Viorica Răduță

Viorica Răduță este deschizătoare de drumuri, o forță inspirațională, o schimbătoare de oameni, un artist desăvârșit a cărui misiune pe Pământ nu s-a încheiat. Un scriitor atipic și original, care sparge tipare, trece granițe nevăzute, dar mai ales inspiră alți oameni să scrie, să viseze, să citească, să fie creativi, să creeze frumos într-o lume cenușie care și-a uitat valorile și care nu face nimic pro bono.

 

Dacă dai un search pe Google, afli că Viorica Răduță este scriitoare cu o vârstă respectabilă. Își duce traiul în Ploiești, dar provine din Râmnicu Sărat. Absolventă de Universitate în București, anul 1976, a predat la Liceul Teoretic Alexandru Ioan Cuza din Ploiești.

Dacă mă întrebi pe mine, Viorica Răduță este un om excepțional! Am avut onoarea să o cunosc într-o perioadă tulbure, când nimeni nu dădea doi bani pe mine, nici măcar eu.

Eram în liceu, în clasa a noua, când profesoara de română pe care o credeam toți puțin sărită de pe fix, a văzut ceva în mine. Nu știu unde a citit, dacă în ochii mei sau în stele, dar a văzut potențial unde nici eu nu vedeam.

Are un păr extrem de negru pentru vârsta ei. O vezi îmbrăcată modest, aproape cenușiu, fără machiaj pe față, de o tinerețe incredibilă, mergând cu o geantă mică și neagră pe umăr într-un pas vioi. Are o voce dulce, caldă, de bunică iubitoare, mereu mi-a adus aminte de mamaia mea de la munte.

 

Viorica Răduță – o Vitoria Lipan modernă

Nu o să am cuvinte niciodată pentru acest om care mi-a dat aripi când mă tăvăleam în noroi. Nu eram eu liceana populară, poate pentru că eram lipsită de falsitate, timidă și prost-îmbrăcată datorită situației precare de acasă. Viorica Răduță m-a ridicat însă la culmi pe care nu aș fi ajuns niciodată fără ochiul ei cunoscător!

Când îmi punea întrebări în fața clasei, brusc îmi găseam glasul și răspundeam bine. Uneori mai spuneam și ce credeam eu, indiferent dacă era corect, adevărat sau nu. Îmi dădea cele mai mari note tocmai pentru că la final de teză scriam mereu o idee personală, o interpretare originală a oricărei opere. Mi-am lăsat puțin imaginația liberă, iar doamna Răduță a apreciat asta fără să-mi dezvăluie secretul.

O ascultam fascinată cu ochii mei mari și visători. Cred că vedea în ochii mei cât îmi deschide mintea. A văzut cum scriu. Femeia asta extraordinară a fost pentru mine o Vitoria Lipan modernă. Mi-a pus pixul în mână și m-a trimis în lume cu un caiet verde.

Când i-am cerut părerea despre textele mele, a zis doar că e bine. Nici că am talent, nici vreun mare compliment. M-a invitat să scriu în continuare, de ce am nevoie de confirmarea ei să fac ceea ce știu deja că știu să fac? Tonul ei rece nu m-a descurajat, ci m-a împins să fac ceea ce fac și acum.

Poate nu știe, dar scriu acest text și plâng. Plâng de parcă scriu despre o rudă, despre un mentor pierdut sau despre un om de care mi-e foarte dor. Da, mi-e foarte dor de orele de română.

Mi-e dor de momentele când ne interpreta poezii și ne făcea să râdem, când făcea teatru din explicațiile pe care le ceream. Când ne explica un lucru, de fapt nu ne dădea un răspuns clar. Primeam un ghiont să o luăm într-o direcție și să înțelegem ceea ce citim, să ne formăm opinii. Aș da orice să mai am o oră cu dânsa!

 

Când orele de română ies din tipar

În 3 ani de liceu, Victoria Răduță nu ne-a dictat niciodată. Dacă la început ne venea să o reclamăm directoarei, să cerem alt profesor, la final am primit cu toții note excepționale la proba de limba și literatură română.

Era un fenomen. Ne ghida pentru bac încercând să facă altceva din ora de română. Un fel de cerc literar, un spațiu unde să comentăm textele din propriile conștiințe, să înțelegem și să legăm lucrurile. Avea mereu un chef de viață și de comentat, de disecat textele, care te făcea să iubești orice carte. Când ne recomanda o carte, o făcea că și cum ar fi cea mai gustoasă mâncare. Dintr-odată, îți venea pofta de lectură.

Modul în care înțelege arta este covârșitor. Îți poate vorbi o oră întreagă despre condiția Ionei, despre avântul păsării lui Brâncuși, întregul Muzei adormite, complexitatea operei La Țigănci. Despre admirația pentru Cărtărescu sau Marquez, miticul din Hanu’ Ancuței, Vitoria Lipan ca o femeie neînfricată, avarul și ambițiosul Ion… Despre orice operă.

Suflet sincer, ne povestea despre cerșetori sau oameni săraci pe care îi întâlnea în tren. A încercat să ne insufle compasiunea, empatia, bunătatea. Să ne facă pe toți să gândim, să ne spunem propriile idei. Aprecia sinceritatea, dădea 5 dacă recunoșteai că nu ai citit, decât să o minți. Din primele 5 secunde, putea să îți spună clar dacă ai citit, ai frunzărit sau nu ai citit deloc. Înțelegea oamenii perfect și încerca să îi ajute să se dezvolte.

 

Recomandările scriitoarei lărgesc orizonturi

Amintirile din liceu, drumurile mele la biblioteca școlii îmi provoacă emoții intense. Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă de lectură, cea mai bogată și cea mai fructuoasă.

La recomandarea dânsei, am citit câteva dintre cărțile de căpătâi, pe care orice om ar trebui să le citească. Crimă și pedeapsă – F. Dostoievski, Maestrul și Margareta – M. Bulgakov, Eseu despre orbire – J. Saramago, Femeia nisipurilor – Kobo Abe… Toate cărțile lui Murakami, Dragoste în vremea holerei – G.Marquez, cărțile Herthei Muller, Străinul de Albert Camus sau Cântăreața cheală, Scaunele – teatru de Eugen Ionescu, poeziile lui Cristian Popescu, Maitreyi, Sacrul și profanul – Mircea Eliade. Viorica Răduță promovează inclusiv literatură japoneză și pe cea de origine slavă. Ne încurajează să citim opera întreagă a unui autor pentru a-i înțelege gândirea, universul poetic dacă se aplică.

Nu are nicio problemă să citească autori care te pun pe gânduri serios, dar nici să descopere minuni din propria țară. Deși nu iubește poezia, cred că este sătulă de poezie tocmai pentru că o creează în genul epic pe care îl scrie. A încercat să dea o formă inedită poeziei introducând-o în romane. Poate nu am cele mai alese cuvinte, nu sunt critic literar. Mi-aș fi dorit să discutăm împreună Moromeții, una dintre operele mele românești favorite.

Am avut senzația că am ales scrisul fiindcă, după marea dragoste, filmul, o nevoie de exprimare mai la îndemână nu am găsit. Sunt în această formulă ca într-un provizorat care se lungește. Dar nu mai am timp de întoarcere.

 

O profesoară altfel, o scriitoare altfel

Viorica Răduță nu s-a plâns niciodată de bani. Nici de salariul mic de profesor, nici de prețurile mari, nici de guvern. Acum probabil are o pensie, din cărți nu câștigă cine știe ce, asta o știu sigur, dar nici aici nu am auzit-o plângându-se. Are strictul necesar și îi este îndeajuns atât timp cât poate trăi pentru a crea. Creează pentru a trăi și trăiește pentru a crea.

Nu și-a bârfit vreun coleg în fața elevilor săi, este de o bunătate cruntă. Atât de bună încât te doare că nu poți să îi dai nimic în schimb. Trăiește ca o sfântă fără să vorbească despre religie, are o modestie imensă și uneori pare că este timidă. Parcă este prea la locul ei pentru vârsta pe care o are.

Am auzit-o vorbind despre falsitatea din lumea scriitorilor. Toți se dau mai mari decât sunt, iar Viorica Răduță nu vrea să socializeze, ci doar să își vadă de cărțile sale. Nu o interesează dacă are sau nu prieteni scriitori, cel puțin așa am înțeles eu.

Diferită, foarte diferită, autentică, reală. Un om care își trăiește viața pentru genul său de artă, neregretând nimic. Nu a pomenit niciodată despre faptul că și-ar fi dorit un copil, o familie. Era un subiect tabu și nu ne-am băgat niciodată.

Citindu-i cărțile, în special romanul În două lumi, redescopăr liceul mult-iubit și aflu lucruri noi despre profesori. Ce telenovelă era departe de ochii elevilor…

Viorica Răduță

 

Cărțile unei scriitoare – bucăți de sine!

Din motive lesne de înțeles, o mamă bolnavă care are nevoie de îngrijiri și care întreabă zilnic ce îi fac găinile, doamna Răduță a plecat în 2012 acasă, la Râmnicu, așa cum îi zicea. Mama sa a murit și a ajuns personaj în cartea sa, iar eu… am ajuns să fac română cu altcineva, fără nicio urmă de entuziasm.

Viorica Răduță a continuat să scrie. M-a invitat la o lansare de carte unde am regăsit puțin din spiritul său de artist, de scriitor plin de pasiune, elan, iubire de meserie, dar mai ales un amor nestins, infinit, incomensurabil pentru cuvinte și forța lor.

Ne-am întâlnit printre călătorii autobuzului 30 și a scos din plasă două cărți. Și-a cerut scuze că nu le are semnate. De fiecare dată când îmi dădea o carte, o făcea cu atâta iubire, grijă, de parcă îmi dădea cea mai mare comoară, o carte de căpătâi ca Biblia. Avea grijă și iubire pentru gândurile sale. Fiecare carte însemna o parte din gândurile sale.

Cartea sa este sufletul său, mereu străbătut de gânduri, de căutarea sensului vieții, de trecerea peste viața trăită în comunism, motiv frecvent abordat în operele sale. Unele răni nu se închid niciodată pentru generațiile dinainte de noi. Spunea că, pentru a ne spăla memoria, trebuie să înțelegem ce ni s-a întâmplat, să recunoaștem că nu ne-a fost bine în dictatură. Cred că vrea să ne dea o lecție, de patriotism sau deopotrivă de statură morală: recunoaște-ti trecutul pentru a putea merge mai departe!

 

Un Picasso al cuvintelor

Cărțile doamnei profesoare sunt încifrate, metaforice, greu de înțeles. Este un fel de Picasso al cuvintelor. Privești printr-o lentilă care transformă realitatea în forme distorsionate și este de datoria ta să înțelegi ce au fost la început. Poate de asta nu e atât de cunoscută, pentru că oamenilor le este greu să înțeleagă ce a vrut să spună.

Avea o admirație rară pentru Herta Muller care tocmai luase premiul Nobel în anii mei de liceu. Am citit și Herta Muller găsind o similitudine în incifrarea Hertei, dar mult mai ușor de înțeles decât a doamnei Răduță.

Viorica Răduță își scrie viața în fiecare carte, dar ai impresia că e o lume a unei opere de Picasso: fragmente, frânturi de imagini, acțiune sau lipsa acțiunii. Nu îți poți forma o idee, nu există o narațiune tradițională. Ești bulversat și rămâi gândindu-te în gol cu ochii în tine, încercând să găsești răspunsuri la întrebarea “Ce ai citit?”.

S-a lansat cu o carte de poezii în anul 1998 – Patimi după mine. Au urmat peste 15 alte romane sau volume de eseuri, colaborări cu poezie, proză, cronici la diverse reviste din România. În 2014, la Serile de la Bradiceni, a obținut premiul naţional pentru critică poeziei cu un laudatio făcut de Gheorghe Grigurcu.

 

O personalitate modestă, care te pune pe gânduri

Cărțile sale creează o nevoie de concret, palpabil, dar scriitoarea tocmai asta a făcut. Precum Brâncuși a scos forma din operele sale lăsând ideea unui obiect sau om, Viorica Răduță scoate acțiunea, tradiționalul, concretul din operele sale creând un stil nou, modern inegalabil, greu, năucitor. Deși scrie despre sine, sinele său este o resursă inepuizabilă pentru că în el conține orice întâmplare, multe cărți, creativitate. Uneori ai impresia că această femeie drăguță cu un ten perfect este o ființă superioară care vede totul de la înălțime asemeni Demiurgului lui Eminescu.

Alter-ego, ego, dedublare, polivalență, metaforizare, încifrare, ingambament, proiectare, povestire în ramă, planuri paralele, buildings român, catarxis. Sunt câteva sintagme pe care Viorica Răduță le-a introdus în mintea și câteodată în vocabularul elevilor săi. Sunt cuvinte care le-au rămas pe viață în minte și cu ajutorul cărora înțeleg viața mai bine, mai ușor și mai creativ.

În acest moment, Viorica Răduță se pregătește de două lansări a volumului de poeme ”Arsura umblă după trup”, una la Humanitas Kretulescu, București, alta la Ploiești. Va scrie în continuare încercând să schimbe mentalități, să facă tinerii să citească mai multe cărți care să-i provoace să gândească, să fie autentici, dar mai ales să ne facă să privim lucrurile în profunzime căutând esențialul, originalul, începuturile.

Cred că nu i-a plăcut prea mult rigiditatea sistemului educațional public, dar pentru mine a fost și va rămâne o deschizătoare de drumuri. Îmi pare rău că nu a stat mai mult în învățământ să schimbe viețile mai multor oameni. Eu am ajuns să scriu, să îmi găsesc vocația și sensul vieții datorită dânsei și nu o să am niciodată cum să îi multumesc destul. Poate să îi pun numele într-o carte.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima este de o viață la Radio România Internațional. Mulți dintre românii stabiliți în diverse colțuri de lume ascultă emisiunile Secției în Limba Română / RRI și știu că regăsesc în acest post o oglindă fidelă și expresivă a României de acasă. Aici ascultă limba mamei, limba română, care nu se uită niciodată, indiferent unde ai trăi și activa. Am discutat cu Olivia Cristina Sima atât despre despre lumea radio-ului cât și despre viața distinsei și experimentatei jurnaliste. Rezultatul este un articol din care avem cu toții multe de învățat. Lectură plăcută!

 

Olivia Cristina Sima s-a născut pe 28 septembrie 1957 la Bucureşti și este una dintre vocile emblematice ale radio-ului românesc. Este cunoscută ca redactor/ jurnalistă Radio România Internaţional, Secţia Panoramice, Grup Muzical, unde activează din 2 aprilie 1990 până în prezent. Aici redactează materiale scrise de specialitate: muzică în toate genurile muzicale, pentru secţiile de limbi străine Radio România Internaţional.

Din anul 2000 realizează o emisiune de o oră, cu specific muzical, difuzată în direct miercurea între orele 21 și 22, cu reluări conform grilei. Iniţial s-a numit ”Rapsodiile mileniului III la RRI”, iar de la 1 noiembrie 2013 – ”Muzică 100% la RRI”. Artiştii invitaţi sunt consacraţi sau tineri la început de drum, evoluând în aproape toate genurile muzicale – simfonic, cameral, operă, pop, folk, pop-rock, jazz, mai puţin folclor.

Legătura mea cu Radioul este veche, din anii ’70, când cântam în Corul de Copii Radio. De atunci iubesc fiecare culoar, treaptă de scară, fiecare încăpere din clădirea situată pe strada Nuferilor în anii aceia, respectiv strada Berthelot în prezent. Nici atunci și nici acum, nu mi s-a părut vreodată că sediul radioului public ar putea avea o clădire complicată, deși multora așa li se pare. M-am orientat mereu perfect în oricare colț din Radio. Deci afinitatea a existat din prima.

 

O viață cu muzica în sânge

Olivia Cristina Sima provine dintr-o familie de profesioniști în domeniul muzical. Cu toate că părinții o pregăteau pentru admitere la Liceul German, a ajuns la Liceul de Muzică nr. 1 (actualmente Liceul de Arte „Dinu Lipatti” din Bucureşti) – Secţia Teoretică / Pian. Aici admiterea se dădea cam cu 10 zile înaintea examenelor de la restul liceelor. A intrat cu succes datorită celei mai bune prietene a mamei sale, care a pregătit-o în secret pentru probele speciale de la admitere.

A urmat, evident, tot o Facultate de Muzică. A absolvit în 1981 Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, actualmente UNMB (Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti), secţia Muzică şi Compoziţie Muzicală / Muzicologie – Specializarea Muzică Vocală şi Instrumentală / Pian.

Înainte de a ajunge redactor la Radio România Internațional în aprilie 1990, Olivia Cristina Sima a fost un timp profesor de pian la Liceul ”George Enescu” din Bucureşti. Pe urmă, a fost profesor de pian / grup vocal la Casa pionierilor / Clubul copiilor din Buftea / Ilfov. După 1990 a colaborat la diverse publicaţii, dintre care cele mai importante sunt Revista Radio (ediţia tipărită) și ziarul de limbă italiană „Sette Giorni”.

”La Medeleni” de Ionel Teodoreanu este cartea de căpătâi a copilăriei și a adolescenței sale, fiind una tulburător de romantică, de sensibilă și de profundă pentru doamna radioului de peste hotare. În materie de muzică, LP-ul cu înregistrarea Concertului în la minor pentru pian și orchestră de Robert Schumann, interpretat de Dinu Lipatti, este preferatul său.

Respectul față de adevăr, sinceritatea, pasiunea pentru ceea ce faci, seriozitatea, tenacitatea, cunoștințele temeinice în domeniul de activitate, dar și cele de cultură generală sunt valori de bază pentru Olivia Cristina Sima.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima cu Aura Urziceanu, Ron Rully și Daniela Vlad @ Radio Iași mai 2008

 

Radio România Internațional, o istorie de 68 de ani, în câteva cuvinte

Radio România Internaţional este serviciu public care asigură zilnic emisiuni în limba română, în dialectul aromân şi în 11 limbi străine: engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, arabă, chineză, italiană, ucraineană, sârbă şi ebraică. Grupul Muzical de la RRI are o tradiţie începută în anii ’50. Inițial, fiecare redactor era distribuit pe câte un gen muzical. Ulterior, s-a constatat că, pentru a evita rutina, este mult mai indicat ca materialele să se realizeze prin rotaţie. Astfel se desfășoară activitatea și în prezent.

Acum, Olivia Cristina Sima redactează două rubrici pe săptămână: Muzica ta (programată luni) şi Jazz Univers (programată sâmbătă). În total – patru pe lună fiecare, alternând uneori și cu Sala de Concerte / Permanențe ale muzicii românești.

Impactul şi succesul emisiunilor au fost rapide, iar semnalele pozitive de la ascultători nu au întârziat să apară. Cei ce ascultau RRI, indiferent de vârstă, aveau preferinţe, arătându-se interesaţi de fenomenul cultural artistic muzical din România. Un exemplu în acest sens este reacţia favorabilă a ascultătorilor Serviciului Englez faţă de rubrica Jazz Univers, semnalată în mod repetat prin scrisori / mesaje pe e-mail.

Radio România Internațional înseamnă acasă. Este tot: plăcere de a face jurnalism, de a relaționa cu colegii, implicare 100% în fiecare acțiune. Mulți dintre românii stabiliți în diverse colțuri de lume ascultă emisiunile Secției în Limba Română / RRI și știu că au în noi o oglindă fidelă și expresivă a României de acasă. Aici ascultă aproape exclusiv muzică românească, de toate felurile, genurile și pentru toate gusturile. Aici află bucăți de realitate din toate domeniile, informații vitale, necesare, interesante și, cel mai important, aici ascultă limba mamei: limba română, care nu se uită niciodată, indiferent unde ai trăi și activa.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima, Mircea Vintilă, Mona Mihaela Trifu @ Ro Art Belgia 2013

 

Sfaturi de la Olivia Cristina Sima pentru oamenii de radio

Am vrut să aflu de la doamna Olivia Cristina Sima care sunt calitățile necesare unei persoane care vrea să facă radio la nivel profesionist. În opinia dânsei, cea mai importantă e pasiunea, plăcerea imensă de a face acest lucru, împrietenirea la cataramă cu microfonul, siguranța informațiilor care trebuie emise în eter. Apoi, cunoștințele profunde despre ceea ce face acolo, pornind de la birouri, computere, cabine, aparatura tehnică, până la jonglarea cu diversele tonuri și nunațe ale vocii. Omul care vine în fața microfonului trebuie să fie el întâi de toate convins de ceea ce comunică, să-i placă asta. Este condiția primordială că și celor care ascultă le va plăcea. Și, desigur, e de preferat să aibă o voce bună, fonogenică, iar dacă nu are cine știe ce voce, să-și folosească cunoștințele și inteligența pentru a o modela / perfecționa cât mai mult posibil.

Eu nu am făcut o școală de jurnalism. Când m-am format eu ca om de radio, puțini absolviseră cursuri de jurnalism. Dar școala adevărată, care durează până în prezent, am făcut-o la RRI. Aici am învățat și repet. Continui să învăț și astăzi, după mai mult de 28 de ani de radio, tot felul de lucruri.

În 2005 a absolvit un curs de dicție și vorbire la microfon, organizat de Radio România, de care își amintește mereu cu imensă plăcere. Acesta a ajutat-o mult să evolueze, să înțeleagă și să privească altfel ceea ce făcea. Doamna Ileana Cârstea Simion, care a predat respectivul curs, este o mare profesionistă, care merită respectul oricărui jurnalist.

Cred că jurnalismul adevărat ar trebui să se bazeze mai puțin pe senzațional și mult mai mult pe profunzime, cultură generală și adevăr. Poate asta e și problema astăzi: prea mult senzațional și prea puțin fond.

Domniei sale îi plac vocile calde, deloc stridente, inteligente, în sensul că transmit și emoție, nu numai informație. Desigur că acest principiu nu se aplică în cazul știrilor, unde totul trebuie să fie clar, obiectiv și fără sugestii. În general, la radio ajung vocile fonogenice – adică plăcute auzului, care prin exercițiu și experiență devin tot mai bune. Dar există și cazuri de voci obișnuite, fără mare strălucire, care, însuflețite de ceea ce transmite moderatorul și de cunoștințele proprii, devin extrem de agreabile. Mai există și voci cu anumite particularități considerate inițial indezirabile, care ulterior se transformă în atuuri, îmi spune Olivia Cristina Sima.

 

Dau aici două exemple, cel al marelui actor Radu Beligan, care cu o voce atipică și cu probleme de dicție inițial, a ajuns un reper în actorie, schimbând cu inteligență și talent defectele, în calități specifice. Al doilea exemplu se referă la moderatoarea Liana Stanciu, care în anii ’90 atinsese mari cote de popularitate cu un glas considerat atunci sexy, care în realitate era un glas afectat de o manevră folosită la naștere. Și apropo de voci și de personalități, multe dintre marile voci ale Radioului Românesc au plecat de la RRI sau s-au format la RRI.

Două nume sunt suficiente: Eugen Preda și Paul Grigoriu. De altfel, din 29 octombrie 2018, principalul studio de emisie al postului Radio România Actualități – cabina 31, se numește PAUL GRIGORIU, în semn de omagiu și recunoștință pentru ceea ce a însemnat și înseamnă jurnalistul român.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima cu Eugen Mihaiescu și Gabi Guriță Nicolau la RRI, iulie 2013

 

O oază de profesionalism într-un mediu tot mai superficial

Ca și alte posturi incluse în Radio România, Radio România Internațional se bazează în primul rând pe informații veridice, pertinente și extrem de bine documentate. Nimic nu se face la întâmplare, fie că e vorba de partea editorială, sau de cea tehnică.

Din acest punct de vedere, am avut surpriza nu prea plăcută de a asculta la diverse posturi comerciale informații neconsistente, frizând uneori superficialul și dominate de fațadă, la profunzime ajungându-se greu sau chiar deloc. Ca să nu mai vorbesc de partea tehnică, care lasă mult de dorit cam peste tot, fie el radio sau televiziune, iar când spun parte tehnică, nu mă refer la calitatea audiției, sau a imaginii – în cazul televiziunii, ci la manevrele tehnice, inevitabile în munca noastră.

În urma acestui articol sper ca mai multă lume să (re)descopere posturile publice al Radiodifuziunii Române. Într-o țară unde aproape totul devine superficial, a mai rămas o oază de profesionalism. De la puținii oameni adevărați de radio se mai poate învăța meserie. Asta, până nu e prea târziu. Audiții plăcute pe calea undelor radio!

Octavian Thor Pleter

Într-o branșă cu oameni speciali, integri, cu sânge rece și unde greșeala nu este permisă, Octavian Thor Pleter joacă un rol esențial. De peste 30 ani este cadru didactic al Facultății de Inginerie Aerospațială din Institutul Politehnic București, decan din 2016. Și-a lăsat amprenta peste mulți profesioniști din aviația zilelor noastre, iar asta se vede în rezultatele unei industrii aflate în topul mondial. Mai mult decât atât, din 1993 este director general al unui grup de firme remarcat în București prin ambiția de a crea sustenabilitate pe termen lung. Totul se îmbină într-o carieră construită pe principii etice, care necesită o foarte atentă analiză.

 

Pasiunea pentru zbor a apărut încă din copilărie, când micul Octavian se uita fascinat la urmele avioanelor care străbat cerul. Mereu și-a dorit să devină pilot însă din cauza miopiei nu i s-a permis. Asta însă nu l-a oprit să tindă totuși spre o carieră în aviație, să-și îndeplinească visul de a se afla în fața manetei.

În 1986, Octavian Thor Pleter finalizează studiile Facultății de Inginerie Aerospațială. A fost foarte bun la calculatoare, un student absolut remarcabil pentru contribuția adusă domeniului. Una din marile sale realizări este faptul că a pus umărul în mod decisiv la crearea primelor hărți de navigație electronică din România.

Mai important însă, a fost atras de activitatea didactică și a rămas în facultate, după finalizarea studiilor. Astăzi, Octavian Thor Pleter este decanul Facultății de Inginerie Aerospațială și se luptă pentru a restabili gloria uneia din cele mai prestigioase secții din România.

 

Aviația, un domeniu plin de satisfacții

Știm foarte bine că România a jucat un rol respectabil în industria aeronautică, încă de la apariția ei. Din fericire, Ceaușescu a înțeles că aviația poate fi unul din avantajele noastre competitive și a susținut mereu domeniul. Și-a propus o industrie românească independentă și a investit în producția de avioane, dar și în crearea unei școli de renume.

Facultatea de Inginerie Aerospațială există din 1930 și se mândrește cu mulți absolvenți de prestigiu din întreaga lume. Domnul Pleter îmi dă exemplul Canadei pentru a demonstra renumele facultății noastre:

Sunt circa 500 de ingineri români în Canada. Absolvenții noștri primesc foarte ușor vizele de Canada, diploma este o garanție a valorii lor. La Bombardier Aerospace, al treilea producător de avioane din lume, inginerii români sunt mai mereu angajați fără interviu.

Tradiția se păstrează chiar și astăzi, când România produce componente de bază pentru orice aeronavă din lume. Și totuși, Octavian Thor Pleter trage un semnal important de alarmă:

 

Lipsa de adaptare a sistemului de învățământ la rigorile mileniului 3

După 1990, a fost o perioadă grea pentru aviația românească. Absolvenții de inginerie spațială înclinau foarte mult spre alte cariere. Pe vremuri se făceau multe ore de zbor în cadrul facultății, astăzi din păcate nu mai este cazul. Trebuie să înțelegem că, în acest domeniu, orice inginer care nu a pilotat niciodată nu poate fi credibil.

Și mai important, se simte nevoia tot mai des de dezvoltarea unor abilități diferite, pe lângă cele tehnice absolut de necontestat pentru absolvenții români.

În România, normele de acreditare ale unei universități nu s-au mai schimbat din 1995. Standardele sunt învechite, iar pe noi ne afectează foarte mult. Mereu vorbesc cu angajatorii din industrie, știu exact ce probleme sunt. Absolvenților noștri le lipsesc gândirea critică, nu știu să își argumenteze ideile, nu lucrează bine în echipă. Iar noi ca facultate trebuie să jonglăm în maxim 8% arii complementare…

În 2009, susținut puternic de conducerea Politehnicii, Octavian Thor Pleter a început un program de revigorare a Facultății de Inginerie Aerospațială. În loc ca programa să fie aleasă de vechii profesori, a organizat o serie de întâlniri cu absolvenți de marcă ai facultății, aflați în poziții de top în aviația din toată lumea.

Împreună au redefinit curricula, iar o parte din acești absolvenți predau și astăzi în cursurile Facultății. Au hotărât ca toate cursurile să se desfășoare în limba engleză, deoarece absolvenții trebuie să rămână competitivi la nivel global. Pe lângă subiectele tehnice, au introdus cursuri de management sau business. Mai e mult până a rezolva toate problemele universității, dar este clar că sunt pe drumul cel bun.

Îmi doresc să atragem sponsorizări pentru ca studenții noștri să poată construi avioanele facultății, pe care să reintroducem orele de practică. Sunt mai mult decât capabili să facă asta, dar ne trebuie resurse. Doar teoretic nu îi putem pregăti cu adevărat pentru viața reală.

 

Cum a ajuns Octavian Thor Pleter director general al grupului IDM

La câțiva ani de la Revoluție, Octavian Thor Pleter s-a alăturat unei viziuni. Într-o perioadă în care business-urile apăreau ca ciupercile după ploaie, când toată lumea alerga să își multiplice rapid banii, eroul nostru s-a alăturat unei afaceri construită pe valori sănătoase.

La vremea respectivă, Dan Mihai Ionescu conducea o rețea de distribuție pentru licitații electronice. Cei doi se cunoșteau din facultate, iar experiența în calculatoare și apetența pentru lucrul făcut corect l-au recomandat pe tânărul lector pentru o poziție de manager proiect în noua companie.

La puțin timp după, fondatorul IDM a decis că are nevoie de un director general. Astfel, cei 20 angajați IDM au susținut un test, în urma căruia managerul nostru de proiect nu a obținut cel mai bun rezultat. Cu toate acestea, Octavian Thor Pleter a obținut postul! De ce?

Rankingul meu a fost cel mai apropiat de media întregului grup. Asta însemna că sunt cel mai potrivit să conducă acel grup, pentru că știam să îi evaluez nevoile.

Alături de noul director general, IDM și-a propus să schimbe modelul anilor ’90 de a face business. Le-a luat aproximativ un an de pregătire, însă au reușit să se transforme total într-o viziune pe termen lung.

 

”Don’t be evil”, motto-ul Google, pus în practică de IDM 5 ani mai devreme

În octombrie 1994, în București se deschidea celebrul centru comercial IDM de la gara Basarab. A fost primul centru din România, deschis 7 zile din 7. Patru ani mai târziu, IDM înființa unul din primele cluburi de wellness din Europa. Bazându-se pe experiența academică a domnului Pleter, IDM a investit inclusiv în învățământ prin Universitatea Româno-Britanică, dar și în alte start-up-uri promițătoare, toate cu mare potențial.

Echipa IDM a înțeles de la început că a construi o afacere durabilă nu se poate baza pe speculă. Au dat o șansă integrității, în conformitate cu principiile morale ale noului lider. Poate că etica nu a generat profituri foarte mari, mai degrabă onestitate față de clienți și angajați. Poate că acest concept nu e mereu vizibil în rândul clienților, însă este întru totul apreciat de liderii de opinie din industrie. La fel și de către angajați, care trăiesc cu mulțumirea de ști că nu-și păcălesc niciodată clienții.

Trebuie să ne hotărâm dacă într-un restaurant chiar oferim unt de calitate așa cum ne lăudăm în meniu, sau îl înlocuim cu margarină. Avem mare nevoie de integritate, mai ales în secolul informației.

Cum s-a tradus acest principiu la IDM? Mesele de biliard din club beneficiază de cel mai bun și mai scump postav disponibil. Piscinile sunt la cele mai înalte standarde. Centrul comercial a rezistat cu brio crizei financiare, concurenței tot mai acerbe și… construcției pasajului Basarab. Lucrează de foarte mulți ani cu 360 magazine, comercianți profesioniști care, lunar, plătesc aceeași chirie, fără alte costuri ascunse sau creșteri neanunțate. Mulți dintre ei au semnat un contract de chirie pe 100 ani, care poate fi reziliat oricând! Doar că nimeni nu vrea asta, pentru că toți sunt mulțumiți de modul în care sunt tratați.

La fel a fost și cu Universitatea Româno-Britanică. A apărut pe fondul disperării lui Dan Mihai Ionescu față de sistemul de învățământ și lipsa standardelor etice. Timp de 10 ani, a reprezentat un model alternativ de studii post-universitare în administrarea afacerilor, iar Octavian Thor Pleter a jucat cu mult entuziasm rolul de director academic. A dispărut tot din cauza rigorilor, pentru că nu a deschis 3 facultăți distincte, așa cum o cerea acreditarea. Însă, a oferit câteva generații de absolvenți pregătiți perfect pentru un mediu de afaceri de calitate.

 

Cercul virtuos și gravitația mediocrității

Astăzi, grupul de firme IDM are 260 angajați și o cifră de afaceri de 8 milioane de euro. Octavian Thor Pleter a fost mereu acolo și reprezintă unul din motivele principale pentru care grupul are succes de 25 ani.

Să nu uităm că domnul Pleter este un produs al aviației, un domeniu de elită cu oameni curajoși, care rezolvă probleme și nu intră în panică. IDM-ului nu i-a fost teamă să inoveze, tocmai pentru că reprezentantul său principal este la rândul său un bărbat încrezător în propriile sale gânduri. Un bărbat care îmi spune că intră în depresie dacă seara, când își face analiza zilei, își dă seama că nu a făcut ceva de care să fie mândru.

Când eram tânăr, nu aveam o părere prea bună despre mine. Îmi doream mereu să dovedesc că pot să scap de gravitația mediocrității. Chiar și astăzi am acest handicap de stimă de sine, instinctiv simt despre mine că nu sunt bun. Nici nu vreau să mă schimb de altfel, pentru că ar interveni lenea.

Ce urmează? Octavian Thor Pleter va continua să se lupte pentru strălucirea unei facultăți de mare tradiție. Va inova în continuare, oferind cele mai bune condiții pentru clienții, angajații și partenerii IDM. În general, va continua să creeze un cerc virtuos, pentru toți cei care îl înconjoară.

Un om poate porni un cerc vicios sau unul virtuos. Un cerc virtuos își ia energia din mediu. Tot ce-mi doresc este să nu pornesc niciodată vreun cerc vicios.

Ioana Pârlog Misbits viniluri

Povestea Misbits capătă “trup” în 2013, odată cu deschiderea magazinului de viniluri din Strada Făinari numărul 43A din București. Însă “sufletul” acesteia își are originile cu mulți ani în urmă, atunci când Ioana Pârlog, fondatorul și principalul curator al proiectului Misbits, era doar un copil.

 

Pasiunea mi-a fost indusă cumva de părinți. Tata obișnuia să își facă mereu propriile cd-uri pentru a le putea asculta în mașină. Înregistra mai tot timpul, asta în timp ce eu trăgeam cu ochiul către el.

Treptat, trasul cu ochiul s-a transformat în meserie, iar Ioana Pârlog a devenit DJ Miss I. A mixat pentru prima dată la 19 ani, iar până astăzi, 13 ani mai târziu, nu a mai părăsit scenele festivalurilor sau marilor cluburi din țară.

Ca orice DJ care se respectă, Miss I s-a simțit mereu obligată să-și comande cele mai de calitate discuri din lume. Căuta pe internet, comanda online, aștepta livrarea… Într-o zi, și-a dat seama că poate eficientiza tot acest proces. Cum ar fi să fie ea cea de la care DJ-ii își cumpără vinilurile? Să-și folosească la un alt nivel experiența în a găsi distribuitori? Cumpărători ca ea să nu mai aștepte atât după produsele care le fac viața mai bună?

Prin septembrie 2012, Ioana s-a decis că vrea și poate fi antreprenor. Și-a construit planul de afaceri, a închiriat și renovat o casă frumoasă cu curte mare. În 18 martie 2013, Bucureștiul primea primul său magazin dedicat în întregime vinilurilor cu muzică electronică!

 

Misbits, deschizător de drumuri în industria de viniluri

Într-o piață atât de dezvoltată ca România din punct de vedere muzical, era chiar păcat să nu existe un asemenea concept. Și totuși, Misbits rămâne chiar și astăzi unul din foarte puținele magazine de viniluri din București!

Ca orice început, a fost dificil, în special din considerente financiare. La deschidere, avea pe raft la vânzare foarte puține discuri. Cu toate astea, și-a permis să se dezvolte rapid, pentru că lumea muzicii electronice auzea tot mai des de micul magazin din Făinari. Astăzi colecția de discuri cuprinde în jur de 4000 de albume, titluri și genuri muzicale.

Ioana Pârlog se consideră norocoasă, mai ales pentru că întâlnește mereu oameni fericiți. Împătimiți de viniluri sau aflați la primul contact cu discurile clasice, clienții și vizitatorii Misbits își găsesc mereu în magazin discuri preferate.

Din fericire, ne calcă pragul oameni de toate vârstele. De la colecționari și cunoscători de viniluri, până la DJ-i și curioși care se află la primul disc cumpărat. Avem de asemenea și vizitatori mai vârstnici, care apreciază și sunt interesați îndeosebi de colecția noastră de muzică clasică.

De sprijin au avut desigur nevoie de multe ori, însă familia și prietenii i-au fost mereu alături și au susținut-o întru totul.

 

Mai mult decât un simplu magazin

Ioana are propria sa strategie de a aduce cât mai mulți oameni în magazin. Scopul? Să ia contact cu lumea muzicii electronice și cu “microbul” discurilor de vinil.

Încă de la înființare, Misbits a avut parte de foarte multe evenimente, care mai de care mai deosebite. Toate de mare succes. Reduceri, firesale-uri, lansări de revistă, expoziții cu coperți ale discurilor de vinil. Chiar graffiti în interiorul curții sau sesiuni de live painting.

Anul acesta a organizat un workshop cu Alex Puicea, pe parcursul căruia au fost prezentate mai în detaliu atât istoria discurilor de vinil, precum și metode de curățare și păstrare în condiții optime a acestora. În 21 iunie 2018, a găzduit primul târg de viniluri, ocazie cu care câțiva colecționari și-au pus spre vânzare câteva discuri mai speciale din colecțiile personale.

Sau, odată la ceva timp, organizează Smoothy Grooves, un podcast transmis live prin care încearcă să le arate fanilor din online ce se întâmplă în magazin și, în general, să se bucure de experiența Misbits.

 

De ce să o vizitezi pe Ioana Pârlog

Evenimentele organizate în magazin și pe terasă reprezintă așadar o parte integrală din activitatea Ioanei. Prin tot ce face, încearcă să îmbogățească și să confere o anume unicitate experienței de care se bucură fiecare vizitator al magazinului. Fie că se află acolo ca să cumpere ceva sau doar pentru a asculta muzică de calitate și a se bucura de atmosferă.

La Misbits găsim de toate – muzică house, tehno, deep house sau minimal… Drum ’n’ bass, downtempo, jazz și future jazz, sau chiar muzică clasică. Câte puțin din fiecare, titluri cunoscute, dar și comori mai puțin știute de publicul larg. Din aprilie 2017, Ioana are inclusiv propria casă de discuri, Misbits Recordings, înființată împreună cu Cosmin Dumitru și axată pe muzică experimentală și ambient downtempo.

M-am îndreptat încotro m-au purtat imaginația, mintea și sufletul. Așa că am încercat să fac totul după cum mi-a plăcut și cum am simțit eu că e mai bine.

Ioana Pârlog și colegii săi au multe alte idei, atât în ce privește magazinul fizic cât și shop-ul online. Acesta din urmă trece printr-o sumedenie de modificări și îmbunătățiri, pentru a-și servi cât mai bine clienții de peste tot din lume. Ioana îmi spune că principala provocare acum e să găsească metode de livrare care să implice costuri mai mici, tocmai pentru a fi cât mai accesibile de cumpărătorii ei din toată lumea.

 

Cum să îți clădești un nume și un brand pe cont propriu

Fondatoarea Misbits este mai mult decât în măsură să ofere un sfat prețios pentru cei care sunt la început de drum.

Trebuie în primul rând să încerce să se pună în postura clientului și a celui căreia îi sunt destinate toată munca și energia. Să fie pregătit pentru orice situație, oricât de neprevăzută, să încerce să fie cât mai organizat și să știe exact ce are de făcut. Iar dacă la mijloc mai sunt implicați și câțiva angajați, munca și funcționarea ca o echipă devin lucruri esențiale.

Pentru Ioana Pârlog, aceasta e cea mai mare încercare – lucrul cu oameni și caractere diferite. Încearcă însă să împace pe toată lumea, chiar dacă se mai ivesc și neînțelegeri.

Cel mai important însă e că Ioana poate privi cu mândrie spre trecut. Nu are niciun regret și nu își dorește să fi făcut lucrurile într-un alt fel.

De luni până vineri este antreprenor, seara și în weekend o găsim mai mereu prin cluburi mixând. Își trăiește visul, acela de a fi alături de muzică. Când vine vorba de viniluri, toată lumea se gândește la ea și la Misbits, iar asta nu poate însemna altceva decât un prezent plin de satisfacții și un viitor optimist.

Ioana Pârlog Misbits viniluri

 

*Reportaj realizat cu sprijinul lui Ion Iordache. Dacă știi și tu români remarcabili, ajută-ne să-i descoperim!

Marius Matache

Marius Matache este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai noului val de folk. Muzica sa are la bază o chimie care aduce zâmbetul pe buze. Cum se îmbină cariera în chimie cu pasiunea pentru folk aflăm din rândurile următoare, în care muzicianul chimist și-a deschis sufletul către voi.

Marius Matache este doctor în chimie din 2006 și are un postdoc în știința mediului. De aproape 20 de ani lucrează în cadrul Centrului de Cercetare a Mediului și Efectuare a Studiilor de Impact din Universitatea din București.

De 15 ani e prezent pe scenele patriei, ca folkist. De 10 ani e blogger cu acte în regulă, 2008 fiind anul de înființare a site-ului de muzică folk www.foreverfolk.com. Din 2009, cu câteva pauze, face și puțin radio, trecând prin Radio România Cultural, RFI România și acum Radio Seven.

Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia

Are două albume de autor: HOINAR prin Piața Matache (2013) și Alchimie (2016). E prezent pe mai multe albume colective: Ziua de mâine Alba Iulia (2008), Folk din pana mea vol. I (2011) și II (2016), Fălticeni Folk (2014), dar și pe albumul 2010 ani de folk alternativ al băieților de la Țapinarii. Și e foarte mândru că a contribuit la primul imn al naționalei de rugby a României.

A ajuns la folk total întâmplător, pe la 17 ani (1995). Punctul oficial de plecare în carieră îl consideră concertul din Big Mamou, 8 aprilie 2004.

Niște prieteni de-ai mei din liceu cântau în parc, mă uitam la mâna lor și apoi mergeam acasă și repetam mecanic ce vedeam la ei. Tocmai de aceea, când sunt întrebat ce studii muzicale am, îmi place să spun Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia. Până în acel moment, iubeam folkul ca simplu spectator, neimaginându-mi vreodată că voi reuși să învăț să cânt la chitară, cu atât mai puțin că voi face din asta o profesie.

Nu ai nevoie de o religie pentru a fi un om bun

Make, cum îi zic prietenii, se consideră ateu. Cu toate că acest detaliu ar putea face o persoană habotnică să strâmbe din nas, el are un sistem de valori foarte bine consolidat. Marius crede că e foarte important să faci bine în viață și, atât cât poate, încearcă să schimbe lumea din jurul său în bine.

Din lista de albume care i-au marcat existența, enumeră doar ”The Wall (Pink Floyd), cu tot cu filmul aferent, Evenimentul zilei…și altele (Valeriu Sterian), Brothers in Arms (Dire Straits), Last Ship (Sting), Cântece de șemineu (Nicu Alifantis).

Îi place foarte mult la Alexandru Tomescu modul în care explică pe scenă muzica, dar și filozofia din spatele ei, dar și cum reușește în fiecare an să aducă muzicieni străini alături de domnia sa în turneul Stradivarius. Consideră că aceștia vor deveni, la rândul lor, ambasadori pentru România în țările din care provin.

Datorită facultății și meseriei sale de bază, știința a devenit principala sursă de literatură. Cu toate astea, își mai face timp și pentru alte genuri de lecturi. Ultima carte citită este Șapte ani în Provence, a lui Ioan T. Morar.

Nimeni nu poate să meargă pe drumul altcuiva. Fiecare din noi are propriul drum, pe care și-l croiește așa cum crede, știe, poate. Sunt puține lucruri pe care nu le putem face, dacă ne dorim cu adevărat. În 1996, când am ales să dau la facultatea de chimie, lumea mă și vedea murind de foame, la momentul respectiv chimia fiind “rău-famată” pe fondul falimentului industriei chimice și a “trecutului glorios” asigurat de academiciana” Elena Ceaușescu. Indiferent de domeniu, dacă îți faci meseria corespunzător, rezultatele apar. Oricât de greu pare, dacă veți fi printre cei mai buni, puteți reuși, indiferent de domeniu. Aici sau în alt colț de lume.

Folkul românesc în 2018

Am vrut să aflu de la Marius cum arată folk-ul în anul 2018 și ce crede că îi lipsește pentru a-și recâștiga popularitatea. Dincolo de propria sa glumă, prin care Make spune că folkul nu e popular pentru că are prea multe cuvinte, artistul vine și cu o explicație serioasă, care ar trebui luată în seamă de către generația actuală de folkiști:

Folkul nu va fi prea curând un gen cu impact, pe de-o parte din cauza conjuncturii actuale, pe de altă parte ca o consecință a profesionalismului redus al celor care îl prestează. Sunt foarte puțini artiști din zona folk cu adevărat adaptați la realitățile industriei muzicale din 2018. Și nu e o critică sau un reproș, e pur și simplu constatarea unui om care de 15 ani face parte din breaslă, de 10 ani scrie și de 2 ani face o emisiune despre muzica folk. Folkul are nevoie de branduri noi, puternice, de evenimente cu impact, construite în timp, care să atragă lumea (de tip Electric Castle).

Muzica lui Marius Matache nu e cel mai normal folk din curtea școlii. E suficient să ne gândim la piese precum Baladă pentru bormașină și târnăcop. A vrut să aibă și el ceva de genul concert pentru pian și orchestră, dar atât a putut, spune în glumă Marius Matache despre această piesă.

Piesele mele au un singur scop: să îi facă pe oameni să zâmbească. Acesta e scopul meu când mă urc pe scenă. Oamenii au deja problemele lor. Nu au nevoie să vină la concert și să le asculte și pe-ale mele.

Chiar și piesele sale de dragoste sunt, de multe ori, simpatice. Marius Matache face o muzică cu mesaj (subversiv, ar zice unii). Ea te pune să gândești și presupune să fi citit mai mult de abecedar și carte de bucate înainte de a merge la un concert de-al său.

Marius a cântat în multe locuri neconvenționale. Pe un câmp de pe care se recoltase recent floarea-soarelui sau porumbul sau în pădure, având un generator pe motorină ca sursă de curent. A cântat în curtea bisericii fortificate din Mediaș, în cadrul proiectului Trubadur pe Drumul Cetății, implementat alături de Bitdefender. A cântat de asemenea în deschiderea meciului de rugby România – Uruguay, pe stadionul Arcul de Triumf.

 

Chimia și folkul l-au făcut să rămână în țară

A rămas în țară pentru că, lucrând în proiecte europene încă din facultate (1998 mai exact), a crezut că se poate și în România. Aparent, încă mai crede. El nu e plătit la universitate de statul român, ci din proiectele pe care le atrage. După 20 de ani lucrează în același loc, după aceeași rețetă, încercând să schimbe lucrurile în bine și în România.

Este adevărat că, uitându-se înapoi cu mintea și experiența de acum, nu știe dacă ar alege la fel. Cu toate astea, nu are regrete față de alegerea sa de atunci. Celor care își doresc să plece le recomandă să evalueze atent avantajele și dezavantajele deciziei, nu doar cele materiale, ci și pe cele emoționale, care uneori pot acoperi orice satisfacții financiare.

Cea mai puternică legătură între chimie și folk sunt eu (haha!). Așa cum îmi place mie să spun, atunci când mă transform în ambasador al chimiei, chimia este pretutindeni, deci și în muzica folk. De exemplu, corzile mele conțin fosfor și bronz (deci cupru, staniu și încă vreo câteva elemente), prăgușul, penele și înălțătorul sunt polimeri. Iar oamenii care mă ascultă au parte de adrenalină, de serotonină.

Oamenii care îl cunosc de pe scenă sunt, de multe ori, contrariați că are un doctorat în chimie și că încă lucrează în mediul academic. Oamenii care îl cunosc de dincolo de muzică sunt fascinați de cât de mult călătorește datorită muzicii, cât de vizibil e pe rețelele sociale.

Marius Matache

Elita României e făcută din toți cei care își fac meseria cu simț de răspundere

Am dorit să aflu de la Marius Matache cum arată în opinia sa elita României din zilele noastre și care consideră că sunt modelele cele mai importante pe care ar trebuie să le aibă acest popor în prezent.

Elita României (cea reală, nu farsele care se află în fruntea țării) este, de multe ori, plecată prin alte țări, de soare pline. E normal, atât timp cât în România nu au cadrul de manifestare. Aici mă gândesc la primul meu coleg de scenă, Mădălin Giambașu, care a plecat la doctorat în SUA (la aceeași universitate la care a învățat Bob Dylan), pentru că în România nu avea nici o șansă la momentul 2005. Mă gândesc ce le oferim zecilor de olimpici care anual aleg să plece la studii în cele mai bune universități din lume.

Unii aleg să se întoarcă, alții au nevoie să confirme peste hotare pentru a fi recunoscuți în România. Alții ne reprezintă cu cinste în țările de adopție pentru că un român care se impune într-o universitate din afară contribuie semnificativ la imaginea României. Nici unul din ei nu e mai puțin român ca oamenii care au ales să rămână și să țină România pe linia de plutire, e de părere Marius Matache.

Ei sunt elita României, cei care fac lucrurile să meargă, cei ce reușesc adevărate minuni făcându-și meseria cu simț de răspundere, indiferent de poziția în sistem.

Dacă vi se pare că elită sunt doar intelectualii, vă doresc să experimentați o grevă de 2-3 săptămâni a celor de la salubritate. De multe ori, elitele sunt rupte de realitatea cotidiană, iar acest lucru poate determina disfuncționalități atunci când oameni valoroși ajung în funcții de execuție.

Marius Matache

Lansează în curând un album cu cântece de iarnă

Provocările pentru un artist care trăiește în România sunt la tot pasul. O industrie muzicală încă în formare, o fiscalitate ridicată, complicată și incoerentă. Un mediu perturbat de stat prin concerte gratuite, un public cu o putere financiară destul de scăzută, lipsa unor spații de manifestare civilizate la prețuri decente. Apoi, evoluția năucitoare a tehnologiei, care are un impact serios și asupra industriei muzicale. Dar cea mai importantă este aceea de a trăi exclusiv din muzică. Lui Marius Matache i se pare undeva la limita imposibilului.

Marius Matache are mai multe proiecte de viitor, unele în desfășurare. A început să lucreze la un album cu cântece de iarnă, care speră să apară până la Crăciun măcar pe platformele digitale. Își dorește la un moment dat un album cu piese în limba engleză. În prezent, are piese pentru încă două albume de autor. După ce face măcar două din cele patru, o să se gândească la un best of.

Pentru 2019, își dorește un turneu aniversar pentru cei 15 ani de carieră. Și își mai dorește să ajungă în orașe din România în care nu a cântat încă: Târgu Mureș, Deva, Hunedoara, Oradea, Galați, Slatina, Bârlad, Rădăuți șamd.

Cum va arăta viitorul folkistului Marius Matache depinde mult și de cei care se interesează de ceea ce el crează. Eu vă recomand să-i ascultați muzica și, dacă vă place, luați legătura cu el și chemați-l să vă încânte sufletul. O va face cu mare drag!

Carmen Trufaș

Carmen Trufaș este medicul stomatolog care face din profesie un dar pentru ceilalți. De 10 ani își împarte viața între clinica stomatologică, cursuri de profilaxie sau igienă orală, voluntariat. Pe cont propriu sau prin intermediul clinicii, a inițiat multe acțiuni pentru copii și adulți; de asemenea s-a alăturat campaniilor umanitare derulate de ONG-uri cu care s-a intersectat. Toate acestea au purtat-o prin grădinițe, școli, cămine de bătrâni, multinaționale, pe străzi și chiar prin… Nepal! În primăvara aceasta a înființat Asociația ”Meriți Iubire”, cu care are planuri mari.

 

La grădiniță cu primul proiect

Totul a început acum 10 ani, când Carmen Trufaș și-a deschis propriul cabinet stomatologic. Avea doar un scaun stomatologic și făcea singură totul. Unul dintre primii pacienți a fost o directoare de grădiniță, cu care a devenit bună prietenă.

Într-o zi, doamna director i-a propus să meargă la grădiniță și să țină o lecție de igienă orală pentru copilași. Carmen a acceptat pe loc, aproape fără să gândească ce implică toată povestea asta. Cei mici sunt imprevizibili, îți pun tot felul de întrebări la care nu te aștepți. Dar o asemenea întâlnire este și un foarte bun exercițiu de comunicare și spontaneitate.

A mers la grădiniță și nu doar a ”predat”, dar a și aflat care este rutina zilnică de igienă, de alimentație și sănătate într-o familie. Spre exemplu, unii copii se spălau pe dinți doar seara, că dimineața ”mami se grăbea la serviciu”. Sau nu auziseră de ața dentară.

Aflând cu ce se confruntă ei, a început să dezvolte un program în adevăratul sens al cuvântului. După vreo doi ani de tatonare a devenit un program permanent. S-a creat o adevărată rețea de profesori, directori, părinți care aflau de aceste lecții și așa a ajuns în aproape toate școlile și grădinițele din sectorul 3.

Ceea ce a pornit din dorința de a transmite mesajul de ”dinți sănătoși” către cât mai mulți copii s-a transformat într-un adevărat program care acum, la 10 ani de la momentul acela, încă se derulează. Este de un real succes și văd cam 1.000 de copii pe sezon.

Carmen Trufaș

Anual, în lunile mai și noiembrie, orice copil cu vârsta între 2 și 14 ani primește în cabinetul său, gratuit: consultație, periaj profesional, consultație cu medicul ortodont, fluorizări, dacă este cazul, și un plan de tratament. Nu contează dacă e din București sau nu, nici situația materială a familiei.

Lecțiile în școli și grădinițe au continuat. Copiii erau încântați de ceea ce aflau, le plăceau tare mult machetele alea cu dinți! Dar mesajul trebuie să ajungă și la părinți. Carmen Trufaș a început să meargă la ședințele cu părinții, în diferite instituții mai mici sau mai mari, în multinaționale.

Acesta a fost doar începutul. Cabinetul cu un singur scaun stomatologic a devenit Clinica Dentară Dr. Trufaș și acoperă toate specialitățile din domeniul stomatologiei. Cu determinarea lui Carmen și cu baza materială asigurată de clinică au apărut, unul după altul, noi programe.

Din anul 2012, Carmen Trufaș a devenit imaginea campaniei ”Zâmbește România” și a lucrat în colaborare cu cei de la GSK. Acest lucru a ajutat-o să își continue programul și în școlile din alte sectoare sau orașe.

 

Adulți, corporatiști și alte acțiuni

Programul dedicat adulților a fost conceput inițial cu un caracter general, centrat pe sănătatea și obiceiurile acestora (mai ales că adulții sunt primele modele ale copiilor). Apoi a observat că tinerii din multinaționale acordă o mare importanță imaginii personale și își doresc, în principiu, albiri dentare, fațetări dentare… să fie sănătoși. Pentru ei a organizat întâlniri la care a avut ca invitați psihologi și nutriționiști.

Au urmat seri tematice din care s-a desprins o idee și, bineînțeles, un nou program: cel pentru gravide. E un program tare drag sufletului ei! În cadrul acestuia colaborează cu o doamnă psiholog și abordează subiecte legate de transformările ce au loc în cavitatea orală pe perioada sarcinii (inflamații gingivale, sângerări) și igiena bebelușului din prima zi de viață.

O altă idee, chiar distractivă, dar educativă, a fost ca în unele zile 5-6 copii – pacienți ai clinicii – să vină cu câte un prieten pentru a fi mesagerul sănătății pentru prietenul lui. Le oferea, în mod gratuit, un program de prevenție, consultație și vizionau împreună un desen animat educațional despre igiena orală. Astfel, copiii erau responsabilizați prin prima vizită la stomatolog a prietenilor lor, într-un cadru potrivit pentru un zâmbet sănătos.

Toate acestea s-au derulat și încă se derulează datorită implicării întregii echipe a clinicii Dr. Trufaș.

Carmen Trufaș

Flori pentru bătrâni

Au fost și acțiuni ad-hoc, precum cea din 8 martie, când clinica i se umpluse de flori și mărțișoare. La fel și biroul doamnei director de la grădiniță. Au mai cumpărat mucenici calzi, ceva fructe și s-au dus cu toate acestea la o casă de bătrâni din apropiere.

Nu pot descrie în cuvinte emoția pe care am trăit-o văzând ochii aceia uimiți, care ne priveau cu blândețe, și mâna aceea întinsă spre o floare ”Doamne, de când n-am mai primit o floare! Da` de ce-ați venit?” ”Pur și simplu pentru că e 8 martie și pentru că vrem să vă dăruim iubire.” Începeau să le țâșnească lacrimile și, cu bărbia tremurând de emoție, ne îmbrățișau și începeau să ne povestească despre tinerețea lor. Unii dintre ei ne arătau fotografii de când erau tineri. Am văzut cât de importantă a fost nu floarea aceea pe care am dat-o noi, ci faptul că le-am arătat că ne pasă și că se simt iubiți.

 

Carmen Trufaș – voluntar

Zilele săptămânii păreau insuficiente: cabinet, școli, grădinițe și prezentări în companii. Cu toate astea, Carmen Trufaș a găsit, printre picături, și ore libere în care s-a implicat, ca voluntar, în activitățile unor asociații umanitare. A fost la copiii din spitale cu Taxiul cu Bomboane, despre care am mai scris aici. Sau a participat la multe acțiuni ale Asociației Volunteer for Life, inclusiv la împărțit ceai cald și sandvișuri oamenilor străzii în nopțile geroase. A mers și în case de bătrâni. Mă întreb cum alege acțiunile astea, complet diferite de viața ei cotidiană.

Nu le aleg, cred că ele mă aleg pe mine, cele cu care rezonez foarte mult. Am cunoscut oameni foarte frumoși cu care am experimentat momente și lecții de viață extraordinare. Sunt o persoană căreia îi plac oamenii.

Aici a primit alte lecții de viață. Ea este managerul unei clinici dentare și își configurează personal propriile acțiuni; ca voluntar, însă, se schimbă totul. Grupurile care se formează sunt alcătuite din oameni extrem de diferiți din multe puncte de vedere, dar cu un scop comun: toți sunt acolo pentru nevoile altora.

Nu am amintit întâmplător cele două asociații; acestea, ca și doamna director de grădiniță, au schimbat ceva în Carmen.

 

Asociația ”Meriți iubire

După o discuție cu Ion Cristian Roman (Președintele Asociației Taxiul cu Bomboane) s-a decis să își deschidă propriul ONG. Până în acel moment toate acțiunile ei au fost făcute din bani personali și cu ajutorul câtorva prieteni. Și-a dat seama că i-ar putea ajuta mai mult pe cei în nevoie dacă ar avea un simplu ONG. Mai complicată devenise acum alegerea numelui.

Am făcut o analiză a experienței mele și a experiențelor din viețile celorlalți. Am cunoscut oameni foarte bogați care erau nefericiți pentru că nu se simțeau iubiți. Am cunoscut și oameni foarte, foarte săraci, de la oamenii străzii până la oamenii din casele de bătrâni, din diferite familii defavorizate, care erau fericiți și împăcați cu situația lor. Erau împăcați sufletește și trăiau în iubire: iubire de Dumnezeu, iubire de semeni. Toate lucrurile astea erau mult mai importante pentru ei. Am văzut că iubirea e cea care face diferența. Și-atunci am zis ”toată lumea merită iubire”!

Și așa s-a născut, în primăvara 2018, Asociația Meriți iubire: din iubire pentru oameni și din dorința de a dărui iubire. Asociația, sub umbrela ei, are o plajă foarte largă de activități: educație, sănătate, tratamente stomatologice gratuite, persoane defavorizate, coach, orientare profesională. Activitățile profesionale se îmbină foarte bine cu cele umanitare, sunt complementare, iar ideile vin din ambele sensuri.

 

Trei săptămâni în Nepal

De Volunteer for Life o leagă cea mai recentă și cea mai intensă experiență de până acum: participarea la expediția umanitară Nepal for Life pe care Volunteer o mai organizase și în anii trecuți. La expediție au participat 22 de voluntari care, timp de trei săptămâni, au mers în localități izolate din Nepal și au desfășurat activități educaționale și medicale.

Dacă în anii trecuți Carmen se implicase în expediții indirect, cu donații și consultanță, de data aceasta a venit, în plus, cu sponsorizări și cu alți voluntari.

A fost diferit în comparație cu tot ce am făcut până acum, pentru că a fost primul meu proiect la care am participat ca voluntar internațional și pentru că totul a fost nou. Eu voluntar internațional, echipa cu oameni pe care nu-i cunoști, complet mixtă ca pregătire, așezarea și condițiile geografice, diferențele culturale! Totul a fost diferit!

Carmen Trufaș

Carmen Trufaș în Nepal

În Nepal a stat la cort și la hostel, a trebuit să meargă kilometri întregi pe jos (inclusiv pe munte), a ținut cursuri de igienă orală și a consultat peste 1.000 de copii. Erau oameni care veneau și de la 4-5 ore de mers pe jos, pe munte, pentru că era singura lor ocazie să își rezolve, în mod gratuit, problemele dentare. Numai în primele trei zile au făcut, doi medici și două asistente, 500 de extracții cu echipament stomatologic mobil. Și asta în condiții de căldură, ploaie, poluare, umiditate, tensiune electrică fluctuantă.

Au impresionat-o aici încrederea oamenilor în ei, ca medici, și ochii copiilor.

Nu o să uit niciodată ochii aceia care mă priveau direct în suflet, nu în ochi. Ochii aceia atât de profunzi sau de triști, nu știu cum să-i descriu… Și m-a impresionat foarte tare faptul că în toată perioada aceasta n-am văzut acolo un copil sau un om plângând. Mi-a plăcut mult cum își începeau ziua cu rugăciunea, cu discursuri motivaționale, cum trăiau în comuniune cu natura.

Plecarea din Kavre, primul sat în care s-a derulat campania umanitară, a fost copleșitoare.

Din ziua în care ne-am despărțit de copiii din Kavre am amintirea a zeci de mânuțe care îmi ștergeau lacrimile și care spuneau ”Tu să nu plângi niciodată, tu trebuie să fii fericită în fiecare zi”. A fost profund. Două săptămâni după ce m-am întors am adormit plângând și m-am trezit plângând, eram între două lumi, nu eram nici aici, nici acolo, parcă mi se întorsese viața cu susul în jos.

 

Primul proiect ”Meriți iubire”: grădinița din Belcești, Județul Iași

După această experiență și-a dat seama că a ales cel mai potrivit nume pentru asociație: ”Meriți iubire”. Și a apărut și primul proiect al asociației: ”Construim pentru educație – Prețuiește copilăria si dăruiește bucurie”, prin care va (re)construi o grădiniță în Comuna Belcești, Județul Iași.

Acolo sunt 100 de copii care învață în acest moment în vestiarele unei săli de sport și în săli cedate de poliția comunitară, amenajate pentru cei mici. Clădirea se află într-un campus școlar, iar la școală sunt cca. 1.500 de elevi. Campusul a fost renovat cu bani din fonduri europene, dar nu au mai primit alți bani, cu toate eforturile autorităților.

Grădinița va fi demolată, deoarece de 12 ani este aproape o ruină, este un focar de infecție. În plus, este mai ieftin și mai sigur să reconstruiască decât să repare. Carmen Trufaș a fost deja în Belcești și a vorbit cu autoritățile locale, oameni de toată isprava, care se vor ocupa de partea legată de autorizații și de demolare.

Ajutată de vechea ei prietenă, directoare de grădiniță, a început deja să lucreze la proiect. Știe că este un proiect greu pentru care va avea nevoie de bani, de sponsori, de materiale și de voluntari, la fel cum știe că acești copii merită.

Cred în proiectul acesta și, cu siguranță, cea mai frumoasă poveste va fi scrisă la Belcești.

Numele meu este Carmen Trufaș, sunt medic stomatolog si Presedinte al #AsociatiaMeritiIubire. Îmi donez ziua de naștere proiectului #ConstruimPentruEducatie derulat la Belcesti, jud. Iași.Orice SHARE contează! Vă mulțumesc că ne sunteți alături!Cont: RO05BTRLRONCRT0432612001Contact: 0732 932 787

Pubblicato da Asociația Meriți Iubire su Lunedì 8 ottobre 2018

 

Pentru voluntari, cu dragoste

După toate aceste experiențe a mai apărut (încă) un program!

După ce am experimentat în diferite contexte lucrul cu oamenii străzii, cu bătrânii din casele de bătrâni, cu copiii instituționalizați, am văzut ce înseamnă voluntariat. Cum e să fii noaptea pe stradă la -10-15 grade. Ești și tu om, și la un moment dat ești istovit de frig, de foame și de sete, nu mai conștientizezi că și corpul tău are niște limite. Ca să poți să dăruiești celorlalți iubire trebuie să fii tu plin de iubire. Ca să poți să vorbești celorlalți despre sănătate trebuie să fii tu sănătos.

Așa că a gândit un pachet gratuit pentru voluntarii cu care a lucrat atât de la ONG-ul ei, cât și de la alte asociații: consultații, igienizări, sfaturi… De curând a încheiat tratamentele dentare ale unei paciente la care ține foarte mult; este o tânără de 27 de ani cu probleme locomotorii (și nu numai…), dar care face și voluntariat la Taxiul cu Bomboane. A fost nevoie de toată echipa clinicii: medici, asistente, tehnicieni dentari.

Este foarte interesantă viața. Eu când am terminat facultatea nu mi-am propus să tratez copii, deoarece specialitățile mele sunt estetică dentară, protetică. Dar se pare că Dumnezeu a avut un alt plan cu mine: am devenit doctorul sufletelor de copii și care dăruiește zâmbetul acestora.

Attila Biro Jurnalist de investigatie

Attila Biro este poate cel mai prolific jurnalist de investigație din România. Articolele sale au dezvăluit de-a lungul ultimilor ani multe fapte penale ale unor oameni politici sau de afaceri. Nu are nicio limită în căutarea și scoaterea la suprafață a adevărului. Continuă să lupte chiar dacă această tenacitate l-a pus de nenumărate ori în situații dificile. Aflăm astăzi de unde izvorăște atâta și-atâta îndârjire, într-un om care simte nevoia să mai și dea, nu doar să ceară României.

 

Attila Biro, un jurnalist care a ales să exceleze

Attila Biro s-a născut și a trăit în Sighetu-Marmației până în anul 2004, când a absolvit Colegiul Național Dragoș-Vodă. Aici a dobândit pasiunea pentru jurnalism, încurajat fiind de câțiva profesori să facă parte din echipa care concepea revista școlii. Au urmat anii petrecuți la Facultatea de Jurnalism de la UBB Cluj-Napoca, după care Attila a ales drumul capitalei. Din 2008 și până în 2012 a fost reporter de investigație pentru publicația HotNews.ro.

În 2010 primește deja prima distincție care confirmă profesionalismul său. Premiul  ”Cel mai eficient jurnalist de investigatie al anului 2010” acordat de către România Curată avea să fie doar primul pas spre propulsarea sa în elita jurnalismului de investigație.

În 2015 ajunge deja să primească titlul de Jurnalistul Anului la secțiunea Justiție și Stat de Drept. În presă a mai trecut pe la Gândul și Digi 24. Obișnuit să accepte cele mai dificile provocări, în 2011 a realizat o serie de reportaje în Afganistan.

În prezent, Atti este membru RISE Project, comunitatea care investighează crima organizată și corupția din România și țările vecine. Aici, se disting nume sonore ca Paul Radu, Mihai Munteanu, Ionuț Stănescu și… Attila Biro.

 

Omul e suma valorilor cu care se întâlnește în viață

Viața lui Attila Biro a fost influențată pozitiv de oamenii foarte valoroși cu care a lucrat de la începutul activității sale în presă. Îi menționează cu mare respect pe Dan Tăpălagă (Hotnews.ro) și pe colegii de la Gândul. Acești oameni au avut un impact foarte mare nu doar în modul în care a abordat cariera, dar și dezvoltarea în viața personală.

Când vine vorba de cărțile care i-au marcat existența, își aduce aminte cu mare plăcere de cărțile SF pe care le citea în liceu, pe care le-a consumat intens. Seria Dune a lui Frank Herbert este definitorie pentru adolescența lui Atti. Conflictele și modul în care a fost scrisă seria Dune l-au fascinat, prin aceasta el intrând într-o lume care a simțit că îl definește.

Pe de altă parte, lecturile din facultate, în special cele de Drept Constituțional, l-au format pentru sistemul judiciar din România. Cu toate astea, viața lui nu se limitează doar la jurnalism. În timpul liber, Attila aleargă și face drumeții montane. Nu o face la nivelul lui Robert Hajnal de exemplu, dar e o dovadă că ”men sana in corpore sano” nu e doar un dicton latin pentru el, ci e chiar un stil de viață.

Îmi dau silința să fac un pic mai bine în pătrățica mea, și acest mai bine înseamnă că încerc să mă dezvolt și pe mine, să văd ce fac eu să aibă un impact bun și pentru cei din jur.

Attila are câteva modele personale în societatea românească actuală. Este convins că, dacă acestea ar fi replicate la scală mai mare, am trăi într-o țară mai bună. Jurnalistul îi menționează aici pe colegii de la Rise, pe Carmen Uscatu (proiectul Dăruiește viața) și pe colegii de la Funky Citizens (oameni minunați care au creat o platformă civică foarte bine închegată).

 

Jurnalism de investigație, din iubire de țară

În general, Attila încearcă să privească cu pozitivism la tot ce se întâmplă în jur. Din orice situație, indiferent cât e ea de proastă, vrea să vadă partea plină a paharului. Se ghidează în viață după principiul: ”să nu fac rău, ci să fac bine”.

Attila Biro vorbește mereu despre iubire. Consideră că atât timp cât se iubește pe el și pe cei din jur, e greu să fure sau să nu fie corect. Tot dintr-o dragoste nebună pentru meserie, dintr-un simț al datoriei pentru țară, a ales să rămână în România, deși s-a gândit de multe ori să ia calea străinătății. Chiar dacă pentru unii o să pară un naționalism ieftin, Attila Biro chiar crede că trebuie să și oferim ceva țării, nu doar să îi cerem.

Constituția ne spune că avem capitole cu drepturi, dar și obligații. Dincolo de constituție, cred că avem și o obligație morală de a face tot ce putem ca societatea asta să facă pași înainte, să evolueze. Și atunci eu am luat în serios chestia asta și încerc să fac cât pot eu pe bucățica mea.

Ce înseamnă însă bucățica lui? Devoalează rețele de crimă organizată. Arată cetățeanului ce se întâmplă cu banul public. Luptă pentru a crea o societate mai bună, cu speranță unui viitor mai prosper.

 

Satisfacții și pericole pentru un jurnalist de investigație

Meseria de jurnalist de investigație presupune stomac și nervi tari, anduranță la o muncă intensivă. Mai important însă e să crezi în ceea ce faci.

Ca jurnalist de investigație trebuie să fii ca un câine de-ăla care sapă până îi pică picioarele și nu mai are nici gheare, nici lăbuțe. Trebuie să sapi până dai de adevăr.

Când alegi să devii jurnalist de investigație, îți asumi și riscuri. Mulți au vrut să-l îndepărteze de anumite cazuri. Attila a trecut prin multe, de la încercări de intimidare verbală la a fi bătut pe un șantier sau dat în judecată. După atâția ani, se amuză la astfel de tentative deoarece știe că nu există vreun temei legal care să-l poată opri din ceea ce el face.

Chiar luna trecută, Attila Biro a fost încătușat alături de un jurnalist bulgar de către Poliția din țara vecină. A fost nevoie de intervenția diplomației românești pentru a clarifica situația. Partea bună e că, după ce autoritățile bulgare au înțeles situația, au conlucrat cu cei doi jurnaliști. Acum, în fiecare zi apar noi detalii despre modul cum au fost fraudate acele fonduri din țara vecină. Informațiile s-au dovedit foarte utile și au scos la suprafață multe mizerii despre modul în care s-au delapidat sume importante de bani.

Cercetările continuă nu doar în acest caz, ci și în multe altele care îl au în prim plan pe Attila Biro. Energia și curajul său dau speranță multora și ne fac să credem că nu e totul pierdut atâta timp cât mai există astfel de oameni. Dacă vrem să trăim într-o societate sănătoasă, fără să plecăm din țară, atunci ei trebuie să fie modele pentru cât mai mulți dintre noi.

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă, profesor universitar la Facultatea de Litere de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Numeroasele volume publicate au poziționat-o în elita literaturii contemporane românești. Tinerii o cunosc mai degrabă datorită celor mai recente romane publicate: ”Un singur cer deasupra lor” și ”Angelus” (tradus în limbile engleză și bulgară). Scriitoarea are mai multe feluri de a fi: unul grav și sobru, altul jucăuș și poznaș. Care dintre aceste părți le-a dezvăluit în acest articol, vă las să descoperiți în continuare.

 

Ruxandra Cesereanu s-a format alături de muzică, filme și oameni de mare calitate. A crescut cu muzica unor trupe precum Pink Floyd, The Doors, Genesis, Yes, Jethro Tull, King Crimson, Deep Purple, Led Zeppelin, Uriah Heep, Manfred Mann, Gentle Giant: iar la maturitate i-a descoperit pe Jeff Buckley, PJ Harvey ori trupe precum Muse, Dead Can Dance. Cu toate astea, are momentele ei speciale dedicate muzicii simfonice.

Este pasionată de filmele lui Bergman, Fellini, Antonioni, Tarkovski, Trier, Lynch, Greenaway, Bunuel, Kurosawa, Paradjanov, dar și de filmele regizate de Pintilie, Daneliuc sau rreprezentanții Noului Val Românesc. Din lista de cărți preferate, pe piedestal a pus romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Lecturile aprofundate de poezie au contat mult și ele.

Tatălui ei Domițian îi datorează formarea sa intelectuală. A avut parte și de câțiva dascăli minunați în facultate. Corin, perechea sa, e cel alături de care s-a format, pas cu pas, de la 22 de ani încoace, într-un tandem intelectual și afectiv aparte.

”E sănătos ca fiecare să păstrăm și la maturitate copilul din noi. Cred în forța literaturii de a ilumina și de a schimba făpturile umane. Cred în studenții mei. Cred în dragoste și prietenie, care sunt daruri mari pe lumea asta destul de plină de tensiuni, adversități, mizerii, războaie, injustiții, crime și trădări.”

 

Citește pentru a afla cine ești

Momentul în care a știut că va urma ”jocul cu literele” a fost cel în care a renunțat să se mai pregătească pentru medicină. Își dorea să devină psihiatru, dar a descoperit literatura sud-americană. Un alt punct nodal a fost când a început să creadă că poezia sa ar putea schimba ceva în câțiva oameni. I-ar putea tămădui de spaime și neliniști, i-ar putea ajuta să se cunoască lăuntric și să aprofundeze această inițiere interioară.

Am dorit să aflu cum reușește Ruxandra Cesereanu să transforme lectura în pasiune pentru tineri. Știam deja că este un profesor iubit de studenții săi, așa că sfaturile sale ar putea ajuta și alți profesori dornici să-și apropie elevii de cărți. Cel mai bun sfat a venit sub forma aceasta::

„Citești, deci exiști cerebral și afectiv. A citi e o formă de cunoaștere care face parte din firescul naturii umane. Cine nu citește, nu cunoaște și poate nici nu știe (și nu va afla niciodată) cine este.”

 

Comunismul, subiectul cel mai tranșat în scrierile sale

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu – ”Un singur cer deasupra lor”

Dintre numeroasele cărți publicate, romanul ”Un singur cer deasupra lor” s-a bucurat de cel mai mare succes. Acesta surprinde istoria traumatică a României din 1944 (pe tot parcursul comunismului) până după revoluția din 1989.

Comunismul este un subiect sensibil, regăsit în multe dintre scrierile autoarei. Ea pune accent pe acest subiect din dorința ca cei tineri să înțeleagă mai bine diferența dintre democrație și dictatură.

„Democrația înseamnă mai multe opinii, mai multe partide, mai mulți lideri, libertate de gândire și exprimare. Și mai ales, democrația înseamnă a respecta alteritatea, gândirea celuilalt care este altfel decât a mea, a ta, a noastră. Nu trebuie neapărat să accepți gândirea celuilalt, diferită de a ta. Dar trebuie să o respecți, dacă ai spirit democratic. Comunismul s-a opus tuturor acestor chestiuni. A aruncat sute de mii de oameni (în România, cel puțin) în închisori și lagăre. Doar pentru că gândeau altfel sau doar pentru că pur și simplu gândeau și nu erau creiere spălate.”

 

Sensibilizarea tinerilor prin dezvoltarea unei memorii etice

Ce tip de memorie ar fi adecvată, ar fi strategică, pentru a-i sensibiliza pe tineri întru recuperarea istoriei recente a ţării lor? E evident că o memorie strictă a suferinţei, o memorie emoţională nu mai interesează neapărat astăzi generaţiile tinere. Nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o formă de captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesaţi de recuperarea istoriei României.

„Cea care ar putea interesa (dar şi pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere şi adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi o memorie istorică, informativă. De ce nu am putea avea, totuşi, o memorie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală. Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare chiar și în sensul ei justițiar. Victimelor trebuie să li se facă dreptate.”

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu – ”Fugarii”

Deloc întâmplător, Ruxandra Cesereanu face ritualic călătorii documentare la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Aici se regăsește o lecție concentrată de istorie recentă, ne amintește scriitoarea care-și aduce și studenții să vadă acest loc.

În iulie 2018 a organizat în Maramureș și altceva, respectiv un atelier de scriere creatoare și pictură naivă numit ”Hâtroșenii de la Săpânța”. Proiectul a fost girat de Phantasma (Centrul de Cercetare a Imaginarului) și de Departamentul de Literatură Comparată. Ideea de bază era de a continua epitafurile lui Stan Ioan Pătraș din Cimitirul Vesel de la Săpânța. La realizarea acestui proiect, studenții implicați trebuiau să creeze balade scurte despre viața de după moarte a câtorva personaje-cheie înmormântate în faimosul cimitir. De asemenea, studenții erau provocați să încerce să picteze acuarele în acest sens.

 

Avem o literatură actuală valoroasă, dar scriitorii nu trăiesc din munca lor

Pentru Ruxandra Cesereanu, scrisul e mai important decât vinderea sau publicitarea lui. Cum nu trăiește din scris, nu poate oferi nici sfaturi celor care își doresc să trăiască din eventuala publicare a unor cărți de proză sau poezie.

”Scriu fiindcă acesta este simțământul meu cel mai puternic de a exista în lume în mod autentic și de a mă cunoaște pe mine însămi.”

Scriitoarea crede în mod real și realist în literatura română actuală. Literatura autohtonă este competitivă și îndeajuns de provocatoare. Și ar merita tradusă într-un fel organizat, instituțional și asumat. Ar trebui să aibă aceleași șanse ca și alte literaturi de top. Fără nicio inhibiție, fără complexe de persecuție. Literatura română actuală este bună și chiar foarte bună în unele cazuri.

 

România sau Occidentul?

Dacă ar fi să menționeze cele mai mari greșeli ale românilor, nu ar adăuga altele decât cele deja cunoscute. O vulnerabilitate în fața politicii și a istoriei, varii complexe de inferioritate. Există, însă, și destule calități (arhicunoscute) pe care românii le au. Nu este cazul să fim oaia neagră a popoarelor.

România nu e o țară rea ori proastă și nu e neapărat o țară mai defectuoasă decât altele. Politicienii (majoritari ai) acestui spațiu sunt cei incompetenți, ignoranți, penibili, corupți ori cu tendințe dictatoriale. Aici e hiba. De câte ori prieten din străinătate o întreabă lucrul acesta (sau alți români), dă acest răspuns.

„România a căpătat de-a lungul dictaturilor un fel de a fi dresabilă. Populația menținută în ignoranță a ajutat la acest dresaj (precum și dictaturile). Dar la fel de adevărat este că reacțiile de protest și răzvrătirile au punctat ceva exact pe dos. România este dresată ori dresabilă până la o limită, există o graniță explozivă de unde oricând revolta poate izbucni și schimba lucrurile.”

Am fost curios să aflu motivul pentru care Ruxandra Cesereanu a ales să rămână aici când tot mai mulți aleg calea străinătății.

”Sunt clujeancă, ardeleancă și româncă. Punct. Nu am cum să fiu altceva decât ceea ce sunt. Sunt fascinată de călătorii, dar locul meu geografic-lăuntric nu este în străinătate, ci aici. Nu am ce sfat să le dau celor care pleacă în exil, bejenie ori pur și simplu fug din România ca să trăiască mai bine în altă parte. Este dreptul lor să aibă această libertate și să trăiască în funcție de ea.”

 

Studenții de ieri și cei de azi

Că sistemul educațional din România are prea multe probleme și vicii deloc ușor rezolvabile, nu e un secret pentru nimeni. Cu toate acestea, există studenți excepționali și dascăli performanți. Spre norocul nostru și al acestei țări, avem minți strălucite în toate domeniile, e de părere profesorul facultății de Litere.

”Acum 20 de ani studenții erau mai statici, poate chiar mai romantici. Cei de acum sunt pragmatici și bine adaptați la realitate, în general. Totuși confuzie există destulă. Și poate chiar varii forme de alienare. Studenți inteligenți și sensibili vor fi întotdeauna, indiferent de trecerea timpului, de mode ori de -isme”

 

Cărți deja scrise își așteaptă momentul publicării

Scriitoarea are destule cărți pe care le ține în sertare, de poezie și proză mai ales. Nu sunt șlefuite și finalizate, ci se află într-o stare primară.  Nu se simte pregătită să le dea lumii și deocamdată vrea să se concentreze pe alte aspecte ale vieții. Mai degrabă, alcătuiește o mică bibliotecă personală de manuscrise. Cândva vor fi tipărite și citite, dar acum ar fi prematur. Așa că le mai ține în cuib câțiva ani.

Cu toate acestea, a publicat în urmă cu câteva luni o carte pe care nu își propusese să o scrie – un manifest numit ”Scrisoare către un prieten și înapoi către țară”. Acesta este un poem sociopolitic despre România convulsionată de acum și o încercare de a exorciza defectele de țară (vizibile prin politicienii actuali inadecvați și blamabili ai acesteia).

Nu știm când va ieși de sub tipar un nou volum semnat Ruxandra Cesereanu, dar nu pot încheia acest articol fără a vă recomanda a citi cărțile sale deja publicate.

Marian Popescu

Experiență de peste 40 ani în mediul cultural (critic de teatru, autor de cărți și articole despre teatru și cultură). Mai mult de 20 ani în cel academic. Cultură desăvârșită, hrănită din plăcerea de a citi tot ce se poate. Umor fin și ironie subtilă. Peste toate însă, prof. dr. Marian Popescu este unul dintre cele mai corecte cadre universitare pe care le puteți întâlni. Acum, spre finalul unei cariere strălucitoare, a pornit aproape singur într-o misiune, căreia, pe zi ce trece, i se alătură tot mai mulți adepți. 

 

Descoperirea traseului profesional în copilărie

Cândva, demult, într-o vreme în care știm de la părinții noștri că franceza și rusa erau la mare modă, un copil năzdrăvan se evidenția din mulțime. Marian avea o pasiune lingvistică diferită, pe care nu mulți o împărtășeau: l-a atras limba engleză.

Era prin clasa a 5-a când noua profesoară de engleză îi dădea deja teme aparte, menite să stârnească un potențial imens. O doamnă distinsă, venită din „lumea bună”, bătea la ușa micului apartament din Drumul Taberei unde Marian își petrecea copilăria. Doamna de engleză venise special pentru a-i determina pe părinți să sprijine talentul evident pentru limba engleză. Atât de tare a crezut în Marian…

Anii au trecut, pasiunea s-a diversificat, iar lui Marian Popescu îi era tot mai clar că vrea să devină profesor de literatura română. Citea absolut tot ce putea. Îmi spune că până la terminarea liceului parcursese toată opera lui Dostoievski! Cu cartea în mână, fără Facebook sau jocuri pe calculator, fără bani sau mașini scumpe, un adolescent își urma drumul firesc și intra la Facultatea de Filologie…

Anii de facultate – cea mai frumoasă perioadă. Chiar dacă m-au pus să îmi tund pletele – pare-se că nu eram decent. Chiar dacă anul 1 l-am făcut cu doar 2 cămăși… Eram puțini băieți din cei 80 studenți, îți dai seama ce bine era pentru noi. Chiar ieri m-a sunat o fostă colegă, Doina, cu care nu mă mai auzisem de 30 ani. Își amintește de mine, între altele, ca ăla care, într-o zi, a adus masa de prânz pentru colegi; atunci eram cu toții cam înfometați după cursurile solicitante. Săraca mama, m-a făcut celebru!

Se distra, învăța și citea. Până când, într-o zi, încă pe băncile studenției, Marian primește vestea care îi determină traseul…

 

Romul Munteanu și primii pași în carieră

Mai erau câteva săptămâni din anul 3 de facultate. Eram la cursul lui Romul Munteanu, profesorul nostru de literatură universală. Spre final, îmi aud numele: „Săptămâna viitoare, cursul cu tema teatru baroc va fi ținut de Marian Popescu!” L-am ținut. Profesorul și asistenții au stat în primul rând la cursul meu, și le-a plăcut. Profesorul m-a invitat la catedră și mi-a spus că ar dori să rămân asistent după terminarea facultății. De la acele nopți nedormite a început aventura mea.

Îi plăceau artele spectacolului, literatura română, ar fi vrut o carieră universitară, dar nu s-a putut. Obișnuita repartiție trebuia să se întâmple exact în iarna lui ‘76, când tovarășa s-a decis să blocheze toate intrările în sistem. Nu a mai prins post la universitate, ci unul de profesor de engleză, la Școala nr. 5 din Târgoviște. A făcut zilnic naveta trei ani.

În București s-a întors cu greu, în 1979, întâi ca bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat (a citit mult, dar a și cărat mult!), iar mai apoi ca lector de scenarii la Casele de Filme 3 și 4. Mereu alături de cărți, mereu citind, criticând și corectând texte. Începuse deja să publice în presa culturală, era activ în mediul teatral.

După ce am intrat în cinematografie, au observat că nu prea sunt „pe linie”. Citeam scenarii și dădeam ok-ul spre producție. Am primit la un moment dat un scenariu de film de vreo 4 ore, despre viața lui Ceaușescu. Peste 200 pagini, de aprobat urgent. Ca să-l respingi, trebuia un motiv tare. L-am găsit. Am motivat că nimeni, dar absolut nimeni nu este capabil să joace rolul tovarășului, în afara lui!

 

De la bun la extraordinar, sau cum să devii un profesionist cu bun simț

Imediat după Revoluție, Marian Popescu a fost în micul grup, alături de Ion Caramitru, care, în 1990, a fondat UNITER, unde a fost vicepreședinte executiv timp de patru ani. Din 1991 și până recent, a predat constant, la UNATC, Universitatea din București, Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu sau ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

A fost consultant artistic, critic de teatru sau consilier artistic pentru câteva instituții teatrale din România. Puțin timp – director în Ministerul Culturii sau, un an, Consilier pentru probleme de Cultură în Administrația Prezidențială (1999-2000). Invitat în mai multe rânduri să susțină cursurile care l-au făcut celebru, la diferite universități din Franța: teatru, dramaturgie, prezență scenică, mai târziu vorbire în public sau comunicare în toate formele.

A lucrat inclusiv cu mediul de business, în special alături de Oana Pellea, cu care a construit un program de Tehnici teatrale în cadrul Asociației ERUDIO.

Departe de mine gândul să transform această pagină în Wikipedia. Sunt doar câteva repere dintr-o carieră prodigioasă, despre care puțină lume vorbește. Inclusiv domnului profesor, om hâtru și mult prea modest, îi este mai puțin comod să vorbească despre sine, despre trecut, deși cu siguranță are atâtea și-atâtea lucruri de povestit.

Îmi dă totuși un exemplu de mare profesionalism și valoare:

Experiența predării în Franța a fost minunată. Observasem că studenții nu prea agrează engleza deși unele studii despre teatru fundamentale erau în engleză. Am început, într-o zi, ca de obicei, cursul, în franceză, dar, după vreo zece minute, am schimbat pe engleză, fără preaviz. Șocant! Pixurile cad răpăind pe mese, stupefacție! O țin așa vreo cinci minute după care revin instant la franceză. Le-am spus: „Vedeți cum sunteți prizonierii propriei limbi…” Datorită acestui curs, unii dintre ei au venit apoi la Sibiu, special pentru mine…

Profesorul vorbește despre cum trebuie construită relația cu studentul. Cum trebuie să îl așezi în centrul preocupării didactice. Lucrul cu doctoranzii cere un efort, timp dedicat special acelui doctorand. Conducerea științifică de doctorat e o lucrare dificilă, pe care, din păcate, nu mulți colegi o realizează ca atare. Și când spun lucrează, asta înseamnă că se implică, citește, recomandă, face analiză consistentă pe text, pe cercetare. Nu are mulți doctoranzi, căci „a scoate doctori este o resposabilitate foarte mare”. Sunt cei care vor forma pe viitor alte și alte talente, or el nu își poate bate joc de domeniul său…

Expertiza sa acoperă artele spectacolului, comunicarea publică, politicile culturale, literatura, editarea de cărți. E și acum invitat de una dintre agențiile executive ale Comisiei Europene pentru evaluarea proiectelor europene pe Cultură, Literatură și Cooperare Culturală.

A scris și publicat mult, e citat în lucrări românești și enciclopedii străine, în teze de doctorat pe domeniul Teatru și Artele spectacolului. Încearcă, ca și alții, de ani de zile, să atragă atenția asupra Educației ca mod fundamental de consolidare a unei națiuni, a democrației, a tradițiilor și modernizării României.

Cam acestea sunt rezultatele unui parcurs plin de profesionalism. Un parcurs care îl duce pe Marian Popescu, târziu, dar poate nu surprinzător, către etica acdemică.

 

2012 – 2016: Marian Popescu, președintele Comisiei de Etică din Universitatea București

Da, ați intuit foarte bine: comisia pe care o prezida Marian Popescu a dat verdictul academic de plagiat în cazul premierului de atunci, Victor Ponta! S-a întâmplat în 2012 când au fost alegeri la Universitatea din București și a fost propus ca membru în Comisia de etică de către propria sa facultate.

Nu avusese nicio tangență formală cu domeniul, comisia până la el nu prestase cine știe ce activitate… Practic, nu se vorbea despre etica academică, lipseau cert politici de instalare a unei culturi etice în universitate. În general, în România. Dincolo de regulamentele oficiale.

Întâmplarea a făcut să fie cel mai potrivit pentru această activitate, datorită traiectoriei sale fără cusur. Urma să descopere un domeniu extraordinar.

Marele scandal al plagiatului lui Victor Ponta tocmai ce izbucnise. Multă presiune, presa mereu pe capul lor, reguli și proceduri inexistente… A stat 3 zile și nopți să conceapă Regulamentul și și-a asumat leadership-ul acestei comisii, pentru că nimeni altcineva nu-și dorea o asemenea poziție. Iar Universității i se cerea tot mai insistent să exprime un punct de vedere.

Mi-am dat seama că eram făcut pentru așa ceva. Am descoperit ce este un plagiat încă din facultate, când citeam cartea unuia dintre profesori. Cuvintele îmi sunau cunoscute, am făcut imediat legătura: era o traducere din prima lucrare, în engleză, despre expresionism în teatru, scrisă de un suedez și pe care o citisem în anul 1… Oamenii mai greșesc, important e să nu îți construiești o întreagă carieră din plagiat.

Din 2012, Marian Popescu este într-o continuă bătălie pentru recredibilizarea diplomei universitare. În toți acești ani, a aflat că există 10 tipuri de plagiat, mai mult sau mai puțin ușor de depistat. L-a ajutat enorm experiența de filolog, de critic de teatru, de corectare de scenarii sau texte de toate tipurile.

Vânătoarea de plagiate este o muncă spectaculoasă, satisfăcătoare până la un punct. Cred că, cel puțin în Universitate, noi am pus totuși bazele conștientizării fenomenului de „corupție academică”. Totuși, doar a trage semnale de alarmă cum făceam noi nu este suficient. Nu deteriorează mecanismul complicității. Așa că am simțit nevoia de mai mult.

Având sprijinul total al Universității, Marian renunță la predare. Spre surpinderea unora, la 65 de ani anunță că nu va mai preda, lasă un loc liber de profesor (s-a gândit adesea la cei mai tineri). Îl mai găsim astăzi doar la Școala Doctorală de la Cluj unde îndrumă doctoranzi și susține cursul de Teatru anatomic. În rest, a ieșit la pensie și …a înființat CARFIA…

 

Integritate = plagiat + hărțuire + concurs trucat pe post didactic

Din noiembrie 2017, Marian Popescu pune bazele CARFIA – Centrul de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică al Universității din București. La sediul CARFIA ne-am întâlnit și noi – o clădire superb amenajată, în spatele Grădinii Botanice, într-un cadru natural de invidiat. În paranteză fie spus, aflu cu această ocazie (nu știam!) că Grădina Botanică se află chiar sub administrația universității, care a depus eforturi mari în ultimii ani pentru a-i oferi un aer mai modern.

Din acest birou, CARFIA pornește într-o luptă grea, puternică, de mare însemnătate. Integritate înseamnă mai mult decât etică – un termen cam dus în derizoriu în zilele noastre. Integritatea este însă fără pată. Înseamnă o expresie a valorilor care au definit cariera unui mare profesionist – cinste, corectitudine, respect, responsabilitate, încredere. De curând, Centrul Internațional pentru Integritate Academică le-a adăugat și o a șasea: curajul. Curajul de a susține în universitate aceste valori.

Este aproape singurul demers similar din Europa de Est, în condițiile în care orice țară occidentală pune mare preț pe integritate. Iar Marian Popescu se identifică întru totul cu misiunea autoasumată. Partea cea mai interesantă este că rămâne cu picioarele pe pământ și nu se iluzionează că va muta munții din loc. Cel puțin nu foarte rapid. Și nu pe toți. Și nu singur.

Cu toate acestea, lucrurile deja încep să se miște. CARFIA a organizat, primele ateliere, prima Școală de Vară, în vederea formării consilierilor de integritate în universitate. Speră să promoveze modelul și în consorțiul din care face parte Universitatea din București. Și apoi, de ce nu, la nivel național..

 

Cum poate da CARFIA un suflu nou mediului academic

Toată lumea ar trebui să fie interesată de eforturile aproape singulare ale lui Marian Popescu. Cadrele didactice pentru a se baza pe sisteme care să îi apere de presiunile din exterior. Studenții serioși pentru a se apăra de lipsa de implicare a unora dintre profesori. Inclusiv mediul de business – pentru a se bucura de candidați cu adevărat pregătiți, din toate punctele de vedere. Mai ales al integrității.

Planurile sunt mari, dar necesită investiții pe măsură. Marian își dorește ca mesajul său să ajungă în toată România, or pentru asta e nevoie de specialiști. Social media, video, expertiză online – toate sunt terenuri pe care CARFIA urmează să le exploreze.

Cât despre Marian Popescu, a făcut tot ce a ținut de el, și chiar mai mult. Este tot ce își dorește în acest moment, să lase în urma sa un mediu propice dezvoltării sustenabile în ce privește integritatea academică. Dacă va reuși, își va încununa în glorie o carieră de peste 40 ani, dedicată întru totul învățământului, teatrului, culturii. Dacă nu, oricum are suficiente motive de mândrie.

Cea mai mare realizare? Personal, că în toți acești ani am rămas pe aceeași lungime de undă cu soția mea, Lili, și cu băiatul nostru, Andrei. Iar profesional, că mereu am activat în conformitate cu valorile în care cred. Cinste, corectitudine, responsabilitate, încredere, respect. Că nu am făcut niciun rău celor cu care am intrat în contact. Încerc să fac bine și să greșesc cât mai puțin.

Marian Popescu

 

Mai multe despre Marian Popescu și planurile sale puteți citi pe blogul personal sau site-ul celui mai recent proiect, CARFIA.

Miluță Flueraș

Pe Miluță Flueraș îl puteți vedea la majoritatea concertelor rock importante din România. Succesul l-a cunoscut pentru că fotografiile sale reușesc să transmită privitorului mesaje puternice. A fost în fața scenei, la tragedia de la Colectiv, și numai Dumnezeu știe cum a scăpat viu de acolo. A revenit cu o poftă puternică de viață, iar asta se observă în cariera sa în continuă dezvoltare. Cu toate că el e cel obișnuit să ne surprindă în momentele cele mai expresive, vă invit să descoperiți în continuare omul din spatele aparatului de fotografiat.

 

Primii pași spre fotografie

Miluță Flueraș s-a născut în Onești, unde a urmat cursurile Colegiului Tehnic Petru Poni. Din 2002 s-a stabilit definitiv în București. După ce a cochetat cu Politehnica și a lucrat în publicitate, a absolvit facultatea la USAMV, cu specializarea geodezie. În acest domeniu lucrează de vreo 13 ani, la Centrul Național de Cartografie.

”Milu” (cum îi spun prietenii) a avut de când se știe o fascinație pentru fotografie. Când era mic, tatăl său făcea fotografie pe film și îi explica procesul care ducea la forma finală a unei poze. Mereu a admirat o fotografie reușită și navigând pe paginile comunităților de fotografi, și-a dat seama că își dorește să facă și el asta.

Fotografia este pentru mine un mijloc de a canaliza trăiri și de a le conserva natura efemeră. Indiferent dacă este o fotografie îndelung plănuită sau realizată într-o fracțiune de secundă, îmi doresc ca emoția să fie acolo.

Prima cameră foto și-a cumpărat-o în 2006, făcând un credit la bancă, iar în 2008 a început să facă fotografie de concert. După anul 2010 a început să trateze profesional acest domeniu.

A început cu Fuji S9500, a trecut prin Canon EOS 400D, 40D, 5D MkII, 6D ca apoi să treacă la Sony Alpha 7 S2, R2, III și Fuji X-Pro2. Acum folosește Sony Alpha 7S2, Alpha 7 III și Fuji X-Pro2. Pe lângă aparatele digitale mai are două polaroide: Onestep2 și SX-70 Sonnar.

Din fotografie de concert a început să facă bani după 2012, dar business-ul efectiv dedicat l-a început în 2016. Investiția din 2016 până în prezent depășește 25.000 Euro.

 

Cum poți deveni un bun fotograf autodidact

Miluță Flueraș

Am vrut să aflu de la Miluță cât de greu e să înveți ca autodidact arta fotografică și ce ar recomanda celor care doresc să meargă pe același drum. Am aflat că învățarea tainelor fotografiei depinde foarte mult de predispoziția înnăscută la a asimila relativ repede, dar și de a avea o oarecare afinitate pentru vizual și estetică. Indiferent de care – a frumosului sau a urâtului. Pe lângă aceste aspecte, dacă pleci pe acest drum cu determinare și o minte deschisă, nu prea ai cum să dai greș.

Aș pune accentul pe determinare, pentru că de cele mai multe ori face diferența și presupune să ai și multă răbdare. Celor care pornesc pe acest drum le-aș recomanda să nu se descurajeze imediat ce întâlnesc primele obstacole, să fie selectivi în a da importanță feedback-ului primit și, cel mai important, să fie sinceri cu ei însuși.

 

Fotografia de concert explicată de Miluță Flueraș

Fotografia de concert are o semnificație aparte în arta fotografică. Dacă ar fi să o explice unui necunoscător al domeniului, Miluță Flueraș ar începe prin a vorbi despre impactul unei fotografii de concert asupra artistului și asupra publicului.

Fotografia de concert e în primul rând o stare. Pentru a face ceva notabil trebuie să îți placă ce fotografiezi și să încerci să scapi de presiunea cadrelor standard. Mai mult de atât, fotografia de concert presupune stabilirea unei conexiuni aparte cu artistul și cu publicul, urmând ca aceasta să se răsfrângă în imagini.

Anul acesta, Miluță Flueraș a fondat o asociație dedicată fotografilor interesați de artele spectacolului – Asociația Stage Photo – cu scopul de a crea o comunitate dedicată fotografilor axați pe această nișă.

Atunci când pui mult suflet în ceea ce faci, nu mai încape loc de altceva.

 

”De-a lungul timpului, poveștile frumoase m-au făcut să continui”

Miluță Flueraș

Miluță Flueraș @ Electric Castle

Am fost dornic să aflu de la ”Milu” care sunt detaliile care fac diferența între o poză care îți captează privirea și una care trece neobservată.

Autenticitatea mă frapează mereu. Este destul de greu de atins având în vedere volumul de imagini care se produc. Mai au un impact asupra mea imaginile care trec de bariera personală și tratează cu măiestrie probleme ale lumii noastre în continuă schimbare, ale viitorului sau ale trecutului colectiv. Mă impresionează și tehnicile care pun în valoare subiectul, de exemplu în cazul fotografiei de concert, cum jonglăm cu timpul pentru a descrie mai bine scena.

Progresul personal e imposibil fără a urmări munca altor specialiști din același domeniu. Miluță Flueraș urmărește foarte mulți fotografi pe Instagram, dar primul care îi vine în minte mereu și pe care îl dă ca exemplu este finlandezul Kalle Björklid (@kalle.bjorklid). Îi place foarte mult cum acest fotograf ilustrează relația public-artist dintr-o perspectivă unică. Faptul că nu este concentrat pe tehnică, ci pe a transmite un mesaj și amprenta atmosferică aparte a imaginilor sale, este un punct forte al acestui fotograf, îmi spune Miluță Flueraș.

 

Colaborator al celor mai importante festivaluri muzicale

Miluță Flueraș

Miluță Flueraș & Ana Gavrila @ DBE

Miluță Flueraș colaborează cu drag cu o serie de festivaluri de la noi, printre care se numără ARTmania, Blaj Alive, Balkanik, Electric Castle, Rockstadt Extreme Fest pe zona de muzică, IceeFest si DefCamp pe zona de digital și UrbanEye pe zona de film. Fiecare dintre ele îi aduce noi provocări. La fiecare ediție încearcă să le surprindă esența și nota aparte.

DBE-ul este festivalul meu de suflet, unde nu sunt stresat și unde îmi pot pune în valoare la maxim potențialul creativ. Cel mai important e că îmi plac toate trupele. Atmosfera de acolo este aparte pentru că este un festival intim, suntem ca o familie.

La serviciile sale au apelat artiști ca Delia sau Andra, cu diverse ocazii. Ca videograf a colaborat cu Macanache & The Putreds la un clip. Prin intermediul lui Costin Chioreanu, a lucrat și pentru două videoclipuri cu Primordial.

 

Pasiunile definesc artistul

Miluță Flueraș

Anna von Hausswolff @ DBE

Muzica joacă un rol important în procesul creativ al lui Miluță Flueraș. Indiferent dacă e la birou, în deplasare sau la o ședință foto de studio, el ascultă muzică. Un rol foarte important în formarea lui ca artist vizual l-au jucat și filmele, regizorul său preferat fiind David Lynch. De fiecare dată când vine vorba de atmosferă, îi vin în minte capodoperele acestui regizor.

Dacă e să fac o legătură între muzică și atmosfera lui Lynch, aș face-o ușor atipic prin My Dying Bride, una din trupele mele de suflet, care m-a inspirat încă de la începuturile între ale fotografiei.

 

România văzută prin lentila fotografului

Am vrut să aflu de la Miluță Flueraș ce consideră el că are România atât de frumos încât a decis să rămână aici, când tot mai mulți aleg calea străinătății.

Cu toate neajunsurile, totuși aici mi-am construit cariera și nu aș putea să o iau de la capăt în altă parte. Schimbarea vine de la noi. Chiar dacă pare imposibil, trebuie să fim noi modele pentru cei din jur. Dacă am pleca toți, ce ar mai rămâne în urmă?

Sunt mulți români pe care Miluță Flueraș îi consideră modele pentru România actuală. Nu a dorit să dea nume pentru a nu influența pe nimeni, în schimb m-a trimis spre o carte lansată recent a fotografului Cornel Brad, numită „Oameni.Putere.România.”, unde cititorii ar putea găsi câteva repere.

Din păcate, o parte a elitei României s-a jucat cu borcanul plin de politică și s-a cam murdărit, consideră Miluță. Însă pentru acei adevărați profesioniști cu coloană vertebrală, el are tot respectul.

 

Viața după Colectiv

Miluță Flueraș

Miluță Flueraș a fost în primul rând, lipit de scenă, la tragedia de la Colectiv din 30 octombrie 2015. A fotografiat primele scântei, dar a conștientizat rapid gravitatea situației și a încercat să iasă cât mai repede de acolo. Din păcate, flăcările nu l-au cruțat, dar a scăpat cu viață. După o spitalizare lungă, starea lui s-a remediat și a reușit să își reia activitatea cu mai multă pasiune și poftă de viață.

Viața mea după Colectiv e mai activă ca niciodată și mă bucur de fiecare clipă. Mi-am dat seama cât de fragilă poate fi viața și cât de important e să ai oamenii dragi aproape. Din păcate, mai e cale lungă până a se rezolva toate probleme. Sunt foarte multe spații care funcționează pe proprie răspundere și nu îndeplinesc criteriile de siguranță.

Miluță Flueraș a avut mai multe expoziții personale de-a lungul timpului, una dintre ele redând fotografiile sale de la Colectiv.  ”Outer Lights” a constituit un proiect experimental de fotografie de portret. Lumina a constituit un mesaj, chipurile subiecților pierzându-și trăsăturile sub incidența luminii modelatoare și devenind astfel medii de expresie. Nu a fost vorba de un mesaj concret, ci mai mult de o stare onirică dată de acele imagini, a dezvăluit Miluță Flueraș.

Miluță Flueraș e un om care își propune doar să fie sincer cu el și cu munca sa. Restul rezultă de aici. Cum putem să avem mai mulți oameni care să urmeze aceeași cale, aș vrea să aflu de la dumneavoastră.