Uca Marinescu

Cu această idee în minte, exploratoarea Maria Uca Marinescu își trăiește cei mai frumoși ani. După vârsta de 60 ani, când cei mai mulți seniori se retrag în liniște, doamna Uca Marinescu a realizat cele mai importante cuceriri ale vieții sale.

 

Este prima femeie din lume care ajunge la cei patru Poli Geografici ai planetei. Deține de asemenea recordul de cea mai în vârstă femeie care cucerește Polul Nord și Polul Sud în același an (doar a treia din lume care atinge această performanță).

Cel mai important, Uca Marinescu demonstrează în fiecare zi cum tinerețea fără bătrânețe poate fi găsită inclusiv în România. Într-o Românie în care cei mai mulți pensionari au preocupări complet nesănătoase, Uca Marinescu pare doar excepția care confirmă regula.

Din fericire, marea exploratoare ne arată că, prin țară, sunt totuși multe exemple de „așa da”. Ne vorbește de asemenea despre chemarea care o motivează să vadă cât mai multe locuri ale acestei planete. Și, a propos, nu mai sunt prea multe țări pe care nu le-a vizitat!

Aflăm fascinantele povești ale expedițiilor de la Polul Nord sau de la capătul lumii din Sudul Americii. Cum și-a petrecut, la 61 ani, Crăciunul la Polul Sud și cum a simțit nevoia să prezinte o bucată de slănină ca pe o… brânză tipic românească.

Amintiri din Venezuela, din Armenia, din Nepal și mai ales din cea mai recentă călătorie, în Bhutan… Cel puțin de la populația micuței țări asiatice, avem foarte multe de învățat. O experiență molipsitoare, ne spune Uca Marinescu, deoarece Bhutanul se bucură de cel mai ridicat indice al fericirii din lume!

Vă invităm așadar să vă așezați confortabil în fața ecranului. Dacă sunteți în trafic, să porniți video-ul și să o ascultați pe Uca Marinescu. Urmează o galerie foto spectaculoasă prin diversitate, dar mai ales o lecție de normalitate, extrem de utilă pentru copii, părinți și bunici.

 

 

Principalele idei ale acestui dialog sunt rezumate de Daniela Palade Teodorescu pentru Revista CARIERE. În plus, iată doar câteva afirmații ale doamnei Uca Marinescu, de păstrat bine de tot:

 

Un alt record special:

„Cred că am cei mai mulți prieteni pe glob. Nu pot să îi număr. M-am dus ca să îi cunosc, să le cunosc viața și i-am făcut prieteni.”

 

Una din sursele de motivație pentru Uca Marinescu:

„Niciodată nu am cucerit lumea, ci am încercat să o cuceresc prin cunoaștere, adică să cunosc cum trăiesc oamenii in diferite locuri de pe pământ. Nu cucerești lumea, ci te cucerești pe tine, în sensul că poți să afli ce se întâmplă în jurul tău, despre cum trăiesc oamenii și ai de învățat de la ei. Toate călătoriile mele s-au întors cu aceste cunoștințe.”

 

Despre propria condiție:

„Sunt la o vârstă la care ar trebui să mă opresc, însă realitatea este că nu pot. Eu nu mă văd pe mine stând numai în fotoliu.”

 

O Uca Marinescu extenuată, către un coleg de expediție, la un kilometru distanță de Polul Nord:

„Sunt așa de fericită că ajung la pol, încât dacă ajung mai repede, fericirea mea e scurtă. Lasă-mă să merg încet și să-mi adun multă fericire.”

 

Ce ar trebui să conștientizeze un tânăr:

„Nu poți să te dezvolți intelectual stând numai între patru pereți. Muntele te învață să lupți ca să învingi. Muntele, natura, dascălul și pe primul loc părinții sunt cei care formează viitorul unui tânăr.”

 

România sau străinătate?

„Eu nu îi înțeleg pe cei care pleacă din România pentru un loc mai bun. Locul mai bun este aici, acasă, pentru oricare dintre noi. Cu bune și cu rele, țara noastră este unică!”

 

Uca Marinescu

În Bhutan, alături de un important artist local

 

Uca Marinescu

La schi în Tunisia

 

Uca Marinescu

Deșertul Gobi

 

Uca Marinescu

Jocurile Olimpice Mongole

 

Uca Marinescu

Pe Vf Dzongri, Himalaya – 4360 m

 

Uca Marinescu

Pregătiri pentru Polul Nord Magnetic, alături de Ela

 

Încă odată, filmul dialogului dintre exploratoarea Uca Marinescu și Daniela Palade Teodorescu, realizat în exclusivitate pentru Elita României:

Sursa foto: arhivă personală

Geanina Spiriduș

Geanina Spiriduș este învățătoarea din Bacău care învață copiii cu bucurie, prin bucurie pentru a crea bucurie pentru educație și cultură în general. Aportul său duce la schimbarea mentalității din învățământ și crearea educației cu și din drag.  

 

Geanina Spiriduș are 45 ani, căsătorită, mamă a doi băieți deveniți adulți, cu o experiență de 28 ani la catedră, în prezent la Școala Gimnazială Ion Creangă din Bacău. Ceea ce o deosebește din mulțimea dascălilor din România este modul în care predă, ieșind din limitele normalului și conformismului.

Dacă în alte țări non-formalul predomină în majoritatea școlilor, la noi dascălii care au ales calea cea nouă pot fi numărați pe degete în fiecare județ. Doamna Spiriduș schimbă regulile educației, și nu vorbim de o școală particulară din capitală, ci de sistemul public din Bacău.

Geanina Spiriduș

Nonformalul ca stil de predare

Dacă vezi pozele cu elevii săi, cât de fericiți sunt la ore și cât de frumos învață prin jocuri și joculețe, parcă nu îți vine să crezi că vorbim de România. Apoi te gândești câtă muncă, efort, creativitate, răbdare și implicare poate pune un om într-o meserie deja atât de solicitantă? Suficient cât să iasă din tipare!

Despre doamna Spiriduș au scris cei de la Sparknews.ro, chiar aici. După lectură, mi-am spus că trebuie neapărat să o contactez și să aflu mai multe. La telefon se prezintă ca o voce caldă de moldoveancă fără accent, dar hotărâtă în atitudine și ambițioasă până peste poate.

Visul său este să schimbe fața educației publice din România. Elevii săi merg pe drumul cunoașterii 5 ani alături de dânsa și în fiecare an, lună sau săptămână îi așteaptă ceva inedit. Fiecare an are o tematică, un nume și un motto.

Acum are clasa a III-a, clasa Steluțelor, iar motto-ul lor este „Deschide-ți inima”. Geanina Spiriduș predă prin joc, schimb de roluri, zile tematice cu și pentru elevii săi. Eforturile sale sunt realizate utilizând propriul timp și uneori folosind propriile resurse financiare.

De exemplu, a inventat „Clubul de lectură”, o oră în cadrul căreia copiii beau ceai sau ciocolată caldă în cănile aduse de acasă și citesc împreună, comentează ultimele lecturi.

Ce mod mai bun de a le insufla dragostea de carte decât făcând din aceasta o activitate plăcută, la nivel de clasă dar cu efect individual?

Pentru a le da o lecție despre faptul că petrec prea mult timp pe telefon sau tabletă, i-a pus să țină un jurnal al activităților zilnice. Rezultatul? Copiii realizează singuri că unele activități ocupă prea mult timp liber.

 

 

Geanina Spiriduș: „Nimic fără Dumnezeu”

Programa se îngreunează pe fiecare an, dar doamna Spiriduș predă prin activități care să le aducă bucurii copiilor, nu să îi facă să se gândească la învățătură ca la o corvoadă.

De exemplu, a mai creat Clubul cercetătorilor, oră în care copiii fac experimente si învață într-un mod distractiv. Mai au ocazia de a prezenta în fața clasei un experiment realizat acasă și copiii se bat literalmente pe această șansă.

Există și Clubul matematicienilor, șahul, poezia, excursiile… Geanina Spiriduș se încăpățânează să afirme că fiecare învățător face eforturi uriașe cu copiii săi, dar fiecare în stilul său, conform propriei personalități. Are o bucurie și o speranță pentru mai bine care îți înfrumusețează ziua pur și simplu la telefon, de la sute de kilometri depărtare.

Bunătatea, bucuria și intențiile bune fără pretenții materiale se simt din voce. Dragostea pentru profesia care i-a devenit vocație se simte la fiecare cuvânt.

Câtă nevoie de astfel de abordări „altfel” ale predării are nevoie un sistem învechit, în care teoria este majoritară, iar practica lipsește cu desăvârșire? De câți profesori sau învățători avem nevoie pentru a schimba sistemul și a face copiii să învețe cu plăcere? Dar să vină cu drag la școală? De mai mulți decât am crede.

Câți învățători ies de la catedră și dansează cu copiii în clasă? Câți le dau lecții despre emoții și sentimente, dar despre bani? Câți stau acasă și fac planul pentru încă o activitate incitantă și distractivă pentru a doua zi la școală?

Prea puțini din păcate, iar la sate lucrurile stau și mai rău. Concepția „a face carte, nu prosteală” încă există, iar copiii nu vin cu drag la școală, ci mai des cu frică.

Visul din copilărie a devenit profesie pentru o viață

De când era mică, Geanina Spiriduș se juca de-a învățătoarea cu păpușile sau cu copiii vecinilor în fața blocului. Un vis, iată, devenit realitate. Se joacă și acum, dar jocul înseamnă o educare mai bună, mai eficientă.

Amintirile cu propria învățătoare nu au fost cele mai drăgăstoase, tocmai de aceea și-a propus să lase o cu totul altă impresie și alte amintiri elevilor săi. Își propusese să se folosească de inteligența emoțională în relaționarea cu cei mici, pentru a-i atrage la școală și spre lectură.

A început să predea aplicând tot ceea ce învățase la facultate, dar rezultatele nu erau atât de bune pe cât se aștepta. Atunci și-a dat seama că stând la catedră are dreptul și puterea de a-și schimba atât atitudinea pentru a nu se plictisi, cât și să aplice niște metode noi de predare spre deliciul celor mici.

Sunt un om obișnuit, dar vreau ca strategiile mele didactice să fie neobișnuite. Cred că țara are viitor, un viitor care se află în clasa mea, în fiecare bancă.

Credința în Dumnezeu, dragostea de profesie, de copii, de cultură au ajutat-o să iasă din banal creând entuziasm și interes în sufletul celor mici. În mintea părinților au apărut pe rând mirare, curiozitate, respect și apoi mulțumire. Spune că partea cea mai grea este să lucreze cu părinții care trebuie să îi susțină eforturile financiar cumpărând diverse obiecte opționale.

Atunci când pornește o nouă clasă zero, își creează o strategie pe termen lung pentru copii și una pentru părinții cu care se străduiește să țină legătura cât mai des și strâns posibil. Educația continuă o ajută să aibă rezultate mai bune de la an la an, iar cei mici să fie cât mai entuziasmați de venirea la școală.

Geanina Spiriduș

 

Cea mai frumoasă amintire este mereu la plural

Cea mai frumoasă amintire din buchetul imens este că atunci când s-a căsătorit la starea civilă, au venit toți copiii și părinții să o căsătorească. S-a căsătorit cu copiii după dânsa…

Plecați la gimnaziu vor înapoi la ciclul primar, la liceu vor în gimnaziu…

Întodeauna se întorc. Cu o floare, cu recunoștință, cu nostalgie, cu succes… Și, da, te simți extraordinar, știi că ai făcut ce a fost corect, frumos, bine…

Pe lângă munca de la catedră, doamna Spiriduș duce o viață plină de bucurii și de activități care mai de care mai interesante, toate cu și pentru educația de orice tip. Ar părea că unele persoane au parte de mai mult de 24 de ore într-o zi și au o viață ocupată pe care și-o ocupă singuri pentru că acest stil de viață îi împlinește.

De câteva luni merge regulat la Radio Vocea Speranței unde are emisiunea Ședința cu părinții realizată de Anca Porumb.

Dorința mea este să provoc ascultătorul la schimbarea în bine, la spiritualitate, la educația prin dragoste, la a fi sensibil la nevoile copiilor.

Pe lângă asta, mai ține conferințe pentru femei de succes care își conduc viața după principii moral-creștine. „Femeia de succes” a apărut acum 5 ani, iar în 2019 se va ține la Bacău în data de 4 mai.

Despre colegii din breaslă spune că nu au nevoie de o educare în direcția educației non-formale, cât trebuie să nu se mai teamă de pedepse dacă nu își îndeplinesc programa, trebuie apreciați și încurajați, prin iubire schimbându-se în mai bine. Au nevoie de materiale, programe de recreere, susținere și confirmarea rolului esențial pe care îl au în educarea noilor generații de tineri.

 

Educația care formează CARACTERUL sau doar EDUCAȚIA INTELECTUALĂ?

Planurile sale de viitor vizează tot educația: un proiect  în  derulare  PĂRINȚI CU A.C.C.E.S. LA S.U.C.C.E.S, urmat de un ghid de  STRATEGII DIDACTICE  și o lucrare de STRATEGII DE EDUCAȚIE PARENTALĂ.

Geanina Spiriduș este exemplul viu de dascăl cu vocație, pasiune care a depășit barierele puse de legile rigide ale sistemului. A creat în Bacău un model de educare asemănător celor din Suedia.

Este un exemplu de „Se poate și la noi” pe care toți învățătorii din țară ar putea să îl preia pentru a educa generațiile viitoare. Generații care să vină cu entuziasm și bucurie la școală, unde să poată deveni ÎNȚELEPȚI!

Margareta Tătăruș

Pe tot parcursul vieţii am învăţat că sunt oameni care se nasc pentru a-şi împlini destinul şi oameni care, pe lângă propriul destin, îl împlinesc cumva şi pe al altora. Am învăţat că unii oameni ne marchează pentru un timp, iar alţii pentru o viaţă. Un astfel de om este Margo. De ce Margo? Pentru că aşa o cunoaşte toată lumea pe Margareta Tătăruş, managerul de la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” din Vrancea.

 

Lumea care se vede numai cu inima

Focşaniul, sau altfel spus oraşul de pe Milcov, este unul din puţinele locuri din ţară în care arta, cultura, literatura şi frumosul fac parte din viaţa oamenilor la modul cel mai firesc. Sunt o stare de a fi. Un act zilnic prin care ei îşi încep activitatea, ca şi cum ar sorbi un altfel de cafea. Una care le energizează spiritul, intelectul, viaţa.

În acest oraş boem, oriunde ai merge, cu oricine ai vorbi, toată lumea va avea ceva frumos de spus despre Margo. Toţi o cunosc!

Margareta Tătăruş este omul pe care îl vei găsi peste tot: în sala de lectură, în parc, la teatru şi chiar în mijloacele de transport, unde aduce oamenilor lectura, cartea şi frumosul interacţionând cu fiecare.

Margareta Tătăruș

Am întrebat-o pe Margareta dacă are un citat care o defineşte pe ea cel mai mult şi de ce. Nu m-a surprins când am aflat citatul, dar am înţeles pentru a mia oară ce om extraordinar este. ”Nu tot ceea ce poate fi numărat contează şi nu tot ceea ce contează poate fi numărat.” Albert Einstein

Am ales acest citat pentru profunzimea lui. Și pentru gândurile stârnite, atunci când l-am citit prima oară, acum mulți ani. Pentru că suntem mereu setați să ne măsurăm viața în rezultate, proiecte, oameni, fapte. Care contează, e adevărat. Dar ce ne facem atunci când nu putem pune în cifre emoțiile de tot felul, bucuriile, durerile, tristețile, (ne)mulțumirile? Toate ne formează ca oameni, ne dezvoltă și dau sens vieții, profesiei și Omului din noi. Și că întotdeauna putem să vedem dincolo de cifre, dacă suntem atenți la Oameni.  

Iar ea este atentă la Oameni şi vede dincolo de ei, înlăuntrul lor. Margareta vine cumva din lumea lui Antoine de Saint-Exupery, din universul Micului prinţ şi are capacitatea de a percepe lucrurile invizibile. Ea nu vede cu ochii minţii, ci cu inima. 

 

Margareta Tătăruș și dragul de carte ce a marcat-o încă din copilărie

Margareta Tătăruş s-a născut în Focşani, într-o familie obişnuită, modestă chiar, alături de alte trei surori. Nu a avut o copilărie prea fericită, dar cum spune chiar ea, poate normală acelor timpuri, când copiii îşi confecţionau păpuşi din cârpe, îşi purtau hainele între ei şi îşi construiau propriul Univers.

Îi este foarte drag oraşul unde s-a născut. Oriunde ar fi plecată, când se reîntoarce este nespus de fericită pentru simplul fapt că este din nou în locul care, pentru ea, a fost dintotdeauna acasă.

Margareta îşi aminteşte că a fost îndrăgostită de citit încă din copilărie, când îi citea tatălui ei la televizor. La început mai stângaci, până a prins ritmul cu subtitrarea care dispărea repede de pe ecran, apoi cu intonaţie, ca să îi placă tatei.

Într-o zi, tata a plecat la îngeri, iar Margareta continua să îi citească tatei în gând. Chiar şi atunci o făcea cu intonaţie.

Cel mai frumos cadou pe care l-a primit, a fost o carte. I-a făcut-o cadou mama sa pe când împlinea 8 ani. A fost prima carte din casă, în afara manualelor școlare. O are și acum și o mai răsfoiește, amintindu-și bucuria pe care a simțit-o citind.

Încă din clasa 1, și-a dorit să se înscrie la Biblioteca școlii unde învăța sora sa, pentru că în școala ei nu exista așa ceva.

Și acum simt emoția pe care o aveam intrând acolo. Mi s-a părut uriașă… cu rafturi până în tavan, pline de cărți, care sigur mă așteptau pe mine. Din păcate doamna bibliotecară nu m-a înscris la bibliotecă pentru că nu eram elevă la acea școală. Am plâns două zile… Știți însă ce a fost frumos? Pentru că așa hotărăște Universul, peste 18 de ani, aveam să fiu bibliotecară chiar în acea Bibliotecă. Și-mi amintesc emoția avută când am pășit ca adult în acea încăpere… era atât de mică, tot cu rafturi până în tavan și pline de cărți învechite.

Toată adolescenţa şi-a petrecut-o citind, fiind oarecum abonată la bibliotecile vecinilor, ale liceelor la care a studiat sau ale orașelor care au primit-o. Îşi aminteşte zâmbind cum mama o certa să nu mai citească atât de mult, ameninţând-o că îi va pune cărţile pe foc. Făcea orice, numai să nu îi atingă nimeni cărţile.

Îmi imaginam întotdeauna că, undeva în perete, exista o cameră secretă, doar a mea, cu rafturi multe până sus, pline de cărțile cele mai frumoase din lume, o draperie mare și roșie, groasă și din catifea, ce făcea întuneric deplin, un balansoar, o veioză și eu. Citind fără să mă deranjeze nimeni. Oricât. Oricând.

Prin cărţi, a descoperit cum să fie curajoasă, să nu se teamă de nimic, să o ia de la capăt de fiecare dată, să reușească prin muncă, respect și să iubească oamenii și poveștile lor.

Margareta Tătăruș

Margareta Tătăruș: „O carte bună este o educație a inimii.” spune Susan Sontag și inima mea îi dă dreptate.

Şi a mea. Deoarece ascultând-o pe Margareta, pe care eu personal o cunosc de foarte mulţi ani, realizez că ea însăşi este o carte care ne modelează inimile şi ne atinge în cel mai profund şi minunat mod, punându-ne aripi, fără să ştie. 

 

Cum dobândeşti tinereţea fără bătrâneţe

Margareta Tătăruş este bibliotecar din 1997. Are o experiență de 15 ani la Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea, în ultimii 8 ani fiind implicată şi în training.

Din 2010 până în prezent a format peste 2000 de copii, adolescenți, tineri, adulți și vârstnici și a livrat peste 3500 de ore de training, în peste 40 de cursuri.

Margareta Tătăruș

În ultimii ani, Margareta ne povesteşte că s-a îndrăgostit de educația nonformală. Învață multe lucruri noi, cunoaște oameni noi și pasionați, împărtășește din experiența și cunoștințele ei. În același timp, experimentează drumuri și provocări de excepție ce-i pot motiva în continuare viața și profesia.

A organizat numeroase acțiuni de fundraising, campanii sociale, de voluntariat, alături de multe instituții publice, private, ONG-uri, venind în sprijinul celor defavorizați social sau încercând să promoveze un set de valori care să schimbe în bine viața membrilor comunității vrâncene.

Iubesc oamenii, mă dedic lor, iar pe copii și tineri îi ador, pur și simplu. Deși am 47 de ani, fac precizarea că am acumulat în acești ani, pe lângă multă experiență în proiectele și activitățile organizate pentru ei, o tinerețe fără bătrânețe care îți este oferită în dar de către viață doar dacă iubești cu adevărat ceea ce faci. Pasiunile mele sunt legate de cuvânt, poveste și oameni frumoși care vor să se dezvolte. Mă inspiră faptele, ideile creative, iubesc provocările și să-i motivez pe oameni. Cred cu tărie că nu există imposibilul!

A lucrat la Sala de lectură a bibliotecii, a coordonat câțiva ani Secția pentru copii și tineret și mai apoi Centrul de formare al Bibliotecii. A inițiat și a fost parte din cele mai multe proiecte frumoase ale bibliotecii unde,  de câteva luni, Margareta a devenit Manager.

Ce crede ea despre această funcţie?

Eu sincer cred că poziția în care sunt acum mă provoacă să evoluez, să fiu mai bună, mai înțelegătoare, să învăț lecția răbdării, dar și să creez servicii noi de bibliotecă, proiecte inedite și să transform Biblioteca într-un adevărat Centru cultural, educațional și de petrecere a timpului liber. Acestea sunt intențiile mele, dar să vedem ce-o să iasă.

Margareta Tătăruş a primit premii locale și naționale – ”Bibliotecarul anului”, ”Trainerul anului”, premiul publicului pentru ”Coordonatorul  de voluntari al anului”, iar diplomele nu ne-ar ajunge spaţiul pentru a le înşira.

 

Oamenii care au avut un aport în formarea sa

Prima care a susţinut-o şi nu a renunţat niciodată să o iubească, să o susţină, să o certe, să o îmbrăţişeze, să îi deschidă zborul în orice şi-ar fi dorit, a fost: MAMA, despre care Margo spune că

E cea care m-a învățat cum să fiu independentă, creativă și veselă. Și vulnerabilă fără să mă simt vinovată pentru asta. M-a învățat că, după ce plâng, să mă ridic, să-mi șterg nasul și, cu ochii umflați să merg mai departe, cu fruntea sus. Și acum, după ce au trecut 15 ani de când nu mai este, mi-o port în suflet și în gând ca cel mai de preț Dar pe care viața mi l-a făcut: să fie Ea, Mama mea. 

Mergând mai departe, învăţ cumva tot mai multe nu doar despre Margareta ci şi despre mine. Despre cum este să păşeşti într-o lume despre care ştiai atât de multe, dar despre care afli cât de nouă este, de fascinantă. Lumea de dincolo de carte. O lume în care trebuie mereu să te perfecţionezi, să înveţi, să ştii că atitudinea şi pasul în faţă este de multe ori decisiv în profesia ta, dar mai ales, să iubeşti ceea ce ai ales să faci în viaţă.

Am învățat de la mulți cum să fiu Unică în mulțime. Cum să fiu un bun profesionist. Mi-ar trebui două pagini să le spun numele. Însă îi iubesc și prețuiesc din toată inima, fie că sunt în Focșani, fie în București, Sibiu, Brăila, Cluj, Satu Mare, Târgu Jiu sau alt colț de lume.

Margo rostește totuși un nume: Lidia Kulikovski, fost Manager al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”, care și acum își dedică viața formării și dezvoltării bibliotecarilor din Republica Moldova. Este o profesionistă a Bibliotecilor publice pe care a avut șansa să o cunoască, să învețe de la ea și să dezvolte împreună proiecte.

Lidia Kulikovski a sădit în mine dorința de fi mai bună, dându-mi și încrederea că pot. Orice. Este omul în fața căruia mă plec, oricând, cu bucurie, respect și iubire.

Un moment însemnat din viaţa ei de bibliotecar şi nu numai, a fost trainingul de o lună, alături de alţi 15 colegi, făcut la Centrul Mortenson din cadrul Universității din Ilinois, Statele Unite, în anul 2011. A vizitat zeci de biblioteci americane, a învățat despre leadership, managementul proiectelor, servicii de bibliotecă.

Atunci, Margareta Tătăruș a trăit o experiență uimitoare și a învățat cum ar trebui să arate bibliotecile publice și ce servicii ar trebui să ofere, constant, utilizatorilor săi. Omul care i-a fost model și mai apoi mentor este Susan Schnuer, un extraordinar profesionist și formator, un om care citea oamenii de la prima privire, un zâmbet care poate îmbrățișa oricând întreg Universul și care are o răbdare fantastică. Aşa ne-o descrie Margo pe cea care a fost parte din zborul său de mai târziu.

Un alt moment de excepție a fost în 2017, când a participat pentru prima oară la un Congres IFLA, în Polonia, la Wrocław. Acolo, s-au întâlnit peste 3000 de bibliotecari din lumea întreagă pentru a vorbi despre bibliotecile publice de pe cele 7 continente.

Este copleșitor să vezi atâția oameni care cred în Misiunea bibliotecii publice de a face viața oamenilor mai bună prin cultură, educație și artă. Participarea mea acolo n-ar fi existat dacă nu ar fi fost susținerea a doi oameni care au crezut în mine – Teodora Fîntînaru, fostul Manager al Bibliotecii Județene Vrancea și Claudia Șerbănuță, fostul Manager al Bibliotecii Naționale – mentori în toată puterea cuvântului, sunt cei doi oameni care mi-au dat forța și curajul de-a vorbi acolo despre oamenii Vrancei și proiectele frumoase care cresc adolescenți și îi transformă în adulți care investesc la rândul lor în comunitățile unde trăiesc și le dezvoltă.

 

Ce face un bibliotecar când nu este în bibliotecă

Aceasta a fost întrebarea la care cu siguranţă am bănuit deja răspunsul, dar am fost curioasă să o aud pe ea vorbind despre acest subiect. Aşa cum doar ea poate să surprindă şi să ne mire. Şi credeţi-mă pe cuvânt, tot ce are legătură cu Margareta Tătăruş este extraordinar. Nu există lucru mărunt. Totul devine magnific!

Iubesc să călătoresc, să cunosc oameni noi, să vizitez biblioteci. Și am avut norocul să le fac pe toate. Am văzut biblioteci uimitoare în SUA, Danemarca, Italia, Bulgaria, Republica Moldova, Polonia, Grecia și România. Am făcut parte din proiecte internaționale care mi-au descoperit frumusețile locurilor și ai oamenilor întâlniți: Lisabona, Atena, Sofia, Maribor, Londra, Borgaro Torinese, Torino, Viena, Copenhaga – sunt câteva din orașele prin care Timpul m-a purtat și am cunoscut oameni dedicați profesiei lor și bucuriei de a Fi.

Cu alte cuvinte, un bibliotecar, când nu este în biblioteca lui, călătoreşte peste mări şi ţări şi vizitează alte biblioteci. Un fel de Harry Potter care transformă magia din baghetă în magia de a descoperi tot mai mult despre cărţi, oameni şi viaţă.

Cumva, îmi vine în minte filmul Bibliotecarul, unde Biblioteca devenea un loc viu, în care personajele erau reale, iar cărţile erau nişte portale către lumi tangibile.

Şi ce mai face un bibliotecar când nu este în bibliotecă? Şi Margareta cu părul de foc, cu ochii de smarald şi chip blând, zâmbeşte larg, şăgalnic şi copilăreşte. Şi răspunde: citeşte!

Cartea mea preferată acum (pentru că fiecare perioadă a vieții mele a avut o carte preferată!) este ”Pollyanna. Jocul bucuriei” de Eleanor H. Porter. Și cred cu toată ființa că ne putem bucura de lucrurile mărunte, de oamenii întâlniți, de emoțiile trăite. Și că a vedea partea plină a paharului, indiferent de ceea ce ți se întâmplă, nu este doar apanajul optimistului. Stă în puterea fiecăruia dintre noi să schimbe în bine lucrurile, faptele, emoțiile și oamenii care poposesc vremelnic în viața noastră. Iar Jocul și Joaca nu aparțin doar copilăriei, ci tuturor celor care, dincolo de vârstă, știu și vor să se bucure de viața scurtă ce ne este dată a fi trăită.

Pe lângă călătoriile din bibliotecă în bibliotecă şi citit, Margareta se bucură de familia ei despre care consideră că este cel mai important lucru din viața noastră. Mai spune că familia este singura care ne susţine necondiţionat, ne iubeşte, ne trage de mânecă, ne ajută, ne înţelege şi crede în noi până în ultima celulă a fiinţei noastre!

Îi place să se joace. Să fie în preajma copiilor, a oamenilor. Nu îi place să judece şi să eticheteze pe nimeni. Iubeşte IA şi zâmbeşte tot timpul. Asta adaug eu, deoarece în cei 10 ani de când o cunosc pe Margareta, nu am văzut-o niciodată altfel, decât zâmbind.

Margareta Tătăruș

 

Lecții învățate de-a lungul timpului

Una din cele mai frumoase lecţii cu care Margareta Tătăruş a simţit să înceapă, a fost aceea despre a-ţi urma visurile. Despre a nu renunţa niciodată la ele, oricât de greu, abrupt sau plin de greutăţi ar fi drumul până la împlinirea lor. Un drum fără obstacole nu va duce niciodată undeva.

Oricât de imposibil mi-a fost visul, dacă am crezut cu adevărat în el și în mine, chiar s-a împlinit. Uneori mai mult decât am crezut. Sau visat.

O altă lecţie de viaţă oferită de ea este aceea de a crede în oameni, chiar şi atunci când aceştia ne dezamăgesc.

Şi eu am dezamăgit oameni și mi-am dorit să fiu iertată și înțeleasă. Uneori am fost, alteori nu. Și-am învățat să empatizez mai mult cu cei pe care mi-i scoate viața în cale, să-i iubesc, iert și să le mulțumesc chiar și pentru dezamăgirile trăite. Și să învăț din toate cum să fiu cea mai bună versiune a mea.

Margareta mai crede cu sinceritate că fiecare dintre noi alegem cum și cât de bine ne trăim viața. Că trebuie să greșim pentru a învăța lecțiile iubirii, iertării, răbdării şi avem nevoie de modele, de cărți citite, de toleranță. De iubire. Fiecare dintre noi vrea să fie Fericit.

E simplu să dai sfaturi… e însă foarte important să înveți de la oameni, de la natură, de la istorie. Viața are nevoie de Iubire. Atunci când iubești ești Bun. Cu oamenii, cu păsările, cu animalele, cu pădurile. Cu cărțile.  

Înainte de a încheia interviul am întrebat-o cum este să fie unul din românii de elită, deoarece un om care şi-a dedicat întreaga activitate şi viaţă formării şi educării altor oameni, nu poate fi decât un exemplu de frumuseţe şi calitate umană. Margareta Tătăruș răspunde cu modestia şi frumuseţea ei firească:

Nu știu dacă sunt Român de Elită. Doar mi-am trăit viața cât de bine și frumos am putut eu. Dar sunt mândră că sunt Româncă și sunt sigură că nu întâmplător trăiesc în România de azi. Pot și vreau să contribui la creșterea ei. Prin tot ce facem în fiecare zi, cu toții, construim o națiune. Iar când reprezint România în proiectele Bibliotecii Județene ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea, când arăt lumii de cât de multe lucuri frumoase sunt capabili bibliotecarii români, serios vă spun, sunt Fericită că sunt Româncă și Bucuroasă că pot contribui la educația puilor de români, a adolescenților și tinerilor grozavi pe care îi are România de azi. Și să le sădesc în suflete ideea că ”Nu există imposibilul.”

 

Cuvânt de încheiere

Vorbind cu Margo, nu există timp. Timpul nu mai este nici măcar o noţiune. Este doar o lectură continuă şi frumoasă. Despre viaţă. Despre oameni. Despre cărţi. Despre iubire, înţelegere, respect şi deschidere.

Margareta Tătăruș

Am locuit în Focşani 11 ani. Pe ea o cunosc de 10. Nici nu ştiam cine este Primar, dar o ştiam pe ea. Asta, deoarece este un om care se dedică şi se implică în tot ce face. Pune suflet. Este pur şi simplu peste tot.

Dacă oamenii nu veneau la bibliotecă, mergea ea la oameni. Aşa, am găsit o dată cărţile bibliotecii în parcul unde mă plimbam cu fetiţa mea. Era vacanţă, iar Margareta a instalat o bibliotecă de vară în parc. Apoi a mutat-o în mijloacele de transport, unde câte un voluntar citea călătorilor poezii sau scurte povestioare.

Mi-o amintesc şi o văd mereu printre copii, printre oameni. Cu cosiţele ei roşcate, cu ochii verzi şi cu zâmbetul larg, larg şi senin. Niciodată supărată, niciodată obosită, niciodată tăioasă la vorbă.

Margareta Tătăruş este ea însăşi o bibliotecă în care păşeşti timid, ca un copil care descoperă mirosul cărţilor şi emoţia rafturilor acelora mari, printre care lumina pătrunde timid, ca într-o poveste despre raze şi magie şi pe care ţi-e teamă să nu o tulburi, să nu faci o mişcare bruscă, iar ea să dispară. Pentru că este nevoie în lume de multe Margarete ca ea. De mult frumos. De multe raze de lumină care să ne deschidă sufletele şi mintea.

Îţi doresc să străbaţi cât mai multe continente, să păşeşti ca un copil mirat în cât mai multe biblioteci, să ai cât mai multe cărţi favorite, să cunoşti cât mai mulţi oameni buni şi frumoşi ca pâinea caldă şi mi-aş dori să ştii că tu eşti în toate inimile oamenilor pe care i-ai cunoscut în viaţa asta!

Ionuț Panea AutoVortex

Este vineri seara, la ora la care până și traficul din Militari s-a liniștit. În timp ce Bucureștiul se pregătește de weekend, într-o hală din curtea Politehnicii este mare agitație: vreo 40 copii, cu vârste cuprinse între 9 și 19 ani, încep o nouă noapte albă de distracție prin muncă. Ei sunt AutoVortex și, sub îndrumarea domnului profesor Ionuț Panea, construiesc (aproape) cei mai tari roboți din lume la categoria lor de vârstă!

 

Să ne înțelegem, totuși – e foarte mult spus domnul profesor Ionuț Panea. Vi l-am prezentat așa pentru că asta este „în acte” – profesorul coordonator AutoVortex.

Pentru toți copiii însă, de la mic la mare, el este Ionuț – fratele mai mare, părintele din timpul liber. Este profu` lor de gașcă, cel care îi îndrumă și le arată lucruri practice, utile pentru viitorul lor.

Pentru respectul cu care îi tratează, pentru aplicabilitatea noțiunilor sau spiritul de competiție, Ionuț îi depășește detașat pe ceilalți dascăli cu care copiii se întâlnesc la școală!

În 2 ore cât am stat la AutoVortex, nu am auzit o dată persoana a 2-a plural. Eu, un necunoscut cam de vârsta șefului, am fost tot timpul Mihnea. Păi aduceți-vă aminte, voi când aveați vreo 12 ani și vă întâlneați cu unul de 34 – cam câte mustrări primeați de la părinți?

Am crezut că nu există dovadă mai mare de maturitate și dezinvoltură, însă m-am răzgândit repede când am primit turul hub-ului de la Ioana, o fată de maxim 16 ani. Fără să vreau, gândul m-a dus la Mirela Nemțanu, CEO-ul care acum câteva luni îmi prezenta casa HOSPICE.

De ce? Pentru că nu am sesizat diferențe prea mari. Ușurință în exprimare, voce relaxată și sigură, mici poante perfect plasate… De fapt, nimic nu mă mai miră – am întâlnit mulți tineri excepționali în ultima vreme și cred că pot trage o concluzie. Elevii din ziua de azi sunt cu mult înaintea celor care chipurile ar trebui să îi pregătească pentru viață.

 

Cum a apărut AutoVortex

Prin anul 2011, Ionuț Panea era un simplu asistent universitar în ASE, doctorand în management. Pasionat de tehnologie dar nu în mod excesiv, cu prea mult timp liber, încerca să-și găsească o provocare. Nimic din trecutul său nu anunța ce avea să urmeze.

Motivația a venit de la directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” Voluntari, prieten de familie. Școala Americană din Pipera lansase un concurs de robotică, el formase o echipă și avea senzația că doar Ionuț îl putea ajuta.

Nu aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă robotică. El, însă, m-a încurajat, de parcă ar fi avut vreo legătură: ”Nu mai ții minte când mi-ai instalat Windows-ul? Sigur o să te descurci!” Mi-am spus să încerc că tot nu aveam altceva mai bun de făcut. Am aflat că formase echipa pe criteriul cunoașterii limbii engleze, doar-doar nu se vor face de râs… Erau copii cu medii în general slabe, însă cum necum ne-am pus pe treabă și am câștigat acel concurs.

Datorită acelei victorii, echipa lui Ionuț Panea a reprezentat România la o competiție internațională. Au mers în America, s-au plimbat, s-au distrat și au și obținut un premiu important. Iar de atunci, nu a mai fost cale de întors!

I-am simțit cum devin mai curajoși, cum crește încrederea în forțele proprii. Mi-am spus că e păcat să ne oprim aici și am rămas alături de acea echipă. Astăzi, elevi de liceu fără prea mari perspective urmează cele mai bune facultăți din lume.

 

Robotica în licee, astăzi

Treptat, echipa s-a dezvoltat. Mai cu ajutor de la rude, mai de la prieteni sau vecini, numărul creștea și rezultatele de asemenea. Mulți ani, Ionuț a alergat prin licee pentru a găsi elevi cu atitudinea potrivită, însă vremurile acelea au apus de ceva timp.

Acum, echipa numără 84 membri, toți din București sau Ilfov, iar cererile de înregistrare vin în număr tot mai mare. Recrutarea se face pe baza unui test de cunoștințe și… cam atât. Importantă e dorința de a face proiecte inedite în timpul liber, nu neapărat aplecarea spre tehnologie.

Sistemul e foarte simplu. Copiii mici învață de la cei mari, se dezvoltă treptat și înțeleg cum se construiește un robot competitiv. Când „veteranii” depășesc vârsta maximă de 19 ani și se îndreaptă spre facultate, are cine să le ia locul, cu același succes.

La nivel de licee în România, sunt 150 echipe de robotică active, fiecare cu câte 10-15 membri. Un liceu din țară formează una, maxim două echipe, iar obiectivul este ca acești copii să se îndrepte spre știință, într-un mod diferit de orele de clasă.

Unele licee participă la faza națională, însă nu au nicio șansă în fața celor de la AutoVortex. De altfel, din România doar grupul construit de Ionuț Panea poate alinia nu mai puțin de 4 echipe competitive.

În plus, AutoVortex este singura echipă din lume cu 7 calificări consecutive la Campionatul Mondial de Robotică! Cel mai bun rezultat – medalia de argint, obținută la Mondialul din 2017.

 

De ce acești copii trebuie să ajungă la Campionatul Mondial de Robotică

Campionatul Mondial de Robotică se organizează mereu în SUA. De altfel, echipele americane sunt imbatabile, dar organizatorii nu asta urmăresc, să își învingă de fiecare dată adversarii.

Scopul lor este ca cei mai buni din toată lumea să învețe să se descurce într-un mediu competitiv. Marile universități americane descoperă talente și își recrutează studenți din rândul participanților la Mondiale. De-abia din facultate, copiii vor trece la lucruri serioase și vor construi roboții viitorului.

Pentru elevul de liceu, totul este încă o joacă, dar una cu miză. Ca să ajungi în America și să fii văzut de cei care contează, ai de participat la o mulțime de concursuri, desfășurate prin toată lumea.

Ionuț Panea AutoVortex

Cel mai recent succes – locul 1 în Coreea de Sud

Oricine participă la Campionatul Mondial, este deja câștigător, datorită unui sistem complicat de calificare trecut cu brio.

Aproape toți cei care au trecut pe la noi sunt înscriși la cele mai bune universități din lume. Doar 3 au rămas în România. Nu pot spune despre ei că au fost cei mai buni la învățătură, și totuși își dezvoltă cariera acolo unde contează, doar pentru că lumea bună ne-a văzut cum îi batem măr pe participanții din orice altă țară!

Pentru că, da, nu e deloc o exagerare. În afară de americani, nu există echipă în lumea asta care să nu fi simțit forța AutoVortex! Toate concursurile sunt câștigate fără probleme, indiferent dacă se țin în Australia, Africa de Sud, Rusia sau Coreea.

Copiii se distrează, își fac prieteni de nivelul lor, creează valoare și călătoresc. Și totuși, bineînțeles că nu toată lumea vede asta cu ochi buni…

 

Provocări și frâne ale unui proces educațional unic

Am bătut la ușile tuturor corporațiilor din Pipera și nu numai, fără prea mare succes. Avem 3 sponsori și cam atât. Prin alte țări se poate, la noi nu. Noi facem aproape cei mai buni roboți din lume la nivel de liceu, însă în fiecare an trăim cu stresul că nu putem alinia o echipă. 90% din buget este asigurat de părinți, care fac eforturi supraomenești în speranța unor perspective mai bune pentru copiii lor.

Într-un an, AutoVortex participă la 3-4 concursuri, în cele mai exotice colțuri ale lumii. O echipă are 15 membri, iar drumul, cazarea și mesele pentru o săptămână se ridică undeva la 1800 Euro de persoană. Premiile sunt medalii și trofee, niciodată bani, iar asta nici măcar nu e cea mai mare problemă…

Paradoxal, elevii care provin de la licee mai slab cotate sunt priviți cel mai bine în cancelarie. În schimb, pe la liceele importante din București nu prea se motivează absențele.

Noi reprezentăm România, iar profesorii spun că pierdem vremea și mergem în vacanțe. Cu astfel de reacții, e foarte ușor să îmi explic de ce copiii se îndepărtează de ei. În fiecare an îmi spun că renunț, dar mă uit la ei și nu pot.

Cu această ocazie, am să vă mai dau un detaliu, din dorința de a sublinia mai bine fantastica atmosferă din hub-ul AutoVortex.

 

Cum să porți o conversație cu Ionuț Panea în mijlocul hub-ului

Cred că, în total, eu și Ionuț am dialogat maxim 45 minute. În rest, Ionuț Panea a jucat rolul prietenului care le știe pe toate, al mentorului ce răspunde la toate dilemele.

Copiii vin, stau și ascultă ce se vorbește, apoi se scuză că întrerup și pun câte o întrebare. Tu, musafir, nu ai cum să te superi, pentru că înțelegi imediat că ei nu au timp de pierdut. Au venit acolo să programeze, să construiască, nu să rămână blocați doar pentru că șeful stă cu unul de vorbă!

Deci, dacă ajungeți vreodată la AutoVortex (și vă doresc din inimă să o faceți!) să nu vă mirați dacă Ionuț își va muta deseori atenția de la voi. Copiii aceia depind de el și de respectul cu care îi tratează.

Tu stai și înregistrezi tot ce auzi! Cum ar fi, de exemplu, următorul dialog, purtat în mai multe reprize, între un Ionuț Panea îngăduitor și… mezinul David Iorga, de 9 ani aproape împliniți:

– (un fel de icebreaker, după ce se uită la mine ușor vinovat că întrerupe): Ionuț, dar ce tare e telefonul tău! Tot nu mă lași să mă uit un pic pe el?
– David, hai că te las altădată, nu acum că sunt ocupat.
– Hai, te rog!!!
– NU!!!
– Bine, atunci te rog să-mi spui unde găsesc un controller și cum să-l folosesc…
– David, du-te la Ducu, spune-i să ia cheia de la mine de pe birou, să-ți dea un controller din dulapul din colț.
– (după vreo 5 minute, David, întors spășit) Ionuț, dar să știi că Ducu nu are timp de mine… Of, vreau să programez!
– Spune-i că am zis eu să-ți monteze controller-ul pe robot!

Imediat, „seniorul” Ducu (cam 17 ani) se conformează, David obține ce își dorea, și îi văd pe ambii în fața unui laptop, lucrând… ei știu mai bine ce. Iar după alte 5 minute, suntem întrerupți de David Nițu de data asta, 10 ani, care spune: „Ionuț, dar pot să vin și mâine? Mai scap și eu de teme…”

Ionuț Panea AutoVortex

David Iorga și David Nițu, cei mai tineri membri AutoVortex, pregătindu-se să îi inlocuiască pe cei mari.

 

Bob și Fuki, primii roboți lansați de AutoVortex

Cu asemenea anturaj, e clar că Ionuț Panea nu are timp să se plictisească. În fiecare după-amiaza, 84 copii vin și lucrează în hala de la Politehnică.

Vinerea și sâmbăta, fiind weekend și neavând teme pentru școală, încep pe la 8 seara și pleacă mereu la 3-4 dimineața. Cei care vin sâmbăta, nu mai vin și vinerea, și invers. Duminica, hub-ul este închis, cel puțin în teorie…

De fapt, cum scapă de ore sau teme, toți se grăbesc cum pot spre AutoVortex. Cum se termină programul cu familia, vin încântați la școala care le asigură viitorul. Nu există duminică în care hala să fie încuiată.

Aici e viața lor cea mai frumoasă, aici se simt apreciați. Părinții pot avea încredere că sunt într-un mediu sănătos.

Cât despre Ionuț Panea, la ora la care scriu aceste rânduri pregătește câteva surprize, pe care le putem urmări prin site sau pagina de Facebook.

De peste un an, îi dezvoltă pe Bob și Fuki, primii roboți sociali lansați către piață. Fuki, de exemplu, va merge în acele locuri unde noi nu putem ajunge, va plăti bilete de intrare la conferințe sau spectacole și va ocupa un scaun, iar noi vom putea urmări totul printr-o cameră instalată în ochiul său.

Întrebarea e, suntem noi cu adevărat pregătiți să susținem acest demers fabulos? Altfel decât prin felicitări în social media și cuvinte care nu ajută la mare lucru?

Acest proiect nu ar fi posibil fără părinți absolut speciali. Cât îi vor mai putea sprijini necondiționat?

Cristina Mureșan Toth

Cristina Mureșan Toth este o tânără profesoară care a renunțat la catedră pentru a crea ilustrații pentru poveștile sale pentru copii, dar mai ales pentru oricine este iubitor de frumos și dorește ceva personalizat. 

 

Era profesoară de franceză – engleză în Cluj-Napoca, până să descopere talentul pentru pictură și ilustrații, dar mai ales pentru poveștile pentru copii.

A absolvit facultatea de Litere din Cluj, secțiunea Franceză-Engleză. În același timp a studiat artele plastice – grafica și pictura la Școala Populară de Arte.

În timpul facultății, când făcea practică predând unor elevi de liceu, Cristina a înțeles că îi place să predea și vrea să facă asta pentru mult timp.

Ca profesor, datoria principală e să formezi omul, să îl modelezi (prin propriul exemplu) din punct de vedere uman, și abia apoi să predai materia.

 

Pasiunea și vocația scot scântei până și în învățământ

Deși era foarte tânără când a intrat în învățământ, Cristina Mureșan Toth a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a nu se lăsa mai prejos ca profesorii mai experimentați din breaslă. S-a bucurat de sprijinul colegilor și a fost mereu îndrăgită de elevi, probabil pentru că trecea de limitele profesor-elev și le influența viața și principiile.

Odată ajunsă coordonator de proiecte și programe educative, a avut mai multe momente speciale alături de copiii săi. Cel mai drag rămâne organizarea unei piese de teatru pentru elevii mai mari.

Erau extrem de încântați și motivați, se trezeau devreme și veneau la repetiții, piesele – moderne și umoristice, dar și cu mesaj moralizator, au avut un succes fabulos!

Cea mai frumoasă amintire este momentul când și-a surprins elevii repetând replicile haioase din piesă pe hol. Atunci și-a dat seama că datoria lor ca profesori e să le dăruiască tot ce e mai bun din sufletul lor, să lase o amprentă de neuitat asupra destinului lor. Nu doar să le predea Chimie, Matematică sau Engleză…

Cei mai buni profesori oferă lecții de viață și exemple de utilizat în diverse situații, nu doar timpuri și diateze în limbi străine.

Ilustrația ca formă de exprimare a frumuseții interioare

Ca în orice lume ideală, familia este cea care susține un om prima dată. Mai târziu apare și acceptul, admirația sau felicitările celor din jur, mai ales când vine vorba de necunoscuți sau internauți. Așa a fost și legat de ilustrațiile Cristinei.

Primul susținător a fost soțul său, cel care a convins-o să lase o profesie respectabilă și oarecum stabilă din punct de vedere financiar pentru ceea ce înseamnă de fapt „pe cont propriu.” Teama este întotdeauna prezentă când vrem să ne schimbăm direcția. În cazul Cristinei însă, dorința de a exprima niște trăiri, de a da viață unor personaje a fost mai puternică decât nesiguranța.

Cu ocazia asta mi-am pus bazele menirii și carierei mele ca scriitor și ilustrator. M-am descoperit, m-am educat, a fost o perioadă grea, dar foarte fructuoasă profesional și personal.

Începerea unei cariere noi înseamnă prima oară o brumă de curaj, apoi perseverență, creativitate și învățare continuă. Primii pași sunt umbriți de o teamă legată de propria persoană: cine ești, ești bun, ești pregătit? Stilul personal se formează în timp și cu foarte multă muncă, dar și cu pasiune.

Astăzi, ilustrațiile Cristinei aduc aminte de poveștile de altădată, de acele manuale vechi, dar care îmbie la visare, o călătorie în altă lume. Imaginile ascund întotdeauna o poveste mai lungă, misterul este întotdeauna prezent și fiecare continuă povestea după propriul destin.

 

Cristina Mureșan Toth: „Poveștile pentru mine înseamnă viața însăși”

Fiecare popor are o ladă de povești ca zestre, fiecare om are și el măcar o poveste de spus. Există povești oficiale, publicate de autori cunoscuți, dar ce facem cu poveștile de viață? Acele povești de la cafea, întâlnire, împăcare. Avem și creăm povești în fiecare zi fără să le numărăm, păstrăm sau consemnăm pentru a le da mai departe.

Oamenii creează povești pentru că le plac, pentru că sunt toți fani ai finalurilor fericite și al poveștilor de succes. După o serie de lupte seculare și probe de omorât balauri, Făt-Frumos învinge, ajunge acasă și se căsătorește pentru a trăi fericit până la adânci bătrâneți. Asta e cel mai important.

Este frumos să vezi un novice cum evoluează spre a deveni un maestru, dar mai ales să observi tehnica unei persoane cum evoluează spre genial.

Nu trebuie să fii Dickens ca să spui o poveste valoroasă. Trebuie doar să existe factorul uman și autenticitate.

Cristina Mureșan Toth desenează coperți de cărți pentru copii, invitații de nuntă, imprimeuri de tricouri/căni/alte obiecte, poze înrămate… Orice îșî dorește cel care face comanda.

 

Născută să spună povești și să atingă inimile oamenilor

O imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte, spune o vorbă din bătrâni. Imaginile create de Cristina Mureșan Toth spun două mii de cuvinte. În ele oamenii își pot regăsi trecutul, prezentul și viitorul.

Culorile vii parcă apar în fața ochilor pe o hârtie perfectă și se mișcă spre uimirea tuturor. Povestea iese din foaie și se derulează în fața ochilor ca printr-o minune.

Ilustrațiile sale dau viață unor personaje inedite, povești întregi ies parcă din pensula sa magică. Nicio ilustrație nu seamănă cu alta decât prin stil. Îmi aduce aminte de ilustrațiile din cărțile de franceză de odinioară care mă atrăgeau ca pe un magnet.

Fiecare ilustratie are o emoție proprie, prinde viață și vorbește. Culorile sunt vii și tot ce creează are în sine o notă de optimism, joacă și copilărie. Stilul descoperit și creat s-a cristalizat prin multa muncă, exercițiu și documentare. Despre tendințe, expunere, explorare și, mai ales, despre exprimarea propriei ființe.

Sfaturi pentru oricine

Cristina Mureșan Toth ne reamintește câteva lucruri ce pot fi folosite în absolut orice domeniu:

Banii vin pentru că ai ceva valoros de oferit, nu pentru că intri într-o nișă în care circulă mulți bani. Dacă intri in IT, nu e o garanție că vei fi prosper. Important e cu ce contribui tu nou, unic, frumos, edificator și valoros.

Fiecare are un talent ascuns despre care încă nu știe și pe care ar trebui să îl caute. Este important să facem acel lucru care ne caracterizează, motivează și nu în ultimul rând, împlinește. Mulți vor crede că persoana în cauză a înnebunit, dar fiecare are drumul său.

Atunci când cineva simte chemarea, ar trebui să o urmeze pur și simplu. Fără gânduri la partea financiară, fără gânduri la siguranță. Nimic nu este sigur decât ce îți creezi cu mâna ta.

Pentru a avea succes în ceea ce faci, orice ai face, trebuie să te cultivi constant, să ai convingeri sănătoase și disciplină. Apoi, va veni și succesul.

Cristina Mureșan Toth este persoana care, prin ilustrații, inspiră căldură, duioșie, blândețe, feminitate. Oamenii o caută pentru că se regăsesc în creațiile sale, iar textele îi vin natural, ușor, simplu. Primește comenzi pe pagina sa de Facebook.

Soțul este cel care îi dă mereu sfaturi despre ce ar trebui îmbunătățit. Bunicul o întreabă dacă nu cumva îi e dor de învățământ, de copii sau de colegi.

Cristina și-a ales însă drumul. Merge înainte cu entuziasm și încredere spre un viitor pictat ca din povești.

Anul viitor va avea un sediu în Cluj-Napoca și va angaja prima persoană care să o ajute cu derularea activităților pentru a fi mai eficientă. Va organiza workshop-uri și evenimente artistico-spirituale.

Să mă înconjor de oameni frumoși și capabili, ca să dăm lumii ăsteia, prin artă, căldură și umor, un pic de sens și culoare.

Arta rămâne cea mai sensibilă, frumoasă și emoționantă formă de exprimare care bucură atât sufletul creatorului, cât și pe cel al receptorului.

Mult succes pe viitor și așteptăm să vedem ce mai creezi!

Marius Leordeanu

Marius Leordeanu este unul dintre cei mai valoroși tineri cercetători pe care îi are România în acest moment. S-a format în SUA, unde a obținut titlul de Doctor of Philosophy in Robotics, CARNEGIE MELLON UNIVERSITY (care a dat 18 laureati ai premiului Nobel și alții 11 ai Turing Award), acesta fiind absolutul în informatică, alături de MIT, Stanford și Berkeley. După 10 ani petrecuți în State, a lăsat totul pentru a da un plus de valoare României sale dragi. În prezent este cercetător in vedere computațională (computer vision) și inteligență artificială la Institutul de Matematică “Grigore Moisil” al Academiei Române și conferențiar în departamentul de calculatoare de la Politehnica din București. Haideți să îl descoperim împreună pe acest om excepțional!

 

Din copilul minune al unui oraș de provincie în elita cercetării românești

Cu toate că Marius Leordeanu s-a născut în Cluj-Napoca, el se simte maramureșan până în măduva sufletului. A crescut și a trăit în Sighetu-Marmației până la absolvirea Colegiului Național Dragoș-Vodă în 1998.

Atunci când mă întorc pe aceste meleaguri, mă întorc acasă, aproape de sufletul meu, acolo unde îmi regăsesc prieteni dragi, locuri dragi, acolo unde mă regăsesc pe mine.

Marius s-a obișnuit cu locul 1 la mai toate concursurile la care a participat. Ani la rând a fost olimpic național, însă cele mai dragi premii îi sunt locul întâi pe țară la olimpiada de fizică, în clasa a șaptea, premiul oferit de Computer Research Association din SUA pentru cercetarea sa ca student undergrad la Hunter College, premiul Joseph Gillet de cel mai bun student din departamentul de matematică de la Hunter College și, nu în ultimul rând, premiul Grigore Moisil în matematică, acordat de Academia Română, pentru soluția pe care a găsit-o pentru problema “Unsupervised Learning for Graph Matching”.

Încerc să îmi trăiesc viața după o singură valoare, cât pot și după cum mă pricep. Încerc să fiu ceea ce iubesc pentru că știu că ceea ce iubesc e cu adevărat viu și are șansa de a merge mai departe, de a crește, de a se dezvolta. Iar ceea ce iubesc e mai ales în afara mea. Ceea ce iubesc în afară cheamă perechea de dinăuntru, pentru a se întâlni. Acesta e modul prin care pot să mă autodepășesc, să trec de limitele mele prezente. Iar odată ce am ajuns acolo unde mă întâlnesc cu ceea ce iubesc, simt că am ajuns în paradis.

 

Întrebările interioare l-au dus spre Computer Vision

De când se știe, a dorit să răspundă la întrebări precum: „Ce este conștiința?” sau „Cum e existența posibilă?”. Se uita în jurul său și vedea magie pură. Marius consideră că nu există o mai mare magie decât firescul și naturalul.

Ce este dincolo de mine, cum aș putea concepe ceva uriaș care include tot și din care fac și eu, minuscul fir de praf, parte? Tot ce vedem, tot ce percepem, percepem ca parte din ceva, dintr-un context și putem cuprinde cu mintea. Cum aș putea vedea ceva din care eu însumi fac parte?

Marius Leordeanu își amintește că era în anul trei de facultate când își căuta acea fereastră care să se deschidă în viața sa spre lumea cercetării. Era fascinat de miracolul vederii, care pe cât e de firească, pe atât de greu de explicat matematic și logic.

Atunci, un alt miracol s-a produs în viața sa. La universitatea sa, Hunter College, a ajuns un profesor tânăr, Ioannis Stamos. Tocmai își terminase doctoratul la Columbia University și a mers la Hunter să înființeze un laborator de vedere computațională. Marius l-a contactat imediat și a luat cursul lui de computer vision. Acesta l-a angajat imediat în laboratorul său, iar restul și-a urmat cursul natural.

 

Ce este vederea computațională

Computer vision este domeniul care studiază „vederea” din punct de vedere matematic și computațional, ca apoi să construiască mașini automate care să imite cât mai fidel vederea umană. Adică își propune să facă masina de calcul sau robotul „să vadă”.

Nu se pune încă problema practică de a construi calculatoare cu conștiință sau experiența vederii așa cum o avem noi, conștient și subiectiv. Însă în prezent Marius Leordeanu și echipa sa dezvoltă calculatoare controlate de algoritmi automați, care sunt în stare să învețe să recunoască vizual diferite clase semantice în imagini și video.

Când a început Marius să studieze computer vision, părea un domeniu al științifico-fantasticului. Era greu să îți imaginezi atunci cum ar putea un calculator să recunoască, de exemplu, o pisică într-o imagine complexă. Faptul că văzul este perceput ca ceva foarte natural, ne împiedică să înțelegem că, de fapt, vederea este poate cea mai complexă problemă a inteligenței.

Marius consideră că vederea nu este doar despre ceea ce pare a fi spațiu fizic, ci este și despre gânduri abstracte pe care le vedem interior. Când gândim, vedem ceva, ne percepem gândurile, acolo fiind conștiința noastră. Nici nu ne dăm seama că tot vedere e. Vederea este despre percepția propriilor noastre gânduri, lucru pe care cercetătorul îl exprimă foarte poetic: ”Orice cuvânt ascunde o poveste / Spusă cu alte cuvinte / Și atâtea povești apoi se unesc / Într-o singură minte.

 

Prezentul și viitorul vederii computaționale

Computer vision ajunge să aibă impact în cele mai îndepărtate zone ale industriei și activității umane, de la divertisment și uz casnic, până la medicină, agricultură, sectorul energetic sau protecția mediului. De fapt, nu există o activitate umană care să nu se poata bucura de vederea computațională. Și asta pentru că peste tot noi ne folosim de vedere.

Cel puțin în România, Marius este întru totul dedicat acestui domeniu. Își petrece majoritatea timpului făcând muncă de cercetare împreună cu studenții săi doctoranzi și masteranzi. La Politehnică, el e cel care a introdus cursurile de computer vision și introducere în robotică, la Masterul în Inteligență Artificială, cel mai bun astfel de program din țară.

Totodată, Marius Leordeanu coordonează mai multe grupuri de cercetare, ajută la cresterea unei comunități de cercetare și la formarea unei școli de inteligență artificială în România, care să se poată măsura cu cele de la nivel mondial.

Premiile din ultimul timp stau mărturie a eficienței acestui demers. În acea comunitate se organizează întâlniri săptămânale unde se dezbat ultimele descoperiri și progrese științifice din inteligența artificială, vedere computațională, învățare automatică sau robotică.

Marius Leordeanu

Mă numesc albastru” de Marius Leordeanu, o fascinantă călătorie prin mai multe domenii ale cunoașterii

Împreună cu Viorica Pătrăucean, Răzvan Pascanu și Doina Precup, cercetători de vârf în computer vision și machine learning la Google – DeepMind în Londra, organizează la Politehnică școala de vară Eastern European Machine Learning Summer School – EEML. Marius este organizator local al acestui eveniment, alături de colegul său de la Politehnică Traian Rebedea și doctoranda sa Elena Burceanu. EEML va fi în scurt timp cea mai performantă școală de vară dedicată inteligenței artificiale, din Estul Europei, fiind așteptați profesori și studenți de top din lume.

Alături de Elena Ovreiu, Marius se implică într-o a doua școală de vară, International Summer School on Imaging and Medical Applications – SSIMA. Aceasta este cea mai importantă școală de vară din Estul Europei aflată la intersecția dintre domeniul medical, tehnologie și inteligență artificială. Aici vor veni profesori și medici de renume din SUA, Europa și Israel. SSIMA se află la a cincea ediție, bazele sale fiind puse de către Elena Ovreiu alături de renumiții profesori Alfred Bruckstein de la Techion – Israel Institute of Technology și Bart Romeny de la Eindhoven Technical University.

 

Întoarcerea în România după 10 ani de carieră în SUA

După o perioadă foarte intensă de introspecție, Marius Leordeanu a decis să lase în urmă cariera prodigioasă de 10 ani pe care o avea în cercetarea din SUA și să se întoarcă în România. A știut că nu va fi ușor, dar a știut în același timp că va fi ceva special. Astăzi consideră decizia ca fiind una din cele mai bune pe care le-a luat vreodată.

Omul, în general, este cel mai fericit atunci când se apropie de natură, unde natura sa se regăsește în cea din jur. Or aici este natura mea cea mai autentică. Am știut de asemenea că România are nevoie de mine. Nu este vorba aici despre ce poate să îmi ofere mie România. România suntem noi. Este mai degrabă vorba despre ce putem noi să oferim României, adică să oferim celor din jur, nouă ca societate de oameni care muncesc și trăiesc împreună de sute și mii de ani.

Marius Leordeanu crede că dacă noi putem să facem cu iubire, devotament și dedicație sinceră ceva pentru această lume, atunci și lumea, în moduri pe care nu trebuie noi să le înțelegem, ne va oferi aceasta șansă de a crea condițiile prielnice. Nu trebuie să ne gândim doar la noi ca persoane, separate și singure, departe de ceilalți. Trebuie să ne vedem ca parte din ceva mult mai mare și mai frumos.

Dacă o celulă își face treaba în complexul mai larg al organismului, atunci și organismul va avea grijă de acea celulă. Acesta este principiul de funcționare al universului ca un întreg. Fiecare, oricât de mic, e o parte de neprețuit din lume și complementară ei. Fiecare are ceva de adus, doar să vrea. Fiecăruia i se va găsi un rol, doar să îl caute. Pentru fiecare există un destin care îl așteaptă, doar să îl aleagă.

 

Învățământul românesc văzut prin ochii lui Marius Leordeanu

Cercetătorul român e de părere că învățământul românesc ar putea fi mai eficient dacă i-am simplifica forma și am insista mai mult pe fond. Asta ar presupune mai puține reguli formale, iar cele care rămân să fie mai aproape de fundament.

Sistemul de educație românesc este încă prea complicat, cu prea multe hârtii și reguli care se schimbă aproape de la an la an. Încă la noi pare că se pune mai mult baza pe rezultatele pe hârtie decât pe cele reale. Dacă pe hârtie arată bine, atunci sistemul este mulțumit.

E important să încurajăm copiii să creeze și să îi lăsăm să iubească cunoașterea și descoperirea. Ar fi bine să îi forțăm mai puțin și să le iubim mai mult înclinația naturală spre a învăța ceea ce li se potrivește.

Pe de altă parte, e bine să le dăm un exemplu de muncă, pasiune, stăruință și sacrificiu, ca și ei să ajungă să aprecieze asta și să facă la fel. Prin exemplu mai degrabă decât prin reguli, să îi facem să iubească să muncească, să depună efort atâta timp cât el e în direcția unui vis, a unui scop mai larg, a unei viziuni.

Să îi învățăm că au dreptul și datoria să aibă un vis pe care prin muncă, devotament și pasiune să îl ducă la bun sfârșit. Așa vor fi fericiți chiar și în timpul călătoriei. Viața întreagă le va fi ca un vis, dacă își vor urma visul. Apoi să îi luăm în serios ca și ei să se ia pe ei înșiși în serios, e de părere Marius Leordeanu.

 

Colaborări cu firme prestigioase

Marius Leordeanu și-a pus inteligența la lucru pentru companii precum Google și Intel, cu care a colaborat deja la diverse proiecte. Alături de acestea sunt multe alte firme românești și străine cu care a avut parteneriate pe proiecte specifice.

În prezent are o colaborare frumoasă cu Bitdefender care susține un grup puternic de cercetare în computer vision și machine learning, oferind și burse de excelență celor mai buni studenți din domeniu. În acest proiect, Marius are în coordonare doi studenți și două doctorande, printre care se numără și Elena Burceanu, managera lor pe partea de inteligență artificială.

O altă colaborare frumoasă pe care o are de câțiva ani buni este cu Arnia, o firmă 100% românească de excepție în zona IT. Acolo Marius coordonează științific diferite echipe pe probleme de robotică și computer vision legate de conceptul de self-driving cars. Majoritatea celor ce lucrează la Arnia sunt foștii săi studenți la master.

Nu în ultimul rând, Fordaq este o companie internațională cu care a dezvoltat prima aplicație inteligentă pentru smartphone ce recunoaște și măsoară anumite tipuri de lemne din imagini. Au reușit să obțină împreună un patent submis în SUA și în prezent au început să vândă primele licențe pe piața internațională.

 

Latura artistică a lui Marius Leordeanu

A scris până acum două cărți total diferite de ceea ce face el profesional. Este vorba de un volum in versuri, „Povestea unui cuvânt”, și unul în proză, „Mă numesc albastru” (apărut la editura Valea Verde). Când îi mai rămâne timp și are dispoziția necesară, compune sau cântă muzică electronică la sintetizator.

Chiar dacă aceste cărți vorbesc într-o limbă diferită de cea a cercetării, ele spun aceeași poveste a sufletului lui Marius Leordeanu.

Încerc să sparg ziduri și să construiesc poduri. Vreau să leg zone aparent îndepărtate ale trăirii omenesti și să le găsesc limba comună. Cu cât legăm și armonizăm mai bine „adevăruri” ale existenței noastre de pe mai multe planuri, cu atât ne apropiem mai mult de povestea coerentă care să le cuprindă pe toate. Povestea cea mai cuprinzătoare și cea mai coerentă este și cea cu șansele cele mai mari de a fi adevărată. Nu putem ține separate știiința și arta. E o muzică în toate, trebuie doar să învățăm să o ascultăm și apoi să învățăm să o vorbim.

Muzica este pentru Marius un adevăr al sentimentelor după ce cuvintele au fost lăsate în urmă. Nu demult a avut ocazia să compună muzica pentru emisiunea Romania Veritabilă realizată de Cristina Soloc, acum în derulare la TVR1. În plus, de abia așteaptă să compună coloana sonoră a unui film de lung metraj, moment pe care îl simte foarte apropiat.

Marius Leordeanu

Pentru final, cercetătorul, poetul, scriitorul și compozitorul Marius Leordeanu ne lasă o poezie de-a sa, cu rolul nu doar de a ne încânta, ci și de a ne reda speranța pe care unii și-au pierdut-o.

„Există speranță,
există tot timpul o șansă
să fie din nou prima dată,
căci timpul nu a trecut!
Deschide fereastra și vezi,
se-așterne cu stele pe cer,
Când una e unde ești tu,
iar alta e chiar la-nceput.

Cum e să respiri infinitul?
în piept să ai tot,
Și sub pleoape să fii
cu tot ce-ai avut?
În noapte să ai toata viața
și-o stea nevazută să-ți poarte
norocul de sus de-unde încă
tu nu te-ai născut.”

Liviu Drăghici Anticaffe

Liviu Drăghici este fondatorul Anticaffe-ului din Ploiești, locul unde cărțile, ceaiul și oamenii cu ceva de spus se regăsesc într-un cadru intim și plăcut. Profesorul de contabilitate încearcă să-și învețe elevii ce înseamnă educația financiară, să dea un exemplu ploieștenilor că antreprenoriatul, fotbalul și poezia fac casă bună.

 

Trecut de 30 ani, Liviu Drăghici este bărbat căsătorit, cu doi copii și deja câteva afaceri la activ. A avut un parcurs profesional cu câteva curbe sinouase, dar acum a găsit calea spre ceea ce îi place.

L-am văzut și ascultat prima dată la conferințele Bookland Evolution, unde a vorbit despre importanța educației financiare. Țin minte că avea o voce caldă și o ținută simplă, cam ca toți oamenii bogați ai planetei care nu au uitat de modestie.

Liviu Drăghici a încercat să devină antreprenor în agricultură și a mai deținut două firme: una de comerț în standuri și piețe, alta de servicii de consiliere în carieră. Ambele au eșuat din lipsa experienței în domeniu. Primul job a fost în cadrul companiei Vodafone și i-a cam schimbat ideile despre business. Ulterior s-a orientat către ospitalitate (terasă și club), tocmai pentru a fura meserie în domeniul în care voia să își deschidă o nouă afacere.

Mă străduiesc să îmbin toate pasiunile mele și mă concentrez pe ceea ce știu să fac bine.

 

Profesor și/sau antreprenor

Anul 2016 l-a adus înapoi la școală, mai exact în Colegiul Economic Virgil Madgearu, același pe care l-a absolvit. De data asta, nu pentru a învăța, ci pentru a preda tinerei generații. Deși un job în multinațională aduce o serie de beneficii care lipsesc cu desăvârșire din sistemul de învățământ, Liviu a acceptat condițiile cu seninătate. Era ceea ce își dorea.

Studiile realizate în mediul universitar, atât în cadrul facultății de Management a Universității Petrol și Gaze din Ploiești și Științele Educației, cât și două masterate în Managementul Proiectelor la ASE și Consiliere Școlară și Orientarea Carierei, l-au ajutat să îmbine cu succes dorința de a forma noua generație, de a oferi educație de calitate și de a deveni antreprenor.

Astfel, a luat ființă în Ploiești Anticaffe New Experience, un loc unde lectura și cafeneaua formează un spațiu prietenos, plin de liniște. Ploieștenii pot veni să bea un ceai, să discute, să citească, să lucreze pe laptop sau să participe la diverse workshopuri și alte activități. Cei mici sunt așteptați aici pentru tot felul de activități distractiv – educative.

La întrebarea profesor sau antreprenor, Liviu a răspuns DA pentru ambele. Se pare că unii oameni pot face mai multe lucruri în aceeași zi de 24 ore.

Exact cum spune și moto-ul nostru, vreau să aduc “altfel de distracție”. Petrecerile pentru copii pe care le organizăm sunt inspirate din Teoria Inteligențelor Multiple a lui Howard Gardner, adică facem cu copiii și un pic de educație în timpul petrecerii. Iar pentru antreprenorii locali și oamenii din vânzări și din IT am creat un spațiu plăcut și o comunitate faină.

 

Economia nu este totul

Pe lângă cele două roluri, de profesor și antreprenor, pe Liviu Drăghici îl regăsim într-o mulțime de arii. Public speaking, educație financiară, blogger, sfătuitor pentru elevii cu capul în nori și uneori chiar pentru adulții asemenea.

Ideea mi-a venit gândindu-mă că mi-ar fi prins bine dacă la 20, 25 și chiar 30 de ani mi-ar fi dat cineva informațiile pe care le ofer eu în seminariile mele. Plus că tot ceea ce “predic” la seminarii fac și eu în viața de zi cu zi.

Pe blogul său scrie despre experiențele cu copiii și viața în Ploiești. Întrebat care este cea mai mare realizare a sa, răspunde simplu că în plan personal vine familia, iar în cel profesional Anticaffe-ul. În Ploiești nu se credea rentabilă o astfel de afacere, deci satisfacția este destul de mare.

Mai mult decât cele spuse până acum, Liviu Drăghici este fondatorul Asociației Ai Carte, apărută din dorința de a finanța pasiunea pentru lectură și a ajuta elevii cu rezultate desosebite, dar cu o situația financiară precară. Bursele Performer încurajează și sprijină acești copii să facă performanță mai departe.

Până acum am acordat 22 de burse în valoare totală de 20.800 lei. Tot pe asociație, mai ținem diverse workshopuri în Săptămâna Școala Altfel, ajutăm tineri autori să își publice volumele și facem tot felul de evenimente caritabile.

Tânăra generație aduce speranță

Cunoștințele acumulate în Vodafone legate de performanță, productivitate, administrarea unui buget, stabilirea unor obiective sunt informații complexe și generale despre care încearcă acum să le dea lecții elevilor săi pentru a-i pregăti pentru viață.

Deși în școală elevii par dezinteresați, uneori discursurile spuse din suflet îi ating și îi ajută să înțeleagă importanța lucrurilor. Un discurs ținut la clasă cu un ton părintesc, blând, bun ajută elevii să înțeleagă că până la urmă profesorii le vor binele și nu doar să îi chinuie cu teorie fără rost – cum înclină ei să creadă.

M-am oprit din predat și le-am vorbit un pic despre viitorul lor. Despre faptul că nu voi mai fi lângă ei să îi verific dacă își țin bugetul, dacă au o ținută business, dacă citesc etc, dar că am încredere că se vor descurca singuri. O parte dintre ei aveau lacrimi în ochi. Unii plângeau. M-am făcut că îmi strâng lucrurile și după ce au ieșit toți din clasă am plâns și eu.

Profesorii buni, despre care elevii își amintesc peste ani, sunt cei care le-au oferit lecții de viață, i-au învățat cu blândețe și le-au ghidat pașii spre lumea reală, cea a adulților. Atunci când un om îți atinge sufletul, orice lecție ți-ar da, îți va rămâne pe veci întipărită nu doar în minte, ci gravată pe pereții sufletului.

În următorul an, de ziua mea, un profesor m-a chemat la clasa respectivă. Iar elevii mă așteptau cu un tort.

Fotbal, poezie, radio, training, speaking

Pasiunea pentru fotbal și dorința de a determina microbiștii să citească mai mult l-au făcut să scrie poezii despre fotbal. Liviu Drăghici este supranumit „Poetul din peluză”. A debutat în anul 2011, când Petrolul a jucat un meci în fața unui public de femei și copii.

Atunci am scris poezia “Aici este Petrolul”. Mihai Toma, redactor șef secția Sport la ziarul Libertatea mi-a luat un interviu “botezându-mă” Poetul din Peluză. De atunci am publicat deja două volume cu poezii despre fotbal, iar al treilea este în lucru.

Hotărât să schimbe lumea prin educație, toate eforturile sale se îndreaptă în această direcție. Iubirea de cunoaștere și de împărtășire a cunoștințelor îl ajută să nu obosească în diferitele atribuții pe care și le-a luat.

Liviu Drăghici Anticaffe

La conferințele Bookland Evolution a menționat faptul că se duce la București în fiecare weekend pe proprii bani pentru a vorbi la radio despre fotbal și cât de important este pentru un om să facă exact ceea ce îi place, plătit sau voluntar.

Prin emisiunea de sport (Povești de Suporteri de la Radio Sport Total FM) mă străduiesc să prezint exemplele pozitive din rândul suporterilor. Prin poeziile despre fotbal ale “Poetului din Peluză” vreau să determin suporterii să citească. Prin Asociația Ai Carte ajutăm elevi și studenți să își îmbunătățească rezultatele, iar ca trainer, speaker si profesor fix de educație mă ocup.

 

Liviu Drăghici: „Evoluăm prin educație”

Educația este setul de legi, reguli, idei învățate și aplicate care ne diferențiază de sălbatici și de animale. Să fii omul care trebuie să educe nu este ușor. Din contră, este un domeniu plin de provocări deoarece profesorul este figura pe care elevii o vor purta în minte pentru tot restul vieții lor. Dacă sunt norocoși, atunci o să poarte cu ei și o lecție de viață valoroasă.

Eu nu prea dau sfaturi, dar dacă ar fi să o fac le-aș spune oamenilor să înlocuiască sintagma “nu pot” cu întrebarea “cum aș putea?”. În felul ăsta muți concentrarea de pe problemă pe soluție.

Învățarea este un proces continuu, iar Liviu Drăghici nu se oprește din a face asta. Învață de la fiecare persoană cu care interacționează și are mentori pe care i-a cunoscut personal sau doar din cărțile lor.

Anticaffe-ul își propune să devină locul preferat al copiilor prahoveni cu vârsta sub 13 ani. Aici, 5 elevi ai săi au reușit deja să își înceapă viața profesională.

Pe termen mediu, să devină un exemplu de business făcut curat, corect și cu respect față de clienți, angajați și parteneri.

Liviu Drăghici este o persoană modestă, căreia nu îi place să iasă în evidență prea mult în viața publică. Cu toate astea, eforturile sale îl fac vizibil în peisajul cenușiu al Ploieștiului.

Horațiu Ioani Neuro Centrum

Neurochirurgul Horațiu Ioani este unul dintre puținele exemple de medici care s-au întors în țară, după ce a ajuns să-și clădească o carieră și un statut în altă parte. Sibian de origine, școlit la Cluj-Napoca și cu 8 ani de experiență în UK, doctorul a pus în practică în țară, cu investiție proprie, ceea ce a văzut la britanici. Platforma Neuro Centrum înlocuiește un mare gol în sistemul românesc de sănătate, punând laolaltă pacienți bolnavi de cancer și echipe multidisciplinare de medici. Doctorul Horațiu Ioani este deținător al titlului de Fellow al Colegiului Regal Britanic de Chirurgie, cel mai înalt grad academic pentru medici în UK, singurul care profesează în țară.

 

Pentru pregătirea acestui articol am întrebat câțiva români: “Cum ți s-ar părea să poți trimite, online, dosarul tău medical, o echipă multidisciplinară de medici să-ți pună un diagnostic, iar apoi să fii anunțat unde și când ai programări pentru a începe tratamentul adecvat?”

Răspunsurile diverse au fost toate cu iz de scepticism, subliniat și în întrebarea cu sprâncenele ridicate ’’Unde, în România?’’

Românii sunt oameni deștepți, umblați prin lumea largă și conștienți de capacitățile lor atunci când sunt lăsați să-și manifeste geniul. Scepticismul lor este strâns legat de jocurile politice din țară. De incapabilitatea recunoașterii incompetenței ce domnește în funcțiile întregului sistem sanitar, de către cei puși să ușureze viața pacienților.

Voi, cei care ați binevoit să răspundeți la întrebări, dragi români care ați mai rămas în țară, stimate Ministru al Sănătății, aflați că există www.neurocentrum.ro. Un proiect 100% românesc, dezvoltat de neurochirurgul Horațiu Ioani, care a binevoit să se întoarcă în țară după 8 ani petrecuți în UK.

 

Dr. Horațiu Ioani: „Când îți crește o tumoră în cap, ar fi bine să ai un plan pentru ce vei face în secunda următoare.”

Imediat ce accesezi această platformă ce interconectează pacienții cu medicii, afli scopul pentru care a fostă creată:

Te ajutăm să câștigi timp atunci când contează cel mai mult.

Plan de tratament personalizat în neuro oncologie

Prima dată când am auzit de Neuro Centrum, mi-a venit în minte numele Doctor House. Chiar și numai pe un domeniu medical specific, cum este cel de neuro oncologie, românii să aibă posibilitate de a primi un diagnostic corect și tratament adecvat, în urma unei colaborării multidisciplinare, și tot consider un plus. Și asta după ce dosarul medical a fost trimis ONLINE.

Eu am lucrat în Marea Britanie aproape 8 ani de zile, acolo mi-am făcut specializarea și am văzut, în atâta timp, felul în care sunt abordate cazurile. În fiecare săptămână, miercuri dimineața era un MDT, multidisciplinary team – echipa multidisciplinară se întâlnea să discute cazurile complexe. Când m-am întors în România, asta mi-a lipsit cel mai mult. Mi s-a părut fabulos cum pacienților li se pune un diagnostic în brațe și li se urează succes. Nu toată lumea are cunoștințe și prieteni la care să apeleze, dar, mai ales, nu toată lumea are timp de pierdut în anumite situații. Când îți crește o tumoră în cap, ar fi bine să ai un plan pentru ce vei face în secunda următoare.

 

Neuro Centrum, platforma medicală ce câștigă timp pentru pacienți

Neuro Centrum este o platformă medicală, care interconectează cei mai buni medici specialiști din domeniile conexe neuro oncologiei, cu scopul de a oferi pacienților cu tumori, cerebrale sau spinale, un plan de tratament personalizat. În plus, medicul curant este inclus în comunicarea cu medicii specialiști și este susținut pentru optimizarea tratamentului pacienților săi.

Doctorul Horațiu Ioani a construit o echipă de tineri supra specializați, cu experiență în țară și în străinătate. Când a fost nevoie, a apelat și la medici din străinătate, pe probleme ultra-specifice, acolo unde știa că există centre de excelență care pot ajuta.

Să știți că mulți au lucrat și pro bono când a fost cazul, doar pentru că le-a plăcut ideea de fi parte din echipă și doar pentru că, oricât ar fi de greu de crezut, acești medici chiar își doresc soluții optime pentru pacienți. Plus că asta e medicina viitorului și trebuie să fii extrem de arogant să nu vrei să faci parte din acest viitor.

Evaluare multidisciplinară se întâmplă în 5 pași simpli. Pacientul menționează ce diagnostic a primit până în prezent, trimite online documentele medicale. Horațiu Ioani conectează experții necesari, cazul este analizat multidisciplinar și în final este trimis pacientului un plan de tratament personalizat.

E important ca din momentul în care un pacient neuro-oncologic are un diagnostic, să știe exact unde să meargă pentru a obține un plan de tratament bine explicat, cu mai multe opțiuni, fiecare însoțită de riscuri și beneficii. E bine ca pacientul să înțeleagă exact când ia o decizie, să știe ce urmează, care sunt pașii și la ce să se aștepte. Și, mai ales, să nu piardă vremea cu statul pe la uși. Problema e că, până se repară sistemul, oamenii mor. Și exact oamenii ăștia au nevoie de ajutor corect și acum.

 

Un mediu profesionist pentru medici de a lucra în echipe multidisciplinare

După cei 8 ani lucrați în Marea Britanie într-un mediu de colaborare permanentă cu alți medici, care puteau ajuta pacienții lui Horațiu Ioani să aibă un tratament complet, a venit firesc dorința de a face acest lucru și în România. Doar că, aici nu există o procedură standard, implementată la nivel național, care să faciliteze colaborarea interdisciplinară.

Am început să colaborez cu diverși colegi, pe care îi sunam să îi consult în diverse cazuri. Cum se întâmplă lucrurile în România. Pentru că nu există niște căi clinice și niște pași clari pentru pacienți, fiecare medic se descurcă cum poate. Fiecare medic are o listă de numere de telefon de-ale colegilor. Ai nevoie de un cardiolog? Pui mâna pe telefon și îl suni să îl întrebi ceva sau să îi trimiți pacientul. Dar asta nu e ceva tocmai profesionist. Uneori deranjezi omul, alteori îl prinzi când e în parc cu copiii lui. Aveam nevoie de o formă de organizare, așa că i-am dat un nume și așa s-a ajuns aici (platforma Neuro Centrum).

Beneficiile unei evaluări multidisciplinare sunt extraordinare. Și doar un pacient în cauză le-ar putea aprecia valoarea:

a) Se poate stabili un diagnostic precis prin folosirea tuturor cunoștințelor medicilor din echipă.

b) Se elaborează un plan de tratament optim prin coordonarea specialiștilor

c) Se reduc efectele secundare prin folosirea celor mai noi proceduri validate.

d) Cresc șansele de recrutare în studii clinice pentru tratamente de ultimă generație pentru pacienții interesați.

e) Familia pacientului este ajutată să înțeleagă planul de tratament și rolul procedurilor ce urmează a fi efectuate.

f) Urmărirea evoluției pacientului și accesul acestui la specialiștii din Neuro Centrum

Horațiu Ioani Neuro Centrum

Horațiu Ioani, Neuro Centrum. Foto Credit: Medijobs

 

Avem și nu se știe că avem

Că nu sunt fonduri, că nu e în programul de guvernare sau alte scuze am tot auzit. Indiferent de proiectul de investiție și dezvoltare de care am alege să vorbim, indiferent de minister. Dar atunci când cineva vine și construiește, cu eforturi proprii, o platformă care ar scuti Ministerul Sănătății de alocarea unor fonduri în direcții greșite, nu pot înțelege de ce nu este măcar sprijinit inițiatorul.

În prezent, pentru un pacient cu tumoare cerebrală sau spinală, Ministerul Sănătății trebuie să achite vizita la 3-4 medici (confirmarea diagnosticului) și încă alte câteva vizite la medicii de diverse specialități, plus tratamentul (care nu este de cele mai multe ori stabilit corect, tocmai din cauza lipsei de colaborare între medici).

Ceea ce propune doctorul Horațiu Ioani cu Neuro Centrum este tocmai concentrarea eforturilor, financiare și medicale, într-un singur loc. Beneficiile pacientului cred că sunt lesne de înțeles. Iar modelul este replicabil în orice ramură a medicinei. Voință să fie.

Cred că tot sistemul de stat ar fi ideal să implementeze un model similar în toate specialitățile medicale. Și în momentul în care identifică un pacient, să-l trimită imediat în circuit. Asta poate salva vieți. Și poate trata pacienții într-un mod care să ofere și un confort. Știi cât e de important să simți că ești pe drumul cel bun când te confrunți cu o boală gravă? Să ai încredere că medicii tăi fac exact ce e mai bine pentru tine, nu tot ce pot ei face mai bine cu resursele pe care le au? E o diferență. Avem mulți medici buni în România, dar sunt medici care lucrează într-un sistem care e cum e, sunt medici nevoiți să improvizeze adesea pentru că soluția cealaltă ar fi să își abandoneze pacientul, iar asta nu cred că e o variantă reală pentru niciunul dintre colegii mei. Problema e că uneori ești limitat de circumstanțe și atunci ce faci? Ceartă-te cu sistemul.

 

Neuro Centrum, prima informație pentru pacient după diagnostic

Dr. Horațiu Ioani este mult prea implicat în munca sa de neurochirurg și vrea să ajute cât mai mulți pacienți. Nu mai are timp și nici competențele necesare pentru promovarea proiectului. Singurele venituri, simbolice, pe care le are Neuro Centrum sunt cele venite de la pacienți (a avut 98% dintre cazuri pro bono).

Sponsorizările lipsesc, interesul la nivel de Ministerul Sănătății, de asemenea. Cei care au nevoie de beneficiile oferite de proiectul doctorului Ioani, au două variante: fie au norocul să dea de un medic care să fii aflat de Neuro Centrum, fie dau un search pe Google. Dar ce facem cu ceilalți? Și timpul lor e limitat.

Pacienții neuro-oncologici sunt un procent foarte mic din societate, ca să zic așa. Imaginează-ți dacă umpli Piața Victoriei, sunt poate 5 sau poate 20 de astfel de pacienți. Nu sunt douăzeci de mii, nici măcar două mii nu sunt. Dar asta nu înseamnă că acești pacienți contează mai puțin. E important ca ei să ajungă la noi sau noi la ei. Sau ca ei să ajungă într-un loc în care să nu li se spună că au venit prea târziu, că nu se mai poate face nimic, pentru că au pierdut timp prețios așteptând după diverse investigații și păreri.

 

Dr. Horațiu Ioani: „Timpul e un dușman doar atunci când nu e folosit în mod eficient”

Nu l-am mai întrebat pe doctorul Ioani de ce s-a întors în România, după ce ajunsese la cel mai înalt nivel de recunoaștere. Iubește România, zacusca și ciorba de burta, iar el și soția și-au dat 3 ani în care să decidă dacă vor rămâne definitiv aici. S-au scurs deja 2 ani.

Este tatăl unui băiețel de aproape 3 ani și își dă toată silința de a petrece timp de calitate cu el.

Timpul e un dușman doar atunci când nu e folosit în mod eficient. Știi, ca un cuțit. Poți tăia pâinea cu el sau poți înjunghia pe cineva. Eu deocamdată învăț și echilibrul e destul de fragil când ai o profesie ca a mea. Pentru că nu îi poți spune pacientului anesteziat pe masă ”e ora 5, mi s-a terminat programul, am plecat”. Pentru că nu îți poți închide telefonul noaptea. Sau în weekend. Asta e o provocare foarte mare: să te mai și relaxezi, fără să te deconectezi de la pacienții tăi.

Am aflat de Daniel Ionescu și colecția lui impresionantă de discuri de vinyl de pe pagina de Facebook “Vinylmania”, pe care el a inițiat-o și pe care o administrează, pagină care în momentul de față are peste 1500 de membri din toată lumea. Această pagină este dedicată colecționarilor de discuri și melomanilor în general. Din acest motiv l-am provocat la o discuție in urma căreia am aflat multe detalii interesante despre discurile de vinyl, cât și despre profesia sa.

 

În spațiul virtual folosești un pseudonim. De ce nu cu numele real?

Am putea spune că “Prietenul la Facebook se cunoaște”. Acest spațiu virtual este un teren de joacă unde îți poți face prieteni, dar uneori și dușmani. După cum știi, sunt mulți nebuni în libertate, unii frumoși, alții mai puțin frumoși. Mulți poartă măști, alții pot fi vulnerabil de sinceri.

Un pseudonim poate fi un fel de protecție dacă vrei sau un fel de poreclă pe care și-o dau copiii la joacă pe maidan. Facebook e un fel de maidan. Dion, numele pe care îl folosesc, este de fapt pseudonimul meu artistic după care mă cunoaște o lume întreagă. Daniel Ionescu este numele real pe care îl folosesc pentru a-mi plăti taxele și alte obligații fiscale sau sociale și uneori să dau interviuri.

Spui că te cunoaște o lume întreagă după pseudonimul tău artistic “Dion”. Ce fel de artist ești?

Plastic spus, sunt un artist plastic. Am semnat cu numele acesta sute și sute de ilustrații de presă și caricatură, grafică de carte, de afiș, de discuri, de mai știu eu ce, pictură, lucrări multimedia și alte trăznăi artistice. Mulți mă numesc caricaturist fiindcă am publicat multe caricaturi pe vremuri în revista de umor “Urzica”, dar și în “Flacăra”și apoi, după ce am reușit să fug din România în 1986, m-am stabilit la New York și mi-am câștigat existența, și ca să confirm că sunt un umorist, zic: “și faima”, ca grafician.

Am publicat ilustrații de presă și caricaturi în “The New York Times”,“Newsday”, “Newsweek”,“Village Voice, “Newyorker”, “Time Magazine” și multe altele de prin varii cotloane ale lumii. Din 1996 m-am restabilit alternativ și în România și am reluat colaborările și cu presa autohtonă. Am publicat timp de trei ani câte un desen zilnic în ziarul “Cotidianul” și am mai mâzgălit pe ici pe colo câte ceva.

Daniel Ionescu

Dion – Coperta față „Lume albă” Sfinx

Ai făcut deci și grafică pentru coperte de discuri. Ne poți spune câteva realizate de tine?

Am făcut pe la începutul carierei mele de grafician câteva coperte de disc pentru Electrecord, dar doar unele au fost acceptate de cenzura vremii sau poate doar prostia și lipsa de cultură și viziune estetică le-a refuzat pe celelalte.

Primul proiect l-am făcut pentru discul LP de debut al formației Sfinx, “Lume albă”. Gândisem proiectul de coperta cu gatefold. Considerentele economiei de material au exclus din start această idee. Paradoxal, a fost refuzată și coperta de față și verso care se lega tematic de interiorul coperții, astfel, pentru a exclude perspectiva iminentă a unei grafici imbecile ca cea a majorității producțiilor Electrecord, în ultima clipă, împreună cu Bibi și Dan am conceput coperta cunoscută de colaje cu tăieturi din ziare. Au urmat apoi câteva coperte acceptate pentru discurile lui Dan Mândrilă și orchestra Electrecord-ului.

La discul de debut,“Antirăzboinică”, al prietenului meu Vali Sterian, grafica propusă de mine li s-a părut speriecioasă celor de la Electrecord și au respins-o. Au acceptat în cele din urmă, și aia cenzurată parțial, grafica propusă de colegul meu de breaslă și prieten, Ion Barbu.

O poveste frumoasă o are coperta pe care am realizat-o pentru discul “Mașina de jazzolină” al lui Ioan Gyuri Pascu. Când Gyuri m-a rugat să-i fac coperta viitorului său disc, nu mi-a spus decât titlul albumului. Nedorind să fac ceva redundant, am imaginat trei morcovi dansând pe o scenă a la Folie Berger. Lui Gyuri i-a plăcut mult ideea și astfel i-a inspirat compoziția piesei ce va deveni cunoscutul hit “Morcovul românesc”. Cât am stat în State am mai făcut câteva coperte pentru case producătoare ale unor discuri indie.

Să înțeleg deci că ai trăit mai mult timp în America? Acolo ți-ai inițiat pasiunea pentru discuri?

Pasiunea pentru muzică și discuri a apărut la mine odată cu pubertatea, venită parcă firesc ca o transformare și trăsătură în plus conferită de modificările fizionomice și psihologice specifice adolescenței. Este ceva ce sălășluiește în mine intrinsec încă de atunci și care îmi păstrează energia juvenilă și bucuria ludică. Discurile, muzica în sine, m-au însoțit și mă însoțesc mereu oriunde aș fi, fiindu-mi și cea mai frumoasă și loială companie și muză de inspirație. Acolo unde îmi sunt discurile, acolo e și casa mea, dar și atelierul meu de lucru.

După un deceniu în care am locuit eminamente în SUA, m-am repatriat cu un container plin de discuri. Apoi, la fiecare întoarcere în țară, mai aduceam pachetoaie și colete cu discuri “made in USA”. Discurile americane au proprietăți audiofile deosebite și se găsesc mai rar în Europa, fiindcă foarte puține au fost importate și mai mult au fost comercializate sub formă de licențe europene (vorbesc de muzica produsă în America cu artiști americani).

Am avut marea șansă că atunci când am ajuns la New York mulți colecționari de muzică, din considerente de spațiu și noutate, își vindeau colecțiile de discuri de vinyl în favoarea strălucitorului și “zornăitorului” format CD și care, odată cu aparițiile discografice la zi, au început reeditările discurilor clasice de rock, jazz și blues. Astfel am acumulat o cantitate semnificativă de discuri de vinyl “first press”de o calitate deosebită, multe discuri care acum sunt rare ca șuvițele de păr la spân. Am avut buna inspirație să fiu consecvent și să strâng vinyluri și mai puțin CD-uri care la început nu mă satisfăceau d.p.d.v. audio-calitativ.

Daniel Ionescu

 

Dacă deja te prinsese pasiunea pentru discurile de vinyl înainte de a ajunge în America, cum a fost să fii colecționar de discuri în România comunistă?

La noi muzica occidentală era considerată de către comuniști decadență și cu influențe negative, în special asupra tinerilor. Cu cât “drumul luminos spre socialismul multi-avansat” lua amploare, cu atât tot ce venea din occident devenea restricționat și considerat nefast ori nevolnic. Libertățile se restrângeau în raport invers proporțional cu “realizările culturilor la hectar”. Cultura artistică și spirituală nu avea ce cauta în cuantificarea victoriilor comunismului. Au fost timpuri sumbre, timpuri reci și timpuri de o tăcere asurzitoare. Să asculți rock devenise aproape o manifestare antisocială.

Scuze unora, dar cu foarte puține excepții, nu pot numi rock ceea ce se cânta atunci în România. Și totuși, interdicția naște interesul. Prin muzică, generația mea a supraviețuit și a reușit în bună parte să își păstreze sănătatea mintală și emoțională. Dar această muzică se procura extrem de greu. Cei din București, Constanța sau din Timișoara au fost ceva mai favorizați în posibilitatea de a procura discuri din străinătate. Piloții, marinarii și cei care mai reușeau să plece în deplasări în străinătățuri mai aduceau nădragi de blue-jeanși și discuri, obiecte la mare căutare.

Unii norocoși mai aveau rude “pe afară” și primeau pachete cu “ciungă”, “blugi” sau discuri. Toate astea abia de reușeau să aducă o firavă senzație de mondenitate pentru acei norocoși și o sursă de informare despre ce se întâmpla in lumea liberă în materie de muzică și modă. Informația circula din gură în gură și din mâna în mâna.

Discurile se împrumutau și circulau în cercuri de prieteni până la uzare totală. Nu toți aveau pickup-uri performante, cu doze adecvate și unii nici nu aveau suficientă îndemânare în manipularea discurilor, astfel, cu timpul discurile se degradau, cumulând zgârieturi și păcănituri ce ajungeau să fie fredonate mental împreună cu muzica de pe ele.

Discurile se mai dădeau și la schimb pentru a se imprima pe benzi de magnetofon sau ulterior pe casete. Erau foarte apreciați și respectați cei care veneau cu “magul la ceaiuri”, adică puneau muzică la petreceri. Acesta a fost poate primul imbold avut pentru a-mi face o colecție personală de discuri, în scopul de a le da la schimb și de a imprima cât mai multă muzică pe benzi. Pe lângă că nu erau ușor de găsit, un disc costa și aproape un sfert din salariu.

Până în momentul când am șters-o din țară, acumulasem în colecția mea cam 350 de discuri, toate străine, cantitate amețitoare pentru acele vremuri. Doar Moțu Pittiș cred că mai era posesorul aceleași cantități de discuri, cu toată că, uneori, multe din discurile lui erau la mine și invers sau ale noastre la alții. Nu cred că circulau în modul acesta mai mult de câteva zeci sau, cu îngăduință, doar două-trei sute de titluri de discuri. Eu aveam sursele mele de unde le procuram, Moțu pe ale lui și uite așa, țin minte că ne strângeam in micuța lui camera din cartierul Uranus mai mulți artiști, poeți și visători rebeli la audiții inedite cu Yes, King Crimson, Genesis, Pink Floyd, Deep Purple, Black Sabbath și ce mai apărea și reușeam să facem rost. Înainte să plec din țară am vândut sau am lăsat la prieteni mai toată colecția mea. Am păstrat doar câteva pe care știam că îmi va fi greu să le mai găsesc, câteva discuri românești și seria de jazz polonez.

Daniel Ionescu

Dion Ionescu – coperta Vali Sterian – Antirazboinica (verso)

Dacă spui că scopul principal al unei colecții de discuri în acei ani a fost pentru a avea ce da la schimb pe alte discuri, care a fost motivația ta de a colecționa discuri odată ajuns în lumea liberă?

A fost ca o necesitate aproape organică de a recupera ceea ce nu mi-a fost îngăduit să pot avea. O recuperare a unui timp și a unei epoci. O necesitate posesivă totodată și o altă formă de a supraviețui într-o altă lume și o altă realitate. Practic, aceași pasiune suprapusă pe alte repere existențiale. Privind retrospectiv, consider acum că am avut un mare noroc să pot trăi în două sisteme opuse, unul represiv și altul al unei libertăți autentice. Muzica înseamnă libertate și eliberare din cotidianul anost și retoric. Pentru unii este forma cea mai desăvârșită a artei. Când ai la îndemână arta, parcă nu o apreciezi la justă ei valoare, dar atunci când cunoști restricția de a accesa la ea, arta capătă valențe asemănătoare cu cea a fructului oprit.

Ajungerea în acei ani în America a fost pentru colecția mea de discuri un veritabil Eldorado. La început m-am axat pe întregirea discografiilor artiștilor favoriți și reprezentativi în istoria muzicii rock și rockului psychedelic și progresiv. Am aflat și descoperit și multe trupe și artiști de care nu auzisem până atunci. Am bătătorit drumurile între numeroasele magazine de discuri second hand din Manhattan, Brooklyn și împrejurimi. Le știam pe toate și le frecventam cu o cerbicie asiduă. Teanc peste teanc, metru după metru, colecția mea de vinyluri se augumenta din ce în ce mai mult. Poate ai auzit de acele, atât de tipice americane, “garage sale”sau “moving sale”.

Consumeriștii americanii în general nu au cultul pentru obiect și atunci când se mută, și o fac destul de des, renuntă la lucruri și la obiecte pe care nu le mai folosesc sau de care nu mai au nevoie. Asta a fost o altă sursă aproape inepuizabilă de discuri pe care uneori le luăm mai mult simbolic pe câțiva cenți. Apariția internetului a revoluționat mapamondul și a facilitat comunicarea și comerțul. Multe magazine s-au mutat în virtual, iar cele reale s-au diminuat mult în număr, multe disparand, altele rămânând ca niște iceberguri stinghere pline de nostalgie. Sute, poate mii de discuri am mai cumpărat de la licitațiile de pe Ebay. Acum comand mai mult de pe siteul specializat “Discogs”și mai achizitionez repressuri de la câțiva distribuitori europeni și din State. Cumpăr în continuare aproximativ 100-150 de discuri anual.

Ce fel de discuri preferi, noi sau Second Hand? Ce fel de sunet au discurile repress?

Depinde. Nu sunt categoric asupra acestor opțiuni. Pentru mine este importantă muzica în primul rând. Cred că sunt în colecția mea cam fifty/fifty, dar toate în condiții VG+ sau M (grade de evaluare a condiției de uzură a discului). În ultimii ani am cumpărat cu precădere repress-uri și asta datorită faptului că acele titluri sunt imposibil de găsit ca first press, fie le poți găsi dar la sume fabuloase și în condiții nu tocmai perfecte. În plus sunt avantaje majore de natură tehnică și estetică la un disc repress.

Cum până la sfârșitul anilor‘90 am tot cumpărat discuri SH, găsite din noroc sau achiziționate la licitații, astfel încât încheiasem deja discografiile complete ale trupelor majore care mă interesau, titlurile pe care le-am cumpărat și cumpăr în continuare, în funcție de ce naiba mai sapă ăștia și readuc la lumina sunetului, sunt trupe obscure ce au înregistrat albume în perioada sfârșitului anilor‘60 până pe la jumătatea anilor‘70. Acestor titluri li se mai spun și “Holy Grails”, adică un fel de trofee de o valoare aproape inestimabilă.

Aceste titluri aparțin unor trupe care nu au reușit să iasă din underground cu muzica lor și să cunoască succesul la vremea respectivă, dispărând astfel în negura timpului. În emulația potențialului de talente și de muzici a perioadei era practic imposibil ca toți să aibă posibilitatea să se afirme și să devină cunoscuți publicului larg. Muzica pe care aceste trupe au făcut-o atunci este însă incredibil de bună și de originală, muzică care totuși nu a reușit să rupă anumite bariere ale convenționalului ori să atragă interesul criticii și a promotorilor, ori poate chiar și cultura estetic muzicală a publicului vremii nu a fost suficient de pregătită pentru a înțelege muzica lor, făcând astfel ca producțiile lor să fie trecute cu vederea.

Am destule discuri și din aceste titluri și formații obscure în stare perfectă first press, dar multe titluri din acea perioada efervescentă a muzicii psychedelice și progressive nu se mai pot găsi niciunde, oricum ele inițial au apărut în ediții limitate de câteva sute. Sunt case mici de producție specializate pe astfel de reeditări și care reproduc astăzi identic aceste titluri în stoc limitat, folosind eminamente benzile master, păstrând sunetul analog și neintervenind absolut deloc cu digitalizări și alte artificii care omoară sunetul autentic al acestor înregistrări. Materialul plasticului folosit este virgin, nereciclat, iar ștanțarea se face pe discuri de 180 de gr., ceea ce face că discul să aibă atât o robustețe materială, cât și a dinamicii sunetului oferit.

Tehnic vorbind, aceste producții sunt calitativ superioare edițiilor originale. În plus, copertele sunt tipărite pe carton special, cu grafică și informații aferente. Diferențele de calitate am constatat că apar la discurile repress ale numelor cunoscute și arhicunoscute. Aceste repress-uri se fac în cantități mari, prefigurând și vânzări masive, astfel producțiile sunt făcute anapoda căci ele se vând oricum. Cele mai multe dintre acestea sunt fabricate pe repezeală, folosindu-se surse digitale din motive evident mercantile. Aceste producții au un sunet spart, cu o dinamică artificială sau total lipsită. Deci, atenție mare la casele de producție și la ce anume cumpărați!

Daniel Ionescu

Dion Ionescu – Coperta ”Antirazboinica” – Vali Sterian

 

Câte discuri însumează la ora actuală colecția ta și ce gen de muzică asculți și colecționezi?

Ca să mă exprim în termini nostalgici, așa cum se spunea pe vremuri, am acum cam 40 de metri liniari de discuri de vinyl. Un teanc înalt cât un bloc comunist de 10 etaje. Sunt 6500 de vinyluri și încă 2500 de CDuri, în total cam 9000 de titluri. Dar să-ți spun ceva: nu cantitatea contează cât conținutul și calitatea exemplarelor într-o colecție.

Raportându-ne la faimosul colecționar austriac Hans Pokora, el consideră în antologia sa în patru volume, “Record Collector Dreams”, că ar fi pe lumea asta 7000 de discuri meritorii de colecționat. Aprecierea lui se rezumă strict la rockul psychedelic și progresiv, inclusiv jazz rock și blues rock. Firește însă că panoplia preferințelor muzicale se mulează pe gusturile fiecăruia. Nu e ca la numismatică ori ca la filatelie, să le strângi doar fiindcă au valoare de cotație.

Sunt mai multe categorii de colecționari ce pot fi identificați după genul muzicii pe care o colectează. Preponderent cred că sunt ca și mine colecționari ce se încadrează în cartea viselor lui Pokora, dar sunt și colecționari de discuri de muzică simfonică, de country music, de jazz ori colecționari de techno, disco sau chiar de muzică populară.

Eu nu țin decât discurile care îmi plac și pe care le și ascult. Sunt unii artiști ori trupe faimoase care pe mine nu mă interesează și nu îmi plac, deci nu vor intra niciodată în colecția mea. După cum vezi, eu mă apropii foarte mult de realizarea visului recomandărilor lui Pokora. Cam 80-90 % din titlurile recomandate de el le dețin deja în colecție. Ar mai rămâne circa 500 de titluri (unele le am deja în format CD, dar mi le doresc în format vinyl) pentru a finaliza alergătura asta dementă după discuri. Și apoi ce fac, doar ascult muzică? Cred că temerea cea mai mare a unui veritabil colecționar nu ar fi că nu va reuși să le strângă pe toate, ci că nu ar mai avea ce cauta după.

Parte importantă din emoția pe care o are un colecționar constă tocmai in acest travaliu al căutării. Momentul in care reușești să găsești un disc pe care l-ai căutat asiduu multă vreme, echivalează cu o victorie măreață și care îți dă o satisfacție nemaipomenită. Recunosc, poate fi și un soi de nebunie această pasiune de colecționar. Psihologii consideră acesta anomalie drept “horting”, dar asta doar psihologii care nu sunt ei înșiși colecționari.

Daniel Ionescu

Dion – Coperta „Masina cu jazzolina” Ioan Gyury Pascu

La câte titluri de discuri posezi, cum reușești să găsești în rafturi discul pe care vrei să îl asculți la un moment dat? Cum este organizată colecția ta?

În filmul “Hi Fidelity” apare această dilema. Personajul principal al filmului, care este și colecționar dar și negustor de discuri, îl apucă să își reorganizeze discurile pe rafturi atunci când simte că trebuie să schimbe ceva în viața sa. Însăși viața sa se raportează la ordinea pe care o ține pe rafturi, reorganizându-și viața și discurile după principii diferite, uneori insolite și extrem de personale, cum ar fi organizarea discurilor în funcție de muzica pe care obișnuia să o asculte cu o anumită iubită din viața lui.“Every record tells a story” sau altfel spus, muzica pe care obișnuiești să o asculți îți recrează o anume analogie de memorii și emoții. Așa cum reușesc să țin minte aproape fiecare disc de unde l-am achiziționat și adesea în ce circumstanțe, așa știu exact unde se află pe raft un anume disc. Dacă viața mea personală a fost destul de haotică, colecția de discuri este riguros catalogată și organizată.

Catalogul este ținut la zi și fiecare disc pus în ordine alfabetică pe nume de autori în secțiuni de genuri muzicale. O secțiune este dedicată muzicii ambientale și de new age, alta de world music, apoi muzică electronică și de avangardă, RIO (Rock In Oposition) și Zehul. Cea mai consistentă secțiune este cea a muzicii progresive, dar aproape tot atât de generoasă este și secțiunea dedicată psychedelicului, cât și heavy rockului. Ceva art rock, new wave și punk sunt genuri prezente într-o altă secțiune. Jazzul, jazz rockul, fusion-ul și soft jazzul este pus într-un alt department. Bluesul este prezent printr-o generoasă secțiune. Folkul, baladele și southern rockul reprezintă un alt sector. Nu lipsește din colecție și istoria muzicii beat și pop. Rockul și jazzul din Europa de est, inclusiv românesc, îl țin pe rafturile destinate. Muzica clasică, simfonică și contemporană întregesc colecția. Alegerea a ce vreau să ascult o fac în funcție de starea sufletească pe care o am în diferite momente.

În acest context, care ar fi cele mai valoroase discuri, emoțional și financiar vorbind, din colecția ta?

Sunt multe discuri rare și valoroase în colecția mea, dar nu m-aș despărți nici de cel mai ușor de găsit și ieftin disc din colecție. Nu știu care o fi ăla. Sunt discuri pe care le prețuiesc în mod special sau sunt artiști care mă fascinează și pe care îi ascult până la saturație. Cred că nu există să treacă o luna întreagă în care să nu reascult un Jethro Tull sau un Gentle Giant. Mă reîntorc periodic la Beatles, Doors sau la Rolling Stones. Bach, Mozart sau Hyden sunt mereu pe lista preferințelor mele. Sunt și multe discuri pe care nu le-am mai ascultat de multă vreme, dar știind că ele stau cuminți acolo în raft și că le pot asculta oricând vreau eu, asta îmi da o stare plăcută de avuție cultural-spirituală.

Posibil că cele mai valoroase să fie cele pe care le am cu dedicație și autografe de la artiștii respectivi. Sunt și astea destul de numeroase. Am avut șansa sau am creat-o de a cunoaște și a fi față în față în diferite ocazii cu mulți dintre artiștii pe care îi admir. Sunt și discuri pentru care am scos mulți gologani din buzunare și din cont pentru a le deține.

Am găsit într-un magazin la New York unul dintre primele discuri ale lui Miles Davis, “Blue Moods”, scos de Debut Records în 1955, anul în care m-am născut. Cea mai mare surpriză a fost totuși să constat că discul era virgin, sigilat din fabrică. A stat cuminte acolo timp de peste 30 de ani și m-a așteptat să îl extrag dintr-un teanc. Calitatea audio a acestui disc este excepțională la superlativ, fiind înregistrat cu o tehnică unică și ștanțat în matriță cu șanțuri mai largi și mai adânci, astfel încât când îl ascult parcă Miles este cu mine în cameră. Acest disc a fost reeditat dar este departe de a atinge calitatea audio inițială. Cred că l-am cumpărat doar cu câțiva dolari. Astăzi, la calitatea pe care o are exemplarul meu, prețul cerut depășește 900 de dolari.

Câți colecționari veritabili de vinyluri crezi că sunt în toată lumea?

În branșa mea de interese muzicale, cred că cunosc deja pe câțiva dintre ei și uneori mai comunic cu aceștia. Nu vreau să rănesc orgolii sau să mă infatuez gratuit, căci nu acesta este scopul colecției mele de discuri, dar e posibil să am o colecție unică, cel puțin în România.

Unii consideră că sunt colecționari de muzică pe formate MP3 sau depozitate cu miile de titluri în harduri externe. Astea nu sunt colecții, ci bancă de date, foarte bune însă surse de informare și de audiții, dar nici un caz colecții. Aproape toată această muzică o poți găsi și accesa ușor pe Youtube sau pe streaminguri specializate. Sunt apoi colecționarii serioși de CD-uri, dar aceștia sunt o altă categorie de colecționari. Posibil să fie doar o mie-două de colecționari înverșunați cu colecții de poate peste 10000 de vinyluri cu titluri absolut reprezentative din istoria muzicii rock universale. Nici interesul nu este atât de mare pe cât se poate crede.

Discurile rare se reeditează cum am spus deja în doar câteva sute, până într-o mie de bucăți, atât cât să ajungă doar celor interesați de ele. Sunt multe titluri obscure și rare care se caută în continuare de către colecționari.

Cred că te încadrezi la categoria grea a colecționarilor din elita mondială. Ești un colecționar profesionist. Cum îmbini deci cele două profesii?

Această pasiune a devenit pentru mine cu timpul și o profesie adiacentă. Construirea unei colecții de discuri implică și multă informare și cunoaștere a unui fenomen ce se include total în cultura contemporană. Toate aceste cunoștinte acumulate în mulți ani de audiții și de descoperiri de muzici necunoscute și deosebite, muzică care rezistă valoric în timp și nu mainstream-ul anost și repetitiv al succeselor de o vară. Am încercat să o împărtășesc și altora această muzică, muzică perenă și nu cea perisabilă, căci o bucurie nu este totală dacă nu este și împărtășită. Desigur, trebuie să ai și deschidere, curiozitate și sensibilitate pentru a înțelege și aprecia adevărata valoare în artă.

La New York am colaborat cu John Schaefer la postul național de radio WNYC Public Radio la emisiunile realizate de el, intitulate “New Sounds”. Am produs câteva din aceste emisiuni.

Reîntors cum am spus în țară în 1996, am încercat să fac ceva similar la Pro FM în emisiunea“Orele Nopții cu magul de la Snagov”. Un program de muzică eclectică și absolut novatoare și surprinzătoare. Odată cu schimbarea grilei de emisie și de orientare către un mainstream comercial, după aproape un an emisiunea a fost scoasă din programele de emisie. Cei de la ProFM nu au înțeles ce voiam eu să fac cu această emisiune. Muzica pe care eu o difuzăm atunci a fost cu mult înainte ca publicul să fie pregătit pentru a asculta așa ceva. Acum, auditoriul este mult mai educat estetic, chiar dacă pe o nișă ușor elitist intelectualistă.

În curând se va lansa primul post de radio românesc dedicat jazzului. Voi relua pe această frecvența de undă același concept de emisiune. După ce mi s-a întrerupt colaborarea la radio, peste câțiva ani urma să lansez o revista cu precădere de muzică, revista Art&Roll (revista celor care trăiesc, simt și gândesc Rock). Aceasta a reușit să aibă o viață ceva mai lungă, dar după trei ani de apariție lunară, probleme de finanțare a producției ei a dus la încetarea apariției. De trei ani colaborez cu articole la actuala revistă de muzică “Sunete”.

Cât despre îmbinarea celor două pasiuni (grafica și vinyl-urile), mai realizez câteodată grafică atunci când mi se solicită. Chiar săptămâna asta lucrez la grafica și machetarea de copertă a dublului album vinyl si 2xCD al lui Doru Stănculescu, o producție ce urmează să fie lansată pe piață la începutul anului viitor. În spiritul celor expuse mai inainte referitor la redescoperirea unor valoroase producții muzicale ale psychedeliei anilor‘70, tot pentru anul viitor pregătesc producția și machetarea grafică a unui disc vinyl LP al lui Mircea Florian și Ceata sa melopoică, cu înregistrări care nu au apărut niciodată pe disc. Realizarea acestui album va fi făcută de o prestigioasă casă de producție din străinătate și va fi distribuit internațional.

Daria Mateescu

Daria Mateescu. Un nume impunător care învăluie în mister o fată timidă. O voce plăpândă care suflă viață într-un microfon pe o scenă mai mare sau mai mică. Șatena de pe scenă încearcă să își mascheze emoțiile oferind încredere celor care o ascultă.

 

Daria Mateescu este un nume pe care îl citeam fără vreo emoție acum 5 ani pe ușa bibliotecii județene Nicolae Iorga din Ploiești: workshop de public speaking cu Daria Mateescu – intrarea liberă. Timidă cum eram, am zis că aici este de mine și că trebuie să vin neapărat să îmi înfrâng teama de a vorbi în public.

Am revenit cu un coleg de facultate și seara a fost o splendoare pentru toți cei prezenți. Fata asta, Daria, ne-a vorbit cu o voce tremurândă care inspira faptul că a citit mai mult decât îi tremură vocea. A fost o experiență de ținut minte și am învățat să fructific o parte din emoții atunci când vorbeam. Este dificil pentru timizi, dar util.

 

Adevărata natură a Dariei Mateescu

Într-o lume plină de extrovertiți, live-uri, video-uri de oriunde și voci care se ridică din neant pentru a transmite un mesaj, este esențial să ai curaj să deschizi gura și să vorbești în fața unei mulțimi. Depășirea unei temeri personale nu pentru a atinge succesul pe plan financiar, ci pentru a se exprima și mai ales, a ajuta pe cei ca ea, a devenit pentru Daria Mateescu o sursă de motivație și perseverență.

Mă entuziasmez repede și îmi pierd entuziasmul la fel de repede. Mă fascinează mintea umană și modul în care luăm decizii. Iubesc culorile, fie ele în natură, mâncare sau oameni, mă emoționez în momentele în care oamenii se adună pentru un scop comun. Îmi plac creatorii de lumi/obiecte ieșite din comun. Cred că fiecare om este capabil de mult mai multe decât crede. Și… detest coriandrul.

O fată care gândește în culori și care pictează ca formă de exprimare a culorilor din suflet și din minte, o fată îndrăzneață, aparent temătoare a încercat să schimbe lumea și în mare parte a reușit. Momentan lucrează ca Account manager într-o agenție de publicitate, iar în timpul liber participă la conferințe drept speaker sau moderator. De asemenea, mai scrie ebook-uri pentru companii din afara țării.

 

Studenta cu teamă de vorbit în public află de un concurs național de dezbateri, în timp ce ținea lecții de pictură pentru copii

Daria Mateescu este absolventă a Universității Româno-Americane, specializarea de licență Studii Economice Europene și masterat în Relații Economice Europene. Cu ajutorul unei burse de studiu oferită de France Business School a ajuns să studieze Business & Management în Clermont Ferrand, Franța, pentru 5 luni.

Dacă vorbim despre ce cursuri am urmat, lista e lungă și sper să nu se termine vreodată. În momentul de față fac un curs despre culori.

Din dorința de a demonstra că poate, Daria Mateescu s-a înscris la un concurs de dezbateri. A fost nevoie de doar un pas, teama de eșec, pentru a se mobiliza și a forma o echipă. A câștigat etapa finală și, odată cu asta, confirmarea pe care o căuta.

Este aleasă pentru poziția de Comisar de Mediu și Schimbări climatice la G8 G20 Youth Summit în Washington, apoi ca reporter NATO la Chicago NATO Summit. Continuă de asemenea să participe la schimburi de tineri în țară și în străinătate.

Momentele care m-au construit au fost tocatul urzicilor pentru pui, cu tataie. Acele câteva zile când ai mei rămâneau fără bani și inventasem un joc în care lăsam bani în geci ca să îi găsim și mergeam să cumpărăm un borcan cu mazăre și eram mai fericită ca în zilele normale. Întâlnirea unui om care să-mi arate că mitul lui Aristofan este cât se poate de real. Momentele cu prietenii și cu pisoiul meu, care a fost ca un membru al familiei. Sprijinul celor din viața mea, câștigarea câtorva concursuri, momentul când o fată a venit la mine plângând, după un discurs, mi-a mulțumit și m-a îmbrățișat, acela când am descoperit cafeaua neagră și când am terminat de citit “Micul prinț”.

Daria Mateescu

 

Daria Mateescu: „Vorbitul în public ține de curaj, de autodepășire și de învingere a celor mai mari temeri”

Atunci când încrederea în sine este manifestată, o mulțime de oportunități apar ca din neant. Cine credea că o studentă timidă din România va ajunge în America să le vorbească tinerilor, să poarte discuții cu diverși președinți ai statelor membre G8 și G20, să scrie articole de la cel mai mare centru de presă din lume…

A înțeles că este nevoie doar de puțin curaj pentru a-și depăși limitele, și anume de a te oferi voluntar atunci când oamenii au nevoie de ajutor. Activistă convinsă, Daria Mateescu participă la proiecte de voluntariat pentru a schimba ideile preconcepute ale tinerilor.

În cadrul unui schimb obișnuit de tineri, Daria trebuia să participe la un curs de Public Speaking, însă trainerii au anunțat cu o zi înainte că nu mai pot veni. S-a oferit să țină acel curs, a mers super, vorba a umblat și în scurt timp ținea ateliere de vorbit în public în orașul natal, Ploiești.

Deși a studiat în Bucureșți și încă lucrează acolo, Ploieștiul a rămas în sufletul său. Orașul natal avea mai mare nevoie de ajutor decât capitala. În Ploiești nu se organizau prea multe seminarii, workshopuri, conferințe sau alte prezentări despre public speaking.

 

„Vorbim prea mult, ascultăm prea puțin”

Dorința de a ajuta, de a oferi cunoștințele sale elevilor și studenților care nu știu să vorbească în public este motivația din spatele workshopurilor de public speaking.

În școală, elevii învață prea multă teorie și fac prea puțină practică. Prezintă foarte rar proiecte sau idei în fața clasei și se exprimă cu dificultate.

Este imperios necesar să știm să vorbim, să ne exprimăm și să avem curajul să ne facem auziți în fața mai multor persoane. Nu totul se rezumă la bani, ci la interiorul sufletului nostru. Să ajuți tineri să se autodepășească, nu poate fi decât inspirațional, motivațional și extraordinar de altruist.

Pentru un oraș atât de mic și de cenușiu ca Ploieștiul, Daria Mateescu este un nume mare venit în sprijinul unei personalități puternice, altruiste și sincere. Fără artificii și ipocrizie, Daria face tot posibilul pentru ca tinerii din România să beneficieze de aceleași șanse cu cei din alte țări, care dețin cunoștințe și știu să le valorifice.

Vorbim prea mult, ascultăm prea puțin. Iar când vorbim, rar învățăm ceva. Ar trebui să nu uităm asta.

 

„Să criticăm mai puțin și să acționăm mai mult…”

Necăutând faima, ci gloria interioară și liniștea, Daria Mateescu dă înapoi comunității din sânul căreia a venit, celor cu care se aseamănă și pe care îi vrea ajunși sus.

Înainte de a seta țeluri înalte și lucruri de bifat în agendă, fiecare om ar trebui să știe ce se află în interiorul său. Cunoașterea interioară este calea de a atinge succesul și mai ales fericirea pe care ne-o dorim cu toții.

Același sfat pe care i l-aș da oricui vrea să fie fericit, în carieră sa și nu numai. Să se asculte. Să se gândească bine ce îi reprezintă, ce îi bucură, ce le place să facă și în timpul liber. Să uite puțin de societate și de ceea ce li se spune și să se înțeleagă cu adevărat. Să critice mai puțin și să acționeze mai mult. Ah, și să citească “Micul prinț”.

Într-o lume utopică, omenirea ar avea grijă de mediul înconjurător, ar înceta să se mai judece și să se lupte între ei, ar elimina procrastinarea și ar acționa exact când este nevoie. Pentru o astfel de lume militează această tânără care vrea să dea un exemplu din înfrângerea propriilor temeri sau folosirea lor în avantajul ei.

Daria Mateescu

 

Întâlnirea cu Bookland Evolution

Conferințele Bookland sunt modalități de promovare a cărților și implicit a culturii, prin punerea pe scenă a unor personalități din cele mai diverse medii: scriitori, jurnaliști, antreprenori. Întâlnirile cu elevii și studenții au scos orele de română sau economie din normal și le-au adus în practică, în adevărata lume în care trăim.

Prea puțini tineri sunt conștienți de aptitudinile lor și de ceea ce pot face cu adevărat, cu succes, dar și cu satisfacție. Au nevoie de îndrumare în a-și căuta vocația, iar invitații Bookland vin pe scenă pentru a le da o lecție de viață.

Deși nu fusese în plan să modereze aceste conferințe, Daria și-a luat inima în dinți și a urmat sfatul din cartea “Nu mâncați niciodată singuri” – Keith Ferazzi, conform căruia o dorință neexprimată duce la pierderea unei oportunități. Oamenii trebuie să știe că tu îți dorești un anumit lucru.

Vorba “cere și ți se va da” chiar funcționează! Ok, nu mereu, dar cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să primești un refuz, deci merită.

Lectura și-a recăpătat din popularitate, iar acest lucru nu poate fi decât un lucru bun pentru societatea în care trăim. Avem nevoie de oameni cerebrali care iau decizii în deplină cunoștință de cauză, indiferent de ce decizii vorbim.

Cred că promovarea activă a lecturii chiar schimbă perspective, dar cel mai bine le schimbăm prin puterea exemplului. De ceva timp am decis să ofer majoritar ca și cadouri cărți.

 

Filosofia de viață – găsește bucuria din/în tine

În timp ce ajută tinerii să își atingă potențialul, Daria Mateescu lucrează la interiorul său pentru a crea o mai bună variantă a sa. Lucrul cu tinerii nu este ușor, dar sigur aduce o mulțime de satisfacții care valorează mai mult decât o sumă de bani. Aceste momente de satisfacție aduc un plus de liniște și mulțumire în interior, știind, întărind ideea că ai făcut ceva frumos, ceva care îmbunătățește lumea.

Sper să reușesc să îi fac să aibă mai multă încredere în ei și să își exprime punctul de vedere mai des. Sper să prind ziua în care ne vom asculta cu adevărat unii pe alții și pe noi înșine. Vremurile sunt dure pentru visători, știi vorba aia.

Viitorul rămâne deschis unei persoane care știe să se ocupe de dezvoltare personală în timp ce își explorează latura artistică. În ființa Dariei, totul ține de exprimare, manifestarea unei conștiințe mai mărețe decât lasă de înțeles.

Știu că înclin să mă întorc puțin către partea mea artistică, să văd dacă s-a mai păstrat ceva acolo, știu că vreau să le vorbesc oamenilor în continuare despre comunicare și cărți, știu că vreau să descopăr și mai multe despre mintea umană și despre alte culturi, dar nu știu să îți spun cum voi face asta. Poate voi începe un blog, poate un canal de Youtube, poate voi picta în timp ce mă uit pe Netflix, poate voi scrie o carte… sau poate voi face un lucru complet diferit. Oricum, o să mai auziți de mine!