Articole

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir este o educatoare al cărei devotament pentru profesie și copii nu cunoaște limite, iar iubirea pentru educație și literatură a făcut-o… poetă.

 

Emilia Dragomir este educatoare la grădinița din satul Moara Domnească, comuna Râfov, județul Prahova. În timpul liber scrie poezii pentru copii și astfel a creat un personaj ce va deveni legendar: Gică.

Această doamnă diafană blondă natural te uimește cu frumusețea sa. Când îți apare în față cu o siluetă de clepsidră în rochițele sale, eclipsează multe femei si fetișcane. Nici nu i-ai da vârsta respectabilă pe care o are.

Deși aproape de vârsta pensionării, nici vârsta, nici oboseala nu se observă în vocea sau atitudinea Emiliei Dragomir. Iubirea pentru cei mici transpare din fiecare vorbă blândă.

Are studii în domeniul educației preșcolarilor și în psihologie, iar dorința sa de a se perfecționa continuu este extraordinară.

Pentru dumneaei este esențial ca educarea și dezvoltarea personală să fie continue, pentru a oferi celor mici ce este mai bun.

Modestia cu care vorbește despre poeziile sale te face să o admiri și mai mult. Este de admirat deoarece poeziile sale au adus în prim plan un personaj amuzant, poznaș, un copil năstrușnic pe nume Gică.

Cine este Gică?

Pentru Emilia Dragomir, Gică este exponentul copilului universal. Este inspirat chiar de unul dintre copiii pe care i-a avut la grădiniță.

Nu era nici cel mai deștept copil, nici cel mai cuminte, dar era cel care i-a rămas în minte și suflet după mai mult de 15 ani.

Poeziile sale nu sunt scrise doar de dragul de a scrie în rime, ci au un rol moralizator. Fiecare poezie oferă cititorului o lecție de viață, o idee de urmat.

Pe lângă poeziile despre faimosul Gică, strofe care i-au adus respectul și admirația prietenilor de pe pagina de Facebook. Mulți dintre aceștia o cunosc personal și i-au fost școlari la grădiniță.

Tot aceștia, dar mai ales părinții celor mici au încurajat-o, aproape forțat-o să își publice poeziile, să nu le lase deoparte, uitate. Astfel au apărut carțile Vacanță cu bucluc, Universul lui Gică, Șotron cu cuvintele.

 

O vizită la grădiniță

Femeie extrem de sociabilă, deschisă, Emilia Dragomir te primește cu brațele deschise în mica ei grădiniță. Pe pereți și din tavan atârnă o mulțime de foi de activități ale celor mici.

Parcă pătrunzi undeva adânc în sertarele memoriei tale când la grădiniță făceai aceleași lucruri.

Cunoscând-o personal, am înțeles că o persoană puternică este cea care își lasă durerea, tristețea, problemele la poarta locului de muncă. În cazul dumneaei, este vorba, bineînțeles, de poarta grădiniței.

Emilia Dragomir intră în grădiniță zâmbind pentru că acei copii au nevoie de ea zâmbitoare, veselă. Ne-a mărturisit cu drag că acești mici omuleți sunt capabili să simtă sentimentele educatoarei și nu s-ar fi deschis în fața ei.

Emilia Dragomir – Timpul le vindecă pe toate

Emilia Dragomir și-a propus să fie prietena, confidenta celor mici și să îi facă să le placă la grădiniță. Are și o povestioară din copilărie când nu a mai mers la grădiniță deoarece doamna de acolo nu a avut grijă de ea.

Atunci și-a propus să devină o educatoare bună. Și-a dorit ca niciun copil să nu mai renunțe la anii frumoși de grădiniță de frică sau pentru că îi displace.

Anii au trecut și a ajuns fix ce își dorea. Faza interesantă este că ajuns mult mai mult: o educatoare iubită de copiii săi. La rândul ei, Emilia Dragomir le-a oferit dragostea și atenția de care aveau nevoie.

Fiecare copil este diferit. De aceea trebuie ca educatoarea să fie atentă la fiecare, la schimbările sale de comportament. Dacă l-a supărat cu ceva și acesta s-a închis în el, doamna educatoare își cere scuze.

De asemenea, o idee în care crede doamna Emilia Dragomir este cea că relația părinte – educator trebuie să fie una de respect mutual și încredere pentru binele copilului.

Aceștia vin după ani la grădiniță doar să o salute, să discute cu dumneaei. Se pare că Emilia Dragomir a transmis exact emoția pe care își dorea să le-o ofere celor mici, dacă după 15 ani adulții intră din nou în grădiniță.

Această grădiniță mică este caldă, primitoare, un loc în care te reîntorci la activitățile favorite ale copilăriei: desenat, pictat, lucrul cu hârtia.

Emilia Dragomir

Realizări profesionale amintite cu zâmbetul pe buze

Activitatea doamnei educatoare Emilia Dragomir nu a rămas fără ecou. Participând la un concurs național cu tema „Cea mai dragă educatoare”, a primit premiul I.

De menționat este faptul că premiul obținut la acest concurs a fost folosit pentru a le oferi celor mici cadouri de Crăciun. Emilia Dragomir consideră că l-a obținut cu ajutorul lor și la ei trebuie să ajungă.

Poeziile sale sunt gustate la scară largă deoarece doamna educatoare a apărut în mai multe antologii. Are colaborări la reviste, a primit premii, invitații la gale.

Recent, poeziile sale au fost incluse în Revista Contraste Culturale nr.9/2019 și în Antologia Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultura „Ion Luca Caragiale” al Municipiului Ploiești.

Pe lângă poeziile pentru copii mici, Emilia Dragomir a scris poezii și pentru copii mari:

AȘTEPTARE

Te-aștept, în fiecare seară, pe-o canapea, pe bulevard,
Dar bucuria revederii eu știu că este doar hazard.
Mi-am pus turbanul înserării și la urechi flori de cireș,
De mână-i prins și evantaiul, din filigranul de fildeș.

Eu am ieșit din amintirea păstrată în fotografii,
M-am scuturat de mucegaiul trecutului și de stafii.
Renasc încet, în așteptare, aici, sub lampioane de castan,
Ce au aprinderile albe și delicate, an de an.

Privirile sunt ascuțite ca unghiurile, sunt săgeți,
Iar nările îți sorb mireasma cu care-aș vrea să mă îmbeți.
Turbat să vii pe-aleea largă și drumul să îți pară lung,
Să simt cum freamăți de dorință și dorurile toate să le-alung.

Dar iată, sună telefonul, apăs cu teamă pe buton
Și în urechi strident răsună un glas străin, cu-n rece ton.
Atunci, eu știu că așteptarea se-ntinde ca un vast deșert,
Mă las îmbrățișată tandru de iasomie și… te iert.

Sub pașii mei strivesc cu jale petale roz de trandafiri,
Tu ești departe, iar chemarea se-neacă-n lacrimi de iubiri.
Deschid o ușă, mă cuprinde fotoliul cel primitor,
Apoi, încet, mănânc halva-n amestec cu lacrimile mari de dor.

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir: „Fiecare om să se bucure de munca sa!”

Familistă convinsă, cu doi nepoți și o viață grea în urmă, Emilia Dragomir și-a învățat copiii să fie mereu cinstiți. Să nu mintă niciodată, să nu fure și să se bucure de munca lor.

Valorile sale sunt corectitudinea, dreptate, veselie, adevăr și muncă cinstită.

Celor care vor să intre în învățământ, Emilia Dragomir le pune o singură întrebare: le plac copiii și profesia lor atât de mult încât să facă asta în fiecare zi? Îi pot iubi pe copii ca pe copiii lor, indiferent de boacănele lor? Îi pot struni pe cei mici frumos, cu o impunere prin blândețe și zâmbet?

Pot fi răbdători și atenți la fiecare copil? Educatorul are rolul de a educa și în același timp de a fi modelul lor.

Emilia Dragomir

Câteva cărți ale copilăriei pe care Emilia Dragomir le recomandă atât copiilor, cât și adulților sunt: Cuore, inimă de copil, Fram, ursul polar, Basmele românești de Ispirescu și Amintirile din copilărie ale lui Creangă.

Această educatoare ca o rază de soare își pune mintea, sufletul, experiența, cunoștințele în slujba dezvoltării și educării celor mici. Iubirea pentru profesia sa transpare încă de când începe să vorbească.

Avem nevoie de educatori ca Emilia Dragomir? Da, pentru că educația și educarea începe de la cele mai fragede vârste și ar trebui să țină toată viața.

Şi intenţiile-s bune!!! de Emilia Dragomir

Gică, mamă, intră-n casă!
Vrei să mă dai de năpastă?
Te-ai udat până la piele;
De n-asculți, ai zile grele.


Cât e de-nțelegător!
Intră-n baie binișor,
Se schimbă, mănâncă iute,
Face vrute și nevrute,


Intră pe Facebook un pic,
Nu-i place aici nimic.
Fereastra-i ca un magnet,
S-ar juca tot prin nămet.


Pân” la urmă se strecoară
Ajungând din nou afară.
Puricel, cei cinci pisoi
Aleargă-n juru-i vioi.


Gică este încântat
De omătul afânat.
În căpșoru-i ciufulit
O idee i-a venit:


Fără ca mama să-l vadă
Va face om de zăpadă,
Chiar la el în dormitor
Și-ncepe lucrul de zor.


Cară, cară și iar cară
Scăpând neaua și pe scară,
Pe gresie și pe covoare.
Ce-are în cap, frățioare?


Iată cum gândește el:
Ca un copil cumințel
O ascultă pe-a lui mamă-
Tot ce-i spune bagă-n seamă.


Plus că inima lui bună
Nu lasă omu-n furtună
Să-nghețe de frig, de ger
Mai rău ca-ntr-un frigider.


Gata, l-a și înălțat:
Nas din morcov, fes pe cap,
Ochi și nasturi din măsline
Și-un fular, ca să-i stea bine.


Îl privește mulțumit,
Dar se simte obosit.
Se-ntinde pe pat alene,
Somnu-i vine pe la gene.


Doarme, doarme liniștit.
A realizat ce-a gândit:
Moșulețul din zăpadă
Stă la cald, nu în ogradă.


Of, nimic nu îi iese bine,
S-a făcut, ah, de rușine.
Intențiile lui, ce par bune,
Ajung dezastru-n final, pot spune…


Zăpada, la cald s-a topit,
Inundați-a venit,
Potop biblic s-a pornit,
Gică gălușca-nghițit,


Când mama, cu ochii cât ceapa,
Scoate cu găleata apa,
Ce puse pe tot stăpânire
Cu o mare nesimțire.


-Gicăăăă! Simt că-nnebunesc,
Nu vreau să-ți spun ce gândesc!
După ce-au rămas mai calmi,
Băiatul cită din psalmi:


-Mami, Dumnezeu știu că ne-nvață
S-asculți de-a mamei povață,
Zilnic să faci faptă bună
Că doar nu creștem pe Lună.


Eu ajut omul cum pot
Chiar de este din omăt.
Și așa sufăr cumplit
Că pe tine te-am rănit,


Iar din bunul moșulică
Au rămas o măturică,
Fular, morcov, cinci măsline
Ba, și-un fes, ce-i venea bine.


-Spuneți voi, ce să-i mai zic
Îl iubesc muuult pe pitic!!!

Irina Rusu

Irina Rusu, o profesoară din Bacău, integrează copiii cu autism în colectivitate în cadrul Școlii Generale Ion Creangă, ajutându-i să obțină premii la concursuri și olimpiade.

 

Irina Rusu și-a dorit de când era mică să devină profesoară, deși părinții o voiau mai degrabă doctor. Cu 3 surori mai mici, se juca de-a școala chiar acasă, mai ales când se adunau și vecinele.

În timpul școlii generale aveau o materie numită Atelier în cadrul căreia învățau să croșeteze, tricoteze, coasă sau să împletească. Dacă lipsea vreun învățător, profesoara o trimitea pe ea să îi țină locul. Deși copiii erau cu 3, 4, 5 ani mai mici, o ascultau ca pe o adevărată învățătoare.

A ales așadar fără ezitare să urmeze Liceul Pedagogic, un loc cu multă verdeață situat lângă Parcul Libertății. Acum este colegă cu Geanina Spiriduș.

Autismul la copii

Autismul este poate cea mai dificilă boală pe care o poate avea un copil, prin prisma faptului că nu se poate integra într-o comunitate.

El nu comunică așa cum o fac ceilalți copii, iar părinții depun eforturi mari pentru a-l înțelege. Copilul cu autism trăiește într-o lume cu totul a lui, unde străinii nu prea pot intra. Uneori, nici părinții nu o fac.

Cel mai bun mod de a ajuta copiii cu această boală este să fie duși periodic la medici care îi pot ajuta să „spargă coaja”. Adică să iasă din acea lume imaginară și să crească adulți normali, sănătoși.

Din păcate acești medici sunt rari în țara noastră, iar costurile sunt mai mari decât își pot permite mulți dintre părinții români.

Când vorbim de familiile de la țară, departe de orașele învecinate, lucrurile stau și mai rău. Părinții nu știu cum să își ajute copiii, unde să îi ducă, iar școala nu îi pregătește pe învățători pentru astfel de situații.

Nu există condiții speciale pentru ca acești copii să poată comunica cu colegii lor, nici măcar cu învățătorii sau părinții.

 

Ce face Irina Rusu pentru copiii cu autism

Revenind la profesoara din Bacău, aceasta stârnește curiozitatea sau mirarea, după caz, a oricărui părinte sau coleg din breaslă: lucrează cu copiii cu autism.

Nu în afara școlii, nu în centre specializate, ci chiar în sala de clasă, unde majoritatea copiilor nu au o astfel de problemă. Copiii cu autism nu se pot integra singuri.

Le este greu să iasă din lumea lor pentru că le este frică. Nu își fac prieteni, nu fac lucruri voluntare cum ar fi să iasă la tablă și deseori sunt catalogați drept persoane cu un IQ scăzut.

De fapt, această boală care pune stăpânire pe ei nu îi lasă să își atingă potențialul, iar Irina Rusu a înțeles asta de mult timp.

Eforturile sale în lupta cu această boală au dat roade.

Copiii cu autism au un simţ aparte. Ei pur şi simplu te citesc.

Acești copii au super puterile lor. Inteligența lor emoțională poate șoca oamenii din jur. Iar Irina Rusu știe că ei pot să îi simtă și interpreteze emoțiile. Ei simt dacă o persoană este caldă, calmă, răbdătoare, cu vocație.

Pentru a ieși din lumea lor au nevoie de încredere, iar la fiecare mic pas înainte trebuie încurajați, recompensați. Astfel vor avea puterea și curajul de a mai face un gest, un pas până vor reuși.

Cea mai mare dificultate în lucrul cu un copil este timpul alocat. Noi, adulții, trăim într-o lume a vitezei unde nu mai avem răbdare cu nimic. „Nu-i mai dăm timpului timp” după cum spunea Octavian Paler.

Un astfel de copil îţi spune să stai, să te bucuri de fiecare clipă, să o adulmeci, să te joci, să-ţi pui imaginaţia în mişcare chiar cu lucrurile simple pe care le ai.

Fiecare efort pe care îl face un profesor cu acești copii nu rămâne fără rezultat. Omul este o ființă socială și orice interacțiune cu alt om care îi vrea binele este în sine un progres, afirmă Irina Rusu.

Rezultatele unui efort unic

Părinții au nevoie de ajutor din orice parte când vine vorba de copii cu autism sau chiar cu deficit de atenție. Când ajutorul vine gratuit dintr-un loc surprinzător, ei sunt cei mai fericiți.

Sunt încântați când își văd copiii bucuroși, dornici de a face lucruri noi, constructive, fără tehnologie. Când copiii se duc acasă și povestesc cu entuziasm ce au făcut la școală, părinții parcă se molipsesc și se implică activ.

Prin proiectul „Din suflet pentru suflet” Irina Rusu duce copii normali în centrele dedicate celor cu probleme. Interacționează cu ei și îi ajută să comunice.

Astfel, au ajuns să vină și părinții la aceste centre pentru a ajuta. După o activitate de acest gen toată lumea se simte bine, spune Irina Rusu. Anul trecut a făcut voluntariat cu elevi de clasa a VIII-a în vacanță.

Este incredibil cum un profesor poate fi atât de interesant, blând, atât de iubit de copii încât aceștia nu numai că au făcut voluntariat, dar au făcut-o în vacanța spre liceu. În acea perioadă când de obicei copiii lasă gimnaziul în spate și își uită profesorii, darămite să le ofere din timpul lor liber.

Acești copii au luat note mari la capacitate, au intrat toți unde și-au dorit, iar acum dacă o văd pe stradă pe doamna profesoară, sunt plini de bucurie.

Irina Rusu le-a intrat în suflet așa cum mulți ar trebui să o facă. În timpul liber scrie pe platforma iTeach, o sursă de informare, perfecționare, schimb de experiență.

Articolele publicate de Irina Rusu aici au un impact pozitiv asupra comunității care urmăresc platforma. Scriind pentru ei, a cunoscut oameni minunați prin prisma împărtășirii experiențelor lor frumoase.

Publicul recepționează bine articolele, de fiecare dată cu impact asupra stimulării gândirii pozitive.

Jocul și integrarea senzorială ca metode de predare

Jocul în echipe, cu ajutor, cu diferenţierea sarcinilor, găsindu-şi fiecare elev locul acolo unde i se potriveşte mănuşă, cu recompense pozitive, este cel mai potrivit.

Elevii Irinei Rusu învață prin experimente, folosind materialele de la clasă. Recreează prin recompunerea lucrurilor.

O altă modalitate de a preda, fără ca elevii să vadă asta plictisitor, este integrarea senzorială a tuturor simturilor (văz, auz, tactil, kinestezic, olfactiv, gustativ, proprioceptiv).

Astfel a creat un opțional ,,Călătorie în lumea științelor” după acest mod de gândire.

În cadrul lui a realizat cu elevii jucării senzoriale pentru copiii de la un centru de stat care se ocupă cu copiii cu TSA: brățări, bidoane cu sclipici pentru stimulare vizuală, baloane umplute cu fel de fel de texturi pentru stimulare tactilă, motricitate.

Copilul trebuie să simtă că profesorul e cine e cu adevărat și că vrea să îl ajute. Falsitatea este depistată imediat. Când el face un pas spre profesor, acesta trebuie să îi dea încredere prin încurajare.

Dacă observă că elevul este fixat pe ceva, trebuie să folosească acel ceva pentru a-l introduce în alte experiențe de învățare, pas cu pas.

De aceea, Irina Rusu îi duce pe copii în aceste centre: pentru a-i cunoaște pe acei copii și a le face integrarea mai ușoară, de Crăciun, Paște, 1 iunie, Ziua autismului sau printr-un proiect distinct.

 

Cea mai frumoasă amintire

Eforturile sale nu rămân fără rezultate: o fetiță cu TSA- autism de la clasa a VI-a A a ieșit pentru prima oară la tablă. Colegii săi au rămas uimiți și i-au zis că face minuni.

I-au spus, „Doamna, este prima dată când vedem că iese la tablă. Ea nu răspunde la ore şi niciodată nu a ieşit la tablă.”

Este o bucurie extraordinară să vezi așa ceva la un copil care parcă nu exista. Când Irina Rusu îi duce pe elevi la aceste centre, descoperă o lume pe care nu și-ar fi imaginat-o. O lume cu copii minunaţi. Copii foarte deştepţi care au nevoie de alţi copii pentru a ieşi din lumea lor.

Astfel lasă urme adânci în sufletele lor deoarece mulți se reîntorc în postura de liceeni voluntari. Asta o bucură poate cel mai mult.

Așa vede Irina Rusu cum faptele sale pot face lumea să se schimbe și să devină mai bună. Cei cu probleme ajung să aibă o viață cât mai apropiată de normalitate.

 

Irina Rusu: „În profesia noastră, trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor”

Sfatul său pentru colegii de breaslă este unul extrem de simplu:

În profesia noastră trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor şi priceperilor, iar la urmă obiectivele. În învăţământul românesc este taman invers, de-aici eşecul.

Elevii săi au rezultate la concursuri, iau note mari, ajung unde vor. Totuși cea mai mare mândrie a sa este ceea ce face cu ei pentru copiii cu autism.

Irina Rusu

Pe viitor, Irina Rusu se vede tot la catedră și în timpul liber scriind despre latura pozitivă. Despre lucrurile frumoase pe care le culege în fiecare zi. Din drama vieții pe care o avem, cu suferințele noastre, ale tuturor.

Simpatizează cu crezul artistic al lui Tudor Arghezi: Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi versuri noi. 

Mai mult, Irina Rusu crede întru totul în cuvintele lui Camil Petrescu: Prefer să scriu onest la persoana I. Din mine însumi nu pot ieși. 

Prin urmare sunt o fire veselă, optimistă şi prefer să aduc bucurie tuturor, culegând doar bucurie.

Irina Rusu este o persoană minunată si o profesoară care și-a depășit demult atribuțiile de dascăl. Ea oferă atât copiilor, cât și părinților lecții despre răbdare, așteptare, persuasiune, ajutor și în final acceptare.

Marius Bujor

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online pe lângă un job full time într-o agenție. Cu experiență în presa scrisă: ziare, televiziune și chiar radio, informația oferită trece de granița teoriei în real. 

 

Studii și experiență în domeniu

Marius Bujor a absolvit facultatea de jurnalistică, apoi a urmat un master în programe audio-vizuale la U.N.A.T.C unde l-a întâlnit pe domnul regizor Radu Nicoară care i-a arătat cum se spune o poveste prin arta scenaristicii.

A început să scrie din timpul practicii când a ajuns să vadă din interior viața la ziar. Tinerețea vine la pachet cu avânt și idealism, iar Marius Bujor și-a format câteva vise. Sursa lui de inspirație este formată în special de „Jurnalistul Universal” de David Randall, dar și de o colecție de reportaje realizate de jurnalistul român Filip Brunea Fox în perioada interbelică.

După ce a absolvit facultatea, a intrat pe piața concurențială a jurnalisticii încercând să schimbe lumea în bine prin scrisul si pasiunea sa.

A fost și reporter de radio. Timp de un an a lucrat ca reporter în redacția social economică și editor în cea de știri la Radio România Actualități.

În 2002 a câștigat concursul pentru un post de reporter în cadrul redacției de știri a TVR. Un întreg univers i se deschidea în față.

Jurnaliști profesioniști ca dl. Paul Șoloc, dl. Horia Grușcă, dna. Ioana Mureșan, dl. Adrian Fulea, dl. Ionel Măireanu îi deveneau profesori în timp ce îi erau colegi.

Mai mult decât presă, descoperea cinematografia, pentru că un reporter de televiziune trebuie să învețe comunicarea vizuală. Poveștile au impact mai mare când povestea este transpusă în imagini.

Jobul în presă părea să fie exact locul de unde să schimbe lumea în mai bine, dar presa este tot mai departe de această misiune, prin simplul fapt că a renunțat să mai fie obiectivă.

Marius Bujor

Admirație și respect

Marius Bujor admiră doi lideri politici români de pe scena celui de-al doilea război mondial. Dar, în special, pe Mircea Eliade, cel care a creionat Bucureștiul mai bine ca oricine în romanele Întoarcerea din rai și Huliganii. Citind despre istoria religiilor în timpul liceului a aprofundat domeniul filosofiei care l-a interesat dintotdeauna.

Proza fantastică citită pe fundalul albumului Cantofabule de la Phoenix oferă senzații extrasenzoriale, susține el.

Alți oameni foarte dragi lui sunt dascălii:

  • Lucian Cristea – profesor de limba română la Școala Generală 113 din București,
  • Eugenia Morar – profesoară de istorie la aceeași școală,
  • Victor Lișman – profesor de limba română la Colegiul Național Sfântul Sava din București
  • Ioan Grosu, profesor de istorie tot acolo.

 

Câteva cuvinte despre viața în televiziune

Marius Bujor a avut cele mai multe momente frumoase la TVR, dar două i-au rămas pe veci în minte. Două reportaje realizate alături de directorul de imagine Sorin Eșanu.

Primul reportaj a vizat decăderea unei clădiri din centrul vechi – hotelul Concordia. Al doilea este despre copiii care vindeau ziare. A reușit să le spună povestea tristă și greutățile îndurate pentru un bănuț.

Am descoperit 3 momente dificile din viața sa profesională. Primul se leagă de emoțiile primului reportaj ca reporter de radio. Timiditatea îi dădea atunci mari bătăi de cap.

Al doilea moment dificil a fost o perioadă în care a fost reporter de noapte la TVR deoarece trebuia să vină cu propuneri de subiecte zilnic. Deși a fost greu, în timp și-a ascuțit instinctele, spiritul de observație, imaginația.

Al treilea moment dificil a fost când a renunțat la televiziune și nu avea nicio idee ce să facă mai departe.

 

O zi din viața unei reporter

O zi din viața unui reporter de știri are un tipar deja stabilit: ședințe de redacție, propuneri de subiecte/eveniment, conferințe de presă.

După aprobarea subiectului urma planificarea filmării, efectuarea ei și realizarea materialului. Pentru a scuti timp, Marius Bujor schița un mic scenariu și decupaj cinematografic înaintea filmării.

Pentru un absolvent care vrea să se îmbogățească rapid, jurnalismul nu este calea, deși cine știe să scrie va avea mereu bani în buzunar.

Pentru a dobândi experiență ar trebui să treacă prin toate: presa scrisă, radio, televiziune, agenții.

Jurnalismul este destul de prost plătit, dar este cea mai bună școală; te dezvolți ca om, pe plan personal și devii creator de conținut profesionist. Este cea mai grea cale, dar cea mai bună.

Cuvântul scris te învață să transmiți emoții, senzații. La radio înveți puterea sunetului și chiar a cuvântului rostit. Reporterul lucrează cu sunetul vieții și cuvântul rostit.

În televiziune se lucrează cu toate: cuvântul scris, cuvântul rostit, sunetul, muzica, imaginea. În agenție, jurnaliștii învață să ofere informații utile structurate în articole sau advertoriale pentru a vinde.

Te vei juca cu mințile oamenilor și ar fi bine să știi ce faci, fiindcă vei avea pe conștiință oameni…

În opinia lui Marius Bujor, se spune în mod eronat că un jurnalist trebuie să aibă condei, să scrie sofisticat. De fapt stilul greoi, forțat distrage atenția cititorului de la conținut spre ceva mai interesant.

Cea mai bună cale este de a oferi informație concisă, clară, prezentată logic și bine structurată.

 

Momentul de cotitură din viața de jurnalist

În 2013, Marius Bujor decide că trebuie să iasă din presă. Nu mai concepea să fie jurnalist și, într-un moment dificil pentru TVR, a fost printre cei care au plecat.

Prima direcție a fost web designul, domeniu în care a făcut și un curs. Avea deja un site pe care îl administra testând tot ce învăța online.

Deși avea diplomă de web designer și de administrator de baze de date, fără experiență nimeni nu voia să îl angajeze. Atunci a ales să se axeze pe SEO unde era începător.

În 2014 urma primele cursuri de marketing și la scurt timp se angaja ca specialist SEO.

În muncă, momentele de critică te ajută să devii mai bun pentru că vezi unde mai ai de lucrat. Laudele te motivează să mergi mai departe, dar trebuie să ai un echilibru.

 

Cursul ca o discuție între prieteni

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online, unde l-am și întâlnit. La prima vedere este un om simplu, modest, dar cu un bogat bagaj de cunoștințe în ale scrisului.

Cursul de content writing la care am fost mi-a arătat încă o dată că oamenii valoroși se ascund de obicei în cele mai neașteptate locuri. Nu mă așteptam să îmi placă prea mult sau să fiu uimită de curs.

Ceea ce m-a surpins plăcut este faptul că acest trainer a depășit în majoritatea timpului acele limite pe care le impune de obicei statutul de trainer.

Când vezi o grupă de maxim 10 oameni, îți imaginezi un om specializat pe domeniu care vine să îți prezinte un număr limitat de cunoștințe.

Te gândești că interacțiunea este limitată și că informațiile vin pe un singur sens, fără ca trainerului să îi pese cine ești, ce faci sau ce vrei să faci.

Ceea ce m-a uimit este faptul că sfaturile sale erau practice, orientate fix pe domeniul în care lucra fiecare dintre cursanți. Fiecare exemplu te ducea cu ochii minții în redacție, în spatele știrilor de la TVR.

Vedeai o poveste fascinantă. Am simțit pur și simplu cum chiar își dorea să ne ajute pe acest drum ales și să ne dea un ghiont să începem să facem ceva. Mi s-a părut că ne-a dat sfaturi, nu lecții, de parcă ne-ar fi fost prieten.

Cred că această capacitate de a nu te împotmoli în limba de lemn și limitele fixate de statutul de trainer/profesor/îndrumător este incredibilă.

Mai mult, abilitatea de a explica pe înțelesul fiecăruia, cu interes pentru succesul personal al cursanților este extraordinar și unic.

Faptul că te simți în largul tău chiar timid fiind și poți să îi adresezi întrebări fără frică. Asta e cu totul special.

Marius Bujor

Pregătirea pentru jurnalism, conform lui Marius Bujor

Educația formală îi oferă oricărui tânăr un pachet de start în viață. Nu totul îi este util, dar materialul este universal.

Pentru a învăța cât mai multe, cititul rămâne de bază, documentarea, mersul la școală fără prejudecăți. Talentul alege omul și nu invers, dar perseverența face diferența.

Învățatul de unul singur este o metodă ideală pentru cei care au ambiție, răbdare cu ei înșiși. Online există o mulțime de cărți bune și aplicații de mobil la prețuri accesibile.

Între cursuri tradiționale de jurnalism si cursuri online de scriere creativă, SEO, marketing, Marius Bujor alege… obiectivul clar. Pentru a ajunge unde își dorește, un om trebuie să știe ce vrea.

Facultatea de profil modelează intelectual, dar învățatul în afara sistemului tradițional aduce avantajul exersării.

 

Moment dificil rezolvat, zero bani investiți

Dacă am rămas cu ceva de la curs, am învățat că un lider bun rezolvă probleme fără să investească bani.

Mergând pe premisa „când nu ai bani, trebuie să aloci timp” Marius Bujor a alocat timp când a vrut să treacă la altceva.

Astfel a ajuns să învețe SEO citind online, a aplicat, apoi și-a cumpărat cărți, programe, a învățat din nou. Formula sa pentru succes este muncă + perseverență + creativitate.

Un om ordonat, disciplinat, harnic, perseverent și creativ poate veni cu soluții surprinzătoare și fără să cheltuiască prea mulți bani. Trebuie să ai încredere în tine, în capacitatea de a rezolva probleme.

Marius Bujor

Marius Bujor: „Un om virtuos este educat și rămâne modest”

Când vorbim de respect, Marius Bujor susține că respectul pentru ceilalți este opțional deoarece trebuie câștigat, pe când manierele sunt obligatorii. Fiecare om merită tratat cu decență, demnitate.

Planurile sale de viitor includ în primul rând domeniul SEO pe care îl consideră supremul joc al inteligenței. Pentru a excela este nevoie de pasiune dusă până la obsesie.

Pe lângă joburile sale, lucrează și la proiecte personale, printre care o serie de cursuri de SEO și marketing online. În 2016 a devenit trainer pentru a oferi cunoștințele sale doritorilor.

De asemenea, va participa la o serie de evenimente din lumea SEO, majoritar din străinătate, în acele locuri în care oamenii sunt extrem de interesați de domeniu.

Cel mai tânăr și drag proiect al său este PRawareness.ro – o agenție boutique de SEO, PR și marketing online, unde este co-fondator.

Va continua să scrie pe site-ul agenției sau pe varianta în engleză – PRawareness.com.

Așadar nu îmi pierd niciodată timpul cu întrebările la care nu voi găsi răspuns; cu problemele pe care nu le pot rezolva; cu oamenii pe care nu pot să îi înțeleg.

Marius Bujor este trainerul dedicat și pasionat de domeniul SEO care te învață cu răbdarea unui părinte și te sfătuiește ca pe un prieten.

Mergând la cursurile sale, vei întâlni un om modest pe cât de sclipitor, interesat să facă banii investiți să merite. Plecând acasă te vei simți mai bogat spiritual și plin de idei de intrare sau dezvoltare pe domeniul ales.

Ohara Donovetsky
Ohara Donovetsky a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii, un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” şi a fost mai bine de douăzeci de ani profesor la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București.

 

Dacă o veţi citi pe Ohara Donovetsky, fie pe pagina personală de facebook, pe blog, oriunde publică (Catchy şi Bel-Esprit), vă va fascina în totalitate. Ohara are capacitatea de a „magia” cuvinte! Le scrie simplu, dar ele ajung la noi precum nişte farmece murmurate de entităţi din alte lumi. Lumi frumoase, unde nici omul nu se poate întrupa în lipsa cuvintelor.

Toată această incursiune în lumea Oharei, deoarece eu aşa numesc acest interviu, a fost de la primul cuvânt, până la ultimul, un altfel semn de carte, frumos şi de viaţă.

 

Ohara Donovetsky – un temperament nefericit, care se plictisește repede și suferă când este contrariată

Ohara Donovetsky este cea care până la căsătorie se numea Ohara Scarlet. Un nume frumos şi predestinat unei femei la fel de prinsă între tarele ei, precum personajul din film. A plecat din orașul natal din sud-estul țării, când încă nu împlinise 14 ani. A adoptat Bucureștiul care a adoptat-o la rândul său – asta ca să aibă un acasă la care să ajungă când se întoarce de pe unde pleacă prin lume.

În venele sale curge sânge amestecat, iar poveștile sunt teribile, șoptite și secrete. Ce e nesecret este un sfert de sânge armenesc din partea mamei. Probabil un sfert grecesc din partea tatălui. Dar și picioarele care țin la rătăciri și pribegii, poate și dorul de ducă sau nevoia continuă de schimbare și de căutări exotice.

Știu cine sunt și cum, dar în fiecare zi mă gândesc că poate nu e chiar așa, că mai am ceva de aflat, că aș putea să mai încerc ceva nou, îmi vine să zic, ca Otilia, „sunt un temperament nefericit, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”. Sunt absolventă a Liceului Pedagogic din București, a Literelor de la Universitatea București; profesoară de română, om care scrie; mama lui Dede, soție, iubită; călătoare povestitoare, mirată mai tot timpul de ce e pe lume sau, dimpotrivă, plictisită că nu e mai nimic (realmente) nou.

Ohara Donovetsky

Amintirea copilăriei păstrează, înainte de toate, pe vremea când în familie i se spunea Sali, figura bunicii materne. Poveștile ei despre oamenii din Lună, despre copiii cu toaca, dar și sfaturile ei, despre șaluri, mănuși, pălării și toleranță. Toate sunt rezerve pentru istorisiri la care tot revine.

Pe bunicul matern, armeanul fost negustor, care nu vorbea prea bine românește, îl ține minte rotindu-și mătăniile, folosind invariabil genul masculin în loc de feminin. Sau gărzile mamei, de care îi e(ra) mai tot timpul dor, așa cum îi e(ra) și iubirea profundă a tatălui, care s-a stins prea devreme, și de la care crede că moșteneşte hedonismul.

Nu știu dacă în copilăria mică m-a marcat ceva, poate tot ce am povestit deja și altele de care nu sunt conștientă încă – în mod sigur, nevoia mea de a locui toată viața lângă apă. A fost foarte important că am făcut Liceul Pedagogic, acolo am învățat responsabilitatea, lucrul făcut în profunzime, fără rabat, să fac în așa fel încât să nu-mi fie rușine cu nimic din ce fac, asta s-ar echivala prin cuvinte mari din registrul valorilor umaniste. Literele de mai târziu s-au așezat ca alternativă în formarea mea. Am scris și am citit însă dintotdeauna, cu ușurință dar și cu uitare de sine, astfel că, să fac Litere a fost, pînă la urmă, cel mai firesc lucru din lume.

 

Incursiune prin evoluţia, întâmplările şi oamenii care au marcat-o

Școala și liceul au însemnat pentru Ohara, printre altele, tabere de jurnalism, olimpiade naționale de română, acum părând simpatice, dar atunci fiind complicate și serioase.

Cel mai drag om pe care îl știe din perioada olimpiadelor este Romanița Constantinescu, actualmente profesor în Heidelberg, de care o leagă multe şi cu care păstrează şi acum legătura.

În timp ce îşi făcea masterul, a fost copywriter într-o agenție de publicitate, un satelit al agenției Plus advertising. Acolo, l-a cunoscut pe regizorul Mircea Veroiu, directorul artistic de atunci al departamentului de creație din agenţie.

Mircea Veroiu – nu numai regizor, dar și arhitect – era un tip rafinat, cu un simț al imaginii și al proporției cum rar am văzut. Inteligent, monden în sens burghez, vorbea și se purta șarmant, ochi de estet în tot și toate, om de lume, cu manieră și cu tact, o încântare! Aveam impresia că, deși se întorsese în România, tânjea în tăcere după lumea franceză de unde venise și de care parcă nu se desprinsese. În pauzele de brainstorming vedeam filmele lui, era bucuros că vreau să le văd, așa am revăzut alături de el „Dincolo de pod” sau „Somnul insulei”. Nici acum nu-mi vine să cred că am avut norocul să-l întâlnesc, după cum nu-mi vine să cred nici că un an mai târziu se stingea din viață, iar filmele lui sunt atât de puțin cunoscute.

Profesorii de la Litere nu aveau cum să nu o marcheze pe Ohara. Toţi şi fiecare în parte. Şi a început să îi înşire asemeni unor mătănii de suflet pe lanţul amintirilor:  Dan Grigorescu, Romul Munteanu, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Antoaneta Tănăsescu, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Georgeta Ciompec, Gabriela Pană Dindelegan, Manuela Saramandu, Maria Cătănescu, Nicolae Saramandu, Rodica Zafiu, Dan Horia Mazilu, Mircea Vasilescu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu. Nu in ultimul rând, Mircea Cărtărescu și seminarul de literatură de vreo doi ani sau mai bine. O minune pentru care și acum simte nevoia să fie recunoscătoare.

De la Maria Cătănescu, a învățat că, întâi de toate, modestia trebuie să însoțească seriozitatea și cercetarea în profunzime. De la profesorul Nicolae Saramandu, conducătorul de doctorat, Ohara a deprins munca de cercetare academică, 

Nu mai puțin privilegiată mă simt că am fost colegă de facultate cu Simona Sora, Selma Iusuf, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Claudiu Soare, Diana Bolcu Krupenski, Dianu Voicu, Daniela Țane, Ligia Necula, Cristian Moroianu, Sorin Giurumescu, Svetlana Cârstean (cu care încă sînt prietenă foarte bună); sigur am omis acum mulți, dar ce voiam să spun cu asta este cum să nu te simți iubit de Dumnezeu?

În scurtul răgaz de colaborare cu Institutul de Lingvistică al Academiei Române, a întâlnit doi oameni cum nu credea că există. Teofil Teaha sau Maria Marin, cercetători prin definiție, profunzi și atenți la detalii, serioși până în măduva oaselor, profesioniști exemplari, dar mai cu seamă, de o modestie rară, iar prin asta, de mare clasă.

Da, am fost un om norocos. Iertare că nu mai vorbesc acum de premii și de alte întâlniri providențiale, promit să o fac și cu altă ocazie.

Nu i-am spus nimic Oharei, dar voi spune acum că, fără să vrea, a prezentat mai sus toate premiile şi diplomele pe care un om le strânge de-a lungul vieţii: familia, prietenii şi oamenii care ne formează!

 

Cărţile trebuiesc scrise nu din ambiţie, ci pentru a concretiza, a ajuta şi a atinge sufletele

Am publicat două cărți de specialitate – la cererea editurii Corint, am fost căutată pentru asta, nu m-am dus eu la ei. „Gramatica limbii române ca o poveste” e gândită pe mai multe părți, dar rămasă doar la morfologie. Îmi este tare dragă și s-a născut de fapt în exercițiul predării la clasele de gimnaziu.

Această carte a fost scrisă din nevoia de a concretiza și de a adapta la particularitățile de vârstă problemele de morfologie pe care, când nu le înțeleg, elevii ajung să le învețe pe de rost. Pentru a evita memorarea noţiunilor, Ohara a căutat metoda prin care să-i facă să înțeleagă.

A doua carte este „Bacalaureat la limba și literatură română”, izvorâtă tot de la realitatea din clasă, de la orele de literatură română canonică, necesare examenului de bacalaureat. Amândouă cărţile, fără nici o publicitate, au fost excelent primite.

Pentru prima carte, Ohara Donovetsky a primit mulţumiri de la profesori, elevi şi expaţi. Cel mai mult a bucurat-o faptul că aceştia au considerat cartea a fi logică, clară, coerentă. Unul dintre scopurile sale ca profesor a fost să ajute elevul să înţeleagă contextul temporal și cultural, în fraze fără podoabe, invitându-i pe elevi să gândească singuri.

„Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” este o lucrare de morfologie dialectologică, teza sa de doctorat, la care a muncit ani buni și care a umplut un gol în problematica și cercetarea de gen.

O carte de ficțiune bio-bibliografică, stranie ca formulă, pe care o iubesc de-a dreptul, este Învățăturile Oharei către elevii săi, al cărei titlu inițial era Balalaica Dream sau Manual de ficțiune aplicată. Mi-aș dori foarte mult să primească o reeditare, ceea ce înțeleg că se va întâmpla în curând.

Cea mai recentă carte scrisă de Ohara Donovetsky este „Casting pentru ursitoare”. O carte de ficțiune cu mai multe etaje, cu ritm rapid și schimbări de situație, cu ingrediente exotice și chei mitico-magice. O carte despre care însăşi Ohara spune: „mă uimește până și pe mine, na, am spus-o acum.”

Ohara Donovetsky

Pe mine ceea ce mă uimeşte în mod deosebit la Ohara este energia, imaginaţia, puterea de creaţie, ritmul ei ca om şi scriitor, cu care probabil, dacă nu ai cunoaşte-o, ţi-ar fi extrem de greu să ţii pasul.

Pe lângă titlurile scrise şi lansate, Ohara Donovetsky a participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național.

A fost foarte-foarte interesant. Nici acum nu știu cui datorez faptul că am fost recomandată pentru asta Televiziunii Române, cert este că într-o zi m-a sunat Camelia Boștină, m-a lămurit în ce constă proiectul și am pornit filmările. A fost cu atât mai interesant cu cât am venit la filmări cu dragii mei elevi vianiști (cei care au acceptat, firește), care erau clasa a XII-a în acel moment.

În sala de clasă improvizată în studio, se filma ora de română la modul serios, fără răspunsuri pregătite înainte, fără repetări, cosmetizări sau simulări, ci „pe viu”. Uneori se filmau trei ore în șir, iar elevii săi au uimit atât prin cunoştinţe cât şi prin înţelepciune, lucru care a bucurat-o mult pe Ohara. Cumva, a demonstrat celor prezenţi faptul că tinerii nu sunt superficiali, ci au o profunzime deosebită.

 

Ohara Donovetsky: „Secretul e iubirea. Toată viață trebuie să înveți. Înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva.”

Trecând de la etapa profesională la cea personală, am întrebat-o care sunt lecţiile pe care ea le-a învăţat de-a lungul timpului, sfaturile pe care le-ar da mai departe şi ce pasiuni are o minune de om ca ea.

Că secretul e iubirea. E tonică și rejuvenantă. Altfel, începi să te osifici încet-încet și să mori în viață fiind. Că iubirea înseamnă să-l lași pe cel pe care îl iubești să fie liber în alegeri, să nu-l condiționezi în niciun fel. Că nu e adevărat deloc că ochii care nu se văd se uită. Că toată viață trebuie să înveți. Că trebuie să te bucuri de oamenii din jur cât timp sunt în viață. Că dacă faci cu plăcere o meserie, nici nu-ți dai seama că muncești şi eşti şi plătit pentru asta. Că înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva. Că meseria de profesor vine, de fapt, cu har și cu bucurii toată viața. Că, atunci când trebuie să iei o hotărâre sau când trebuie să ieși la suprafață dintr-o situație dificilă ești, de fapt, tu cu tine și cu Dumnezeu. Și că asta e bine.

La capitolul sfaturi, Ohara a râs amintindu-şi de Papi, un om foarte drag ei care avea o vorbă minunată: „Nu-ți dau sfaturi deloc, nici măcar dacă mi le ceri. Dacă sunt proaste, o să mă înjuri, iar dacă sunt bune, n-o să recunoști că le știi de la mine, o să vrei să crezi că au fost ideile tale; și atunci, la ce bun să-ți mai dau sfaturi? Fă cum te taie capul, dar gândește-te bine întâi!”.

Nu știu dacă viața are nevoie de sfaturi, cred că fiecare și le găsește într-o formă sau alta. Știu doar că am ținut minte de la tata că nu trebuie să-mi fie frică de nimic, de la mama că orice se poate spune dacă știi cum și când să spui; de la bunica știu că frumusețea combinată cu inteligența e ceva pe care poți miza aproape întotdeauna dacă te-a iubit Dumnezeu și ți-a dat lozul câștigător, dar și că o femeie frumoasă va avea întotdeauna de luptat cu „dușmanul” de gen, ceea ce e bine, deoarece asta e confirmarea că ar conta, precum și că cea mai bună armă e indiferența.

Despre pasiuni am aflat că Ohara are norocul ca, în această etapă din viața sa, să facă în sfârșit tot ce îi place, asta însemnând să aibă timp să citească, să scrie și să meargă la mare.

Face puzzle cu mare plăcere. Învață limbi străine. În Polonia a încercat să învețe limba, iar în Dubai, unde se află în prezent, a (re)început să învețe arabă.

Uit mult mai repede decât până acum, ultimele chestiuni învățate se uită foarte ușor în absența exercițiului, asta mă întristează. M-am apucat de pian, nu e nimic serios, dar până la urmă, de ce nu, e o metodă să ocolesc Alzheimerul.

Din ce ne spune Ohara, înţelegem cât de puţin avem nevoie pentru a fi fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine. Avem nevoie de iubire, de oamenii dragi, de cărţi, soare şi mare.

 

Cum este să fii român departe de România, pe tărâmul beduinilor şi al soarelui

Într-o zi, am vorbit cu Ohara despre dor. Era în iarnă. Dorul de limba română, de zăpadă, de iarba verde de acasă, de graiul păsărilor şi de tot ce este românesc.

Dubaiul a fost o coincidență fericită, recunoaşte Ohara, spunând că ei îi este dor de mirosul de tei al Bucureștiului din luna mai, de ramuri de pom înflorit la început de primăvară. De muguri de salcie și de ape curgătoare de munte. Dar cel mai dor îi este de ploaia cu rafale şi mirosul ei proaspăt, dar şi de rufele bunicii întinse la uscat în curte.

Ohara Donovetsky

Dor mare îmi e de telemeaua lui tanti Florica din Piața Buzești, de covrigi românești și de merdenele. A, și de dude. De cele căzute pe jos de coapte ce sunt, pe care acum le-aş aduna să le mănânc cu praf, ca în copilărie, dacă le-aș mai găsi. Pe celelalte am noroc să le găsesc pe meridianul pe care locuiesc acum, inclusiv pufuleți din porumb, pătrunjel, griș, lavandă sau zambile. Nu găsesc însă nici (ață de) mărțișor și nici mucenici.

Cel mai mult îi lipsesc cărțile în limba română, publicațiile, revistele, ziarele preferate. A cărat câte a putut, dar niciodată nu e destul.

Fantazez la ideea asta, că aș primi cu Poșta sau cu un curier consecvent cărți în limba română. Visez asta. După cum fantazez la ideea că aș locui pentru restul vieții într-o bibliotecă enormă într-o casă-vagon cu ieșire la mare, aflată pe o insulă, nu foarte mare și în care e vară tot timpul, dar în care și plouă din când în când, am hotărât că ploaia este de departe cea mai mare iubire dintre fenomene.

A fi român este important pentru cei care simţim româneşte şi suntem legaţi de oamenii şi tradiţiile noastre. Am fost curioasă să ştiu ce simte Ohara legat de acest subiect şi am aflat că ea este român şi pe dinăuntru, nu doar pe dinafară.

Nu e numai o chestiune geografică și culturală. În ciuda sângelui meu amestecat, faptul că m-am născut în România e un dat. Gândesc în română, îmi place de mor limba asta, îmi plac înjurăturile din română și toate unitățile ei frazeologice, Marseara și Joimărița, căpcăunul și ideea că moartea nu e chiar de speriat, încerc să gândesc în tradiție românească, să-mi ordonez gândurile să se alinieze așa, să-i știu superstițiile, să-i înțeleg miturile și legendele de-adevăratelea. Mi se pare foarte fain că pe astea românești le înțeleg și pe dinăuntru, cum îmi place să zic, asta înseamnă că mă pricep (cel mai bine) la a fi român, nu?

Ca pe toţi şi pe Ohara o întristează că politic stăm atât de dezamăgitor, da’ o alină cumva faptul că nici lumea largă n-o duce grozav.

În situația în care, uitându-mă în jur, mă cuprinde pesimismul, mă străduiesc să-mi amintesc de păcălitorul păcălit, de prostul înțelept, de Păcală sau de Ivan Turbincă, de Dănilă Prepeleac sau de Anton Pann, asta ca să răspund în ton cu întrebarea. Mai am de lucrat aici. Nu am încă seninătatea și înțelepciunea sau umorul lor. Ce știu însă este că am de la cine să le învăț.

 

Cuvânt de încheiere

Aceasta este cumva luată pe sărite şi povestită pe foarte larg, Ohara Donovetsky. În esenţă, Ohara mea este ea însăşi un roman extrem de fascinant, de cuprinzător, de misterios şi de frumos. Un profesionist de la care avem ce învăţa şi un om în preajma căruia ne putem simţi privilegiaţi.

Ohara Donovetsky este exemplu de om frumos, o valoare autentică reală care lasă generaţiilor informaţii şi lecţii importante care să îi ghideze mai uşor către lumea aleasă de ei. Ea va rămâne în literatură, printr-un stil unic, aparte, care ne poartă prin toate locurile şi alături de toate personajele, dar care, totodată, ne plasează într-o zonă de mister, amintirea învăluită într-un parfum rafinat.

Eu cred aşa cum am spus şi în titlu, că cine nu are o Ohara, trebuie să o inventeze! Pentru că e nevoie de Ohara în lumea asta, în suflete, în cuvinte, în literatură, în nopţile reci când strângi câte o carte la piept şi te simţi cumva, acasă.

Dragoș Cristian Gheorghe Sports Business Academy

Dragoș Cristian Gheorghe (37 de ani) este creatorul Sports Business Academy, prima școală de marketing sportiv din Europa de Est acreditată în Uniunea Europeană.

 

E coautor, împreună cu profesor doctor Mihaela Constantinescu, al manualului de marketing sportiv care se predă în ASE. Între 2006 și 2012 a fost manager executiv al clubului Sportul Studențesc.

Pentru proiectele sale unice din zona sportului și a marketingului sportiv a fost inclus în lucrarea „Introducere în Marketing”, de Philip Kotler si Gary Armstrong, doi dintre cei mai mari specialiști în domeniu.

Cristi a făcut parte în 2002-2003 din grupul care a fondat prima organizație studențească de marketing și publicitate, „Advice Students”, contribuind la primele evenimente dedicate studenților în acest domeniu, prin care oameni din publicitate interacționau cu mediul universitar.

Era student la ASE, la Management, iar organizația de care vorbim a devenit una dintre cele mai puternice din România pe această zonă, de marketing și publicitate. După 8-9 ani, oameni plecați din această asociație au ajuns angajați la agenții de publicitate foarte mari, pe posturi de middle și top management în marketing.

Era exact la început, abia se depuseseră actele și se strângeau oameni în echipă. A fost o chimie între noi, ne simțeam bine împreună. A apărut „Advertising Challenge”, un proiect unde au venit absolut toți liderii din publicitate, pe partea de creație, media, proprietari de agenții de publicitate și de aici pur și simplu descoperi că îți plac niște lucruri, te simți atras și începi să construiești.

 

Spunea pe de rost componența echipelor din LaLiga și Liga 1!

Era înnebunit din liceu de sport. Dacă îl trezeai noaptea, îți spunea pe de rost primul 11 al tuturor echipele din LaLiga și Liga I. Urmărea Champions League, ca orice tânăr căruia îi plăceau meciurile spectacol, dar mergea și pe stadioane. Și asta chiar dacă în liceu a jucat mai mult baschet.

Împreună cu un grup de prieteni atrași de fenomen, a construit un plan de marketing cu care a mers la diferite cluburi. Așa a ajuns la Sportul Studențesc. Era deja la master.

Finanțatorul clubului din Regie i-a simțit potențialul și i-a spus fără să se gândească prea mult: „Avem nevoie de niște oameni pe acest segment, tu ești potrivit aici, cum ar fi să te apuci de treabă?” Asta se întâmpla în 2006.

Terminase facultatea de Management și două programe de Master: Comunicații publice în SNSPA și Marketing strategic în ASE.

Dragoș Cristian Gheorghe Sports Business Academy

În două săptămâni, a început treaba la Sportul Studențesc. Se pare că planul arăta destul de bine.

Își propusese să atingă două zone: una de comunicare la nivel local, în perimetrul clubului, însemnând din București, și una la nivel național, cu mai multe tipuri de stakeholders: suporteri, companii, presă…

Era gândit destul de ok și la final aveam o listă de acțiuni, printre care un Reality Show cu Sportul Studențesc. Am fost la PROTV, iar răspunsul a fost corect, mi-au zis că nu este o echipă cu audiență și că nu vedeau niște linii de monetizare, corect iarăși.

 

Cum să-i apropii pe fotbaliști de mass media

Îi veneau continuu idei, dar în România multe dintre aceste idei erau greu de pus în practică. Propusese chiar niște emisiuni de cooking cu fotbaliști, în 2006.

Voia să creeze elemente de atașament între brand, jucător și public. Avea și o idee de apropiere a fotbaliștilor de mass media – „La o cafea cu presa” -, unde era vorba despre o întâlnire „off” între presă și fotbaliști, in ideea că aceste două părți implicate în fenomen trebuie să se cunoască într-o zona de încredere, relaxată.

Conexiunea era între stakeholders, și aici definesc așa: autorități locale, companii, suporteri și presă. Dacă jucătorul nu simte că trebuie să comunice cu publicul, atunci nu transmite nimic.

Entuziasmul era mare. Chiar i s-a reproșat în club că își depășește atribuțiile atunci când a ținut cursuri de comunicare cu fotbaliștii sau ședințe. Finanțatorul i-a reproșat că nu era treaba lui, că s-a implicat prea mult.

Exista pe atunci – spune Cristi – o zonă gri. Se considera că antrenorul este cumva subminat și într-un fel și finanțatorul se simțea subminat, pentru că ei voiau să controleze comunicarea cu sportivii.

Am simțit că le-a fost frică de faptul că ei pot pierde cumva autoritatea. Mi s-a reproșat chestia asta. Unii dintre jucători m-au luat în glumă, unii și acum când mă întâlnesc cu ei îmi spun că am făcut chestia aia care a fost foarte utilă pentru ei.

Pe vremea aceea, fotbaliștii cam fugeau de interviuri, exista o reticență, o frică de camerele de luat vederi. Problema este că nici acum mulți dintre jucători nu conștientizează că au nevoie de comunicare și de imagine. Faptul că dau interviuri după meciuri este ceva normal, dar trebuie să mergi mai departe de zona asta.

Zilele trecute, l-am văzut pe Beckham, care a participat ca endorser la premiul de Formula 1 alături de echipa Mercedes. Asta e o poziționare. El a terminat cariera de sportiv, dar comunică foarte bine.

 

Marii sportivi trebuie să comunice mult cu fanii

Noi avem campioni mondiali, campioni olimpici, câștigători de Cupa Campionilor Europeni la fotbal, la handbal… Nu putem să facem și noi așa ceva, să-i poziționăm pe marii noștri campioni?

Cristian Gheorghe crede că, în primul rând, totul trebuie să plece de la sportiv, el trebuie să simtă. Nu trebuie neapărat să îl solicite cineva. Când începi să trăiești în zona asta, trebuie să fii pregătit să comunici, să fii deschis, să răspunzi pe facebook etc.

Din păcate, încă nu suntem așa de pregătiți în România. Sunt patroni care nu-și doresc să vadă fotbaliști prin presă, nu vor să vadă antrenorii dând interviuri, iar lucrurile se reflectă mai departe în acțiunea de marketing și în poziționarea brandului.

Totul s-a dus în Social Media, unde poți da conținut doar prin ce înseamnă comunicare publică a echipei: jucători, oficiali, antrenori. Dacă nu ai acces la ei, ți se taie cel mai important pivot de comunicare din 2019. Nu poți doar să pui fotografii cu jucătorii echipei și cu faze din meci și un text rece. Nu mai merge!

 

Cei mai vizibili pe Social Media

Când am început să comunicăm pe Social Media, ni s-a părut că este foarte simplu și ieftin, poate de aceea a și crescut zona aceasta foarte mult.

Acum, este nevoie de oameni și specialiști care să fie tot timpul informați. Cristi crede că aceia care au mutat bugete în zona asta sunt vizibili pe partea de Social Media și pe marketing: CSU Craiova, FRF, CSM București, Federația de Handbal.

Din păcate, nu sunt foarte mulți, pentru că „nu mai e vorba doar de un om care are un telefon”. Dacă vrei să ai conținut, trebuie să ai un buget pentru așa ceva și o poziționare clară a brandului. Și trebuie să ai strategii.

Suntem sau nu suntem la distanță mare de ce se întâmplă afară? Cristi consideră că, dacă ne uităm la FRF, care cheltuiește bugete foarte mari, nu am putea spune că suntem departe. Dacă ne uităm la tipare de comunicare, la trend-uri, suntem la ani-lumină.

În Anglia, pentru a mări partea de engagement pe o postare, au pus o semighicitoare: Numește jucătorul care a marcat în finala cu AC Milan din anul… Lăsau puncte-puncte, pentru ca suporterii să completeze în comentarii și au creat engagement. Asta e o idee nouă pe care am văzut-o de curând și o s-o aplicăm și noi pe partea noastră de școală.

La noi, sunt încă federații anchilozate, care au bugete mici comparativ cu restul federațiilor, încă nu și-au configurat o strategie în zona asta.

 

Cum a apărut Sports Business Academy

Dar să trecem la marele proiect al lui Dragoș Cristian Gheorghe, Sports Business Academy. Cum s-a născut singura academie de sports business din Europa de Est?

Plecând de la conducerea clubului Sportul Studențesc, Cristi a fost cooptat în 2012 în cea mai mare companie de management sportiv din România, Sport Evolution Group (SEG). A realizat imediat că nu existau date și cifre legate de Return on Investment prin sport.

A luat-o practic de la zero. Atunci se discuta despre marketing sportiv, dar, explică interlocutorul nostru, realitatea este că la nivel global vorbim despre sport business, adică un complex mult mai mare.

Am creat, alături de Marketer Club, o organizație studențească: Școala de Marketeri în Sport. Din momentul acela, am avut 25-30 de oameni anual cu care făceam aproape toată toamna studii de caz, studii de marketing, cercetări de piață pe zona asta. Veneau numai studenți și lucram cu ei… De aici, am cooptat diverși oameni care au lucrat cu mine în companie.

O parte a rămas în piață și lucrează în poziții destul de mari acum, middle și top management în companii, dar ideea e că an de an începuseră să-și ocupe toată toamna cu acest proiect. La un moment dat, în 2015, și-au spus că, dacă tot își petreceau toamna aici, ce ar fi dacă ar face un eveniment din povestea asta?

Ușor-ușor, am construit povestea Sports Business Academy. Erau vreo 30 de oameni care păreau așa, niște ciudăței, să fii miercurea seara pe lângă Cișmigiu, la Facultatea de Sociologie, când toți erau acasă, iar noi abia începeam treaba. Ușor-ușor, grupul acela a început să se consolideze și am mai pus un an, am mai pus un an, am mai adăugat oameni…

 

Sports Business Academy, ambasador al Leaders in Sports, liderul evenimentelor globale pe zona de sports business

Cel mai important lucru a fost realizat în 2018, când Sports Business Academy a obținut acreditarea la nivelul Uniunii Europene. Tot atunci au fost consolidate câteva parteneriate care începuseră de câțiva ani, cu ASE, cu Universitatea de Educație Fizică și Sport.

Pe plan internațional, au reușit să semneze cu Leaders in Sports, liderul evenimentelor globale pe zona de sports business, cu evenimente în Beijing, Londra, New York și chiar Abu Dhabi. Există de asemenea un parteneriat și la Bruxelles, cu International Football Business Institute.

Cristian spune că, la început, speakerii veneau la SBA mai mult să se laude. Ușor-ușor, după patru ani, ei s-au mutat în zona de conținut, cum fondatorul academiei își dorise de la început.

Există acum prezentări de 40-50 de minute de la fiecare invitat, ceea ce înseamnă conținut de calitate. Invitații vorbesc despre un pachet, de prezentarea unui eveniment, soluțiile pe care le-au găsit, problemele cu care s-au confruntat, studii de caz etc.

În 2018, a fost finalizată și platforma de e-learning. A fost o investiție de timp și de bani consistentă, dar, pentru prima oară în România și în Europa de Est, cei care vor urma cursurile noastre vor putea de la distanță să aibă acces oricând la informații.

 

Dragoș Cristian Gheorghe, coautor al unui manual de ASE

Poveștile s-au ținut lanț pentru Cristian. La școala de marketing au venit în Internship studenți din Anglia.

Diferența este atât de mare între noi și ei, încât am reușit să acumulăm informație, conținut, din zona lor, studii de caz. Nu poți avea acces la ele în Europa de Est, pentru că lumea nu le scrie, iar Mihaela Constantinescu, care este profesor în ASE, undeva în 2014 a început discuția asta și mi-a zis: Cum ar fi să facem un manual de marketing sportiv?

A crezut că a fost o glumă, dar a spus, cu inconștiență: „Da, normal, facem”. A durat cam 8 luni, timp în care cei doi au adunat materiale.

Dragoș Cristian Gheorghe Sports Business Academy

Cristi recunoaște că marele merit îl are Mihaela. A fost un șoc când a văzut pe print proiectul editorial final, pentru că în urmă cu un an era doar o discuție. A ieșit un manual și până la urmă o materie care se predă și acum în anul 3 la Facultatea de marketing.

Noi suntem foarte mândri de acest manual, pentru că, dacă îl comparăm cu ce am văzut în Anglia, suntem foarte aproape. Suntem extrem de aproape, calitativ stăm foarte bine. Sunt câteva elemente pe care le vom întregi în 2019, când facem ediția a 2-a, dar calitatea lui e chiar surprinzător de bună pentru Europa de Est. Eu tot timpul fac evaluarea asta, nu mă compar cu România, ci cu Europa de Est.

Este în primul rând un manual cu studii de caz, cu cifre, pentru că în general în România oamenii, când fac studii de caz, fac niște povești interesante de PR, dar fără cifre – asta o afirmă Cristian Gheorghe.

Sistemul britanic de educație are cifre, „tocmai în ideea de a-ți cimenta și a-ți fundamenta deciziile pe zona de project management, unde vin cu lucruri clare, nu cu povești de PR”.

 

Sfaturi pentru un tânăr absolvent al Facultății de marketing

Ce ar trebui să facă un tânăr absolvent de facultate de marketing pentru a lucra în domeniu și pentru a avea succes? Fondatorul SBA spune că primordial este să îi placă zona asta.

Dacă vorbim de marketing sportiv, trebuie să îi placă sportul, să aibă o afinitate, altfel este imposibil. Apoi, trebuie să fie foarte bine informat, să urmărească tot ce se întâmplă afară, să se uite și în interior, să se uite și în jurul nostru.

Un exemplu dat de Cristian: Sunt foarte multe chestii pozitive la nivel de marketing sportiv în Grecia, cel puțin în fotbal, în baschet. Au și alt public. În Turcia, la fel. După aceea, trebuie să vină cu propria amprentă, adică să aibă idei și să meargă să le propună, fără frică. Unde? „Oriunde consideră că ar putea să dea plusvaloare, chiar dacă la un moment dat pare utopic. Șansa lui este chiar el”.

Sports Business Academy a reușit să strângă majoritatea proiectelor importante. BRD Năstase-Țiriac, Colour Run, McDonalds Player Escort, Sport Arena Streetball Tour, de la toate există materiale și studii de caz. Sunt 150-160 de pagini cu tot ce înseamnă procese financiare în management, marketing, dar acestea nu sunt discutate neapărat în cursuri.

Suntem focusați pe practică și pe conectivitatea între lumea sportivă și lumea reală, pentru că de multe ori poți să cazi în capcana de a sta prea mult cu capul în teorie și a crea o prăpastie între teorie și practică. Noi suntem exact partea de practică, unde oamenii spun lucruri exact așa cum se întâmplă, problemele cu care s-au confruntat. Oamenii care au terminat cursurile la noi au reușit să facă multe proiecte, adică noi cumva suntem și o zonă de antreprenoriat pe sport și ne dorim asta, și ca atare am avut studenți de anul I, anul II care au organizat evenimente, nici nu terminaseră facultatea.

Obligatoriu trebuie să existe pasiune pentru sport. În general, la SBA au venit oameni pasionați, unii care erau deja în industrie, alții care voiau să își lase amprenta, unii care erau la început. Important este că majoritatea fac proiecte astăzi.

 

Exemplul ungurilor: strategie națională pe sport

Ce soluții vede Cristian Gheorghe pentru redresarea și reîmprospătarea sportului românesc? Inițiatorul SBA crede că trebuie să avem o strategie națională clară pe parte de mase-sport, licee, timp liber.

Este indicat să setăm un număr de 5-6 ramuri sportive, în care să investim serios, prioritar, cum au făcut ungurii, și să aducem la nivelul anului 2019 și infrastructura.

Aici e puțin mai complicat, pentru că până la sport sunt alte zone deficitare, nu avem spitale, nu avem drumuri. Educația și cultura ar trebui să fie în același coș cu sportul. Cumva s-a creat o discrepanță, de parcă aceste trei domenii sunt certate între ele, pe când într-o societate sănătoasă și puternică ele trebuie să meargă împreună, sunt conectate. Din nefericire, în România, nu au mers niciodată împreună, nu s-au pus la masă la nicio discuție.

 

„Erorile statistice” Simona Halep și Cristina Neagu

România va avea un tip de performanță, pentru că și acum, după Revoluție, trăiește din niște rezultate care sunt erori statistice, cum le numește Cristian, vezi cazul Halep. România nu a investit mai nimic, nu a făcut nimic, și cu toate astea avem lider mondial la tenis! La fel și Cristina Neagu.

Simona Halep și Cristina Neagu pot fi folosite ca pivoți de comunicare în construirea unei industrii puternice, dar trebuie să existe o unitate în gândire și simțire între clasa politică, lumea sportului, suporteri și media.

Îl întreb dacă nu cumva acești sportivi ar trebui să fie plătiți ca să pornim de la ei cu imaginea, comunicarea și dezvoltarea sportului. E de acord și chiar vede un contract pe un an, doi sau trei, dar mai are o idee:

Sunt niște oameni din sport care au burse viagere și care ar fi putut să facă mai mult sau puteau fi folosiți mult mai inteligent. Cred că sunt soluții!

Așa să fie! Să găsim cele mai bune soluții pentru sport, pentru că am avut și avem talente. Totul depinde de noi.

 

Sursa Foto: Facebook Dragoș Cristian Gheorghe

Măriuca Verdeș

Măriuca Verdeș s-a născut în 1989 în comuna Desești, Maramureș, într-o familie mare și cu tradiție în folclor. A lansat albume de muzică populară, hori, colinde și pricesne. Este o cântăreață de horă ultrapremiată la nivel național și internațional, însă asta nu e deloc cel mai important lucru despre ea.

 

Măriuca nu s-a mulțumit cu a „hori” folclorul, ci a dorit să îl predea generațiilor care vin din urmă. De aceea, a inițiat proiectul prin care a introdus studierea folclorului ca materie opțională în școală în județul Maramureș.

În fiecare zi, se luptă ca satul maramureșean să-și recâștige gloria de altădată. Încearcă să arate că România are nevoie de o autenticitate culturală, prin intermediul căreia să ne păstrăm valorile care ne-au definit timp de secole.

Despre toate acestea, dar și despre evoluția unei artiste cu credință în Dumnezeu, în interviul de mai jos:

 

 

Iată doar câteva din ideile extrase din dialogul cu Măriuca Verdeș:

 

Cum se definește Măriuca Verdeș în muzica autohtonă românească

„Noi, în Maramureș, nu cântăm, ci horim. Horele acestea sunt mai mult doine și balade, pentru că femeile la câmp nu făceau altceva decât să cânte. Mama horea fie că făcea treabă prin casă, fie când era la fân sau la sapă. I se părea că nu îi e atât de greu cântând.

Eu am ales partea aceasta mai sacră, mai veche, mai profundă, pentru că mie îmi place să mă hrănesc din lucrurile din care alții nu văd nicio valoare în ele. Eu le văd Dumnezeirea, le văd sacralitatea și totodată înțelepciunea țăranului care poate nu are studii, dar a lăsat după el o istorie întreagă.”

 

Un semnal de alarmă în legătură cu dezrădăcinarea poporului român, care riscă să-și piardă definitiv identitatea

”Eu stând printre copii, stând în sate, văd cât de gravă este problema societății de astăzi și cum văd părinții folclorul de astăzi. Ei cred că dacă nu ajungi să cânți pentru bani, nu are rost să te îmbraci tradițional. Sunt părinți care spun că ce rost are să îl întorc pe copilul meu în timp, când noi vrem să ne dezvoltăm și să ne modernizăm. Numai prin educație, copiii își vor da seama că este vital să ne cunoaștem pe noi.

Eu îmi doresc mai mult. Folclorul ar trebui să fie materie obligatorie în școli. Ar trebui să știm cine suntem, de unde ne sunt rădăcinile, ca să putem sta verticali în fața oricărei furtuni care vine din dreapta și din stânga.

A fi maramureșean înseamnă să te cunoști pe tine. Înseamnă să-ți recunoști originile și să le duci mai departe. Faptul că generații după generații se înstrăinează de acest sentiment nu face decât să ne autodistrugă o cultură care nu ar trebui vizitată doar la muzeu, ci ar trebui întreținută în satele maramureșene.”

 

Cum se translatează viziunea sa, la nivel național

„Ar trebui să fim conștienți că fiecare județ a avut cultura sa specifică. Eu din păcate văd doar o Românie săracă, cu mulți bătrâni, cu puțin potențial, dacă nu vom redeschide acea economie locală, care a reprezentat forța României. Nu vreau să fiu rea, nici sceptică, dar eu nu prea văd viitor pentru România, pentru că nu mai credem în România. Și dacă noi nu mai credem în România, ea o să mai creadă în noi?

Avem o obligație morală față de strămoșii noștri care s-au gândit să ne lase o arhitectură, un port, simboluri, grai, rânduieli… Să ne lase atât de multe lucruri valoroase, pe care dacă noi să le învățăm și să le ducem mai departe, nu mai credem nici în Dumnezeu, nici în aproapele Lui. Credem doar în noi, în cultul nostru, iar când crezi în cultul tău, ajungi să faci o „idolatrie” din tine.”

 

Interviul cu Măriuca Verdeș a fost realizat în docă locații: Muzeul Maramureșan, secția de etnologie, din Sighetu-Marmației, și Biserica ”Înălțarea Maicii Domnului” din Călinești (Maramureș).

Sursa foto: arhiva personală

Felicia Mihali

Felicia Mihali a plecat în anul 2000 din România și trăiește la Montreal. Din septembrie 2017 și până in iulie 2018 a lucrat pentru Commission scolaire francophone du Nunavut, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală cu predare în limba franceză din teritoriu – respectiv în Marele Nord, la 300 km de Cercul Polar (pe Teritoriul Nunavut, creat în 1999). O experiență de neuitat și totodată o lecție de viață.

 

Felicia Mihali este jurnalistă, romancieră și profesoară. E și poliglotă (cunoaște limbile franceză, chineză, olandeză și engleză), iar printre altele este autoarea unui „Ghid pentru Imigranți”, în care dă sfaturi practice, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării.

Spune că ceea ce ar fi trebuit să o determine să rămână în România, de fapt, a decis plecarea ei. Și anume succesul! Chiar așa?

Trebuie să fii tânăr ca să fii așa de inconștient. Acum nu aș mai părăsi România. Iar cauza vine mai mult din exterior, decât din interior. La finele anilor 90 făceam parte dintr-o generație plină de posibilități, o generație a cărei gândire fusese alterată de comunism, dar care mai avea încă verva tinereții și speranța că totul se va schimba în bine.

După cum povestește, în anii aceia încă mai credea că „trăim o fază pasageră și canaliile vor sfârși prin a plăti”. Dezamăgirea că nu va fi așa a făcut-o nu să cedeze, ci să caute un loc unde să își poată pune la lucru energia, într-un mod folositor.

În acest moment, sistemul și evenimentele politice au reușit să contamineze tânăra generație cu un cinism greu de vindecat. Lucru și mai grav: i-a tăiat aripile. Este greu să mai crezi că ești capabil să faci ceva individual. Dacă aș trăi în acest moment în România, nu aș mai crede în șansele mele de reușită niciunde. Imigrând am reușit în primul rând să scap de virusul cinismului. Cred că viața, în mod injust, mi-a dat cumva mai multă dreptate decât aș fi vrut.

Când a venit în Canada a intrat imediat la facultate, la un master de literatură comparată la Universitatea din Montreal, iar faptul că știa franceză a ajutat-o, a accelerat puțin integrarea.

 

Acea vervă și plăcere de a scrie

Se spune că tot ceea ce a scris, toate cărțile ei se hrănesc din realitate. A publicat romane în trei limbi. Trei în limba română – pe care le-a tradus şi în franceză, cinci le-a scris direct în franceză şi alte două în limba engleză.

„Ţara brânzei” este una dintre cele mai apreciate cărţi. În „Sweet Sweet China” a descris experienţa pe care a trăit-o, într-un an, în China. „The Darling of Kandahar” a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec pentru o emisiune celebră de la CBC Radio. Am bănuiala că „Țara brânzei” e preferata ei…

Felicia Mihali

Nu poate spune că era o mare vedetă, dar în momentul în care a publicat “Țara brânzei” mai ales, urmat apoi de alte două romane, reacția elogioasă a criticii și a publicului au surprins-o foarte tare. Asta a convins-o cumva să vadă dacă acest succes e adevărat…

Felicia Mihali îmi amintește vorbele lui Matisse, care spunea că un pictor nu face decât să picteze primul lui tablou toată viața. Dacă te uiți la prima pictură a lui Matisse, făcută în spital când era copil, foarte bolnav, cu acuarelele aduse de mama lui ca să îl ajute să treacă timpul, este foarte greu să vezi în acea lucrare opera care l-a consacrat mai târziu. Totuși, pe undeva avea dreptate.

Un autor pune în prima lui creație tot ce știe și are mai bun, cu naivitate și onestitate, ca și când ar fi ultima lui suflare. Este pentru prima și ultima oară când un autor este onest, în afara calculelor meschine de succes, de premii, de recompense. Este cartea în care pune în egală măsură, pasiune, cunoaștere și experiență. Sub o formă sau alta, cum spunea Matisse, toate cărțile mele scrise ulterior reiau, mai mult sau mai puțin, teme, motive, idei, din „Țara brânzei”. Este cartea care mă definește, atât ca stil, cât și ca personalitate. „Țara brânzei” mă plasează pe hartă, undeva, în lume. Restul nu a făcut decât să confirme acea vervă și plăcere de a scrie, de a imagina, de a trăi în și prin literatură.

 

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator

Experiența sa la inuiți constituie, desigur, ceva care se înscrie la mai mult decât categoria experiențe. Anul petrecut la Iqaluit a fost una din acele pauze existențiale pe care și le acordă din când în când și care îi permit să își reînnoiască gândirea, existența, sistemul de valori.

Felicia Mihali

După cum recunoaște, poate că, inconștient, asta a fost și ceea ce a împins-o să imigreze.

Cei 4.000 de kilometri până la Cercul Polar sunt poate măsura distanței pe care trebuie să o iei față de ține însuți, o distanță confortabilă de 3 ore în avion, dar care la nivel fizic și geografic reprezintă o lume întreagă. În Iqaluit am lucrat ca profesor în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână m-am scufundat în arhivele privind expedițiile britanice de secol 18 și 19 în căutarea Pasajului de Nord-Vest, care trebuia să îi ducă direct în China.

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator în căutarea unui drum care chiar dacă nu duce la destinația așteptată, duce la altceva, poate mai bun.

 

Din motive ilogice și maladiv sentimentale, Felicia Mihali s-ar întoarce în România

Îi adresez doamnei Felicia Mihali o întrebare cu o rezonanță oarecum mioritică: De ce a plecat din România, de ce ar veni?

Răspunde că s-ar întoarce în România din motive ilogice și maladiv sentimentale! Pentru că România rămâne tot ce știe ea mai bine din această lume. Și pentru că, în ciuda anilor și a distanței, este un loc pe care îl poate numi cu adevărat acasă.

Și-ar dori să retrăiască la altă dimensiune toate plăcerile de tinerețe.

Să beau o cafea undeva la o terasă la Piață Romană, în soarele primăvăratic, de vorbă cu prieteni de altă dată. Aș vrea să reiau o anume formă de jurnalism, dacă cineva îmi va da…o tribună,  la care să spun liber ce cred și ce simt despre o țară pe care nu am nici pretenția nici ambiția de a o moraliza sau îndrepta. La vârsta mea, chestia hollywoodiană cu schimbatul lumii este de un prost gust infinit.

De acum, totul se petrece pentru ea în plan personal. Felicia Mihali își dorește doar să fie în pace cu ea și cu cei din jur. Și crede că România este ultima etapă a acestei căutări. E locul care îi va închide bucla existenței, după cum afirmă.

 

Ce fericită și liberă se simțea…

România copilăriei înseamnă un anumit fel de amintiri. După cum evidențiază în timp ce își deapănă povestea, în perspectivă, cele mai interesante amintiri devin cele care la epoca respectivă erau încărcate de o anume doză de suprarealism.

Mă gândesc la anii petrecuți în licee industriale și dormitoare comune, în camere de 12 persoane, cu serviciul la cantină și ceaiul supraîndulcit. Bucureștiul anilor 80 și primii ani de liceu. E absurd să regret cea mai dificilă perioadă a vieții mele, chiar sumbră. Dar cine poate înțelege meandrele spiritului uman? Perioadele când am fost fericită și am simțit că fac lucrurile bine s-au șters total din mintea mea, sau sunt de o plicitiseală mortală. În schimb revin tot mai des la tot ce a fost dramatic și contradictoriu în viața mea. În fond ceea ce m-a caracterizat a fost dintodeauna tendința de a face lucrurile în răspăr.

Ca să rezumăm, Felicia Mihali își aduce aminte de o zi rece din primăvara anului 1983, o duminică după amiază. Era singura zi în care li se dădea bilet de voie de la cămin să iasă în oraș. În ziua aceea a decis să se plimbe pe Calea Victoriei. Apoi s-a oprit pe o bancă în față Ateneului să se odihnească. Își aduce aminte ce fericită și liberă se simțea.

 

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie

Felicia Mihali crede că are puteri extrem de limitate să schimbe ceva în România, dacă ar putea schimba. Ar fi complet irealist să spere așa ceva.

Felicia Mihali

Felicia Mihali: „Nu mai știu cine zicea că România are atâta noroc că nu are nevoie de oameni politici. În acest moment trăim o etapă în care pur și simplu nu avem noroc.”

În schimb, dat fiind că literatura e ceva la care poate zice că se pricepe și la care lucrează de multă vreme, s-ar putea gîndi să schimbe ceva ca editor. De curând a deschis la Montreal o editură unde își propune să publice autori marginali, buni, dar mai puțin cunoscuți.

Mă gândesc ca într-o zi să deschid și în România o „sucursală”, unde să public în românește autori din literatura mondială, puțin sau deloc cunoscuți în România. Știu că în România piața literară este activă și bogată. Numai că la nivel de traduceri consider că se continuă o viziune europocentristă, în care se vehiculează la nesfârșit aceiași autori și aceleași cărți. România nu a intrat încă în circuitul literar universal; Africa, Orientul Mijlociu, mare parte din America Latină, țările scandinave, Orientul îndepărtat, Subcontinentul indian îi rămân străine și indiferente. Cred că la acest nivel aș putea face ceva.

 

Într-o zi se va schimba sensul roții

În acest moment, Felicia Mihali se consideră obosită. După un parcurs extrem de lung și extenuant: jurnalism, studii, scris, imigrat, readaptare, alte studii, alte cărți, alte limbi, călătorii… Dar urmând o tendință generalizată în viața ei, ceea ce o menține în formă sunt noile proiecte și mai ales noile prietenii.

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie, de a produce și transmite un text. Printre altele, de fiecare dată când sună telefonul, simte că cineva îndreaptă o rugăminte la cer pentru publicarea unei cărți. Acel apel poate fi cu adevărat important, iar cartea poate fi cu adevărat valoroasă.

Revenim la a vorbi despre România, despre viitorul românilor. Felicia Mihali consideră că suntem educați, dar educația nu e totul. Mult mai importantă este civilizația, ceva care înglobează totul.

Un lucru care mie mi se pare evident este că România este trasă în urmă cu secole de satul românesc. Pe care mulți îl idolatrizează cu ia și cu revitalizarea unor ritualuri de Ev Mediu. Satul românesc este golit de civilizație, de igienă, de progres. Este o gaură neagră care ne înghite toate speranțele și resursele. Dacă cineva ar vrea cu adevărat să construiscă ceva, trebuie început de la rădăcină. Întrebarea este cum să dezrădăcinăm un arbore bolnav fără să îl distrugem complet?

Totuși, Felicia Mihali încheie cu un gând pozitiv. Speră că într-o zi, pentru România, se va schimba sensul roții…

Florin Răducanu
Florin Răducanu este un nume important în lumea jazz-ului românesc şi internaţional. Pianist, compozitor şi orchestrator, a participat la numeroase competiţii naţionale şi internaţionale de jazz, performând în Europa şi în Asia, alături de nume importante precum: David Murray (SUA), Jorge Silvester (Afro-caribbean), Lee Pearsons (SUA), Jean-Louis Rassinfose (Belgia), Eric Legnini (Italia), Joseph Pruesner (SUA-Malaiezia), Jasper Bloom (Olanda), Ari Roland( SUA), John Mosca (SUA), Zaid Naser( SUA), Keith Balla (SUA), Herwig Gradisching (Austria), Jari Perkiomaki (Finlanda), Daniel Rotem (Israel/SUA), Tal Gamlieli (Israel), Roy Oliel (Israel), Idan Walish (Israel), Paolo Morello (Germany/Brasil), iar în 2017 a colaborat cu legendarul Billy Cobham (SUA/ Panama) în Israel.

 

De-a lungul vremii, Maestrul Florin Răducanu a iniţiat numeroase proiecte, a participat la evenimente variate, în formule de trio, sextet sau chiar alături de orchestre simfonice de jazz, a cucerit scene româneşti şi internaţionale, a obţinut premii, distincţii, a lansat cărţi şi vreo 8 albume.

Acesta este personajul, dacă îmi este permis să spun aşa, pe care îl aduc astăzi în faţa dumneavoastră şi altfel, nu doar ca un Maestru al Jazzului, dar şi un om remarcabil, al cărui spirit este categoric departe de ceea ce ne este nouă dat să cunoaştem.

 

Motto: „Libertatea care nu poate fi îngrădită din exterior se află doar în propriul act de creație”

Florin Răducanu şi-a creat un „brand” din simbioza classical-jazz, teza sa de doctorat cu titlul „Improvizaţia între libertate şi control” fiind axată pe două ipostaze ale creatorului-profesor: Poemul simfonic de jazz ,”Jazz Ecumenica” şi metoda de improvizaţie muzicală.

Fondator al Secției de Jazz și Profesor titular la Colegiul Naţional de Muzică “George Enescu”; membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România; dirijor şi lider al Ansamblului de Jazz Simfonic Classical Trubadures Orchestra, cu care a cântat în 2009 pe scena Festivalului George Enescu.

Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pentru Compoziție de Jazz Simfonic. Premiul Revistei de atitudine și Cultură „Cuvântul”. Muzicianul de Jazz al Anului 2009 în România. Premiul Albumul de Jazz al anului 2011 în România.

În 2013 a publicat „Ghidul pentru improvizația jazzului”, un ajutor prețios pentru fiecare muzician aspirant la jazz.

În 2014 a participat la Kiev la un festival de jazz, alături de muzicieni din Ucraina, cu această ocazie susţinând un masterclass pentru studenţii Academiei de Muzică P.I. Ceaikovski din Kiev. Tot atunci, Florin Răducanu a fost invitat să celebreze Ziua Jazz-ului la Clubul de jazz Porgy & Bess din Viena.

Florin Răducanu

Florin Răducanu: Am o bucurie deosebită când ascult – pe 3 din cele 8 Cd-uri – sunetul pianului “Fazioli”, o bijuterie pe care o deține cel mai important club de jazz din Europa, Porgy&Bess din Viena.

După o astfel de listă, mi-a venit cumva să ţin un fel de moment de reculegere al sufletului meu. Şi al cuvintelor. Ce aş putea eu să mai spun în faţa unui colos al jazzului?

Am reuşit, deoarece Florin Răducanu ştie să fie un om de o modestie şi de o frumuseţe interioară covârşitoare. Ştie să coboare alături de tine, să te ia de mână şi să îţi prezinte latura umană a tot ceea ce reprezintă arta, jazzul şi Domnia sa.

Prin blândeţea caracteristică, zâmbitor şi coborât cumva dintr-o altă sferă, cea a stelelor şi Universului, maestrul Florin Răducanu mi-a spus:

Voi face apel la un citat din Mahatma Gandi care spune aproximativ : „… este mai bine să lăsăm ca viața să vorbească despre noi în locul vorbelor…”. Sunt profesor – atât la nivel universitar, cât și preuniversitar – pianist și compozitor. Trebuie să spun că nu-mi place să vorbesc/povestesc  depre mine !? Există, grație mass-media internă și internațională emisiuni radio-tv, site-uri, reviste etc. unde se pot găsi informații despre mine. Cea mai importantă sursă de informație aparține partenerului meu din Canada, JazzWorldQuest.com

 

De unde provine un Maestru ca Florin Răducanu

Şi totuşi, oamenii geniali şi frumoşi se nasc ca noi toţi. Provin din familii frumoase, copilăresc, se julesc, râd şi plâng ca noi. Au un anumit drum în viaţă, fac alegeri, au urcuşuri şi coborâşuri. 

Mă gândesc, însă, că tocmai aceste alegeri sau motivația din spatele lor fac diferenţa între noi şi oamenii de marcă ai artei şi culturii la nivel mondial. Florin Răducanu îmi confirmă:

Se spune că alegerile noastre de viață nu sunt deloc întâmplătoare, Sinele nostru îndrumându-ne, la nivel subconștient, în funcție de scopul pe care ni l-am propus în cadrul căii de evoluție spirituale pe care ne-am ales-o încă de la alegerea unui corp somatic în care să ne întrupăm.

O primă etapă în formarea lui Florin Răducanu a reprezentat-o șansa unei copilării frumoase, alături de părinți ideali. Un element primordial și decisiv este un mediu familial unde să ne găsim energia şi spiritul. Părinții ne croiesc aripile cu care vom învăţa să zburăm mai târziu liberi, frumos şi încrezători în noi înşine, în capacităţile noastre şi în viaţă.

Ceea ce vreau să subliniez este un aspect referitor la mediul familial din copilăria fiecărui om. Este deosebit de important ca un copil să trăiască într-un mediu familial armonios, în care bărbatul și femeia, reuniți în cuplu, înțeleg că atunci când există copii, aceștia trebuie să beneficieze de toată atenția, înțelegerea iubitoare și suportul părinților. Foarte important este ca părinții să-i respecte personalitatea copilului, să-l ajute să se maturizeze și să-și formeze o personalitate distinctă, prin respectul arătat de părinți față de dorințele, aspirațiile și stările emoționale ale copilului.

Mai departe, o somitate în lumea muzicală precum Florin Răducanu are o legătură specială cu jazzul. Nimeni nu ajunge întâmplător într-un anume loc şi nimeni nu dezvoltă o anume pasiune într-un talent uimitor, dacă undeva, în sinele său, nu există chemarea. 

În cazul său, a fost vorba despre dorința de a se exprima liber prin limbaj muzical. Răspunsul a venit chiar din timpul studenției, sub forma muzicii de jazz și a artei improvizației.

Poate părea suprinzător însă, nu peste mult timp, Florin Răducanu a realizat că libertatea jazzului poate fi atinsă prin acumularea unor cunoștințe și reguli de creație spontană destul de stricte. Că, de fapt, jazzul este bine făcut în mod organizat și mai puțin aleator.

De aici, a mai fost doar un pas până la a înțelege cuvintele marelui Goethe. „Nimeni nu este mai înrobit decât cel care crede în mod greșit că e liber”. Și „Nimic nu este mai înspăimântător ca ignoranța activă”. Două citate extraordinare, care, transpuse pe exemplul lui Florin Răducanu, ne învață că a rămâne înrădăcinați în propriile credințe nu face decât să conducă la mediocritate.

Florin Răducanu

Florin Răducanu: Este foarte important să ne placă și să iubim finalitatea și scopul acțiunii noastre… Despre iubire, același genial om de știință și totodată artist-creator de geniu, Goethe, spunea : “iubirea nu domină, ea educă, iar aceasta înseamnă mai mult”.

 

Cel mai marcant proiect: Jazz Ecumenica și prezentarea sa în spațiul rusofil

Am reuşit să smulg de la Florin Răducanu faptul că Domnia sa a avut şansa să beneficieze – în anumite momente cheie – de suportul unor instituții din țară și străinătate care i-au pus la dispoziție tehnica necesară realizării înregistrărilor care ulterior au devenit suporturi audio/video – CD si DVD. 

De asemenea, realizări deosebite a obținut datorită Societății Române de Radiodifuziune, cu suportul Orchestrelor/Big Band-ul Radio.

Însă cea mai puternică recunoaștere a fost, fără îndoială, colaborarea cu Belarusian Philarmonic Orchestra, atunci când a prezentat, în premieră mondială, poemul său de jazz simfonic, “Romanian Simfonic Jazz Poem – Jazz Ecumenica”

La Minsk, am avut parte de o “minune” atunci când televiziunea națională din Belarus a decis să filmeze concertul cu premiera lucrării mele și să o transmită cu ocazia Zilei Mondiale a Jazzului – UNESCO JAZZ Day. Simbolismul a fost și mai important, având în vedere că evenimentul UNESCO a fost promovat, cu ocazia concertului nostru (din România am avut-o ca invitată și pe Dalila Cernatescu, prof.titular al catedrei de Nai în cadrul Universității Naționale de Muzică din București)  într-o țară rusofilă și considerată cu reminiscențe comuniste… În fapt, muzica s-a dovedit că nu are granițe, limbajul muzical fiind cu adevărat universal.

Concertul filmat, care a devenit și DVD, poate fi vizionat aici :

 

Cine sunt mentorii lui Florin Răducanu, sau o posibilă explicație a complexității unui mare artist

La această întrebare, Florin Răducanu a răspuns aproape pe nerăsuflate, calm, cald, ca şi cum ar fi căutat cumva clapele pianului, pentru a ne interpreta cea mai minunată partitură a sufletului şi eului său spiritual.

Un răspuns care ne pune pe gânduri și merită analizat cu mare atenție:

„Ați întrebat cine? Există un răspuns – este adevărat al oamenilor „cuminți” și conștienți, în sensul că există ceva în spatele celor palpabile –  în care trimiterea se face către Dumnezeu.

Problema este că, răspunzând astfel, Îl personificăm pe Dumnezeu. Ori tocmai aici avem o problemă… Dumnezeu personificat poate fi doar un aspect al măreției „Sursei” tuturor lucrurilor „văzute și nevăzute”.

Există o referire, în Biblie, la Dumnezeu ca fiind  „Cel PreaÎnalt”.  Personal, am început să înțeleg cât de cât mai bine măreția lui Dumnezeu datorită metafizicii ebraice și hinduse, „Cartea Misterului Pecetluit”, care derivă din Zohar, fiind una dintre acestea.

Știința ne arată că totul este vibrație (chiar și rocile și pietrele conțin materie structurată pe o anumită frecvență), frecvență, deci număr, iar fizica sunetului și arta sunetelor (muzica) ne pot ajuta să înțelegem mai bine conceptul de material și nematerial, văzut și nevăzut al Divinității creatoare.

Cea mai bună metodă de a primi energie este orice formă de rugăciune și meditație care ne conectează cu „Sursa” tuturor lucrurilor și chiar a formelor – gând/conceptelor. Goethe – a cărui gândire devine un motto în acest interviu – vorbea despre „Planta Arhetipală – URPFLANZE”, aplicând în botanică ceea ce Zoharul ne explică prin Lumea Arhetipală sau Lumea ideilor.

Înțelepciunea ebraică ne vorbește despre Dumnezeu nematerial sau Arhetipul, Lumea Ideilor nematerializate care, odată cu coborârea frecvenței, se materializează în cadrul Copacului Vieții sau Adam Quadmon sau Hristos Cosmic !? Ceea ce înțelepciunea ebraică numește ADAM QUADMON, înțelepciunea hindusă denumește PURUSHA, iar creștinii HRISTOS Cosmic. Înțelepții sufiști din Islam vorbesc despre un nume al lui Dumnezeu format din 99 de litere. De fapt, toate religiile vorbesc despre același Dumnezeu, dar gradele de cunoaștere despre Măreția LUI sunt diferite, de la popor la popor, de la cultură la cultură.

Din acest motiv, trebuie să fim recunoscători tuturor „maeștrilor înălțați”, denumiți și profeți, începând de la Pitagora – cel care ne arăta Măreția lui Dumnezeu prin știința și metafizica numerelor, trecând prin bunătatea și înțelepciunea lui Gautama Budha, cel care ne-a arătat manifestarea Empatiei, și, în spațiul creștin, raportându-ne la LOGOSUL întrupat, ISUS Hristos, cel care a înglobat atributul suprem al lui Dumnezeu – Iubirea.”

Categoric, Florin Răducanu nu este doar un mare muzician ci un filosof, un om de la care ai putea să înveţi toate misterele şi lecţiile universului. Povesteşte cu atâta plăcere şi bucurie, cu atâta emoţie. Ai asculta fără să clipeşti, ca şi cum ai fi la una din cele mai frumoase lecţii de muzică şi jazz.

Cât despre mentorii săi, Bach și Beethoven rămân etaloane universale pentru orice muzician modern, datorită felului în care „au reușit să aducă împreună trecutul, prezentul și viitorul în opera lor.” 

Însă Florin Răducanu se uită cu admirație și la un Einstein, cel care spunea că, dacă nu ar fi fost fizician ar fi ales muzica, sau la un Nikola Tesla pentru felul în care ținea cont de legile numerologiei în tot ceea ce realiza.

Un tip fascinant și cu o teorie științifică revoluționară este contemporanul Gregg Braden, care – în cartea „Codul lui Dumnezeu” – ne arată cum numele lui Dumnezeu este codificat în corpul uman prin cele patru elemente constitutive ale ADN-ului: hidrogen, azot, oxigen, carbon. Aceste 4 elemente corespund unor litere specifice din alfabetul ebraic, care simbolizează unul dintre numele lui Dumnezeu. Acest autor și om de știință completează ceea ce Goethe arăta despre Arhetipul ”Urpflanze.”

 

Ce (ar trebui) să însemne să fii Român

Şi încă o dată, frumuseţea sufletului, un suflet educat de graţia divină, dar şi de muzică, mi-a dat un răspuns cu totul şi cu totul neaşteptat. Fericit, dar neaşteptat!

Observ că ați scris cuvântul român cu “R” mare.  Patriotismul este un sentiment foarte frumos care are și un efect material imediat: siguranța pentru sine și pentru cei apropiați. Din păcate, în istorie, observăm deraieri grave de tip ultranaționalist și xenofob, din acest motiv, trebuie să fim circumspecți în situațiile cu manifestări extreme de tip naționalist.

În istoria muzicii, există un fenomen foarte frumos – la sfârșitul sec.XIX și continuat și la începutul sec.XX – cunoscut sub denumirea de „școlile naționale”. În această perioadă, compozitorii s-au intors cu fața către bogăția muzicilor tradiționale pe care le-au metamorfozat prin tehnici componistice și le-au universalizat prin discursuri simfonice de tip cult. Este și cazul titanului nostru, George Enescu.

Da, acest tip de patriotism este ideal, este benefic tuturor, demonstrând  că limbajul muzical este universal – cu anumite manifestări specifice idiomatice -, frumusețea locală a unei culturi muzicale tradiționale fiind astfel reașezată în totul unitar care este „Muzica lumii”.

Personal tocmai această axiomă de unitate a „Muzicii lumii” am aplicat-o în Poemul de Jazz Simfonic, demunit “Jazz Ecumenica”. Pornind de la idiomul românesc – DOINA – am demonstrat asemănări cu idiomul afro – BLUES-ul -, cu conceptul improvizatoric hindus – RAGA – și Maquam-ul  arăbesc care a influențat compozitorii iberici precum Manuel de Falla.

Jazzul este într-adevăr o sinteză muzicală, dar depinde de pregătirea muzicianului dacă poate să cuprindă părțile componente: muzicile tradiționale de tip improvizatoric respectiv muzicile culte de tip improvizatoric.

În mod normal, ar trebui să resimțim aceeași bucurie că suntem români, precum cetățeanul care este german, francez, suedez, evreu/israelian, arab, etiopian, mongolez sau japonez.  Datoria fiecărui cetățean al unei țări este să-și apere integritatea națională, valorile culturale, toate acestea raportate la propria familie și la familia extinsă a umanității.”

Florin Răducanu

 

Cuvânt de încheiere

Nu pot decât să îi mulţumesc atât Maestrului Florin Răducanu, cât şi Divinităţii pentru această imensă bucurie şi emoţie de a putea sta de vorbă cu un mare muzician şi om, de la care am învăţat modestia sub o altă formă şi faptul că în toate există credinţa şi iubirea.

Încheiem acest dialog într-o notă de optimism, tot cu un gând al lui Goethe care spunea că “minunea este copilul cel mai drag al credinței” , și spun eu mai departe că muzica este o rugăciune pentru unitate. Iar eu, am să îmi las sufletul să facă o adâncă şi respectuoasă reverenţă în faţa dumneavoastră şi să vă mulţumesc că mi-aţi oferit ocazia de a mă plimba peste tot. Atât în lumea muzicală, cât şi în cea spirituală şi sufletească!

A fost o onoare şi o imensă bucurie! Vă doresc să ajungeţi pe cât mai multe scene, Maestre şi să împărtăşiţi iubirea şi frumosul, aşa cum numai dumneavoastră ştiţi!

Lavinia Rașcă

De când am lansat Elita României, am avut mereu această ezitare. Să scriu despre mama mea. Fără îndoială, Lavinia Rașcă își merită pe deplin locul aici, pentru cariera sa strălucitoare, pentru felul în care a pus umărul la dezvoltarea atâtor afaceri de succes din România. 

 

Pe de altă parte, cum să faci totuși să nu fi acuzat de favoritisme? Cum ar da asta la public – lansezi un proiect despre români de succes și începi să scrii despre mama ta…

În 8 martie însă, când știi că mama ta este o elită, nu ai voie și nici dreptul să lansezi un alt articol. Lupta internă s-a terminat. Este, dacă vreți, felul meu de a-i spune La Mulți Ani. De a-i recunoaște public meritele, așa cum o fac toți cei din anturajul său extrem de mare.

Așadar, să vă povestesc despre Lavinia Rașcă!

Lavinia Rașcă

 

Destinul, la un telefon distanță

S-a născut în 26 aprilie 1958, la Ploiești. Câteva luni mai târziu, așa cum foarte frumos povestește mama ei, un pachețel înfășat intra pe brațe prin poarta unui bloc din strada Toamnei din București. Aici avea să-și petreacă toată copilăria, înconjurată de dragoste și de prietenii demult apuse.

Tatălui, un bărbat blând, galant, competitiv și ambițios, îi datorează o mare parte din ceea ce este astăzi. La rândul lui o elită a vremurilor sale, Valeriu Coman a fost un nume important al industriei de petrol și gaze din anii 70-80.

Școala 27 din cartier, apoi liceul Cantemir-Vodă și ASE, facultatea de Management, absolvită în anul 1981. Imediat, urmau să sune telefoanele care i-au creionat destinul.

Primul a venit în 1981, când Lavinia ieșea pe ușă spre o întâlnire cu viitorul ei soț. De la capătul celălalt al firului, a primit invitația de a participa la un stagiu de pregătire în cadrul Uzinei de Pompe Aversa.

Cel de-al doilea telefon esențial a sunat în 1990, într-o zi de sâmbătă. Lavinia Rașcă, soțul și singurul lor băiat întârziaseră nepermis de mult la un botez. A ezitat o secundă, și totuși s-a întors din pragul ușii și a ridicat receptorul. Era Alecxandrina Deaconu, o foarte bună prietenă, fostă colegă de facultate, astăzi unul din cei mai importanți profesori din ASE.

Avea o singură zi să aleagă dacă participă sau nu la un concurs de asistent universitar la catedra de management din ASE. Într-o perioadă în care a fi economist la o fabrică de stat îți asigura un trai decent, Lavinia Rașcă a simțit că 9 ani de Aversa erau suficienți.

Și-a dorit mai mult, și-a asumat riscul și a tras lozul câștigător.

 

Orizontul tot mai larg

Imediat după această schimbare, am simțit cum mamei îi creștea cercul de cunoștințe. În timp ce prietenii tradiționali sunt aceeași chiar și în ziua de azi, pe la noi pe acasă apăreau tot mai mulți străini. Un lucru rar pentru orice român, la începutul anilor 90…

Îmi amintesc de Earl True, un domn respectabil care în mintea mea semăna cu celebrul Bobby din Dallas. De Warner Wong, primul om de culoare pe care l-am văzut în carne și oase.

Chiar de un domn căruia nu îi rețin numele dar care avea trei băieți cu care m-am jucat în câteva rânduri și mi-am testat cunoștințele în engleză. Trei copii americani, chiar la mine acasă – aveam cu ce mă lăuda pe la școală!

Cei mai importanți însă – Katie și Dawid Reikowski, alături de care am petrecut inclusiv câteva concedii prin țară. Despre Katie, mama spune că a fost cel mai important mentor al său în acei primi ani de după 90.

Nu înțelegeam eu foarte mult, dar simțeam cum oameni importanți o tratau pe mama de pe picior de egalitate. Din toate aceste legături, părinții mei, chiar și eu ca un copil, am învățat ce înseamnă încrederea în sine și am căpătat dezinvoltură în fața celor considerați, uneori, superiori.

Toți suntem oameni cu două mâini și două picioare, cu nevoi, bucurii și supărări! Cei valoroși, de elită cum îmi place mie să spun, te vor respecta atâta vreme cât ai ceva de spus.

Odată cu trecerea anilor, Lavinia Rașcă a devenit tot mai „internațională”. A început cu celebra Harvard, care a selectat șapte lectori din ASE într-un program de patru luni, cu scopul de a deschide școli de afaceri în Europa de Est. Așa s-a înființat în 1993 ASEBUSS, primul furnizor din România al unui Executive MBA Româno-American, unde Lavinia Rașcă este membru fondator.

Au urmat Barcelona, Dublin, Amsterdam, Osaka, Johannesburg, Londra… Puțini sunt cei care s-au bucurat de o asemenea expunere globală, mai ales în anii 90.

 

Contribuția Laviniei Rașcă la mediul de afaceri românesc

În primul rând, trebuie să înțelegem că, într-un program Executive MBA, studenții au minim 3 ani experiență managerială. Învață despre funcțiunile unei companii, despre conexiunile dintre departamente, despre imaginea de ansamblu a unei afaceri. Nu are importanță dacă firma are un angajat sau 10.000, principiile de bază sunt aceleași.

Dacă prin alte module, cursanții se familiarizează cu planul de marketing, cu contabilitatea și deciziile financiare, cu resursele umane sau operațiunile unei afaceri, strategia este cea care leagă toate rotițele unui business. Este responsabilitatea antreprenorului sau boardului să stabilească strategia, bineînțeles ținând cont de realitățile din afacere și industrie, de viziunea, misiunea și obiectivele companiei.

Aici intervine Lavinia Rașcă, cea care, de peste 25 ani, facilitează modulele de strategie și antreprenoriat ale EMBA-ului ASEBUSS. Din 1998 susține traininguri de strategie, leadership sau resurse umane, consultanță personalizată în antreprenoriat și dezvoltarea afacerii. Din 2005 este director general al EXEC-EDU, compania de training a școlii de afaceri ASEBUSS.

Lavinia Rașcă

În toți acești ani, mii de oameni au beneficiat de dezvoltare profesională, pentru că Lavinia Rașcă le-a arătat principiile strategiei sau cum se scrie un plan de afaceri câștigător. Sute de afaceri s-au născut și au crescut în sălile sau pe culoarele ASEBUSS. Firme de toate mărimile îșî pregătesc angajații-cheie la EXEC-EDU, pentru că știu că reprezintă o garanție a îmbunătățirii performanțelor.

Când fondatorul City Grill încheia cei doi ani de EMBA ASEBUSS, celebrul lanț de restaurante avea doar două locații în portofoliu. IKEA a venit în România pentru că doi manageri din domenii total diferite s-au cunoscut la ASEBUSS și au înțeles că modelul de business al concernului suedez poate avea succes la noi.

Companii mari de farma, IT, retail sau producție sunt conduse de absolvenți Executive MBA ASEBUSS. Exemplele pot continua la nesfârșit, însă ideea rămâne aceeași.

Toți acești oameni au succes în special datorită experienței ASEBUSS sau EXEC-EDU. Sute de business-uri din România s-au dezvoltat pentru că strategia lor a fost creionată cu sprijinul unui consultant de mare calibru.

 

De ce este Lavinia Rașcă cel mai mare expert de strategie și antreprenoriat din România

Răspunsul este simplu. Pentru că în toată România, nu există un alt nume care să impresioneze în aceeași măsură, prin consecvență, implicare totală, aplicabilitate practică, mesaje puternice care invită rapid la auto-analiză și generează schimbarea.

Îmi veți spune că sunt subiectiv, dar e normal să fie așa. Din câte știu eu, nu există o clasificare oficială a profesorilor din România. Valoarea lor se măsoară în impactul asupra celor cu care interacționează.

În ultimii ani, au apărut o mulțime de specialiști, în orice domeniu posibil, care urmăresc cam același tipar. Îți promit că îți schimbă viața. Îți îndrugă povești despre cum au fost ei la pământ, cum s-au lovit cu capul de zid, cum au avut o revelație și cum știu exact ce trebuie să faci tu ca să fii cel mai bun.

Pe unii dintre ei, i-am testat personal. Sigur că, uneori, informațiile transmise de ei te pot ajuta în carieră. Senzația generală este însă tot ce fac ei este să-ți vândă ceva, să își construiască o imagine cu care marele mase românești să relaționeze.

Ce apreciez eu la mama mea, în tot acest morman comercial, este decența coroborată cu consistență. Nu o vezi lăudându-se în fiecare zi cu rezultatele sale, deși în 25 ani de carieră a strâns mii de exemple de succes. De fiecare dată când apare în media, preferă să transmită un mesaj educativ, nu unul prin care să vândă ceva.

Dacă Michael Porter este părintele managementului strategic la nivel mondial, Lavinia Rașcă este omologul său pe tărâm românesc. În primul rând pentru că adaptează mesajul marelui profesor american la realitățile mediului de afaceri din România.

Însă, mai ales, pentru că știe că instrumente precum modelul Porter sau analiza SWOT vor reprezenta întotdeauna cheia succesului pentru orice tip de organizație. Cei ce aleg calea recomandată de Lavinia Rașcă vor deține mereu avantajul competitiv față de aceea care tratează aceste concepte în mod superficial și le consideră învechite.

 

Cu ce rămânem din toată această poveste

În primul rând, cu un nou exemplu despre importanța lucrului bine făcut. Menținându-te pe aceeași linie, succesul va fi acolo, chiar dacă tendințele par să îți recomande să te schimbi. Poți schimba metodele, dar nu și mesajele pe care le transmiți.

În al doilea rând, cu o reglare de conturi. Dacă citești lista de recunoașteri de care se bucură Lavinia Rașcă, vei avea o nouă confirmare că își merită locul aici cu prisosință. Face parte întru totul din categoria oamenilor despre care scriem, cei care inspiră prin exemplu personal.

Iar în al treilea rând, cu un mesaj de La Mulți Ani, de la un copil pentru mama sa. Chiar dacă noi, adulții, nu o recunoaștem mereu, suntem ceea ce suntem în primul rând datorită părinților.

 

Despre Lavinia Rașcă, ar mai fi multe de spus. De exemplu despre bucuria cu care, în fiecare zi de luni, se îndreaptă către Facultatea de Inginerie Aerospațială, unde an de an întâlnește studenți excepționali. Despre activitatea editorială sau rolul său esențial în dezvoltarea femeilor de afaceri din România.

Despre cum, chiar și la bogata sa experiență, continuă să se perfecționeze și să se adapteze la realitățile prezentului.

Lavinia Rașcă

Despre alte și alte realizări, sau despre viața personală înfloritoare. Presimt însă că mi se va spune că exagerez cu laudele, că nu se regăsește în toată această panoplie. Așa că mă voi opri aici.

Povestea ei însă continuă, cu o energie neștirbită de trecerea timpului. Cu o pasiune și o putere de muncă greu de egalat. Cu entuziasm pentru fiecare manager pe care îl vede cum cuvintele ei îl pun pe gânduri.

La mulți ani, mama!

Uca Marinescu

Cu această idee în minte, exploratoarea Maria Uca Marinescu își trăiește cei mai frumoși ani. După vârsta de 60 ani, când cei mai mulți seniori se retrag în liniște, doamna Uca Marinescu a realizat cele mai importante cuceriri ale vieții sale.

 

Este prima femeie din lume care ajunge la cei patru Poli Geografici ai planetei. Deține de asemenea recordul de cea mai în vârstă femeie care cucerește Polul Nord și Polul Sud în același an (doar a treia din lume care atinge această performanță).

Cel mai important, Uca Marinescu demonstrează în fiecare zi cum tinerețea fără bătrânețe poate fi găsită inclusiv în România. Într-o Românie în care cei mai mulți pensionari au preocupări complet nesănătoase, Uca Marinescu pare doar excepția care confirmă regula.

Din fericire, marea exploratoare ne arată că, prin țară, sunt totuși multe exemple de „așa da”. Ne vorbește de asemenea despre chemarea care o motivează să vadă cât mai multe locuri ale acestei planete. Și, a propos, nu mai sunt prea multe țări pe care nu le-a vizitat!

Aflăm fascinantele povești ale expedițiilor de la Polul Nord sau de la capătul lumii din Sudul Americii. Cum și-a petrecut, la 61 ani, Crăciunul la Polul Sud și cum a simțit nevoia să prezinte o bucată de slănină ca pe o… brânză tipic românească.

Amintiri din Venezuela, din Armenia, din Nepal și mai ales din cea mai recentă călătorie, în Bhutan… Cel puțin de la populația micuței țări asiatice, avem foarte multe de învățat. O experiență molipsitoare, ne spune Uca Marinescu, deoarece Bhutanul se bucură de cel mai ridicat indice al fericirii din lume!

Vă invităm așadar să vă așezați confortabil în fața ecranului. Dacă sunteți în trafic, să porniți video-ul și să o ascultați pe Uca Marinescu. Urmează o galerie foto spectaculoasă prin diversitate, dar mai ales o lecție de normalitate, extrem de utilă pentru copii, părinți și bunici.

 

 

Principalele idei ale acestui dialog sunt rezumate de Daniela Palade Teodorescu pentru Revista CARIERE. În plus, iată doar câteva afirmații ale doamnei Uca Marinescu, de păstrat bine de tot:

 

Un alt record special:

„Cred că am cei mai mulți prieteni pe glob. Nu pot să îi număr. M-am dus ca să îi cunosc, să le cunosc viața și i-am făcut prieteni.”

 

Una din sursele de motivație pentru Uca Marinescu:

„Niciodată nu am cucerit lumea, ci am încercat să o cuceresc prin cunoaștere, adică să cunosc cum trăiesc oamenii in diferite locuri de pe pământ. Nu cucerești lumea, ci te cucerești pe tine, în sensul că poți să afli ce se întâmplă în jurul tău, despre cum trăiesc oamenii și ai de învățat de la ei. Toate călătoriile mele s-au întors cu aceste cunoștințe.”

 

Despre propria condiție:

„Sunt la o vârstă la care ar trebui să mă opresc, însă realitatea este că nu pot. Eu nu mă văd pe mine stând numai în fotoliu.”

 

O Uca Marinescu extenuată, către un coleg de expediție, la un kilometru distanță de Polul Nord:

„Sunt așa de fericită că ajung la pol, încât dacă ajung mai repede, fericirea mea e scurtă. Lasă-mă să merg încet și să-mi adun multă fericire.”

 

Ce ar trebui să conștientizeze un tânăr:

„Nu poți să te dezvolți intelectual stând numai între patru pereți. Muntele te învață să lupți ca să învingi. Muntele, natura, dascălul și pe primul loc părinții sunt cei care formează viitorul unui tânăr.”

 

România sau străinătate?

„Eu nu îi înțeleg pe cei care pleacă din România pentru un loc mai bun. Locul mai bun este aici, acasă, pentru oricare dintre noi. Cu bune și cu rele, țara noastră este unică!”

 

Uca Marinescu

În Bhutan, alături de un important artist local

 

Uca Marinescu

La schi în Tunisia

 

Uca Marinescu

Deșertul Gobi

 

Uca Marinescu

Jocurile Olimpice Mongole

 

Uca Marinescu

Pe Vf Dzongri, Himalaya – 4360 m

 

Uca Marinescu

Pregătiri pentru Polul Nord Magnetic, alături de Ela

 

Încă odată, filmul dialogului dintre exploratoarea Uca Marinescu și Daniela Palade Teodorescu, realizat în exclusivitate pentru Elita României:

Sursa foto: arhivă personală