Silvia Vrînceanu Nichita
Toți vrâncenii o cunosc și o respectă pe Silvia Vrînceanu Nichita. Un nume pe care oamenii au învățat că se pot baza. Silvia este nu doar unul din cei mai vechi profesioniști din Vrancea, dar a devenit cumva o marcă a jurnalismului și a luptei împotriva sistemului. Un cetățean implicat care vrea să înțeleagă mai mult și să lase o mică lumină în spate, să se știe că „Silvia a fost aici”.  

 

Silvia Vrînceanu Nichita este #VoluntarDeElita și poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Distribuie articolul despre Silvia, împreună cu tot acest text, pentru a-i crește șansele!

 

Am cunoscut-o pe Silvia ca fiind mereu pe baricadele jurnalismului. Era peste tot în același timp, cu o energie și un entuziasm deobordant. Un om și un suflet neobosit în a scrie articole care să trezească societatea sau care să completeze nevoia oamenilor de cultură și frumos.

După 20 ani de presă scrisă, Silvia Vrînceanu este acum implicată în mai multe proiecte educaționale și sociale. Este povestaș fondator la c@rte în sate, coordonator regional la „România Curată”, fondator al unui club de jurnalism și implicare civică pentru liceeni, dar și parte a unui proiect social-educațional: „Eu, tu și ei”. 

 

Silvia Vrînceanu și caracterul format într-un sătuc din Odobești

Jurnalista vrânceană s-a născut într-o familie cu patru frați, într-un sat de lângă Odobești, pe valea Milcovului. A crescut într-un comunism sumbru, plin de lipsuri și nedreptăți.

Tatăl său era mecanic auto, cel mai bun din toată zona. Mama – o femeie cu suflet bun care a încreștinat peste 30 de copii săraci, a trudit din greu la CAP, unde prășea, săpa și bea apă fiartă sub soarele arzător al verilor.

Își amintește cum, pentru a-și crește copiii, tata mai sacrifica din când în când câte o vită. Ei, cei mici, stăteau de pază la poartă și trebuiau să dea alarma dacă venea Miliția. Odată chiar s-a întâmplat, iar tata nu le-a povestit niciodată ce a pățit în beciul Miliției…

Erau timpuri nebune care mi-au marcat copilăria. Și în școală era cam la fel, notele se puneau după rangul părinților, unii profesori ne lăsau în mijlocul orelor doar pentru a prinde autobuzul care i-ar fi dus mai devreme acasă, seara ne făceam temele la lumina lumânărilor, iar pentru greșeli exista un cablu împletit în patru atârnat ostentativ pe același perete cu icoana.

A crescut cu această revoltă împotriva abuzurilor, lipsurilor și nedreptății. Prin primele clase de gimnaziu, văzând că un cadou frumos oferit de părinți unui profesor îți poate aduce mai ușor nota 10, altfel meritată, Silvia a încercat și ea să rezolve nedreptatea. După ce a tras adânc aer în piept, s-a prezentat la profesoara sa cu doi pumni de boabe de cafea dintr-un pachet pe care mama ei îl ținea în dulap pentru a rezolva o problemă medicală. Nu a îndrăznit să ia tot pachetul.

A fost prima și cea mai importantă lecție anticorupție. Se întâmpla pe holul școlii. Pentru că a refuzat-o vehement, doamna profesoară Popa a strecurat în Silvia rușinea de a mitui pe cineva ca să-și facă treaba corect. De atunci, a mai făcut asta doar când a trebuit să se asigure că doctorii îi vor salva părinții de la moarte…

 

De la învățământ spre jurnalism, din dragoste pentru adevăr

O nouă nedreptate s-a petrecut când Silvia și-a pierdut subit postul de educatoare. Deși obținuse nota 10 la examen, postul îi fusese servit pe tavă unei pile a primarului din satul respectiv…

Cui să ceri ajutor, cine să îți facă dreptate într-un județ în care meritele personale nu contau și nu prea contează nici acum? Mi s-a oferit alternativa de a mă ocupa de copiii dintr-un sat unde nimeni nu voia să predea, dar am refuzat să mă duc în vârful muntelui. Eram tânără absolventă și nu eram echipată pentru a reuși. Voiam să trăiesc, să cunosc, să înțeleg lumea. 

Așa că Silvia Vrînceanu a intrat în lumea jurnalismului în 1997, încrezătoare că oamenii o vor aprecia dacă va scrie adevărul gol-goluț și dacă le va arăta de ce nu merg lucrurile în societate. A învățat de-a lungul timpului că nu toată lumea iubește adevărul, dar ea a luptat pentru el, indiferent de consecințe. Silvia a fost asemenea unui soldat neobosit care a răscolit sub toate pietrele sufletului și societății, pentru a scoate adevărul și nedreptățile la lumină.

A făcut parte din prima generație de jurnaliști entuziaști și nepatronați politic, pătrunși de importanța misiunii lor, care puneau întrebări incomode în conferințele de presă, care intrau peste șefii de instituții și le cereau explicații pentru decizii nedrepte, care nu se lăsau ademeniți cu favoruri sau intimidați.

Secretarele, adevărați cerberi cu poșetuță și rimel, cum i-am numit într-un articol, erau și ele subiecte de articol atunci când șefii se ascundeau sub fustele lor, ceea ce era de neconceput în presa locală din epoca precedentă.

Silvia Vrînceanu Nichita

 

Jurnalism sub teroare politică, într-un județ aservit la stăpân

A debutat ca reporter la ziarul Monitorul de Vrancea care tocmai își formase o echipă cu care să pornească la drum. Primele luni, nici nu mai știe câte au fost să fie, a lucrat fără carte de muncă. Trebuia să convingi angajatorul „că ai peniță”. Descoperise însă că are ochi și poate să vadă o știre de presă acolo unde ceilalți nu vedeau nimic.

Orașul era debusolat după devalizările din epocă, printre care și megaescrocheria Gerald ce lăsase mii de oameni fără case și economii. Salariile erau mici, în țară era criză economică, foarte multă corupție, șomaj și sărăcie.

Vremurile acestea aspre m-au călit. Plecasem din casa părinților știind că prestigiul este singurul meu bun. Am crescut ca jurnalist cu un respect imens pentru cititor, pentru cuvântul scris, pentru cum arată prima pagină ori formatul ziarului.

După tot felul de presiuni și atacuri, puterea politică locală le-a confiscat ziarul pe vremea guvernării Năstase pentru că nu acceptau să scrie la comandă, „după dictare”. Toate instituțiile publice erau deja la cheremul unui singur om, cel care conduce încă din anii 1990 județul Vrancea.

Omul se insinua seara în redacție, sub diferite pretexte, și voia să le dea „bun de tipar”. Apoi a cerut imperativ ca cei mai buni reporteri să fie concediați dacă mai doreau ca ziarul să primească publicitate.

Într-o bună zi ne-am trezit că în oraș apare un alt ziar cu același nume ca al nostru, cu sediul într-un spațiu al Consiliului Județean, în care articolele erau semnate cu numele noastre pocite. Am trecut prin fața redacției lor și am auzit cum erau felicitați cei racolați pentru ispravă. Colegii care au plecat au devenit peste noapte chiriași în locuințe ANL ori angajați în posturi călduțe, la stat, unde oricum nu prea dădeau.

 

Scutul etic care aduce recunoaștere

Abuzurile de atunci, de mulți uitate, au intrat doi ani la rând în raportul Departamentului de Stat al SUA cu privire la încălcările asupra libertății de exprimare în Europa de Est. Politicienii despre care scria Silvia Vrînceanu atunci, cum ar fi Năstase, Oprișan, Mitrea sau fostul ofițer de Securitate și deputat de Vrancea, Ristea Priboi, au fost judecați pentru corupție.

Cei care au rămas au construit o nouă publicație, Ziarul de Vrancea, unde Silvia a fost mai întâi simplu reporter, apoi editor, redactor șef și formator de noi jurnaliști. Pentru că la ei, ziariștii s-au format mereu la locul de muncă.

Au ridicat un nou ziar luând cu ei credibilitatea celui tocmai intrat în solda jupânului local, iar cititorii au avut încredere în ei. Toate scandalurile, presiunile, încercările de intimidare ori umilire pe care le-a suportat în acei ani au ajutat-o să își construiască un scut etic, o imunitate profesională prin care a putut răzbi.

Strategia mea ca redactor șef a fost să fim bine pregătiți, riguroși, să recunoaștem greșeala imediat ce am descoperit-o, să luăm premii naționale și chiar internaționale pentru ca țara să știe de noi și să ne apere în cazul în care atentatori de tipul „Oprișan și minunații oameni de afaceri” vor încerca din nou să ne distrugă. Și, foarte important, să aducem oamenii de rând alături de ziar pentru a crea o comunitate umană în jurul publicației. În acei ani, în care puterea politică încerca să ne controleze, de la stânga la dreapta eșichierului politic, am realizat că țara nu se va ridica fără o masă critică, fără o societate civilă reală, fără oameni ca profesoara mea de limbă română din școala generală.

În 13 ani în care a condus echipa editorială a ziarului, Silvia Vrînceanu a câștigat o sumedenie de premii. Printre acestea, Tânărul Jurnalist al Anului, Jurnalistul bunei Guvernări, premii naționale pentru investigații de presă, chiar un premiu oferit de Comisia Europeană pentru lupta împotriva discriminării. A contat și faptul că a construit mulți ani un „Ziar al veștilor bune”, despre faptele bune petrecute la nivelul comunității vrâncene.

Din păcate, ce nu a reușit sistemul politic a reușit criza economică. După 20 de ani în care a fost fidelă aceleiași redacții, Silvia Vrînceanu a fost nevoită să plece, inițial pentru o perioadă sabatică, pentru ca apoi să nu prea mai aibă unde să se întoarcă.

Rămăsese fără salariu într-un județ în care oamenii trec pe partea cealaltă sau se fac că nu te văd pe stradă doar ca să nu fie asociați cu cei care s-au pus rău cu puterea, oricare ar fi fost ea. E reacție specifică acestor locuri, probabil o chestiune ce ține de instinctul de conservare. Să nu deranjezi, si nu ieși în evidență, povestește Silvia cu oarecare amărăciune și dezamăgire.

Silvia Vrînceanu Nichita

Silvia Vrînceanu Nichita: „Fără publicitate nu există libertate de exprimare. Să ții în viață un produs editorial independent în Vrancea este o sinucidere curată!”

 

Silvia Vrînceanu, versiunea dedicată copiilor de la sate, oamenilor simpli și faptelor bune 

După ce a beneficiat de o bursă în Statele Unite, Professional Fellowship Program, oferită de Guvernul american, Silvia Vrînceanu a decis să ofere doi ani din viața sa unui ONG care derulează proiecte pentru comunitate. Așa s-au născut #PovestimFocșaniul, dedicat istoriei „șterse” a orașului Unirii ce se va finaliza cu o carte dedicată elitei locale, dar și c@rte în sate – ateliere de lectură cu copiii din satele uitate ale Carpaților de Curbură și ale Subcarpaților Vrancei.

Presa are putere, dar și pixul meu are putere! Așa că am continuat să lucrez în felul meu, arătând injustiția, corupția și ajutând oamenii buni să facă lucruri bune. Americanii au o vorbă “Comforting the afflicted and afflicting the comfortable”. Aceasta este și misiunea mea, să folosesc darul de a scrie, de a spune povești pentru a-i mângâia pe cei îndurerați și a-i deranja pe cei care merg în mașini prea înalte pentru a vedea durerile oamenilor simpli de pe stradă. Am lângă mine tinerii, parte din ei liceenii pe care îi aduceam vară de vară în redacție să se joace de-a jurnalismul. Ei sunt Clubul de jurnalism și implicare civică “Tineret în (re)acțiune”, tineri care cred în forța cuvântului scris, dar și că gândurile și ideile lor au puterea de a schimba.

Împreună cu povestașii liceeni din #EchipaLuiCărțilă, Silvia călătorește către sate în care școlile s-au închis, sau dacă acestea mai există copiii învață în clase simultane, adesea cu profesori slab pregătiți. Le duc cărți și le citesc sau împărtășesc povești despre lume și viață care să-i ajute în drumul lor.

Povestea #CarteInSate in imagini

Povestea noastră #CarteInSate 2018 „Nu exista o revelatie mai profunda a sufletului unei societati decat felul in care isi trateaza copiii.”Nelson MandelaMultumim tututor voluntarilor si partenerilor care ne-au ajutat ducem carti si povesti copiilor din sate. #CopiiiDeLaSateMeritaMaiMult #DaruiesteSiTuOCarteDeCraciun#

Geplaatst door Eu, tu și ei op Woensdag 5 december 2018

Mulți dintre acești copii merg kilometri pe jos ca să ajungă la școală, au mânuțele aspre de la muncă, de la lipsa de condiții.

Toate aceste proiecte mi-au readus bucuria și sentimentul că facem ceva bun pentru ceilalți, că îmi pot servi semenii chiar dacă numele meu nu mai este la finalul unui articol din fostul meu ziar. Când mai găsesc timp scriu despre ei, despre oamenii din satele uitate, despre locuri.

 

Datoria și responsabilitatea de a crea un viitor mai bun pentru copii

Cu siguranță, Silvia și-a înțeles foarte clar și firesc rostul său uman și profesional, iar ea nu poate fi altceva decât omul pentru oameni. Omul celor năpăstuiți, cărora le întinde mereu o mână prietenoasă sau o punte peste probleme.

Cred că avem datoria să creăm un viitor un pic mai bun pentru copii, avem datoria să îi facem să viseze și să lupte, să-i încurajăm pe cei care au ceva frumos de spus, care cred într-o idee, într-un proiect, care au avut curaj şi l-au pus deja în mişcare sau care au ambiţie şi îşi propun să profite de asta. Nu ai dreptul să stai deoparte dacă ai ceva bun de spus și de făcut. Fiecare dintre noi poate fi un „Schimbă lume” în domeniul în care se pricepe. Fiecare poate porni un cerc virtuos, un cerc al schimbării în satul lui, în orașul lui, pe strada lui. Eu cred foarte mult în tineri, cred în copii și voi continua să lucrez cu ei, să dezvolt proiecte de mentorat. Ei sunt eroii mei și, cu puțin vânt în aripi, vor fi eroii voștri în viitoarele reportaje de pe platforma Elita României.

De-a lungul timpului, Silvia a învățat că trebuie să asculte mai mult și să vorbească mai puțin. Să trăiești în acord cu conștiința ta, dar respectând și pe ceilalți diferiți de tine. Să fii tolerant și să iei oamenii așa cum sunt, valorizând ceea ce îți place mai mult la ei.

Să investești în școală, în lecturi bune, în discuții cu oameni buni și interesanți, dacă dorești ca alegerile de viață să fie mai bune. Nu trebuie să ne fie rușine să cerem sfaturi, atâta vreme cât avem alături mentori sau oameni pe care îi admirăm.

Cât despre copii, aceștia rămân o marcă a celor care i-au născut și crescut. Copiii nu vor citi dacă nu-i văd pe adulții din jurul lor citind, dacă nu citim împreună cu ei.

Foarte important este ca cei mici, copiii, adolescenții, să citească, sunt ani cu care nu se mai întorc și nu vor mai avea timp să-și facă lucrurile care îi vor ajuta mai târziu. Îmi pare rău de fiecare oră lipsită de la școală și de fiecare carte pe care am închis-o din plictiseală pe când eram adolescentă. Pe adolescenți îi sfătuiesc să se implice în activități de voluntariat, în proiectele în care cred și care li se potrivesc, pentru că timpul investit cu folos în timpul liceului îi va transforma în oameni ce înțeleg lumea mai bine. Și asta nu e deloc puțin, e primul pas spre maturitate, e drumul spre înțelepciune. Așa că ieși din zona de confort și fă ceva bun. Mai închide telefonul din când în când și deschide o carte bună!

 

Cuvânt de încheiere

Parcurgând alături de Silvia Vrînceanu acest minunat interviu nu am putut să nu observ cum vorba „omul sfințește locul”, primește și alte nuanțe. Nuanțe legate de suflet, de moral, de spirit și de viziune.

Silvia este omul acela care nu a uitat niciodată de unde a plecat și care își dorește să fie un fel de far pentru copiii care nu au de ce să se agațe. Le duce cartea, bucuria și mulți prieteni, deschizându-le larg ușa unui viitor pe care cu siguranță ei îl vor percepe mult mai senin și în care vor păși cu alte informații de acum.

Visul meu este să pot salva o casă veche și să o dăruiesc orașului pentru generațiile care vor veni. Sunt sigură că vor aprecia mai mult decât noi moștenirea trecutului. Am descoperit în Focșani patru case care au aparținut elitei unioniste de la 1859 care au nevoie de reabilitare urgentă pentru a nu fi duse la coșul de gunoi al istoriei.

Silvia Vrînceanu a fost și este un jurnalist de excepție, care ne-a învățat mereu că înaintea confortului propriu este adevărul și indiferent cât sau ce ne-ar costa afișarea lui, trebuie să fie primordial.

Ea a fost mereu un om loial, plin de dăruire, care s-a dedicat și pe care am găsit-o pretutindeni unde a fost nevoie de ea sau de profesia ei. Mereu în slujba oamenilor și mereu loială principiilor sale!

Nu știu ce aș putea scrie mai mult despre ea, deoarece este un om pe cât de complex, pe atâta de firesc și de simplu, de entuziast, de implicat. Un om care ori este tot într-un loc, ori nu este. Care nu cunoaște jumătatea de măsură și deși poate ar fi trebuit să învețe să spună „nu”, niciodată nu refuză pe nimeni.

Un profesionist adevărat, un prieten loial, uneori un copil cu gândul departe, cu luminițe năzdrăvane și vesele în priviri și cu nasul în cărți – asta este Silvia Vrînceanu Nichita!

 

Foto Credit: Doru Sava

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *