Mălina Anițoaei
Născută în Iași, la poalele Dealului Repedea, în Pietrăria, un sat de basm care cu milioane de ani în urmă fusese acoperit de apele misterioase ale Mării Sarmatice, Mălina Anițoaei a venit în lume, spun eu, pentru a ne trezi sufletele și spiritul prin intermediul scrierilor ei vii, sângerânde, tăios de sincere, sticloase și fragile. O Madame Bovary a unor timpuri prea moderne care ne aleargă ființa prea repede, Mălina este jurnalistă, om de televizune și prozator din Rădăuți.

 

Mălina Anițoaei: „Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența”

Este ceva vreme de când am descoperit aproape întâmplător scrierile boeme ale Mălinei și de când încerc să îmi potolesc setea lăuntrică de frumos citind-o și recitind-o fără să mă satur vreodată sau să pot spune că îi înțeleg profunzimea firii. O prozatoare complexă, Mălina își adună ființa cernelurilor de pe timpurile când era adolescentă, iar viața avea să o așeze ca pe o păpușă de porțelan în fața unui gest extrem venit din partea tatălui.

Abia împlinisem 16 ani când s-a sinucis tatăl meu, o fire extrem de sensibilă, un bărbat frumos și educat. Asta mi-a marcat profund existența. Gestul extrem al tatălui meu și literatura rusă mi-au marcat existența. Am venit în Rădăuți pentru o scurtă vacanță. Au trecut mai bine de 20 de ani și mă aflu tot aici, am învățat Bucovina pagină cu pagină, rând cu rând, îi știu pe nerăsuflate toate poveștile, toate durerile. Am studii de Biblioteconomie, cu toate specializările aferente, sunt bibliotecară, o meserie care face parte din ființa mea. Dacă ar fi fost să aleg altceva, aș fi optat pentru teatrul de păpuși. Ca să mă refer strict la bibliotecă, eu cred că momentul de vârf al vieții online a trecut, iar cartea tipărită își recompune rosturile.

Misterioasă, acoperită parcă mereu de un văl de sensibilitate aproape maladivă, Mălina tranșează fascinant lumea, emoțiile având capacitatea de a aduna la un loc timpuri aproape imposibil de redat. Nu și de Mălina!

Mălina Anițoaei

„Eu sunt femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert. Sunt doamna Bovary de timpuri noi. Dar eu nu voi sfârși trist. Voi sfărâma mitul. Nu simțiți cum răzbate de la mine parfumul de lavandă? Sfâșiați-mă pentru că visez, pentru că detest să călătoresc nebunește cu metroul și port pălărie cu boruri mari. În definitiv și Cehov și Flaubert scriau spectaculos despre filigranul nimicurilor. Așa că nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că sunt eu însămi o scrisoare, concepută de un straniu expeditor. Fiecare om se crede centrul universului și uită că Dumnezeu orânduiește totul. Dar fiți umani, nu mai faceți atâta larmă în marile orașe! (Fie-vă milă de iluziile noastre!) De departe, gătită de sărbătoare, vă fac semne cu batista mea brodată… O păstrez de la bunica…”

Acesta este un fragment din textul publicat de Mălina pe Catchy, prin 2015. Fragment care mi-a oprit pașii sufletului în fața lui, ca și când ceva m-ar fi vrăjit să rămân acolo pentru un fel de totdeauna, mereu altfel, cu alte cuvinte. Și am înțeles că iau de mână sufletul unei bibliotecare din alte timpuri, care nu se știe prin ce întâmplare umblă printre noi.

 

Mălina Anițoaei, de la biblioteconomie, la presă, televiziune și proză

Mălina Anițoaei este om de presă din 1993 (o viață de om). Presă de tot felul: cronică, cultură, business și lifestyle, social.

A colaborat cu ”Convorbiri literare”, ”Luceafărul”, ”Bucovina Literară”, ”Banatul”, ”Plai Românesc„ ”Curierul de Bucovina” (Suceava), ”Nord Press” (Suceava), ”Evenimentul de Suceava”, ”Plai Românesc” (Cernăuţi), ”Scriptum”,  (Suceava),” Casa Artiştilor” (Bucureşti), ”Curierul ucrainean” (Bucureşti), ”Clopotul Bucovinei” (Rădăuţi-Cernăuţi), ”Săptămânalul de Rădăuţi”, ”Analele Bucovinei” (Rădăuţi), ”Septentrion” (Rădăuţi), ”Verhovina” (revistă de cultură a Uniunii Democrate a Ucrainenilor), ”Glare – revista adevăratelor valori”- Prima revistă de business şi lifestyle din Moldova, „Realitatea evreiască” (Bucureşti), Evenimentul Regional al Moldovei (aici, 10 ani!). 

Pe lângă presă este corespondent special la ziarul „Crai nou” și realizator de emisiuni la Televiziunea Cromtel.

Orice ar scrie însă Mălina, gazetărie, proză, gânduri simple, note de bibliotecă, nu ar fi altceva decât un fel de semne de cale pe care mintea ei visătoare, înțeleaptă le-a adunat de-a lungul vieții și le-a presărat apoi către cititorii sau ascultătorii săi.

Scrisul Mălinei este extrem de capricios, vulcanic, emoțional şi liber, dar, totodată, egal cu sine în toate cărţile pe care le-a lăsat libere să vadă lumina tiparului.

De-a lungul unei cariere frumos traversate, cu farmec şi înţelegere, cu patimă şi stăpânire de sine, Mălina a avut şansa de a cunoaşte oameni mari şi locuri rare din Bucovina. A luat nu mai mult și nu mai puțin de 45 de interviuri, pe care apoi le-a publicat între anii 2014-2016 în „Crai nou” şi „Săptămânalul de Rădăuţi”, iar mai apoi în cartea care avea să apară în 2016.

 

 

 

 

 

Mălina Anițoaei, omul potrivit la locul potrivit

Meseria, sau aș putea spune meseriile sale au purtat-o cu folos şi i-au conferit rezultate remarcabile şi remarcate, în lumea presei, a biblioteconomiei, a scriitorimii şi a televiziunii unde ne împarte literatură și cultură pe pâine și suflet.

Nu mă consider ca făcând parte din Elita României, mă consider omul potrivit la locul potrivit. Am semnat cinci cărți, două de publicistică și trei de proză. Cele de publicistică sunt un tribut dat acestui spațiu extraordinar în care s-a întâmplat să viețuiesc – Bucovina, cele de proză sunt o reconstituire a unor adevăruri pe care umanitatea le-a pierdut, mă refer la curaj, altruism, modestie, bunătate etc. Nu cred că aș vrea să dau sfaturi, dacă ar fi vorba de sfaturi, nu aș spune decât atât: omul trebuie să-și asculte inima. Vine o vreme când plângi amarnic dacă ți-ai făcut viața din calcule. Dacă am avut mentori? Nu! Nu am avut. L-am descoperit când eram foarte tânără pe scriitorul Max Blecher, ei bine, el a murit în anul 1938, dar în mintea mea a rămas atât de viu, încât alte repere nu am mai putut avea.

Mălina nu-și aduce aminte să o fi sprijinit cineva în ceea ce a făcut. Dimpotrivă, uneori a fost dată afară pe ușă și apoi a intrat pe geam, fire perseverentă și hotărâtă fiind.

Cea mai frumoasă rămâne totuși perioada în care am scris despre zona Cernăuți. Deplasându-te ca ziarist de teren în altă țară, te confrunți cu situații inedite. Merita să trăiesc, să mă nasc, măcar pentru această perioadă. Nu am putut face nimic pentru românii de dincolo de graniță, dar am umplut golul pe care mi-l lăsase tatăl meu. A fost un cerc al durerii care s-a închis. Acum mi-am lăsat mai mult timp pentru proză. Scriind, mă salvez și eu, îi salvez poate și pe alții. Îmi place să cred asta.

Mălina a pus întrebări, a ascultat, a pus deoparte întâmplări cu sensuri profunde şi bătaie lungă, luminoasă şi senină, cum ne arată prozele sale, gata să întâmpine bucurii ori să mulcomească tristeţi, doruri și să răspundă la întrebări greu chiar de pus.

E greu să fii bibliotecară și să ai un citat preferat. Ca și cum a doua zi ai intra pe ușă și ai vedea ce scandal fac autorii pe rafturi. Un fel de grevă, ca să zic. ”Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată”, scria Max Blecher. Dacă e să-l parafrazez, tot ce scriu e viață adevărată, cu puțin din ce-aș fi vrut să fie și nu a fost. Cu prea mult din ce a fost, și m-a durut până la epuizare. Important este să nu te dai bătut. Găsește-ți calea și urmeaz-o fără regrete, dar nu călca pe oameni, nu călca nici măcar pe flori.

 

Cuvânt de încheiere

Mălina Anițoaei

Mălina Anițoaei este una din autoarele cu care mă mândresc a fi contemporană. Ea este de departe una din acele scriitoare cu greutate în cuvântul scris, care impregnează și lasă o amprentă vie în mintea și sufletul cititorului. Dacă acum nu, categoric în viitor, Mălina va fi printre autorii cunoscuți și dezbătuți pe plan național și nu numai.

Proza și scrierile ei sunt scurte şi foarte scurte, făcând parcă o incizie și punând degetul exact pe rănile, emoțiile și stările umane cele mai adânci. Cu precădere a tristeții, o tristețe pe care parcă o închide în fiecare paragraf, bucuria sau exuberanța fiind din alt spectru uman parcă.

Citind-o, dar fără să fiu vreodată indiscretă, nici măcar în interviu, mi-am dat seama că Mălina este omul care respiră și inspiră emoții. Trăiește din emoții și vise. Unele parcă fără speranța de a le mai revedea.

Viața ei, după cum am putut remarca, a fost extrem de complicată, de inundată de sentimente din cele mai contradictorii, iar scrisul ei scoate clar la lumină depresia, iubirea, pasiunea, durerea profundă, speranța și poate frica.

Mălina este un om pe cât de complex, pe atâta de frumos și tangibil. Uman! Un om cald, care știe să asculte, să dăruiască și care este de o modestie covârșitoare. Și totuși, una peste alta, ce mă oprește pe mine de fiecare dată la ea pe lângă scris, este aerul acela boem, nobil, în care mă pierd ca și când m-aș uita după năluca unei doamne ale altor timpuri.

Claudiu Năsui

Toată România îl cunoaște pe Claudiu Năsui. Este băiatul acela firav care urcă la microfonul Parlamentului și se ia la trântă cu toți dinozaurii din politică. Prin puterea argumentelor, a profesionalismului și a cunoștințelor, Claudiu Năsui spune lucrurilor pe nume și demonstrează de fiecare dată cum ar trebui să arate un politician mânat de dorința de schimbare într-un mediu plin de corupție.

 

Mai mult decât atât, îl percep pe Claudiu Năsui ca excepția plăcută a generației sale. Managerul de corporație care își dă seama că are tot ce îi trebuie pentru a se pune în slujba țării. Genul acela de patriot mai rar întâlnit în generațiile x sau y, care preferă să nu privească indiferent și să se implice.

Tocmai pentru că este unul din politicienii pe care îi respect cel mai mult, m-am bucurat că a acceptat invitația mea de a scrie acest reportaj pentru Elita României.

Este, poate, un subiect delicat, având în vedere anii electorali grei care urmează. Tocmai de aceea, aș vrea să subliniez un lucru. Lăsând la o parte apartenența politică, am vrut mai degrabă să îmi satisfac curiozitatea de a înțelege de unde izvorăște această pasiune pentru binele suprem.

Prin provocările pe care i le-am ridicat, încerc să analizez motivele pentru care un tânăr cu o carieră îndestulătoare își asumă curajul de a pătrunde într-o zonă pe care mulți alții ca el o evită.

Iată, așadar, câteva aspecte de ținut minte despre Claudiu Năsui!

 

Momente-cheie în educația lui Claudiu Năsui

S-a născut în București, pe 5 mai 1985, într-o familie pasionată de cultura franceză. Vom vedea imediat cum Franța joacă un rol important în formarea sa.

Înainte de asta însă, trebuie menționat faptul că micul Claudiu a crescut cu amintiri sumbre din era comunismului. Atât străbunicul din partea mamei, cât și bunica din partea tatălui fuseseră la închisoare, ceea ce nu însemna altceva decât experiențe marcante în maturizarea unui copil.

Am fost surpins să găsesc o poză a bunicii mele, într-una din camerele Memorialului de la Sighet. Cred că puțini își pot imagina prin ce a trecut. Trăind cu asemenea povești în familie, nu ai cum să nu te îndrepți spre politică.

Mai întâi, îl regăsim pe băncile Școlii Franceze din București. Apoi, urmează cu succes studiile Universității Paris Dauphine, precum și masterul în Finanțe de la Universitatea Bocconi din Milano.

La Paris, pe lângă plăcerea pentru cifre, matematică și științe exacte, Claudiu Năsui avea să-și hrănească interesul pentru politică, în primul rând datorită profesorului său de economie. Un socialist pur-sânge critica mereu în termeni duri opera lui Friedrich Hayek, cel care condamna orice formă de totalitarism (nazism, fascism, comunism etc) ca pe o piedică împotriva democrației și a dezvoltării economice.

Pentru Claudiu, „Drumul către servitute” al lui Hayek a deschis în mod decisiv curiozitatea, interesul și dorința de a oferi lumii o schimbare, o perspectivă democratică.

Ceva mai puțin cunoscut despre mine? Am făcut, în școală, cinci ani de teatru, culminând în clasa a 11-a cu rolul Sganarelle din Dom Juan al lui Moliere. Actoria m-a ajutat să îmi înfrâng timiditatea și teama de a vorbi în public.

 

Profilul studentului român în străinătate

Claudiu Năsui a beneficiat, așadar, de o educație solidă la școli importante ale Europei. Recunoaște că i-a plăcut învățătura, iar asta se vede astăzi, când iese în mod vizibil din tiparul politicianului român.

Nu are studii la fără frecvență sau doctorate pe hârtie. Ba chiar îi pare rău că, din cauza intrării în viața politică, a fost nevoit să renunțe, chiar în anul 3, la Facultatea de Drept.

Mai mult, Claudiu îi încurajează pe toți cei din mediul public sau privat să se aplece mai atent către studentul român din Diaspora.

Chiar și în zilele noastre, când aparent nivelul de educație scade vertiginos, studentul român beneficiază de o imagine excelentă în rândul colegilor săi.

Claudiu Năsui

Îmi explică cum, la început, originea studentului român nu e cea mai bine văzută. Acesta este însă obișnuit să lupte, să se perfecționeze, să devină mai puternic și să răzbească. De cele mai multe ori, reușește, creându-și o reputație de învingător.

Așa a fost cel puțin în cazul său și al cunoscuților săi.

După terminarea finanțelor la Bocconi, mai toți colegii mei s-au îndreptat către renumita piață financiară din Londra. Cu puțin noroc, pentru că îți trebuie și așa ceva, aș fi obținut și eu un post excelent acolo. A fost o alegere grea, dar am preferat căldura și prietenia specific românească și m-am întors în țară.

 

Cariera în privat și trecerea în zona publică

În România, Claudiu și-a câștigat rapid un post în audit extern. A fost un an plin, intens, în care a înțeles în totalitate cum funcționează un mediu de afaceri profesionist.

Dacă te angajezi în departamentul unei corporații, atunci te perfecționezi în primul rând în domeniul respectiv (marketing, operațiuni, contabilitate șamd). Big 4 este însă cea mai bună școală de business, deoarece înțelegi viziunea de ansamblu a unei afaceri, conexiunile dintre departamente. În plus, un mare beneficiu a fost că am învățat toate funcțiile din Excel, iar asta îmi este extrem de folositor chiar și acum.

Dezavantajul? Nu mai ai timp de nimic altceva. Claudiu muncea de dimineața până seara târziu, recordul absolut fiind 18 ore într-o zi de duminică!

Și pentru că își dorea să se implice cumva și în viața publică, a decis să se retragă într-un post ceva mai liniștit. Patru ani a lucrat în diverse companii, mai mici sau mai mari, experiențe care i-au permis să se dedice în timpul liber pasiunii pentru civism.

Cum putea el însă să ajute? Ce știa să facă cel mai bine? Excel? Finanțe? Științe exacte? La ce bun toate acestea, într-o vreme în care problemele majore erau în educație, sănătate, transporturi, mediu?

Soluția a venit uitându-se pe cifrele fiecărui minister. La fiecare început de an, citea bugetul statului și își dădea seama că nimeni nu înțelege nimic. Mii de pagini menite să justifice unde ajung banii contribuabililor, într-un mod chipurile transparent și ușor de verificat…

În ianuarie 2013, împreună cu câțiva prieteni, Claudiu Năsui a lansat Open Budget – o platformă interactivă, care permite oricui este interesat să parcurgă cu ușurință cheltuielile previzionate de stat.

Aplicația funcționează și astăzi, chiar dacă, în mod evident, nu a îmbogățit pe niciunul din membrii echipei. Toți au alte job-uri, toți se implică voluntar în activitatea Open Budget. Iar în ceea ce-l privește pe Claudiu, a reprezentat rampa perfectă de lansare…

 

Când networking-ul te aduce la locul potrivit

Știți, în mediul public, networking înseamnă, de cele mai multe ori, celebrul PCR. Pile, Cunoștințe, Relații. Ai obținut un post la stat? Sigur tatăl tău cunoaște pe cineva care ți-a pus o vorbă bună la cine trebuie și te-a angajat să mănânci banii cetățenilor…

Atât de des se întâmplă astfel de practici, încât am ajuns să extrapolăm în orice situație auzim despre relații și prietenii.

Oameni buni, știu că mulți sunteți conștienți de diferențe, însă țin neapărat să fac această precizare pentru a nu face confuzia în cazul lui Claudiu Năsui: într-un mediu profesionist, așa ceva nu e valabil!

Networking înseamnă că tu relaționezi cu cineva, acel cineva simte că poți face o treabă bună, are încredere în tine și te recomandă în mod responsabil acolo unde crede că e nevoie de tine. De fiecare dată, acel cineva răspunde de recomandarea lui/ei și nu își permite să „pună o vorbă bună” pentru tine dacă chiar nu meriți… Este în joc reputația lui/ei, deci dacă te-a recomandat, înseamnă că e convins(ă) că nu vei dezamăgi!

În perioada în care lucra la BCR, Claudiu l-a cunoscut pe Vlad Voiculescu, pe atunci doar co-fondatorul minunatului MagiCamp. Mai târziu, planurile de transparență ale lui Claudiu Năsui au coincis cu cele ale guvernului Cioloș, cel care își propunea să prezinte bugetul României într-un mod mai prietenos.

Și pentru că Open Budget funcționa deja perfect de trei ani, nu a existat niciun motiv să nu colaboreze!

În martie 2016, m-a contactat șefa pe comunicare de la Guvern să mă întrebe dacă pot prezenta bugetul în format Open Budget. Normal că nu puteam rata o astfel de oportunitate! Au fost șocați când nu le-am cerut niciun ban, oricum îl făceam pentru site. M-au întrebat dacă nu vreau să lucrez cu ei până la finalul mandatului și, evident, am acceptat.

Iată, deci, cum poți fi câștigător dacă oferi înainte de a cere. Claudiu Năsui exact asta a făcut și a ajuns acolo unde visa încă din copilărie. În locul din care poate genera schimbarea.

 

Claudiu Năsui în Parlament: „Am făcut maxim ce se putea face, am întârziat lucrurile”

În vara anului 2016, o mare parte a „lotului tehnocrat” s-a transferat către nou înființatul partid USR. Claudiu a făcut parte din această echipă, datorită inițiativelor majore de care s-a ocupat în această perioadă. Printre ele, introducerea plății cu cardul la ANAF, platforma ghiseul.ro pentru plata online a impozitului, sau site-ul Transparență bugetară, acolo unde se poate verifica lunar cum sunt cheltuiți banii publici.

Claudiu Năsui fost ales pe o poziție avansată pe listele de la alegerile parlamentare, iar din decembrie 2016 a ajuns în Parlament.

Am făcut maxim ce se putea face în cei doi ani și jumătate în Parlament. Am întârziat lucrurile, am încercat să fim transparenți. Opacitatea, din păcate, favorizează sistemul actual. Este ca și cum șeful unei intreprinderi organizează o petrecere despre care nu știm când se termină și cât va costa. Situația va fi grea, actuala conducere va lăsa în urmă o bombă cu ceas care va fi cu greu dezamorsată.

Bineînțeles că au un plan de redresare, chiar dacă li se spune că nu fac decât să se opună. Poate că acesta e costul tinereții în politică, un minus în comunicarea proiectelor și inițiativelor. Printre acestea – desființarea inspectoratelor școlare și mutarea puterii la școli. Facilități acordate micilor jucători, cum ar fi micro-berăriile sau școlile private.

Nu vreau să intrăm în prea multe amănunte, știm cu toții problemele actualului sistem. Este nevoie de timp pentru schimbare, pentru debirocratizare, descentralizare ținând cont de costul social. Pentru ca statul să se transforme într-un arbitru și nu un jucător.

Doar un exemplu vă mai dau, văzut de Claudiu Năsui la o școală din județul Bacău. Acolo, părinții au strâns fonduri din buzunarele proprii, pentru desființarea toaletei din curte și amenajarea în incinta școlii. Suma adunată, de 10.000 euro, era suficientă pentru implementarea proiectului. Directorul însă s-a opus, pentru că avea déjà fonduri alocate din programul PNDL, în valoare de… 80.000 euro! Fără comentarii…

 

În loc de concluzii

Abia spre finalul discuției noastre, înțeleg cu adevărat factorul motivator. Lăsând la o parte ororile suferite de bunicii săi sau valorile democratice insuflate în anii studenției, Claudiu Năsui a înțeles un lucru esențial.

Acela că mediul ideilor contează cel mai mult. Că acolo este important să te implici. Nu să te pierzi în activități operaționale, ci să încerci să determini schimbarea status-quo-ului.

În politică, poți face asta cel mai bine, la cel mai înalt nivel. Nu trebuie să te sperii că nu se poate, că structurile și ierarhiile sunt în cangrenă. Schimbarea trebuie să pornească de undeva, iar oameni capabili nu au niciun motiv să rămână deoparte.

Claudiu îmi spune că ei sunt mai mult decât deschiși la orice propuneri, inițiative sau sugestii. Știu că nu sunt vorbe în vânt, deoarece chiar el este exemplul viu că proiecte ca Open Budget sunt mai mult decât apreciate de cei care înțeleg că puterea stă în mâinile poporului, nu ale statului.

Îmi vine acum în minte citatul lui Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” Aceste cuvinte m-au făcut să îmi dau seama că vreau și pot face ceva.

 

Sursa foto: Facebook Claudiu Năsui, Digi 24

Marian Năstase

Marian Năstase are o figură de…necunoscut. De soul rebel. De clumsy… De fapt, e sociolog. E una dintre persoanele acelea inteligente care nu ies în evidență. Un fel de om de știință al sociologiei, deși sună oarecum pleonastic (eram tentată să spun platonic – scuzat fie-mi simțul straniu al umorului).

 

Marian V. Năstase are licență și doctorat în Sociologie și studii post-universitare în domeniul „Relații Internaționale” la S.N.S.P.A. Printre interesele sale manifestate în sfera academică se numără: Sociologia Cunoașterii, Psiho-sociologia consumatorului și Managementul resurselor umane.

În zona corporatistă s-a ocupat preponderent de recrutare – selecție de personal, analiza muncii (job analysis), employer branding, evaluarea performanțelor profesionale etc.

Cum și-a transformat nevoia de cunoaștere în profesie?  Nu a reușit pe deplin – așa zice. Traiectoria nu a fost una liniară, simplă și nu este nici acum. Nu se simte pe deplin sociolog, chiar dacă pe diplomele lui de studii apare cuvântul „sociologie”. Acest cuvânt provenit din curioasa însoţire a unui termen latin – socius (tovarăş, asociat) cu altul din limba greacă – logos (ştiinţă, teorie).

Chiar dacă a finalizat câteva proiecte de cercetare, a publicat o lucrare cu caracter sociologic și mai urmează și altele. În același timp, poate spune că și-a folosit aceste cunoștințe multe și cam rara avis în joburile de asistent universitar, în cele de specialist în domeniul resurselor umane și, evident, în proiectele de cercetare și pe parcursul studiilor doctorale.

Fără aceste cunoștințe și competențe ar fi fost, practic, imposibil să ducă la bun sfârșit respectivele joburi. În toată această poveste, sociologia a fost și va rămâne o parte importantă a ceea ce putem numi subconștientul lui profesional.

 

Sociolog din dorința de a înțelege ce se întâmplă în jurul lui

De ce a ales sociologia în viață? A fost o nevoie. O nevoie personală de a înțelege lumea în care trăiește. Nu a fost un plan de carieră, nu a fost o tradiție a familiei.

Această nevoie a fost determinată în bună măsură de contextul social autohton al anilor `90 (în Decembrie `89 avea 13 ani), un context caracterizat de multe surse de neliniște socială: mișcări de stradă, agitație politică, privatizări/ falimente ale unor mari întreprinderi de stat, restructurări ale sistemului de învățământ șamd.

Pur și simplu, voia să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui, dincolo de ceea ce putea el percepe sau de impresiile și ideile vehiculate în familia lui. Bănuia că descifrarea unor fapte, evenimente sociale curente nu are cum să fie realizată în absența înțelegerii contextului, a unui fundament teoretic și a unor modalități specifice de investigare.

Inițial a crezut că Istoria sau Filosofia îi pot da astfel de răspunsuri.

Ulterior, am auzit că există și Sociologia, un domeniu al cărui unghi de abordare răspundea cel mai bine nevoilor mele: sintetiza informația istorică și se apropia cu o lupă mai mare de o problemă socială palpabilă decât o face filosofia, fără a face însă abstracție de niciuna dintre aceste categorii de informații. Pentru mine, a fost un prilej de a înțelege că una este este să îți definești conceptele, să faci o măsurătoare și să tragi o concluzie și alta este să faci, pur și simplu, o afirmație oarecare referitoare la un eveniment, fenomen social.

 

Marian Năstase: „Mi-a fost foarte teamă să nu pornesc o construcție strâmbă”

L-am cunoscut acum câțiva ani, pe când lucram la Evenimentul Zilei. Venise să îl ajutăm în acțiunea sa de colectare a datelor ce aveau să constituie în cele din urmă o lucrare remarcabilă (pentru mine și pentru alții poate, pentru o sumă de oameni s-ar putea insignifiantă): volumul „Sociologia în societate” lansat anul acesta la librăria Cărturești. E despre cultura sociologică în contextul cunoașterii, științei și informațiilor utilizate în spațiul public.

Marian Năstase

„O diagnoză corectă a reușitelor, dar și a desincronizărilor existente între nevoia de informație sociologică existentă în societatea românească, felul în care este ea utilizată și felul în care este transmisă”, după cum avea să se exprime conf. univ. dr. Dan Petre referitor la acest volum.

Anyway, l-am intervievat pe acest om, pe Marian Năstase și am aflat niște lucruri…simple. Sper să vă fie de folos.

In primul rând am dorit să știu acum, peste ani, la ce i-a trebuit lui să vină să scotocească prin mințile noastre de jurnaliști și la ce i-a folosit. Marian povestește:

Cartea pe care am scris-o este, în fapt, teza mea de doctorat. Parcurgând toți pașii necesari și respectând toate rigorile academice, am ajuns la o durată de aproximativ 4 ani. Cea mai mare parte a timpului l-am alocat efortului de documentare. A fost foarte important să știu cum să pun problema. Mi-a fost foarte teamă să nu pornesc o construcție strâmbă. A urmat conceperea instrumentelor de cercetare și apoi colectarea datelor, care a fost o etapă mai scurtă temporal, dar cea mai dificilă.

Dificultatea a constat, evident, în abordarea respondenților – jurnaliști!

Intram în spațiul lor fizic și sufletesc, le ceream să își ia din programul lor (de obicei, foarte încărcat) și, nu în ultimul rând, le ceream informații referitoare la felul în care își fac meseria. Din fericire, nu am întâmpinat prea multe refuzuri și am încercat să mă pliez cât mai mult pe cerințele lor de loc și timp. Au fost, cu totul, 100 de întâlniri mai mult decât reușite cu oameni diferiți de felul în care ți-i desenează radioul, televizorul sau pagina scrisă a ziarului. M-am gândit chiar să scriu o carte separată despre toate aceste întâlniri, în care să pun toate poveștile, glumițele, situațiile comice din aceste întâlniri.

 

Profesia asta, sociologia, încotro?

Partea tehnică – procesarea, interpretarea datelor și concluziile – a fost mai simplă decât celelalte, dar nu banală. Este partea vizibilă în care dai cercetării forma sa finală. Este o parte în care riști, dacă nu ești atent, să pui acoperișul pe lângă casă sau să îi lași fisuri care să afecteze întreaga construcție.

Se poate vorbi despre o carieră în sociologie? Îl întreb deoarece la evenimentul de lansare a cărții sale am înteles ca ar fi pe lista „profesiilor pierdute”. Că sociologia se află într-un fel de Jurassic Park al profesiilor.

Se poate vorbi, dar nu este tocmai ușor. Experiența personală și povestirile cunoscuților dovedesc că nu este ușor. ”Jurassic Park” îmi pare o etichetă oarecum nemeritată. Chiar și numai din perspectivă temporală, sociologia are, ca domeniu de sine stătător, o istorie de aproximativ 170 de ani (în România are o istorie, deloc liniștită, de aproximativ 100 de ani), o perioadă aproape nesemnificativă în raport de istoria milenară a matematicii și fizicii. E adevărat, în lumea asta există și moarte infantilă, dar zic să-i mai dăm, totuși, o șansă! După cum spuneam, problema este pe de-o parte, a locului pe care sociologia și sociologii să și-l găsească, pe de altă parte a societății (românești) care să înțeleagă și să asimileze produsele, rezultatele cercetării unui astfel de domeniu.

Una dintre concluziile finale ale cercetării lui Marian Năstase este că, în pofida faptului că sociologia este suficient de bine conturată ca domeniu ştiinţific, informaţia sociologică „ajunge” într-o măsură destul de mică la potenţialii beneficiari în societatea românească.

În mod efectiv, în zilele noastre, absolventul de Sociologie își găsește loc de muncă preponderent în cercetarea de piață, în domeniul resurselor umane și în domeniul asistenței sociale (protecția copilului, probațiune șamd.). Chiar și aici ajunge să concureze cu absolvenții de marketing, psihologie șamd. Din păcate, nu mai avem un Gusti care să îi adune pe sociologi.

După cum vedeți, nu am menționat și domeniul cercetării fundamentale (mai precis, institutele de cercetare), unde subfinanțarea creează, se pare, dificultăți serioase atât în ceea ce privește numărul locurilor disponibile, cât și în numărul proiectelor, capacitatea de culegere a datelor șamd. Faptul că aceste institute sunt slab finanțate de către statul român poate fi înțeles, de asemenea, în cheia felului în care societatea, în general și mediul decizional, în mod specific, asmilează acest domeniu.

Dacă ar fi să încerce o personificare a sociologiei, Marian ar spune că aceasta apare ca un sfetnic despre care se ştie că e înţelept (nu se ştie prea bine în ce constă această înţelepciune), ţinut într-o încăpere marginală şi întunecată a cetăţii, în haine ponosite şi, mai ales, nu foarte bine hrănit!

 

România vorbește la telefonul fără fir

Și ce facem cu acest sfetnic? Îl ținem în viață cu chiu, cu vai?

Pornesc de la rezultatele unei cercetări pe care am efectuat-o pe tema felului în care este asimilată informația sociologică de către potențialii săi utilizatori. În cazul respectivei cercetări am constatat că există desincronizări semnificative, că în mare măsură tot ceea ce înseamnă sociologie ajunge într-o manieră distorsionată la „client”. În fapt, îmi pare că întreaga societate românească este angrenată în acest „sport” al telefonului fără fir, în care ceea ce vorbim este înțeles diferit de celălalt. Nu cred că sunt departe de adevăr atunci când spun că una dintre nevoile actuale ale societății românești este să reînvețe să vorbească aceeași limbă, adică să dea aceleași semnificații cuvintelor pe care le folosește.

Ca orice profesie, cea de sociolog trebuie sau ar trebui să răspundă unei necesități sociale. Așa cum medicul răspunde nevoii de însănătoșire ale oamenilor, tot așa și profesia de sociolog trebuie sau ar trebui să-și justifice existența prin faptul de a răspunde unei anumite necesități a societății.

În scurta sa istorie românească, sociologia/cercetarea socială și-a găsit un loc semnificativ atât în mediul universitar, cât și în efortul efectiv de construcție a societății.

Marian ne oferă exemplul perioadei interbelice, când sociologia aîncercat și, într-o măsură semnificativă a răspuns, nevoii de cunoaștere a întregii societăți românești proaspăt unificate, în tot ceea ce a însemnat „cadrele și manifestările” sale. Care este însă această necesitate, mai generală sau mai specifică, pe care o satisface sociologia în prezent? E greu de spus.

Percepția curentă pare să fie legată de o utilitate limitată, îndeosebi în zona sondajului de opinie politică.

 

Marian Năstase: „Noi, românii, să vorbim aceeași limbă…”

Îi adresez tipul de întrebare de care îi este cel mai teamă: „Spre ce crezi tu, ca sociolog, că ne îndreptăm noi românii, din punct de vedere sociologic? Românii, România”.

E tipul de întrebare de care îi e cel mai teamă pentru că nu poate da un răspuns care să fie în același timp corect științific și mulțumitor pentru cititor. În plus, este o întrebare care de obicei este pusă „bătrânilor”, specialiștilor foarte experimentați. Iar în ceea ce îl privește, nu se găsește încă acolo. Totuși, pentru a nu lăsa întrebarea fără un răspuns, Marian Năstase spune:

Nu știu încotro ne îndreptăm, dar știu că una dintre nevoile pe care le avem noi, românii, este să reîncepem să vorbim aceeași limbă. Adică să ne asigurăm că am înțeles cât mai bine ceea ce a vrut să ne transmită celălalt. Asta nu înseamnă neapărat să fim de acord, ci doar să ne asigurăm că acordăm cuvintelor pe care le folosim aceeași semnificație…

Sunt tentată să îi răspund, la final, OK. Dar îmi aduc aminte că, pe lumea asta, aproape nimic nu e OK. Sociologic vorbind…

Melania Kaitor

Melania Kaitor este jurnalist, om de televiziune și scriitor. A publicat articole de presă în Ziarul Financiar, Bănățeanul, Ieșeanul, Clujeanul și alte publicații Media Pro. A fost secretar literar și coordonator în relațiile cu presa la Teatrul Național din Timișoara. A scris o serie de scenarii și de formate de emisiuni de televiziune. În prezent, Melania a demarat un proiect personal „Texte K Lumea” care se pare că este un real succes.

 

Pentru Melania Kaitor, perioada copilăriei a fost esențială. A simțit că a trăit într-un soi de Paradis, în ciuda greutăților de tot felul.

S-a născut într-o comună din județul Arad, Semlac, situată la câțiva kilometri de granița cu Ungaria, într-o familie mixtă: bunica maternă a fost slovacă, bunicul patern maghiar, dar în familie a vorbit doar românește. Satul natal a fost un melanj frumos de unguri, nemți și slovaci, culturile lor s-au întrepătruns organic și familiile au fost întotdeauna mixte.

Prietena cea mai bună a mamei sale este nemțoaică. Când aceasta s-a repatriat în Gemania, i-a lăsat Melaniei cele 100 de cărți din biblioteca sa, contra unei sume de 100 lei strânși cu greu într-o vară la cules de porumb. Astfel, în restul de vacanță dintre clasa a șaptea și a opta, a început să citească și de atunci face asta cu bucurie, aproape zilnic.

A copilărit atât la părinți, dar mai ales la bunicii din partea mamei care creșteau oi și aveau și câțiva cai. Înainte de culcare, număra la propriu oile ce se întorceau de la păscut. E drept că de cele mai multe ori le pierdea șirul și nimeni nu punea bază pe numărătoarea sa.

Astfel, Melania a învățat traiul simplu, la țară, cu zilele toride de vară, cu trecerea Mureșului călare pe cal, cu mânuțele încâlcite în coama calului și cu bunicul aflat mereu în spatele său ca să nu cadă. Cu spălatul lânii acolo la malul râului, în apa aceea gălbuie, cu ploile torențiale de vară asezonate cu fulgere și trăznete strașnice de care îi era frică, dar pe care le iubea pentru că era fascinată de ele…

Am umblat desculță prin praf, am mâncat varechke făcute de bunica în bucătăria ei micuță de vară, m-am plimbat uneori toată noaptea sub cerul înstelat cu prietena mea Diana fără ca cineva să se întrebe unde suntem.  Am trăit o libertate totală și, cumva, asta mi-a consolidat un soi de caracter de „femeie sălbatică”. Toată viața am făcut aproape tot ce am vrut, în stilul meu, uneori cu alegeri bune, alteori cu alegeri dezastruoase, dar pe toate mi le-am asumat până la urmă.

 

Melania Kaitor și alegerile conștiente

Melania Kaitor este un exemplu de perseverență, dar și de statornicie. Un om care a știut mereu ce își dorește și a obținut. A crezut în ea, în forța sa interioară și a reușit să treacă toți munții propriilor temeri.

Melania spune că tot ce a făcut este legat atât de contextul în care și-a trăit viața, destin să-i spunem, cât, mai ales, de alegerile conștiente pe care le-a făcut de-a lungul timpului. A ales să devină mamă la 21 ani, în studenție la facultatea de litere a Universității de Vest din Timișoara, iar asta și-a pus amprenta asupra întregii sale vieți.

Mai târziu, a ales presa scrisă și televiziunea, pentru că se câștiga bine și își putea crește fetele, pe Blanca și pe Ștefania.  A început să scrie în anii studenției, publicând sporadic în revista Uniunii Scriitorilor din Timișoara sau în revista Orizont. 

Am fost încurajată de scriitorul și profesorul meu pe care îl îndrăgesc nespus, domnul Cornel Ungureanu. Dumnealui m-a încurajat tot timpul șă continui și să devin scriitoare, însă eu nu l-am ascultat, am mers mai departe pe drumul acela fascinant al jurnalisticii. Am dat totul, am făcut la început știri, apoi reportaje, apoi filme documentar, am luat premii uneori, alteori am fost dezamăgită, s-a întâmplat totul firesc, ca-n viață.

 

Meseriile Melaniei și lecțiile învățate, care au urmat-o toată viața

Din presa scrisă a învățat puterea cuvântului, marea lui forță de a construi sau de a distruge. În anii 2000 când se întâmpla asta iubea foarte tare o sintagma: „dacă deontologie profesională nu e, nimic nu e”. A lucrat în colective de oameni tineri și pasionați, credea foarte tare în tot ceea ce făcea, credea cu tărie că putea muta munții din loc.

Îmi amintesc că am lucrat în 2001 o lună la un articol care s-a intitulat „Armata lui Zeus”, împreună cu colega și prietena mea Adriana Andronescu și fotoreporterul Adrian Pâclișan și acel reportaj era cât pe ce să ne pună viețile în pericol deoarece demascam o rețea mare de cerșetori mafioți. Nu am pățit nimic totuși, în schimb, am fost nominalizați la premiile Freedom House. Pentru noi a fost important atunci, dar nu suficient pentru a contracara toate lecțiile dure ale vieții de jurnalist.

Ziarul Financiar a fost nu doar un loc de muncă, dar și un profesor. Acolo, Melania a învățat că trebuie să se documenteze foarte bine înainte să scrie, deoarece informațiile pe care le transmite sunt importante, iar oamenii chiar pot fi influențați de ceea ce scrie. Presa este un bun instrument informațional, dar poate fi și un revers, iar asta responsabilizează orice jurnalist corect.

Melania Kaitor

Meseria de producător de promo la Pro TV și TVR a învățat-o să aprecieze și să vândă munca altora, ceea ce a fost mai greu în ultimii ani. Televiziunea i-a oferit momentele cele mai dinamice din viața sa.

În televiziune nu ai timp să te plictisești, totul este foarte important și de prioritate zero până în momentul în care materialul intră pe emisie. După ce a intrat pe emisie sau după ce articolul de ziar a fost publicat și dacă treaba a fost bine făcută nimic nu mai are nicio importanță. Contează doar ceea ce urmează să faci mâine. Oricine lucrează în presa scrisă sau în televiziune este un Sisif și merită apreciat pentru tot acest efort. Ce mă îngrijorează pe mine însă acum, este că mass media de bună calitate se subțiază constant și subcultura acaparează din ce în ce mai mult teren. Totuși, am încredere în generațiile viitoare, că vor pune lucrurile în ordine.

Meseria de secretar literar la Teatrul Național din Timișoara a fost o poezie, pentru Melania, care întotdeauna a iubit scrisul, literatura și frumosul. Acolo a învățat să prezinte spectacolele într-un mod inedit și nu neapărat ca fiind create doar ca să se vândă, ci ca să ajungă la publicul pregătit pentru ele.

A scris caiete program, a lucrat cu actori și regizori importanți, ba chiar a și adaptat pentru scenă o piesă de teatru, „Trei surori” de Cehov. Ea a fost tradusă și reinterpetată direct din limba rusă de regizorul Alexa Visarion, un profesionist foarte talentat și foarte drag Melaniei, de la care a avut foarte multe lucruri de învățat.

Am fost de multe ori pe prima pagină a ziarelor naționale sau ale trustului Media Pro, iar de la Ziarul Financiar am învățat că, într-un final, tot povestea este cea care „vinde”. Din televiziune am învățat să prețuiesc puterea momentului, să știu să mă mișc repede dacă trebuie ca mai apoi să las totul să treacă.

Aproape toți colegii ei de atunci s-au retras din presă, dar Melania, privind în urmă, nu regretă nicio secundă parcursul său profesional.

 

Melania Kaitor crede cu tărie în povestea unică și irepetabilă ce stă la baza constituirii fiecărui ADN uman

Povestea e în ADN” este o sintagmă inventată de Melania și care ușor, ușor se asociază numelui său. Cumva, pornind de la această sintagmă, pe care eu consider că și ea o are impregnată în fiecare spiral de ADN, Melania și-a redescoperit o iubire de o viață, scrisul. Așa a pornit un proiect personal, din dragoste de oameni și de povești.

Am ajuns să cred cu tărie în povestea unică și irepetabilă ce stă la baza constituirii fiecărui ADN uman și mai cred că și eu “sunt un aventurier în căutarea unei comori”, așa cum spunea Santiago din Alchimistul lui Paulo Coelho deoarece aventura i se potrivește sinelui meu ca o mănușă. De ziua în care m-am născut și până azi nu m-am oprit din căutat și nu cred că am s-o fac vreodată.

Melania este fascinată de oameni, de culturi, de cărți, de muzică, de dans, de locuri. Fiecare zi este o binecuvântare. De când se știe, a iubit tot ce a apărut în viața sa, inclusiv greutățile, mai ales pe ele, care au sculptat frumos caracterul și personalitatea sa. Din greutăți, Melania ne spune că a avut de învățat întotdeauna ceva și ele au ajutat-o astfel să se transforme și să devină cea de acum.

Acum sunt într-o etapă privilegiată a vieții când îmi dau voie, în sfârșit, deoarece fetele mele au crescut, să mă redescopăr pe mine, cea adevărată, și să dau jos toate măștile pe care mi le-am confecționat de-a lungul vieții. Da, cred cu tărie în citatul meu: „Povestea e in ADN”, adică este chiar în noi, o conținem.

 

Melania Kaitor: „Să faci doar ceea ce îți place!”

Ca pe toți celor cărora le-am luat interviu, am dorit să știu ce înseamnă România pentru Melania Kaitor. Putea să fie oriunde în altă parte, dar totuși, a ales să rămână aici.

Nu am vrut să plec niciodată din România. Îmi place să călătoresc, dar mereu vreau să mă întorc acasă. Rădăcinile mele sunt aici, mierea de albine e mai bună aici, în România, familia, prietenii, tot ceea ce este esențial pentru mine se află aici. Iubesc Sfinxul din Munții Bucegi, Marea Neagră, Delta Dunării, Transalpina, Transfăgărășanul, iubesc această țară și pe oamenii ei. Știu că noi, ca neam, nu suntem omogeni, dar văd că facem progrese chiar și atunci când greșim. Cei peste 50 de ani de comunism ne-au costat foarte mult și încă ne mai trebuie ceva timp să redevenim ce am fost înainte de primul război mondial. Am încredere în generația copiilor mei că va reuși.

Susținătorii și mentorii Melaniei sunt toți cei care au reușit să scrie marile povești ale omenirii. Ea se relaxează când citește, când vede un film bun, când meditează sau când face yoga. Îl iubește pe Milan Kundera în mod aparte, dar lista scriitorilor preferați este foarte lungă.

Melania Kaitor

Mulți oameni m-au susținut de-a lungul vieții și încă mă susțin, de obicei apar în momentele esențiale sau când sunt obosită și vreau să las garda jos. Profesorul Cornel Ungureanu a fost și a rămas mentorul meu spiritual din toate timpurile. Am și câțiva prieteni pe care îi cunosc de zeci de ani și cu care nu am rupt conexiunea niciodată, chiar dacă unii dintre ei s-au mutat din țară sau chiar sunt peste ocean.

Nu-i place să dea sfaturi atunci când vine vorba despre alegerile altora pentru că ea nu a ascultat niciodată sfaturile. I-a plăcut să greșească sau să reușească pe barba sa. Recunoaște că a fost o rebelă din cap până-n picioare, dar asta a modelat-o și a făcut-o să devină femeia prudentă și experimentată de acum.

Întotdeauna am făcut ce mi-a plăcut și cred că asta ar fi cel mai bun sfat, să faci doar ceea ce îți place pentru că asta e tot ce contează la final. Însă cred cu tărie în ceea ce spunea Henry Ford: „Dacă crezi că poți, sau crezi că nu poți, ai dreptate în ambele cazuri.” Am testat asta pe pielea mea, și da, uneori am crezut că pot, alteori că nu pot. Și în ambele cazuri, am avut dreptate.

Apoi, știind că orice om puternic, responsabil, căruia îi place să ia viața pe cont propriu și să fie propriul stăpân, a primit de-a lungul drumului mai multe învățăminte, mi-am dorit să știu care sunt lecțiile pe care le-a învățat pe parcursul timpului.

Asta este o întrebare de milioane. Au fost multe lecții, unele chiar foarte dure. Am fost uneori folosită, alteori privilegiată atât în plan profesional, cât și în plan sentimental. Uneori am dat cu piciorul unor șanse care nu s-au mai întors, cum ar fi fost aceea de a preda în mediul universitar, alteori am știut să prind vrabia din zbor. Una peste alta, am făcut alegerile care au fost cântărite de mine la momentul respectiv. Unele au fost bune, altele au fost foarte rele. Dar sunt foarte împăcată cu ele. Acum nu aș fi putut trage o concluzie dacă nu aș fi făcut și alegeri mai puțin bune ca să am ce să experimentez.

 

Cuvânt de încheiere

Fiecare om, personaj de elită cu care vin în contact este în sine o poveste frumoasă. O poveste care merită citită, aprofundată și dată mai departe. Care merită să ajungă la sufletele noastre și să ne fie cumva un semn de carte a faptului că singurul ghid în viață stă în mâinile și perseverența noastră. Că nu există nu pot!

Melania Kaitor este o lecție de profesionism, dar mai mult de atât, este o lecție de umanitate și responsabilitate. Ea ne spune clar că tot ce facem va deveni tot ceea ce vom deveni mai târziu. Că suntem cumva suma propriilor alegeri și din această cauză, ele trebuiesc să ne aparțină.

Și pentru că Melania a demarat un proiect de mare suflet pentru ea, Texte K Lumea, îi doresc să reușească să îl transforme într-un mare succes, în care să își impregneze semnătura sa emoțională și personală, ca într-un ADN, așa cum spune ea frumos.

Laura Breană

Laura Breană a fost jurnalist 20 de ani, la cotidianul „Monitorul de Vrancea”, unde a obţinut numeroase premii de la Uniunea Jurnaliştilor, pentru reportajele realizate. A fost psiholog la Protecţia Copilului Vrancea, a lucrat într-un Centru de zi pentru copii exploataţi prin muncă şi în risc de abandon şcolar, dar a fost în acelaşi timp voluntar, apoi vicepreşedinte şi preşedinte al Filialei de Cruce Roşie Vrancea. În toată această perioadă a fost şi încă este lector la Fundaţia „Cartea Călătoare” Focşani, care oferă servicii nevăzătorilor din România.

 

Laura Breană este unul din jurnaliştii de mare excepţie, dedicat oamenilor din orice categorie socială. Tot ce a scris ea în 20 de ani la „Monitorul de Vrancea” a fost menit să scoată la lumină poveștile remarcabile ale unor oameni simpli sau extraordinari, frumusețea unor locuri pe care le-a vizitat întâmplător sau special şi trăirile unor vieți la care poate mulţi dintre noi nici nu ne-am fi oprit să le ascultăm, să le remarcăm, să le ajutăm.

Întâlnirea cu miile de oameni şi de situaţii de viaţă – subiecte ale reportajelor sale, au determinat-o pe Laura să devină psiholog, dar şi asistent social. Totul, doar pentru a înţelege mult mai bine mecanismul minţii şi sufletului omenesc şi să poată ajuta şi real, altfel, nu doar prin puterea cuvântului.

Laura Breană a publicat o carte de reportaj jurnalistic, „Vieți de Poveste”, premiată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. A inițiat și derulat campanii umanitare încă de pe vremea când nu exista internet sau Facebook, iar singura ei armă pentru mobilizarea oamenilor era puterea cuvântului scris.

Oamenii care m-au citit au crezut în mine de fiecare dată şi împreună am făcut adevărate miracole: am scos mii de sărmani din necaz, am salvat vieţi, am salvat copii de la incultură, am dăruit iubire şi speranţă, am construit case şi adăposturi, am scos în evidenţă frumuseţea oamenească şi cea a locurilor în care trăim. Iar acesta e cel mai important premiu pe care l-am primit vreodată, şi încă îl mai primesc: încrederea societăţii şi faptul că m-a fixat în memoria ei.

Este, de asemenea, soția unui bărbat răbdător și mama unui copil de care este tare mândră.

Laura BreanăLaura Breană şi fiul său, Bogdan

Cunoscând-o, ascultând-o, văzând-o, nu am cum să nu mă întreb cum a găsit şi găsește o femeie care este mamă, soție, jurnalistă, lector și în același timp angajată la DGASPC, timp pentru voluntariat. Răspunsul nu poate fi altul decât din dragoste pură faţă de profesia şi oamenii din jurul său. Din respect faţă de societate şi implicarea sinceră în tot ceea ce necesită prezenţa sa acolo.

Laura Breană consideră că nimic din ce i s-a întâmplat în viaţă nu a fost întâmplător! Totul i-a folosit mai târziu, şi totul, în slujba oamenilor! „Şi am să-ţi povestesc cum!” mi-a spus Laura zâmbind luminos şi exuberant.

 

Totul, datorită mamei

Laura a crescut alături de o „mamă-erou”. A înconjurat-o cu o dragoste nemărginită, i-a sădit și cultivat dragostea pentru lectură, citindu-i zilnic, „de nu mi-a trecut niciodată”.

Din credința mamei că trebuie să deprindă grația mișcării, Laura a făcut balet timp de patru ani. O experiență din care a învățat respectul și bunul simț, generozitatea, puterea vindecătoare a artei. 

Mai târziu, a învățat să cânte la chitară, câștigând chiar câteva premii. I-a plăcut de asemenea teatrul și poezia, dezvoltându-și astfel dicția, intonația, măsura gesticii și a exprimării. Și-ar fi dorit să facă o meserie din actorie, dar nu a fost să fie. 

În schimb, tot ce a studiat în acea perioadă, avea să aplice Laura mai târziu, la Fundația „Cartea Călătoare” din Focșani unde este lector din 2007.

 

Experiența „Laminorul” și lecțiile învățate de Laura Breană

În viaţa Laurei, totul s-a întâmplat pe neaşteptate. Primul loc de muncă a fost la fabrica „Laminorul”, imediat după terminarea liceului „Unirea”, de unde a ieşit cu o calificare de electromecanic auto(!) şi un carnet de şofer profesionist (B şi C). A mai ieşit şi cu o mare dragoste pentru scris şi literatură, şi le poartă adâncă recunoştinţă profesorilor săi de limba şi literatura română, Marieta Tudorache, Enache Mândrescu și Petrache Dima.

La 18 ani, o fată excesiv de sensibilă și timidă intra pe poarta proaspăt deschisei fabrici din Focșani, pe postul de veghetor cantaragiu. Făcea ture de 12 cu 24, scria datele de pe vagoanele încărcate cu marfă și le ducea la Gara Focșani. Laura Breană rememorează:

Nu existau autobuze, gara era în partea cealaltă a oraşului şi trebuia să mă duc pe câmp, noaptea, pe linia ferată, cu frica în sân şi lătrată de toţi câinii, iar de întors mă întorceam tot aşa (aşa am înţeles, mai târziu, pe deplin, spaima copiilor fugiţi sau alungaţi de acasă şi nevoiţi să trăiască pe străzi). Atunci când putea, mama venea cu mine să mă însoţească (ziua mergea la serviciul ei iar noaptea, la al meu). Îmi amintesc că noaptea, când nu aveam de mers la gară, îmi cădeau ochii de somn. Ghereta ce reprezenta locul meu de muncă era într-o hală imensă în care era atât de frig încât chiar şi îmbrăcată cu salopetă matlasată şi cu şuba pe mine, tot îmi clănţăneau dinţii. Aş fi dat orice să pot dormi un pic şi, pentru că nu aveam unde să pun capul jos, îmi întindeam pe cimentul gol cât mai multe cartoane şi mă cuibăream acolo, dârdâind şi rugându-mă să se facă mai repede dimineaţa (aşa am înţeles pe deplin, mai târziu, suferinţa şi umilinţa oamenilor străzii şi a copiilor care supravieţuiesc prin canale). Am încetat să mai lucrez în ture de noapte după ce şeful meu de atunci a avut asupra mea o tentativă nereuşită de viol. L-am lovit cu pumnul atât de tare încât a doua zi, când a fost chemat la explicaţii de către conducere, avea o vânătaie de toată frumuseţea. Iar eu, trecând prin această întâmplare am înţeles pe deplin, mai târziu, sentimentul de furie, neputinţă, umilinţă, revoltă, al femeilor abuzate, despre care am scris în cei 20 de ani de jurnalism.

A fost trecută apoi pe un post de electrician şi după aceea, pe unul de desenator tehnic, acesta din urmă aducându-i noi abilităţi. Iar apoi a avut loc marea disponibilizare, pentru ea anul de şomaj fiind o adevărată nenorocire.

Vizatul lunar al carnetului de şomer, sentimentul inutilităţii devenise atât de pregnant încât începuse să aibă depresie, şi devenise complet asocială! (Astfel a înţeles, mai târziu, persoanele depresive, cele care se confruntau cu sentimentele şi neajunsurile aduse de şomaj, de lipsa unui loc de muncă).

 

Jurnalismul a fost și a rămas marea sa dragoste

În tot acest context, Laura Breană aflase că un domn care lucrase şi el la Laminorul, şi-a deschis un ziar. Luându-şi inima-n dinţi s-a dus la el, să îl întrebe dacă nu are nevoie de un salariat la sectorul ,,distribuţie presă”.

Redactor şef era un fost coleg de liceu, mai mare decât ea, pe care nu-l mai ţinea minte, însă el o cunoştea şi ştia ce poate să scrie. Astfel că, a băgat-o direct în redacţie, spunând convins că ea nu are ce să caute la distribuţie. Apoi a urmat şcoala de presă vreo trei luni, unde au început mulţi dar au rămas doar vreo trei în presa scrisă.

Astfel a început periplul său în jurnalism. Dintre toate genurile, Laura Breană a scris reportaje cu cea mai mare pasiune.

Am scris cu sufletul, am trăit dramele sau bucuriile fiecăruia dintre personajele mele, am încercat să fac publice nu doar poveştile, ci şi emoţiile lor, le-am respectat adevărurile, le-am transformat în cuvinte nevoile, durerile, sentimentele, realităţile şi le-am adus pe toate, în poveşti de viaţă adevărate, în atenţia celorlalţi oameni, în atenţia – uneori atât de indiferentă –  a societăţii. Am suferit şi m-am bucurat odată cu personajele mele, oameni tineri sau în vârstă, copii sau adulţi, unii cutremurător de săraci, alţii devastaţi de boli, alţii lipsiţi de speranţă, alţii – oameni care au creat lucruri uimitoare. În 20 de ani de jurnalism am întâlnit mii de oameni, fiecare cu povestea lui, fiecare cu durerea sau bucuria lui, fiecare cu educaţia, cu modul lui de viaţă, cu capacitatea lui de înţelegere, dar oameni! Oameni care la momentul acela, aveau nevoie de ceva, de cineva, sau poate pur şi simplu aveau nevoie de un alt om căruia să-i povestească! Şi eu am ales să fiu acolo! Laura Breană de la Monitorul de Vrancea! Şi acum, când mă prezint, tot aşa îmi vine să spun, de la Monitorul de Vrancea!

Laura Breană

Alături de Maia Morgenstern

 

O viață într-un carusel de emoții

Am întrebat-o pe Laura ce a marcat-o cel mai mult, iar ea mi-a spus că aproape toată activitatea ei a fost un fel de rană deschisă cu oameni pentru care s-a dedicat în totalitate. Niciodată nu a fost doar pe jumătate undeva.

Îşi aminteşte ziua în care, în Leagănul de copii din Focşani, de pe atunci, au fost aduşi copiii instituţionalizaţi de la Siret. Se dădeau cu capuşoarele de podea, de pereţi, se ascundeau sub covor, se zgâriau, se loveau, unii dintre ei fiind legaţi în cămăşi de forţă. Ce a impresionat-o a fost ziua în care copiii din leagăn au fost scoşi pentru prima dată afară, dincolo de gardul instituţiei, la plimbare, încolonaţi,  iar ei s-au lipit de gard, înspăimântaţi, pentru că nu mai văzuseră în viaţa lor lumea din exterior.

Şi-o aminteşte pe Loredana, o fetiţă de vreo 10 ani, bolnavă de SIDA, care în ultimele luni de viaţă a ajuns lângă mama ei. Stătea în ghetoul din Bahne şi, pentru că o cunoştea din Leagăn, s-a dus să o vadă pentru un ultim rămas bun.

Nu va uita niciodată agonia bunicii dintr-o casă din Garoafa, pusă să zacă de către întreţinători într-o magazie, în care ea putrezea de vie. Sau pe omul din mijlocul pădurii din Vintileasca, omul fără picioare care s-a târât ani în şir fără ca nimeni să-i dea vreun ajutor.

Nu va uita copiii dintr-un cătun al Vrancei, nevoiţi să meargă pe jos kilometri întregi, ca să ajungă la şcoală, şi nici urletul lupilor cu care se întâlneau iarna.

Au fost însă şi întâmplări minunate despre care Laura a scris cu aceeaşi pasiune! Despre poarta nemaivăzut sculptată de domnul Şerban Nişcoveanu, despre talentele unice ale unor vrânceni, despre personalităţi remarcabile ale judeţului.

A scris despre apele miraculos tămăduitoare de la Vizantea, despre peisajele de basm ale Vrancei, despre misterele ei… A scris despre copii excepţionali, şi în această categorie se înscrie Darius, copilul sclipitor de inteligent care scria ţinând pixul cu gura, pentru că era paralizat de la gât în jos… Era dus zilnic la şcoală de tatăl lui, care stătea cu el în bancă… la rândul lui un erou.

Nu îl va uita pe bărbatul pustnic care, din pensia lui, a ridicat miraculos o biserică şi chilii în mijlocul unei păduri din Vrancea. Pe copiii rămaşi sub cerul liber după ce le-a ars casa, părinţii disperaţi că n-au banii necesari salvării vieţii puilor lor, bunici fără speranţă, copii din Modruzeni care mâncau fiertură de oase de la fosta Fabrică de clei de acolo şi care beau apă din aceeaşi strachină cu câinii.

 

Capacitatea de a trezi conștiința în oameni

A scris așadar despre tot felul de oameni şi situaţii, cu dragoste şi credinţă, astfel încât mesajul ei să ajungă acolo unde trebuie: la inima cititorilor. Şi de fiecare dată, a ajuns, iar misiunea ei merge mai departe!

Lumea chiar confunda jurnalismul său cu activitatea unui ONG. Inclusiv Laura se confunda deseori cu un ONG, muncind până la epuizare în campaniile umanitare care trebuiau duse la capăt. A primit chiar critici că nu face mai mult…

Dacă mă bucur pentru ceva, este faptul că în felul meu, prin munca mea, prin dăruirea mea, fără falsă modestie, am trezit conştiinţe! Să lucrezi la un cotidian nu e deloc simplu. Să te duci în fiecare zi la serviciu, şi de cele mai multe ori să ştii că trebuie să găseşti un subiect, să te duci să îl documentezi la faţa locului, să îl treci prin filtrul tău, prin trupul tău, prin mintea ta, prin sufletul tău, aşa cum se întâmplă la un reportaj, să îl scrii aşa încât să atragă atenţia şi să mai ai şi rezultate. Asta în fiecare zi, an după an, 20 de ani. Asta nu o poţi face decât cu pasiune, şi cu mare, mare dragoste de oameni. Aşa cum sunt ei, diverşi! Iar pe mine m-a fascinat mereu diversitatea lumii!

Cât despre Crucea Roşie Vrancea, Laura ne spune că a crescut ca jurnalist, alături de partea modernă a acestei organizaţii unde aşa cum era firesc, nu putea decât să se contopească, în numele aceleiaşi cauze: umanitate!

 

Laura Breană şi călătoria sa în lumea celor nevăzători, cu ajutorul cărţilor Daisy

În 2007, Laura Breană se ducea, în calitate de reporter, la Fundația „Cartea Călătoare” din Focșani. Atunci, fundația deschidea studioul lor de înregistrări, în sediul Bibliotecii pentru copii din Focșani. Demaraseră proiectul de producție de carte în format Daisy pentru nevăzători, iar Laura a fost pe loc atrasă, „ca fluturele de lampă”.

A început să își petreacă tot timpul liber în acel studio, înregistrând cărți de toate felurile: beletristică pentru copii și adulți, manuale școlare, apoi, accesibilizând filme pentru nevăzători. 

Filmele accesibilizate de noi au fost prezentate la ediţiile Festivalului Internaţional de Film Transilvania şi de asemenea, Fundaţia Cartea Călătoare a organizat primul Festival Naţional de Film pentru Nevăzători din România.

Accesibilizarea filmelor înseamnă ca între replicile actorilor, sunt descrise decorul, gesturile, mimica, stările. Aceste lucruri se înregistrează la studio, se procesează iar în sala de cinematograf, nevăzătorul se poate „uita” la film, prin căşti, unde va auzi descrierea, simultan cu proiectarea filmului pe marele ecran. Sunetul filmului se aude din sală, iar descrierea audio, în căşti, fără să deranjeze pe nimeni. Astfel, nevăzătorul poate avea acces la fel ca oricare dintre noi, în sala de cinema, pentru vizionarea filmelor.

Cărţi în format Daisy: Cartea se citeşte şi se înregistrează în studioul de înregistrări, de către lector. Tot lectorul o corectează apoi, scoţând bâlbele, corectând pronunţiile greşite etc. Apoi, înregistrarea ajunge la următoarea tură de corecţii, în care se scot chiar şi sunetele imperceptibile de către o ureche neantrenată, precum şi respiraţiile, aşa încât lectura să rămână perfect curată. Apoi, înregistrarea se converteşte în formatul Daisy, format adus şi implementat în România de Fundaţia „Cartea Călătoare”. Acest format permite nevăzătorului să citească cartea, pe un player special, la fel ca un văzător: poate citi coperta spate, prefaţa, poate pune semn de carte, poate sări de la un capitol la altul, poate citi notele de subsol, poate sublinia un pasaj, poate reveni la o anumită pagină.

Laura Breană, alături de copiii nevăzători

 

Laura Breană la DGASPC Vrancea

În urma unui concurs de împrejurări, în urmă cu doi ani, Laura Breană a fost pusă şef de centru la Module Familiale Panciu, structură din cadrul DGASPC Vrancea. A început munca acolo cu un soi de teamă însă şi cu credinţa că va reuşi!
Au fost doi ani de luptă efectivă cu revoltele adolescenţilor instituţionalizaţi, cu furiile lor, cu temerile şi spaimele lor interioare, toate acestea determinând să manifeste tot felul de comportamente nedorite.

Mi-am dat seama că dacă nu mă dedic întru totul lor, nu voi reuşi, aşa că mi-am luat rămas bun de la ziar, ca să pot construi încrederea în sufletele lor, să pot construi, alături de echipa de educatori, caractere. Am aflat acolo, pe viu, cât de mult doare abandonul, cum sfâşie sufletul unor copii promisiunile neonorate ale parinţilor, cât de mult doare amăgirea, aşteptarea vizitei promisă de vreo mamă care nu mai vine. Chiar dacă au crescut în instituţii, copiii din sistemul de Protecţia Copilului îşi doresc şi îşi aşteaptă părinţii întreaga viaţă! Iar oamenii care lucrează cu ei sunt adevăraţi eroi, şi asta ţi-o spun cu mâna pe inimă!

Deşi a scris două decenii despre copii şi despre Protecţia Copilului, până când nu a ajuns efectiv în mijlocul lor, nu a ştiut cât de dificil, dar şi cât de frumos este, chiar dacă asta înseamnă o luptă dată în fiecare zi!

Tocmai de aceea, Laura le este recunoscătoare doamnelor ce fac parte din personalul M.F. Panciu, precum şi colegilor de la Serviciul Rezidenţial al DGASPC Vrancea. Toți i-au oferit răbdare, sprijin, puțin din experiența lor din această structură. Sunt cu toții oameni demni de toată admirația, pentru modul în care se dedică copiilor instituţionalizaţi şi luptă până la epuizare pentru binele acestora.

 

Să dăruiești, fără să ceri nimic în schimb…

Pasiunile Laurei sunt aceleaşi cu munca şi activităţile ei. A făcut totul cu multă pasiune şi credinţă, indiferent că a fost jurnalist, că a inregistrat cărţi sau a accesibilizat filme pentru nevăzători, că a fost psiholog pentru copii sărmani. 

Îmi place să fiu lângă oameni şi când se bucură, şi când plâng, şi când sunt răvăşiţi de evenimente cărora nu le pot face singuri faţă, şi când sunt copleşiţi de singurătate, de deznădeje sau de entuziasm! Şi cred că a fi alături este mai important decât a da sfaturi, pentru că oricum, fiecare îşi urmează traseul pe care şi-l doreşte sau care îi este scris… Şi de la toţi oamenii întâlniţi în existenţa mea, de la cei mai săraci şi mai lipsiţi de educaţie şi până la cei cu avere şi studii înalte, la rândul meu am avut ceva de învăţat. Şi uite că mi-a venit în minte şi moto-ul meu! Să dăruieşti, fără să ceri nimic în schimb!

Laura Breană

 

Cuvânt de încheiere

Când eram doar un tânăr jurnalist vrâncean, Laura a fost mereu asemeni unui far pentru mine. Un far de lumină care avea capacitatea să ne aducă mereu în faţa realităţilor, în faţa faptelor bune, în faţa repsonsabilităţii şi responsabilizării, a bunului simţ, a eticii profesionale.

Dacă unii jurnalişti aleg să scrie diverse rubrici, departe de social sau umanitar, unii alegem să fim acolo. Trup şi suflet. Alegem să ne lăsăm cumva sfâşiaţi de ceea ce descoperim deoarece numai aşa avem şansa de a putea vorbi oamenilor despre acea lume sau de a vindeca. De a fi acolo altfel, nu doar ca jurnalişti. Aşa şi Laura Breană. Pentru ea, cazurile sociale, voluntariatul, umanitarul au devenit o stare de a fi.

Eu nu am avut mentori, dar ea a fost mereu mai mult decât atât pentru mine. A fost omul care fără să vrea sau să ştie, m-a purtat pe toate cărările nestrăbătute ale jurnalismului şi m-a învăţat să păzesc adevărul, moralitatea şi umanitatea.

Dacă m-ar întreba cineva cine vreau eu să cresc dacă voi creşte mare, fără nici cea mai mică ezitare aş răspunde: Laura Breană!

Victor Tudoran

“Iubesc emoţia pe care o dă satisfacţia de a-i ajuta pe ceilalţi”. Aceasta afirmă un om despre care s-ar zice că e poate scriitor, dacă e să urmăm sensul frazei în profunzime. Dar când Victor Tudoran continuă și adaugă că felul lui de a contribui la binele general este de a ajuta cât mai mulţi oameni să aibă împliniri venite în urma activităţilor de business, deja se schimbă sensul poveștii. O poveste care se derulează pe tema business-ului românesc, a culturii românești de afaceri, privite dintr-o perspectivă cum poate nu ați mai auzit până acum. Dar despre care veți citi acum.

 

De peste 40 de ani, cultura românească de afaceri a dormit un somn adânc. Generaţiile post-decembriste nu au avut de unde să audă şi să înveţe în familie despre asemenea lucruri. Partea frumoasă a acestui aspect poate fi faptul că, oamenii de afaceri de azi au acces la cele mai noi tehnologii de lucru si tehnologii sociale, fără a mai trece prin experienţa, uneori dureroasă a învăţării pe propria piele.

De această părere este trainerul Victor Tudoran, om cu o vastă experiență în mai multe domenii, în prezent Senior Managing Partner la Queenable.

A lucrat ca responsabil de strategie digitală la AXA Asigurări. Are o experiență de peste 25 de ani în vânzări, a lucrat la nivel internațional pe managementul proiectelor sau training.

Are participări la workshop-uri, webinare, traininguri în industria financiară și în cea non-financiară, se ocupă de implementarea de rețete de consolidare și dezvoltare a afacerii pentru IMM-uri.

 

Copilăria de business a lui Victor Tudoran

Povestea a pornit și de la faptul că Victor Tudoran are păreri diferite și inedite despre mediul pur românesc de business:

Cu cei aproximativ 10 ani în medie, se poate spune că business-ul românesc este în faza de început, pe care o putem numi copilărie sau chiar adolescenţă. Prin comparaţie cu copilăria (încă) ne atrag lucrurile „sclipitoare” – maşini aparte, gadget-uri, produse de consum curent nou apărute, tehnologii, ş.a., exact ca în copilărie sau ca în adolescenţă, când vrem să ne găsim un loc în mediul social. Aceasta poate fi una dintre explicaţiile performanţelor halucinante ale lanţurilor din FMCG sau a celor din industria modei, situate de câteva ori peste media din ţările vestice. Ȋn mod legic şi logic va veni vremea când vom acorda mai multă atenţie investiţiilor care adaugă valoare şi peste timp.

Ca român autentic ce se consideră, a trecut şi el prin această copilărie de business. Făcând un arc peste timp, își amintește lecțiile învăţate, de-a lungul vieții, despre echilibrul sau dezechilibrul dintre oameni şi sisteme. Și se întreabă ce este mai important într-un demers social, de business – omul sau sistemul?

Își aduce aminte că era în clasa a VIII-a când, într-o duminică de sfârşit de an şcolar, profesoara de sport a convocat de urgenţă echipa de handbal a şcolii, pentru finala campionatului inter-şcolar. El a întarziat. Venea de la meditaţia la mate, ajungând pe la mijlocul primei reprize, când echipa era condusă de către adversari.

Din postura de outsideri însă, îmi povestește cum s-au mobilizat şi, până la pauză, împreună cu colegii, egalaseră scorul. Repriza a doua a fost un galop de sănătate și au reuşit imposibilul. Bucurie mare, tort a doua zi la şcoală, felicitări. Ȋnvăţaseră că echipa este totul!

 

Conștientizarea a ceea ce înseamnă echipă

Anii au trecut şi, imediat după Revoluție, Victor Tudoran s-a aruncat cu entuziasm în lumea fascinantă, dar necunoscută a business-ului. A avut şansa să lucreze în energetică şi în FMCG, cu companii din Elveţia şi Spania.

Spre sfârşitul anilor ’90 luase distribuţia pe o regiune a ţării pentru o marcă de ciocolată, foarte cunoscută astăzi, însă abia intrată pe piaţă atunci.

Ȋmpreună cu 17 colegi care se ocupau de vânzări, având susţinerea mamei pentru partea de contabilitate, a reuşit să pună pe piaţă produsul. De neuitat pentru el sunt primele 2 luni, când, vara, cu o geantă plina de mostre de ciocolată, mergea pe stradă, în plin soare, din magazin în magazin, să promoveze produsul.

Aveam nod în gât şi mă gândeam că dacă reuşesc, nu îmi va mai fi niciodată frică de nimic. Şi a fost aşa.

Aşa au inceput anii de şcoală. De şcoală de business. I-a petrecut în spaţii de studiu, având ulterior şansa să lucreze într-o corporaţie financiară, un exemplu de reuşită pe piaţa noastră.

Corporaţia a pornit ca start-up şi a ajuns să domine autoritar piaţa pe domeniul său de activitate. Au fost lecţii de business şi de viaţă, care la începutul anilor 2000, aflaţi încă sub imperiul noului în mediul de afaceri românesc şi-au pus amprenta pe parcusul multora dintre colegii şi prietenii de atunci.

Astăzi, privind retrospectiv şi având şansa de a contribui şi el în alte business-uri trecute prin diverse etape de dezvoltare, îndrăznește să parafrazeze, în loc de concluzie, un vechi proverb românesc: echipa sfinţeste locul.

Ar mai fi de făcut două precizări. Prima este că sistemele profesionale sunt un factor de igienă în business şi a doua este că echipa împuternicită şi auto-condusă sunt factorii de succes în lumea volatilă, incertă, complexă şi ambiguă a acestor ani, de mari schimbări tehnologice. Aici se încheie ciclul de învătare? Greu de crezut.

 

Partea încurajatoare

Victor Tudoran consideră însă că etapele frumoase, romantice, venite la pachet cu talent, dăruire, noroc şi muncă, fac parte din ceea ce se poate numi copilăria noastră de business.

Trecerea către sisteme profesionale şi echipe este nu doar de dorit pentru reuşita în afaceri, ci este un proces vital. Exact ca în viaţă, nu este posibil a rămâne veşnic copii şi nici nu ne putem opune trecerii timpului. Există doar direcţia înainte.

Partea încurajatoare în ceea ce ne priveşte pe noi cei ce lucrăm în business-ul românesc este că avem încă mulţi ani de acum încolo de trăit, experimentat şi învăţat, fiind departe de a fi atinşi de efectele plafonării venite la pachet cu osificarea unor obiceiuri de lucru. Astfel şansa noastră creşte odată cu tinereţea mediului de afaceri si cu mult mai uşoara adaptabilitate a acestuia.

 

Cum transformi un pui de idee într-o afacere funcțională

Care ar fi una dintre lecțiile pentru tinerii businessmani ai României? Ei, aici e aici. Când vorbim despre sisteme, companii şi tehnologii sociale, vorbim de fapt despre om!

Victor Tudoran e de părere că se poate face uşor paralela între viaţa unei companii şi viaţa noastră. Construcţii de tipul – „business-ul este copilul meu”, „doar eu ştiu ce e bine şi ce este rău pentru afacerea asta”, „nimeni nu poate face aşa ceva în locul meu”, „afacerea mea este diferită de toate celelalte”, „este mai bine să fii singur, asocierea aduce numai necazuri” sunt normale, de înţeles, în faza de deschidere a industriei, când piaţa este încă goală şi mulţi jucatori vin să acopere acest gol.

Victor Tudoran

Ulterior învăţam că nu orice idee de business, oricât de bună, poate fi facută funcţională în raport cu piaţa. Că şi în condiţiile în care afacerea noastră trece testul pieţei, ne confruntăm cu jucători din ce în ce mai mari şi mai „trecuţi prin viaţa de business”. Că ceilalţi copii din jurul nostru nu reacţionează neapărat cum sperăm noi.

Trecerea în faza de escaladare a industriei aduce ieşirea de pe piaţă a „copiilor” mai putin viguroşi, a celor mai puţin adaptabili sau pur şi simplu a celor care „nu şi-au făcut temele la vremea lor”!

 

A trăi între ai tăi

Victor Tudoran are oareșce gânduri pentru generaţia fetei lui. Și vrea să le expună. S-a gândit că, într-o lume din ce în ce mai globalizată, a-i oferi şansa fetei lui să aleagă între oportunităţile unor societăţi aşezate şi promisiunile uneia care încă îşi caută drumul, poate fi o datorie de suflet de părinte.

Au mers impreună în străinătate– tată și fiică, la consilieri de carieră. Ea a fost încântată de campus-urile universitare şi și-au făcut mici vise…mai ales el.

Ea a ales să rămână în ţară. Desigur că el s-a întrebat mereu de ce a făcut această alegere şi cât de benefică este aceasta.

Unul dintre posibilele răspunsuri poate fi găsit în dorinţa sau nevoia de comunitate, în contrapondere cu o carieră mai degrabă individuală, din postura unui specialist. Desigur că nu se exclud neapărat una pe cealaltă, însă este posibil şi de fapt demonstrat ştiinţific, că noi românii suntem un popor cu puternică amprentă comunitară.

De fapt aceasta este una dintre trăsăturile culturale naţionale, care ne diferenţiază de popoarele apusene, care au o amprenta putenic individualistă.

A trăi între ai tăi şi a te hrani din seva şi frumuseţea interconexiunilor, a contribui cu ceva la dezvoltarea comunităţi tale, poate fi nu doar o mândrie, ci chiar o misiune de viaţă – oare întâmplător am venit pe lume ca români?

Pe de altă parte avem mulţi specialişti cu care ne mândrim, care trăiesc și muncesc în alte ţări. Este minunat cum au reuşit în viaţă, întărind mândria de a fi români. Este minunat cum ne reprezintă şi mai ales, cum se reprezintă”.

 

Lecție pentru acum

Cea mai mare lecţie de învăţat în această perioadă consideră Tudoran că este aceea a omeniei, indiferent de context. Deși s-ar spune că este o lecţie spusă şi respusă de nenumărate ori, că este o reinventare a roţii.

România se va integra în concertul naţiunilor dezvoltate. Ȋntrebarea este când?

Victor Tudoran afirmă că, în zilele noastre, România şi-a întors faţa către valorile democraţiilor occidentale. Din această perspectivă sunt toate premisele sa ne plăsam pe traiectoria dorită. Este doar o chestiune de timp…şi de generaţii!.

Tudoran mai consideră că accelerarea poate veni de la românii care au trăit şi învăţat în ţări dezvoltate, tocmai în aceşti ani de amplă migraţie.

Exemplul Japoniei este elocvent. Generaţiile lor, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial au plecat masiv la înveţe şi să muncească în America, în general. S-au repatriat toţi? Cu certitudine că nu. Totuşi cei care s-au reîntors au adus cu ei o bună parte din cultura şi know how-ul necesar pentru o reclădire rapidă a ţării lor.

 

Să ne ascultăm inima

Tot potrivit lui Tudoran, în cultura de sorginte apuseană apare şi ideea că vine o vreme când simţi să dai înapoi societăţii o parte din ce ţi-a dăruit şi ea ţie.

Există totuşi si o altă perspectivă – se spune că noi suntem cumulul persoanelor pe care le-am întâlnit în viaţă, evident cu accent pe aspectul calitativ al prezenţei acestora. Oare reprezintă aceste persoane altceva decât societatea din care facem parte? Vine o vreme când înţelegem că dăruind din ceea ce putem dărui ne îmbogăţeste de fapt pe noi şi mai ales ne ajută să găsim răspunsul la întrebarea fundamentală: „De ce”, făcând referire la contribuţia în arealul nostru de viaţă.

Anii de după ’90 i-au oferit lui Victor Tudoran șansa să viziteze și să lucreze în mai multe locuri din Europa. Își amintește de prima experiență europeană – era în 1991, în Elveția. Trăia un sentiment de liniște, dat de curgerea traiului într-un mediu social așezat, trăia un sentiment de siguranță financiară și cu sentimentul că e sunt pe drumul cel bun.

Însă, concomitent, trăia „sindromul fetiței cu chibriturile, din celebra poveste a lui Andersen”. Înțelegea că pentru a face ceva care să conteze într-o asemenea societate, nu îi va ajunge o viață de om, pornind de la poziția de nou venit într-o țară minunată, însă străină. A ales să se întoarcă.

Nu voi ști niciodată cum ar fi fost dacă rămâneam, însă știu sigur că mi-am urmat inima! Crezând cu tărie că în locul unde m-am născut pot avea o contribuție mai mare și pot realiza ceva mai semnificativ în viață. Pe de altă parte, pot afirma, cu mintea de acum, că am avut de fapt de ales între a încerca să fac ceva semnificativ pentru ai mei și a trăi liniștit, într-un ungher de lume. Cu siguranță ambele opțiuni sunt valabile, doar să ne ascultăm inima!

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir este o educatoare al cărei devotament pentru profesie și copii nu cunoaște limite, iar iubirea pentru educație și literatură a făcut-o… poetă.

 

Emilia Dragomir este educatoare la grădinița din satul Moara Domnească, comuna Râfov, județul Prahova. În timpul liber scrie poezii pentru copii și astfel a creat un personaj ce va deveni legendar: Gică.

Această doamnă diafană blondă natural te uimește cu frumusețea sa. Când îți apare în față cu o siluetă de clepsidră în rochițele sale, eclipsează multe femei si fetișcane. Nici nu i-ai da vârsta respectabilă pe care o are.

Deși aproape de vârsta pensionării, nici vârsta, nici oboseala nu se observă în vocea sau atitudinea Emiliei Dragomir. Iubirea pentru cei mici transpare din fiecare vorbă blândă.

Are studii în domeniul educației preșcolarilor și în psihologie, iar dorința sa de a se perfecționa continuu este extraordinară.

Pentru dumneaei este esențial ca educarea și dezvoltarea personală să fie continue, pentru a oferi celor mici ce este mai bun.

Modestia cu care vorbește despre poeziile sale te face să o admiri și mai mult. Este de admirat deoarece poeziile sale au adus în prim plan un personaj amuzant, poznaș, un copil năstrușnic pe nume Gică.

Cine este Gică?

Pentru Emilia Dragomir, Gică este exponentul copilului universal. Este inspirat chiar de unul dintre copiii pe care i-a avut la grădiniță.

Nu era nici cel mai deștept copil, nici cel mai cuminte, dar era cel care i-a rămas în minte și suflet după mai mult de 15 ani.

Poeziile sale nu sunt scrise doar de dragul de a scrie în rime, ci au un rol moralizator. Fiecare poezie oferă cititorului o lecție de viață, o idee de urmat.

Pe lângă poeziile despre faimosul Gică, strofe care i-au adus respectul și admirația prietenilor de pe pagina de Facebook. Mulți dintre aceștia o cunosc personal și i-au fost școlari la grădiniță.

Tot aceștia, dar mai ales părinții celor mici au încurajat-o, aproape forțat-o să își publice poeziile, să nu le lase deoparte, uitate. Astfel au apărut carțile Vacanță cu bucluc, Universul lui Gică, Șotron cu cuvintele.

 

O vizită la grădiniță

Femeie extrem de sociabilă, deschisă, Emilia Dragomir te primește cu brațele deschise în mica ei grădiniță. Pe pereți și din tavan atârnă o mulțime de foi de activități ale celor mici.

Parcă pătrunzi undeva adânc în sertarele memoriei tale când la grădiniță făceai aceleași lucruri.

Cunoscând-o personal, am înțeles că o persoană puternică este cea care își lasă durerea, tristețea, problemele la poarta locului de muncă. În cazul dumneaei, este vorba, bineînțeles, de poarta grădiniței.

Emilia Dragomir intră în grădiniță zâmbind pentru că acei copii au nevoie de ea zâmbitoare, veselă. Ne-a mărturisit cu drag că acești mici omuleți sunt capabili să simtă sentimentele educatoarei și nu s-ar fi deschis în fața ei.

Emilia Dragomir – Timpul le vindecă pe toate

Emilia Dragomir și-a propus să fie prietena, confidenta celor mici și să îi facă să le placă la grădiniță. Are și o povestioară din copilărie când nu a mai mers la grădiniță deoarece doamna de acolo nu a avut grijă de ea.

Atunci și-a propus să devină o educatoare bună. Și-a dorit ca niciun copil să nu mai renunțe la anii frumoși de grădiniță de frică sau pentru că îi displace.

Anii au trecut și a ajuns fix ce își dorea. Faza interesantă este că ajuns mult mai mult: o educatoare iubită de copiii săi. La rândul ei, Emilia Dragomir le-a oferit dragostea și atenția de care aveau nevoie.

Fiecare copil este diferit. De aceea trebuie ca educatoarea să fie atentă la fiecare, la schimbările sale de comportament. Dacă l-a supărat cu ceva și acesta s-a închis în el, doamna educatoare își cere scuze.

De asemenea, o idee în care crede doamna Emilia Dragomir este cea că relația părinte – educator trebuie să fie una de respect mutual și încredere pentru binele copilului.

Aceștia vin după ani la grădiniță doar să o salute, să discute cu dumneaei. Se pare că Emilia Dragomir a transmis exact emoția pe care își dorea să le-o ofere celor mici, dacă după 15 ani adulții intră din nou în grădiniță.

Această grădiniță mică este caldă, primitoare, un loc în care te reîntorci la activitățile favorite ale copilăriei: desenat, pictat, lucrul cu hârtia.

Emilia Dragomir

Realizări profesionale amintite cu zâmbetul pe buze

Activitatea doamnei educatoare Emilia Dragomir nu a rămas fără ecou. Participând la un concurs național cu tema „Cea mai dragă educatoare”, a primit premiul I.

De menționat este faptul că premiul obținut la acest concurs a fost folosit pentru a le oferi celor mici cadouri de Crăciun. Emilia Dragomir consideră că l-a obținut cu ajutorul lor și la ei trebuie să ajungă.

Poeziile sale sunt gustate la scară largă deoarece doamna educatoare a apărut în mai multe antologii. Are colaborări la reviste, a primit premii, invitații la gale.

Recent, poeziile sale au fost incluse în Revista Contraste Culturale nr.9/2019 și în Antologia Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultura „Ion Luca Caragiale” al Municipiului Ploiești.

Pe lângă poeziile pentru copii mici, Emilia Dragomir a scris poezii și pentru copii mari:

AȘTEPTARE

Te-aștept, în fiecare seară, pe-o canapea, pe bulevard,
Dar bucuria revederii eu știu că este doar hazard.
Mi-am pus turbanul înserării și la urechi flori de cireș,
De mână-i prins și evantaiul, din filigranul de fildeș.

Eu am ieșit din amintirea păstrată în fotografii,
M-am scuturat de mucegaiul trecutului și de stafii.
Renasc încet, în așteptare, aici, sub lampioane de castan,
Ce au aprinderile albe și delicate, an de an.

Privirile sunt ascuțite ca unghiurile, sunt săgeți,
Iar nările îți sorb mireasma cu care-aș vrea să mă îmbeți.
Turbat să vii pe-aleea largă și drumul să îți pară lung,
Să simt cum freamăți de dorință și dorurile toate să le-alung.

Dar iată, sună telefonul, apăs cu teamă pe buton
Și în urechi strident răsună un glas străin, cu-n rece ton.
Atunci, eu știu că așteptarea se-ntinde ca un vast deșert,
Mă las îmbrățișată tandru de iasomie și… te iert.

Sub pașii mei strivesc cu jale petale roz de trandafiri,
Tu ești departe, iar chemarea se-neacă-n lacrimi de iubiri.
Deschid o ușă, mă cuprinde fotoliul cel primitor,
Apoi, încet, mănânc halva-n amestec cu lacrimile mari de dor.

Emilia Dragomir

Emilia Dragomir: „Fiecare om să se bucure de munca sa!”

Familistă convinsă, cu doi nepoți și o viață grea în urmă, Emilia Dragomir și-a învățat copiii să fie mereu cinstiți. Să nu mintă niciodată, să nu fure și să se bucure de munca lor.

Valorile sale sunt corectitudinea, dreptate, veselie, adevăr și muncă cinstită.

Celor care vor să intre în învățământ, Emilia Dragomir le pune o singură întrebare: le plac copiii și profesia lor atât de mult încât să facă asta în fiecare zi? Îi pot iubi pe copii ca pe copiii lor, indiferent de boacănele lor? Îi pot struni pe cei mici frumos, cu o impunere prin blândețe și zâmbet?

Pot fi răbdători și atenți la fiecare copil? Educatorul are rolul de a educa și în același timp de a fi modelul lor.

Emilia Dragomir

Câteva cărți ale copilăriei pe care Emilia Dragomir le recomandă atât copiilor, cât și adulților sunt: Cuore, inimă de copil, Fram, ursul polar, Basmele românești de Ispirescu și Amintirile din copilărie ale lui Creangă.

Această educatoare ca o rază de soare își pune mintea, sufletul, experiența, cunoștințele în slujba dezvoltării și educării celor mici. Iubirea pentru profesia sa transpare încă de când începe să vorbească.

Avem nevoie de educatori ca Emilia Dragomir? Da, pentru că educația și educarea începe de la cele mai fragede vârste și ar trebui să țină toată viața.

Şi intenţiile-s bune!!! de Emilia Dragomir

Gică, mamă, intră-n casă!
Vrei să mă dai de năpastă?
Te-ai udat până la piele;
De n-asculți, ai zile grele.


Cât e de-nțelegător!
Intră-n baie binișor,
Se schimbă, mănâncă iute,
Face vrute și nevrute,


Intră pe Facebook un pic,
Nu-i place aici nimic.
Fereastra-i ca un magnet,
S-ar juca tot prin nămet.


Pân” la urmă se strecoară
Ajungând din nou afară.
Puricel, cei cinci pisoi
Aleargă-n juru-i vioi.


Gică este încântat
De omătul afânat.
În căpșoru-i ciufulit
O idee i-a venit:


Fără ca mama să-l vadă
Va face om de zăpadă,
Chiar la el în dormitor
Și-ncepe lucrul de zor.


Cară, cară și iar cară
Scăpând neaua și pe scară,
Pe gresie și pe covoare.
Ce-are în cap, frățioare?


Iată cum gândește el:
Ca un copil cumințel
O ascultă pe-a lui mamă-
Tot ce-i spune bagă-n seamă.


Plus că inima lui bună
Nu lasă omu-n furtună
Să-nghețe de frig, de ger
Mai rău ca-ntr-un frigider.


Gata, l-a și înălțat:
Nas din morcov, fes pe cap,
Ochi și nasturi din măsline
Și-un fular, ca să-i stea bine.


Îl privește mulțumit,
Dar se simte obosit.
Se-ntinde pe pat alene,
Somnu-i vine pe la gene.


Doarme, doarme liniștit.
A realizat ce-a gândit:
Moșulețul din zăpadă
Stă la cald, nu în ogradă.


Of, nimic nu îi iese bine,
S-a făcut, ah, de rușine.
Intențiile lui, ce par bune,
Ajung dezastru-n final, pot spune…


Zăpada, la cald s-a topit,
Inundați-a venit,
Potop biblic s-a pornit,
Gică gălușca-nghițit,


Când mama, cu ochii cât ceapa,
Scoate cu găleata apa,
Ce puse pe tot stăpânire
Cu o mare nesimțire.


-Gicăăăă! Simt că-nnebunesc,
Nu vreau să-ți spun ce gândesc!
După ce-au rămas mai calmi,
Băiatul cită din psalmi:


-Mami, Dumnezeu știu că ne-nvață
S-asculți de-a mamei povață,
Zilnic să faci faptă bună
Că doar nu creștem pe Lună.


Eu ajut omul cum pot
Chiar de este din omăt.
Și așa sufăr cumplit
Că pe tine te-am rănit,


Iar din bunul moșulică
Au rămas o măturică,
Fular, morcov, cinci măsline
Ba, și-un fes, ce-i venea bine.


-Spuneți voi, ce să-i mai zic
Îl iubesc muuult pe pitic!!!

Cristina Andrei
Cristina Andrei se naşte în boemul şi frumosul oraş Oneşti din judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, a fost profesor de limba şi literatura română, până în vara lui 1990 când, în urma unui concurs organizat de Redacţia Cultural, a devenit redactor la TVR.

 

A realizat emisiuni ca „Limba noastră”, „Simposyon” sau „Studioul de literatură”. Mai târziu, s-a implicat în realizarea de emisiuni de fenomenologie şi antropologie religioasă. A fost, pe rând, redactor-şef al Redacţiei de Educaţie-Ştiinţă, editor coordonator al programelor pentru copii şi tineret, producător al seriilor de emisiuni „Via sacra”, „Chip şi asemănare”, „Repere sacre”, „Transcendenţe”, „Sfinţi şi meserii”, „Universul credinţei”.
Cristina Andrei a realizat emisiuni şi filme pentru care a obţinut nominalizări şi premii la concursuri şi festivaluri de film de televiziune. A fost parte a echipelor care au transmis în direct vizita Sanctităţii sale, Sfântul Papa Ioan Paul al ll-lea, sau funeraliile reginei Ana și a regelui Mihai.
A publicat în 2014 romanul „Abonatul nu poate fi contactat”, distins cu premiile de debut ale revistelor Observator cultural şi Accente, iar în 2018, revine în forţă cu volumul de proză scurtă Matriarhat, apărut la Editura Nemira, în colecţia „n’autor”.

 

Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete

“Ca o casă în ruină este înţelepciunea prostului şi ştiinţa nebunului, cuvinte fără rost” (Ecclesiasticul, 21; 20) este ceea ce o ghidează pe Cristina Andrei în viaţă şi în profesia sa.

Aşa cum ea însăşi ne spune, Cristina Andrei e un copil al lui Dumnezeu. De-acolo vine, de la El, din rezervorul Lui de suflete şi încredinţat unui cuplu de oameni cumsecade: un soţ plecat din Bucureşti, după ce a absolvit şcoala de maiştri, în combinatul de cauciuc sintetic de la Oneşti, să producă pentru patrie SBS – stiren butelină stiren – şi o soţie care l-a urmat, visând tot timpul să se întoarcă acasă, în Bucureşti. Unde s-au şi întors cu un copil de şase luni. Cu ea. Restul vieţii și l-a petrecut în Bucureşti.

Copil de asfalt, rareori cu cheia de gât, pentru că mama a stat acasă. Dar, tot printre blocuri m-am jucat. Şi printre cărţi. Tata citea într-una. Acasă, în autobuz, la serviciu, pe stradă. Şi mama citea. Dădeam şpagă la librărie să ne păstreze sub tejghea şi să ne dea cărţi. În vacanţe îmi construiam un decor întreg, un cuib, în care citeam. Ţineam peste tot, la îndemână, carafe cu limonadă (făcută din sare de lămâie, zahăr şi apă de la chiuvetă), farfuriuţe cu ciocolată „Pitic” şi biscuiţi „populari”, pleduri moi sau cearceafuri răcoroase. Ritualul ăsta al lecturii l-am păstrat toată viaţa. Prin adolescenţă am adăugat şi muzica. Apăruse în viaţa mea un pick-up Tesla, pentru care am muncit o lună ca dactilografă, în vacanţa de vară, la Fabrica de Medicamente şi ţin minte şi acum hârâitul acului pe şanţurile subţiri ale ebonitei şi gimnastica pe care o făceam ridicându-mă din fotoliu din douăzeci în douăzeci de minute ca să întorc discurile de pe faţa A, pe faţa B, să le schimb cu altele.

A făcut ca toată lumea şcoală, liceu, apoi doar ca ea însăşi, un an de muncă, pentru că facultatea pe care a vrut s-o urmeze se desfiinţase. Autorităţile comuniste, care-i vânau pe membrii mişcării Meditaţia Transcendentală, socotiseră că Psihologia era o pepinieră periculoasă în care erau crescuţi duşmani ai gândirii materialist-ştiinţifice.

A lucrat ca muncitor necalificat şi a învăţat pe rupte un an. Apoi a intrat printre primii la facultatea de Filologie, secţia română-italiană.

 

Drumul în televiziune, via Roșiori

Am terminat facultatea cu 9.87. „Pe bune”, cum se zice. Fără să fi fost membră de partid, nici în conducerea UASCR, fără pile, fără nimic. Fix pe învăţat. Aşa cum au făcut cei mai mulţi colegi de-ai mei. Am învăţat chiar şi la Filosofia aia impregnată de materialism.

Chiar şi cu această medie mare, a trebuit să se mulțumească cu un post la şcoala generală din satul Roşiori, comuna Moviliţa, judeţul Ialomiţa. Bucureştiul şi celelalte oraşe mari erau considerate închise. La fel ca astăzi, era nevoie de cadre didactice bune în mediul rural.

Vreo 50 de km de capitală. Un traseu aparent rezonabil. Dacă ar fi existat mijloace de transport decente. Dar nu existau. Aşa că am făcut ba autostopul, ba o „cooperativă” cu celelalte profesoare repartizate acolo, (pentru că una avea o Dacie şi contribuiam toate cu bani de benzină). Pe urmă, proprietara a vrut şi bani pentru uzură, pe urmă s-a ales praful de înţelegerea noastră, eu am avut un copil şi m-am mutat „pe linia de tren”, la Dridu. O jumătate de an, până când a venit Revoluţia.”

Când s-a întors la şcoală, după vacanţa de iarnă în care toţi colegii săi îşi obţinuseră transferul în Bucureşti, de pe unde fuseseră aruncaţi la repartizare, a văzut în condica de prezenţă numai litere roşii în dreptul numelui său, „abs.nmt.”- absent nemotivat. Enervarea i-a adus un post rămas neocupat în Bucureşti, în perioada asaltului post-decembrist al profesorilor de provincie, la liceul Petofi Sandor.

Pe urmă, s-a prezentat la un concurs anunţat de redacţia Cultural pentru un post de redactor. Recomandarea a venit de la Mihai Marta, un profesor drag încă din vremea facultăţii, un mentor pe care Cristina Andrei îl iubeşte şi-l respectă fără rest. La vremea aceea, Mihai Marta era colaborator la emisiunea „Limba noastră” realizată la TVR de Micaela Macovei.

O săptămână de probe scrise, orale sau video i-au adus în cele din urmă acest rost care s-a dovedit a fi fost cel mai potrivit pentru ea. Uitându-se în urmă, Cristina Andrei își dă seama că a făcut cam tot ce se poate face în Departamentul editorial al unei televiziuni. 

Îşi aminteşte cu drag perioadele în care a face un documentar însemna să nu ratezi nicio etapă de producţie, începând cu prospecţia şi să nu faci rabat de la nici o condiţie de realizare, cum ar fi o echipă redusă la minimum – operator (care să fie şi sunetist şi maistru de lumini şi şofer) şi redactor (care să fie şi scenarist şi regizor şi ilustrator muzical). 

 

Privilegiată să dea mâna cu Sfântul Părinte

Un loc special îl ocupă în sufletul său, desigur, săptămâna în care a fost trimisul special al TVR la Vatican. Alături de Mihai Rădulescu, binecunoscutul jurnalist de la Ştirile TVR şi de un coleg minunat, operatorul Mihai Covrig, Cristina Andrei a relatat vizita PF Teoctist în Cetatea sfântă, la invitaţia SS Papa Ioan Paul al ll-lea.

Ne povestește însă altceva, un moment emoționant, pe care nu l-a mai relatat până acum. Este vorba de prima sa întâlnire cu Ioan Paul al II-lea, când a avut șansa să dea mâna cu Sfântul Părinte.

Împreună cu o colegă operator, Ligia Cortan, Cristina Andrei însoțea la Roma o delegaţie de elevi de la Seminarul Teologic şi o alta de la Liceul de artă Nicolae Tonitza din Bucureşti. Era vorba despre o expoziţie de pictură realizată de aceştia din urmă, în deschiderea căreia se manifestau artistic cei de la Seminar.

La un moment dat, au fost întrerupți din obișnuitele filmări și trimiși în Piaţa San Pietro pentru că urma să aibă loc o audienţă generală, urmată de o alta particulară. Nu ştiau ce înseamnă asta, ştiau doar că trebuiau să consemneze momentul.

Ajunşi în Piaţă, au văzut o mare de oameni despărţiţi de cordoane, grupaţi după o culoare anume a ecusonului. Cei cu ecusoane portocalii, constataseră ei, aveau acces în sectoare ceva mai apropiate de esplanada pe care se afla Sfântul Părinte.

Colega Cristinei, de confesiune catolică, îşi dorea din tot sufletul să se apropie de Papă. Aşa că a făcut un schimb de ecuson cu un credincios purtător al cartonaşului portocaliu, şi-a pus camera în braţe şi a plecat cu grupul respectiv. Numai că, după vreo 20 de metri, au fost opriţi şi li s-a fixat locul într-un perimetru limitat de un cordon care s-a închis în urma lor…

Un om de ordine, cu totul inflexibil, a rămas de veghe acolo, nepermiţând nimănui să mai intre sau să mai iasă din pătrăţelul acela.

În vremea asta, a apărut un fel de ghid care ne-a luat pe cei veniţi din România şi, printr-un culoar pe care abia atunci l-am văzut formându-se, ne-a condus spre esplanadă unde ne-au înşirat pe două rânduri, orientaţi spre Piaţă, iar Sfântul Părinte şi-a făcut apariţia şi a dat mâna cu fiecare dintre noi, elevi, profesori, preoţi şi jurnalişti, oferindu-ne fiecăruia câte un rozariu mic, alcătuit din mărgeluţe de un verde palid, încheiat cu o iconiţă argintie a Maicii Domnului şi cu o cruce delicată. A fost unul din momentele cele mai dragi din meseria mea.

 

Alături de Cristina Andrei, în lumea cărţilor şi gândurilor sale

„Abonatul nu poate fi contactat” a fost o surpriză. Pentru mine şi pentru profesioniştii cărţii, cititori şi critici. Nu că ar fi vreo capodoperă. Ci pentru că a apărut de nicăieri, că nu îl anunţa nimic şi pentru că autorul era un outsider. Nu-mi făcusem simţită prezenţa niciodată, în nici un fel în lumea literară. Cartea a avut parte de o primire generoasă din partea tuturor şi acest interviu este încă un prilej să le mulţumesc. Celor care au nominalizat-o şi au premiat-o, celor care au citit-o, au avut cuvinte bune despre ea şi au aşteptat-o cu răbdare pe următoare. Am obţinut, datorită Abonatului premiul pentru debut al revistei Observator cultural, al revistei Accente şi am fost finalistă în competiţia Festival du Premier Roman de Chambéry.

Cristina Andrei

Abonatul nu poate fi contactat” de Cristina Andrei. Foto credit: nemira.ro

Mesajul unei cărţi nu trebuie explicat de autor în afară de ceea ce poate lămuri cartea însăşi, ne spune Cristina. Dacă el există, dacă este coerent, dacă exprimă un adevăr la care pot adera cititorii săi, atunci mesajul este lesne descifrat de către cititor.

Este o imensă greşeală să încerci să explici o carte pe care ai scris-o. Dacă ea este scrisă bine, dacă trimiterile către livresc, spre viaţa însăşi sunt suficient de clare, fără a fi didactice, atunci mesajul transpare şi spune fiecărui lector ceea ce are nevoie să afle.

Cu toate acestea, ne dă totuși un indiciu. „Abonatul” vorbeşte despre lipsa de comunicare reală, profundă, autentică. Despre însingurare. Despre zeci de voci care se întretaie spre a spune ceva ce toată lumea aude, dar nu ascultă.

Mai târziu, în aprilie 2018, apare „Matriarhat”, o carte cu mesaje puternice. Vine din mijlocul unor realităţi tulburătoare cu care se confruntă societatea feminină de ieri şi de azi, aş spune eu.

Este un şir de povestiri tulburătoare despre femei cu „destine frânte, supuse violenţelor de tot felul, frustrărilor, insatisfacţiilor, degradării fizice şi morale, în egală măsură puternice şi răzbătătoare şi victorioase, până la un punct.”

Cristina Andrei este, iată, nu doar un jurnalist şi redactor care oricând poate reprezenta un reper de moralitate, profesionalism şi unicitate. Este un scriitor capabil să disece tot ce înseamnă viaţă şi societate. O disecţie fină care pune degetul pe rană, dar în acelaşi timp vindecă acolo unde atinge.

 

Cristina Andrei şi ale sale filmele documentare despre descoperirea victimelor comunismului

Puţini sunt cei care ştiu faptul că a realizat filme documentare despre descoperirea victimelor comunismului, profitând cumva de anul în care nu a lucrat la TVR.

Proiectul a luat viaţă deoarece soţul său, istoricul Marius Oprea, a iniţiat-o în acest domeniu de cercetare. Marius Oprea a creat şi a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi a deschis cu consecvenţă drumul spre un nou tip de arheologie, aceea recentă. Cristina l-a însoţit pe el şi echipa pe care o coordona în periegheze, la prospecţii şi săpături propriu-zise.

Cristina Andrei

Cu o cameră de filmat împrumutată şi cu un soft de montaj destul de primitiv, a produs câteva filme, nu foarte lungi, la Târgu Ocna, Aiud, la Sângeorz Băi sau pe Muntele Mare. În cele din urmă, au fost difuzate pe postul naţional, iar subiectul principal a fost reprezentat de suferinţele celor vânaţi de Securitate cu sălbăticie şi ucişi fără scrupule cu cruzime neînchipuită.

Aşa ceva n-are cum să te lase indiferent. Nici faţă de ceea ce s-a întâmplat, nici de ceea ce se poate oricând repeta. Mă întrebaţi cum m-a marcat? M-a făcut extrem de vigilentă, de atentă, de reactivă. De aceea nu prea lipsesc de la proteste atunci când cred că puterea, oricare ar fi ea, derapează şi trebuie amendată.

Ceea ce trebuie cu toţii să ne amintim, dincolo de orice clieşee, este faptul că această formă de guvernământ s-a născut pe moarte, a creat moarte şi teroare, iar mai grav este faptul că a dat naştere unor monştri ideologici care ne urmăresc şi astăzi.

Personal, cred că am avea nevoie de ore de clasă, de pedagogie specială a memoriei colective a trecutului comunist. Societatea trebuie să înveţe să nu repete ororile trecutului, iar asta nu se poate decât prin conştientizare şi prezentarea unor realităţi mai puţin sau mai mult cunoscute.

 

Mentori și lecții de viață

Cu sensibilitatea şi seninătatea caracteristică, doamna Cristina Andrei îmi arată firesc că îşi trage energia de acolo de unde ne-o tragem şi ne-o regăsim cu toţii. Numai că unii ştim şi alţii nu-şi dau seama încă. De la Dumnezeu. 

Cristina Andrei s-a bucurat mereu de dragostea şi bunul simţ al părinţilor săi. De bunătatea şi învăţătura oferite de profesorii săi, d-na Bancu, d-na Rodinciuc, profesorul Marta, „dascălul meu în ale televiziunii” sau d-na Micaela Macovei. De colegii săi alături de care a descoperit frumuseţea meseriei de care nu s-a plictisit de mai bine de 25 de ani.

Dincolo de toţi, Marele Maestru este fiul meu, Sever. El m-a învăţat să practic cea mai desăvârşită meserie de pe lumea asta, aceea de mamă. Lucru pentru care îi sunt recunoscătoare. El a avut cel mai mult să-mi ierte şi el m-a învăţat dragostea necondiţionată. El, cu răbdarea lui nerăbdătoare de copil, m-a susţinut mereu. Mi-a îngăduit şi înţeles absenţele. Când împlinea 14 ani, pe 13 octombrie 2002, în loc să-i urez „La mulţi ani!” şi să-l iau în braţe, relatam din mânăstirea ursulinelor despre vizita la Vatican a delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române. Ei, asta nu se uită. Iar generozitatea copiilor nu poate fi întrecută de nici un adult niciodată.

Cristina Andrei și fiul său, Sever

Ca lecţie de viaţă, Cristina a învăţat să iubească, să ierte şi să înţeleagă aşa cum o fac pruncii. Cu bunătate, cu nevinovăţie, cu generozitate. Lecţia sa de viaţă a venit de la fiul său, aşa cum tocmai a spus.

Altfel, lecţii primesc în fiecare zi. Ochi să am să văd şi urechi să am să ascult, minte să înţeleg şi inimă să le adâncesc. Dar, dacă e să fie una mai importantă şi mai adecvată în vremurile astea (nu că în altele n-ar fi fost potrivită sau de folos), ea vine din gura lui Pavel. A Apostolului Pavel. Chiar dacă era adresată Filipenilor, e numai bună şi pentru noi: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi”. (Filipeni, 2: 2). Singurul îndreptar de viaţă este cel oferit de Hristos. Îl găsim în referatele evanghelice sau în faptele şi epistolele apostolilor. În rest, bunicii, părinţii, profesorii, duhovnicii, copiii. Ei sunt îndreptarele, ghizii noştri. Şi mintea şi inima noastră. Aş spune oricui să-şi urmeze inima, dacă mintea lui este mobilată cu ceea ce trebuie. În cazul ăsta, inima nu poate greşi.

 

Să nu te trădezi niciodată pe tine însuți!

Am întrebat-o cum unii dintre noi reuşim, iar alţii nu, iar Cristina a răspuns că toţi reuşim dacă ne fixăm ţintele corecte. Dacă nu ne lăsăm înşelaţi de duhul lumii.

Ce înseamnă să reuşeşti? Să ai bani? Să apari la televizor? Să postezi pe internet fotografii cu nu ştiu ce ultim model de maşină, cu o vilă opulentă, cu vacanţe luxoase, cu haine de firmă? Asta înseamnă a reuşi? Dacă da, atunci mă tem că suntem într-o gravă eroare. Nimic din ceea ce este obţinut prin compromis, la orice nivel, al conştiinţei, al moralei, al tranzacţionării principiilor, nu poate fi validat ca reuşită.

Ca sfaturi, Cristina a întrebat gânditoare şi zâmbind:

Ce sfaturi să dau eu celor care ne citesc, eu care am făcut atâtea greşeli?! Unul singur. Să nu trădeze niciodată. Să nu se trădeze pe sine. Cel bun şi curat, să nu trădeze puritatea copilului care a fost, candoarea şi frumuseţea adolescentului din care s-a născut el, adultul care are sau nu nevoie de sfaturi.

Cristina Andrei

Şi pentru că România este un reper genetic, sufletesc şi moral pentru mine ca om, jurnalist, Român şi mamă, am vrut să ştiu ce înseamnă pentru Cristina Andrei să fie Român.

Îmi place. Iubesc ţara asta cu toate ale ei. Cu frumuseţile lăsate de Dumnezeu şi urâţeniile pe care le facem noi; cu oamenii ei buni şi cu cei răi, cu deştepţii şi cu nătărăii, cu cei răbdători şi cu cei pripiţi, cu oratorii ei minunaţi şi cu gângavii care ne fac să zâmbim sau ne enervează şi ne fac să luăm atitudine, chiar şi cu hoţii, cu prost-crescuţii şi bădăranii care ne obligă să ne solidarizăm şi să ne descoperim unii pe alţii, noi, ceilalţi, pentru că îmi închipui că îi putem schimba la un moment dat; îmi place ţara asta cu limba ei bogată şi generoasă, cu lumina ei de toamnă târzie, cu vocea ei gâlcevitoare, cu mâinile ei trudite, cu arţagul ei permanent, cu zumzăiala ei neîncetată, cu liniştea munţilor, pacea dealurilor care coboară tihnit în văi, cu neliniştea mării, cu viul ei cu tot. Aşa că nu, nu e o dezamăgire. Deloc.

 

Cuvânt de încheiere

După un astfel de maraton intelectual, moral, profesional, uman, nu ai cum să nu rămâi cumva pe gânduri, să simţi să stai tu cu tine, să reflectezi încă o dată şi o dată la tot ce înseamnă umanitate, condiţie umană, spiritualitate, societate şi frumos.

De ce? Deoarece vorbind despre doamna Cristina Andrei şi ascultând-o, nu poţi să vezi altceva decât un om frumos. De la suflet la trup, de la suflet la minte. Un om deschis, răbdător, înţelept, care are o capacitate fantastică de a diseca adevăruri şi realităţi la care puţin putem să ajungem sau măcar să ne gândim.

Pentru mine, cariera Cristinei Andrei este un reper de profesionalism, de dedicare, loialitate şi perseverenţă. Un om care tocmai prin simplitatea firii sale este complexă şi profundă.

Sunt omul care nu calc pe alte urme deoarece îmi place să le nasc pe ale mele. Aş urma însă cu mare încredere orice urme ale Cristinei Andrei, deoarece a păşi pe unde a fost ea este semn de mare binecuvântare şi redescoperire de sine, de sensuri şi forme.

Irina Rusu

Irina Rusu, o profesoară din Bacău, integrează copiii cu autism în colectivitate în cadrul Școlii Generale Ion Creangă, ajutându-i să obțină premii la concursuri și olimpiade.

 

Irina Rusu și-a dorit de când era mică să devină profesoară, deși părinții o voiau mai degrabă doctor. Cu 3 surori mai mici, se juca de-a școala chiar acasă, mai ales când se adunau și vecinele.

În timpul școlii generale aveau o materie numită Atelier în cadrul căreia învățau să croșeteze, tricoteze, coasă sau să împletească. Dacă lipsea vreun învățător, profesoara o trimitea pe ea să îi țină locul. Deși copiii erau cu 3, 4, 5 ani mai mici, o ascultau ca pe o adevărată învățătoare.

A ales așadar fără ezitare să urmeze Liceul Pedagogic, un loc cu multă verdeață situat lângă Parcul Libertății. Acum este colegă cu Geanina Spiriduș.

Autismul la copii

Autismul este poate cea mai dificilă boală pe care o poate avea un copil, prin prisma faptului că nu se poate integra într-o comunitate.

El nu comunică așa cum o fac ceilalți copii, iar părinții depun eforturi mari pentru a-l înțelege. Copilul cu autism trăiește într-o lume cu totul a lui, unde străinii nu prea pot intra. Uneori, nici părinții nu o fac.

Cel mai bun mod de a ajuta copiii cu această boală este să fie duși periodic la medici care îi pot ajuta să „spargă coaja”. Adică să iasă din acea lume imaginară și să crească adulți normali, sănătoși.

Din păcate acești medici sunt rari în țara noastră, iar costurile sunt mai mari decât își pot permite mulți dintre părinții români.

Când vorbim de familiile de la țară, departe de orașele învecinate, lucrurile stau și mai rău. Părinții nu știu cum să își ajute copiii, unde să îi ducă, iar școala nu îi pregătește pe învățători pentru astfel de situații.

Nu există condiții speciale pentru ca acești copii să poată comunica cu colegii lor, nici măcar cu învățătorii sau părinții.

 

Ce face Irina Rusu pentru copiii cu autism

Revenind la profesoara din Bacău, aceasta stârnește curiozitatea sau mirarea, după caz, a oricărui părinte sau coleg din breaslă: lucrează cu copiii cu autism.

Nu în afara școlii, nu în centre specializate, ci chiar în sala de clasă, unde majoritatea copiilor nu au o astfel de problemă. Copiii cu autism nu se pot integra singuri.

Le este greu să iasă din lumea lor pentru că le este frică. Nu își fac prieteni, nu fac lucruri voluntare cum ar fi să iasă la tablă și deseori sunt catalogați drept persoane cu un IQ scăzut.

De fapt, această boală care pune stăpânire pe ei nu îi lasă să își atingă potențialul, iar Irina Rusu a înțeles asta de mult timp.

Eforturile sale în lupta cu această boală au dat roade.

Copiii cu autism au un simţ aparte. Ei pur şi simplu te citesc.

Acești copii au super puterile lor. Inteligența lor emoțională poate șoca oamenii din jur. Iar Irina Rusu știe că ei pot să îi simtă și interpreteze emoțiile. Ei simt dacă o persoană este caldă, calmă, răbdătoare, cu vocație.

Pentru a ieși din lumea lor au nevoie de încredere, iar la fiecare mic pas înainte trebuie încurajați, recompensați. Astfel vor avea puterea și curajul de a mai face un gest, un pas până vor reuși.

Cea mai mare dificultate în lucrul cu un copil este timpul alocat. Noi, adulții, trăim într-o lume a vitezei unde nu mai avem răbdare cu nimic. „Nu-i mai dăm timpului timp” după cum spunea Octavian Paler.

Un astfel de copil îţi spune să stai, să te bucuri de fiecare clipă, să o adulmeci, să te joci, să-ţi pui imaginaţia în mişcare chiar cu lucrurile simple pe care le ai.

Fiecare efort pe care îl face un profesor cu acești copii nu rămâne fără rezultat. Omul este o ființă socială și orice interacțiune cu alt om care îi vrea binele este în sine un progres, afirmă Irina Rusu.

Rezultatele unui efort unic

Părinții au nevoie de ajutor din orice parte când vine vorba de copii cu autism sau chiar cu deficit de atenție. Când ajutorul vine gratuit dintr-un loc surprinzător, ei sunt cei mai fericiți.

Sunt încântați când își văd copiii bucuroși, dornici de a face lucruri noi, constructive, fără tehnologie. Când copiii se duc acasă și povestesc cu entuziasm ce au făcut la școală, părinții parcă se molipsesc și se implică activ.

Prin proiectul „Din suflet pentru suflet” Irina Rusu duce copii normali în centrele dedicate celor cu probleme. Interacționează cu ei și îi ajută să comunice.

Astfel, au ajuns să vină și părinții la aceste centre pentru a ajuta. După o activitate de acest gen toată lumea se simte bine, spune Irina Rusu. Anul trecut a făcut voluntariat cu elevi de clasa a VIII-a în vacanță.

Este incredibil cum un profesor poate fi atât de interesant, blând, atât de iubit de copii încât aceștia nu numai că au făcut voluntariat, dar au făcut-o în vacanța spre liceu. În acea perioadă când de obicei copiii lasă gimnaziul în spate și își uită profesorii, darămite să le ofere din timpul lor liber.

Acești copii au luat note mari la capacitate, au intrat toți unde și-au dorit, iar acum dacă o văd pe stradă pe doamna profesoară, sunt plini de bucurie.

Irina Rusu le-a intrat în suflet așa cum mulți ar trebui să o facă. În timpul liber scrie pe platforma iTeach, o sursă de informare, perfecționare, schimb de experiență.

Articolele publicate de Irina Rusu aici au un impact pozitiv asupra comunității care urmăresc platforma. Scriind pentru ei, a cunoscut oameni minunați prin prisma împărtășirii experiențelor lor frumoase.

Publicul recepționează bine articolele, de fiecare dată cu impact asupra stimulării gândirii pozitive.

Jocul și integrarea senzorială ca metode de predare

Jocul în echipe, cu ajutor, cu diferenţierea sarcinilor, găsindu-şi fiecare elev locul acolo unde i se potriveşte mănuşă, cu recompense pozitive, este cel mai potrivit.

Elevii Irinei Rusu învață prin experimente, folosind materialele de la clasă. Recreează prin recompunerea lucrurilor.

O altă modalitate de a preda, fără ca elevii să vadă asta plictisitor, este integrarea senzorială a tuturor simturilor (văz, auz, tactil, kinestezic, olfactiv, gustativ, proprioceptiv).

Astfel a creat un opțional ,,Călătorie în lumea științelor” după acest mod de gândire.

În cadrul lui a realizat cu elevii jucării senzoriale pentru copiii de la un centru de stat care se ocupă cu copiii cu TSA: brățări, bidoane cu sclipici pentru stimulare vizuală, baloane umplute cu fel de fel de texturi pentru stimulare tactilă, motricitate.

Copilul trebuie să simtă că profesorul e cine e cu adevărat și că vrea să îl ajute. Falsitatea este depistată imediat. Când el face un pas spre profesor, acesta trebuie să îi dea încredere prin încurajare.

Dacă observă că elevul este fixat pe ceva, trebuie să folosească acel ceva pentru a-l introduce în alte experiențe de învățare, pas cu pas.

De aceea, Irina Rusu îi duce pe copii în aceste centre: pentru a-i cunoaște pe acei copii și a le face integrarea mai ușoară, de Crăciun, Paște, 1 iunie, Ziua autismului sau printr-un proiect distinct.

 

Cea mai frumoasă amintire

Eforturile sale nu rămân fără rezultate: o fetiță cu TSA- autism de la clasa a VI-a A a ieșit pentru prima oară la tablă. Colegii săi au rămas uimiți și i-au zis că face minuni.

I-au spus, „Doamna, este prima dată când vedem că iese la tablă. Ea nu răspunde la ore şi niciodată nu a ieşit la tablă.”

Este o bucurie extraordinară să vezi așa ceva la un copil care parcă nu exista. Când Irina Rusu îi duce pe elevi la aceste centre, descoperă o lume pe care nu și-ar fi imaginat-o. O lume cu copii minunaţi. Copii foarte deştepţi care au nevoie de alţi copii pentru a ieşi din lumea lor.

Astfel lasă urme adânci în sufletele lor deoarece mulți se reîntorc în postura de liceeni voluntari. Asta o bucură poate cel mai mult.

Așa vede Irina Rusu cum faptele sale pot face lumea să se schimbe și să devină mai bună. Cei cu probleme ajung să aibă o viață cât mai apropiată de normalitate.

 

Irina Rusu: „În profesia noastră, trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor”

Sfatul său pentru colegii de breaslă este unul extrem de simplu:

În profesia noastră trebuie pornit de la atitudine. Apoi să mergem la formarea deprinderilor şi priceperilor, iar la urmă obiectivele. În învăţământul românesc este taman invers, de-aici eşecul.

Elevii săi au rezultate la concursuri, iau note mari, ajung unde vor. Totuși cea mai mare mândrie a sa este ceea ce face cu ei pentru copiii cu autism.

Irina Rusu

Pe viitor, Irina Rusu se vede tot la catedră și în timpul liber scriind despre latura pozitivă. Despre lucrurile frumoase pe care le culege în fiecare zi. Din drama vieții pe care o avem, cu suferințele noastre, ale tuturor.

Simpatizează cu crezul artistic al lui Tudor Arghezi: Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi versuri noi. 

Mai mult, Irina Rusu crede întru totul în cuvintele lui Camil Petrescu: Prefer să scriu onest la persoana I. Din mine însumi nu pot ieși. 

Prin urmare sunt o fire veselă, optimistă şi prefer să aduc bucurie tuturor, culegând doar bucurie.

Irina Rusu este o persoană minunată si o profesoară care și-a depășit demult atribuțiile de dascăl. Ea oferă atât copiilor, cât și părinților lecții despre răbdare, așteptare, persuasiune, ajutor și în final acceptare.

Dumitru Prunariu

Singurul român care a ajuns în Cosmos, Dumitru Prunariu ne prezintă o experiență cu adevărat unică, dar și viața lui dinainte și de după acest eveniment.

 

7 zile, 20 ore și 42 minute. Atât a fost necesar pentru a schimba destinul unui om. Se întâmpla în 14 mai 1981, atunci când inginerul de aviație Dumitru Prunariu pornea spre spațiul cosmic.

38 ani mai târziu, regăsim un bărbat pentru care perspectiva globală are o însemnătate complet diferită. De acolo, de sus, conexiunile de pe Pământ sunt văzute cu totul și cu totul altfel. Cumva există o interacțiune între evenimente aparent disparate, petrecute în colțuri diferite ale Planetei. Interacțiune pe care doar cineva care a fost în spațiul cosmic o poate înțelege.

Dumitru Prunariu este un povestitor desăvârșit, așa cum o declară mulți dintre cei care l-au cunoscut. Talentul său oratoric stă la baza formării unei generații întregi de oameni de știință.

Vă invităm așadar să-l „citiți” în reportajul scris pentru Revista CARIERE, și să-l ascultați în cele ce urmează!

Iată și câteva dintre afirmațiile domnului Dumitru Prunariu, desprinse din acest interviu video:

 

Cum ar fi arătat viața lui Dumitru Prunariu dacă nu ar fi existat șansa de a călători în spațiu

„Probabil că mi-aș fi continuat activitatea de inginer la Intreprinderea de Construcții Aeronautice de la Brașov. Aș fi construit avioane mai mici sau mari sau elicoptere. Probabil că aș fi ajuns vreun șef de serviciu, director, probabil m-aș fi mutat la București deși opțiunile erau pentru Brașov deoarece acolo sunt născut, acolo îmi sunt părinții, acolo aș fi primit o locuință.

Fără să fi avut o pregătire de bază inginerească, fără să fi cunoscut foarte bine Planeta, să fi făcut multă geografie care mi-a plăcut, fără să fi învățat câteva lucruri despre geopolitica pământului, nu puteam să am o astfel de viziune doar pentru că am privit Pământul de sus.”

 

Calitățile unui cosmonaut – o profesie care înseamnă interdisciplinaritate

„În primul rând, selecționările pentru candidați cosmonauți sunt foarte riguroase. Lasă să intre în acest grup exclusivist oameni cu anumite calități native. Trebuie să ai o sănătate bună, studii superioare și dacă se poate o specializare într-un anumit domeniu în care vei efectua experimente în spatiul cosmic. De asemenea, o capacitate de asimilare destul de mare.

Să ai un autocontrol foarte puternic, pentru că sunt situații deosebite cărora trebuie să le faci față, în care trebuie să acționezi și să nu te pierzi.

Capacitatea de sacrificiu trebuie să existe la cosmonauți. Ei știu că pleacă într-o aventură umană unică, într-o aventură științifică deosebită, dar în același timp au undeva în subconștient posibilitatea de neîntoarcere din spațiul cosmic. Până în prezent cam 4.5% din cei care au fost lansați în Cosmos au murit in misiune. Este un procent mare.”

 

Cum ar putea să arate o „colonie” undeva în spațiul cosmic

„Indiferent unde va fi instalată o astfel de colonie, ea va fi supusă unor elemente cosmice nefavorabile vieții.

Omul se va transforma. Omul trebuie să rămână într-o astfel de colonie atâta timp cât sănătatea lui nu este deteriorată suficient încât să nu mai facă față reîntoarcerii pe Pământ.

În condiții de gravitație scăzută se produce o decalcifiere, o demineralizare a oaselor cam de 1% pe lună. O medie care, la persoanele în vârstă se produce cam la un an.”

 

Cum s-a transformat omul Dumitru Prunariu după această experiență

„În 1981, poate nu mă uitam cu aceiași ochi calzi, apropiați, la semenii mei. Înțelegi totuși că omul care trece prin niște situații extrem de riscante, la limită, ajunge să iubească mult mai mult viața, pe semenii lui, să se gândească mult mai mult la viitorul omenirii în general, prin oameni pregătiți, prin oameni de calitate, prin oameni sufletiști.

Simt că nu pot să fac rău cuiva. Intenționat niciodată nu am făcut cuiva rău. După ce zbori în Cosmos, îți dai seama că ceea ce trebuie să faci este să aduci binele, înțelegerea dacă se poate.

Cosmosul este supus unor forțe care caută să regleze și să echilibreze totul în univers. Dacă faci prea mult rău, trebuie să faci undeva și prea mult bine pentru a se echilibra. Noi în general ca umanitate, ca grupuri de interese, facem foarte mult rău Pământului și multora de pe Pământ. Undeva aceste lucruri se vor echilibra, dar poate nu în următorii zece, o sută de ani.”

 

Educația, astăzi

„Din păcate, vedem un proces anacronic care se petrece la noi față de ceea ce se promovează în lume. Sunt societăți care promovează intens matematica, fizica. Mai ales în țările dezvoltate, care înțeleg că fără oameni cu capacități de a dezvolta în continuare știința, producția, nu au economie.

Matematica te învață un anumit mod de structurare a gândirii, necesar în orice faci în viitor.

La noi, școala a ajuns să reducă anumite elemente de la anumite materii la informații disparate. Nu se mai leagă între ele. Copiii nu mai înțeleg un proces. Ei învață anumite elemente dar nu reușesc să le lege între ele. La școală trebuie sa înveți cum să cauți informația și să o utilizezi, nu sa ți se introducă o anumită informație în cap și cu asta basta.”

 

Sensul vieții pentru un om care a fost în spațiul cosmic

„Contează foarte mult ce lași în urmă. Deci, construiește pentru alții, lucruri care să le folosească altor generații. Pentru tine ai construit. Nu e vorba neapărat de lucruri materiale, ci de lucruri spirituale, de cunoștințe transmise, de instituții pe care le marchezi într-un fel. Toate acestea reprezintă de acum un scop în sine pentru mine.

Ce le-aș recomanda tinerilor este să încerce să aibă un scop binedefinit în viață. Să-și urmeze visul.”

 

Interviul cu domnul Dumitru Prunariu a fost realizat de către Daniela Palade Teodorescu, Redactor-Șef Revista CARIERE