiește. Pe ici pe colo pune mâna și fă curat, pe ici pe colo mai deranjează câte ceva, să iasă din monotonie, dar indiferent cum vei acționa, ai grijă să nu faci rău. N-o să-ți iasă întotdeauna și o să fii nevoit din când în când să-ți ceri iertare. Asta e o formă de curaj. Curajul te va face să te simți liber. Pe scurt: Fii liber, implicat și responsabil. Nu e garanția fericirii, dar e o șansă să-ți găsești rostul.

 

Cuvânt de încheiere

Stând la aceeași masă a gândurilor și a firului cu Melania, poate fi o revelație pentru oricare dintre noi. Are o înțelepciune aparte. Aceea a sufletului și a conștiinței. Este un om frumos de la suflet la chip. Un om care trezește, care pune pe gânduri, care îți amintești că ești o ființă emoțională. Și este bine! Doar simțind, putem realiza cât de fragili și puternici suntem!

Mi-am amintit apoi, ce a spus despre îngeri. Și este adevărat că acesta este un sens al nostru ca umanitate și ar fi al nostru ca societate și individ, fiecare în particular, dacă uneori nu ne-am înstrăina de emoție. Și este adevărat că folosirea excesivă a unui cuvânt poate îndepărta de esența acestuia, dar chiar dacă este greu să recunoaștem, îngerii aceștia se simt. Așa cum simțim iubirea, sau căldura soarelui pe chipul nostru.

Iar tu, Melania, exact acest sentiment îl oferi! Nu îți văd aripile, dar asta, pentru că unii îngeri sunt doar oameni, iar asta îi face deosebiți, remarcabili și de excepție!

Cum poți să te implici? MagiCAMP funcționează în proporție de 90% datorită voluntarilor care îi sunt aproape. Îi poți ajuta și tu ca voluntar, poți să donezi, să le vorbești prietenilor tăi despre proiect și să-i implici sau chiar poți să faci strângere de fonduri pentru MagiCAMP.

Dacă vrei să susții asociația MagiCAMP sau ai orice întrebare legată de modul în care investesc fondurile donate, nu ezita să îi contactezi la contact@magicamp.ro.

Daniel Matei Impact Hub

Un accident grav i-a afectat funcțiile motorii, dar i-a păstrat neatinsă personalitatea simplă, caldă și fără aere. Pe mulți i-ar fi dărâmat, în timp ce pe Daniel Matei l-a ajutat să înțeleagă că viața în sine este un dar. A început să trăiască mai bine, iar acum este artizanul unor proiecte interesante în cadrul Impact Hub.

 

Vise și alegeri

Daniel Matei a început cursurile la facultatea de Cibernetică din cadrul ASE, dar nu a apucat să le termine. Apoi a continuat cu domeniul marketingului pe care s-a și specializat.

Când era mic, visele sale erau mărețe, dar ușor schimbătoare. De exemplu, prima dată și-a dorit să fie polițist „cu căciulă”, adică să nu stea în frig pe stradă, ci în mașină la căldură.

Mai târziu, după ce a participat la concursul Sanitarii Pricepuți, a crezut că menirea sa este să devină medic. Însă când a leșinat în spital pentru prima dată și-a dat seama că nu poate face asta.

Odată admis la facultate a crezut că menirea sa reală este domeniul IT, dar nici aici nu a fost așa. Când a descoperit AIESEC lucrurile au luat cu totul altă turnură.

Daniel Matei își găsise locul și descoperise ceea ce îi place să facă, iar astăzi ia parte la un proiect la fel de ambițios.

Daniel Matei Impact Hub

Matei.biz – marketing pentru antreprenori

Daniel Matei este numele din spatele matei.biz, un site de educație în marketing.  Când a lansat proiectul, pe piața românească era o intensă nevoie de formare în domeniul marketingului online.

Antreprenorii mici și mijlocii aveau nevoie de informații pentru a-și dezvolta afacerea. Deși existau cursuri destinate specialiștilor, antreprenorii nu primeau aceeași atenție. Aveau mare nevoie de ajutor în promovare, iar aici intervenea Daniel Matei. Și-a dorit să le ofere posibilitatea de a-și gestiona singuri campaniile sau să învețe cum să lucreze cu un specialist.

Este vital ca antreprenorul să știe să externalizeze serviciile în deplină cunoștință de cauză. Proiectul a funcționat 2-3 ani, iar la cursurile organizate au participat câteva sute de antreprenori și manageri de marketing din IMM-uri.

Deși a fost mereu încurajat să continue, proiectul este momentan pus pe pauză deoarece a decis să se dedice total Impact Hub.

Daniel Matei Impact Hub

Impact Hub – locul unde se întâmplă lucruri

În 2010, Daniel Matei a început să lucreze cu echipa care își propunea să lanseze Impact Hub. Mai întâi ca marketer online, apoi a preluat întreaga parte de comunicare, iar timp de 2 ani a gestionat activitățile din capitală ca manager operațional.

Anul 2019 îl găsește în zona de business development, unde se simte cel mai bine. Din punctul său de vedere, acest rol este „o punte între diverse organizații ce își doresc să inoveze cu ajutorul antreprenorilor și soluțiile pe care startup-urile din România le pot propune la provocările întâlnite.”

Impact Hub este locul unde freelancerii și antreprenorii se întâlnesc și discută, dezbat, colaborează. La început erau pionieri în domeniu, dar în timp rolul lor a devenit unul de conector între diferiții actori din ecosistemul antreprenorial.

Noile generații de antreprenori sunt încurajate și susținute cu resursele de care au nevoie pentru a reuși. Mai mult, sunt ajutați să depășească teama de eșec, motivul principal pentru care startup-urile din România nu se dezvoltă, conform unui studiu desfășurat de Impact Hub alături de EY.

De aceea, Impact Hub dorește să încurajeze antreprenorii să înceapă o afacere și apoi să aibă instrumentele necesare pentru șanse de reușită cât mai mari.

Daniel Matei: 3 sfaturi pentru succes

  1. Succesul nu este țelul unei afaceri, ci impactul pe care acea inițiativă îl are este poate cel mai important. Nu vorbim doar de impact social, ci vorbim de impact economic, impact de mediu, de impactul asupra viitorilor angajați sau asupra viitorilor clienți.
  2. Alegerea domeniului să se facă din prisma cunoștințelor sau a pasiunii.
  3. Să învățăm să colaborăm! Ca națiune unită de aceeași cultură, ne-am dezvoltat o adversiune pentru colaborare. Privind colaborarea ca pe un element negativ, ne este teamă că dacă vom spune cuiva ideea, ne va fi furată. Ceea ce trebuie să înțelegem este faptul că nu ideea în sine, ci implementarea ei este cea care face diferența.

Pentru a dezvolta o afacere în mod rapid trebuie să cerem feedback în stadiile incipiente, să abordăm potențiali clienți sau să căutăm mentori. Clienții ne vor da o idee dacă produsul sau serviciul este dorit, iar mentorii ne pot ajuta să creștem.

 

Momente cruciale în viața lui Daniel Matei

Acum câțiva ani, Daniel Matei a avut un accident peste care nu ar fi putut să treacă fără ajutorul familiei și prietenilor. Deși acum merge sprijinindu-se în cârje, se bucură de viață poate mai mult decât alți oameni complet sănătoși.

Acum declară că oamenii l-au ajutat cel mai mult. Cel mai important ajutor a venit din partea „tribului” care l-a susținut într-un proces de vindecare nu tocmai ușor.

Uneori, un moment „zguduitor” în care omul este pus față în față cu moartea îi schimbă atitudinea.

Sunt mult mai ancorat în ceea ce trăiesc acum, nu mai privesc la fel de mult înapoi și mă concentrez pe ce mi se întâmplă în prezent.

Motivația personală ține de personalitatea fiecăruia, de aceea este de datoria sa să găsească resorturile interioare sau exterioare de motivare zilnică. Daniel Matei pornește de la faptul că trăiește o nouă zi, iar din acest punct depinde doar de el să facă puțin mai mult în fiecare zi.

Motto-ul său, care îl înspiră în această perioadă a vieții, este cel de la Samsung -„Do What You Can’t”.

Daniel Matei Impact Hub

Aș folosi un clișeu și aș spune că viitorul este acum însă dincolo de clișeul acestei expresii, chiar cred în asta. Este foarte important să fim ancorați cu adevărat în prezent, să nu ne uităm cu așteptări înalte la viitor. Dar mai ales să nu trăim pentru viitor pentru că lucrurile se pot schimba în orice moment.

Dacă îl auzi vorbind Daniel Matei, vei remarca un calm imperturbabil. Debordează de o blândețe uimitoare, atât în vorbă, cât și în gesturi. Cunoștințele sale trec mult peste exprimarea domoală de ardelean, iar fizionomia sa denotă un optimism nelimitat.

Dan Solcan
Dan Solcan predă istoria la Colegiul din Buzău din 1993, dar și opționalul „Elemente de istorie și de civilizație universală”. Este inițiatorul și coordonatorul Clubului 3,14 și Profesor Merito 2017. Dan Solcan a obţinut doctoratul în Elveţia, cu o lucrare la care a scris nici mai mult, nici mai puțin de 12 ani şi pe care a ales să o publice la o editură pariziană.

 

Dan Solcan este un fel de Domnul Trandafir care predă pe Pink Floyd și ajută tinerii să înțeleagă că istoria înseamnă mai mult decât o materie prăfuită despre trecut. Este genul acela de profesor pe care ni l-am fi dorit cu toții, deoarece ne-ar fi ajutat, dincolo de ceea ce înseamnă școala și educația, să gândim altfel, să ne găsim printre sensuri, să aprofundăm, să reflectăm și să facem pasul acela uriaș, „afară din cutie”.

Ca majoritatea oamenilor, sunt și eu, în bună măsură, produsul copilului care am fost. Am avut o copilărie frumoasă. Una impregnată, e adevărat, de mirosul nesuferit al comunismului, dar… nimic nu poate strica farmecul vieții unui copil posesor al unei mame și a doi bunici care îl iubesc. Am trăit mai întâi la casă, mai târziu ne-a dărâmat-o Ceaușescu. Copilul găsește însă bucurii în orice: când ne-am mutat la bloc, eram atât de fericit la aflarea veștii că ne vor băga telefon încât mă mutasem practic în cadă (altă noutate colosală) și „vorbeam” în permanență la „receptorul” de la duș. Îmi aduc aminte că eram timid, răsfățat, capricios, fără astâmpăr, plin de elanuri, dornic de lucruri noi; cam așa sunt și acum. Are dreptate Sfântul Augustin: „copilul este tatăl omului mare.”

 

L-a descoperit pe Platon și a știut că va fi în primul rând profesor  

Părinții săi, profesori de istorie, l-au făcut să iubească încă din copilărie această materie. Mai târziu, pasiunea a fost dublată de ”Ramses”, profesorul său de la clasă. Apoi l-a descoperit pe Platon, a plecat departe de casă și a fost o vreme sedus de ideea de a o rupe cu lumea și a se îngropa în cărți, cam asta fiind pe atunci imaginea sa despre a face filosofie „pe bune”. 

Dan Solcan

Dan Solcan: „Am hotărât că, dincolo de lucrurile pe care le voi mai face, voi fi în primul rând profesor.”

Totuși, din cei șase oameni plecați în Elveția pentru doctorat, Dan Solcan a fost singurul care s-a întors. Oricât l-ar întrista faptul că ne pleacă oamenii din țară ca-n vreme de război, nu-i poate sub nicio formă condamna pe cei ce aleg s-o facă. Până la urmă, toți avem o viață de trăit și nimeni nu are dreptul să decidă pentru altcineva.

În cazul său, a fost vorba de un sentiment de apartenență față de familie, față de prieteni, față de elevii grozavi cărora apucase dejea să le predea timp de doi ani. Își amintește că trăia într-o Elveție frumoasă, dar îi era dor de zăpezile murdare din România. Dar, poate cel mai important, avea de dus o luptă, cu cei care doreau răul României. O luptă care, ne reamintește profesorul de istorie, continuă chiar și astăzi.

 

Dan Solcan: „Nu știu dacă acești copii sunt de pe altă planetă, dar cred că sunt de pe aceeași planetă cu mine”

Îmi place să văd și să comentez cu copiii discursul lui Steve Jobs de la Stanford, din 2005. La un moment dat, el spune: „În ultimii 33 de ani, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineață și m-am întrebat: «Dacă astăzi ar fi fost ultima zi a vieții mele, aș vrea să fac ceea ce am de gând să fac astăzi?» Și ori de câte ori răspunsul a fost «nu» prea multe zile la rând, am știut că trebuie să schimb ceva.”

Pentru Dan Solcan, contează enorm să iubești ceea ce faci. Chiar dacă nu punem problema așa de tranșant ca Jobs, merită să ne răspundem din când în când, la această întrebare simplă: ești bucuros când pleci dimineața la serviciu?

El cu siguranță este. Are șansa să lucreze cu copiii istorie, o materie aparent învechită, dar în realitate vie, actuală și incitantă. Mai mult decât atât, în urmă cu șapte ani a creat, alături de câțiva elevi și profesori de la colegiul Hasdeu din Buzău, Clubul 3,14, un club „de facere și desfacere a ideilor”.

Așa au ajuns să publice reviste, să scrie articole în stil jurnalistic, să picteze, să creeze fotografii „de artă”… Au gândit reclame, au jucat teatru, au imaginat coregrafii și câte și mai câte… Au strâns mii de ore de joacă serioasă, într-un club care număra, la un moment dat, aproape 250 de membri.

Faptul esențial în toată povestea este că acești copii vin la Club, nu pentru că le impune cineva sau pentru o notă, ci doar pentru că le place; și le place pentru că regăsesc acolo o pasiune. Iar unele lucruri pe care ei le fac bat multe realizări ale unor profesioniști adulți.

Clubul 3,14

E spectaculos să vezi ce poate să facă un copil însuflețit de o pasiune. Nu știu dacă acești copii sunt de pe altă planetă, dar cred că sunt de pe aceeași planetă cu mine.

Tinerii sunt tratați superficial, asemeni unor persoane care nu știu ce își doresc, imaturi și indeciși. De multe ori le sunt judecate deciziile și de și mai multe ori, le sunt refuzate deciziile și impuse altele, fiind cumva ignorați atât de familie, cât și de societate. Ei devin un rezultat a ceea ce își doresc alții pentru ei și rareori a ceea ce își doresc ei înșiși.

 

A nu folosi arta la ore ca formă de predare este o barbarie

Dan Solcan crede că a preda cu ajutorul artei nu e ceva opțional și nici o formă de „a preda altfel”. A nu folosi arta la ore este o barbarie. Când a ajuns prima dată în viață la catedră, în fața unor elevi – era student în anul IV în București și făcea câteva ore de practică la Liceul Mihai Viteazul – avea cu el o geantă plină cu albume, împrumutate de la nu știu câte biblioteci. La fel vede lucrurile și astăzi, după mai bine de 25 de ani.

Vorbind cu copiii despre Renaștere; cum ar fi să nu poată vedea și comenta împreună Pietà, David, Moise, Crearea lui Adam, Gioconda, Buna Vestire, Școala din Atena, Nașterea Venerei și atâtea alte minunății? Ar rămâne niște nume pe o listă goală de sens, iar elevii n-ar ști cum să-i dea delete mai repede.

Dan Solcan mai consideră că dincolo de partea estetică, se poate zgândări spiritul de observație și se poate lucra la gândirea critică, pentru că astfel de opere ascund adesea provocări/ capcane dintre cele mai interesante (artiștilor le place să se se joace cu noi, muritorii) : ce detaliu e absolut ciudat la Pietà? ce e nefiresc în Cina cea de taină? care e catch-ul în Buna Vestire, dar în Crearea lui Adam?

Arhitectură, sculptură, pictură, fotografie, film, teatru, muzică, dans… exemplele pot continua oricât, pentru că geniul uman a avut grijă de asta.

În opinia profesorului, engleza a reușit să alăture admirabil, în acel ”I see”, ideea de a vedea și aceea de a înțelege. A vedea cu ajutorul artei înseamnă a căpăta un alt tip de înțelegere, o înțelegere fără de care am fi mai puțin fericiți și mai puțin oameni, până la urmă, pentru că suntem singurele vietăți care au acces la acest tip de fericire, continuă Dan Solcan această călătorie într-o lume la care nu mulți elevi au acces, din păcate.

 

Problema principală a educației noastre rămâne în continuare politizarea și lipsa de reforme

Am fost curioasă să știu cum își explică Dan Solcan problemele în educaţia de astăzi. Neimplicarea părinţilor, ministerului, programa, lipsa de empatie şi dedicare a profesorilor, deoarece indiferent care ar fi ele în particular sau generalizate, acestea există și sunt o reală problemă.

Dan Solcan mi-a explicat părerea sa, făcând o incursiune în evoluția populației pe Terra în timp real. Dincolo de faptul că azi suntem 7,7 miliarde de oameni, mai mult decât dublu față de anii ’70, și că vom fi cam 10 miliarde în 2050, schimbările pe toate planurile create de evoluția societății sunt incomparabil mai mari decât în alte perioade. Mergând mai departe, profesorul consideră că liderii lumii civilizate au priceput, se pare, că pentru a face față acestor provocări noi e vital să investească mai multă atenție, mai multă inteligență și mai mulți bani în educație.

De pildă, 65% dintre copiii care intră acum în sistemul de educație vor face la locul de muncă, atunci când vor termina studiile, activități care astăzi nu există! (Future of Jobs Report) Este o informație-șoc, suficient de puternică pentru a înțelege că școala viitorului (foarte apropiat) trebuie regândită așa încât să asigure absolvenților săi abilitățile necesare pentru a se putea adapta la nou, mai precis la elemente de noutate pe care încă nu le putem prevedea, ne spune Dan Solcan, cu siguranță preocupat de acest aspect pentru copiii cărora le predă și nu doar.

În spectacolul acesta năucitor al schimbării și adaptării, când guvernele ajung să dea educației atenția pe care o acordau în trecut politicilor de apărare, imaginea școlii românești pare din altă realitate. Problema principală a educației noastre rămâne în continuare politizarea, care blochează autonomia școlară și amputează orice tentativă a sistemului de a respira normal. Politizarea vine la pachet cu lipsa de continuitate în reformare, cu „reformita cronică” (de aici trista comparație cu balada Meșterului Manole). Pe de altă parte, subfinanțarea constantă în raport cu deja legendarul 6% din PIB e într-un contrast urât cu situația din alte țări; la începutul lui 2019, România era, din acest punct de vedere, pe ultimul loc în UE, la mare distanță de Bulgaria, Slovacia, Ungaria etc. Rezultatele sunt dramatice: în timp ce în alte părți există un adevărat „război pentru talente”, România este campioană la capitolul „exodul creierelor”; elevii noștri sunt constant pe ultimele locuri la Testele Pisa etc. etc. etc. Așa a ajuns educația să fie „copilul bolnav al României”, o formulă care m-a îngrozit când am citit-o, dar pe care o folosesc frecvent pentru a încerca să spun că situația e gravă.

Părerea lui Dan Solcan este că, pentru majoritatea politicienilor români, educația este un exercițiu de retorică, cu nuanțe mai vii în preajma alegerilor, și un domeniu de interes în măsura în care acolo se rulează sume de bani și se construiesc anumite forme de influență/ autoritate.

Și atunci, nu pot să nu mă gândesc că a avut dreptate cel care a zis că nu doar în medicină, ci și în educație este esențial să se aplice primul articol din Jurământul lui Hippocrate: „Să nu faci rău!”. Gândiți-vă, de pildă, că am avut miniștri ai educației care nu știau să vorbească și să scrie corect în limba română, dar care aveau o coloană impecabil curbată – ce antimodele teribile pentru elevi!… Politicul trebuie să înceteze să facă rău școlii, apoi să încerce să facă bine. Are mult de recuperat. Dincolo de politic, suntem și noi de vină: noi, cei care, parte a societății civile, avem legătură într-un fel sau altul cu școala. Ca s-o spun pe scurt: suntem de vină ori de câte ori nu facem – sau nu facem cât putem de bine – ceea ce depinde de noi.

 

Oamenii frumoși din viața sa

Din fericire însă, profesorul nostru s-a înconjurat mereu de oameni frumoși. Pe lângă familie, prieteni și elevii săi excepționali, Dan Solcan face parte din Merito, proiectul care urmărește să provoace o schimbare majoră în educație. Este de asemenea alături de Fundația Comunitară Buzău, un grup de inițiativă care se luptă pentru un județ cu destule probleme.

Gala Merito

Pentru Dan Solcan, oamenii frumoși sunt cei cunoscuți și nu numai. Pe de-o parte, doamna profesor Zoe Petre, un om și un intelectual grozav, o ființă de care nu se putea sătura ascultând-o (sau privind-o – cum zâmbește, cum gesticulează, cum explică); aceasta fiind o mare bucurie în viața sa. Sau poate doar o fostă elevă care, grav bolnavă, reușește să lupte cu boala și face minuni într-o asociație creată pentru a-i ajuta pe alți bolnavi – o lecție de umanitate pentru care orice cuvânt este prea mic.

Și totuși, există un singur om despre care și-a spus: „aș vrea să fiu ca el”. Este vorba despre coordonatorul tezei mele de doctorat, profesorul meu din Elveția, Daniel Schulthess:

Un om care reușea să facă un milion de lucruri pe zi, inclusiv să adoarmă câte 10, 20 sau 30 de secunde în cele mai neașteptate locuri și poziții – era forma lui de a-și recăpăta energia. Un excelent specialist, recunoscut și foarte solicitat, și, în același timp, un om gata oricând să-și găsească/ inventeze timp ca să se bată pentru cea mai măruntă cauză bună. Un om cu care am întors pe față și pe dos, de-a lungul a mai bine de 12 ani, idei bune și idei mai puțin bune; nu l-am văzut niciodată, în tot timpul ăsta, pierzându-și răbdarea, atenția, bunăvoința sau cheful de dispută. Un om care refuză să folosească automobilul, pentru că alienează și poluează; timp de ani de zile și-a dus la școală cele trei fetițe pe bicicletă, iar imaginea sa în sacou roșu, pedalând spre școala fetelor, apoi spre universitate, a rămas de legendă în urbe. Și totuși, în momentul în care mi-a făcut cadou un Macintosh – primul meu PC, era în anii ’90 – mi-a chemat imediat taxiul, deși aveam de mers pe jos doar vreo 80 de metri, iar Mac-ul n-avea mai mult de 10 kilograme (pentru că nu impui altora propriile restricții, nu?). Un om care, în ziua dinaintea susținerii tezei mele, m-a târât la operă (unde a ațipit în câteva rânduri), în încercarea generoasă de a mai lua un pic din presiunea de pe mine; tot atunci a venit cu două valize cu cărți pe care mi le-a dăruit, cu cel mai fericit zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Mentorii importanți sunt cei care te preiau cu totul, care ajung să umble în papucii tăi și devin decisivi pentru viața ta. Am avut șansa să întâlnesc un asemenea om, unul singur.

 

Pasiuni și învățăminte

Dan Solcan se relaxează vorbind cu televizorul. Râde. Știe că nu e chiar în regulă, dar simte nevoia să se descarce și să spună unele lucruri anumitor persoane care apar în cutiuță. Soția sa râde de el, iar uneori îl mai și bombăne: „zice că vecinii vor crede că vorbesc așa cu ea, nu cu doamna Dăncilă.” Se relaxează uitându-se la filme sau la teatru, cântând (la chitară, din gură, prost).

Dan Solcan

Dan Solcan: „N-o s-ajung Jimmy Page, dar nu asta e ideea. E un lucru pe care sper să-l fac până la adânci bătrâneți.”

Un lucru pe care l-a învățat în timp e să-i pese mai mult de ceea ce crede el (nu neapărat în comparație cu ceea ce cred alții, iar precizarea asta face cam jumătate din învățătura respectivă). Apoi, s-a deprins să caute lucruri bune chiar și acolo unde aparent nu există – de pildă în faptul de a îmbătrâni – sau măcar să privească lucrurile cu mai mult umor.

Când a împlinit 90 de ani, Antoaneta Ralian, excelenta noastră traducătoare, a fost întrebată dacă ar vrea să mai fie tânără. A spus: „Da, cine n-ar vrea?” Reporterul a continuat: „V-ați întoarce la 16 ani, la 20, la 25?” Răspunsul a fost: „La 50. E numai bine: ți-a venit mintea la cap și nici nu te dor toate încheieturile.”

Dan Solcan este sigur că poți să trăiești și fără să ții seama de sfaturi, dar crede că un om inteligent se definește, între altele, și prin faptul că știe să caute și să asculte sfaturile bune. El are totuși o oarecare reținere în a da sfaturi unor oameni (fie și ipotetici) care nu i le cer.

Dar, pentru că m-ați întrebat la început despre citate relevante, o să las aici un fel de sfat-citat pe care l-am citit nu mai știu unde și care-mi place mult, pentru că e și hazliu, și foarte, foarte adevărat. Îl zic uneori copiilor de clasa a XII-a la cursul festiv, în momentul acela cu lacrimi de despărțire și multe sfaturi de viață serioase, în încercarea de a pune acolo, între suspine, un zâmbet: „Dacă vine muntele la tine și nu te cheamă Mahomed, fugi! Sigur e o alunecare de teren.”

 

Cuvânt de încheiere

Educația și educarea ar trebui să fie o stare de a fi. Ceva constant, care să nu se sfârșească niciodată și care să ne modeleze în permanență. Apoi, ar trebuie ceva început în sânul familiei și continuat de educatori, învățători și profesori. Să fie o călătorie minunată în care să aflăm lucruri și să ne dezvoltăm gândirea. Nu doar pentru a rezolva ecuații sau a ști scrie compuneri, dar pentru a le aplica cu succes în viață, în viața de zi cu zi.

Nu am lăsat comentarii prea multe de-a lungul reportajului, deoarece mi-am dorit să nu știrbesc sub nicio formă mesajele lui Dan Solcan, care cu siguranță este unul din puținele exemple de profesor și pedagog care știe să ajungă nu doar la mintea, înțelegerea elevilor săi, dar și la suflet.

Dan Solcan este un profesor care nu predă doar istoria, ci lecții prețioase despre viață. Deschide căi, perspective și viziuni! Șochează, trezește, îți arată cum este să fii viu și să te folosești de asta! Ajută tinerii să vadă dincolo de aparențe, să disece și să descopere noi sensuri, rațiuni, rosturi. Le croșetează aripi într-o modalitate unică și categoric, aceștia vor ști să le folosească cu real succes și după terminarea școlii.

Și, la urma urmei, aceasta este menirea școlii. Să te învețe nu doar că ai aripi, ci să îți arate că în tine constă capacitatea de a le deschide și a zbura atâta timp cât îți dai voie. Școala nu trebuie să te limiteze ci să îți arate cât de nelimitat ești ca și ființă umană.

Dan Solcan cu siguranță a reușit să le arate copiilor acest aspect prețios! Poate cea mai importantă lecție în viață! Dan Solcan este profesorul și omul meu favorit, deoarece printr-o modestie deosebită și un farmec aparte, a reușit să îmi prezinte o minunată pledoarie despre cât de ușor este să fii profesor, când asta este ceea ce ți se potrivește cel mai bine!

Dr Corina Balan

A fost un medic ca oricare altul în sistemul medical românesc. A experimentat traume personale, depresii, munca în corporație cu plusurile și minusurile sale. De 7 ani, și-a regăsit libertatea, fericirea și starea de bine, datorită unui sistem uneori hulit în România dar care, iată, pentru unii oameni funcționează foarte bine. În cele ce urmează detaliem toate cele de mai sus, împreună cu dr Corina Bălan – una din cele mai puternice voci din marea familie Forever Living Products.

 

Da, vorbim exact despre Multi-Level-Marketing! Poate că ați avut ocazia să participați la genul acela de întâlniri unde o mână de oameni arată cât de bine se simt în pielea lor. Tot ce au visat ei, li s-a întâmplat datorită acelui MLM. Și tu poți ajunge pe scenă, trebuie doar să deschizi o ușă…

Mie mi s-a întâmplat prin facultate și am plecat cu un gust amar. Măcar am fost cu câțiva colegi de liceu și am încheiat seara frumos, la o bere. A fost plăcut să ne revedem și să concluzionăm că noi nu vom încerca niciodată să convingem 4, 8, 16, 32 etc cunoscuți să facă așa ceva.

Pe dr Corina Bălan o cunosc de câteva luni. Pe lângă energia și entuziasmul care o urmează peste tot, am fost frapat să observ că, în niciuna din întâlnirile noastre, nu a încercat să mă convingă să fac acel pas. Or știm foarte bine că succesul în MLM se datorează în primul rând noilor consumatori…

Cumva, mi-a stârnit curiozitatea de a înțelege și partea cealaltă a baricadei. Ce fel de oameni intră în acest sistem? Este chiar atât de frumos să trăiești din MLM? Cât este mit și cât realitate? Și iată ce am aflat…

 

Amintiri din Ploiești, București și Brașov

Cu mândrie în glas, Corina își începe depănarea amintirilor spunându-mi că este „republicancă” din Ploiești. S-a născut în 4 noiembrie 1967, în luna a șaptea, o primă dovadă a nerăbdării care o caracterizează și azi.

Pe la 16 ani, s-a produs declicul. Nașa ei, Tia, s-a îmbolnăvit grav, iar Corina a simțit că medicii ar fi putut face mai mult pentru ea. Și-a spus că ea va fi altfel, că va da tot ce se poate pentru a vindeca un om.

Numai că admiterea la Facultatea de Medicină din București era foarte dificilă la acea vreme. A reușit abia după trei ani de la absolvirea liceului, după multe zile și nopți de stat în casă învățând cele mai mici detalii. Între timp, pentru că refuza să fie întreținută, a obținut un post de suplinitor de fizică, la o școală dintr-un sat de lângă Ploiești.

În prima vacanță după anul 1 de facultate, în anul 1990, Corina trebuia să urmeze un stagiu de practică într-un spital. Împreună cu o colegă, a ales Crucea Roșie, pentru că varianta clasică părea doar o pierdere de timp. Așa a ajuns la Spitalul de Boli Infecțioase din Brașov.

Până înainte de 1989, pentru că nu aveau cu ce susține și trata copiii, medicii au găsit soluția de a-i reechilibra nutrițional rapid: microtransfuzii și așa s-a ajuns la contaminări multiple cu HIV și alte boli cu transmisie prin sânge. Și acolo, ca în multe spitale din țară, erau mulți copii bolnavi de SIDA, de la nou-născuți la 5-6 ani. Erau considerați paria, malnutriți, mulți dintre ei părăsiți inclusiv de familiile lor. Celor din personalul medical le era frică să nu se contamineze. Atunci, susținuta și educată de Crucea Roșie, m-am decis să mă ocup și de informarea personalului. Dimineața eram infirmieră, după amiaza educator.”

Ea, o studentă de anul 1, mică și negricioasă, ținea prelegeri personalului medical din întregul spital… De la personalul de curățenie la directori de Direcție Sanitară și doctori… A avut succes nu pentru că vorbea din cărți, ci mai ales datorită exemplului personal. Demonstra mereu empatie față de acei copii, arăta că nu îi este teamă că se va contamina. După această experiență, Corina și-a învins pentru totdeauna teama de a vorbi în public.

 

Cum să te desprinzi de un sistem bolnav

Ajungem cu povestea în 1995, când Corina termina facultatea și dădea naștere fetiței sale, Iulia. Într-un an greu, cu multe provocări, Corina eșua la examenul de rezidențiat.

A obținut repartiția la spitalul CFR din Ploiești. De asemenea, de 2 ori pe lună făcea consultații pediatrice într-un sat din apropiere. Corina Bălan își amintește cum mergea cu tanti Getuța pe bicicletă prin sat pentru vaccinări: în dispensar, „dacă dezbrăcai un copil, exista risc mare de infecție…”

Doi ani mai târziu, avea să obțină în sfârșit rezidențiatul pe chirurgie. După atâta timp de studiu, de pregătire, de gărzi de noapte și consultații la sat în condiții mizere, Corina era obosită. Banii nu îi ajungeau niciodată pentru cărțile necesare și nici pentru navetă. Exista pericolul real de a nu avea cu ce să-și crească fetița.

Acum, aspectul financiar s-a rezolvat cât de cât, însă nu și nivelul de epuizare. Mulți medici suferă de fenomenul de burn-out. Din cauza aceasta, se transformă în roboți și pierd din empatie. Tratează un pacient ca și cum ar schimba piese la o mașină de spălat. Și vorbesc din experiențe proaspete avute cu părinții mei prin spitale. Nu e vina lor, din păcate standardul la facultate a scăzut. Absolvenții sunt bine pregătiți din punct de vedere tehnic, însă cei buni pleacă în străinătate iar cei rămași păcătuiesc la capitolul compasiune și comunicare cu pacientul.

Decizia luată în acea perioadă, spune Corina Bălan, a fost al doilea moment de cotitură, după pierderea nașei sale. Cu sufletul îndoit dar cu gândul la viitorul său și al familiei, s-a îndreptat către industria farma.

 

Dr Corina Bălan: „80% din medicamente sunt promovate pe aspecte mercantile!”

Pentru Corina, au urmat 13 ani de corporație, în cele mai variate domenii farma. A fost reprezentant medical, mereu prin spitale, cabinete medicale și farmacii. A fost responsabilă de echipe de neurologi din 5 județe și erau perioade în care aduna chiar și 50.000 km pe an la volan!

A încercat chiar și o investiție de 15.000 euro într-o farmacie în mediul rural sau distribuție de sterilete pe cont propriu.

În 2007, un afacerist bulgar i-a propus să se ocupe de intrarea pe piața din România. Corina Bălan a fost primul angajat Naturpharma și s-a ocupat de tot: de la amenajare birou și „dat cu mopul” până la recrutări, promovare sau contracte cu distribuitorii. Ea este cea care a înregistrat în România Cicatridina, celebra formulă de cicatrizare a pielii, bazată pe acid hialuronic.

Când am ales provocarea Naturpharma, luasem deja decizia de a nu mai promova vreodată medicamente clasice. Mi se părea că nu îmi mai respect jurământul de medic. 80% din medicamente sunt promovate pe aspecte mercantile, de către doctori care preferă anumite branduri datorită congreselor la care sunt trimiși. Foarte puțini prezintă reacțiile adverse, ceea ce pentru mine ca medic este inacceptabil.

Au fost ani excelenți din punct de vedere profesional. Corina a înțeles dedesubturile industriei, cum trebuie să te comporți în relația cu decidenții. Îmi explică, de exemplu, că un medicament ajunge în top-uri de vânzări dacă sunt îndepliniți trei factori: discount la doctori, discount la distribuitori, discount la farmaciști. Și pentru că se descurca cu primele două categorii, a fost șansa perfectă de a-și testa din nou abilitățile de trainer. Corina Bălan livra formări pentru farmaciștii unor lanțuri, iar produsele Naturpharma ajungeau pe rafturi, pentru că așa toate condițiile erau îndeplinite.

Pe plan personal, însă, lucrurile nu arătau la fel. În două rânduri a fost foarte aproape de o intervenție la coloană, dar s-a salvat datorită suplimentelor și kinetoterapiei. Au eșuat atât prima căsnicie, cât și farmacia privată. Relația dificilă cu ginecologii pentru vânzarea de sterilete îi provoca mereu stări de anxietate majoră, specific sindromului de burn-out.

A trebuit să renunțe și la Naturpharma, din cauze unei agente de vânzări de 21 ani care își făcea mereu targetul cumpărând (?!) produsele din portofoliu. Era apreciată de proprietarul afacerii și a simțit că o poate promova, în detrimentul Corinei…

 

De la fundul sacului la libertate financiară, via Forever Living Products

Doi ani de zile, Corina a trăit din rezervele din perioada corporatistă. Și-a tratat coloana cu suplimente, s-a bucurat de adolescența fetiței, de libertate. L-a cunoscut pe Laurențiu, actualul soț, alături de care, treptat, începea să reclădească o familie. Și totuși, rezervele se cam terminau.

În februarie 2012, o prietenă m-a invitat la o sesiune gratuită de înfrumusețare. Mi-a povestit despre Forever și cum pot construi o afacere din așa ceva. Nu am fost sigură că vreau să fac asta, deoarece percepeam MLM-ul ca ceva agresiv, umilitor și necinstit.

Și totuși, care erau opțiunile? Rezervele se cam terminau. Afacerea cu sterilete a trebuit închisă și era hotărâtă să nu se mai întoarcă niciodată în farma.

Dr Corina Bălan

În acea perioadă, lucra în asigurări, însă venitul era foarte mic. Avea de întreținut o casă, o educație a unei adolescente cu doar 1200 lei/lună. Și atunci și-a spus să încerce, pentru că nu avea ce pierde. Să vedem ce a descoperit:

MLM profesionist înseamnă altceva decât agresivitate și câștiguri nemuncite. Cel puțin în versiunea Forever. Înseamnă să dai un exemplu, să fii ceea ce „vinzi”: produsul acelui sistem și ca sănătate și ca activitate. Înseamnă respect și devotament față de oameni, pregătire, dezvoltare continuă. Aici, nu există „nu știu”, înveți în fiecare zi. Am avut surpriza să constat că toate acestea nu sunt doar niște valori pe un perete. Toți cei cu care am intrat în contact în acești șapte ani cred cu tărie și fac toate aceste lucruri.

Nu i-a luat mult Corinei să treacă de la statutul de consumator la cel de antreprenor. Însă ce e cel mai spectaculos de-abia acum urmează: până în decembrie 2012, Corina urcase deja patru nivele în ierarhia Forever!

Corina Bălan a ajuns la statutul de manager pentru că, conform planului de marketing, timp de două luni consecutive, echipa sa și-a îndeplinit targetul de vânzări de aproximativ 120.000 lei. Partea interesantă e că vânzările cu echipa din ultima lună de calificare a fost de 89.000 lei si făcute în decembrie, când de obicei oamenii se gândesc la tăiatul porcului sau toaleta de Revelion.

Greu? Ușor? Aflăm imediat:

 

Mit versus realitate în sistemul MLM

Ca să intre în sistem, a fost necesară o investiție inițială de 2000 lei, sumă încă valabilă pentru orice start în antreprenoriatul Forever. Corina și Laurențiu au decis să lucreze împreună, pe același cont. Evident că nu le-a fost ușor să ajungă la acest nivel de vânzări lunare, în aproximativ jumătate de an. Cheia a constat în faptul că au ieșit din zona de confort, și-au propus să atingă acel nivel de manager și au reușit.

Corina Bălan îmi arată că un profesionist în network marketing trebuie să demonstreze trei lucruri:

Mulți cred că vânzarea MLM se face bătând din ușă în ușă. Nimic mai fals! Primul pas este să consumi chiar tu acele produse și să îți placă. Abia apoi vei realiza o promovare autentică. Vei povesti despre experiența ta cu produsele, vei fi autentic, fără să agresezi. Munca de MLM-ist este de fapt munca prin care faci orbii să vadă și surzii să audă. Menirea mea e să învăț oamenii să se simtă mai bine, să arate mai bine, să câștige mai bine. Doar dacă vor!

Puterea exemplului. Autenticitate. Oportunitate. Cam asta pune pe masă un antreprenor Forever Living Products. La asta se adaugă dezvoltarea sa umană și profesională. Totul îmbrăcat într-o stare extraordinară de bine, împlinire personală și viață sănătoasă.

Corina și Laurențiu sunt și astăzi la nivelul de manager. Mă surprinde faptul că nu au mai avansat în ierarhie, dar înțeleg imediat de ce. După acel moment decembrie 2012, s-au concentrat pe consolidarea rețelei proprii. Corina și-a pus în valoare abilitățile de trainer și a devenit lifestyle mentor, susținând periodic training de produse, de promovare sau seminare de sănătate livrate tuturor membrilor Forever, indiferent de echipa din care fac parte.

Dar, cel mai important, s-au bucurat de beneficiile unei vieți libere. Au călătorit prin toată lumea, și-au construit o casă, și-au schimbat stilul de viață. Puterea exemplului…

A propos de agresivitate: avem prieteni care ne spuneau că nu vor să intre în această afacere. Evident, nu am insistat niciodată pe lângă ei. După doi ani, veneau ei la noi să ne întrebe ce facem de ne permitem atâtea și atâtea lucruri.

 

În loc de concluzii

În România sunt în jur de 700.000 coduri Forever (consumatori sau antreprenori). Mult, puțin, decideți voi, cert este că afacerea e în creștere și există în continuare mare potențial.

Laurențiu și Corina Bălan „păstoresc” peste 1500 consumatori și antreprenori. Cel mai exotic – un preot din Uganda, care promovează și oferă aloe vera în tot satul său. La fiecare achiziție din partea acestora, ei obțin un comision. Mai important însă, au o responsabilitate imensă pentru toți acești oameni. Sunt promotori, vânzători, dar și mamă, tată, consilieri familiali în sănătate, în carieră, în dezvoltarea personală.

Cu ce rămânem din toată această poveste? Și aici, în MLM, la fel ca în orice alt domeniu, ingredientele sunt cam aceleași. Fără setarea mentală corectă, fără entuziasm și autenticitate, fără a te perfecționa zi de zi, nu vei reuși. Iar Dr Corina Bălan ne lasă cu un gând pentru viitor:

Eric Worre, părintele network marketingului spune că, în viitorul nu foarte îndepărtat, ne vom prezenta: „Bună, sunt dr Corina Bălan, de profesie medic, dar sunt și profesionist în network marketing!” Mai devreme sau mai târziu, lumea va fi convinsă de importanța acestui sistem, care nu este altceva decât o altă modalitate de consum și un alt mod în care să faci o carieră de succes în afaceri.

Olimpia Sapunaru
Olimpia Săpunaru s-a născut într-o melancolică, sortită și frumoasă zi de octombrie la Focşani, orașul boem de pe Milcov. A urmat cursurile Universității Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, secția Păpuși-Marionete la Bucureşti. Este de ocupație profesor de actorie, iar alteori e Alma, visătoare, poetă și publicistă.

 

Olimpia Săpunaru – o personalitate complexă, asemeni unei Alice în lumea oglinzilor

Pe Olimpia Săpunaru am cunoscut-o în urmă cu mai mulți ani, aproape întâmplător, în timpul unui eveniment în Focșani. Aparent o personalitate simplă, firească, Olimpia este departe de a fi un om obișnuit. Nici nu are cum. Categoric, nașterea sa a venit cumva sortită să ne înfrumusețeze spiritul. Că asta face Oli! Atinge, modelează și înfrumusețează în noi părți ale sufletului.

Când este prezentată cuiva, este actrița Olimpia Săpunaru. Dar ea nu mai joacă de vreo 10 ani, dacă nu și mai mult, deși cumva în toată activitatea sa de acum, tot o prestație pe scenă ar fi. O scenă chiar mult mai mare, deoarece pe ea cresc altfel de artiști și oameni. Din lutul trăirilor ei.

Când mă prezint eu, spun, de cele mai multe ori, că sunt mașinistul, omul de la lumini, sunet, scenograful, omul responsabil cu mișcarea scenică, regizorul și abia apoi actorul și ce-oi mai fi eu, că îmi place și să meșteresc lucruri de mână. Acopăr goluri, cum ar veni și golesc preaplinuri totodată, acolo unde se cere, din diferite nevoi (artistice). Spectacolele pentru copii, cu copii, îmi ocupă tot timpul.

Când spune spectacole pentru copii, nu se referă la ceva ușor sau la simple maimuțăreli. Unele se nasc din „ateliere Cehov”, altele din simpla vizionare și rememorare a unui film clasic. Nu le planifică, ele vin să sprijine sau să satisfacă întreaga comunitate. Fără să știe cât pansament adaugă ea, prin fiecare scenetă, pe rănile noastre.

Una dintre specializările sale este cea de păpușar-marionetist. Cândva, spune Olimpia Săpunaru, o să aprofundeze mai mult acest teritoriu, mai ales că îi place să își folosească mâinile creativ. Așa s-a născut proiectul „Almanahe Handmade”.

 

Arta ca răfuială pe o scenă politică, unde artiștii sunt renegați

Arta este menită să ne înfrumusețeze viața. Este o oază de frumos în care poposim din când în când, cu sufletele și mintea obosite de avalanșele zilei, care ne iau pe sus, ne obosesc și ne fac să uităm să trăim. Mergem la Teatru deoarece acolo ne delectăm. Respirăm cultură, artă. Actul artistic este asemeni unui medicament care tratează unde nimeni altcineva nu reușește!

Și totuși, politicul ajunge uneori și aici. Își bagă coadă și distruge. Nasc răfuieli personale cu artiștii, cu managerii, pun bețe în roate. „C’așa-i în tenis!”, vorba marelui Toma Caragiu. Asta s-a întâmplat și cu Olimpia.

De 15 ani am ieșit din Sistem sau m-a „scuipat” el. Sau ambele, că nu m-am dumirit încă. Posibil să fi contribuit și eu, în egală măsură la „libertatea-mi”. Asta înseamnă că, dacă nu sunt în mișcare mai tot timpul, nu produc!

Dar vorba aia: „ce nu te ucide te face și mai puternic”, sau în cazul Olimpiei și mai productiv, ea lucrează de vreo câțiva ani la un „Dicționar de mișcare” sub formă de poeme. Odată cu libertatea, a năpădit-o lirismul mai mult decât o făcea pe când nu era atât de slobodă. În pauzele de „alergat”.

„Când vine vorba de fericire,
eu sunt propriul meu telegraf.
Cum s-ar zice, sunt la curent cu toate perspectivele
de pace ori război,
pe care mintea-mi le-ar putea produce.

Îmi trimit cel puțin o telegramă pe zi.
Unele n-ajung,
fiindcă imaginația mea e într-atât de vioaie,
încât inventează voit un poștaș aiurit
care e dispus să se rătăcească.”

Independența i s-a manifestat din primii ani de viață. Părinții ei au creat acest context favorabil pentru Oli, iar ea a profitat. 

De aceea, nici nu pot fi compatibilă cu un teatru alimentat de Primărie și controlat printr-un „corp de control” care verifică, din când în când, prezența la repetiții și chiar în spectacole. E hilar, știu! Fiindcă pe „corpul ăla” nu-l recomandă nimic altceva decât culoarea politică. Îți imaginezi cum sună „Cațavencu este?!” „Absent! Nu a ajuns încă, e la spital!”

O și văd interpretând și zâmbesc. Olimpia este spontană, exuberantă. Artistul acela care poate scoate din tine emoții pure, vii. Te lasă cumva cu gura căscată. Ea este actriță și când umblă pe stradă, când fumează, când bea un suc. Pur și simplu se vede. Face din toate fără să vrea, evident, sau să știe, un act artistic. Mai ales când râde șăgalnic. Personal, regret că nu e pe scenă. Ar fi un privilegiu!

Olimpia Săpunaru

Deoarece Olimpia nu este un om sau actor care să se compromită, a devenit de mai mulți ani colaborator al Casei de Cultură „Leopoldina Bălănuță” din Focșani, unde încearcă, pe cât e posibil, să construiască o lume în care nu o poate atinge politic, nimic. Și construiește de câțiva ani, ce n-au construit alții în zeci!

Evident că e utopic fie și numai gândul, dar cel puțin iluzia că sunt departe (și mai greu de atins) e un bun adjuvant în creație, în creativitatea-mi. În lumea mea, cu cât ești mai hăituit, cu atât creezi mai abitir. Mie (cu accent puternic pe „mie”) mi se întâmplă așa, nu decretez acu vreo lege a firii.

Lumea Olimpiei este alcătuită din mulți copii și foarte puțini adulți. Pentru ei, ea este Oli. Nu „doamna”, nu „profa de actorie”.

Dimineața, la trezire, îmi beau cafeaua și îmi ia cel puțin două ore. În timpul ăsta, încarc la loc, lucruri, ființe, tancuri, stări etc pe care le-a amorțit somnul. Dar tot la sfârșitul zilei înțeleg că e și mult balast. Și tot așa, zi după zi. Pe scurt, Olimpia-omul de „azi” e influențat de puternicul „ieri” și firavul „mâine”. Așa cum e și firesc.

 

Atelierul de teatru privit ca timp și nu spațiu

Deoarece așa cum evidențiez, Olimpia Săpunaru nu este absolut deloc ca alții, ea cred că nu este alcătuită ca noi din oase, sânge, carne, ci din metafore, scenete, visare și multă spontaneitate.

Atelier de Teatru TREIspreZECE (căci bănuiesc că la acest proiect te referi) e un timp mai degrabă, decât un spațiu. Pe care îl contorizează, sper, cei care beneficiază de el, adică copiii împreună cu care descopăr logica „facerii” unui personaj care conduce, din aproape-n aproape, spre ceea ce numim noi, profesioniștii, „prezență” scenică. 13 este un număr și atât! Nu mi-am propus să sfidez ghinionul.

Mai înainte de asta însă, spune Oli, descoperim împreună „prezența” în lume. Ea consideră că teatrul e mai mult decât se arată el în ochii unora. Teatrul ar putea fi privit și ca o oglindă, în care să te privești, dar e și zid, prin care poți să treci dacă vrei. Fiindcă îți dorești, nu pentru că îți ordonă cineva.

Sunt oglinzi și oglinzi, mai mult sau mai puțin metaforice, dar cea care derivă din teatru e fermecată și nu are dimensiuni fixe. Arta, în general, nu are! Și astfel, Olimpia mă fascinează. Reușesc să deslușesc și zidul și oglinda. Și pe ea, un altfel de Alice. Cea care ne introduce în lumea magică a artelor și teatrului.

Aici aș adăuga că de aceea și trece neobservat, din lipsă de interes, faptul că, oricare dintre noi poate deveni un artist plastic. Ia un creion în mână și răsucește-l între degete! Nu devine o morișcă, grație iluziei optice?! Imaginează-ți o lume plină de artiști, unii veritabili. Ți-ar plăcea?! Mie da. Desigur, aleși, pe sprânceană, de „corpul de control” al lui Dumnezeu, că de celelalte corpuri (și minți) și de alegerea lor mă tem. Și mă voi teme și de-acum înainte.

Existența atelierului la care poate participa oricine, fără preselecții, i se datorează prietenei sale de „suferințe artistice” (și nu numai!), Oana Andrei, „interfața” Casei de Cultură. Un om bun la suflet ca pâinea lui Dumnezeu, așa cum spune Olimpia și așa cum ar trebui să existe mai mulți în lume.

Atelierul va exista atâta vreme cât se vor găsi doritori să își petreacă timpul liber altfel. El, atelierul, e ceva de sine stătător, dar e comparabil cu o gară. Unii pleacă, alții vin, alții se întorc, alții se despart definitiv. Unii sunt începători și „învață să-și lege singuri șireturile”, adică devin un pic independenți. Alții sunt experimentați, colaborând cu teatre sau chiar cu lumea filmului.

E un loc destul de liber, unde poți să îți manifești în voie personalitatea și să conștientizezi manifestările omenești, învățând să le folosești în mod conștient. E unul dintre locurile care o reprezintă și o bucură dar în același timp, o și întristează. Nu se poate fără amândouă! N-ar renunța nici la bucurie, nici la întristare fiindcă doar împreună alcătuiesc OMUL.

 

STEV JUNIOR, un pui al Stagiunii Teatrale a Elevilor Vrânceni

Deoarece omului creativ îi stă bine să își ocupe timpul frumos, Olimpia Săpunaru face de toate: teatru, poezii, participă la concursuri de blogging creativ și, iată, aflu că s-a pus și pe bloggingul de călătorii.

Tot împreună cu Oana Andrei, o ființă deosebită, implicată, care mereu și-a dorit să schimbe imaginea urbei în frumos, Olimpia a construit STEV JUNIOR acum doi ani. De 37 ani, Stagiunea Teatrală a Elevilor Vrânceni (STEV) e cel mai stabil proiect cultural al Focșanului, adresat liceenilor.

De 25 ani, Olimpia este implicată în STEV. Acum, fenomenul s-a extins și pentru elevii de gimnaziu și cumva, în mintea Olimpiei, dacă le vor ține „balamalele”, ușile STEV s-ar putea deschide și claselor 1-4, dar și grădinițelor.

Până aici, am cunoscut-o pe Olimpia Săpunaru, ființa practică. De felul în care se desfășoară în idei e responsabil însă proiectul scriitoricesc „Almanahe Handmade”. Un blog unde Olimpia se transformă în Alma…

 

Olimpia Săpunaru, varianta online: Almanahe, Ocale și SuperBlog

Datorită Almei pot să văd cum gândeam acum 10 ani și cum am evoluat. În scris sau prin scris, devin un om și mai liber. Și mai periculos, aș adăuga, fiindcă un om care gândește prea mult miră, bucură prea puțin și sperie. De aici și până la a fi înlăturat de societate, nu definitiv, ci cât să începi să te îndoiești de tine e un foarte mic pas. De aceea scriu! Ca să-mi amintesc de mine, în caz că cineva ar încerca să mă facă să uit.

Almanahe, acum Alma Naher (care s-ar traduce „lângă suflet”), poate deveni o cușcă în care să te simți propriul prizonier. Poate și de aceea, a apărut și Ocale, un blog de călătorii.

Scrisul, dincolo de spiritual, mi-a adus și ceva palpabil, material, un domeniu „punct ro” plătit pe 10 ani, o excursie de o săptămână în Egipt și multe altele. Mulțumită „SuperBlog”, un proiect de blogging creativ al unor oameni frumoși și inspirați. Trebuie să recunoaștem, măcar din când în când, că materialul susține spiritualul mai abitir, chiar dacă avem senzația că spiritualul se îmbogățește mai frumos în lipsuri.

Denumirea „almanahe” a fost inspirată din greșeala de exprimare a unui primar. E celebră povestea, spune Olimpia și nu o mai reia. Împrumutând greșeala, a vrut s-o transforme în altceva. A luat-o ca pe o provocare. Contează în „gura” cui ajunge cuvântul, în cele din urmă… orice cuvânt!

 

Actoria pentru Olimpia Săpunaru și două spectacole care ating mai bine dimensiunile realității absurde

Olimpia Săpunaru a ajuns actriță din întâmplare și, zice maică-mea că bâiguiam ceva despre asta și în copilărie. Cam până pe la 4 ani, când a murit Toma Caragiu. Atunci a murit în mine și dorința. Cel puțin în aparență. Odată cu el murise și teatrul meu, săracul. Viața are însă metodele ei de-a te contrazice și un timp am fost actriță, ceva mai târziu… Și, poate mă mai fac, cine știe?!

Cariera Olimpiei Săunaru ca actriță nu e vastă. Ea spune că nu știe să aibă la activ mai mult de 10 roluri.

I-au rămas, însă, în gânduri, rolul „Logodnica”, din „Transfer de Personalitate” (Dumitru Solomon), în regia lui Mihai Lungeanu, iar în suflet rolul „Efimița” din „Conu’ Leonida față cu reacțiunea” (I.L.Caragiale) sub profesoratul lui Cătălin Naum (dus de printre noi acum).

Și știu și de ce! Pentru că, împreună, cele două spectacole, ating mai bine dimensiunile realității absurde pe care suntem nevoiți să o trăim cu toții. Teatrul e și mai puțin serios de atât. Și e bine că e așa! Alienarea umanității e un subiect delicat. Dar eu nu uit să mă joc niciodată! Și nici să mă plimb în aer liber. Actoria care trece prin stomac duce spre cabotinism, de cele mai multe ori. Cea care trece prin toate mădularele e toxică și îmbolnăvitoare și, deși a doua variantă pare mai neprietenoasă, o prefer. Să exersezi pe „pielea” ta cum să fii alt om e un dar fantastic de SUS. Te ajută să devii un om mai bun! Numai că trebuie să ți-o și dorești.

 

Olimpia Săpunaru, dincolo de scenă, atelier, teatru

Recomand o cafea pe zi, în orice anotimp, o mamă ca a mea și prieteni puțini. Puțini, dar prieteni! Dau și iau! Niciodată forțând! E un schimb! Nu am mentori, fiindcă e periculos să te ghideze mintea altuia. De aceea nici nu îmi doresc să devin unul și sunt atentă în relația mea cu copiii altora.

Îi place somnul. Și mulțumește că ne e dat. Ne obișnuiește, puțin câte puțin, că n-o să mai fim la un moment dat, spune Oli. Ceea ce creează un îndestulător confort psihic.

Am învățat și am simțit că, oricât de sus s-ar ridica capul cuiva, picioarele îi rămân la fel de jos ca ale mele. Și că iubirea nu e doar un sentiment, e forța supremă. Păcat că nu avem curajul s-o încercăm decât în condiții cât mai favorabile. Există și altfel de iubiri, pe care o să le las nesupuse lentilei acum, din tot felul de considerente, dar mai ales din acela că nu suntem toți oameni.

Nu suportă bine sfaturile, așa încât nu le dă. Dar este de acord cu intervențiile. Cu alea mici. Când sunt observate derapaje.

Olimpia spune zâmbind că nu este genul de om care ține o „dietă” în ceea ce privește oamenii. Îi ia așa cum sunt și-i tolerează fără să facă eforturi în a-i îndepărta pe cei care-s toxici.

De obicei, se îndepărtează ei singuri. Efort minim, eficiență maximă!

Unii reușesc, alții nu, spui tu! Dar reușitele pot fi și mincinoase, precum eșecurile pot fi adevărate și e de filosofat mult pe tema asta. Aș avea totuși un amendament la temă. Dacă ai reușit ceva, uită, dar continuă! Dacă ai eșuat în ceva, uită, dar continuă! Uitarea nu înseamnă întoteauna excludere sau extirpare, ci poate fi acel liant și aliat care ne face să rămânem umani. Încă!

Nu există vieți perfecte, spune Olimpia care nu crede în perfecțiune.

Verbul „a perfecționa” e altceva. Cine hotărăște că un om sau o acțiune e mai perfect/ă decât altul/alta? Putem admite că există mai mult ca perfectul? Nu timpul de conjugare! Eu zic că nu putem. Ca să poți lua hotărârea că cineva se arată perfect și chiar e, atunci e musai să fii mai mult decât perfect, nu?! Ori, e utopic! Ești atât cât ești, trăiești pe bucăți și încerci să te apropii de perfecțiune. Dar e un drum infinit! Obositor, ipocrit… Cu toate astea, dacă aș fi în locul lui Dumnezeu un minut, n-aș schimba nimic din ce e acum. În dreptul meu! Viața e pentru fiecare un experiment, cu bune, cu rele, extrem de particular. Minutul e o sumă de povești intercalate. Cum aș putea să cred că e nevoie de un ghid comun atoatecuprinzător?!

Mircea Ivanof

„De-a lungul vieţii fiecare persoană își caută un drum. În copilărie visează să fie ceva sau cineva. În adolescență are alt punct de vedere. În tinerețe apare o nouă viziune. Ca adult își dă restart. La bătrânețe regretă sau se bucură de viața pe care a trăit-o. Bine, scenariul nu se potrivește oricui. Fiecare fiinţă umană are propriul drum”… Așa consideră Mircea Ivanof.

 

Cine este el? Restaurator, artist, părintele Ermin de la mănăstire, așa cum a fost hirotonisit (în perioada cât a stat la mănăstire, timp de 6 ani), scriitor, specialist în dezvoltare personală, orator, specialist în marketing și management, autodidact – așa spun „referințele” despre el. Care dintre toate e de fapt și care e profesia lui, rostul lui în viață, aflăm imediat, înainte de a vorbi despre noua lui carte – ”Ikigai”. Deși spune, râzând, că prima lui carte publicată – Jurnalul celor 9 fericiri “este cartea care mă precede: este mai cunoscută decât mine!”.

Profesia mea? Eu spun că sunt life-designer. Iar aici las libertatea fiecăruia să interpreteze acest termen. Dar pot spune că sunt scriitor. Pentru că trăiesc din scris și trăiesc bine.

Mircea Ivanof mai spune că drumul lui a fost sinuos, plin de neprevăzut – pe care l-a și îmbrățișat – și de-a lungul lui a întâlnit multe persoane asemenea lui, care au refuzat să trăiască în ”brief-uri” și ”trend-uri” creându-și propriul drum. Astfel, a fost oarecum încurajat să trăiască viața pe care a trăit-o, să experimenteze, să exploreze…

Și asta voi face până la sfârșit. Fiecare situație, fiecare ”job”, fiecare persoană din viața mea au lăsat o amprentă, mai mult sau mai puțin vizibilă. De aceea nu pot spune care dintre acestea au avut o influență mai puternică. La data când m-am confruntat cu ele, da, au avut un impact puternic, dar acum, privind în ansamblu, toate acestea m-au construit în mod egal și nu le pot ierarhiza. Rostul meu, iar de acest rost este legată și menirea mea (misiunea), este să fiu fericit. Pentru mine fericirea înseamnă echilibru cu mine însumi. Adică să merg prin viață frumos, elegant și asumat.

 

Arta de a fi liber, în viziunea lui Mircea Ivanof

N-ar sfătui pe nimeni să urmeze o viața ca a lui. Pentru că fiecare dintre noi avem abilități diferite. El, spre exemplu, a citit enorm. Așa a construit acolo unde studiile nu au avut niciun fel de impact. Astăzi, nu mai citește ca odinioară. Doar o carte la 3 zile…

Îl întreb cum i-a fost copilăria (nu renunț la una dintre frumos-obsedantele mele întrebări pentru intervievați) și cum de e și restaurator.

Copilăria mea a fost frumoasă, în mare. În sensul că… parcă în perioada aceea copiii nu erau atât de frustrați ca acum. Da, copiii de acum sunt, oarecum, mult mai inteligenți decât eram noi, dar aici vorbim de inteligența cognitivă. La capitolul inteligență emoțională, cred că noi stăteam mult mai bine, pentru că interacționam foarte mult unii cu alţii, în mod real. Nu am restaurat biserici. Am restaurat frescă la o mânăstire ortodoxă. Lucram într-un atelier de vitralii și așa mi s-a ivit ocazia să ajut – inițial – la restaurarea acelor fresce, apoi să le restaurez singur

Face parte, după cum afirmă – dintr-o generație de privilegiaţi: generația care dispune de atât de multe lucruri pe care strămoșii noștri nu le-au avut. Mircea Ivanof consideră că unul dintre cele mai mari cadouri pe care contemporaneitatea ni-l oferă este acela de a ne fi născut liberi. Și de a avea dreptul de a decide cine vrem să fim şi ce vrem să facem cu propriile noastre vieţi.

Mai spune el că libertatea unui om este dată de posibilitatea de a decide. Şi în special de a decide să fie fericit. Si că ciudat este faptul că aproximativ 60% din oamenii care trăiesc pe acest pământ suferă de depresie și de forme de tulburări emoționale. Şi cine ştie câţi alţii nu sunt încă diagnosticaţi…

Majoritatea acestor oameni trăiesc în țări considerate a fi pozitive, civilizate, cu standarde de viață ridicate, precum Danemarca, Norvegia, Suedia, Singapore, Coreea de Sud, Finlanda, Olanda, Belgia, Germania etc. Și atunci, dacă avem atâtea privilegii, de ce sunt aşa de mulţi oameni nefericiţi? Aceasta e întrebarea pe care o adresează Mircea pe blogul său și pe care i-o adresez eu acum lui!

 

Acea stare de echilibru…

Mircea răspunde, sistematic. Mai întâi subliniază că problemele cu care se confruntă „lumea civilizată” sunt legate de lipsa valorilor morale și spirituale. Se vorbește foarte mult de pace, libertate și iubire necondiționată, dar nimeni nu și le asumă.

Majoritatea oamenilor au impresia că pacea este lipsa războiului, dar ea înseamnă de fapt armonie interioară; ei consideră ca a fi în siguranţă înseamnă să fii liber, însă libertatea înseamnă să îți asumi și faptul că poţi genera haos – în realitate, simţământul siguranței îngrădește foarte mult libertatea; iar iubirea necondiționată este un ideal la care nu a ajuns nimeni, pentru că omul încă nu este capabil să se iubească pe sine într-un mod constructiv.

Cât privește fericirea, Mircea afirmă că ea este legată de acea stare de echilibru între cele 9 planuri pe care noi – ca ființe umane – ne dezvoltăm: fizic, mental (intelectual), emoțional, spiritual, familial, social, cultural, profesional și financiar. Majoritatea oamenilor investesc enorm în unul sau mai multe dintre aceste planuri, dar nu în toate. Și astfel apare un dezechilibru.

 

Pasiunea, misiunea, profesia și vocația

Îl mai întreb de ce această carte – “Ikigai” acum, în România.

Studiez cultura japoneză de 24 de ani. Am fost fascinat de evoluția mentalității lor, în timp. ”Ikigai” e un termen la modă, folosit de foarte mulți formatori, dar puțini îl înțeleg. Nici japonezii nu-l mai înțeleg. Chiar am vorbit cu un grup de japonezi veniți, ca turiști, în România și mi-au sugerat să traduc cartea în japoneză și să predau ikigai în Japonia.

În România există acest concept, dar dezvoltat pe altă filieră. Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Brâncuși și alţii vorbesc despre acest concept, dar în alţi termeni: „rostul și menirea vieţii”. Și Dan Puric vorbește despre rost, dar merge într-o direcție oarecum exclusivistă. Japonezii, în schimb, sunt foarte mentali. La ei lucrurile trebuie să fie logice ca să aibă sens. De aceea, la ei, orice idee funcționează. Dacă nu funcționează, nu „merge și-așa”.

Mircea are o teorie despre cum să ne găsim propriul Ikigai. Dar… Ne putem găsi într-adevăr acest propriu Ikigai? Cât e vorba despre eul nostru pierdut și pe care îl putem regăsi?

Propriul Ikigai are legătură cu 4 aspecte:

1. Ceea ce tu iubești, ceea ce îți place să faci, ceea ce te face să te simți confortabil;

2. Abilitățile tale (fizice, mentale, emoționale, sociale, spirituale și profesionale) pe care e bine să ți le cunoști.

3. Ceea ce comunitatea are nevoie de la tine – rolul tău social;

4. Pentru ce poţi fi plătit.

Combinațiile dintre aceste 4 aspecte generează cei 4 stâlpi ai Ikigai-ului: PASIUNEA, MISIUNEA, PROFESIA și VOCAȚIA. Și de aici se dezvoltă o întreagă filosofie de viață. Eu cred că Sinele nostru superior nu se pierde niciodată. Fiecare experienţă ne apropie mai mult de el. E necesar să conștientizăm în ce fel

Mircea spune că, atunci când intră în starea de flux, scriind, poate sta zile întregi nemâncat. Iar una din cărțile scrise în această stare e chiar cartea de față. Nu există o explicație logică pentru această stare, care apare la orice persoană dedicată misiunii sale. Și care apare nu doar la scris, ci în orice act creativ.

Mereu a simțit că există undeva o verigă lipsă, în lanțul dezvoltării personale. Nu a putut-o defini. Până când s-a întâlnit cu expresia ”ikigai”. A studiat mulți ani subiectul, apoi a încercat să adapteze acest sistem de gândire la modul nostru de a fi. Și așa a ieșit cartea ”Ikigai”…

 

Mircea Ivanof: „Menirea mea este să fiu echilibrant”

Mulți cred că, dacă te înfășori în pături tricotate și achiziționezi mobilierul și decorațiuni vesele – hygge – este tot un soi de ikigai. Dar nu e chiar așa. Care e deosebirea? Căci mulți confundă ikigai cu hygge…

Hygge este mai degrabă un mod confortabil de a trăi viața, în exterior. Ikigai are legătură cu resursele noastre interioare. Combinând cuvintele japoneze iki, adică viață și gai, care înseamnă valoare, efect, sau motiv, ikigai este legat, în esență, despre găsirea rostului și a menirii, în viață.

Mircea Ivanof

„Tu ți-ai găsit menirea în viață?” –  îl întreb.

Da. Sunt fericit, echilibrat. Ăsta e rostul meu. Iar menirea mea este să fiu echilibrant. Și am reuşit, oarecum: prin cărțile mele, prin felul meu de a fi, prin conferințele și atelierele pe care le susțin, prin evenimentele pe care le organizez

Bun. Crede că românii și-au găsit menirea în viață? Ce mai au de găsit, de rezolvat? Ce mai avem noi de rezolvat pe acest Pământ?

În esenţa, românul are nevoie să facă pace cu sine. Pentru asta trebuie să se respecte: să respecte viața din el și din jurul lui, să iubească: să se iubească, să se ierte și să ierte, să fie liber și să respecte libertatea celor din jur, să fie fericit și să contribuie la fericirea celor din jur

Mai zice Mircea Ivanof că, dincolo de aparențe, cei mai mulți oameni, în ciuda faptului că se înconjoară de o atmosferă pozitivă, viața lor e ca o alergătură în cerc. Ceea ce este destul de frustrant. Ce e de făcut? E Ikigai acea salvare a omenirii de ea însăși?

Nu știu dacă Ikigai este soluția ieșirii din cerc. Dar poate fi un prim pas. Sau ultimul. Cred că asta depinde de la persoană la persoană. Nu pot vorbi în numele omenirii. Dar pot vorbi în numele meu😊.

 

Nona Rapotan Bookhub
Pe  Nona Rapotan, o cunoaștem prin intermediul Bookhub.ro, unde este editor coordonator. Mie însă, Nona mi-a stârnit interesul, cunoscând-o ca profesoară, apoi, datorită acestor două alegeri profesionale și a implicării sale în tot felul de proiecte utile culturii, oamenilor și societății.

 

Nona Rapotan se consideră un om simplu, care nu are nimic special față de alții, poate doar o curiozitate peste medie și o predispoziție nativă spre într-ajutorare.

Pur și simplu ajut pe cei din jurul meu instinctiv (de multe ori e și interpretat prost gestul, dar n-am ce face).

 

Între prezent și viitor cu Nona Rapotan

Nona este o gălățeancă get-beget, care a stat în urbea de la Dunăre până pe la 35 de ani. Evident, în toți acești ani a tot „evadat”, spune ea, a avut perioade destul de lungi când ajungea acasă doar pentru a schimba bagajul.

Despre părinți, aflăm că amândoi au fost birocrați, fără studii superioare, deși ar fi putut face 3 facultăți fiecare în parte, cu un cult al muncii și cu o cultură generală foarte solidă.

Acasă, a avut bibliotecă destul de mare de când se știe, în care trebuia să facă ordine periodic, deoarece nu mai încăpeau cele proaspăt cumpărate. Își amintește că se despărțea greu de cărți, iar atunci când o făcea, le dădea altora care aveau copii, în centre de plasament sau la liceul unde va ajunge să lucreze chiar ea, mai târziu.

Nona Rapotan

Suntem trei frați, eu și sora mea geamănă (care scrie și ea pentru Bookhub, mai rar, dar când și când o face îi iese foarte bine) și un frate mai mic. Toți trei avem un cult al muncii de care nu cred că ne vom dezice vreodată, o disciplină de fier (mă rog, de fier o are – încă – mama, zău că n-am întâlnit persoană cu o tărie de caracter ca a ei) și destul de multe cărți citite (n-o să vă vină să credeți, dar fratele meu cred că are mai multe cărți citite la activ ca mine). Se adaugă la acest mixtum destul de multe pasiuni (unele puse în valoare, altele mai puțin, unele despre care nu știu foarte mulți, altele evidente) și o nestăvilită dorință de a cunoaște.

Nona își amintește că atunci când avea teme mai dificile, în primii ani de școală, dacă-l întreba pe tatăl său ceva, el o trimitea întâi la cartea X din bibliotecă, după care dezbăteau.

De la ei, părinții noștri, am învățat să trec(em) prin filtrul gândirii absolut totul. Suntem extrem de critici noi între noi și, credeți-mă, pot să primesc aprecieri cu sutele (nu că le-aș fi primit, stați liniștiți), dacă mama, fratele sau sora crâcnesc e suficient să o iau de la zero, fiindcă știu că e ceva în neregulă.

 

Nona Rapotan: „Dacă mă întâlneai acum zece ani, făceam cu totul și cu totul altceva”

Singura constantă a ultimilor douăzeci de ani este profesoratul, în rest s-au schimbat periodic foarte multe în viața mea și în jurul meu. Mă onorează eticheta de „femeie de succes”, pentru că, fără să par ipocrită, chiar nu mă văd așa. E greu și dificil de explicat cum mă raportez eu la propria mea persoană, cert e că o fac cu extrem de mult simț autocritic și de aceea pentru mine „succesul” se definește puțin diferit față de cum o face media populației.

Cum a ajuns aici? Deși are studii de istorie-filosofie, nu s-a visat profesor niciodată și crede că a fost mai mult o întâmplare, dublată de foarte multă muncă. Asta pentru că, așa cum a învățat acasă: „munca și disciplina fac mult bine.”

Nona își amintește că a avut licența în iunie, iar în iulie s-a înscris la examenul de titularizare, pe care l-a luat fără să realizeze. Când s-a dus să-și aleagă catedra a fost puțin dezamăgită că nu exista niciuna la liceu. Așa se face că după vreo trei ani a trebuit să dea din nou examen de titularizare, pentru că pe atunci nu se făcea transfer de la școală la liceu, ajungând să le predea puștilor istorie și cultură civică.

După vreo două săptămâni, vine un coleg de educație fizică să-mi spună că toți sunt îngroziți pentru că nu înțeleg nimic din ceea ce le spun; le vorbeam atât de abstract și le povesteam despre concepte pe care niciun elev de liceu nu le-ar fi priceput fără detalieri amănunțite. Așa am învățat eu să mă uit la cei din fața mea și să-mi adaptez discursul în funcție de partenerul de dialog. M-au provocat elevii mei dintotdeauna (și acum o fac, nu știu ei când și cum le reușește, asta e altă problemă) să găsesc cele mai bune metode de predare, cele mai faine instrumente de evaluare și cele mai reușite proiecte extracurriculare.

Așa a ajuns ca după nici măcar doi ani să predea colegilor săi – fiind profesor metodist la Casa Corpului Didactic (instituția care se ocupă cu formarea profesională continuă a celor care lucrează în învățământ) trei ani – „buni, frumoși, nebuni.”

Glumea o colegă de-a mea, cu care am făcut de multe ori echipă că dacă mă trezește cineva la trei noaptea să fac formare o să-mi iasă ca la carte, fără nicio problemă. N-am întârziat niciodată la niciun curs, n-am anulat niciodată unul pentru că mi-era rău (și au fost destul de multe momentele când lipotomia era mai mult decât o simplă amenințare), am străbătut județul Galați (dar și alte județe) doar ca să ajung(em) să facem formare cu cei din sate izolate și care n-aveau cum să vină „la oraș”.

 

Profesorat, voluntariat, formator de proiecte Phare și câteva dezamăgiri legate de sistem

În tot acest timp, Nona Rapotan a făcut foarte multe ex cathedra. Cinci ani a fost președinta Filialei Galați la Salvați Copiii României, de asemenea a fost formator pe diferite proiecte Phare sau cu alte finanțări (USAID, de exemplu).

Indiferent de activitățile sale, nu a renunțat niciodată la elevi. Și-a păstrat norma de catedră și a menținut contactul cu ei atunci când a fost la Casa Corpului Didactic.

Să fiu profesor? E mai mult decât o onoare pentru mine, nu știu dacă pot să spun că e o vocație (asta ar trebui să o spună ceilalți, în funcție de cum e perceput rezultatul a ceea ce fac), dar știu sigur că de la cei cu care lucrez (tineri sau adulți – mi s-a făcut dor de formările cu adulții!) iau energia și puterea de a merge mai departe. Sunt foarte multe și din ce în ce mai mari diferențele de la o generație la alta. Diferențele sunt și bune, dar și mai puțin bune. Generațiile care ne urmează câștigă mult în inteligență, dar pierd la capitole precum abilități sociale, deprinderi practice, adaptabilitate (e de explicat aici și despre cauze) etc.

Deoarece învățământul, din punctul meu de vedere, are foarte multe hopuri, căderi, instabilități și probleme majore, pentru care trebuiesc cumva găsite soluții fiabile, am vrut să cunosc și părerea Nonei, care poate să ne clarifice de pe partea cealaltă a „baricadei”, ca să spun așa.

Mă doare sistemul cu totul! Am o problemă cu –ismele în general, dar dacă vorbim strict despre sistemul de învățământ e cu „vai și amar”. Am ajuns să-mi doresc să avem un ministru la educație care să reziste un mandat întreg și care să nu-și dorească să schimbe ceva de pe azi pe mâine, care să înțeleagă că o strategie educațională se realizează pe termen lung (adică de la cinci ani încolo) și că, odată elaborată, nu mai umbli la ea, cel mult ajustezi niște parametri. Cred că dacă am înțelege acest lucru, nici n-ar  mai conta ce partid e la putere. Pentru că, din punctul de vedere al educației, nici nu trebuie să se știe prea bine ce partid deține puterea.

A ajuns să aibă alergie când aude cuvinte ca „reformă”. Despre asta tot aude de când a intrat în învățământ (și are deja 20 de ani vechime), dar nici restructurarea nu e tocmai la îndemâna oricui. Ca să restructurezi ceva ce merge foarte prost trebuie să faci, înainte de orice, o diagnoză cât se poate de amănunțită, spune Nona. Iar pentru asta îți trebuie bani, pe care nimeni nu e dispus să-i dea (la ora actuală).

Nona Rapotan observă cumva cu tristețe că nu a văzut nici la partidul aflat la putere, dar nici la cele din opoziție vreo dorință manifestă în această direcție, deși mai toți vorbesc despe reformă. Cu alte cuvinte, pe hârtie toate arată frumos, iar ea a văzut atât de multe astfel de hârtii, încât nici măcar nu le mai ia în seamă. Pur și simplu le dă deoparte.

Și încă ceva: trebuie regândită fundamental relație elev-profesor-părinte. Deocamdată e una puternic dezechilirată – elevii au drepturile, profesorii obligațiile, iar părinții aproape niciunele de niciunde.

Ascultând pledoaria sa, constat că problemele sunt aceleași de ambele părți. Rezolvările stau agățate undeva la nivelul pixului, nefiind nimeni interesat să găsească o soluție fiabilă, nici măcar la nivel teoretic.

 

Despre proiectul Bookhub.ro

Când era în concediu pentru creșterea copilului, Nona Rapotan a fost cooptată de Constantin Piștea, pentru a scrie pentru Bookhub. După un an de la înființarea site-ului, a preluat și coordonarea proiectului. Până la acel moment era dedicat doar lumii literare, însă Nona l-a extins și la arte sau alte domenii culturale.

În timp, s-a coagulat o echipă stabilă, voluntară, care postează constant articole, din pură pasiune pentru cultură. Încă nu există sponsori, or noi știm foarte bine cât de bine ar prinde așa ceva… O soluție ar putea fi înființarea unei asociații culturale, însă birocrația de proiect și lipsa de timp reprezintă două mari piedice pe care noi le înțelegem foarte bine.

Mai am de lucrat mult până să ajungă să arate cum vreau eu, dar mă bucur că am reușit să am o echipă cu un nucleu stabil, ceea ce e chiar o minune, având în vedere că toți facem voluntariat. N-avem sponsori (și ce bine ne-ar prinde măcar unul!) și nici n-am avut timp să înființez o asociație culturală ca să putem depune cereri pentru diferite finanțări. E și o inerție personală aici – știu ce înseamnă birocrație de proiect și mai știu și cât de greu găsești parteneri serioși, dau doar două exemple – dar mai ales e o lipsă de timp.

Nona Rapotan Bookhub

A preferat să facă vizibil site-ul, să-i provoace pe colegii săi să scrie, mulțumindu-le pe această cale pentru profesonialism și pentru prietenie. În vara aceasta, speră să găsească puțin timp liber pentru a pune la punct o strategie de dezvoltare.

Am foarte multe întîlniri pe care le datorez Bookhub-ului, memorabile de-a dreptul. Mă gândesc la David Grimal, la Evgheni Vodolazkin, la Eshkol Nevo, Etgar Keret, Antonin Varenne, Gábor Tompa, dar și la ai noștri, de acasă, pe care nu-i nominalizez, pentru că mi se pare profund nedrept față de ei. Am aproape 100 de interviuri realizate în patru ani de Bookhub, jur că nu știu când s-au adunat (m-am uitat în folderul respectiv când am realizat interviul cu Florin Piersic Jr.) și, fără nicio exagerare, fiecare dintre acestea a schimbat ceva în mine – nu toate în bine, dar au schimbat.

Pentru Nona, fiecare dialog este definit în mod atipic. Poate că de aceea interviurile pe care le face ies și un pic altfel. Toate sunt oportunități nesperate, provocate, unele chiar pregătite pentru câteva luni, de a mai cunoaște ceva nou. 

Țin foarte mult la conceptul de echipă și la cel de unitate valorică, de aceea nu prea o să vedeți pe site articole mai puțin valoroase, când am avut am preferat să nu le public. Da, tot ce apare pe site trece întâi pe la mine, nu pentru că n-aș fi sigură de prestația colegilor mei, ci pentru că cineva trebuie să facă și corectura și eventualele editări! Așa se face că sunt singura care am o viziune de ansamblu și pot să programez câteva dintre viitoarele cronici sau articole, în funcție de ce evenimente urmează să se întâmple etc.

 

Câteva gânduri de la Nona Rapotan ca părinte și profesor

Scârbită prea mult de degringolada politică și lipsa de respect pentru lege și justiție, în urmă cu doi ani și-a zis că s-a sfârșit totul și a dorit să plece din România fără niciun regret.

Dacă fiica mea o să-și dorească să plece, o să o ajut cât pot să-și vadă visul cu ochii. Dar asta nu înseamnă că o să mă jenez vreodată să afirm că sunt româncă. M-am luptat cu prejudecățile de când mă știu și nici nu țin cont foarte mult de etichetări (de altfel, mi se spune destul de des că sunt arogantă și/sau snoabă).

De-a lungul timpului, Nona a învățat că o lecție importantă, cea mai importantă ar fi: răbdarea se educă. După care, la ea, urmează cea legată de compromis. 

Eu nu sunt adepta compromisului și a jumătăților de măsură, de fiecare dată când am abdicat de la principiul acesta viața mi-a demonstrat că nu trebuia. Norocul meu este că n-am făcut-o de prea multe ori!

 

Cuvânt de încheiere

Când iei interviuri, cel mai frumos este felul în care totul se desfășoară înaintea sufletului tău: cuvintele, informațiile, omul, amintirile, bucuriile, lupta pe care fiecare dintre noi o ducem cât mai demn, încercând să construim ceva din aceste bătălii ale noastre. Uneori, chiar cu noi înșine.

Când ai ca interlocutor un om frumos, care crește oameni din copiii noștri, arătându-le căi, poteci, drumuri unice pe care ei trebuie să pășească, fără a se compromite și a semăna cu alții; care crește frumosul sădind tot felul de proiecte culturale, artistice, literare, din care visele chiar prind aripi și se împlinesc, nu poți decât să te bucuri, să înțelegi că ai fost și tu pe una din potecile acelea, pe care deși poate a mai trecut vreun jurnalist înaintea ta, de la o răscruce, am luat-o separat și am aflat lucruri noi, interesante și utile sufletului.

Nona Rapotan este un om cu atât mai frumos, cu cât ea nici măcar nu întrevede acest aspect. Ea doar creează, gândește, planifică, pune umărul, sufletul, gândirea la lucru și stă acolo pe baricade până împlinește tot. Iar asta o face specială! Dedicarea și loialitatea sunt poate cele mai rare, pe cale de dispariție chiar, însușiri, pe care puțini oameni le mai au! Modestia și perseverența la fel. Însumate, ne dă: Nona Rapotan!

Ionela Lungu
Membră a Asociaţiei Naţionale a Creatorilor Populari din România, dar și a Asociaţiei Meşterilor Populari din Ţinutul Neamţ, profesor coordonator în cadrul Școlii Populare de Arte „Carmen Saeculare” Piatra Neamț, inginer de meserie, Ionela Lungu a avut cumva o revelație și a ales să fie un meșter popular care dă viață poveștilor lui Nică a Smarandei din Humulești.

 

Apropierea de casa lui Ion Creangă a adus-o pe Ionela Lungu mult mai aproape de ceea ce este astăzi

Ionela Lungu nu este doar un meșter popular extraordinar de talentat și plin de dăruire, dar este un om vesel și șugubăț, cum s-ar spune în zonă. Un suflet despre care chiar aș putea spune și eu citându-l pe bădia: „Nu știu alții cum sunt…”, dar eu când văd ceva creat, fotografiat, scris de Ionela, mă întreb cum poate să fie un om atât de complex și totuși, atât de firesc, de simplu, de frumos?!

Ionela Lungu

Foto credit: Radu Păltineanu

Pe lângă arta populară, Ionela Lungu este blogger la Povești de pe Ozana, fotograf, soție și femeie împlinită. Un om fascinant, un om frumos de la suflet la trup, în poveștile și vorbele căreia oamenii sunt parcă din altă lume.

Ionela Lungu consideră că aceia care nu-și găsesc cuvintele propriei gândiri sunt cei care cred și se regăsesc în citate celebre. Ea nu crede. Citatul este un crâmpei dintr-un întreg, iar Ionela nu funcționează după segmente. În schimb, poate spune, mai degrabă, că are niște repere după care se ghidează:

E simplu, eu sunt Ionela Lungu. M-am născut și crescut la Tulcea, am făcut facultatea la Iași, m-am măritat la Humulești. Sunt sigură că ceea ce sunt azi este o sumă a ceea ce am învățat în copilărie, ce oameni am întâlnit pe parcurs, de ce nevoi m-am lovit în timp, pe ce cărări m-a dus viața. Am crescut printre „mormane” de materiale didactice confecționate de mama și de sora mea mai mare, amândouă fiind educatoare. Vedeam zilnic și participam la ceea ce bibileau amândouă, fie păpuși din cârpe, fie planșe desenate sau rochițe de păpuși. Am crescut în acest mediu, acela de a lucra cu mâinile mele și mai ales de a fi creativ. Apoi, când am crescut mare, am terminat facultatea și ne-am stabilit la Humulești, mi-a fost ușor să mă joc cu lutul, chiar dacă era ceva absolut nou pentru mine. Dar apropierea de casa marelui povestitor și recitirea poveștilor lui m-au apropiat foarte mult de meșterul popular Ionela Lungu, cel care sunt azi.

 

De la inginerie, la lumea figurinelor din humă modelate în căușul palmelor, a fuioarelor de cânepă şi piei tăbăcite

Cu siguranță, nimic nu este întâmplător sau neîntâmplător în viață. Toate au cumva o rânduire care așteaptă un moment oportun să se nască.

Așa a fost și cu vocația Ionelei, care a simțit că ingineria nu este ceea ce o face fericită. Faptul că soțul ei este din Humulești a apropiat-o pe Ionela de lumea lui Creangă, care mai apoi avea să devină și lumea ei.

   

Ionela Lungu provine dintr-o lume a orașului, însă după facultate, spune ea, a deschis dintr-o dată ochii într-o lume a satului. I-a plăcut mult și la catedră și a predat 13 ani la un liceu tehnologic, dar întotdeauna după ore se refugia măcar o oră, două, în atelier. Nu a perceput niciodată ca pe o muncă, ceea ce făcea și face. A decurs totul firesc, plăcându-i încă de la început îmbinarea școală (predat) – atelier.

Că am ajuns un meșter popular îndrăgit, nu știu. Mă bucur că mă considerați prețios și mai ales inedit și aș vrea ca prin prezentarea figurinelor pe care le realizez, să aduc mai aproape tradițiile de povești. De fapt poate tocmai aici e farmecul meșteșugului meu, apropierea noastră, a fiecăruia dintre noi de lumea lui Ion Creangă, de ceea ce înseamnă Pâcală sau fata moșneagului. Nu cred că a existat om care să treacă prin fața standului cu figurinele din lut, la diferite evenimente la care am participat, să nu se oprească o clipă, să nu zâmbească, să nu descifreze asemănarea între ceea ce am modelat eu și poveste. Este de neprețuit expresia celor care vin și privesc personajele. Inspirația vine și dintr-un simț al umorului, probabil. Dar și din lumea satului în care trăiesc acum, în Humulești.

Ionela îmi mai spune cum iese ea cu bicicleta pe ulițe și cum simte o libertate pe care poate omul de la oraș nu o are. Asta o ajută cel mai mult să rămână senină, să zâmbească după fiecare tură cu bicicleta.

Când iau lutul în palme, acel boț de humă – cum spunea și Creangă, simt cum prinde viață. Dar nu imediat. Expresia o capătă când ii dau culoare, după ce s-a uscat. Pentru că acesta e parcursul: modelat, uscat, șlefuit fața cu hârtie abrazivă, colorat obraji, ochi, buze, la urmă lipit păr din blănițe și pus căciulițe din piei de miel, tăbăcite, iar dacă sunt personaje feminine lipesc codițe împletite de fire de in și băsmăluțe. În câțiva pași parcurși în câteva zile, personajul din poveste prinde viață.

 

Expoziții de fotografie, „Povești de pe Ozana” și predatul

Fără să iubim ceea ce facem am fi niște fantome, zău. Neiubirea transformă normalul într-un om rău, egoist. Poate chiar iubind ceea ce faci ți se deschid drumuri și căi prin care poți să te exprimi, poți respira, exista. Mie îmi place să mă redescopăr, sunt neobosită în a explora, îmi pun idealuri astfel încât să le pot atinge. Din aproape în aproape am tot evoluat sau în fine, nu știu, ceea ce am devenit. Făcând personaje din Lumea lui Ion Creangă, apoi am încercat să fac figurine care seamănă cu persoane din realitate, apoi am încercat în fotografie să realizez portrete de oameni din Lumea satului.

În fiecare zi, Ionela Lungu lucrează cu elevi din școli, ajutându-i să vadă arta populară ca pe ceva ce ține de noi, de rădăcinile și zestrea noastră de români. Nu este greu să facă asta, deoarece copiii par să înțeleagă, să pătrundă și să iubească mult mai profund decât adulții, această lume fascinantă a meșteșugurilor.

Ionela Lungu

Copiii iubesc lumea aceea de dincolo de ușile pe care le deschidem noi, cei mari. Consider că e menirea noastră să-i sensibilizăm de tot ce e legat de tradițiile noastre autentice, nu cele false, spoite. Nu idealizez trecutul, ci îmi aleg ceea ce e cald și autentic din trecut, privind spre viitor. Sunt purtătoare DOAR de ii vechi, pentru că au pânza aceea țesută în stative, nu în fabrică. Și la fiecare oră am un accesoriu tradițional, tocmai pentru a le atrage atenția elevilor. O dragoste către frumos poate fi transmisă doar fiind tu credibil, la rândul tău. Și asta încerc eu să fac.

Ionela Lungu vorbește cu mare drag despre proiectul „Povești de pe Ozana”, despre care spune că este una dintre „casele sale”, alături de cea a modelajului în lut și cea a fotografiei. Adică aici, povestește în cuvinte ceea ce trăiește și simte, iar imaginile care se găsesc pe blog, completează, vizual, subiectul din temă.

Nu scrie des, nici mult, deoarece nu îi place să bată câmpii și să plictisească oamenii. Dar încearcă să scrie despre ceea ce contează, despre realitate și lumea frumoasă pe care mulți o uităm în alergătura noastră zilnică.

Trăim într-o lume grăbită, care nu mai are timp și eu încerc prin fiecare articol de pe blog o oprire, un răgaz. Nu depășesc 700 de cuvinte, mă concentrez pe subiect și nu scriu pe bucăți. În general e un of pe care îl zic deodată, dar pe care îl gândesc (îl coc!) câteva zile înainte.

 

Ionela Lungu: „Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești.”

Întotdeauna este vorba despre alegeri. Ce alegi să faci în viață. Eu, împreună cu soțul meu am ales să rămânem în țară. Nu știu dacă e bine sau rău, dar e ceea ce am ales. Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești. Cred că mulți care au plecat din țară și-au găsit un rost acolo, unde lucrează, lucru pe care nu și l-au găsit aici, acasă. Nu avem de unde ști de ce și cum a dus pe fiecare viața. Iar România realizăm că o iubim doar când ieșim din granițele ei. Ați observat că ne lovește dorul de ea când suntem departe?

Ionela Lungu ne spune că ea este ea în fiecare zi: „de ce credeți că aș fi altcineva?”. Un om absolut normal, care își ia energia de la ce este frumos în jurul său. Are împreună cu soțul său prieteni puțini dar foarte buni, iar de la copiii cu care lucrează învață foarte mult.

Și-apoi e vorba de echilibru. Sunt atentă să-mi păstrez obiectivitatea, mă ajută mult și Costi, soțul meu, și el la rândul lui meșter popular, ceea ce e foarte important într-o echipă. Râdem mult împreună, de la el mi-am dezvoltat mult simțul umorului, am crescut amândoi în același spirit. Îmbin tot ceea ce fac cu relaxarea: fie că modelez lut, fie că sunt la târguri și prezint ce lucrez în atelier, fie că merg cu bicicleta sau fac poze la oameni, prin sat. Iar când dau cu aspiratorul ascult muzică, pentru că de mâncare gătește Costin.

Ionela Lungu

Expoziția fotografică: Oamenii Humuleștiului

Ca lecție învățată pe parcursul vieții ar fi ca fiecare să facem ce ne pricepem, să te canalizezi pe ceva și să încerci să te dezvolți, să evoluezi, să devii tot mai bun. Dacă ne închipuim că știm să facem de toate, de fapt nu știm nimic, spune Ionela.

Să tot faci cercuri concentrice cu raze din ce în ce mai mari, în jurul a ceea ce-ți place și știi să faci. A! Și să citești la timp ce trebuie citit, să asculți o muzică bună, să nu te iei prea în serios și sa nu-ți pierzi umorul. Și să nu faci pe nimeni prost. Cam multe lecții, nu-i așa, dar țin de bun simț. Nu dau sfaturi dacă nu mi se cer. Mai avea Costi o vorbă: „eu îți dau un sfat, fă cum crezi!”.

Și, șugubeață cum o știm, Ionela încheie: „Pune semnul meu de carte în cartea ta, sunt onorată. Domnița Ramona, îs gata!”

 

Cuvânt de încheiere

Apoi, vorba lui Nică a Smarandei, cu Ionela ți-e mai mare dragul să stai la taclale, să o asculți, să mergi cu ea de-a lungul satului cu bicicleta și să te bucuri de oamenii simpli și frumoși ai locului. Să te ogoiești olecuță pe malul Ozanei „cea frumos curgătoare” și să realizezi că viața înseamnă mai mult decât planuri. Ea este despre viață, mai mult decât despre orice altceva!

Ionela Lungu

Ozana, foto by Ionela Lungu

Ionela Lungu este un om care, în cuvinte puține, are capacitatea de a cuprinde înțelesuri mari. De câte ori îi trec pragul, mai mult virtual, că doar așa îmi permit momentan, nu pot decât să mă bucur de ceea ce văd. Să fac ochi mari precum copiii mirați, să pășesc într-o lume care deși a noastră a românilor, parcă te poartă undeva în poveștile cu Dănilă Prepeleac, Păcală, Smaranda Popii. Și este bine! Că ne mai scuturăm oleacă de glotul zilei și ne bucurăm de frumosul meșteșugurilor și a oamenilor!

Ionela m-a cucerit cumva de când am descoperit-o prima dată. De vreo câțiva ani, ce este drept. De atunci, mereu mă delectez cu arta și scrisul ei. Cu tografiile din locuri parcă rupte din Rai!

Apoi, de la primul salut firesc, deschis, prietenesc, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Și poate, așa o fi, deoarece prea ne leagă multe pe mine și pe Ionela a lui Costin din Humulești, cum îmi place mie să îi spun femeii care a reușit să dea viață „unui boț de humă”!

Locație atelier: drumul de la poalele Cetății Neamț
Telefon : 0233 790.093, 0742.999.506, 0726.985.695
E-mail: palmaart@yahoo.com