Articole

Bogdana Pascal

Artă și sport, artă prin sport sau, de ce nu, sport prin artă. Arta și sportul, două domenii care nu prea se intersectează, deși am auzit de multe ori expresia „un artist al gazonului”. Sau: „Pictează pe teren”. Jucători creativi ca Maradona, Messi, Ronaldinho, Hagi, Dobrin au fost mereu cei mai iubiți de suporteri, așa că unele legături totuși există. Bogdana Pascal, eroina acestui reportaj, pictează la propriu pe terenuri de baschet! Iar de aici se naște o întreagă poveste.

 

Bogdana Pascal este #VoluntarDeElita, iar Asociația Creative Sports poate câștiga o donație de până la 5000 lei! Detalii complete despre campanie, aici: bit.ly/2Ni7Zav Copiază tot acest text și distribuie împreună cu articolul despre Bogdana, pentru a-i crește șansele!

 

Până să aflăm povestea, s-o lăsăm pe Bogdana să se prezinte:

Zi de zi sunt producător de televiziune, o dată pe săptămână sunt coordonator de ateliere de creativitate pentru copii, deseori sunt artist vizual freelancer și, în timpul liber, sunt ong-ist. Nu sunt un exemplu de urmat, uneori devine prea mult chiar și pentru mine, care m-am format așa. Am trei cărți de vizită în geantă și sunt situații în care toate devin inutile, mai ales când e suficient să mă prezint doar ca „mama lui Petru”.

 

Bogdana Pascal: „Copiii sunt cei mai sinceri și cei mai exigenți spectatori!”

Bogdana se simte minunat când lucrează pentru copii, iar treaba asta îi dă o satisfacție pură. O face în calitate de scenograf la Opera comică pentru copii.

Văd cum prind viață pe scenă toate lumile imaginate de mine și, mai mult decât atât, primesc imediat feedback-ul celor cărora mă adresez. Mereu o spun: copiii sunt cei mai sinceri și exigenți spectatori. Dacă ai succes cu un spectacol pentru copii, pe urmă ai încredere că poți să faci orice.

Tot pentru copii a pus bazele Creative Sports, o asociație care s-a născut dintr-o nevoie, așa cum se nasc multe proiecte sociale. De când a devenit părinte, Bogdana a început să se preocupe mai mult de lumea din jur, de felul în care cresc copiii. A înțeles necesitatea implicării individuale și și-a dat seama că nu poate aștepta să aducă hazardul schimbării pozitive în societate.

Concret, s-a întrebat cum poate să contribuie la dezvoltarea sănătoasă a copiilor noștri? Cel mai la îndemână i-a fost să se gândească la artă și la sport și la cum le poate face să fuzioneze.

Ținea deja de câțiva ani ateliere pentru copii, dar a vrut să facă mai mult: să creeze contexte și experiențe integrate, care pot produce schimbări în comunități.

Creative Sports s-a înființat acum doi ani, cu obiectivul principal de a-i atrage pe copii să facă sport outdoor, să își formeze obiceiuri sănătoase, dar să își dezvolte în acelaşi timp și gustul pentru artă.

Bogdana Pascal

Bogdana Pascal: „Dacă îi ajutăm pe copii să aibă o viață frumoasă și împlinită, atunci va evolua și societatea noastră.”

 

De la colorat la reabilitat și construit!

A început prin a colora terenuri de baschet, activitate care rămâne prioritară, pe care Bogdanei i-ar plăcea să o realizeze cât mai des. Își dorește, de asemenea, să reabiliteze terenuri distruse și chiar să construiască unele noi.

Există şi o campanie de donaţii on-going pentru reasfaltarea unui teren de baschet în Tei, dar banii vin greu.

După ce au fost redecorate două terenuri în Tei, Bogdana Pascal și Creative Sports au organizat acolo HIT – „Hai în Tei să 3la3!”, un festival sports art fusion, care se pregătește de ediția a III-a în 2020.

Vara este organizat un Creative Camp pentru copii și tineri, care se bucură de feedback foarte bun. Bogdana are o listă destul de consistentă de nevoi în zona asta, care se cer rezolvate. Orice implicare e binevenită.

Am înțeles că nu pot rezolva toate problemele societății, nici nu îmi propun asta, mă concentrez pe ceea ce pot eu să fac și mai ales pe misiunea organizației pe care o conduc. Asociația trebuie să se dezvolte și să devină sustenabilă, pentru că problemele sunt multe și, fără o echipă, e muncă în zadar, fără rezultate. În plus, nu poți lucra pe bază de voluntariat la nesfârșit. Oamenii trebuie să înțeleagă că, pentru a face proiecte, pentru a le implementa, nu e suficient să se adune câțiva nebuni altruişti care să dea din resursele lor (timp, energie, creativitate, bani) celorlalți. Trebuie să contribuim toți, dacă vrem să ne fie mai bine.

Într-o societate sănătoasă, statul rezolvă problemele curente sau, dacă nu știe cum, sprijină ONG-urile să facă asta. Problema e – o spune și Bogdana – că tot noi trebuie să însănătoșim cum putem mediul în care trăim,

Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să fac din leadership comunitar un mod de viață, care uneori îmi afectează timpul personal sau cel petrecut cu familia, resursele, uneori chiar sănătatea, dar nu pot să nu mă implic, fiindcă ştiu că se poate să trăim şi altfel.

Pentru a realiza fuziunea perfectă dintre artă și sport, Bogdana are nevoie în primul rând de creativitate, apoi de asumarea faptului că şi sportul şi arta au în spate aceeaşi motivaţie, pun în funcţiune aceleaşi instrumente şi forţe interioare. Încă lucrează la fuziunea asta, „e un proces work in progress”.

 

Oameni frumoși, preocupați de viața sănătoasă a copiilor

Afișul festivalului HIT e populat cu destul de multe logo-uri în zona de parteneri și susținători. În spatele brandurilor sunt de fapt oameni cu valori comune și aceeași credință a schimbării, cărora le place evenimentul şi ce propune el nou.

Sunt cei care au înţeles nevoia şi au vrut să contribuie cu ce au putut la a aduce mai aproape de comunitate sportul şi arta urbană: printre ei sunt foşti sportivi, sunt părinţi preocupaţi de viaţa sănătoasă a copiilor, sunt artişti sau pur şi simplu prieteni ai Bogdanei, care nu-i pot spune nu.

Mulţi parteneri nu înseamnă automat cash, înseamnă ajutor în plan logistic, la organizare, servicii, produse, premii. Înseamnă mult sprijin pro-bono. Ce a reuşit de fapt în aceşti ani Bogdana Pascal, şi e motiv de mândrie, a fost să reunească în jurul Creative Sports oameni faini cu energii pozitive, cu care poţi să ai oricând discuţii interesante şi productive fără să trebuiască să le ceri ceva.

Partenerii noștri în organizare, CCSS Tei și LSA-UNEFS, sunt de asemenea reprezentați de oameni cu obiective similare, care își fac meseriile cu drag, și care ne-au devenit imediat prieteni. Deci e vorba doar de relații între oameni, înainte de a reprezenta instituții sau firme.

Competițiile de baschet 3×3, în jurul cărora s-a construit festivalul, sunt cele mai atractive, dar organizatorii încearcă să crească și partea de „alte sporturi şi activităţi urbane” sau zona de ateliere şi muzică live. Anul acesta s-a bucurat de mult succes şi competiţia de tras la ţintă cu blastere Nerf, la care câştigătoare a fost o fată!

Și ajungem la partea de premii. Organizatorii festivalului nu au anunțat niciodată că vor premia câștigătorii, pentru că nu și-au dorit ca lumea să vină pentru premii, ci pentru plăcerea jocului, activați de curiozitate și de dorinţa de a ieşi din casă. Nu se aștepta nimeni la premii, dar toți participanții au primit câte ceva. Pe lângă cupe și medalii, au mai primit dulciuri sau produse de hidratare, cosmetice, accesorii pentru sport, blastere Nerf şi chiar tabere de vară, inclusiv pentru studenți.

Bogdana promite că anul viitor se va concentra în primul rând pe experiențe, nu neapărat pe produse.

 

Cultura islamică și tatuajele

O persoană atât de creativă și de deschisă ca Bogdana nu putea să nu aibă și câteva hobby-uri tangențiale artelor. Pasiuni „eterne”, cum le denumește ea:

E adevărat, am destule tatuaje şi numărul lor mai creşte din timp în timp, atunci când o anumită experienţă, perioadă sau un prag în evoluţia mea merită însemnate, sau pur şi simplu când nu vreau să uit cine sunt, luată de vâltoarea lucrurilor din jur. Însă nu îmi place să fac caz de asta, nu prea defilez cu ele, trăim totuşi într-o societate în care tatuajele sunt încă asociate destul de mult cu vulgaritatea. Din fericire, hobby-urile mele sunt reflectate sau mai bine-zis incluse în profesiile mele, așadar ajung să explorez diferite tehnici de arte vizuale sau metode de colorat asfaltul, ori devin pasionată de domenii la care nu m-aș fi gândit niciodată (cum e de exemplu antreprenoriatul social), dar pe care le pot folosi în toate activitățile mele curente.

Bogdana Pascal se specializează continuu. A absolvit cursurile Sports Business Academy, unde s-a încărcat cu energia cursanților și cu dorința lor de a face ceva, de a contribui la schimbarea de mentalitate pe care ne-o dorim toți.

S-a conectat la atmosfera încărcată de emoție care se crea de fiecare dată când un sportiv, un campion venea să-și spună povestea la SBA, cu toate succesele și mai ales eșecurile care l-au format ca învingător. A învățat aici lucruri noi, practice, care au ajutat-o să-și clarifice mai bine acțiunile ulterioare.

Și a mai fost un câștig nebănuit, pe plan personal: a înțeles mai bine realitatea vremurilor generației de sportivi din care a făcut parte și tatăl ei, Ilie Pascal, fost rugbist de performanță în anii 70 la U-BT Cluj.

Auzind poveştile sportivilor de vârste diferite, am empatizat cu poveștile trecutului, dar am învățat multe și despre cum ar trebui să fiu ca părinte de sportiv de performanță, așa cum își dorește să devină fiul meu. Recomand deschis tuturor celor care vor să afle mai multe despre lumea sportului, indiferent dacă lucrează sau nu în domeniu, să urmeze cursurile Sports Business Academy, e o echipă serioasă acolo, care se preocupă foarte mult să aibă un aport calitativ, dar și cantitativ – prin sutele de studii prezentate în biblioteca on-line, la procesul de învățare.

 

Bogdana Pascal: „Avem multe de învățat de la Hagi”

Bogdana i-l propune ca lector lui Cristian Gheorghe, fondatorul Sports Business Academy, pe Gheorghe Hagi. Nu doar că este un sportiv uriaș, emblematic, o legendă, un campion adevărat, dar avem multe de învățat de la modelul lui de business cu care face performanţă și din felul în care a ales să se implice în educația sportivă din România.

Am abordat cu Bogdana și subiectul specialiștilor din sport, care lipsesc de cele mai multe ori din structura unui club sau a unei federații. De fapt, lipsa specialiștilor se simte în toate domeniile de activitate…

Până și cuvântul „specialist” a ajuns la noi să sune ușor peiorativ. Nu am expertiză şi nici experienţa necesară să vin cu soluții şi nu-mi place să-mi dau cu părerea, dar cred că orice om de bun simț sau orice părinte de tânăr sportiv poate vedea cum trăim într-un cerc vicios, în care la un capăt e lipsa performanței, iar la celălalt e absența unor programe reale de susținere a sportului de la cele mai mici vârste. Trebuie „să se infiltreze” în structuri oameni care chiar își doresc să facă lucrurile altfel, care au o viziune, un plan cu cap și coadă, cei care îndrăznesc, acţionează… mai ales acționează, nu stau lipiţi de scaune.

Bogdana Pascal a văzut la Sports Business Academy că avem printre noi asemenea oameni şi crede că mai sunt şi alţii. Trebuie doar lăsați și sprijiniți să facă, să repare ce merită reparat sau să construiască ceva nou.

Un sistem care insistă să nu vadă binele comun şi se agaţă de interese mici, personale, trebuie eradicat cu totul. Eu am încredere că se vor produce schimbări, dar trebuie să contribuim cu toții la ele, fiecare în domeniul lui.

 

O temă tribală pe Palatul Parlamentului, cu plante carnivore și maimuțe!

Pentru că Bogdana este artist vizual și pentru că pictează terenuri de baschet, am recurs la imaginația ei.

Cum ar colora un teren de fotbal? „Violet, într-un ton închis… Purpuriu”.

Ce culoare are sportul românesc actual? „Galben”.

Cum ar colora „Casa Scânteii” sau „Casa Presei”? Ar alege niște forme geometrice, linii, cercuri, ceva non-figurativ, dar în culori calde, și, atenție, ar face și un teren de baschet pe verticală: „Cred că s-ar vedea frumos de pe Arcul de Triumf, flancat de copacii de pe Kiseleff”.

Pentru Palatul Parlamentului (Casa Poporului) propune o temă tribală sau o junglă cu plante și animale exotice care poartă măşti umane, desenate geometric și pline de metafore: Niște plante carnivore, câte o maimuță care să iasă de după vreun arbust, poate niște reptile… păsări de pradă, dar totul foarte suav și elegant, să nu se sperie copiii, cam în stilul ilustrațiilor Dixit. Să ai la ce să reflectezi cînd stai la semafor!

Pentru România e simplu, nu s-ar detașa de tricolor:

Aș desena norișori și unicorni tricolori pentru noi toți ăștia care ne încăpățânăm să rămânem aici și să visăm că „mâinele nostru e în mâinile noastre” (nu știu cine e autorul citatului, dar l-am văzut ieri scris undeva și mi s-a părut atât de potrivit!)

 

* Interviul cu Bogdana Pascal a fost realizat de către Victor Partan, Redactor SPORTescu.

Cristina Enache
Cristina Diana Enache a studiat la Liceul de Artă „Gheorghe Tăttărescu” din Focșani. A pictat icoane bizantine, a plecat în Italia să își cunoască marea iubire și s-a reîntors după 14 ani ca să dea viață poveștilor.

 

O visătoare care iubește florile

Cristina Enache este o visătoare, dar o visătoare care muncește să își îndeplinească visele. Este născută în anotimpul renașterii, într-o zi de aprilie, deci nu e deloc o întâmplare că adoră florile de primăvară. Și aș adăuga eu, zânele, poveștile, copilăria și zâmbetul! Cristina zâmbește mereu și pare că întotdeauna aleargă cu privirea după magie. Eu cred că ea chiar o poate vedea!

Își petrecea toate vacanțele la țară la bunici. Acolo avea acea libertate îmbinată cu natura, ceea ce era magic pentru ea, fata visătoare, cu cosițe prinse în alte lumi.

Făcea corturi din pături, mergea în pădure după ciuperci, umbla tot satul.

Un sat sărac cu dealuri și păduri. dar cu oameni atât de buni și blânzi. Nu ne trebuia mâncare, apă, deoarece oriunde ajungeam se găsea cineva să ne ofere. Bunicul lucra la biserică, vindea lumini și îl știa tot satul. Poate vacanțele la țară m-au învățat simplitatea, să mă bucur atât de mult de ea, modestia! În fond suntem toți oamenii egali în fața lui Dumnezeu.

În copilărie avea tot felul de vise, nu era nimic conturat exact, dar știa că are legătură cu arta. În familia Cristinei nimeni nu a pictat până la ea. Era cumva ca o simțire inexplicabilă, o voce undeva ascunsă, că acela era drumul ei!

M-am născut într-o familie în care m-am simțit mereu foarte iubită, în care mi s-a dat mereu libertatea de care aveam nevoi. Îmi amintesc zâmbind că mama niciodată nu putea să îmi zică „nu”. Îmi aduc aminte că desenam tot timpul. Am început ca orice copil să colorez cărțile de colorat din comerț, dar au devenit repede plictisitoare așa că tata îmi creiona desene pe caietele cu foaie velină înainte să plece la serviciu și între timp eu terminam de colorat desenele lui. Îmi plăcea mai mult așa. Era altceva. Un fel de ritual, de poveste frumoasă, între mine și tata! Ai mei m-au încurajat tot timpul și mi-au fost alături.

În clasa a patra, Cristina Enache a început desenul mai serios, iar din clasa a cincea, mama sa a înscris-o la liceul de artă „Gheorghe Tăttărescu” din Focșani.

Cristina recunoaște că acest lucru a fost pentru ea ca o binecuvântare. Nu rezona deloc cu fosta sa clasă, o fire mai visătoare fiind, dar și pentru că, între ea și artă, a existat dintotdeauna o legătură pe care nu o poate explica. Cu anumite lucruri ne naștem și mergem pe urmele lor până le împlinim.

În schimb, a simțit din prima clipă că aparține școlii de artă. Colegi, profesori, doamna dirigintă Doina Lupașcu, sau Elena Barhala de la care a învățat să picteze icoane, sau Ortansa Anda Mazilu care i-a descoperit talentul – toți oameni frumoși, cărora le este profund recunoscătoare.

 

Cum s-au născut zânele Cristinei Enache

Era o zi oarecare când, navigând pe internet, am dat de cartea „Fetița cu fluturi în păr”. Pur și simplu, am rămas acolo, privind în gol, fascinată de culori și personaje. Mi-am spus că vreau să știu cine a ilustrat cartea. Sigur, că în spatele acestei curiozități, se află o altă poveste. A mea, dar despre asta, vom vorbi altă dată.

Și căutând ilustratorul, am descoperit că este chiar Cristina! Iar eu o cunoșteam. Am simțit o mare bucurie, dar mă urmărea întrebarea: cum de nu am știut până atunci?

Și am aflat! Cristina nu făcuse mereu ilustrații de cărți. Ea pictase icoane bizantine. Încă mai pictează pentru ea, pentru familie și cei foarte apropiați. Ilustrația a apărut cumva ca un spiriduș în viața ei. Întâmplător. Și nu ea a ales ilustrația, ci ilustrația pe ea. Semne au fost, dar nu le-a luat în serios. Până într-o zi de Crăciun! Ca să vezi că minunile de Crăciun chiar există, pentru cei care mai cred în ele.

Iarna participam la târgul de Crăciun și pregăteam tot felul de personaje de sezon pictate pe lemn: zâne, elfi, pitici, iar clienții mă tot întrebau de ce nu fac ilustrație pentru copii? Eu le răspundeam mereu cu un zâmbet! Până într-o zi, de fapt era a doua zi de Crăciun, când îmi era dor de casă și m-am apucat să transform o fată fotograf din Focșani, pe Monica Cotigă, într-o zână. Am pictat cu atâta drag și dor, încât am pus totul în acea pictură, toată emoția mea. Apoi, am postat-o pe facebook fără să spun despre cine era vorba. Desenul a devenit viral deoarece au recunoscut-o prietenii și așa, a început povestea zânelor, în care eu transformam fetele în zâne după ce le ascultam povestea de viață.

 

Marca Cristina Enache

Când iubești ceea ce faci, se vede! Tot ceea ce un om creează sau scrie cu dăruire, se simte în fiecare celulă a lucrării. Este vie. Se dă mai departe singură și ajunge acolo unde are menirea de a ajunge: în suflete!

Când lucrezi cu dăruire uiți de timp. Ideile curg, oportunitățile vin, dar cel mai important lucru este să ne dăm pe noi ca artiști mai departe. Iar Cristina Enache se dăruiește prin fiecare ilustrație pe care o face. Are deja o marcă a ei, o semnătură și o recunoști!

Când încep un proiect, inițial îl citesc, dar nu reușesc mereu să intru din prima în poveste. Citind însă, tot fragmentez povestea în mintea mea, iar apoi, imaginile încep să curgă și se leagă ca un puzzle. Cu altele, am click imediat, dar mă îndrăgostesc de fiecare în parte, deoarece sunt și eu acolo deja, în ele. E magic, ca și cum, mă descopăr și eu cu fiecare proiect nou. Personajele le caut mereu în jurul meu. Mă inspir din natură din cei dragi mie, copilărie, copilul meu…și mai apoi, ajung să îmi fie atât de dragi, iar florile când le pictez, parcă le simt până și mirosul.

Cristina Enache a realizat ilustrații pentru Oana Cristina Tănase, de la La blouse Roumaine, cu care colaborează și acum, pentru Mirela Retegan de la Gașca Zurli, pentru Veronica Cozma, Petre Crăciun și Mirabela Leș.

Câteva titluri ar fi: „Poveștile-flori și poveștile-stele”, „Steluța Mia și marea ei descoperire”, „Sămânța de păpădie” și Poveștile Zurli: „Căsuța Zurli”, „Vreau pupic de noapte bună”, „Cum l-a păcălit Tura Vura pe Tashu” și sperăm noi că în curând vom mai găsi și alte cărți cu ilustrațiile ei.

Una, sigur va mai fi, deoarece demult așteaptă să prindă viață.

 

Cristina Diana Enache, dincolo de cărțile de povești și ilustrații

Cristina a fost întotdeauna legată sufletește de familie, de Focșani și de România. Pentru ea este important să fie autentică, iar faptul că s-a născut pe pământ românesc o face să se simtă specială.

Mi-am petrecut vacanțele la bunici, așa cum am mai spus, iar acolo am învățat ce este simplitatea, modestia, bunătatea. Poate dacă mă nășteam în altă țară, nu moșteneam sensibilitatea și trăirile acestea. Pentru mine, România e mai mult trăire, emoție și încerc să pun asta în culoare, în proiectele mele personale cu îngeri și zâne.

Cristina a fost plecată din țară 14 ani de zile. În Italia, provincia Treviso. Fiind atâta timp plecată, a învățat să prețuiască mai mult ceea ce avea acasă și însemna acasă. Își spunea în fiecare zi că nu degeaba a hărăzit-o Dumnezeu în aceste locuri și simțea că trebuie să se întoarcă. Lucru pe care l-a și făcut.

Cu soțul ei, are o poveste foarte frumoasă de iubire și de viață. S-au cunoscut când erau doi copii, ea având 20 de ani, iar el 23. A fost magic, spune Cristina zâmbind și acum copilărește.

Cristina Diana Enache

La vârsta aceea este cu fluturi în stomac și totul este posibil, toată lumea e a ta! Și așa și era! Relația noastră a început la distanță timp de un an, iar apoi ne-am întâlnit și nu ne-am mai despărțit. E o poveste frumoasă. Ne-am format amândoi ca adulți, ne-am încurajat reciproc, el fiind mereu un sprijin pentru mine. A fost omul care, atunci când simțeam să pun armele jos, îmi spunea: „tu poți!”. Romantic, dar nu foarte, m-a cerut de soție pe malul mării la Costinești. Am spus da și abia apoi am spus în gândul meu: „wow e pe bune?!”, deoarece eram doar doi puștani. Și așa a început o călătorie frumoasă și lungă, interminabilă vreau eu să cred! Ca orice relație am avut urcușuri și coborâșuri, dar sunt momentele care zic eu că ne-au consolidat și mai mult relația. Eu l-am pierdut pe tata, el ambii părinți și am știut mereu să fim unul lângă altul. E omul lângă care eu mă simt mereu ocrotită și cred că asta este cel mai important!

Sursa de energie a Cristinei sunt muzica, natura, muzeul satului din Petrești de lângă Focșani, unde este o lume magică, născută parcă din mirosul de lemn vechi și lut. Închizi ochii și simți energia acelor vremuri.

Cât despre Alex, băiatul ei, este cu siguranță „bărbatul” care i-a furat inima pentru totdeauna. Împreună cu Alex se plimbă, povestesc, se joacă și fac temele împreună.
Cristina Enache

O mai liniștește să tragă câte o fugă în satul părintesc al tatălui unde a copilărit și unde acesta o așteaptă cu aripi de înger. Când este acolo, îl simte în tot: în frunze, în aer, în copaci, ca și cum ar reface acel puzzle din copilărie când el îi lăsa desenate formele, iar ea le umplea de culoare și viață.

Uneori, o lucrare frumoasă poate să se nască din sentimentul melancoliei, al tristeții și nu doar al bucuriei. Îmi aduc aminte că mi-a fost terapeutic să pictez îngeri după ce l-am pierdut pe tata. La început, începeam desenul trist, dar apoi, pe măsură ce desenam, când îl terminam, aveam un sentiment de ușurare, bucurie și pace. Am ajuns să cred de-a lungul timpului că noi ne creăm realitatea prin ceea ce gândim. Adevărul stă în inimă, asa că trebuie să ne ascultăm inima deoarece sentimentul este cel care rămâne – rațiunea se pierde!

 

Cuvânt de încheiere

În lumea această plină de magie unde poți vedea zânele zburând, iepurașii servindu-ți ceaiul în ceșcuțe vesele și grăitoare, este greu să lași semn de rămas bun. Când trebuie, o faci așteptând o nouă revedere.

Cristina este cu siguranță un ilustrator de care vom auzi tot mai des și care va rămâne un semn de carte în pictură și ilustrație. Ea nu realizează desene ci dă viață și transpune lumi în care pune ca praf magic, frumusețea sufletului ei. Arta nu este o știință dacă ea nu pornește din interior și nu cucerește. Dacă nu atinge și nu rămâne. Arta este știința simțurilor, a inimii, un fel de dirijor al emoțiilor care pleacă din sufletul creatorului către cel al publicului.

Iar eu, când mă uit la Cristina Diana Enache, văd o paletă de culori, de emoții vii, care se răspândește asemeni unui dans suav, un abur peste o coală albă, lăsând urma unei treceri fermecate!

Oana Romanescu

Oana Romanescu este profesoara de limba engleză care în timpul liber este o înfocată promotoare a lecturii pe Facebook, dar și o pictoriță cu scânteie de geniu. Te vor uimi portretele care parcă sunt vii, se mișcă și te privesc cu ochi pătrunzători. 

 

Oana Romanescu este absolventă a Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Limba și Literatura Engleză – Limba și Literatura Franceză. Și-a continuat studiile prin intermediul unui Masterat de traducere literară la Universitatea din București.

Ca orice copil care încă nu își cunoaște potențialul, limitele sau circumstanțele, când era mică nu știa exact ce voia să devină.

A trecut pe rând prin fazele „vreau să fiu doctoriță/actriță/cântăreață”, apoi a început să fie atrasă de profesia de dascăl.

În general o atrăgeau meseriile care i-ar fi oferit ocazia să comunice cu oamenii și să „se comunice” lor.  Era o ocazie să se exprime și să ofere oamenilor ceva din interiorul ei.

Meseria de profesor – un job care implică iubire

Acest job implică multă răbdare, multă pregătire și mai ales multă iubire pentru că oamenii cu care profesorul lucrează sunt adulți în devenire.

Copiii au nevoi speciale și rolul profesorului este de a motiva, lăsa o amintire plăcută sau mai puțin plăcută. Este de datoria profesorului să decidă ce fel de influență va avea asupra copiilor „săi”.

Profesorul sau dascălul este un formator de oameni, de caractere. Astfel, trebuie să își dozeze în mod corect și responsabil emoțiile, autoritatea, fără exagerări de nicio parte.

Deși responsabilitatea este imensă, în majoritatea cazurilor satisfacțiile sunt pe măsura eforturilor, dar ca în orice profesie, reversul medaliei nu poate lipsi.

De multe ori acesta reprezintă lipsa materialelor, programelor școlare, veșnice forme fără fond, dezinteresul uneori alarmant al copiilor.

Amintirile frumoase ale acestei profesii legate de oameni, cu și pentru oameni sunt multe, iar surprizele nu lipsesc atunci când lucrezi cu copiii.

Ființe gingașe, fragile emoțional, dar capabili de sentimente pozitive uriașe, pot aduce profesorului felicitări scrise stângaci. Uneori îi oferă și mulțumiri peste ani celui ce le-a fost dascăl.

Învățămintele sau învățăturile sale nu sunt uitate și binele este ținut minte. Lucrul cu copiii implică iubire mai presus de orice pentru ca fiecare cuvânt al profesorului să meargă la inima copiilor.

Este esențial ca aceștia să prindă drag de ce predă el, chiar dacă poate părea dificil la început. Uneori limitele sunt doar în mintea celui care și le pune.

Oana Romanescu – pictura, formă de exprimare pentru un iubitor de cultură

Pictura nu este o activitate doar pentru cei binecuvântați cu talent. Uneori ea apare dintr-o iubire de artă, de cultură în general. Este de fapt o nouă formă de exprimare a unor lucruri profunde care stau ascunse în străfundurile conștiinței omenești.

Oana Romanescu a descoperit că poate picta în timpul școlii primare. Mai exact, în clasa a patra era tare abătută că nu reușea să treacă de pragul notei 9 la educația plastică.

Tatăl ei i-a observat impasul și i-a oferit un impuls zdravăn, atât verbal, cât și duios părintesc de a exersa. A început așadar să deseneze o oaie pe caietul de științe naturale, apoi a început să reproducă alte animale sau personaje.

Deși în perioada liceului nu a mai desenat sau pictat, în timpul facultății s-a întors la această veche pasiune. A început să exerseze tehnica portretului prin care a creat mai multe desene sau picturi care par vii. Privindu-le, ți se pare că ochii acelui om te privesc și mai-mai că ți-ar zâmbi.

Conștientă de propriul potențial și de plăcerea pe care această activitate i-o oferă, în ultimii ani a început să se „joace” cu o mulțime de materiale de pictură și creionând tot felul de teme. Picturile sale sunt un exercițiu reproductiv, după cum zice ea, sau chiar o reinterpretare a ceva ce îi place: un tablou, o fotografie, etc.

Ca pe mulți alți oameni pentru care natura este o sursă de bunăstare sufletească, și pe Oana Romanescu o inspiră. Deși nu pictează peisaj, natura îi oferă inspirație de tip cromatic sau îi induce o stare bună.

Dacă însă apar momente în care natura moartă nu îi spun nimic, oamenii sunt cei ale căror chipuri mai mult sau mai puțin expresive îi oferă surse de inspirație. Poveștile ce le sunt scrise în privire sunt motive suficient de bune să fie transpuse în pictură.

 

Orice profesie este o monedă cu două fețe

În general oamenii au povești care merită să fie spuse și ei sunt o sursă inepuizabilă de inspirație și motivație în orice domeniu.

Orice om care își expune părerile sau creațiile pe Facebook are dreptul și datoria să ofere și să primească opinii.

Dacă un om își ține pentru el creațiile, nu va afla niciodată dacă avea talent sau dacă ar fi fost recunoscut sau nu.

Uneori talentul este validat de părerea celor din jur, chiar dacă un creator în sine crede în puterea și valoarea creației sale. Pentru Oana Romanescu lucrurile au stat fix la fel. Totuși, deși îi place pictura, nu poate face o carieră din asta. I-ar plăcea, dar este conștientă de timpul care i-ar trebui, dar mai ales de munca investită.

Capitalul de timp necesar este scump si de aceea a decis să păstreze pictura la nivel de pasiune, ținând-o pentru sine ca un mic refugiu și metodă de relaxare.

 

Oana Romanescu promovează lectura pe Facebook

Oana Romanescu vede lectura ca pe mai mult decât o pasiune, fix ca pe o necesitate. Perioadele de lectură intensă au fost concentrate în timpul adolescenței și apoi a facultății. Totuși relația cu literatura nu a fost întreruptă.

Pentru Oana Romanescu, lectura este o plăcere, o terapie, un colț de refugiu. Pe pagina sa de Facebook promovează lectura de fiecare dată când poate.

Cel mai mult îi plac clasicii, deci nu este un mare fan al literaturii române contemporane, nici o cunoscătoare.

Asta poate pentru că literatura contemporană o trăiesc in vivo. Cu tot prozaicul și poeticul ei.

Dacă ar avea un motto după care își ghidează viața ar avea un set de legi. Oamenii le știu sub numele de legile lui Murphy luate la rând într-o manieră tragi-comică.

Ca planuri de viitor ar vrea să scrie o carte pentru copii și să organizeze o expoziție de pictură.

Oana Romanescu este un om simplu, un profesor care își iubește profesia și iubește copiii. Totuși în timpul liber se transformă într-o pictoriță al cărei potențial o poate aduce ca piesă centrală la propria expoziție.

Simona Elena Tacu

Simona Elena Tacu pictează cu bucurie și dragoste, creând lucrări încărcate de emoție. Operele sale au fost expuse in 2018 la Londra, la Parallax Art Fair, la Queens Theatre și la Chelsea Gallery Museum. Recent, în 2019, a fost invitată în cadrul Bienalei de Artă din Barcelona, unde a câștigat premiul internațional Diego Velasquez pentru merite artistice. 

 

Simona Tacu are studii în ștințele naturii și ale mediului înconjurător, o licență în informatică, un masterat în Managementul Afacerilor. Pe deasupra, a urmat cursuri postuniversitare în Managementul Proiectelor, Comunicare, Inovare, etc.

Deși studiile o îndreptau spre un domeniu rigid, cu reguli stricte, viața a adus-o în cu totul altă postură.

Astfel, în 2012, la peste 40 ani, un gând constant îi răsuna în minte: „Ar trebui să începi să pictezi”. Auzindu-și vocea interioară, se gândea că totul ar fi ireal, doar nu mai atinsese o pensulă din anii de școală.

Lucrurile aveau să se schimbe rapid când, la o analiză amănunțită a vieții sale, în care bifa cu zâmbetul pe buze familia, soțul, două fiice, profesia, Simona Tacu i-a dat gândului șansa să devină faptă. A luat pensula în mână și și-a desenat un nou drum în viață.

 

O carieră atipică, dar de succes

Cei mai mulți consideră că o carieră începe la tinerețe, de preferat după absolvirea unei universități. Pe la 40 ani, cariera este deja stabilită, traseul vieții deja creionat.

Simona Elena Tacu spune un răspicat „Nu” acestei idei preconcepute. Nu totul trebuie să crească treptat și în aceeași direcție. Cel mai important este ca fiecare om să își asculte acea voce interioară care îi spune ce-și dorește cu adevărat sau ce îi lipsește.

Cronologic, viața Simonei Tacu a urmat o traiectorie care se identifică pe calea succesului. A fost decizia corectă pentru că și-a ascultat sufletul, pentru că a fost ceea ce îi era menit să facă.

Arta reprezintă pasiune în stare pură, libertatea absolută de a transpune sentimentele în lucrări, actul responsabil de a crea și infinite posibilități de exprimare!

Modul în care vede pictura, această activitate simplă pe care o știm cu toții din școală, o face diferită. Pentru Simona Tacu, arta este o descătușare a imaginației, a sufletului, punând în culori un univers personal.

Creația în general oferă celor care au o pasiune pentru acea latură un sentiment enorm, profund de libertate și de eliberare a emoțiilor.

Momente cheie din viața sa

Reperele artistice din viața Simonei Tacu sunt cu surprize plăcute și de neașteptat. Astfel, 3 momente cheie pe care aceasta le-a putut selecta pentru noi ar fi:

  • în anul 2012, un potențial creator care aștepta să fie dezvăluit a determinat-o să înceapă să împartă cu ceilalți oameni bucuria și energia transpusă în artă.
  • în anul 2016, munca și pasiunea sa pentru pictură o aduceau la primul moment de expunere – prima expoziție personală în cadrul Muzeului Județean Vâlcea.
  • în anul 2018, arta creată de mâinile sale ajungea la mulți iubitori de artă la nivel european, datorită expozițiilor internaționale, în Londra, la Parallax Art Fair – considerat, probabil, cel mai mare eveniment de artă contemporană din Europa.

Cele mai mari realizări ale sale sunt o familie frumoasă și tot ceea ce creează prin arta sa. Aceste două aspecte diferite se împletesc frumos, armonios, într-o viață fericită, echilibrată.

Expoziții și motive de mulțumire

Din 2012, Simona Elena Tacu a participat în mod constant la un număr de peste 20 de vernisaje. Au fost expoziții personale, dar și unele colective, organizate de Centrul de Creație Vâlcea.

A expus în evenimente cu participare națională și internațională la București, de exemplu la Galeria de Artă Elite Prof Art, în saloanele de la Cotroceni, la Crowne Plaza Hotel sau Athenee Palace Hilton.

Fiind remarcată la Parallax Art Fair London, au urmat încă două expoziții colective realizate în cadrul Queens Theatre Hornchurch London și la London Chelsea Gallery Museum.

Toate aceste evenimente au fost organizate împreună cu Tashiart Gallery, în urma cărora s-a realizat un material de prezentare a lucrărilor. Astfel, Simona Elena Tacu și alți artiși au primit expunere, într-o selecție a celor mai buni artiști din jurul lumii (articol realizat de Fine Arts and Aesthetics Franco-British Magazine).

Cel mai recent și deopotrivă important eveniment pentru palmaresul său artistic a avut loc în aprilie anul curent. Tabloul său „Energii din Sirius B” a fost selectat de către reprezentanții Asociației de Artă din Italia EA Effeto Arte și publicat în International Contemporary Art Magazine.

La expoziția internațională de la Londra, unde au venit oameni din întreaga lume, lucrările sale au fost văzute de către 10.000 de vizitatori. Expunerea la public a fost imensă, iar lucrările sale au devenit extrem de apreciate și de populare.

Mai mult, a fost premiată în mod „onorant”, după cum spune, cu premiul „International Prize Velasquez” în cadrul Bienalei de Artă din Barcelona – eveniment găzduit de Muzeul de Artă Modernă, MEAM, în cadrul Palatului Gomis.

Niciun talent nu rămâne nedescoperit până la urmă, iar epoca în care trăim ne oferă cea mai mare oportunitate: auto-promovarea gratuită, pe rețelele de socializare.

 

Pictura ca motiv de bucurie

Simona Tacu mărturisește că a început să picteze luând decizia de a aduce bucurie atât ei însăși, cât și celor dragi. Bucuria creației este inestimabilă și poate fi confirmată de absolut toți artiștii din lume. Chiar și cei care azi nu mai sunt au lăsat mărturii în acest sens.

Pentru sine, pictura a fost și este un mod de a împărți bucurie tuturor celor care îi privesc tablourile cu drag și interes, dar și galeriilor sau celor care îi vor cumpăra lucrările.

Totul are drept scop mulțumirea și împărtășirea unui sentiment de bucurie tuturor celor care iau contact cu ceea ce creează.

Pictura pentru mine reprezintă pasiune, bucurie, fericire. Am ales să pictez doar în momentele de bucurie, pentru că sentimentele trec prin intermediul nostru în opera de artă.

Pentru Simona Elena Tacu, pictura reprezintă bucurie în stare pură și așa își dorește să fie receptată.

 

Simona Elena Tacu: „Avem opțiunea de a face bine și trebuie să alegem cu responsabilitate!”

Inspirația îi vine din experiențele anterioare, iar actul creației Simona Tacude acum va rămâne în urma autorului 100, 200, 500 ani.

Creatorii, artiștii în general sunt un instrument viu de creare a semnelor pentru generațiile viitoare. Leonardo da Vinci este un exemplu pur al faptului că arta đăinuiește sute de ani.

Oamenii sunt diferiți și fiecare are ideile sale despre artă. De aceea, Simona Tacu a experimentat o gamă largă de reacții, începând cu indiferență și terminând cu admirație și respect.

Cuvintele de laudă cum ar fi „fabulos” venite de la experți cu recunoaștere internațională, au asigurat-o că merge pe drumul cel bun.

 

Fiecare om are puterea de a crea!

Dacă devenim conștienți de acest har-dar, putem să devenim creatori responsabili, chiar excepționali.

Personalitățile pe care le admiră sunt Aristotel, Tesla, Einstein, iar în domeniul artei Leonardo da Vinci și Constantin Brâncuși.

Au fascinat-o dintotdeauna căutările marelui artist român de a surprinde întruchiparea formei perfecte. Din acest motiv a încercat să transpună în pictură ceea ce a făcut el în sculptură.

Simona Elena Tacu a preluat conceptul formelor perfecte ale lui Brâncuși și le-a transpus în forme de energie. Totul după ce au fost trecute prin propria imaginație și abia apoi așezate în culoare pe pânză.

 

Toți avem posibilitatea de a deveni oameni de elită dacă facem alegeri fericite și responsabile

Planurile sale de viitor includ dorința de a crea cea mai valoroasă colecție de artă a tuturor timpurilor. Indiferent dacă acest țel este mult sau puțin, timpul va oferi răspunsurile.

Această cale îi oferă șansa de a se simți apreciată și recunoscută „acasă”, la Râmnicu Vâlcea, dar și în colțurile lumii unde a expus deja.

Este ideal pentru un artist să fie recunoscut în lume și de asemenea iubit și apreciat în țara de origine.

Picasso spunea: „Fiți cu ochii pe arta contemporană, nu poate exista artă în viitor fără să existe în prezent”. După acest principiu se ghidează și Simona Tacu.

Cu o viață al cărui drum a cotit spre pasiune și artă, Simona Elena Tacu ne încântă simțurile cu picturi diverse. Picturi florale de talia lui Grigorescu sau picturi de chipuri demne de Picasso, toate sunt extraordinar de vii.

Ar trebui să fim mândri că numele de român a ajuns atât de departe în lume. Cel mai mare motiv de mândrie este că mari artiști internaționali în domeniu o apreciază!

Cristiana Stancu

Cristiana Stancu s-a născut pe 19 iulie în București, în vara anului 1991, într-o zi de vineri la orele prânzului. O personalitate puternică, cu mult talent și o mentalitate de învingător. De atunci se luptă zilnic atât în ring cât și în afara acestuia pentru a deveni cea mai bună versiune a sa. Apogeul a venit în octombrie 2015, când avea să obțină prima centură mondială la kickboxing profesionist feminin din istoria României.

Curaj și evoluție în două lumi paralele

Perioada preșcolară și vacanțele lungi de vară le-a petrecut în cea mai mare parte la bunici, departe de aerul nepăsător al Bucureștiului. Trăia în două universuri paralele dureros de diferite…

Căldura și melancolia din casa bunicilor, ce locuiau la țară, se disipau într-un nor de fum cedând locul peisajului sumbru al cartierului Pantelimon. Visarea și stările de melancolie se transformau rapid, de fiecare dată, într-o energie aproape furibundă la întoarcerea în griul necruțător al Bucureștiului.

Și-a dorit să devină medic, și nu doar la nivel declarativ. Era olimpică la biologie și anatomie, două discipline școlare de mare importanță pentru cei ce doresc să urmeze un astfel de drum.

Însă la vârsta de 18 ani, o problemă de sănătate a făcut-o să vadă partea mai puțin plăcută a sistemului sanitar. A realizat atunci că nu ar fi fericită cu această profesie și în timp ar putea uita scopul căruia i s-a dedicat…

Pasiunea pentru sporturile de contact a moștenit-o de la tatăl ei, în timp ce mama a inițiat-o în tainele picturii. Cristiana este luptătoare profesionistă, absolventă de teologie și pictor licențiat în iconografie. Cum am spune noi… un om complet. Artele marțiale au ales-o, iar ea a dat totul pentru ele investind timp și resurse, cu sacrificii de neimaginat.

Cristiana Stancu

Cristiana Stancu: Dumnezeu pune în oameni daruri și talente. Datoria omului este să le muncească, să le crească și să facă mult bine prin ele.

 

Provocările unui luptător profesionist în România

Mulți nu ne putem imagina ce sacrificii sunt și ce înseamnă pentru o femeie un sport profesionist, un sport de luptă, mai ales în România.

La început, luptătorii, fie ei bărbați sau femei, sunt îndrăgostiți de un miraj al filmelor cu Van Damme sau Chuck Norris. Probabil toţi se cred o combinaţie între Muhammad Ali, Mike Tyson şi Bruce Lee.

Realitatea este însă dură şi seacă, fiind vorba despre muncă, seriozitate și disciplină. Sportul de performanţă înseamnă foarte multă durere, iar sporturile de luptă au ca obiect de muncă provocarea durerii, ceea ce duce la un alt nivel ideea de sport.

Sporturile de luptă sunt mai mult decât un sport, tocmai pentru că te pun în faţa unor trăiri atât de puternice şi cumva ancestrale, încât ele preced denumirea de sport. De aceea sunt numite Arte Martiale, pentru că în fond au la bază un sâmbure divin. Altfel, ar fi doar violenţă.

Sistemul românesc de antrenament ineficient și lipsa infrastructurii au pus-o adesea pe Cristiana în fața unor greutăți cu care un sportiv nu ar trebui în mod normal să se confrunte. În principiu este vorba de mentalitate, iar mentalitatea naște metodele. Sportiva afirmă că în acest moment mentalitatea României în orice domeniu, nu doar în sport, este una contraproductivă.

Muncim mult şi fără rezultate. Sunt sigură că toate performanţele care încă se mai fac în România şi sunt 100% româneşti se datorează talentului extraordinar cu care suntem înzestraţi şi nimic mai mult. Mentalitatea este cel mai mare duşman, de la politic, la manager, la antrenor, la sportiv. Din păcate este ca o boală generală, iar oamenii cred că sunt sănătoşi tun… Continuăm să credem că dacă o metodă a adus aurul în 1970, aceeaşi metodă va aduce aurul şi în 2019.

Cristiana STanccu

Cristiana „Mongol” Stancu – o viață dedicată ringului de luptă

Cristiana Stancu luptă în ring de când se știe, și face acest lucru la cel mai înalt nivel. La doar 13 ani, în 2004 obține locul II la Campionatul Național de Kyokushin Karate U13 iar un an mai târziu locul I la Campionatul Național Sei Budokai U14.

A urmat apoi o serie de victorii neîntrerupte la diferite campionate naționale, europene și mondiale. București, Budapesta, Antalya, Milano, Jakarta și Tokyo sunt doar câteva din marile orașe ale lumii în care Cristiana Stancu, odată ajunsă în ring, a obținut victorii răsunătoare. În luna octombrie a anului 2015 obține la Milano prima centură mondială la kickboxing profesional feminin din istoria României.

În anul care tocmai s-a încheiat, luptătoarea noastră a reușit să ocupe locul I în 3 competiții de mare importanță pentru lumea kickboxing-ului feminin, acestea desfășurându-se pe teritoriul României (Kickboxing Pro Superfight Bucharest, Kickboxing Pro European and Balkans Title Bucharest și Kickboxing Pro Superfight Galați).

Trebuie precizat faptul că, de-a lungul carierei, luptătoarea a abordat o gamă largă de stiluri de luptă și discipline. A obținut primele locuri în competiții profesioniste de Wushu, Kempo, Kickboxing, MMA, Kyokushin Karate și Sei Budokai.

Artă și spiritualitate

La o simplă privire, Cristiana Stancu ar părea un om al contrastelor. Un luptător desăvârșit și totodată o artistă. Un artist plastic complex ale cărei creații asced spre o lume spirituală, departe de înțelegerea multora dintre noi.

Pentru ea, pictura nu este doar un hobby. Este a doua sa natură, la fel de importantă ca meseria de luptătoare.

Cristiana iubește și studiază intens arta. A absolvit facultatea de teologie la secțiunea pictură iconografică, este un veritabil pictor de icoane. Creațiile sale aduc celor ce le privesc emoții puternice și o ciudată liniște interioară.

Sensibilitate este doar o etichetă…nu trebuie să fii sensibil să pictezi… Trebuie să ai talent, tehnică, multe cunoştinţe şi mii de ore de exerciţiu în spate. Reţeta e aceeaşi ca şi în luptă.

Dumnezeu pune în oameni diverse talente şi daruri. Datoria omului este să le muncească, să le crească şi să facă mult bine prin ele. Dar ce bine poţi face atunci când omori cu bătaia un alt om în ring, ar intreba orice ignorant cu o gândire simplistă?

De fapt, lupta din ring este una dintre cele mai sincere şi pline de onoare activităţi pe care le-ar putea face un om. Pare paradoxal…dar până la urmă şi credinţa este un paradox.

Cristiana Stancu

Deși cu siguranță este o persoană de la care toți avem câte ceva de învățat, Cristiana Stancu evită să dea sfaturi de viață. Nu crede în destin ci în alegeri, iar fiecare drum ales din libertate este unul bun. De fapt acel drum prea puțin conteză, important este interiorul omului, sufletul său.

Este retrasă, caută să evite excesul de atenție și exhibiționismul. Uneori ascultă, gândește, pictează și scrie…alteori nu face pur și simplu nimic. Dar asta nu durează prea mult timp…

Viaţa este în esență exteriorizarea interiorului fiecăruia, aşa că… o viaţă curată… cred că ăsta e secretul.

 

Ana Maria Fociuc ANA PAZ

Putea fi un angajat ca oricare altul în mediul corporatist. Performanțele ei se puteau măsura în conducerea unor echipe de succes, premii de angajatul lunii sau poate sheet-uri complexe de Excel. Poate o mamă și soție-model, pentru că așa o cere societatea. Și totuși, în urmă cu 8 ani, Ana Maria Fociuc și-a depășit toate temerile și frustrările, pornind în căutarea sensului propriei vieți. Astăzi, Ana Paz pictează pe orice suprafață, deși nu și-ar fi imaginat vreodată că va crea artă. Urmează o experiență intensă de viață, din care cred că avem multe de învățat!

 

Totul a început în Bucureștiul comunist, când adolescenta Ana Maria Fociuc visa la o călătorie în jurul lumii. Crescută în spiritul exprimării libere, tânăra absolventă a Facultății de Instalații avea să-și îndeplinească visul abia în vara anului 1998.

A locuit în Spania timp de 10 ani, unde diverse job-uri și o puternică relație de dragoste îi conturau viitorul perfect. Integrată în societatea valenciană, fascinată de tradițiile și cultura locală, iubită de prieten și familia lui, totul părea așezat la locul său. Și totuși…

 

Răspunsul de pe trecerea de pietoni

Și totuși, Ana Fociuc nu era făcută să stea în același loc. Nu putea să se limiteze la o experiență singulară, când știm foarte bine că își dorea să vadă întreaga lume. Atunci când experimentezi prea multă fericire, prea multă perfecțiune dacă vreți, poți deveni prizonier al propriilor trăiri.

Ana simțea că ceva îi lipsește, dar nu putea verbaliza. Se uita în oglindă și-și spunea că e împlinită, însă nu-și explica momentele de panică. Revelația a apărut, cum altfel, întâmplător:

Într-o zi când mă întorceam de la serviciu, în mașină, la un stop, am văzut pe trecerea de pietoni un grup de persoane, printre care și un călugăr budist îmbrăcat în portocaliu. Mi-a atras imediat atenția fără să știu de ce și l-am urmărit cu privirea până am auzit claxonul mașinii din spatele meu. Fără nicio logică, urmând primul impuls, am întors mașina în sensul opus și am urmărit grupul respectiv până unde am putut parca în fața lor. Am sărit din mașină, m-am dus direct la el și i-am zis dintr-o suflare că vreau să știu tot ce știe el. Mi-a luat mâna zâmbind, m-a privit în ochi și mi-a zis că deja știu tot ce știe el, doar trebuie să-mi aduc aminte.

Pentru o bună perioadă, cursurile de filozofie budistă și meditație ale respectivului călugăr au reprezentat singurul ei refugiu. Era locul unde își putea exprima liber toate temerile, departe de ochii unei societăți care nu o putea înțelege. Treptat, angajata Ana Maria Fociuc subjugată de rata la bancă s-a transformat într-un om liber să plece în lume, să-și găsească adevărata menire, conformă cu propriile credințe și pasiuni.

 

Când spiritul liber iese la suprafață și viața începe din nou

A lăsat așadar totul în urmă – loc de muncă, prieteni, vacanțe de lux sau perspectiva unei familii tradiționale, cu nuntă mare și copii frumoși. Ana a luat această decizie conștientă fiind de pericolul zilei de mâine, când era foarte posibil să nu fie reprimită cu brațele deschise.

Șase luni, le-a petrecut izolată într-o cabană de munte, ultima casă din pădurea satului Harghita Băi. Fără TV, fără radio sau internet, deseori cu telefonul mobil închis. Își tăia singură lemne pentru foc, gătea la sobă, se mai ducea în sat pentru aprovizionare…  În majoritatea timpului însă, Ana căuta răspunsuri.

Am scris, am citit mult, mi-am revizuit viața și deciziile, gândindu-mă ce vreau mai departe. Inițial vroiam să mă duc la o mănăstire, dar mi-am dat seama că vroiam doar să fiu singură, fără să dau explicații nimănui. Cred că trebuie să fii într-o stare de spirit în care nu te interesează nimic din viața exterioară.

Cele șase luni i-au arătat Anei că poate elimina negativismul din mintea sa, că trebuie să se înconjoare de oameni care o pot susține în demersul său. Că poate trăi liber, în conformitate cu ceea ce îi place să facă, să simtă, să gândească.

 

Ashramul și pictura ca formă de expresie a creativității

Au urmat ani întregi de călătorii spirituale, exact așa cum visa în copilărie. Mereu prin alte locuri, alături de oameni deschiși, onești, cărora nu trebuia să le demonstreze nimic. S-a oprit în cele din urmă la un centru spiritual din Italia, unde a învățat, printre multe altele, cum fericirea, pacea și starea de bine se datorează conectării cu o forță superioară oricărei ființe umane.

Timp de 2 ani, a beneficiat de 2 sesiuni zilnice de yoga și meditație. Pentru a-și plăti cazarea și mesele, Ana lucra 4 ore pe zi, oriunde era nevoie de ea. În restul timpului, participa la diverse activități de dezvoltare personală. Printre acestea, un workshop pentru începători de exprimare a emoțiilor prin pictură și dans.

Cred cu tărie că oricine poate desena, picta, cânta sau dansa la un moment dat în viața sa. Ne oprim sau uităm să facem asta doar din cauza sistemului educațional sau a criticilor. Dacă cineva m-ar fi întrebat acum 10 ani dacă am vreun talent pentru pictură, aș fi spus nu. Cred însă că suntem cu toții ființe creative, încă din naștere, iar arta este o formă de exprimare a acestei creativități.

Au urmat alte călătorii pentru că, știm bine, Anei i-au plăcut dintotdeauna experiențele variate. A experimentat inclusiv viața la cort, pentru 40 zile, fără mâncare, doar din dorința de a vedea dacă e posibil. Din 2013, s-a stabilit în vârful munților Alpi, într-un sătuc din Elveția de lângă Zurich.

Este locul unde mi-am deblocat complet instinctul creativ, ignorat aproape o viață întreagă. Aici pot să-mi păstrez mintea limpede, să-mi las imaginația să plutească. În cazul meu, funcționează natura și liniștea, dar evident că nu este universal valabil.

Ana Maria Fociuc Ana Paz

 

Noua Ana Maria Fociuc sau, pe scurt, Ana Paz

În timp ce Ana Maria Fociuc rămâne scris în acte, Ana Paz este numele de „scenă”. O combinație simplă, între prenumele său, cultura română și cea spaniolă care i-au marcat întreaga traiectorie.

Ana Paz pictează pe orice suprafață, de la pânză la mobilă, pereți sau haine. Construiește obiecte din lemn sau instrumente muzicale de metal. Susține deasemenea workshop-uri de pictură și creativitate, în Elveția, România sau… chiar la ea acasă.

Acesta din urmă, cel derulat acasă, nici măcar nu e un workshop. Este de fapt o alternativă de concediu, o călătorie artistică, emoțională, intelectuală. Bineînțeles, într-un cadru natural de vis, așa cum oferă Alpii elvețieni. Ana Paz își deschide ușile casei și atelierului pentru căutătorii de experiențe inedite de vacanță. Îi învață tehnici de pictură, sau cum să-și construiască o lampă de lemn, cum să restaureze mobilă veche sau să fabrice bijuterii, totul având ca scop deblocarea instinctului creativ.

Arta este de fapt un proces meditativ de auto-descoperire și vindecare. Sunt câteva metode simple care pot fi folosite în orice aspect al vieții. Trezind copilul din noi, de fapt activăm o bucurie genuină pe care o putem folosi pentru a atinge fericirea de zi cu zi.

 

Arta – medicamentul care tratează nevoia de nou

Iată așadar că nu e niciodată târziu să te reinventezi. Chiar e mai bine ca metamorfoza să aibă loc la maturitate, când poți privi mai cu atenție către interiorul tău.

Vechea Ana Maria Fociuc a rămas undeva în Valencia, cu gândul la „ce ar fi fost dacă”. Nu și-ar fi imaginat vreodată că, tot în această viață, se va îndrepta către pictură. Că va lăsa tiparul standard în urmă și va trăi în natură, alături de un alt bărbat care îi împărtășește întru totul valorile. Va ajunge nu doar să performeze, ci îi va învăța și pe alții beneficiile artei. Totul în doar câțiva ani…

Pentru Ana Paz, pictura, arta în general este mai mult decât o formă de expresie a propriei personalități. Este medicamentul care îi tratează nevoia de nou. Atunci când creează, își relaxează mintea, devine atât de absorbită încât corpul său cade în mod inconștient în starea naturală de echilibru și armonie. Este cea mai bună metodă de autovindecare.

Studii științifice au arătat că arta schimbă nu doar atitudinea unei persoane, cât și fiziologia sa. Arta și muzica influențează activitatea neuronală, sistemul nervos, echilibrul hormonal sau circulația sângelui. Alterează percepția asupra lumii, asupra stărilor emoționale, asupra durerilor.

Când pictează, Ana Paz ascultă muzică, TED talks sau documentare unde nu trebuie să vadă imagini. Are nevoie de spațiu, deoarece operele sale sunt realizate pe pânze de dimensiuni mari. Cel mai important, își acordă timp pentru a se conecta cu propriul eu, a se elibera de toate gândurile nenecesare. a-și trezi intuiția responsabilă de creație, de alegerea culorilor sau direcția în care se mișcă pensula.

 

O zi din viața Anei Paz

Inspirația e peste tot în jurul nostru, trebuie doar să închidem toate celelalte canale și să observăm. Ana pornește de la o idee, care prinde viață pe parcurs, însă nu știe de la început cum va arăta rezultatul final.

Pictez cu mâinile, sub influența propriilor emoții și a intuiției. Mâna este doar o unealtă. Nu știu niciodată cum va arăta rezultatul final, este tot timpul o surpriză pentru mine.

Un tablou este construit în câteva săptămâni, însă niciodată 100% gata. Doar atunci când îl vinde și pleacă din atelier, poate spune că opera este finală. Ana îmi arată că are tablouri pe care le mai retușează chiar la 2 ani de la începerea lor.

Cea mai bună veste e că Ana nu are timp să se plictisească. Sunt zile în care lucrează 14 ore, până când degetele refuză să mai reacționeze. Altele în care inspirația nu vine deloc și se concentrează pe alte lucruri, organizatorice sau nu. Uneori, ca prin magie, aceste activități aduc cu sine și inspirația necesară.

A înțeles că nu e suficient să creeze doar produsul, ci să învețe și despre vânzări, marketing, promovare sau inovație. Trebuie să-și facă timp pentru pregătirea workshop-urilor ținute în Zurich. Mereu testează elemente, tehnici noi, astfel încât cei care o ascultă să poată rămână motivați, mai ales în secolul vitezei unde informația poate fi luată de oriunde.

Ana Maria Fociuc ANA PAZ

Ca artist sau mai bine zis creator al propriului tău job, brand, produs îți dai seama că ai foarte multă libertate. Asta vine la pachet cu responsabilități și organizare în ceea ce privește propriul orar zilnic, vacanțe, faptul că nu ai mereu un salariu constant ca sumă și frecvență. În același timp, nu vreau să cad iarăși în zona competițională. Vreau să mențin un echilibru între a oferi ceva care vine din suflet pentru suflet și a găsi o cale de a ajunge la oameni.

 

Ana Maria Fociuc: „Să ne acordăm o pauză de la rutina zilnică!”

Să călătorim pentru o perioadă sau pur și simplu să petrecem singuri un weekend în natură. Curiozitatea aceasta ne poate deconecta de lumea noastră minusculă și ne va apropia de o viziune mai largă. Ce ne făcea fericiți în copilărie, înainte de a începe să facem lucruri pentru că trebuia să plătim chirii, să cumpărăm mașini, case, haine etc?

Artista nu uită să menționeze că, probabil, nu funcționează în cazul oricui. Ana Paz de astăzi există deoarece Ana Maria Fociuc de ieri și-a depășit temerile, a citit, a participat la cursuri sau la sesiuni de yoga și meditație. Fiecare pas a facut-o să descopere puterea vindecătoare a picturii.

Important e însă ca fiecare din noi să-și găsească propriul drum. Să-și asume deciziile și consecințele, fără să aștepte soluții magice de la guvern, biserică, societate sau noroc.

Soluția vine la pachet cu dorința de a schimba ceva în viața ta. Poate fi să lucrezi mai puțin, să schimbi locul de muncă, să îți găsești un hobby sau să te inspiri de la alte popoare sau culturi. Drumul către libertate, orice ar însemna asta în fiecare caz particular, este dezvăluit numai și numai de către imaginația noastră.

Dacă ar fi să rămânem cu ceva din exemplul oferit de Ana Paz, poate că asta ar trebui să fie. Fiecare etapă a vieții prezintă alte provocări, mai mult sau mai puțin conforme cu propriile valori. Nu ne putem opri niciodată din auto-descoperire, din explorarea sinelui, din descoperirea pasiunilor. Nu trebuie să lăsăm rutina să ne acapareze viața, pentru că nu de asta am fost aduși pe Pământ!

Sonia Coman

Se numără printre românii din diaspora care fac cinste țării, chiar dacă acasă, în România nu sunt mulți care să le cunoască realizările. Sonia Coman e curator la „Muzeul Freer” din Washington DC, o secţie de artă asiatică a Muzeului Smithsonian. Are 36 de ani și e licențiată „Magna cum Laude” a Universităţii Harvard (SUA) şi doctor în „Istoria artei”, cu dublă specializare în artă franceză şi japoneză, la Universitatea Columbia, New York (SUA).

 

Poezii scrie din copilărie. La Liceul de coregrafie și artă din Constanța, a cărei secție de grafică și arte plastice a urmat-o, s-a apropiat de arta și cultura japoneză. O întâmplare a făcut ca încercările sale literare să fie citite de poeta Constanța Buzea, la a cărei recomandare își îndreaptă talentul și atenția spre haiku.

Tata a fost cel care m-a încurajat să particip la un concurs de haiku în Japonia. Am trimis câteva încercări în limba engleză, iar un poem a câștigat unul dintre premii, fiind apoi tipărit pe cutiile de ceai ale companiei care sponsoriza concursul.

Sonia Coman consideră educația primită în România drept una excepţională, datorită, în special, profesorilor din liceu, foarte dedicaţi elevilor. Aceștia au deprins-o cu disciplina de lucru, învățând-o să-și organizeze timpul astfel încât să-i ajungă pentru tot ceea ce-și dorea să facă într-o zi. Asta pentru că orele normale de curs erau dublate de altele, petrecute în atelierele de specialitate.

Cine-și închipuie că i-a fost ușor, se înșală. Dar Sonia le-a considerat pe toate provocări cărora le-a făcut față cu succes și, ce e mai important, fără nicio urmă de regret.

 

Cel mai bun student român, în 2013

La sfârșitul liceului, s-a înscris la trei universități americane – Harvard, Princeton și Columbia, intenționând să studieze istoria artei și literatură.

Am ales universităţi care ofereau burse complete studenţilor străini, dar şi pentru că sunt de tipul „liberal arts”, oferind posibilitatea de a-ţi crea propriul program de studiu. M-a atras calitatea educaţiei americane, dar şi posibilitatea de a cunoaşte mai multe culturi, pentru că în universităţile americane sunt studenţi veniţi din toată lumea.

A fost admisă la toate cele trei facultăți americane, dar a optat pentru Harvard. Ținuse legătura, timp de șapte ani, cu câțiva poeți din Boston, cunoscuți la o conferință de haiku, și i se părea, cumva, un alt fel de acasă.

În 2013, Sonia Coman a fost desemnată cel mai bun student român din străinătate.

Acest titlu este conferit de către Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), în cadrul proiectului Gala Studenților Români din Străinătate. LSRS este o organizaţie neguvernamentală, lansată oficial pe 8 ianuarie 2009, care aduce în prim-planul opiniei publice tineri valoroși educați în străinătate, dar și în țară, ca modele de profesionalism și competență. În prezent, LSRS numără mai mult de 13.000 de membri din peste 50 de țări.

 

Un cetățean universal atins de cultura japoneză

Uneori, Sonia pictează. O face atât de bine, încât lucrările sale au fost incluse în numeroase expoziții, personale și de grup, atât în România, cât și în străinătate.

Sonia Coman

Ceasul – pictură de Sonia Coman din 2009

E ceva aparte în întreaga ei ținută, în gesturi, în tonalitatea vocii, în zâmbet. Dincolo de o incontestabilă erudiție, de cele câteva limbi străine pe care le vorbește cu o ușurință nativă, transpare ceva autentic românesc. Poate aparenta fragilitate, dublată de conștiența propriilor capacități profesionale, ce-i conferă siguranță de sine. Poate modestia cu care răspunde oricărei aprecieri venite din afară.

Acasă mă simt în mai multe locuri şi mă simt binecuvântată că pot spune acest lucru. Acasă e la Constanţa, pe malul mării, ascultând pescăruşii; la New York, unde m-am format din punct de vedere profesional; în anumite locuri din Japonia, unde simt conexiunea cu tradiţia, mai ales în Arita, oraşul unde s-a născut ceramica japoneză, unde sunt primită cu braţele deschise de nişte oameni cu o pasiune extraordinară pentru arta şi tradiţia lor. Acasă mă simt oriunde am ocazia să intru într-o biserică românească.

Chiar dacă e un ”cetățean universal”, un artist atins de muze din cele mai diverse culturi ale lumii, Sonia rămâne un om credincios. Poate și pentru că unul dintre înaintașii săi este Macarie Protopsaltul(1770-1836), considerat „întemeietorul” şi fondatorul muzicii psaltice româneşti.

Sonia Coman nu a renunțat să scrie haiku, ba chiar a și publicat deja câteva astfel de volume. Spune că haiku este o poezie a clipei, de aceea îl gândește în limba franceză, când e la Paris, sau în japoneză, când e la Tokio. Dar pe majoritatea le gândește şi le scrie în limba engleză, pentru că în SUA își petrece cea mai mare parte a timpului. Oricum le-ar gândi, însă, oricum le-ar scrie într-o primă fază, le traduce mai apoi în limba română, ”limba mea maternă şi limba sufletului meu”, după cum afirmă.

Cred că haiku e o formă de a trece un pod între lumea noastră interioară şi lumea reală, locul în care ne aflăm în momentul respectiv.

 

Sonia Coman: ”Se știe prea puțin despre România!”

În foarte multe dintre momentele vieții sale, Sonia Coman a activat în comunități eterogene. A cunoscut oameni din toate colțurile lumii, veniți ”pe pământul făgăduinței” cu un bagaj cultural extrem de variat.

La Universitățile Harvard și Columbia, la Muzeul Metropolitan, în cercurile sale personale și profesionale, a întâlnit români de excepție. A ajuns să-i admire pentru curiozitatea intelectuală, disciplina de lucru, perseverenţa şi, mai ales, încrederea că îşi pot împlini visurile. Sunt români care reprezintă, la ora actuală, un model pentru comunitățile americane din care fac parte.

Cu străinii, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Cu toate că SUA e o lume însetată de poveşti, se ştie prea puţin despre România, despre istoria, arta şi literatura noastră.

Mi-aş dori să contribuim toţi în a contura o Românie cu o identitate pozitivă, pe care lumea să o recunoască, să o înţeleagă mai bine şi să o respecte.

Chiar dacă firea sa artistică pare mai degrabă înclinată spre melancolie, Sonia Coman privește cu mare încredere în generațiile tinere. Încredere în sine, în propriile forţe, determinare, perseverenţă, încredere în frumuseţea visurilor pe care le au sunt câteva dintre cele pe care Sonia le consideră necesare celor aflați la un început de drum.

Celor tineri le-aş spune că pot realiza tot ce-şi doresc, că nimic nu-i împiedică să-şi realizeze visurile. Trebuie să fie convinși că, dacă perseverăm pe drumul ales, vom izbândi. Fără această perseverenţă nu vom şti niciodată dacă un anume vis e posibil sau nu.