Anca Mizumschi

La aproape 30 de ani de la absolvirea Facultății de Medicină, Anca Mizumschi își dorește ca pe cartea sa de vizită să fie scris, pur și simplu, ”scriitor român”.  A activat în medicină, jurnalism, marketing, psihoterapie. I-ar plăcea să se vorbească despre ea ca despre un scriitor care scrie pentru a schimba ceva și căruia îi place să dăruiasca. Apogeul carierei este ”Țara mea suspendată”. Este vorba despre o carte dedicată Centenarului, esențială pentru vremurile pe care le trăim în România anului 2018.

 

“Să mă descriu în cinci cuvinte: un om căruia îi pasă”

Anca Mizumschi provine dintr-o familie de medici la a treia generație. Bunicul din partea tatălui a fost pe front iar tatăl a fost un renumit cardiolog din ţinuturile Dobrogei. Sora sa este un medic realizat în altă țară.

Toată copilăria și adolescența, Anca Mizumschi și-a dorit să facă arheologie marină și să descopere mormântul lui Ovidiu. Dorința de a săpa în trecut s-a regăsit mai târziu în profesia de psihoterapeut. Tot timpul caută înţelesuri ascunse în trecutul pacienţilor, pentru a le vindeca suferinţele.

A cochetat şi cu Filologia şi Regia, dar tradiţia de familie a fost mai puternică în alegerea studiilor universitare. A urmat şi absolvit facultatea de medicină generală cu gândul de a se specializa ulterior în psihiatrie. Medicina a fost alegerea familiei, nu şi-a dorit niciodată să o practice. Drept dovadă a profesat ca medic numai vreo doi ani.

Însă a rămas cu convingerea că dacă scrisul e suficient de puternic în tine, scrii oricum. Iar scrisul a rămas mereu puternic şi a câştigat.

Medicină, psihologie, scris? Toate au un numitor comun: vindecare și cuvânt. Până la urmă, am făcut tot ce mi-am dorit să fac, am folosit cuvântul scris, cuvântul vorbit pentru a ajuta oameni, chiar dacă nu la nivelul la care mi-aș fi dorit să o fac.

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi: scriitor, medic, psiholog, jurnalist, om de marketing și iarăși scriitor

La finalul stagiaturii, Anca Mizumschi renunţa la profesarea medicinei cu gândul că vocaţia sa este alta. Ea știa că ar putea face mai bine oamenilor într-o altfel de profesie. Ideea că nu poate face medicină la nivel de mare performanţă, excelenţă şi perfecţiune, a deturnat-o profesional către psihologie şi psihoterapie.

Meseria de jurnalist, redactor de carte şi realizator de emisiune radio a venit oarecum firesc în efervescenţa românească postrevoluţionară. Efervescență care s-a potolit mult în secunda în care a intrat în posesia a doi băieţi proprii şi personali, de care este foarte mândră. La vremea respectivă, copiii au determinat-o să se gândească la o slujbă cu un program mai previzibil, de tipul celei de la 9 la 5.

Privind retrospectiv, partea de profesie petrecută în marketing m-a ajutat să înţeleg cât de greu este să convingi un om să scoată bani din buzunarul propriu şi să plătească pentru munca ta, indiferent dacă e vorba despre iaurtul pe care îl fabrici, cartea pe care o scrii sau ziarul cotidian. Cred că am învăţat în condiţiile unei economii de piaţă dure, că profesionalism şi impostură se scriu la fel în toate limbile pământului.

Scrisul a fost mereu un mod de exprimare a emoțiilor 

Scrisul a rămas mereu ca un debuşeu emoţional la care putea apela atunci când voia să se exprime. La întrebarea cât din ceea ce reprezintă acum ca profesionist este medicină, cât este psihologie, cât este talent scriitoricesc şi care dintre aceste fațete o exprimă cel mai bine, răspunde cu siguranţă că ceea ce o definește cel mai bine este scrisul.

Scriu dintotdeauna. Am din clasa I nişte caiete cu primele mele poezii – de când am învăţat să scriu. Mama spune că, înainte de a învăţa să scriu, spuneam poveşti şi fabulam tot timpul. Trăiam în lumea mea şi le povesteam despre animale imaginare, despre ce mi s-a întâmplat mie la grădiniţă, deşi, în mod evident, nu avea cum să mi se întâmple lucrul acela. A existat întotdeauna în mine o nevoie de evadare din real şi de a crea alte lumi paralele. Deci, răspunsul este: de când m-am născut.

Anca Mizumschi scrie fără un obiectiv anume

Nu are un plan personal editorial. Nu crede că trebuie să scrie o nouă carte, dacă este la fel cu cea anterioară. Încearcă în permanenţă ca uriaşa competitivitate externă care o înconjoară ca scriitor, să se transforme în competitivitatea proprie, internă. Singurul tip de competitivitate acceptat este ca următoarea sa carte să fie mai bună decât cea de dinainte.

„Scrisul necesită un efort crâncen, este de-a dreptul dureros să îți frămânți propriul tău creier la nesfârșit. Cotidianul pragmatic vine peste tine în mod brutal. Atunci ai anumite momente de oboseală psihică în care te întrebi – de ce mai scriu? Lupta mea cea mai mare nu este să scriu. Lupta mea cea mai mare este să trăiesc având deschisă în permanenţă starea de receptivitate şi nelăsându-mă învinsă şi copleşită de resemnare şi cinism”, declară cea care de doi ani de zile, vede realitatea românească prin ochii diasporei.

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi

 

Exilul ca formă de automutilare

Sora Ancăi este prima persoană apropiată care a ales calea exilului. Din păcate, a fost nevoie ca statul român să o umilească până la ultimă instanţă ca cetăţean şi ca medic. Astfel a determinat-o să plece. A făcut parte din acea generaţie căreia i s-a anulat examenul de rezidenţiat. 11,000 de oameni între 25 şi 35 de ani – foarte mulţi cu familii şi copii – au fost uitaţi şi nu au mai primit salariile timp de mai multe luni.

Cum este să vii tu stat român şi să spui ”dragul meu cetăţean român, am uitat că exişti, că te-ai născut, că poate ai copii de crescut?”. Tragicul situaţiei este că nimeni niciodată nu şi-a cerut scuze în numele acelui stat român care îşi uită cetăţenii… Eu nu mai pot de atunci să judec pe nimeni care alege să plece. Experienţa exilului este grea, dacă ai rădăcini culturale şi spirituale adânci şi nu e pentru toată lumea.

În ceea ce o privește, Anca Mizumschi a emigrat în America la începutul anului 2016, pentru că s-a căsătorit cu un cetățean american de origine română. Nu face parte dintre oamenii care și-au dorit vreo clipă să emigreze, altfel ar fi făcut-o până la vârsta aceasta. I s-a întâmplat pur și simplu un fapt de viață, pe care nu l-a căutat, dar care a aruncat-o într-o criză de identitate din cauza lipsei unei motivații de tipul a reuși cu orice preț într-o altă societate.

Exilul pentru un scriitor poate însemna pustiul, neantul

De aceea, majoritatea scriitorilor se pierd sau revin constant la rădăcinile lor. Patria lor nu este neapărat un teritoriu geografic, este limba în care scriu. Chiar dacă ajung, la un moment dat, după foarte mulți ani, să fie bilingvi, definitorie rămâne limba maternă.

Limba maternă nu este doar un limbaj de comunicare; este universul personalizat al nașterii unui om într-un spațiu anume și într-un timp anume. Ea vine la pachet cu amintiri, mirosuri, legende, presimțiri și traume transgeneraționale. Limba maternă este vehiculul prin care tu, ca om, ești suma generațiilor care s-au născut înaintea ta și nucleul germinativ al generațiilor de după tine. După mine, o coerență necesară. Evident că orice formă de exil și renunțare la limba maternă întrerupe acest lanț al ADN-ului spiritual, transformându-te într-un invalid. Exilul este o formă de ciopârțire automutilantă, de aceea, de obicei, scriitorii nu renunță la universul în care s-au născut și s-au format.

Pentru Anca Mizumschi, au fost doi ani grei, tulburați și răscolitori. A ieșit din hărțuiala zilnică a României, și-a dat timp să se gândească, să se odihnească. După ce și-a limpezit gândurile, primul lucru care i-a venit în minte, a fost că abia acum poate face cu adevărat ceva pentru România și oamenii pe care i-a lăsat în urmă, acasă. Și așa a rezultat „Țara mea suspendată”, o carte a exilului interior și exterior…

 

„Țara mea suspendată” – o radiografie lucidă a crizei de identitate pe care o aduce exilul

„Țara mea suspendată” e o carte scrisă cu dragoste și înțelegere pentru România. A fost redactată în timpul exilului în Statele Unite ale Americii. Este o carte admirabil scrisă de o scriitoare şi jurnalistă talentată. Perspectiva aparține psihoterapeutului şi  medicului care analizează şi pune un diagnostic, dar dă şi soluţii de vindecare.

Mai mult decât o carte bună, „Țara mea suspendată” este cu adevărat necesară acestui moment de inerţie civică, de resemnare, de lehamite băşcălioasă în care ne aflăm. Cred că dă o altfel de dimensiune conceptelor de “patriotism”, “ţară”, “identitate naţională”, cuvinte devalorizate masiv în ultimele decenii de propagandă ante şi post Revoluţie.

Volumul în sine este o declarație de dragoste față de România și este dedicat Centenarului ei. L-am gândit pe de o parte, ca o dovadă a faptului că patriotismul real există. Pe de altă parte, ca o încercare de contraofensivă la propaganda oficială, cu stegulețe și demagogi politici de carton. Practic, pentru că eu nu am putut fi în stradă la mișcarea românească de tip #rezist, mi-am construit propria mea mișcare #rezist: am scris o carte. Asta e tot ce pot face, de cele mai multe ori, scriitorii. “Țara mea suspendată” este scrisă cu o gamă întreagă de sentimente, multe dintre ele contradictorii, pentru că este o carte despre relația tensionată cu țara mea, o țară de care sunt îndrăgostită și care mă chinuie. Și, ca în orice relație de dragoste și ură, nu există liniște acum între mine și țara mea.

Țara mea suspendată

Anca Mizumschi – Țara mea suspendată

“Bunul simț românesc s-a retras în viețile interioare ale oamenilor și nu apare la televizor.”

După experienţa exilului, sunt încă multe aspecte care o fac pe Anca Mizumschi să se simtă mândră de tot ce înseamnă România. Anca menționează bunul simț românesc, cel autentic, ancestral, necontaminat. La modul fundamental, poporul român are o imagine foarte clară despre dreapta măsură a lucrurilor. E înțelept, așa cum sunt vorbele bunicilor. Dacă acum ies în față numai veneticii și nu se vede altceva, este pentru că – sfios și neagresiv, așa cum îi este firea – bunul simț românesc s-a retras în viețile interioare ale oamenilor și nu apare la televizor.

Din fericire pentru mine, viața mea este plină de astfel de oameni, cu bunul simț la purtător și sunt mândră de asta. Și mai sunt mândră că nu au reușit încă să distrugă totul.

Ce are România şi nu are altă ţară din lume ca specific naţional? Râsu’-plânsu’. Uriașa noastră creativitate, versatilitate și puterea de adaptare sunt un tezaur. Anca crede că puterea noastră de a face haz de necaz, e motorul care ne mai ține în limitele sănătății mentale – atât cât ne ține. Suntem țara lui “am înfrânt”. Reușim să ducem în derizoriu orice: lumea politică, fenomenele naturale, viața de la cele mai mărunte aspecte ale ei, până la cele fundamentale.

Cred că ăsta este specificul nostru național și brandul nostru de țară: ducem în derizoriu tot ce e negativ, pentru a-l minimaliza. Noi nu luăm “taurul de coarne”, nu luptăm teutonic cu greutățile vieții. Le facem irelevante, banale și prin aceasta acceptabile, umane. Vorba lui Sergiu Nicolaescu: “Un fleac! M-au ciuruit.

Românii au nevoie să știe cine sunt – atât în plan individual, social, dar mai ales național

Anca Mizumschi - Tu știi cine ești?

Anca Mizumschi – Tu știi cine ești?

Experienţa exilului a adus în viaţa Ancăi multe poveşti ale românilor care au luat calea străinătăţii. Cu bune şi cu rele, dar mai ales cu toate eforturile de adaptare, cu suferinţa şi alienările care însoţesc orice proces de adaptare. Ca psihoterapeut, a pus cap la cap toate aceste poveşti. A identificat tipologii de români din diaspora şi mecanismele psihologice ale problemelor cu care se confruntă – ca indivizi, dar şi din perspectiva comunităţii pe care o formează.

Ce urmează după „Țara mea suspendată”? Anca Mizumschi plănuieşte o serie de seminarii de identitate naţională la care să aibă acces şi românii aflaţi în exil, dar şi cei care au rămas în ţară, prinşi în capcana inerţiei şi amorţelii spiritului civic. Cei pentru care patriotismul a devenit un concept desuet ori golit de orice substanţă.

Mie una mi se pare o responsabilitate uriaşă şi am vrut să aflu cum a ajuns la acest demers. Continuarea o puteți citi în interviul acordat Revistei CARIERE, în care dezvăluim un plan și o viziune extraordinară prin care Anca Mizumschi își propune să se implice în mod activ în societatea românească.

Un material realizat de către Daniela Palade-Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE

 

 

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *