Articole

Mircea Ivanof

„De-a lungul vieţii fiecare persoană își caută un drum. În copilărie visează să fie ceva sau cineva. În adolescență are alt punct de vedere. În tinerețe apare o nouă viziune. Ca adult își dă restart. La bătrânețe regretă sau se bucură de viața pe care a trăit-o. Bine, scenariul nu se potrivește oricui. Fiecare fiinţă umană are propriul drum”… Așa consideră Mircea Ivanof.

 

Cine este el? Restaurator, artist, părintele Ermin de la mănăstire, așa cum a fost hirotonisit (în perioada cât a stat la mănăstire, timp de 6 ani), scriitor, specialist în dezvoltare personală, orator, specialist în marketing și management, autodidact – așa spun „referințele” despre el. Care dintre toate e de fapt și care e profesia lui, rostul lui în viață, aflăm imediat, înainte de a vorbi despre noua lui carte – ”Ikigai”. Deși spune, râzând, că prima lui carte publicată – Jurnalul celor 9 fericiri “este cartea care mă precede: este mai cunoscută decât mine!”.

Profesia mea? Eu spun că sunt life-designer. Iar aici las libertatea fiecăruia să interpreteze acest termen. Dar pot spune că sunt scriitor. Pentru că trăiesc din scris și trăiesc bine.

Mircea Ivanof mai spune că drumul lui a fost sinuos, plin de neprevăzut – pe care l-a și îmbrățișat – și de-a lungul lui a întâlnit multe persoane asemenea lui, care au refuzat să trăiască în ”brief-uri” și ”trend-uri” creându-și propriul drum. Astfel, a fost oarecum încurajat să trăiască viața pe care a trăit-o, să experimenteze, să exploreze…

Și asta voi face până la sfârșit. Fiecare situație, fiecare ”job”, fiecare persoană din viața mea au lăsat o amprentă, mai mult sau mai puțin vizibilă. De aceea nu pot spune care dintre acestea au avut o influență mai puternică. La data când m-am confruntat cu ele, da, au avut un impact puternic, dar acum, privind în ansamblu, toate acestea m-au construit în mod egal și nu le pot ierarhiza. Rostul meu, iar de acest rost este legată și menirea mea (misiunea), este să fiu fericit. Pentru mine fericirea înseamnă echilibru cu mine însumi. Adică să merg prin viață frumos, elegant și asumat.

 

Arta de a fi liber, în viziunea lui Mircea Ivanof

N-ar sfătui pe nimeni să urmeze o viața ca a lui. Pentru că fiecare dintre noi avem abilități diferite. El, spre exemplu, a citit enorm. Așa a construit acolo unde studiile nu au avut niciun fel de impact. Astăzi, nu mai citește ca odinioară. Doar o carte la 3 zile…

Îl întreb cum i-a fost copilăria (nu renunț la una dintre frumos-obsedantele mele întrebări pentru intervievați) și cum de e și restaurator.

Copilăria mea a fost frumoasă, în mare. În sensul că… parcă în perioada aceea copiii nu erau atât de frustrați ca acum. Da, copiii de acum sunt, oarecum, mult mai inteligenți decât eram noi, dar aici vorbim de inteligența cognitivă. La capitolul inteligență emoțională, cred că noi stăteam mult mai bine, pentru că interacționam foarte mult unii cu alţii, în mod real. Nu am restaurat biserici. Am restaurat frescă la o mânăstire ortodoxă. Lucram într-un atelier de vitralii și așa mi s-a ivit ocazia să ajut – inițial – la restaurarea acelor fresce, apoi să le restaurez singur

Face parte, după cum afirmă – dintr-o generație de privilegiaţi: generația care dispune de atât de multe lucruri pe care strămoșii noștri nu le-au avut. Mircea Ivanof consideră că unul dintre cele mai mari cadouri pe care contemporaneitatea ni-l oferă este acela de a ne fi născut liberi. Și de a avea dreptul de a decide cine vrem să fim şi ce vrem să facem cu propriile noastre vieţi.

Mai spune el că libertatea unui om este dată de posibilitatea de a decide. Şi în special de a decide să fie fericit. Si că ciudat este faptul că aproximativ 60% din oamenii care trăiesc pe acest pământ suferă de depresie și de forme de tulburări emoționale. Şi cine ştie câţi alţii nu sunt încă diagnosticaţi…

Majoritatea acestor oameni trăiesc în țări considerate a fi pozitive, civilizate, cu standarde de viață ridicate, precum Danemarca, Norvegia, Suedia, Singapore, Coreea de Sud, Finlanda, Olanda, Belgia, Germania etc. Și atunci, dacă avem atâtea privilegii, de ce sunt aşa de mulţi oameni nefericiţi? Aceasta e întrebarea pe care o adresează Mircea pe blogul său și pe care i-o adresez eu acum lui!

 

Acea stare de echilibru…

Mircea răspunde, sistematic. Mai întâi subliniază că problemele cu care se confruntă „lumea civilizată” sunt legate de lipsa valorilor morale și spirituale. Se vorbește foarte mult de pace, libertate și iubire necondiționată, dar nimeni nu și le asumă.

Majoritatea oamenilor au impresia că pacea este lipsa războiului, dar ea înseamnă de fapt armonie interioară; ei consideră ca a fi în siguranţă înseamnă să fii liber, însă libertatea înseamnă să îți asumi și faptul că poţi genera haos – în realitate, simţământul siguranței îngrădește foarte mult libertatea; iar iubirea necondiționată este un ideal la care nu a ajuns nimeni, pentru că omul încă nu este capabil să se iubească pe sine într-un mod constructiv.

Cât privește fericirea, Mircea afirmă că ea este legată de acea stare de echilibru între cele 9 planuri pe care noi – ca ființe umane – ne dezvoltăm: fizic, mental (intelectual), emoțional, spiritual, familial, social, cultural, profesional și financiar. Majoritatea oamenilor investesc enorm în unul sau mai multe dintre aceste planuri, dar nu în toate. Și astfel apare un dezechilibru.

 

Pasiunea, misiunea, profesia și vocația

Îl mai întreb de ce această carte – “Ikigai” acum, în România.

Studiez cultura japoneză de 24 de ani. Am fost fascinat de evoluția mentalității lor, în timp. ”Ikigai” e un termen la modă, folosit de foarte mulți formatori, dar puțini îl înțeleg. Nici japonezii nu-l mai înțeleg. Chiar am vorbit cu un grup de japonezi veniți, ca turiști, în România și mi-au sugerat să traduc cartea în japoneză și să predau ikigai în Japonia.

În România există acest concept, dar dezvoltat pe altă filieră. Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Brâncuși și alţii vorbesc despre acest concept, dar în alţi termeni: „rostul și menirea vieţii”. Și Dan Puric vorbește despre rost, dar merge într-o direcție oarecum exclusivistă. Japonezii, în schimb, sunt foarte mentali. La ei lucrurile trebuie să fie logice ca să aibă sens. De aceea, la ei, orice idee funcționează. Dacă nu funcționează, nu „merge și-așa”.

Mircea are o teorie despre cum să ne găsim propriul Ikigai. Dar… Ne putem găsi într-adevăr acest propriu Ikigai? Cât e vorba despre eul nostru pierdut și pe care îl putem regăsi?

Propriul Ikigai are legătură cu 4 aspecte:

1. Ceea ce tu iubești, ceea ce îți place să faci, ceea ce te face să te simți confortabil;

2. Abilitățile tale (fizice, mentale, emoționale, sociale, spirituale și profesionale) pe care e bine să ți le cunoști.

3. Ceea ce comunitatea are nevoie de la tine – rolul tău social;

4. Pentru ce poţi fi plătit.

Combinațiile dintre aceste 4 aspecte generează cei 4 stâlpi ai Ikigai-ului: PASIUNEA, MISIUNEA, PROFESIA și VOCAȚIA. Și de aici se dezvoltă o întreagă filosofie de viață. Eu cred că Sinele nostru superior nu se pierde niciodată. Fiecare experienţă ne apropie mai mult de el. E necesar să conștientizăm în ce fel

Mircea spune că, atunci când intră în starea de flux, scriind, poate sta zile întregi nemâncat. Iar una din cărțile scrise în această stare e chiar cartea de față. Nu există o explicație logică pentru această stare, care apare la orice persoană dedicată misiunii sale. Și care apare nu doar la scris, ci în orice act creativ.

Mereu a simțit că există undeva o verigă lipsă, în lanțul dezvoltării personale. Nu a putut-o defini. Până când s-a întâlnit cu expresia ”ikigai”. A studiat mulți ani subiectul, apoi a încercat să adapteze acest sistem de gândire la modul nostru de a fi. Și așa a ieșit cartea ”Ikigai”…

 

Mircea Ivanof: „Menirea mea este să fiu echilibrant”

Mulți cred că, dacă te înfășori în pături tricotate și achiziționezi mobilierul și decorațiuni vesele – hygge – este tot un soi de ikigai. Dar nu e chiar așa. Care e deosebirea? Căci mulți confundă ikigai cu hygge…

Hygge este mai degrabă un mod confortabil de a trăi viața, în exterior. Ikigai are legătură cu resursele noastre interioare. Combinând cuvintele japoneze iki, adică viață și gai, care înseamnă valoare, efect, sau motiv, ikigai este legat, în esență, despre găsirea rostului și a menirii, în viață.

Mircea Ivanof

„Tu ți-ai găsit menirea în viață?” –  îl întreb.

Da. Sunt fericit, echilibrat. Ăsta e rostul meu. Iar menirea mea este să fiu echilibrant. Și am reuşit, oarecum: prin cărțile mele, prin felul meu de a fi, prin conferințele și atelierele pe care le susțin, prin evenimentele pe care le organizez

Bun. Crede că românii și-au găsit menirea în viață? Ce mai au de găsit, de rezolvat? Ce mai avem noi de rezolvat pe acest Pământ?

În esenţa, românul are nevoie să facă pace cu sine. Pentru asta trebuie să se respecte: să respecte viața din el și din jurul lui, să iubească: să se iubească, să se ierte și să ierte, să fie liber și să respecte libertatea celor din jur, să fie fericit și să contribuie la fericirea celor din jur

Mai zice Mircea Ivanof că, dincolo de aparențe, cei mai mulți oameni, în ciuda faptului că se înconjoară de o atmosferă pozitivă, viața lor e ca o alergătură în cerc. Ceea ce este destul de frustrant. Ce e de făcut? E Ikigai acea salvare a omenirii de ea însăși?

Nu știu dacă Ikigai este soluția ieșirii din cerc. Dar poate fi un prim pas. Sau ultimul. Cred că asta depinde de la persoană la persoană. Nu pot vorbi în numele omenirii. Dar pot vorbi în numele meu😊.

 

Nona Rapotan Bookhub
Pe Nona Rapotan, o cunoaștem prin intermediul Bookhub.ro, unde este editor coordonator. Mie însă, Nona mi-a stârnit interesul, cunoscând-o ca profesoară, apoi, datorită acestor două alegeri profesionale și a implicării sale în tot felul de proiecte utile culturii, oamenilor și societății.

 

Nona Rapotan se consideră un om simplu, care nu are nimic special față de alții, poate doar o curiozitate peste medie și o predispoziție nativă spre într-ajutorare.

Pur și simplu ajut pe cei din jurul meu instinctiv (de multe ori e și interpretat prost gestul, dar n-am ce face).

 

Între prezent și viitor cu Nona Rapotan

Nona este o gălățeancă get-beget, care a stat în urbea de la Dunăre până pe la 35 de ani. Evident, în toți acești ani a tot „evadat”, spune ea, a avut perioade destul de lungi când ajungea acasă doar pentru a schimba bagajul.

Despre părinți, aflăm că amândoi au fost birocrați, fără studii superioare, deși ar fi putut face 3 facultăți fiecare în parte, cu un cult al muncii și cu o cultură generală foarte solidă.

Acasă, a avut bibliotecă destul de mare de când se știe, în care trebuia să facă ordine periodic, deoarece nu mai încăpeau cele proaspăt cumpărate. Își amintește că se despărțea greu de cărți, iar atunci când o făcea, le dădea altora care aveau copii, în centre de plasament sau la liceul unde va ajunge să lucreze chiar ea, mai târziu.

Nona Rapotan

Suntem trei frați, eu și sora mea geamănă (care scrie și ea pentru Bookhub, mai rar, dar când și când o face îi iese foarte bine) și un frate mai mic. Toți trei avem un cult al muncii de care nu cred că ne vom dezice vreodată, o disciplină de fier (mă rog, de fier o are – încă – mama, zău că n-am întâlnit persoană cu o tărie de caracter ca a ei) și destul de multe cărți citite (n-o să vă vină să credeți, dar fratele meu cred că are mai multe cărți citite la activ ca mine). Se adaugă la acest mixtum destul de multe pasiuni (unele puse în valoare, altele mai puțin, unele despre care nu știu foarte mulți, altele evidente) și o nestăvilită dorință de a cunoaște.

Nona își amintește că atunci când avea teme mai dificile, în primii ani de școală, dacă-l întreba pe tatăl său ceva, el o trimitea întâi la cartea X din bibliotecă, după care dezbăteau.

De la ei, părinții noștri, am învățat să trec(em) prin filtrul gândirii absolut totul. Suntem extrem de critici noi între noi și, credeți-mă, pot să primesc aprecieri cu sutele (nu că le-aș fi primit, stați liniștiți), dacă mama, fratele sau sora crâcnesc e suficient să o iau de la zero, fiindcă știu că e ceva în neregulă.

 

Nona Rapotan: „Dacă mă întâlneai acum zece ani, făceam cu totul și cu totul altceva”

Singura constantă a ultimilor douăzeci de ani este profesoratul, în rest s-au schimbat periodic foarte multe în viața mea și în jurul meu. Mă onorează eticheta de „femeie de succes”, pentru că, fără să par ipocrită, chiar nu mă văd așa. E greu și dificil de explicat cum mă raportez eu la propria mea persoană, cert e că o fac cu extrem de mult simț autocritic și de aceea pentru mine „succesul” se definește puțin diferit față de cum o face media populației.

Cum a ajuns aici? Deși are studii de istorie-filosofie, nu s-a visat profesor niciodată și crede că a fost mai mult o întâmplare, dublată de foarte multă muncă. Asta pentru că, așa cum a învățat acasă: „munca și disciplina fac mult bine.”

Nona își amintește că a avut licența în iunie, iar în iulie s-a înscris la examenul de titularizare, pe care l-a luat fără să realizeze. Când s-a dus să-și aleagă catedra a fost puțin dezamăgită că nu exista niciuna la liceu. Așa se face că după vreo trei ani a trebuit să dea din nou examen de titularizare, pentru că pe atunci nu se făcea transfer de la școală la liceu, ajungând să le predea puștilor istorie și cultură civică.

După vreo două săptămâni, vine un coleg de educație fizică să-mi spună că toți sunt îngroziți pentru că nu înțeleg nimic din ceea ce le spun; le vorbeam atât de abstract și le povesteam despre concepte pe care niciun elev de liceu nu le-ar fi priceput fără detalieri amănunțite. Așa am învățat eu să mă uit la cei din fața mea și să-mi adaptez discursul în funcție de partenerul de dialog. M-au provocat elevii mei dintotdeauna (și acum o fac, nu știu ei când și cum le reușește, asta e altă problemă) să găsesc cele mai bune metode de predare, cele mai faine instrumente de evaluare și cele mai reușite proiecte extracurriculare.

Așa a ajuns ca după nici măcar doi ani să predea colegilor săi – fiind profesor metodist la Casa Corpului Didactic (instituția care se ocupă cu formarea profesională continuă a celor care lucrează în învățământ) trei ani – „buni, frumoși, nebuni.”

Glumea o colegă de-a mea, cu care am făcut de multe ori echipă că dacă mă trezește cineva la trei noaptea să fac formare o să-mi iasă ca la carte, fără nicio problemă. N-am întârziat niciodată la niciun curs, n-am anulat niciodată unul pentru că mi-era rău (și au fost destul de multe momentele când lipotomia era mai mult decât o simplă amenințare), am străbătut județul Galați (dar și alte județe) doar ca să ajung(em) să facem formare cu cei din sate izolate și care n-aveau cum să vină „la oraș”.

 

Profesorat, voluntariat, formator de proiecte Phare și câteva dezamăgiri legate de sistem

În tot acest timp, Nona Rapotan a făcut foarte multe ex cathedra. Cinci ani a fost președinta Filialei Galați la Salvați Copiii României, de asemenea a fost formator pe diferite proiecte Phare sau cu alte finanțări (USAID, de exemplu).

Indiferent de activitățile sale, nu a renunțat niciodată la elevi. Și-a păstrat norma de catedră și a menținut contactul cu ei atunci când a fost la Casa Corpului Didactic.

Să fiu profesor? E mai mult decât o onoare pentru mine, nu știu dacă pot să spun că e o vocație (asta ar trebui să o spună ceilalți, în funcție de cum e perceput rezultatul a ceea ce fac), dar știu sigur că de la cei cu care lucrez (tineri sau adulți – mi s-a făcut dor de formările cu adulții!) iau energia și puterea de a merge mai departe. Sunt foarte multe și din ce în ce mai mari diferențele de la o generație la alta. Diferențele sunt și bune, dar și mai puțin bune. Generațiile care ne urmează câștigă mult în inteligență, dar pierd la capitole precum abilități sociale, deprinderi practice, adaptabilitate (e de explicat aici și despre cauze) etc.

Deoarece învățământul, din punctul meu de vedere, are foarte multe hopuri, căderi, instabilități și probleme majore, pentru care trebuiesc cumva găsite soluții fiabile, am vrut să cunosc și părerea Nonei, care poate să ne clarifice de pe partea cealaltă a „baricadei”, ca să spun așa.

Mă doare sistemul cu totul! Am o problemă cu –ismele în general, dar dacă vorbim strict despre sistemul de învățământ e cu „vai și amar”. Am ajuns să-mi doresc să avem un ministru la educație care să reziste un mandat întreg și care să nu-și dorească să schimbe ceva de pe azi pe mâine, care să înțeleagă că o strategie educațională se realizează pe termen lung (adică de la cinci ani încolo) și că, odată elaborată, nu mai umbli la ea, cel mult ajustezi niște parametri. Cred că dacă am înțelege acest lucru, nici n-ar  mai conta ce partid e la putere. Pentru că, din punctul de vedere al educației, nici nu trebuie să se știe prea bine ce partid deține puterea.

A ajuns să aibă alergie când aude cuvinte ca „reformă”. Despre asta tot aude de când a intrat în învățământ (și are deja 20 de ani vechime), dar nici restructurarea nu e tocmai la îndemâna oricui. Ca să restructurezi ceva ce merge foarte prost trebuie să faci, înainte de orice, o diagnoză cât se poate de amănunțită, spune Nona. Iar pentru asta îți trebuie bani, pe care nimeni nu e dispus să-i dea (la ora actuală).

Nona Rapotan observă cumva cu tristețe că nu a văzut nici la partidul aflat la putere, dar nici la cele din opoziție vreo dorință manifestă în această direcție, deși mai toți vorbesc despe reformă. Cu alte cuvinte, pe hârtie toate arată frumos, iar ea a văzut atât de multe astfel de hârtii, încât nici măcar nu le mai ia în seamă. Pur și simplu le dă deoparte.

Și încă ceva: trebuie regândită fundamental relație elev-profesor-părinte. Deocamdată e una puternic dezechilirată – elevii au drepturile, profesorii obligațiile, iar părinții aproape niciunele de niciunde.

Ascultând pledoaria sa, constat că problemele sunt aceleași de ambele părți. Rezolvările stau agățate undeva la nivelul pixului, nefiind nimeni interesat să găsească o soluție fiabilă, nici măcar la nivel teoretic.

 

Despre proiectul Bookhub.ro

Când era în concediu pentru creșterea copilului, Nona Rapotan a fost cooptată de Constantin Piștea, pentru a scrie pentru Bookhub. După un an de la înființarea site-ului, a preluat și coordonarea proiectului. Până la acel moment era dedicat doar lumii literare, însă Nona l-a extins și la arte sau alte domenii culturale.

În timp, s-a coagulat o echipă stabilă, voluntară, care postează constant articole, din pură pasiune pentru cultură. Încă nu există sponsori, or noi știm foarte bine cât de bine ar prinde așa ceva… O soluție ar putea fi înființarea unei asociații culturale, însă birocrația de proiect și lipsa de timp reprezintă două mari piedice pe care noi le înțelegem foarte bine.

Mai am de lucrat mult până să ajungă să arate cum vreau eu, dar mă bucur că am reușit să am o echipă cu un nucleu stabil, ceea ce e chiar o minune, având în vedere că toți facem voluntariat. N-avem sponsori (și ce bine ne-ar prinde măcar unul!) și nici n-am avut timp să înființez o asociație culturală ca să putem depune cereri pentru diferite finanțări. E și o inerție personală aici – știu ce înseamnă birocrație de proiect și mai știu și cât de greu găsești parteneri serioși, dau doar două exemple – dar mai ales e o lipsă de timp.

Nona Rapotan Bookhub

A preferat să facă vizibil site-ul, să-i provoace pe colegii săi să scrie, mulțumindu-le pe această cale pentru profesonialism și pentru prietenie. În vara aceasta, speră să găsească puțin timp liber pentru a pune la punct o strategie de dezvoltare.

Am foarte multe întîlniri pe care le datorez Bookhub-ului, memorabile de-a dreptul. Mă gândesc la David Grimal, la Evgheni Vodolazkin, la Eshkol Nevo, Etgar Keret, Antonin Varenne, Gábor Tompa, dar și la ai noștri, de acasă, pe care nu-i nominalizez, pentru că mi se pare profund nedrept față de ei. Am aproape 100 de interviuri realizate în patru ani de Bookhub, jur că nu știu când s-au adunat (m-am uitat în folderul respectiv când am realizat interviul cu Florin Piersic Jr.) și, fără nicio exagerare, fiecare dintre acestea a schimbat ceva în mine – nu toate în bine, dar au schimbat.

Pentru Nona, fiecare dialog este definit în mod atipic. Poate că de aceea interviurile pe care le face ies și un pic altfel. Toate sunt oportunități nesperate, provocate, unele chiar pregătite pentru câteva luni, de a mai cunoaște ceva nou. 

Țin foarte mult la conceptul de echipă și la cel de unitate valorică, de aceea nu prea o să vedeți pe site articole mai puțin valoroase, când am avut am preferat să nu le public. Da, tot ce apare pe site trece întâi pe la mine, nu pentru că n-aș fi sigură de prestația colegilor mei, ci pentru că cineva trebuie să facă și corectura și eventualele editări! Așa se face că sunt singura care am o viziune de ansamblu și pot să programez câteva dintre viitoarele cronici sau articole, în funcție de ce evenimente urmează să se întâmple etc.

 

Câteva gânduri de la Nona Rapotan ca părinte și profesor

Scârbită prea mult de degringolada politică și lipsa de respect pentru lege și justiție, în urmă cu doi ani și-a zis că s-a sfârșit totul și a dorit să plece din România fără niciun regret.

Dacă fiica mea o să-și dorească să plece, o să o ajut cât pot să-și vadă visul cu ochii. Dar asta nu înseamnă că o să mă jenez vreodată să afirm că sunt româncă. M-am luptat cu prejudecățile de când mă știu și nici nu țin cont foarte mult de etichetări (de altfel, mi se spune destul de des că sunt arogantă și/sau snoabă).

De-a lungul timpului, Nona a învățat că o lecție importantă, cea mai importantă ar fi: răbdarea se educă. După care, la ea, urmează cea legată de compromis. 

Eu nu sunt adepta compromisului și a jumătăților de măsură, de fiecare dată când am abdicat de la principiul acesta viața mi-a demonstrat că nu trebuia. Norocul meu este că n-am făcut-o de prea multe ori!

 

Cuvânt de încheiere

Când iei interviuri, cel mai frumos este felul în care totul se desfășoară înaintea sufletului tău: cuvintele, informațiile, omul, amintirile, bucuriile, lupta pe care fiecare dintre noi o ducem cât mai demn, încercând să construim ceva din aceste bătălii ale noastre. Uneori, chiar cu noi înșine.

Când ai ca interlocutor un om frumos, care crește oameni din copiii noștri, arătându-le căi, poteci, drumuri unice pe care ei trebuie să pășească, fără a se compromite și a semăna cu alții; care crește frumosul sădind tot felul de proiecte culturale, artistice, literare, din care visele chiar prind aripi și se împlinesc, nu poți decât să te bucuri, să înțelegi că ai fost și tu pe una din potecile acelea, pe care deși poate a mai trecut vreun jurnalist înaintea ta, de la o răscruce, am luat-o separat și am aflat lucruri noi, interesante și utile sufletului.

Nona Rapotan este un om cu atât mai frumos, cu cât ea nici măcar nu întrevede acest aspect. Ea doar creează, gândește, planifică, pune umărul, sufletul, gândirea la lucru și stă acolo pe baricade până împlinește tot. Iar asta o face specială! Dedicarea și loialitatea sunt poate cele mai rare, pe cale de dispariție chiar, însușiri, pe care puțini oameni le mai au! Modestia și perseverența la fel. Însumate, ne dă: Nona Rapotan!

Ionela Lungu
Membră a Asociaţiei Naţionale a Creatorilor Populari din România, dar și a Asociaţiei Meşterilor Populari din Ţinutul Neamţ, profesor coordonator în cadrul Școlii Populare de Arte „Carmen Saeculare” Piatra Neamț, inginer de meserie, Ionela Lungu a avut cumva o revelație și a ales să fie un meșter popular care dă viață poveștilor lui Nică a Smarandei din Humulești.

 

Apropierea de casa lui Ion Creangă a adus-o pe Ionela Lungu mult mai aproape de ceea ce este astăzi

Ionela Lungu nu este doar un meșter popular extraordinar de talentat și plin de dăruire, dar este un om vesel și șugubăț, cum s-ar spune în zonă. Un suflet despre care chiar aș putea spune și eu citându-l pe bădia: „Nu știu alții cum sunt…”, dar eu când văd ceva creat, fotografiat, scris de Ionela, mă întreb cum poate să fie un om atât de complex și totuși, atât de firesc, de simplu, de frumos?!

Ionela Lungu

Foto credit: Radu Păltineanu

Pe lângă arta populară, Ionela Lungu este blogger la Povești de pe Ozana, fotograf, soție și femeie împlinită. Un om fascinant, un om frumos de la suflet la trup, în poveștile și vorbele căreia oamenii sunt parcă din altă lume.

Ionela Lungu consideră că aceia care nu-și găsesc cuvintele propriei gândiri sunt cei care cred și se regăsesc în citate celebre. Ea nu crede. Citatul este un crâmpei dintr-un întreg, iar Ionela nu funcționează după segmente. În schimb, poate spune, mai degrabă, că are niște repere după care se ghidează:

E simplu, eu sunt Ionela Lungu. M-am născut și crescut la Tulcea, am făcut facultatea la Iași, m-am măritat la Humulești. Sunt sigură că ceea ce sunt azi este o sumă a ceea ce am învățat în copilărie, ce oameni am întâlnit pe parcurs, de ce nevoi m-am lovit în timp, pe ce cărări m-a dus viața. Am crescut printre „mormane” de materiale didactice confecționate de mama și de sora mea mai mare, amândouă fiind educatoare. Vedeam zilnic și participam la ceea ce bibileau amândouă, fie păpuși din cârpe, fie planșe desenate sau rochițe de păpuși. Am crescut în acest mediu, acela de a lucra cu mâinile mele și mai ales de a fi creativ. Apoi, când am crescut mare, am terminat facultatea și ne-am stabilit la Humulești, mi-a fost ușor să mă joc cu lutul, chiar dacă era ceva absolut nou pentru mine. Dar apropierea de casa marelui povestitor și recitirea poveștilor lui m-au apropiat foarte mult de meșterul popular Ionela Lungu, cel care sunt azi.

 

De la inginerie, la lumea figurinelor din humă modelate în căușul palmelor, a fuioarelor de cânepă şi piei tăbăcite

Cu siguranță, nimic nu este întâmplător sau neîntâmplător în viață. Toate au cumva o rânduire care așteaptă un moment oportun să se nască.

Așa a fost și cu vocația Ionelei, care a simțit că ingineria nu este ceea ce o face fericită. Faptul că soțul ei este din Humulești a apropiat-o pe Ionela de lumea lui Creangă, care mai apoi avea să devină și lumea ei.

   

Ionela Lungu provine dintr-o lume a orașului, însă după facultate, spune ea, a deschis dintr-o dată ochii într-o lume a satului. I-a plăcut mult și la catedră și a predat 13 ani la un liceu tehnologic, dar întotdeauna după ore se refugia măcar o oră, două, în atelier. Nu a perceput niciodată ca pe o muncă, ceea ce făcea și face. A decurs totul firesc, plăcându-i încă de la început îmbinarea școală (predat) – atelier.

Că am ajuns un meșter popular îndrăgit, nu știu. Mă bucur că mă considerați prețios și mai ales inedit și aș vrea ca prin prezentarea figurinelor pe care le realizez, să aduc mai aproape tradițiile de povești. De fapt poate tocmai aici e farmecul meșteșugului meu, apropierea noastră, a fiecăruia dintre noi de lumea lui Ion Creangă, de ceea ce înseamnă Pâcală sau fata moșneagului. Nu cred că a existat om care să treacă prin fața standului cu figurinele din lut, la diferite evenimente la care am participat, să nu se oprească o clipă, să nu zâmbească, să nu descifreze asemănarea între ceea ce am modelat eu și poveste. Este de neprețuit expresia celor care vin și privesc personajele. Inspirația vine și dintr-un simț al umorului, probabil. Dar și din lumea satului în care trăiesc acum, în Humulești.

Ionela îmi mai spune cum iese ea cu bicicleta pe ulițe și cum simte o libertate pe care poate omul de la oraș nu o are. Asta o ajută cel mai mult să rămână senină, să zâmbească după fiecare tură cu bicicleta.

Când iau lutul în palme, acel boț de humă – cum spunea și Creangă, simt cum prinde viață. Dar nu imediat. Expresia o capătă când ii dau culoare, după ce s-a uscat. Pentru că acesta e parcursul: modelat, uscat, șlefuit fața cu hârtie abrazivă, colorat obraji, ochi, buze, la urmă lipit păr din blănițe și pus căciulițe din piei de miel, tăbăcite, iar dacă sunt personaje feminine lipesc codițe împletite de fire de in și băsmăluțe. În câțiva pași parcurși în câteva zile, personajul din poveste prinde viață.

 

Expoziții de fotografie, „Povești de pe Ozana” și predatul

Fără să iubim ceea ce facem am fi niște fantome, zău. Neiubirea transformă normalul într-un om rău, egoist. Poate chiar iubind ceea ce faci ți se deschid drumuri și căi prin care poți să te exprimi, poți respira, exista. Mie îmi place să mă redescopăr, sunt neobosită în a explora, îmi pun idealuri astfel încât să le pot atinge. Din aproape în aproape am tot evoluat sau în fine, nu știu, ceea ce am devenit. Făcând personaje din Lumea lui Ion Creangă, apoi am încercat să fac figurine care seamănă cu persoane din realitate, apoi am încercat în fotografie să realizez portrete de oameni din Lumea satului.

În fiecare zi, Ionela Lungu lucrează cu elevi din școli, ajutându-i să vadă arta populară ca pe ceva ce ține de noi, de rădăcinile și zestrea noastră de români. Nu este greu să facă asta, deoarece copiii par să înțeleagă, să pătrundă și să iubească mult mai profund decât adulții, această lume fascinantă a meșteșugurilor.

Ionela Lungu

Copiii iubesc lumea aceea de dincolo de ușile pe care le deschidem noi, cei mari. Consider că e menirea noastră să-i sensibilizăm de tot ce e legat de tradițiile noastre autentice, nu cele false, spoite. Nu idealizez trecutul, ci îmi aleg ceea ce e cald și autentic din trecut, privind spre viitor. Sunt purtătoare DOAR de ii vechi, pentru că au pânza aceea țesută în stative, nu în fabrică. Și la fiecare oră am un accesoriu tradițional, tocmai pentru a le atrage atenția elevilor. O dragoste către frumos poate fi transmisă doar fiind tu credibil, la rândul tău. Și asta încerc eu să fac.

Ionela Lungu vorbește cu mare drag despre proiectul „Povești de pe Ozana”, despre care spune că este una dintre „casele sale”, alături de cea a modelajului în lut și cea a fotografiei. Adică aici, povestește în cuvinte ceea ce trăiește și simte, iar imaginile care se găsesc pe blog, completează, vizual, subiectul din temă.

Nu scrie des, nici mult, deoarece nu îi place să bată câmpii și să plictisească oamenii. Dar încearcă să scrie despre ceea ce contează, despre realitate și lumea frumoasă pe care mulți o uităm în alergătura noastră zilnică.

Trăim într-o lume grăbită, care nu mai are timp și eu încerc prin fiecare articol de pe blog o oprire, un răgaz. Nu depășesc 700 de cuvinte, mă concentrez pe subiect și nu scriu pe bucăți. În general e un of pe care îl zic deodată, dar pe care îl gândesc (îl coc!) câteva zile înainte.

 

Ionela Lungu: „Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești.”

Întotdeauna este vorba despre alegeri. Ce alegi să faci în viață. Eu, împreună cu soțul meu am ales să rămânem în țară. Nu știu dacă e bine sau rău, dar e ceea ce am ales. Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești. Cred că mulți care au plecat din țară și-au găsit un rost acolo, unde lucrează, lucru pe care nu și l-au găsit aici, acasă. Nu avem de unde ști de ce și cum a dus pe fiecare viața. Iar România realizăm că o iubim doar când ieșim din granițele ei. Ați observat că ne lovește dorul de ea când suntem departe?

Ionela Lungu ne spune că ea este ea în fiecare zi: „de ce credeți că aș fi altcineva?”. Un om absolut normal, care își ia energia de la ce este frumos în jurul său. Are împreună cu soțul său prieteni puțini dar foarte buni, iar de la copiii cu care lucrează învață foarte mult.

Și-apoi e vorba de echilibru. Sunt atentă să-mi păstrez obiectivitatea, mă ajută mult și Costi, soțul meu, și el la rândul lui meșter popular, ceea ce e foarte important într-o echipă. Râdem mult împreună, de la el mi-am dezvoltat mult simțul umorului, am crescut amândoi în același spirit. Îmbin tot ceea ce fac cu relaxarea: fie că modelez lut, fie că sunt la târguri și prezint ce lucrez în atelier, fie că merg cu bicicleta sau fac poze la oameni, prin sat. Iar când dau cu aspiratorul ascult muzică, pentru că de mâncare gătește Costin.

Ionela Lungu

Expoziția fotografică: Oamenii Humuleștiului

Ca lecție învățată pe parcursul vieții ar fi ca fiecare să facem ce ne pricepem, să te canalizezi pe ceva și să încerci să te dezvolți, să evoluezi, să devii tot mai bun. Dacă ne închipuim că știm să facem de toate, de fapt nu știm nimic, spune Ionela.

Să tot faci cercuri concentrice cu raze din ce în ce mai mari, în jurul a ceea ce-ți place și știi să faci. A! Și să citești la timp ce trebuie citit, să asculți o muzică bună, să nu te iei prea în serios și sa nu-ți pierzi umorul. Și să nu faci pe nimeni prost. Cam multe lecții, nu-i așa, dar țin de bun simț. Nu dau sfaturi dacă nu mi se cer. Mai avea Costi o vorbă: „eu îți dau un sfat, fă cum crezi!”.

Și, șugubeață cum o știm, Ionela încheie: „Pune semnul meu de carte în cartea ta, sunt onorată. Domnița Ramona, îs gata!”

 

Cuvânt de încheiere

Apoi, vorba lui Nică a Smarandei, cu Ionela ți-e mai mare dragul să stai la taclale, să o asculți, să mergi cu ea de-a lungul satului cu bicicleta și să te bucuri de oamenii simpli și frumoși ai locului. Să te ogoiești olecuță pe malul Ozanei „cea frumos curgătoare” și să realizezi că viața înseamnă mai mult decât planuri. Ea este despre viață, mai mult decât despre orice altceva!

Ionela Lungu

Ozana, foto by Ionela Lungu

Ionela Lungu este un om care, în cuvinte puține, are capacitatea de a cuprinde înțelesuri mari. De câte ori îi trec pragul, mai mult virtual, că doar așa îmi permit momentan, nu pot decât să mă bucur de ceea ce văd. Să fac ochi mari precum copiii mirați, să pășesc într-o lume care deși a noastră a românilor, parcă te poartă undeva în poveștile cu Dănilă Prepeleac, Păcală, Smaranda Popii. Și este bine! Că ne mai scuturăm oleacă de glotul zilei și ne bucurăm de frumosul meșteșugurilor și a oamenilor!

Ionela m-a cucerit cumva de când am descoperit-o prima dată. De vreo câțiva ani, ce este drept. De atunci, mereu mă delectez cu arta și scrisul ei. Cu tografiile din locuri parcă rupte din Rai!

Apoi, de la primul salut firesc, deschis, prietenesc, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Și poate, așa o fi, deoarece prea ne leagă multe pe mine și pe Ionela a lui Costin din Humulești, cum îmi place mie să îi spun femeii care a reușit să dea viață „unui boț de humă”!

Locație atelier: drumul de la poalele Cetății Neamț
Telefon : 0233 790.093, 0742.999.506, 0726.985.695
E-mail: palmaart@yahoo.com

Oana Romanescu

Oana Romanescu este profesoara de limba engleză care în timpul liber este o înfocată promotoare a lecturii pe Facebook, dar și o pictoriță cu scânteie de geniu. Te vor uimi portretele care parcă sunt vii, se mișcă și te privesc cu ochi pătrunzători. 

 

Oana Romanescu este absolventă a Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Limba și Literatura Engleză – Limba și Literatura Franceză. Și-a continuat studiile prin intermediul unui Masterat de traducere literară la Universitatea din București.

Ca orice copil care încă nu își cunoaște potențialul, limitele sau circumstanțele, când era mică nu știa exact ce voia să devină.

A trecut pe rând prin fazele „vreau să fiu doctoriță/actriță/cântăreață”, apoi a început să fie atrasă de profesia de dascăl.

În general o atrăgeau meseriile care i-ar fi oferit ocazia să comunice cu oamenii și să „se comunice” lor.  Era o ocazie să se exprime și să ofere oamenilor ceva din interiorul ei.

Meseria de profesor – un job care implică iubire

Acest job implică multă răbdare, multă pregătire și mai ales multă iubire pentru că oamenii cu care profesorul lucrează sunt adulți în devenire.

Copiii au nevoi speciale și rolul profesorului este de a motiva, lăsa o amintire plăcută sau mai puțin plăcută. Este de datoria profesorului să decidă ce fel de influență va avea asupra copiilor „săi”.

Profesorul sau dascălul este un formator de oameni, de caractere. Astfel, trebuie să își dozeze în mod corect și responsabil emoțiile, autoritatea, fără exagerări de nicio parte.

Deși responsabilitatea este imensă, în majoritatea cazurilor satisfacțiile sunt pe măsura eforturilor, dar ca în orice profesie, reversul medaliei nu poate lipsi.

De multe ori acesta reprezintă lipsa materialelor, programelor școlare, veșnice forme fără fond, dezinteresul uneori alarmant al copiilor.

Amintirile frumoase ale acestei profesii legate de oameni, cu și pentru oameni sunt multe, iar surprizele nu lipsesc atunci când lucrezi cu copiii.

Ființe gingașe, fragile emoțional, dar capabili de sentimente pozitive uriașe, pot aduce profesorului felicitări scrise stângaci. Uneori îi oferă și mulțumiri peste ani celui ce le-a fost dascăl.

Învățămintele sau învățăturile sale nu sunt uitate și binele este ținut minte. Lucrul cu copiii implică iubire mai presus de orice pentru ca fiecare cuvânt al profesorului să meargă la inima copiilor.

Este esențial ca aceștia să prindă drag de ce predă el, chiar dacă poate părea dificil la început. Uneori limitele sunt doar în mintea celui care și le pune.

Oana Romanescu – pictura, formă de exprimare pentru un iubitor de cultură

Pictura nu este o activitate doar pentru cei binecuvântați cu talent. Uneori ea apare dintr-o iubire de artă, de cultură în general. Este de fapt o nouă formă de exprimare a unor lucruri profunde care stau ascunse în străfundurile conștiinței omenești.

Oana Romanescu a descoperit că poate picta în timpul școlii primare. Mai exact, în clasa a patra era tare abătută că nu reușea să treacă de pragul notei 9 la educația plastică.

Tatăl ei i-a observat impasul și i-a oferit un impuls zdravăn, atât verbal, cât și duios părintesc de a exersa. A început așadar să deseneze o oaie pe caietul de științe naturale, apoi a început să reproducă alte animale sau personaje.

Deși în perioada liceului nu a mai desenat sau pictat, în timpul facultății s-a întors la această veche pasiune. A început să exerseze tehnica portretului prin care a creat mai multe desene sau picturi care par vii. Privindu-le, ți se pare că ochii acelui om te privesc și mai-mai că ți-ar zâmbi.

Conștientă de propriul potențial și de plăcerea pe care această activitate i-o oferă, în ultimii ani a început să se „joace” cu o mulțime de materiale de pictură și creionând tot felul de teme. Picturile sale sunt un exercițiu reproductiv, după cum zice ea, sau chiar o reinterpretare a ceva ce îi place: un tablou, o fotografie, etc.

Ca pe mulți alți oameni pentru care natura este o sursă de bunăstare sufletească, și pe Oana Romanescu o inspiră. Deși nu pictează peisaj, natura îi oferă inspirație de tip cromatic sau îi induce o stare bună.

Dacă însă apar momente în care natura moartă nu îi spun nimic, oamenii sunt cei ale căror chipuri mai mult sau mai puțin expresive îi oferă surse de inspirație. Poveștile ce le sunt scrise în privire sunt motive suficient de bune să fie transpuse în pictură.

 

Orice profesie este o monedă cu două fețe

În general oamenii au povești care merită să fie spuse și ei sunt o sursă inepuizabilă de inspirație și motivație în orice domeniu.

Orice om care își expune părerile sau creațiile pe Facebook are dreptul și datoria să ofere și să primească opinii.

Dacă un om își ține pentru el creațiile, nu va afla niciodată dacă avea talent sau dacă ar fi fost recunoscut sau nu.

Uneori talentul este validat de părerea celor din jur, chiar dacă un creator în sine crede în puterea și valoarea creației sale. Pentru Oana Romanescu lucrurile au stat fix la fel. Totuși, deși îi place pictura, nu poate face o carieră din asta. I-ar plăcea, dar este conștientă de timpul care i-ar trebui, dar mai ales de munca investită.

Capitalul de timp necesar este scump si de aceea a decis să păstreze pictura la nivel de pasiune, ținând-o pentru sine ca un mic refugiu și metodă de relaxare.

 

Oana Romanescu promovează lectura pe Facebook

Oana Romanescu vede lectura ca pe mai mult decât o pasiune, fix ca pe o necesitate. Perioadele de lectură intensă au fost concentrate în timpul adolescenței și apoi a facultății. Totuși relația cu literatura nu a fost întreruptă.

Pentru Oana Romanescu, lectura este o plăcere, o terapie, un colț de refugiu. Pe pagina sa de Facebook promovează lectura de fiecare dată când poate.

Cel mai mult îi plac clasicii, deci nu este un mare fan al literaturii române contemporane, nici o cunoscătoare.

Asta poate pentru că literatura contemporană o trăiesc in vivo. Cu tot prozaicul și poeticul ei.

Dacă ar avea un motto după care își ghidează viața ar avea un set de legi. Oamenii le știu sub numele de legile lui Murphy luate la rând într-o manieră tragi-comică.

Ca planuri de viitor ar vrea să scrie o carte pentru copii și să organizeze o expoziție de pictură.

Oana Romanescu este un om simplu, un profesor care își iubește profesia și iubește copiii. Totuși în timpul liber se transformă într-o pictoriță al cărei potențial o poate aduce ca piesă centrală la propria expoziție.

Mihaela Miroiu

Într-o prezentare tehnică și foarte seacă, doamna Mihaela Miroiu este profesoară universitară la SNSPA și conducătoare de doctorat în științe politice. Într-o prezentare caldă, este o deschizătoare de minți și de suflete. Prin munca ei, prin cuvintele pe care le spune sau le scrie, influențează viața a mii de oameni care beneficiază de experiența ei.

 

Despre Mihaela Miroiu, puteți citi pe site-ul său personal și pe Wikipedia. Vă puteți de asemenea alătura celor peste 21.000 urmăritori pe Facebook.

Am invitat-o să ne povestească despre valorile în care a crescut sau despre credințele care o ghidează.

Vă invităm și pe voi să intrați în viața sa, prin intermediul acestui dialog de elită:

 

 

Iată și câteva din afirmațiile extrase din interviu:

 

De ce este Mihaela Miroiu militantă civică

Eu aparțin unei generații care a învățat că avem datorii. Trebuie să știm că pe lângă faptul că avem o familie, profesie, prieteni, suntem cetățeni și asta ne unește, la nivel de stat și la nivel de Uniune, in cazul nostru. Treaba mea este să ajut oamenii, după putințele mele, să-și înțeleagă acest rol de cetățeni activi. Eu cred că e un transfer foarte firesc, dacă nu vrei să dospești cumva într-o autosatisfacție și autosuficiență în limitele stricte ale domeniului tău, ca să-ți faci o carieră și atât. Nu e numai asta în joc.

 

Calitățile unei femei versus cele ale unui bărbat

Eu nu cred în feminismul misogin, deloc. Nu cred că femeile trebuie să împrumute modelul bărbătesc și pe partea care ne displace. Mai agresiv, mai puternic, mai autoritar, mai imperativ. Femeile au o tendință mai mare să se gândească la context. Bărbații la sarcină. Așa suntem educați – noi să avem grijă de mai multe lucruri din jur, ei să rezolve x probleme. Sigur că dacă ai grijă de cei din jur, nu rezolvi problema. Dar dacă rezolvi problema, s-ar putea să îi faci fericiți pe cei din jur.

Mie nu-mi folosește, nici în politică nici în business, că cineva este femeie fizic, dacă nu e și substanțial. Dacă tu vii ca doamnă de fier și numai doamnă de fier, fără pic de catifea, fără umanitate și frumusețe, e mai rău decât să fii un bărbat dur.

 

Mihaela Miroiu despre principiul „Există viață înainte de moarte”

Eu tind să îi protejez pe ceilalți în loc să îi încarc cu propriile mele tristeți, supărări, văicăreli etc. Pe mine mă scoate din sărite plăcerea cultivată la noi mult de a te văicări. Există strategii de a te descurca cu suferința, dar îți pui întrebarea: „Acești oameni vor să iasă din suferință? Sau se simt atât de bine sau înălțați?” Delegăm problema realizării, a dezvoltării, către alte generații. Să fim serioși. Faci ce poți, cu tine, în timpul vieții tale. După aceea, nu mai ai nicio garanție.

Să vă spun ceva miraculos: „Există viață înainte de moarte. Trăiți-o!” Moartea noastră e problema celor care rămân. Noi avem o problemă cu moartea altora, dar nu cu a noastră.

 

Societatea copilo-centrică

Nouă ne trebuie tot timpul un fel de „Buricul pământului” că altfel nu putem trăi. Acum suntem în situația în care buricul absolut al pământului este copilul. Toată lumea dintr-o familie trebuie să se concentreze asupra copilului. Te interesează prea puțin propria persoană, partenerul tău, relația de cuplu, părinții tăi, bunicii, din cauza copilo-centrismului.

Centrul adorației devine un domnul Goe, fără niciun fel de discuție. Ei sunt victimele acestui copilo-centrism. Ei nu sunt învățați că sunt un membru al familiei obișnuit, cu nevoi speciale legate strict de vârstă și putințe. Toți ceilalți au același drept la viață.

 

Relația dintre copii și vârsta a treia

Există țări care au unificat în aceeași clădire creșe, grădinițe și cămine de bătrâni. Între aceste două părți există o interacțiune foarte frumoasă. Bătrânii care mai pot le citesc copiilor, le spun povești, sunt tandri și drăguți, le creează o bucurie.

Acum există strategiile parentale care se cheamă „Hai să izolăm părinții de bunici”. Pentru că bunicii fac rău. Nu te gândești o clipă cum te-ai simți dacă ți s-ar aplica același tratament, în aceeași situație.

Dacă tu izolezi vârstnicii, ajung de un egoism feroce. Se gândesc numai la ei, nu și la viitor. E foarte important ca tu ca bătrân să fii optimist de dragul lor. Să te bucuri de viața lor și să vrei o lume bună pentru ei și e foarte frumos ca tu, copil fiind, să îți reverși duioșia și disponibilitatea față de o persoană în vârstă pe care o vezi că înflorește lângă tine.

 

Interviul cu Mihaela Miroiu a fost realizat de către Daniela Palade Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE.

Sursa foto: http://mihaela.miroiu.ro/

Victor Tudoran

“Iubesc emoţia pe care o dă satisfacţia de a-i ajuta pe ceilalţi”. Aceasta afirmă un om despre care s-ar zice că e poate scriitor, dacă e să urmăm sensul frazei în profunzime. Dar când Victor Tudoran continuă și adaugă că felul lui de a contribui la binele general este de a ajuta cât mai mulţi oameni să aibă împliniri venite în urma activităţilor de business, deja se schimbă sensul poveștii. O poveste care se derulează pe tema business-ului românesc, a culturii românești de afaceri, privite dintr-o perspectivă cum poate nu ați mai auzit până acum. Dar despre care veți citi acum.

 

De peste 40 de ani, cultura românească de afaceri a dormit un somn adânc. Generaţiile post-decembriste nu au avut de unde să audă şi să înveţe în familie despre asemenea lucruri. Partea frumoasă a acestui aspect poate fi faptul că, oamenii de afaceri de azi au acces la cele mai noi tehnologii de lucru si tehnologii sociale, fără a mai trece prin experienţa, uneori dureroasă a învăţării pe propria piele.

De această părere este trainerul Victor Tudoran, om cu o vastă experiență în mai multe domenii, în prezent Senior Managing Partner la Queenable.

A lucrat ca responsabil de strategie digitală la AXA Asigurări. Are o experiență de peste 25 de ani în vânzări, a lucrat la nivel internațional pe managementul proiectelor sau training.

Are participări la workshop-uri, webinare, traininguri în industria financiară și în cea non-financiară, se ocupă de implementarea de rețete de consolidare și dezvoltare a afacerii pentru IMM-uri.

 

Copilăria de business a lui Victor Tudoran

Povestea a pornit și de la faptul că Victor Tudoran are păreri diferite și inedite despre mediul pur românesc de business:

Cu cei aproximativ 10 ani în medie, se poate spune că business-ul românesc este în faza de început, pe care o putem numi copilărie sau chiar adolescenţă. Prin comparaţie cu copilăria (încă) ne atrag lucrurile „sclipitoare” – maşini aparte, gadget-uri, produse de consum curent nou apărute, tehnologii, ş.a., exact ca în copilărie sau ca în adolescenţă, când vrem să ne găsim un loc în mediul social. Aceasta poate fi una dintre explicaţiile performanţelor halucinante ale lanţurilor din FMCG sau a celor din industria modei, situate de câteva ori peste media din ţările vestice. Ȋn mod legic şi logic va veni vremea când vom acorda mai multă atenţie investiţiilor care adaugă valoare şi peste timp.

Ca român autentic ce se consideră, a trecut şi el prin această copilărie de business. Făcând un arc peste timp, își amintește lecțiile învăţate, de-a lungul vieții, despre echilibrul sau dezechilibrul dintre oameni şi sisteme. Și se întreabă ce este mai important într-un demers social, de business – omul sau sistemul?

Își aduce aminte că era în clasa a VIII-a când, într-o duminică de sfârşit de an şcolar, profesoara de sport a convocat de urgenţă echipa de handbal a şcolii, pentru finala campionatului inter-şcolar. El a întarziat. Venea de la meditaţia la mate, ajungând pe la mijlocul primei reprize, când echipa era condusă de către adversari.

Din postura de outsideri însă, îmi povestește cum s-au mobilizat şi, până la pauză, împreună cu colegii, egalaseră scorul. Repriza a doua a fost un galop de sănătate și au reuşit imposibilul. Bucurie mare, tort a doua zi la şcoală, felicitări. Ȋnvăţaseră că echipa este totul!

 

Conștientizarea a ceea ce înseamnă echipă

Anii au trecut şi, imediat după Revoluție, Victor Tudoran s-a aruncat cu entuziasm în lumea fascinantă, dar necunoscută a business-ului. A avut şansa să lucreze în energetică şi în FMCG, cu companii din Elveţia şi Spania.

Spre sfârşitul anilor ’90 luase distribuţia pe o regiune a ţării pentru o marcă de ciocolată, foarte cunoscută astăzi, însă abia intrată pe piaţă atunci.

Ȋmpreună cu 17 colegi care se ocupau de vânzări, având susţinerea mamei pentru partea de contabilitate, a reuşit să pună pe piaţă produsul. De neuitat pentru el sunt primele 2 luni, când, vara, cu o geantă plina de mostre de ciocolată, mergea pe stradă, în plin soare, din magazin în magazin, să promoveze produsul.

Aveam nod în gât şi mă gândeam că dacă reuşesc, nu îmi va mai fi niciodată frică de nimic. Şi a fost aşa.

Aşa au inceput anii de şcoală. De şcoală de business. I-a petrecut în spaţii de studiu, având ulterior şansa să lucreze într-o corporaţie financiară, un exemplu de reuşită pe piaţa noastră.

Corporaţia a pornit ca start-up şi a ajuns să domine autoritar piaţa pe domeniul său de activitate. Au fost lecţii de business şi de viaţă, care la începutul anilor 2000, aflaţi încă sub imperiul noului în mediul de afaceri românesc şi-au pus amprenta pe parcusul multora dintre colegii şi prietenii de atunci.

Astăzi, privind retrospectiv şi având şansa de a contribui şi el în alte business-uri trecute prin diverse etape de dezvoltare, îndrăznește să parafrazeze, în loc de concluzie, un vechi proverb românesc: echipa sfinţeste locul.

Ar mai fi de făcut două precizări. Prima este că sistemele profesionale sunt un factor de igienă în business şi a doua este că echipa împuternicită şi auto-condusă sunt factorii de succes în lumea volatilă, incertă, complexă şi ambiguă a acestor ani, de mari schimbări tehnologice. Aici se încheie ciclul de învătare? Greu de crezut.

 

Partea încurajatoare

Victor Tudoran consideră însă că etapele frumoase, romantice, venite la pachet cu talent, dăruire, noroc şi muncă, fac parte din ceea ce se poate numi copilăria noastră de business.

Trecerea către sisteme profesionale şi echipe este nu doar de dorit pentru reuşita în afaceri, ci este un proces vital. Exact ca în viaţă, nu este posibil a rămâne veşnic copii şi nici nu ne putem opune trecerii timpului. Există doar direcţia înainte.

Partea încurajatoare în ceea ce ne priveşte pe noi cei ce lucrăm în business-ul românesc este că avem încă mulţi ani de acum încolo de trăit, experimentat şi învăţat, fiind departe de a fi atinşi de efectele plafonării venite la pachet cu osificarea unor obiceiuri de lucru. Astfel şansa noastră creşte odată cu tinereţea mediului de afaceri si cu mult mai uşoara adaptabilitate a acestuia.

 

Cum transformi un pui de idee într-o afacere funcțională

Care ar fi una dintre lecțiile pentru tinerii businessmani ai României? Ei, aici e aici. Când vorbim despre sisteme, companii şi tehnologii sociale, vorbim de fapt despre om!

Victor Tudoran e de părere că se poate face uşor paralela între viaţa unei companii şi viaţa noastră. Construcţii de tipul – „business-ul este copilul meu”, „doar eu ştiu ce e bine şi ce este rău pentru afacerea asta”, „nimeni nu poate face aşa ceva în locul meu”, „afacerea mea este diferită de toate celelalte”, „este mai bine să fii singur, asocierea aduce numai necazuri” sunt normale, de înţeles, în faza de deschidere a industriei, când piaţa este încă goală şi mulţi jucatori vin să acopere acest gol.

Victor Tudoran

Ulterior învăţam că nu orice idee de business, oricât de bună, poate fi facută funcţională în raport cu piaţa. Că şi în condiţiile în care afacerea noastră trece testul pieţei, ne confruntăm cu jucători din ce în ce mai mari şi mai „trecuţi prin viaţa de business”. Că ceilalţi copii din jurul nostru nu reacţionează neapărat cum sperăm noi.

Trecerea în faza de escaladare a industriei aduce ieşirea de pe piaţă a „copiilor” mai putin viguroşi, a celor mai puţin adaptabili sau pur şi simplu a celor care „nu şi-au făcut temele la vremea lor”!

 

A trăi între ai tăi

Victor Tudoran are oareșce gânduri pentru generaţia fetei lui. Și vrea să le expună. S-a gândit că, într-o lume din ce în ce mai globalizată, a-i oferi şansa fetei lui să aleagă între oportunităţile unor societăţi aşezate şi promisiunile uneia care încă îşi caută drumul, poate fi o datorie de suflet de părinte.

Au mers impreună în străinătate– tată și fiică, la consilieri de carieră. Ea a fost încântată de campus-urile universitare şi și-au făcut mici vise…mai ales el.

Ea a ales să rămână în ţară. Desigur că el s-a întrebat mereu de ce a făcut această alegere şi cât de benefică este aceasta.

Unul dintre posibilele răspunsuri poate fi găsit în dorinţa sau nevoia de comunitate, în contrapondere cu o carieră mai degrabă individuală, din postura unui specialist. Desigur că nu se exclud neapărat una pe cealaltă, însă este posibil şi de fapt demonstrat ştiinţific, că noi românii suntem un popor cu puternică amprentă comunitară.

De fapt aceasta este una dintre trăsăturile culturale naţionale, care ne diferenţiază de popoarele apusene, care au o amprenta putenic individualistă.

A trăi între ai tăi şi a te hrani din seva şi frumuseţea interconexiunilor, a contribui cu ceva la dezvoltarea comunităţi tale, poate fi nu doar o mândrie, ci chiar o misiune de viaţă – oare întâmplător am venit pe lume ca români?

Pe de altă parte avem mulţi specialişti cu care ne mândrim, care trăiesc și muncesc în alte ţări. Este minunat cum au reuşit în viaţă, întărind mândria de a fi români. Este minunat cum ne reprezintă şi mai ales, cum se reprezintă”.

 

Lecție pentru acum

Cea mai mare lecţie de învăţat în această perioadă consideră Tudoran că este aceea a omeniei, indiferent de context. Deși s-ar spune că este o lecţie spusă şi respusă de nenumărate ori, că este o reinventare a roţii.

România se va integra în concertul naţiunilor dezvoltate. Ȋntrebarea este când?

Victor Tudoran afirmă că, în zilele noastre, România şi-a întors faţa către valorile democraţiilor occidentale. Din această perspectivă sunt toate premisele sa ne plăsam pe traiectoria dorită. Este doar o chestiune de timp…şi de generaţii!.

Tudoran mai consideră că accelerarea poate veni de la românii care au trăit şi învăţat în ţări dezvoltate, tocmai în aceşti ani de amplă migraţie.

Exemplul Japoniei este elocvent. Generaţiile lor, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial au plecat masiv la înveţe şi să muncească în America, în general. S-au repatriat toţi? Cu certitudine că nu. Totuşi cei care s-au reîntors au adus cu ei o bună parte din cultura şi know how-ul necesar pentru o reclădire rapidă a ţării lor.

 

Să ne ascultăm inima

Tot potrivit lui Tudoran, în cultura de sorginte apuseană apare şi ideea că vine o vreme când simţi să dai înapoi societăţii o parte din ce ţi-a dăruit şi ea ţie.

Există totuşi si o altă perspectivă – se spune că noi suntem cumulul persoanelor pe care le-am întâlnit în viaţă, evident cu accent pe aspectul calitativ al prezenţei acestora. Oare reprezintă aceste persoane altceva decât societatea din care facem parte? Vine o vreme când înţelegem că dăruind din ceea ce putem dărui ne îmbogăţeste de fapt pe noi şi mai ales ne ajută să găsim răspunsul la întrebarea fundamentală: „De ce”, făcând referire la contribuţia în arealul nostru de viaţă.

Anii de după ’90 i-au oferit lui Victor Tudoran șansa să viziteze și să lucreze în mai multe locuri din Europa. Își amintește de prima experiență europeană – era în 1991, în Elveția. Trăia un sentiment de liniște, dat de curgerea traiului într-un mediu social așezat, trăia un sentiment de siguranță financiară și cu sentimentul că e sunt pe drumul cel bun.

Însă, concomitent, trăia „sindromul fetiței cu chibriturile, din celebra poveste a lui Andersen”. Înțelegea că pentru a face ceva care să conteze într-o asemenea societate, nu îi va ajunge o viață de om, pornind de la poziția de nou venit într-o țară minunată, însă străină. A ales să se întoarcă.

Nu voi ști niciodată cum ar fi fost dacă rămâneam, însă știu sigur că mi-am urmat inima! Crezând cu tărie că în locul unde m-am născut pot avea o contribuție mai mare și pot realiza ceva mai semnificativ în viață. Pe de altă parte, pot afirma, cu mintea de acum, că am avut de fapt de ales între a încerca să fac ceva semnificativ pentru ai mei și a trăi liniștit, într-un ungher de lume. Cu siguranță ambele opțiuni sunt valabile, doar să ne ascultăm inima!

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir este o educatoare al cărei devotament pentru profesie și copii nu cunoaște limite, iar iubirea pentru educație și literatură a făcut-o… poetă.

 

Emilia Dragomir este educatoare la grădinița din satul Moara Domnească, comuna Râfov, județul Prahova. În timpul liber scrie poezii pentru copii și astfel a creat un personaj ce va deveni legendar: Gică.

Această doamnă diafană blondă natural te uimește cu frumusețea sa. Când îți apare în față cu o siluetă de clepsidră în rochițele sale, eclipsează multe femei si fetișcane. Nici nu i-ai da vârsta respectabilă pe care o are.

Deși aproape de vârsta pensionării, nici vârsta, nici oboseala nu se observă în vocea sau atitudinea Emiliei Dragomir. Iubirea pentru cei mici transpare din fiecare vorbă blândă.

Are studii în domeniul educației preșcolarilor și în psihologie, iar dorința sa de a se perfecționa continuu este extraordinară.

Pentru dumneaei este esențial ca educarea și dezvoltarea personală să fie continue, pentru a oferi celor mici ce este mai bun.

Modestia cu care vorbește despre poeziile sale te face să o admiri și mai mult. Este de admirat deoarece poeziile sale au adus în prim plan un personaj amuzant, poznaș, un copil năstrușnic pe nume Gică.

Cine este Gică?

Pentru Emilia Dragomir, Gică este exponentul copilului universal. Este inspirat chiar de unul dintre copiii pe care i-a avut la grădiniță.

Nu era nici cel mai deștept copil, nici cel mai cuminte, dar era cel care i-a rămas în minte și suflet după mai mult de 15 ani.

Poeziile sale nu sunt scrise doar de dragul de a scrie în rime, ci au un rol moralizator. Fiecare poezie oferă cititorului o lecție de viață, o idee de urmat.

Pe lângă poeziile despre faimosul Gică, strofe care i-au adus respectul și admirația prietenilor de pe pagina de Facebook. Mulți dintre aceștia o cunosc personal și i-au fost școlari la grădiniță.

Tot aceștia, dar mai ales părinții celor mici au încurajat-o, aproape forțat-o să își publice poeziile, să nu le lase deoparte, uitate. Astfel au apărut carțile Vacanță cu bucluc, Universul lui Gică, Șotron cu cuvintele.

 

O vizită la grădiniță

Femeie extrem de sociabilă, deschisă, Emilia Dragomir te primește cu brațele deschise în mica ei grădiniță. Pe pereți și din tavan atârnă o mulțime de foi de activități ale celor mici.

Parcă pătrunzi undeva adânc în sertarele memoriei tale când la grădiniță făceai aceleași lucruri.

Cunoscând-o personal, am înțeles că o persoană puternică este cea care își lasă durerea, tristețea, problemele la poarta locului de muncă. În cazul dumneaei, este vorba, bineînțeles, de poarta grădiniței.

Emilia Dragomir intră în grădiniță zâmbind pentru că acei copii au nevoie de ea zâmbitoare, veselă. Ne-a mărturisit cu drag că acești mici omuleți sunt capabili să simtă sentimentele educatoarei și nu s-ar fi deschis în fața ei.

Emilia Dragomir – Timpul le vindecă pe toate

Emilia Dragomir și-a propus să fie prietena, confidenta celor mici și să îi facă să le placă la grădiniță. Are și o povestioară din copilărie când nu a mai mers la grădiniță deoarece doamna de acolo nu a avut grijă de ea.

Atunci și-a propus să devină o educatoare bună. Și-a dorit ca niciun copil să nu mai renunțe la anii frumoși de grădiniță de frică sau pentru că îi displace.

Anii au trecut și a ajuns fix ce își dorea. Faza interesantă este că ajuns mult mai mult: o educatoare iubită de copiii săi. La rândul ei, Emilia Dragomir le-a oferit dragostea și atenția de care aveau nevoie.

Fiecare copil este diferit. De aceea trebuie ca educatoarea să fie atentă la fiecare, la schimbările sale de comportament. Dacă l-a supărat cu ceva și acesta s-a închis în el, doamna educatoare își cere scuze.

De asemenea, o idee în care crede doamna Emilia Dragomir este cea că relația părinte – educator trebuie să fie una de respect mutual și încredere pentru binele copilului.

Aceștia vin după ani la grădiniță doar să o salute, să discute cu dumneaei. Se pare că Emilia Dragomir a transmis exact emoția pe care își dorea să le-o ofere celor mici, dacă după 15 ani adulții intră din nou în grădiniță.

Această grădiniță mică este caldă, primitoare, un loc în care te reîntorci la activitățile favorite ale copilăriei: desenat, pictat, lucrul cu hârtia.

Emilia Dragomir

Realizări profesionale amintite cu zâmbetul pe buze

Activitatea doamnei educatoare Emilia Dragomir nu a rămas fără ecou. Participând la un concurs național cu tema „Cea mai dragă educatoare”, a primit premiul I.

De menționat este faptul că premiul obținut la acest concurs a fost folosit pentru a le oferi celor mici cadouri de Crăciun. Emilia Dragomir consideră că l-a obținut cu ajutorul lor și la ei trebuie să ajungă.

Poeziile sale sunt gustate la scară largă deoarece doamna educatoare a apărut în mai multe antologii. Are colaborări la reviste, a primit premii, invitații la gale.

Recent, poeziile sale au fost incluse în Revista Contraste Culturale nr.9/2019 și în Antologia Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultura „Ion Luca Caragiale” al Municipiului Ploiești.

Pe lângă poeziile pentru copii mici, Emilia Dragomir a scris poezii și pentru copii mari:

AȘTEPTARE

Te-aștept, în fiecare seară, pe-o canapea, pe bulevard,
Dar bucuria revederii eu știu că este doar hazard.
Mi-am pus turbanul înserării și la urechi flori de cireș,
De mână-i prins și evantaiul, din filigranul de fildeș.

Eu am ieșit din amintirea păstrată în fotografii,
M-am scuturat de mucegaiul trecutului și de stafii.
Renasc încet, în așteptare, aici, sub lampioane de castan,
Ce au aprinderile albe și delicate, an de an.

Privirile sunt ascuțite ca unghiurile, sunt săgeți,
Iar nările îți sorb mireasma cu care-aș vrea să mă îmbeți.
Turbat să vii pe-aleea largă și drumul să îți pară lung,
Să simt cum freamăți de dorință și dorurile toate să le-alung.

Dar iată, sună telefonul, apăs cu teamă pe buton
Și în urechi strident răsună un glas străin, cu-n rece ton.
Atunci, eu știu că așteptarea se-ntinde ca un vast deșert,
Mă las îmbrățișată tandru de iasomie și… te iert.

Sub pașii mei strivesc cu jale petale roz de trandafiri,
Tu ești departe, iar chemarea se-neacă-n lacrimi de iubiri.
Deschid o ușă, mă cuprinde fotoliul cel primitor,
Apoi, încet, mănânc halva-n amestec cu lacrimile mari de dor.

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir: „Fiecare om să se bucure de munca sa!”

Familistă convinsă, cu doi nepoți și o viață grea în urmă, Emilia Dragomir și-a învățat copiii să fie mereu cinstiți. Să nu mintă niciodată, să nu fure și să se bucure de munca lor.

Valorile sale sunt corectitudinea, dreptate, veselie, adevăr și muncă cinstită.

Celor care vor să intre în învățământ, Emilia Dragomir le pune o singură întrebare: le plac copiii și profesia lor atât de mult încât să facă asta în fiecare zi? Îi pot iubi pe copii ca pe copiii lor, indiferent de boacănele lor? Îi pot struni pe cei mici frumos, cu o impunere prin blândețe și zâmbet?

Pot fi răbdători și atenți la fiecare copil? Educatorul are rolul de a educa și în același timp de a fi modelul lor.

Emilia Dragomir

Câteva cărți ale copilăriei pe care Emilia Dragomir le recomandă atât copiilor, cât și adulților sunt: Cuore, inimă de copil, Fram, ursul polar, Basmele românești de Ispirescu și Amintirile din copilărie ale lui Creangă.

Această educatoare ca o rază de soare își pune mintea, sufletul, experiența, cunoștințele în slujba dezvoltării și educării celor mici. Iubirea pentru profesia sa transpare încă de când începe să vorbească.

Avem nevoie de educatori ca Emilia Dragomir? Da, pentru că educația și educarea începe de la cele mai fragede vârste și ar trebui să țină toată viața.

Şi intenţiile-s bune!!! de Emilia Dragomir

Gică, mamă, intră-n casă!
Vrei să mă dai de năpastă?
Te-ai udat până la piele;
De n-asculți, ai zile grele.


Cât e de-nțelegător!
Intră-n baie binișor,
Se schimbă, mănâncă iute,
Face vrute și nevrute,


Intră pe Facebook un pic,
Nu-i place aici nimic.
Fereastra-i ca un magnet,
S-ar juca tot prin nămet.


Pân” la urmă se strecoară
Ajungând din nou afară.
Puricel, cei cinci pisoi
Aleargă-n juru-i vioi.


Gică este încântat
De omătul afânat.
În căpșoru-i ciufulit
O idee i-a venit:


Fără ca mama să-l vadă
Va face om de zăpadă,
Chiar la el în dormitor
Și-ncepe lucrul de zor.


Cară, cară și iar cară
Scăpând neaua și pe scară,
Pe gresie și pe covoare.
Ce-are în cap, frățioare?


Iată cum gândește el:
Ca un copil cumințel
O ascultă pe-a lui mamă-
Tot ce-i spune bagă-n seamă.


Plus că inima lui bună
Nu lasă omu-n furtună
Să-nghețe de frig, de ger
Mai rău ca-ntr-un frigider.


Gata, l-a și înălțat:
Nas din morcov, fes pe cap,
Ochi și nasturi din măsline
Și-un fular, ca să-i stea bine.


Îl privește mulțumit,
Dar se simte obosit.
Se-ntinde pe pat alene,
Somnu-i vine pe la gene.


Doarme, doarme liniștit.
A realizat ce-a gândit:
Moșulețul din zăpadă
Stă la cald, nu în ogradă.


Of, nimic nu îi iese bine,
S-a făcut, ah, de rușine.
Intențiile lui, ce par bune,
Ajung dezastru-n final, pot spune…


Zăpada, la cald s-a topit,
Inundați-a venit,
Potop biblic s-a pornit,
Gică gălușca-nghițit,


Când mama, cu ochii cât ceapa,
Scoate cu găleata apa,
Ce puse pe tot stăpânire
Cu o mare nesimțire.


-Gicăăăă! Simt că-nnebunesc,
Nu vreau să-ți spun ce gândesc!
După ce-au rămas mai calmi,
Băiatul cită din psalmi:


-Mami, Dumnezeu știu că ne-nvață
S-asculți de-a mamei povață,
Zilnic să faci faptă bună
Că doar nu creștem pe Lună.


Eu ajut omul cum pot
Chiar de este din omăt.
Și așa sufăr cumplit
Că pe tine te-am rănit,


Iar din bunul moșulică
Au rămas o măturică,
Fular, morcov, cinci măsline
Ba, și-un fes, ce-i venea bine.


-Spuneți voi, ce să-i mai zic
Îl iubesc muuult pe pitic!!!

Irina Rusu

Irina Rusu, o profesoară din Bacău, integrează copiii cu autism în colectivitate în cadrul Școlii Generale Ion Creangă, ajutându-i să obțină premii la concursuri și olimpiade.

 

Irina Rusu și-a dorit de când era mică să devină profesoară, deși părinții o voiau mai degrabă doctor. Cu 3 surori mai mici, se juca de-a școala chiar acasă, mai ales când se adunau și vecinele.

În timpul școlii generale aveau o materie numită Atelier în cadrul căreia învățau să croșeteze, tricoteze, coasă sau să împletească. Dacă lipsea vreun învățător, profesoara o trimitea pe ea să îi țină locul. Deși copiii erau cu 3, 4, 5 ani mai mici, o ascultau ca pe o adevărată învățătoare.

A ales așadar fără ezitare să urmeze Liceul Pedagogic, un loc cu multă verdeață situat lângă Parcul Libertății. Acum este colegă cu Geanina Spiriduș.

Autismul la copii

Autismul este poate cea mai dificilă boală pe care o poate avea un copil, prin prisma faptului că nu se poate integra într-o comunitate.

El nu comunică așa cum o fac ceilalți copii, iar părinții depun eforturi mari pentru a-l înțelege. Copilul cu autism trăiește într-o lume cu totul a lui, unde străinii nu prea pot intra. Uneori, nici părinții nu o fac.

Cel mai bun mod de a ajuta copiii cu această boală este să fie duși periodic la medici care îi pot ajuta să „spargă coaja”. Adică să iasă din acea lume imaginară și să crească adulți normali, sănătoși.

Din păcate acești medici sunt rari în țara noastră, iar costurile sunt mai mari decât își pot permite mulți dintre părinții români.

Când vorbim de familiile de la țară, departe de orașele învecinate, lucrurile stau și mai rău. Părinții nu știu cum să își ajute copiii, unde să îi ducă, iar școala nu îi pregătește pe învățători pentru astfel de situații.

Nu există condiții speciale pentru ca acești copii să poată comunica cu colegii lor, nici măcar cu învățătorii sau părinții.

 

Ce face Irina Rusu pentru copiii cu autism

Revenind la profesoara din Bacău, aceasta stârnește curiozitatea sau mirarea, după caz, a oricărui părinte sau coleg din breaslă: lucrează cu copiii cu autism.

Nu în afara școlii, nu în centre specializate, ci chiar în sala de clasă, unde majoritatea copiilor nu au o astfel de problemă. Copiii cu autism nu se pot integra singuri.

Le este greu să iasă din lumea lor pentru că le este frică. Nu își fac prieteni, nu fac lucruri voluntare cum ar fi să iasă la tablă și deseori sunt catalogați drept persoane cu un IQ scăzut.

De fapt, această boală care pune stăpânire pe ei nu îi lasă să își atingă potențialul, iar Irina Rusu a înțeles asta de mult timp.

Eforturile sale în lupta cu această boală au dat roade.

Copiii cu autism au un simţ aparte. Ei pur şi simplu te citesc.

Acești copii au super puterile lor. Inteligența lor emoțională poate șoca oamenii din jur. Iar Irina Rusu știe că ei pot să îi simtă și interpreteze emoțiile. Ei simt dacă o persoană este caldă, calmă, răbdătoare, cu vocație.

Pentru a ieși din lumea lor au nevoie de încredere, iar la fiecare mic pas înainte trebuie încurajați, recompensați. Astfel vor avea puterea și curajul de a mai face un gest, un pas până vor reuși.

Cea mai mare dificultate în lucrul cu un copil este timpul alocat. Noi, adulții, trăim într-o lume a vitezei unde nu mai avem răbdare cu nimic. „Nu-i mai dăm timpului timp” după cum spunea Octavian Paler.

Un astfel de copil îţi spune să stai, să te bucuri de fiecare clipă, să o adulmeci, să te joci, să-ţi pui imaginaţia în mişcare chiar cu lucrurile simple pe care le ai.

Fiecare efort pe care îl face un profesor cu acești copii nu rămâne fără rezultat. Omul este o ființă socială și orice interacțiune cu alt om care îi vrea binele este în sine un progres, afirmă Irina Rusu.

Rezultatele unui efort unic

Părinții au nevoie de ajutor din orice parte când vine vorba de copii cu autism sau chiar cu deficit de atenție. Când ajutorul vine gratuit dintr-un loc surprinzător, ei sunt cei mai fericiți.

Sunt încântați când își văd copiii bucuroși, dornici de a face lucruri noi, constructive, fără tehnologie. Când copiii se duc acasă și povestesc cu entuziasm ce au făcut la școală, părinții parcă se molipsesc și se implică activ.

Prin proiectul „Din suflet pentru suflet” Irina Rusu duce copii normali în centrele dedicate celor cu probleme. Interacționează cu ei și îi ajută să comunice.

Astfel, au ajuns să vină și părinții la aceste centre pentru a ajuta. După o activitate de acest gen toată lumea se simte bine, spune Irina Rusu. Anul trecut a făcut voluntariat cu elevi de clasa a VIII-a în vacanță.

Este incredibil cum un profesor poate fi atât de interesant, blând, atât de iubit de copii încât aceștia nu numai că au făcut voluntariat, dar au făcut-o în vacanța spre liceu. În acea perioadă când de obicei copiii lasă gimnaziul în spate și își uită profesorii, darămite să le ofere din timpul lor liber.

Acești copii au luat note mari la capacitate, au intrat toți unde și-au dorit, iar acum dacă o văd pe stradă pe doamna profesoară, sunt plini de bucurie.

Irina Rusu le-a intrat în suflet așa cum mulți ar trebui să o facă. În timpul liber scrie pe platforma iTeach, o sursă de informare, perfecționare, schimb de experiență.

Articolele publicate de Irina Rusu aici au un impact pozitiv asupra comunității care urmăresc platforma. Scriind pentru ei, a cunoscut oameni minunați prin prisma împărtășirii experiențelor lor frumoase.

Publicul recepționează bine articolele, de fiecare dată cu impact asupra stimulării gândirii pozitive.

Jocul și integrarea senzorială ca metode de predare

Jocul în echipe, cu ajutor, cu diferenţierea sarcinilor, găsindu-şi fiecare elev locul acolo unde i se potriveşte mănuşă, cu recompense pozitive, este cel mai potrivit.

Elevii Irinei Rusu învață prin experimente, folosind materialele de la clasă. Recreează prin recompunerea lucrurilor.

O altă modalitate de a preda, fără ca elevii să vadă asta plictisitor, este integrarea senzorială a tuturor simturilor (văz, auz, tactil, kinestezic, olfactiv, gustativ, proprioceptiv).

Astfel a creat un opțional ,,Călătorie în lumea științelor” după acest mod de gândire.

În cadrul lui a realizat cu elevii jucării senzoriale pentru copiii de la un centru de stat care se ocupă cu copiii cu TSA: brățări, bidoane cu sclipici pentru stimulare vizuală, baloane umplute cu fel de fel de texturi pentru stimulare tactilă, motricitate.

Copilul trebuie să simtă că profesorul e cine e cu adevărat și că vrea să îl ajute. Falsitatea este depistată imediat. Când el face un pas spre profesor, acesta trebuie să îi dea încredere prin încurajare.

Dacă observă că elevul este fixat pe ceva, trebuie să folosească acel ceva pentru a-l introduce în alte experiențe de învățare, pas cu pas.

De aceea, Irina Rusu îi duce pe copii în aceste centre: pentru a-i cunoaște pe acei copii și a le face integrarea mai ușoară, de Crăciun, Paște, 1 iunie, Ziua autismului sau printr-un proiect distinct.

 

Cea mai frumoasă amintire

Eforturile sale nu rămân fără rezultate: o fetiță cu TSA- autism de la clasa a VI-a A a ieșit pentru prima oară la tablă. Colegii săi au rămas uimiți și i-au zis că face minuni.

I-au spus, „Doamna, este prima dată când vedem că iese la tablă. Ea nu răspunde la ore şi niciodată nu a ieşit la tablă.”

Este o bucurie extraordinară să vezi așa ceva la un copil care parcă nu exista. Când Irina Rusu îi duce pe elevi la aceste centre, descoperă o lume pe care nu și-ar fi imaginat-o. O lume cu copii minunaţi. Copii foarte deştepţi care au nevoie de alţi copii pentru a ieşi din lumea lor.

Astfel lasă urme adânci în sufletele lor deoarece mulți se reîntorc în postura de liceeni voluntari. Asta o bucură poate cel mai mult.

Așa vede Irina Rusu cum faptele sale pot face lumea să se schimbe și să devină mai bună. Cei cu probleme ajung să aibă o viață cât mai apropiată de normalitate.

 

Irina Rusu: „În profesia noastră, trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor”

Sfatul său pentru colegii de breaslă este unul extrem de simplu:

În profesia noastră trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor şi priceperilor, iar la urmă obiectivele. În învăţământul românesc este taman invers, de-aici eşecul.

Elevii săi au rezultate la concursuri, iau note mari, ajung unde vor. Totuși cea mai mare mândrie a sa este ceea ce face cu ei pentru copiii cu autism.

Irina Rusu

Pe viitor, Irina Rusu se vede tot la catedră și în timpul liber scriind despre latura pozitivă. Despre lucrurile frumoase pe care le culege în fiecare zi. Din drama vieții pe care o avem, cu suferințele noastre, ale tuturor.

Simpatizează cu crezul artistic al lui Tudor Arghezi: Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi versuri noi. 

Mai mult, Irina Rusu crede întru totul în cuvintele lui Camil Petrescu: Prefer să scriu onest la persoana I. Din mine însumi nu pot ieși. 

Prin urmare sunt o fire veselă, optimistă şi prefer să aduc bucurie tuturor, culegând doar bucurie.

Irina Rusu este o persoană minunată si o profesoară care și-a depășit demult atribuțiile de dascăl. Ea oferă atât copiilor, cât și părinților lecții despre răbdare, așteptare, persuasiune, ajutor și în final acceptare.

Marius Bujor

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online pe lângă un job full time într-o agenție. Cu experiență în presa scrisă: ziare, televiziune și chiar radio, informația oferită trece de granița teoriei în real. 

 

Studii și experiență în domeniu

Marius Bujor a absolvit facultatea de jurnalistică, apoi a urmat un master în programe audio-vizuale la U.N.A.T.C unde l-a întâlnit pe domnul regizor Radu Nicoară care i-a arătat cum se spune o poveste prin arta scenaristicii.

A început să scrie din timpul practicii când a ajuns să vadă din interior viața la ziar. Tinerețea vine la pachet cu avânt și idealism, iar Marius Bujor și-a format câteva vise. Sursa lui de inspirație este formată în special de „Jurnalistul Universal” de David Randall, dar și de o colecție de reportaje realizate de jurnalistul român Filip Brunea Fox în perioada interbelică.

După ce a absolvit facultatea, a intrat pe piața concurențială a jurnalisticii încercând să schimbe lumea în bine prin scrisul si pasiunea sa.

A fost și reporter de radio. Timp de un an a lucrat ca reporter în redacția social economică și editor în cea de știri la Radio România Actualități.

În 2002 a câștigat concursul pentru un post de reporter în cadrul redacției de știri a TVR. Un întreg univers i se deschidea în față.

Jurnaliști profesioniști ca dl. Paul Șoloc, dl. Horia Grușcă, dna. Ioana Mureșan, dl. Adrian Fulea, dl. Ionel Măireanu îi deveneau profesori în timp ce îi erau colegi.

Mai mult decât presă, descoperea cinematografia, pentru că un reporter de televiziune trebuie să învețe comunicarea vizuală. Poveștile au impact mai mare când povestea este transpusă în imagini.

Jobul în presă părea să fie exact locul de unde să schimbe lumea în mai bine, dar presa este tot mai departe de această misiune, prin simplul fapt că a renunțat să mai fie obiectivă.

Marius Bujor

Admirație și respect

Marius Bujor admiră doi lideri politici români de pe scena celui de-al doilea război mondial. Dar, în special, pe Mircea Eliade, cel care a creionat Bucureștiul mai bine ca oricine în romanele Întoarcerea din rai și Huliganii. Citind despre istoria religiilor în timpul liceului a aprofundat domeniul filosofiei care l-a interesat dintotdeauna.

Proza fantastică citită pe fundalul albumului Cantofabule de la Phoenix oferă senzații extrasenzoriale, susține el.

Alți oameni foarte dragi lui sunt dascălii:

  • Lucian Cristea – profesor de limba română la Școala Generală 113 din București,
  • Eugenia Morar – profesoară de istorie la aceeași școală,
  • Victor Lișman – profesor de limba română la Colegiul Național Sfântul Sava din București
  • Ioan Grosu, profesor de istorie tot acolo.

 

Câteva cuvinte despre viața în televiziune

Marius Bujor a avut cele mai multe momente frumoase la TVR, dar două i-au rămas pe veci în minte. Două reportaje realizate alături de directorul de imagine Sorin Eșanu.

Primul reportaj a vizat decăderea unei clădiri din centrul vechi – hotelul Concordia. Al doilea este despre copiii care vindeau ziare. A reușit să le spună povestea tristă și greutățile îndurate pentru un bănuț.

Am descoperit 3 momente dificile din viața sa profesională. Primul se leagă de emoțiile primului reportaj ca reporter de radio. Timiditatea îi dădea atunci mari bătăi de cap.

Al doilea moment dificil a fost o perioadă în care a fost reporter de noapte la TVR deoarece trebuia să vină cu propuneri de subiecte zilnic. Deși a fost greu, în timp și-a ascuțit instinctele, spiritul de observație, imaginația.

Al treilea moment dificil a fost când a renunțat la televiziune și nu avea nicio idee ce să facă mai departe.

 

O zi din viața unei reporter

O zi din viața unui reporter de știri are un tipar deja stabilit: ședințe de redacție, propuneri de subiecte/eveniment, conferințe de presă.

După aprobarea subiectului urma planificarea filmării, efectuarea ei și realizarea materialului. Pentru a scuti timp, Marius Bujor schița un mic scenariu și decupaj cinematografic înaintea filmării.

Pentru un absolvent care vrea să se îmbogățească rapid, jurnalismul nu este calea, deși cine știe să scrie va avea mereu bani în buzunar.

Pentru a dobândi experiență ar trebui să treacă prin toate: presa scrisă, radio, televiziune, agenții.

Jurnalismul este destul de prost plătit, dar este cea mai bună școală; te dezvolți ca om, pe plan personal și devii creator de conținut profesionist. Este cea mai grea cale, dar cea mai bună.

Cuvântul scris te învață să transmiți emoții, senzații. La radio înveți puterea sunetului și chiar a cuvântului rostit. Reporterul lucrează cu sunetul vieții și cuvântul rostit.

În televiziune se lucrează cu toate: cuvântul scris, cuvântul rostit, sunetul, muzica, imaginea. În agenție, jurnaliștii învață să ofere informații utile structurate în articole sau advertoriale pentru a vinde.

Te vei juca cu mințile oamenilor și ar fi bine să știi ce faci, fiindcă vei avea pe conștiință oameni…

În opinia lui Marius Bujor, se spune în mod eronat că un jurnalist trebuie să aibă condei, să scrie sofisticat. De fapt stilul greoi, forțat distrage atenția cititorului de la conținut spre ceva mai interesant.

Cea mai bună cale este de a oferi informație concisă, clară, prezentată logic și bine structurată.

 

Momentul de cotitură din viața de jurnalist

În 2013, Marius Bujor decide că trebuie să iasă din presă. Nu mai concepea să fie jurnalist și, într-un moment dificil pentru TVR, a fost printre cei care au plecat.

Prima direcție a fost web designul, domeniu în care a făcut și un curs. Avea deja un site pe care îl administra testând tot ce învăța online.

Deși avea diplomă de web designer și de administrator de baze de date, fără experiență nimeni nu voia să îl angajeze. Atunci a ales să se axeze pe SEO unde era începător.

În 2014 urma primele cursuri de marketing și la scurt timp se angaja ca specialist SEO.

În muncă, momentele de critică te ajută să devii mai bun pentru că vezi unde mai ai de lucrat. Laudele te motivează să mergi mai departe, dar trebuie să ai un echilibru.

 

Cursul ca o discuție între prieteni

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online, unde l-am și întâlnit. La prima vedere este un om simplu, modest, dar cu un bogat bagaj de cunoștințe în ale scrisului.

Cursul de content writing la care am fost mi-a arătat încă o dată că oamenii valoroși se ascund de obicei în cele mai neașteptate locuri. Nu mă așteptam să îmi placă prea mult sau să fiu uimită de curs.

Ceea ce m-a surpins plăcut este faptul că acest trainer a depășit în majoritatea timpului acele limite pe care le impune de obicei statutul de trainer.

Când vezi o grupă de maxim 10 oameni, îți imaginezi un om specializat pe domeniu care vine să îți prezinte un număr limitat de cunoștințe.

Te gândești că interacțiunea este limitată și că informațiile vin pe un singur sens, fără ca trainerului să îi pese cine ești, ce faci sau ce vrei să faci.

Ceea ce m-a uimit este faptul că sfaturile sale erau practice, orientate fix pe domeniul în care lucra fiecare dintre cursanți. Fiecare exemplu te ducea cu ochii minții în redacție, în spatele știrilor de la TVR.

Vedeai o poveste fascinantă. Am simțit pur și simplu cum chiar își dorea să ne ajute pe acest drum ales și să ne dea un ghiont să începem să facem ceva. Mi s-a părut că ne-a dat sfaturi, nu lecții, de parcă ne-ar fi fost prieten.

Cred că această capacitate de a nu te împotmoli în limba de lemn și limitele fixate de statutul de trainer/profesor/îndrumător este incredibilă.

Mai mult, abilitatea de a explica pe înțelesul fiecăruia, cu interes pentru succesul personal al cursanților este extraordinar și unic.

Faptul că te simți în largul tău chiar timid fiind și poți să îi adresezi întrebări fără frică. Asta e cu totul special.

Marius Bujor

Pregătirea pentru jurnalism, conform lui Marius Bujor

Educația formală îi oferă oricărui tânăr un pachet de start în viață. Nu totul îi este util, dar materialul este universal.

Pentru a învăța cât mai multe, cititul rămâne de bază, documentarea, mersul la școală fără prejudecăți. Talentul alege omul și nu invers, dar perseverența face diferența.

Învățatul de unul singur este o metodă ideală pentru cei care au ambiție, răbdare cu ei înșiși. Online există o mulțime de cărți bune și aplicații de mobil la prețuri accesibile.

Între cursuri tradiționale de jurnalism si cursuri online de scriere creativă, SEO, marketing, Marius Bujor alege… obiectivul clar. Pentru a ajunge unde își dorește, un om trebuie să știe ce vrea.

Facultatea de profil modelează intelectual, dar învățatul în afara sistemului tradițional aduce avantajul exersării.

 

Moment dificil rezolvat, zero bani investiți

Dacă am rămas cu ceva de la curs, am învățat că un lider bun rezolvă probleme fără să investească bani.

Mergând pe premisa „când nu ai bani, trebuie să aloci timp” Marius Bujor a alocat timp când a vrut să treacă la altceva.

Astfel a ajuns să învețe SEO citind online, a aplicat, apoi și-a cumpărat cărți, programe, a învățat din nou. Formula sa pentru succes este muncă + perseverență + creativitate.

Un om ordonat, disciplinat, harnic, perseverent și creativ poate veni cu soluții surprinzătoare și fără să cheltuiască prea mulți bani. Trebuie să ai încredere în tine, în capacitatea de a rezolva probleme.

Marius Bujor

Marius Bujor: „Un om virtuos este educat și rămâne modest”

Când vorbim de respect, Marius Bujor susține că respectul pentru ceilalți este opțional deoarece trebuie câștigat, pe când manierele sunt obligatorii. Fiecare om merită tratat cu decență, demnitate.

Planurile sale de viitor includ în primul rând domeniul SEO pe care îl consideră supremul joc al inteligenței. Pentru a excela este nevoie de pasiune dusă până la obsesie.

Pe lângă joburile sale, lucrează și la proiecte personale, printre care o serie de cursuri de SEO și marketing online. În 2016 a devenit trainer pentru a oferi cunoștințele sale doritorilor.

De asemenea, va participa la o serie de evenimente din lumea SEO, majoritar din străinătate, în acele locuri în care oamenii sunt extrem de interesați de domeniu.

Cel mai tânăr și drag proiect al său este PRawareness.ro – o agenție boutique de SEO, PR și marketing online, unde este co-fondator.

Va continua să scrie pe site-ul agenției sau pe varianta în engleză – PRawareness.com.

Așadar nu îmi pierd niciodată timpul cu întrebările la care nu voi găsi răspuns; cu problemele pe care nu le pot rezolva; cu oamenii pe care nu pot să îi înțeleg.

Marius Bujor este trainerul dedicat și pasionat de domeniul SEO care te învață cu răbdarea unui părinte și te sfătuiește ca pe un prieten.

Mergând la cursurile sale, vei întâlni un om modest pe cât de sclipitor, interesat să facă banii investiți să merite. Plecând acasă te vei simți mai bogat spiritual și plin de idei de intrare sau dezvoltare pe domeniul ales.

Ohara Donovetsky
Ohara Donovetsky a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii, un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” şi a fost mai bine de douăzeci de ani profesor la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București.

 

Dacă o veţi citi pe Ohara Donovetsky, fie pe pagina personală de facebook, pe blog, oriunde publică (Catchy şi Bel-Esprit), vă va fascina în totalitate. Ohara are capacitatea de a „magia” cuvinte! Le scrie simplu, dar ele ajung la noi precum nişte farmece murmurate de entităţi din alte lumi. Lumi frumoase, unde nici omul nu se poate întrupa în lipsa cuvintelor.

Toată această incursiune în lumea Oharei, deoarece eu aşa numesc acest interviu, a fost de la primul cuvânt, până la ultimul, un altfel semn de carte, frumos şi de viaţă.

 

Ohara Donovetsky – un temperament nefericit, care se plictisește repede și suferă când este contrariată

Ohara Donovetsky este cea care până la căsătorie se numea Ohara Scarlet. Un nume frumos şi predestinat unei femei la fel de prinsă între tarele ei, precum personajul din film. A plecat din orașul natal din sud-estul țării, când încă nu împlinise 14 ani. A adoptat Bucureștiul care a adoptat-o la rândul său – asta ca să aibă un acasă la care să ajungă când se întoarce de pe unde pleacă prin lume.

În venele sale curge sânge amestecat, iar poveștile sunt teribile, șoptite și secrete. Ce e nesecret este un sfert de sânge armenesc din partea mamei. Probabil un sfert grecesc din partea tatălui. Dar și picioarele care țin la rătăciri și pribegii, poate și dorul de ducă sau nevoia continuă de schimbare și de căutări exotice.

Știu cine sunt și cum, dar în fiecare zi mă gândesc că poate nu e chiar așa, că mai am ceva de aflat, că aș putea să mai încerc ceva nou, îmi vine să zic, ca Otilia, „sunt un temperament nefericit, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”. Sunt absolventă a Liceului Pedagogic din București, a Literelor de la Universitatea București; profesoară de română, om care scrie; mama lui Dede, soție, iubită; călătoare povestitoare, mirată mai tot timpul de ce e pe lume sau, dimpotrivă, plictisită că nu e mai nimic (realmente) nou.

Ohara Donovetsky

Amintirea copilăriei păstrează, înainte de toate, pe vremea când în familie i se spunea Sali, figura bunicii materne. Poveștile ei despre oamenii din Lună, despre copiii cu toaca, dar și sfaturile ei, despre șaluri, mănuși, pălării și toleranță. Toate sunt rezerve pentru istorisiri la care tot revine.

Pe bunicul matern, armeanul fost negustor, care nu vorbea prea bine românește, îl ține minte rotindu-și mătăniile, folosind invariabil genul masculin în loc de feminin. Sau gărzile mamei, de care îi e(ra) mai tot timpul dor, așa cum îi e(ra) și iubirea profundă a tatălui, care s-a stins prea devreme, și de la care crede că moșteneşte hedonismul.

Nu știu dacă în copilăria mică m-a marcat ceva, poate tot ce am povestit deja și altele de care nu sunt conștientă încă – în mod sigur, nevoia mea de a locui toată viața lângă apă. A fost foarte important că am făcut Liceul Pedagogic, acolo am învățat responsabilitatea, lucrul făcut în profunzime, fără rabat, să fac în așa fel încât să nu-mi fie rușine cu nimic din ce fac, asta s-ar echivala prin cuvinte mari din registrul valorilor umaniste. Literele de mai târziu s-au așezat ca alternativă în formarea mea. Am scris și am citit însă dintotdeauna, cu ușurință dar și cu uitare de sine, astfel că, să fac Litere a fost, pînă la urmă, cel mai firesc lucru din lume.

 

Incursiune prin evoluţia, întâmplările şi oamenii care au marcat-o

Școala și liceul au însemnat pentru Ohara, printre altele, tabere de jurnalism, olimpiade naționale de română, acum părând simpatice, dar atunci fiind complicate și serioase.

Cel mai drag om pe care îl știe din perioada olimpiadelor este Romanița Constantinescu, actualmente profesor în Heidelberg, de care o leagă multe şi cu care păstrează şi acum legătura.

În timp ce îşi făcea masterul, a fost copywriter într-o agenție de publicitate, un satelit al agenției Plus advertising. Acolo, l-a cunoscut pe regizorul Mircea Veroiu, directorul artistic de atunci al departamentului de creație din agenţie.

Mircea Veroiu – nu numai regizor, dar și arhitect – era un tip rafinat, cu un simț al imaginii și al proporției cum rar am văzut. Inteligent, monden în sens burghez, vorbea și se purta șarmant, ochi de estet în tot și toate, om de lume, cu manieră și cu tact, o încântare! Aveam impresia că, deși se întorsese în România, tânjea în tăcere după lumea franceză de unde venise și de care parcă nu se desprinsese. În pauzele de brainstorming vedeam filmele lui, era bucuros că vreau să le văd, așa am revăzut alături de el „Dincolo de pod” sau „Somnul insulei”. Nici acum nu-mi vine să cred că am avut norocul să-l întâlnesc, după cum nu-mi vine să cred nici că un an mai târziu se stingea din viață, iar filmele lui sunt atât de puțin cunoscute.

Profesorii de la Litere nu aveau cum să nu o marcheze pe Ohara. Toţi şi fiecare în parte. Şi a început să îi înşire asemeni unor mătănii de suflet pe lanţul amintirilor:  Dan Grigorescu, Romul Munteanu, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Antoaneta Tănăsescu, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Georgeta Ciompec, Gabriela Pană Dindelegan, Manuela Saramandu, Maria Cătănescu, Nicolae Saramandu, Rodica Zafiu, Dan Horia Mazilu, Mircea Vasilescu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu. Nu in ultimul rând, Mircea Cărtărescu și seminarul de literatură de vreo doi ani sau mai bine. O minune pentru care și acum simte nevoia să fie recunoscătoare.

De la Maria Cătănescu, a învățat că, întâi de toate, modestia trebuie să însoțească seriozitatea și cercetarea în profunzime. De la profesorul Nicolae Saramandu, conducătorul de doctorat, Ohara a deprins munca de cercetare academică, 

Nu mai puțin privilegiată mă simt că am fost colegă de facultate cu Simona Sora, Selma Iusuf, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Claudiu Soare, Diana Bolcu Krupenski, Dianu Voicu, Daniela Țane, Ligia Necula, Cristian Moroianu, Sorin Giurumescu, Svetlana Cârstean (cu care încă sînt prietenă foarte bună); sigur am omis acum mulți, dar ce voiam să spun cu asta este cum să nu te simți iubit de Dumnezeu?

În scurtul răgaz de colaborare cu Institutul de Lingvistică al Academiei Române, a întâlnit doi oameni cum nu credea că există. Teofil Teaha sau Maria Marin, cercetători prin definiție, profunzi și atenți la detalii, serioși până în măduva oaselor, profesioniști exemplari, dar mai cu seamă, de o modestie rară, iar prin asta, de mare clasă.

Da, am fost un om norocos. Iertare că nu mai vorbesc acum de premii și de alte întâlniri providențiale, promit să o fac și cu altă ocazie.

Nu i-am spus nimic Oharei, dar voi spune acum că, fără să vrea, a prezentat mai sus toate premiile şi diplomele pe care un om le strânge de-a lungul vieţii: familia, prietenii şi oamenii care ne formează!

 

Cărţile trebuiesc scrise nu din ambiţie, ci pentru a concretiza, a ajuta şi a atinge sufletele

Am publicat două cărți de specialitate – la cererea editurii Corint, am fost căutată pentru asta, nu m-am dus eu la ei. „Gramatica limbii române ca o poveste” e gândită pe mai multe părți, dar rămasă doar la morfologie. Îmi este tare dragă și s-a născut de fapt în exercițiul predării la clasele de gimnaziu.

Această carte a fost scrisă din nevoia de a concretiza și de a adapta la particularitățile de vârstă problemele de morfologie pe care, când nu le înțeleg, elevii ajung să le învețe pe de rost. Pentru a evita memorarea noţiunilor, Ohara a căutat metoda prin care să-i facă să înțeleagă.

A doua carte este „Bacalaureat la limba și literatură română”, izvorâtă tot de la realitatea din clasă, de la orele de literatură română canonică, necesare examenului de bacalaureat. Amândouă cărţile, fără nici o publicitate, au fost excelent primite.

Pentru prima carte, Ohara Donovetsky a primit mulţumiri de la profesori, elevi şi expaţi. Cel mai mult a bucurat-o faptul că aceştia au considerat cartea a fi logică, clară, coerentă. Unul dintre scopurile sale ca profesor a fost să ajute elevul să înţeleagă contextul temporal și cultural, în fraze fără podoabe, invitându-i pe elevi să gândească singuri.

„Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești” este o lucrare de morfologie dialectologică, teza sa de doctorat, la care a muncit ani buni și care a umplut un gol în problematica și cercetarea de gen.

O carte de ficțiune bio-bibliografică, stranie ca formulă, pe care o iubesc de-a dreptul, este Învățăturile Oharei către elevii săi, al cărei titlu inițial era Balalaica Dream sau Manual de ficțiune aplicată. Mi-aș dori foarte mult să primească o reeditare, ceea ce înțeleg că se va întâmpla în curând.

Cea mai recentă carte scrisă de Ohara Donovetsky este „Casting pentru ursitoare”. O carte de ficțiune cu mai multe etaje, cu ritm rapid și schimbări de situație, cu ingrediente exotice și chei mitico-magice. O carte despre care însăşi Ohara spune: „mă uimește până și pe mine, na, am spus-o acum.”

Ohara Donovetsky

Pe mine ceea ce mă uimeşte în mod deosebit la Ohara este energia, imaginaţia, puterea de creaţie, ritmul ei ca om şi scriitor, cu care probabil, dacă nu ai cunoaşte-o, ţi-ar fi extrem de greu să ţii pasul.

Pe lângă titlurile scrise şi lansate, Ohara Donovetsky a participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național.

A fost foarte-foarte interesant. Nici acum nu știu cui datorez faptul că am fost recomandată pentru asta Televiziunii Române, cert este că într-o zi m-a sunat Camelia Boștină, m-a lămurit în ce constă proiectul și am pornit filmările. A fost cu atât mai interesant cu cât am venit la filmări cu dragii mei elevi vianiști (cei care au acceptat, firește), care erau clasa a XII-a în acel moment.

În sala de clasă improvizată în studio, se filma ora de română la modul serios, fără răspunsuri pregătite înainte, fără repetări, cosmetizări sau simulări, ci „pe viu”. Uneori se filmau trei ore în șir, iar elevii săi au uimit atât prin cunoştinţe cât şi prin înţelepciune, lucru care a bucurat-o mult pe Ohara. Cumva, a demonstrat celor prezenţi faptul că tinerii nu sunt superficiali, ci au o profunzime deosebită.

 

Ohara Donovetsky: „Secretul e iubirea. Toată viață trebuie să înveți. Înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva.”

Trecând de la etapa profesională la cea personală, am întrebat-o care sunt lecţiile pe care ea le-a învăţat de-a lungul timpului, sfaturile pe care le-ar da mai departe şi ce pasiuni are o minune de om ca ea.

Că secretul e iubirea. E tonică și rejuvenantă. Altfel, începi să te osifici încet-încet și să mori în viață fiind. Că iubirea înseamnă să-l lași pe cel pe care îl iubești să fie liber în alegeri, să nu-l condiționezi în niciun fel. Că nu e adevărat deloc că ochii care nu se văd se uită. Că toată viață trebuie să înveți. Că trebuie să te bucuri de oamenii din jur cât timp sunt în viață. Că dacă faci cu plăcere o meserie, nici nu-ți dai seama că muncești şi eşti şi plătit pentru asta. Că înveți din călătorii mai mult decât din orice altceva. Că meseria de profesor vine, de fapt, cu har și cu bucurii toată viața. Că, atunci când trebuie să iei o hotărâre sau când trebuie să ieși la suprafață dintr-o situație dificilă ești, de fapt, tu cu tine și cu Dumnezeu. Și că asta e bine.

La capitolul sfaturi, Ohara a râs amintindu-şi de Papi, un om foarte drag ei care avea o vorbă minunată: „Nu-ți dau sfaturi deloc, nici măcar dacă mi le ceri. Dacă sunt proaste, o să mă înjuri, iar dacă sunt bune, n-o să recunoști că le știi de la mine, o să vrei să crezi că au fost ideile tale; și atunci, la ce bun să-ți mai dau sfaturi? Fă cum te taie capul, dar gândește-te bine întâi!”.

Nu știu dacă viața are nevoie de sfaturi, cred că fiecare și le găsește într-o formă sau alta. Știu doar că am ținut minte de la tata că nu trebuie să-mi fie frică de nimic, de la mama că orice se poate spune dacă știi cum și când să spui; de la bunica știu că frumusețea combinată cu inteligența e ceva pe care poți miza aproape întotdeauna dacă te-a iubit Dumnezeu și ți-a dat lozul câștigător, dar și că o femeie frumoasă va avea întotdeauna de luptat cu „dușmanul” de gen, ceea ce e bine, deoarece asta e confirmarea că ar conta, precum și că cea mai bună armă e indiferența.

Despre pasiuni am aflat că Ohara are norocul ca, în această etapă din viața sa, să facă în sfârșit tot ce îi place, asta însemnând să aibă timp să citească, să scrie și să meargă la mare.

Face puzzle cu mare plăcere. Învață limbi străine. În Polonia a încercat să învețe limba, iar în Dubai, unde se află în prezent, a (re)început să învețe arabă.

Uit mult mai repede decât până acum, ultimele chestiuni învățate se uită foarte ușor în absența exercițiului, asta mă întristează. M-am apucat de pian, nu e nimic serios, dar până la urmă, de ce nu, e o metodă să ocolesc Alzheimerul.

Din ce ne spune Ohara, înţelegem cât de puţin avem nevoie pentru a fi fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine. Avem nevoie de iubire, de oamenii dragi, de cărţi, soare şi mare.

 

Cum este să fii român departe de România, pe tărâmul beduinilor şi al soarelui

Într-o zi, am vorbit cu Ohara despre dor. Era în iarnă. Dorul de limba română, de zăpadă, de iarba verde de acasă, de graiul păsărilor şi de tot ce este românesc.

Dubaiul a fost o coincidență fericită, recunoaşte Ohara, spunând că ei îi este dor de mirosul de tei al Bucureștiului din luna mai, de ramuri de pom înflorit la început de primăvară. De muguri de salcie și de ape curgătoare de munte. Dar cel mai dor îi este de ploaia cu rafale şi mirosul ei proaspăt, dar şi de rufele bunicii întinse la uscat în curte.

Ohara Donovetsky

Dor mare îmi e de telemeaua lui tanti Florica din Piața Buzești, de covrigi românești și de merdenele. A, și de dude. De cele căzute pe jos de coapte ce sunt, pe care acum le-aş aduna să le mănânc cu praf, ca în copilărie, dacă le-aș mai găsi. Pe celelalte am noroc să le găsesc pe meridianul pe care locuiesc acum, inclusiv pufuleți din porumb, pătrunjel, griș, lavandă sau zambile. Nu găsesc însă nici (ață de) mărțișor și nici mucenici.

Cel mai mult îi lipsesc cărțile în limba română, publicațiile, revistele, ziarele preferate. A cărat câte a putut, dar niciodată nu e destul.

Fantazez la ideea asta, că aș primi cu Poșta sau cu un curier consecvent cărți în limba română. Visez asta. După cum fantazez la ideea că aș locui pentru restul vieții într-o bibliotecă enormă într-o casă-vagon cu ieșire la mare, aflată pe o insulă, nu foarte mare și în care e vară tot timpul, dar în care și plouă din când în când, am hotărât că ploaia este de departe cea mai mare iubire dintre fenomene.

A fi român este important pentru cei care simţim româneşte şi suntem legaţi de oamenii şi tradiţiile noastre. Am fost curioasă să ştiu ce simte Ohara legat de acest subiect şi am aflat că ea este român şi pe dinăuntru, nu doar pe dinafară.

Nu e numai o chestiune geografică și culturală. În ciuda sângelui meu amestecat, faptul că m-am născut în România e un dat. Gândesc în română, îmi place de mor limba asta, îmi plac înjurăturile din română și toate unitățile ei frazeologice, Marseara și Joimărița, căpcăunul și ideea că moartea nu e chiar de speriat, încerc să gândesc în tradiție românească, să-mi ordonez gândurile să se alinieze așa, să-i știu superstițiile, să-i înțeleg miturile și legendele de-adevăratelea. Mi se pare foarte fain că pe astea românești le înțeleg și pe dinăuntru, cum îmi place să zic, asta înseamnă că mă pricep (cel mai bine) la a fi român, nu?

Ca pe toţi şi pe Ohara o întristează că politic stăm atât de dezamăgitor, da’ o alină cumva faptul că nici lumea largă n-o duce grozav.

În situația în care, uitându-mă în jur, mă cuprinde pesimismul, mă străduiesc să-mi amintesc de păcălitorul păcălit, de prostul înțelept, de Păcală sau de Ivan Turbincă, de Dănilă Prepeleac sau de Anton Pann, asta ca să răspund în ton cu întrebarea. Mai am de lucrat aici. Nu am încă seninătatea și înțelepciunea sau umorul lor. Ce știu însă este că am de la cine să le învăț.

 

Cuvânt de încheiere

Aceasta este cumva luată pe sărite şi povestită pe foarte larg, Ohara Donovetsky. În esenţă, Ohara mea este ea însăşi un roman extrem de fascinant, de cuprinzător, de misterios şi de frumos. Un profesionist de la care avem ce învăţa şi un om în preajma căruia ne putem simţi privilegiaţi.

Ohara Donovetsky este exemplu de om frumos, o valoare autentică reală care lasă generaţiilor informaţii şi lecţii importante care să îi ghideze mai uşor către lumea aleasă de ei. Ea va rămâne în literatură, printr-un stil unic, aparte, care ne poartă prin toate locurile şi alături de toate personajele, dar care, totodată, ne plasează într-o zonă de mister, amintirea învăluită într-un parfum rafinat.

Eu cred aşa cum am spus şi în titlu, că cine nu are o Ohara, trebuie să o inventeze! Pentru că e nevoie de Ohara în lumea asta, în suflete, în cuvinte, în literatură, în nopţile reci când strângi câte o carte la piept şi te simţi cumva, acasă.