Felicia Mihali

Felicia Mihali a plecat în anul 2000 din România și trăiește la Montreal. Din septembrie 2017 și până in iulie 2018 a lucrat pentru Commission scolaire francophone du Nunavut, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală cu predare în limba franceză din teritoriu – respectiv în Marele Nord, la 300 km de Cercul Polar (pe Teritoriul Nunavut, creat în 1999). O experiență de neuitat și totodată o lecție de viață.

 

Felicia Mihali este jurnalistă, romancieră și profesoară. E și poliglotă (cunoaște limbile franceză, chineză, olandeză și engleză), iar printre altele este autoarea unui „Ghid pentru Imigranți”, în care dă sfaturi practice, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării.

Spune că ceea ce ar fi trebuit să o determine să rămână în România, de fapt, a decis plecarea ei. Și anume succesul! Chiar așa?

Trebuie să fii tânăr ca să fii așa de inconștient. Acum nu aș mai părăsi România. Iar cauza vine mai mult din exterior, decât din interior. La finele anilor 90 făceam parte dintr-o generație plină de posibilități, o generație a cărei gândire fusese alterată de comunism, dar care mai avea încă verva tinereții și speranța că totul se va schimba în bine.

După cum povestește, în anii aceia încă mai credea că „trăim o fază pasageră și canaliile vor sfârși prin a plăti”. Dezamăgirea că nu va fi așa a făcut-o nu să cedeze, ci să caute un loc unde să își poată pune la lucru energia, într-un mod folositor.

În acest moment, sistemul și evenimentele politice au reușit să contamineze tânăra generație cu un cinism greu de vindecat. Lucru și mai grav: i-a tăiat aripile. Este greu să mai crezi că ești capabil să faci ceva individual. Dacă aș trăi în acest moment în România, nu aș mai crede în șansele mele de reușită niciunde. Imigrând am reușit în primul rând să scap de virusul cinismului. Cred că viața, în mod injust, mi-a dat cumva mai multă dreptate decât aș fi vrut.

Când a venit în Canada a intrat imediat la facultate, la un master de literatură comparată la Universitatea din Montreal, iar faptul că știa franceză a ajutat-o, a accelerat puțin integrarea.

 

Acea vervă și plăcere de a scrie

Se spune că tot ceea ce a scris, toate cărțile ei se hrănesc din realitate. A publicat romane în trei limbi. Trei în limba română – pe care le-a tradus şi în franceză, cinci le-a scris direct în franceză şi alte două în limba engleză.

„Ţara brânzei” este una dintre cele mai apreciate cărţi. În „Sweet Sweet China” a descris experienţa pe care a trăit-o, într-un an, în China. „The Darling of Kandahar” a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec pentru o emisiune celebră de la CBC Radio. Am bănuiala că „Țara brânzei” e preferata ei…

Felicia Mihali

Nu poate spune că era o mare vedetă, dar în momentul în care a publicat “Țara brânzei” mai ales, urmat apoi de alte două romane, reacția elogioasă a criticii și a publicului au surprins-o foarte tare. Asta a convins-o cumva să vadă dacă acest succes e adevărat…

Felicia Mihali îmi amintește vorbele lui Matisse, care spunea că un pictor nu face decât să picteze primul lui tablou toată viața. Dacă te uiți la prima pictură a lui Matisse, făcută în spital când era copil, foarte bolnav, cu acuarelele aduse de mama lui ca să îl ajute să treacă timpul, este foarte greu să vezi în acea lucrare opera care l-a consacrat mai târziu. Totuși, pe undeva avea dreptate.

Un autor pune în prima lui creație tot ce știe și are mai bun, cu naivitate și onestitate, ca și când ar fi ultima lui suflare. Este pentru prima și ultima oară când un autor este onest, în afara calculelor meschine de succes, de premii, de recompense. Este cartea în care pune în egală măsură, pasiune, cunoaștere și experiență. Sub o formă sau alta, cum spunea Matisse, toate cărțile mele scrise ulterior reiau, mai mult sau mai puțin, teme, motive, idei, din „Țara brânzei”. Este cartea care mă definește, atât ca stil, cât și ca personalitate. „Țara brânzei” mă plasează pe hartă, undeva, în lume. Restul nu a făcut decât să confirme acea vervă și plăcere de a scrie, de a imagina, de a trăi în și prin literatură.

 

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator

Experiența sa la inuiți constituie, desigur, ceva care se înscrie la mai mult decât categoria experiențe. Anul petrecut la Iqaluit a fost una din acele pauze existențiale pe care și le acordă din când în când și care îi permit să își reînnoiască gândirea, existența, sistemul de valori.

Felicia Mihali

După cum recunoaște, poate că, inconștient, asta a fost și ceea ce a împins-o să imigreze.

Cei 4.000 de kilometri până la Cercul Polar sunt poate măsura distanței pe care trebuie să o iei față de ține însuți, o distanță confortabilă de 3 ore în avion, dar care la nivel fizic și geografic reprezintă o lume întreagă. În Iqaluit am lucrat ca profesor în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână m-am scufundat în arhivele privind expedițiile britanice de secol 18 și 19 în căutarea Pasajului de Nord-Vest, care trebuia să îi ducă direct în China.

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator în căutarea unui drum care chiar dacă nu duce la destinația așteptată, duce la altceva, poate mai bun.

 

Din motive ilogice și maladiv sentimentale, Felicia Mihali s-ar întoarce în România

Îi adresez doamnei Felicia Mihali o întrebare cu o rezonanță oarecum mioritică: De ce a plecat din România, de ce ar veni?

Răspunde că s-ar întoarce în România din motive ilogice și maladiv sentimentale! Pentru că România rămâne tot ce știe ea mai bine din această lume. Și pentru că, în ciuda anilor și a distanței, este un loc pe care îl poate numi cu adevărat acasă.

Și-ar dori să retrăiască la altă dimensiune toate plăcerile de tinerețe.

Să beau o cafea undeva la o terasă la Piață Romană, în soarele primăvăratic, de vorbă cu prieteni de altă dată. Aș vrea să reiau o anume formă de jurnalism, dacă cineva îmi va da…o tribună,  la care să spun liber ce cred și ce simt despre o țară pe care nu am nici pretenția nici ambiția de a o moraliza sau îndrepta. La vârsta mea, chestia hollywoodiană cu schimbatul lumii este de un prost gust infinit.

De acum, totul se petrece pentru ea în plan personal. Felicia Mihali își dorește doar să fie în pace cu ea și cu cei din jur. Și crede că România este ultima etapă a acestei căutări. E locul care îi va închide bucla existenței, după cum afirmă.

 

Ce fericită și liberă se simțea…

România copilăriei înseamnă un anumit fel de amintiri. După cum evidențiază în timp ce își deapănă povestea, în perspectivă, cele mai interesante amintiri devin cele care la epoca respectivă erau încărcate de o anume doză de suprarealism.

Mă gândesc la anii petrecuți în licee industriale și dormitoare comune, în camere de 12 persoane, cu serviciul la cantină și ceaiul supraîndulcit. Bucureștiul anilor 80 și primii ani de liceu. E absurd să regret cea mai dificilă perioadă a vieții mele, chiar sumbră. Dar cine poate înțelege meandrele spiritului uman? Perioadele când am fost fericită și am simțit că fac lucrurile bine s-au șters total din mintea mea, sau sunt de o plicitiseală mortală. În schimb revin tot mai des la tot ce a fost dramatic și contradictoriu în viața mea. În fond ceea ce m-a caracterizat a fost dintodeauna tendința de a face lucrurile în răspăr.

Ca să rezumăm, Felicia Mihali își aduce aminte de o zi rece din primăvara anului 1983, o duminică după amiază. Era singura zi în care li se dădea bilet de voie de la cămin să iasă în oraș. În ziua aceea a decis să se plimbe pe Calea Victoriei. Apoi s-a oprit pe o bancă în față Ateneului să se odihnească. Își aduce aminte ce fericită și liberă se simțea.

 

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie

Felicia Mihali crede că are puteri extrem de limitate să schimbe ceva în România, dacă ar putea schimba. Ar fi complet irealist să spere așa ceva.

Felicia Mihali

Felicia Mihali: „Nu mai știu cine zicea că România are atâta noroc că nu are nevoie de oameni politici. În acest moment trăim o etapă în care pur și simplu nu avem noroc.”

În schimb, dat fiind că literatura e ceva la care poate zice că se pricepe și la care lucrează de multă vreme, s-ar putea gîndi să schimbe ceva ca editor. De curând a deschis la Montreal o editură unde își propune să publice autori marginali, buni, dar mai puțin cunoscuți.

Mă gândesc ca într-o zi să deschid și în România o „sucursală”, unde să public în românește autori din literatura mondială, puțin sau deloc cunoscuți în România. Știu că în România piața literară este activă și bogată. Numai că la nivel de traduceri consider că se continuă o viziune europocentristă, în care se vehiculează la nesfârșit aceiași autori și aceleași cărți. România nu a intrat încă în circuitul literar universal; Africa, Orientul Mijlociu, mare parte din America Latină, țările scandinave, Orientul îndepărtat, Subcontinentul indian îi rămân străine și indiferente. Cred că la acest nivel aș putea face ceva.

 

Într-o zi se va schimba sensul roții

În acest moment, Felicia Mihali se consideră obosită. După un parcurs extrem de lung și extenuant: jurnalism, studii, scris, imigrat, readaptare, alte studii, alte cărți, alte limbi, călătorii… Dar urmând o tendință generalizată în viața ei, ceea ce o menține în formă sunt noile proiecte și mai ales noile prietenii.

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie, de a produce și transmite un text. Printre altele, de fiecare dată când sună telefonul, simte că cineva îndreaptă o rugăminte la cer pentru publicarea unei cărți. Acel apel poate fi cu adevărat important, iar cartea poate fi cu adevărat valoroasă.

Revenim la a vorbi despre România, despre viitorul românilor. Felicia Mihali consideră că suntem educați, dar educația nu e totul. Mult mai importantă este civilizația, ceva care înglobează totul.

Un lucru care mie mi se pare evident este că România este trasă în urmă cu secole de satul românesc. Pe care mulți îl idolatrizează cu ia și cu revitalizarea unor ritualuri de Ev Mediu. Satul românesc este golit de civilizație, de igienă, de progres. Este o gaură neagră care ne înghite toate speranțele și resursele. Dacă cineva ar vrea cu adevărat să construiscă ceva, trebuie început de la rădăcină. Întrebarea este cum să dezrădăcinăm un arbore bolnav fără să îl distrugem complet?

Totuși, Felicia Mihali încheie cu un gând pozitiv. Speră că într-o zi, pentru România, se va schimba sensul roții…

Claudiu Tănăselia

Se spune că Universul este infinit. Ceva ce în întregime nu poate fi cucerit. Poate și din acest motiv, Mihai Eminescu spunea în poezia Luceafărul că ”oamenii sunt muște de o zi”. Ceea ce pentru unii pare imposibil, însă, pentru Claudiu Tănăselia e o adevărată provocare. Doctor în fizică din 2013 (în cadrul Universității Babeș-Bolyai), acesta încearcă să dezlege măcar o parte din tainele spațiului cosmic.

 

Pe site-ul său, Claudiu publică știri cu tot ceea ce se petrece în afara atmosferei terestre. Totul doar din plăcere. Se rezumă doar la informații care pot fi dovedite științific și nu ezită niciodată să răspundă la întrebările cititorilor.

Site-ul nu poate fi accesat în prezent, acesta fiind într-o restructurare majoră, dar articolele pot fi găsite și pe pagina de facebook cu același nume.

Claudiu Tănăselia este de asemenea un important colaborator al revistei „Știință și Tehnică”, cea mai veche și singura publicație de știință din România tipărită în prezent.

 

Inspirat de vorbele lui John F. Kennedy

Pasiunea sa pentru spațiul cosmic a început din copilărie, cu desenele de pe coperta revistei Anticipația. O contribuție importantă au mai avut-o benzile desenate, dar și serialele SF, printre care și Star Trek.

Sunt o persoană curioasă și tot ce fac pornește din curiozitate. Lumea reală este cu mult mai fascinantă decât cea imaginară și spațiul cosmic oferă foarte multe lucruri interesante, complexe și entuziasmante.

„Nu facem asta pentru că e ușor, ci tocmai pentru că este greu”, este deviza lansată de John F. Kennedy atunci când și-a propus să trimită astronauți americani pe lună.

Citatul fostului președinte al SUA l-a inspirat pe Claudiu, pentru că îmbină hobby-ul său cu activitatea de bază, aceea de fizician la Institutul de Cercetări pentru Instrumentație Analitică din Cluj-Napoca. Aici se ocupă cu dezvoltarea de metode și realizarea de analize în domeniul spectrometriei de masă.

Claudiu Tănăselia

Foto: Facebook Claudiu Tănăselia

A vizitat NASA, locul de unde Neil Armstrong și Buzz Aldrin au plecat pe Lună

Acum 10 ani, Claudiu Tănăselia a vizitat cea mai importantă agenție spațială din lume. Bineînțeles, este vorba de NASA, despre care tot el ne spune că poate fi vizitată de oricine. Doritorii au nevoie de un bilet, iar pentru un tur mai detaliat, este necesară o programare online cu câteva săptămâni în avans. Vizita din 2009 a fost și unul dintre motivele lansării site-ului parsec.ro, despre care am vorbit mai sus.

Odată deschis subiectul NASA, nu puteam să nu-l întreb pe Claudiu și despre Stația Spațială Internațională. Am aflat, astfel, că acolo au loc două categorii de activități:

  1. Astronauții învață să trăiască pe orbită în condiții de imponderabilitate, studiind în același timp efectul acestor condiții asupra corpului uman.
  2. Aceștia folosesc condițiile existente acolo pentru a derula experimente care nu ar fi posibile pe Pământ.

Un echipaj complet este format în prezent din șase astronauți, care petrec pe orbită aproximativ șase luni. La fiecare trei luni, echipajul este înlocuit. Trei coboară pe Pământ și alți trei le iau locul. Sunt echipaje mixte, formate în principal din americani și ruși, dar și din canadieni, europeni sau japonezi.

În viitor, s-ar putea ca numărul celor prezenți pe orbită să crească, dacă partenerii privați ai NASA vor reuși să lanseze astronauți în mod regulat. În prezent, capsulele Soyuz au doar trei locuri disponibile, în timp ce vehiculele Dragon (SpaceX) și Starliner CST-100 (Boeing) vor putea lansa câte șapte astronauți.

Claudiu Tănăselia

Aparatură din interiorul NASA/ Foto: Facebook  Claudiu Tănăselia

 

Despre viața extraterestră și colonizarea planetei Marte

Ajungem și la partea cea mai interesantă. Există viață pe alte planete? Claudiu Tănăselia vine aici cu o teorie foarte interesantă.

Viața continuă să ne surprindă și aici pe Pământ, prin mecanismele ei de supraviețuire în cele mai ostile medii. Ne putem aștepta la orice, dar eu sper ca în următorii ani să găsim „ceva” pe Marte. Viață la nivel microscopic, cel mult. Dacă nu viață, măcar urme ale existenței vieții în trecutul planetei. Ce mă îngrijorează, însă, este paradoxul lui Fermi: dacă există alte forme de viață inteligentă în Univers, unde sunt ele?

Până la descoperirea vieții extraterestre, omenirea își propune să colonizeze planeta Marte. Sunt șanse ca primii oameni să ajungă acolo până în 2050.

Claudiu ne atrage, însă, atenția că Marte nu e deloc o planetă prietenoasă. Drumul până acolo durează aproximativ șase luni, iar lipsa oxigenului și presiunea extrem de scăzută ne-ar transforma în ținte pentru radiațiile cosmice.

Primele orașe marțiene, care vor fi în peșteri sau în module artificiale, nu vor apărea mai devreme de 2100. Dar eu sper ca Luna să devină în următoarele decenii al optulea continent și să avem prezență umană permanentă acolo, așa cum avem astăzi în Antarctica sau pe orbită, unde e mereu un echipaj prezent fără întrerupere din 2000 și până astăzi.

Suntem în siguranță în acest moment pe Pământ? Înainte de a ne vorbi despre pericolele care vin din spațiu, Claudiu își îndreaptă atenția către unele activități de pe planeta noastră, care afectează mediul înconjurător. Felul în care sunt depozitate deșeurile este cea mai gravă problemă pe care o semnalează.

 

Claudiu Tănăselia: „Asteroidul care ne ia planeta în vizor trebuie să fie cunoscut cu mulți ani înainte”

Iată și principala amenințare din afara planetei. Impactul cu un asteroid. Nu știm când și unde ne va lovi, dar avem certitudinea că la un moment dat se va întâmpla.

Din fericire, tehnologia din prezent ne oferă posibilitatea de a ne apăra. Două dintre soluții ar fi devierea cu o folie strălucitoare sau bombardarea cu o armă nucleară.

Pentru ca devierea cu o folie strălucitoare să fie eficientă, trebuie ca asteroidul care ne ia planeta în vizor să fie cunoscut cu mulți ani înainte, decenii chiar. Presiunea luminii acționează lent, în timp, este un proces de durată și destul de costisitor. Bombardarea cu o armă nucleară ar putea fi o soluție pe termen mai scurt, mă gândesc la un orizont de timp de câțiva ani. Dar încă nu s-au făcut mai mult decât simulări, nu avem astfel de teste efectuate pe asteroizi reali, deci nu știm exact ce efect va avea mai exact bombardarea acestuia. Suprafața unui asteroid poate fi diferită de modelele matematice pe care le avem astăzi la dispoziție.

Pagubele pe care le poate provoca o coliziune sunt influențate de mai mulți factori: masa asteroidului, dimensiunea sa, densitatea (dacă e pietros sau feros), unghiul sub care intră în atmosferă, viteza acestuia și locul unde va lovi (apă sau uscat).

Pământul este bombardat zilnic cu meteoriți (de mici dimensiuni). Din cauză că mare parte din planetă este acoperită de ape sau pentru că suprafața locuită este extrem de scăzută ca procent din suprafața uscatului, majoritatea acestora nu sunt recuperați sau identificați niciodată. Sunt catalogați în prezent 60.500 de meteoriți și doar o parte din aceștia au ajuns în laboratoare, pentru studii amănunțite.

 

Mineritul spațial

Asteroizii pot fi, însă, și o resursă valoroasă. S-ar putea găsi apă și diferite metale în ei. Tocmai de aceea, țări precum SUA, China și Rusia analizează posibilitatea de a face minerit în viitor.

Încă nu este o activitate care să aducă un profit imediat, așa că nimeni nu investește masiv în așa ceva. După ce costurile lansării spre orbită vor scădea, după ce vom avea o infrastructură pusă la punct în spațiul dintre Pământ și Lună (spațiul cis-lunar), cu lansări de rutină și depozite orbitale de combustibil, baze selenare permanente (așa cum avem acum în Antarctica), abia atunci ne vom putea gândi serios la exploatarea comercială a asteroizilor.

Cât despre implicarea României în cercetarea spațiului cosmic, trebuie să știm, în primul rând, că Agenția Spațială Română este membră a Agenției Spațiale Europene. Contribuțiile financiare nu sunt impresionante, pentru că fiecare stat cotizează în funcție de PIB, dar acest parteneriat aduce țara noastră într-un club select.

Avem acces la cercetarea spațială europeană și chiar la experimentele de pe Stația Spațială Internațională.

În finalul acestui material, pentru a ne face să îndrăgim și mai mult știința, Claudiu Tănăselia ne-a mai răspuns la câteva curiozități.

Claudiu Tănăselia

Claudiu Tănăselia la NASA/ Foto: Facebook  Claudiu Tănăselia

Cum arată NASA din interior:

„La Johnson Space Center m-a impresionat racheta Saturn V expusă într-un hangar special, enormitatea motoarelor și a rachetei în sine, dar și vizita în fostul centru de control al misiunilor Apollo, unde am călcat pe aceeași mochetă pe care au pășit și cei care au orchestrat și derulat aselenizările. A fost o adevărată experiență spirituală.

La Kennedy Space Center, anul trecut, m-a impresionat naveta spațială Atlantis, expusă într-un muzeu în toată frumusețea sa. Mi-am adus aminte cum îi urmăream ultimele lansări cu sufletul la gură și nu-mi venea să cred că sunt în fața unui vehicul care a zburat de 33 de ori în spațiu, care a costat 200 de miliarde de dolari și care putea atinge o viteză maximă de aproape 30,000 km/h. Navetele spațiale sunt adevărate minuni moderne, fiind cele mai complexe vehicule construite vreodată.

La Huntsville este expusă a treia și ultima rachetă Saturn V, dar și alte echipamente care nu au mai fost folosite în spațiu sau care erau doar folosite pentru teste. Acolo, cel mai mult m-a impresionat un model la scară 1:1 a unei rachete Saturn V expusă vertical, pentru că așa se vede cel mai bine dimensiunea colosală a rachetei, care nu poate fi surprinsă de nici o fotografie sau nici chiar de priveliște cu o astfel de rachetă expusă orizontal.

Credeți-mă, o rachetă Saturn V sau o navetă spațială sunt cele mai spectaculoase lucruri create de mâna omului pe care le puteți vedea vreodată.”

 

Dovezi ale Aselenizării din 1969:

”Au fost aduse sute de kilograme de roci lunare, care au ajuns în mai multe laboratoare de pe Pământ și au fost studiate de oameni de știință. A contesta aselenizarea înseamnă a crede că toată comunitatea științifică este parte a unei conspirații.

URSS nu a contestat-o niciodată, ba chiar au avut o sondă pe orbita Lunii exact în momentul în care Neil Armstrong și Buzz Aldrin făceau primii pași acolo.

Au existat șașe aselenizări, de ce ar falsifica cineva de șase ori acest lucru? În programul Apollo au fost implicați zeci de mii de cetățeni americani, îmi este greu să cred că un număr atât de mare de oameni ar fi putut păstra un astfel de secret atât de mult timp.

Există pe Lună o oglindă instalată de astronauți, oglindă spre care oricine de pe Pământ poate îndrepta un laser și verifica cu mâna lui distanța Pământ-Lună (dacă are un laser suficient de puternic). Recentele misiuni americane, japoneze sau chinezești au fotografiat suprafața Lunii la detalii suficient de clare încât să fie vizibile urmele și echipamentele lăsate în urmă de astronauții americani.”

 

Despre cheltuielile unei lansări:

”Sunt de ordinul miliardelor, dar chiar și așa, sunt cheltuieli infime dacă le comparăm cu cheltuielile pe care le facem pentru a ne înarma. Trimiterea unui echipaj în spațiu este o activitate extrem de complexă, de la selecție și antrenament și până la lansare, iar astronauții sunt doar vârful iceberg-ului.

Sunt mii, zeci de mii de oameni implicați într-o misiune spațială. Niciodată lansarea unei rachete nu va fi o activitate de rutină. Sunt foarte mult lucruri care pot merge prost și care pot duce la pierderi de vieți omenești.

Cât privește sondele, ele au fost mereu apogeul miniaturizării, deci vorbim de tehnică de vârf, iar acest lucru costă, atât bani, cât și timp pentru a fi dezvoltată, integrată, lansată și operată în condiții vitrege, fie că vorbim de orbită, Lună, Marte sau spațiul interplanetar.

NASA, agenția spațială cel mai serios finanțată, nu trece de 0.5% din PIB-ul american, în timp ce în Europa, cetățeanul obișnuit contribuie prin taxele sale cu doar 10 euro/an la costurile pe care le implică explorarea spațiului cosmic.”

 

De ce nu mai sunt trimiși oamenii pe lună sau în alte locuri îndepărtate:

”Programul Apollo, care a culminat cu prima aselenizare din 1969, a avut loc într-o perioadă în care două sisteme politice trebuiau să-și dovedească una alteia (și propriilor cetățeni) superioritatea. O cursă spre Lună a fost atunci un bun mijloc de a-și măsura nivelul de competențe tehnice.

Costă destul de mult să trimitem oameni pe Lună sau pe Marte (încă nici nu avem tehnologia necesară pentru Marte) iar câștigurile imediate, în afară de imagine, sunt destul de puține.

Bugetul NASA, raportat la PIB, a fost cel mai mare în timpul războiului rece, iar suportul publicului a fost pe măsură. După aventura selenară, au venit reduceri de buget și o relaxare a susținerii publicului, motiv pentru care agențiile spațiale guvernamentale și-au concentrat atenția pe misiuni pe orbita Pământului sau trimiterea de sonde spre alte lumi.”

 

Un exercițiu de imaginație. Călătoria spre alte galaxii:

”Sondele noastre Voyager abia dacă au pipăit granițele sistemului solar. Zborul interstelar sau intergalactic este de domeniului SF-ului, va trebui să posedăm noi metode de propulsie înainte de a ne gândi acolo.

Dar cu siguranță navele intergalactice vor fi uriașe, de mărimea unui oraș modern, pentru a putea permite unui zbor de lungă durată să fie sustenabil.”

Cornel Amariei

Orice copil este curios, dar câți reușesc să rămână curioși zeci de ani? La doar 25 de ani, inventatorul Cornel Amariei ocupă funcția de Head of Innovation la Continental. Este catalogat de Forbes USA ca fiind unul dintre cei mai influenți tineri din Europa, iar cei de la Real Leaders l-au nominalizat în topul celor 100 de vizionari ai planetei. Este primul român din istorie ales de J.C.I. în Top Ten Outstanding Young Persons of the World – titluri obținute în trecut de personalități precum Elvis Presley sau John Fitzgerald Kennedy.

 

O copilărie scoasă din tipare

Cornel AmarieiCornel Marian Amariei trebuia să se nască în București pe data de 8 septembrie 1993, de Sf. Maria. Întrucât acest lucru nu s-a putut, a venit pe lume o zi mai târziu. Deși niciodată nu a avut două torturi, mărturisește că e un lucru plăcut să ai două zile consecutive cu motiv de sărbătoare.

Copilăria și-a petrecut-o în marea ei majoritate între București, Câmpulung Moldovenesc și Siret. La 20 ani a realizat că era singurul om din universitatea sa ce știa să… mulgă o vacă – o abilitate din ce în ce mai rar întâlnită.

S-a născut într-o familie diferită, ambii părinți fiind persoane cu handicap locomotor – lucru ce a avut un impact major asupra vieții sale, activitățile ce le putea desfășura împreună cu părinții săi fiind limitate. În ciuda handicapului lor, părinții munceau zilnic de la 7 dimineața până seara târziu, asigurând astfel cele necesare pentru Cornel și sora sa. A preluat de la aceștia un set de valori impresionante: ambiția, determinarea și spiritul de sacrificiu.

Cateodată mă luau cu ei și vedeam ce înseamnă să muncești și 16 ore pe zi. De la o vârstă mică am înțeles că viața înseamă să muncești, 16 ore pe zi, 7 zile pe saptămână. Și m-am molipsit și așa am rămas.

Fiind înzestrat cu o sete de cunoaștere incredibilă, Cornel Amariei învăța la 3 ani să citescă. La 7 ani avea deja zeci de enciclopedii citite și realiza primul său site, iar la 14 ani era premiat prentru crearea unui sistem de siguranță a locuințelor.

Visul său din copilărie a fost să-și poată permite să mănânce de 3 ori pe zi la McDonald`s, dar apoi și-a dat seama ca mai are multe alte lucruri de realizat și de completat. Mărturisește de asemenea că până la 25 de ani nu a citit niciodată o carte de povești, doar enciclopedii și articole științifice.

 

Curiozitatea este premisa diversității, diversitatea este premisa creativității și creativitatea este premisa inovației

Încă din primii ani ai vieții, suntem îndrumați spre a privi înainte. Pentru a ne concentra atenția și eforturile către o singură direcție.

Dar inovația și creativitatea înseamnă a lua un lucru simplu din stânga, unul simplu din dreapta și a le pune împreună pentru prima dată. Privind doar înainte, ne va fi imposibil să facem acest lucru, să vedem lucrurile care ne înconjoară.

Orice om trebuie să încerce pe cât posibil lucruri noi. Un hobby, o nouă pasiune, o țară străină, toate acestea ne schimbă profund. Ne dezvoltă creativitatea și ne fac să privim cu alți ochi lucrurile și oamenii din jur.

Deși este cunoscut pentru inventică și antreprenoriat, Cornel Amariei este și muzician. Cântă la 4 instrumente, iar până acum a avut deja 60 de concerte în diferite țări, inclusiv în România și Germania.

Cornel Amariei – 60 de concerte în țară și străinătate

Piloteză mașini de curse, urmează cursurile unei școli de aviație pentru a-și lua licența de pilot, este fotograf și designer industrial. Are în spate 7 ani de înot de performanță, 6 de polo pe apă și a urmat cursurile unei școli de scafandri.

Și-a propus ca până la 30 de ani să viziteze 100 de țări. Are 25 acum și a bifat deja peste 50 de state… Noi credem că va reuși.

Toate lucrurile astea mă ajută foarte mult, atunci când mă lovesc de o problemă nu o mai interpretez doar din unghiul inginerului și a omului de știința ci și dintr-un unghi artistic, dintr-un unghi dat de experiențele pe care le-am avut pe glob etc. De acolo vine inovația, creativitatea, din soluții amuzant de simple.

 

Lumen – primii ochelari pentru nevăzători

Cornel Amariei trăiește pentru a crea și iubește acest lucru mai mult decât orice. Uneori nici nu contează creația în sine – un vers nou, o melodie, o fotografie sau o invenție ce poate schimba viața a milioane de oameni.

Când creația sa este gata, inventatorul… zâmbește. Mai mult decât atât, Cornel adoră să vadă oamenii testându-i invențiile cu zâmbetul pe buze, ascultându-l la concerte sau pe timpul prezentărilor și discursurilor motivaționale de la diverse evenimente. Adoră să aducă fericire celor din jur și să le ușureze viața prin creațiile sale.

Invenția cea mai vehiculată în presa românească pare să fie proiectul Lumen – primii ochelarii pentru nevăzători! O creație uimitoare ce ar putea schimba radical viețile a peste 40 de milioane de oameni.

Deși se află încă în stadiul de prototip, Cornel afirmă că este finalizat în proporție de peste 90%, iar în scurt timp ar putea deveni o realitate palpabilă.

Creațiile lui Cornel Amariei sunt însă la tot pasul. Unele se dezvoltă tacit din motive de proprietate intelectuală, așteptându-și cuminți lansarea triumfală. Altele se bucură deja de o mare popularitate în întreaga lume.

Sunt deja sute de invenții și lucruri frumoase create de cel ce ne conturează practic viitorul, unele chiar înaintea împlinirii vârstei de 18 ani.

De exemplu, în anul 2009, Cornel Amariei înființează primul club de robotică liceală din România – International Computer High School of Bucharest Robotics Club. Deși era doar în clasa a 10-a, Cornel a predat robotica la ICHB timp de trei ani elevilor de clasele 5-12.

Clubul a adus României peste 100 de medalii internaționale în urma participării la concursurile desfășurate în aproape 20 de țări. Obțineau aurul concurând la același nivel cu elevi, studenți și chiar doctoranzi super pregătiți din întreaga lume.

 

…un ceas românesc în Elveția

Din această primă afacere, de succes, am învățat o lecție foarte importantă – mare grijă cu cine începi o afacere. Inevitabil, am închis firma care deja vânduse probabil 1000 de ceasuri în 3 țări.

La 16 ani, aflând despre competiția organizată de Junior Achivement – Company of the Year – concurs ce încurajează elevii să creeze start-up-uri și să lanseze produse pe piață, Cornel înființează Clock Records. Alături de câțiva elevi din clubul de robotică începe să caute o idee bună de business, analizând diverse perspective. Unele dintre acestea au fost dezvoltate ulterior cu succes de alți antreprenori.

Ideea a venit dintr-un lucru aparent banal. Plimbându-se prin casa părinților săi, Cornel a văzut o grămadă de discuri de vinil așezate din întâmplare… lângă un ceas. Astfel a apărut conceptul de ceas în disc de vinil!

A demarat o întreagă linie de producție folosind discuri vinil din România, mecanisme de ceas din China și un ambalaj inedit, realizat din cutii de pizza făcute la comanda cu design-ul lor minimalist.

Prima lansare pe piață a avut loc cu ocazia târgului de carte Gaudeamus 2010, unde Clock Records a primit un mic stand. Estimaseră să vândă măcar 40 de ceasuri în cele 4 zile de eveniment. Le-au vândut însă pe toate în prima zi, iar noaptea următoare au lucrat necontenit pentru a asambla încă 100, vândute integral în ziua următoare. Le produceau cu 30 de lei și le vindeau cu peste 60. S-au vândut sute!

Finala concursului a avut loc la Zürich, în Elveția. Au vândut aproape 200 de ceasuri la prețuri între 150 și 200 de lei.

O co-fondatoare a avut ideea superbă să atârnăm un ceas de vinil Clock Records în centrul gării pe un stâlp. Ceea ce s-a întâmplat a fost incredibil. Elvețienii treceau și se uitau la el pentru a ști ora. Asta ne-a facut foarte mândri deoarece un pic mai sus era un Rolex uriaș ce dicta ora. Însă pentru 2 zile, ora din gara centrală din Zürich era dată de un ceas românesc. Un ceas pe care scrie Clock Records!

 

…și o aplicație mobilă

Un an mai târziu, riscând să rămână corijent la chimie împreună cu un alt coleg, Cornel Amariei a creat o aplicație pentru iPhone ce prezenta într-un alt mod tabelul periodic al elementelor. Cu multe date utile și cu informații folositoare.

Au decis să transforme ideea într-un business, calificându-se în etapa finală a aceleiași competiții – Company of the Year. Posibilitatea de a vedea gratuit o nouă capitală a lumii părea o perspectivă încântătoare, însă în acel an, după zeci de ediții internaționale, finala competiției s-a ținut la București.

Aplicația și compania s-au numit Chemcraft. Programul a fost descărcat în versiunea sa gratuită de peste 200.000 de utilizatori și vândut apoi contra sumei de 0,99$. Au avut o mulțime de clienți.

Nu au câștigat cupa, dar au avut posibilitatea de a purta steagul României în brațe, de pe peluza Casei Poporului până în ultima sală din spate, cea proiectată pentru ca 3 elicopetere să poată ateriza în paralel. Un moment de mare mândrie.

Poate un câștig și mai însemnat este faptul că, din colaborarea cu Apple, a primit și o lecție importantă ca viitor om de afaceri. „Este foarte dificil să lucrezi cu cei puternici”, fiind aproape imposibil să se supună celor peste 400 de reguli ale companiei IT.

Cornel Amariei

O altfel de educație

După terminarea liceului International Computer High School of Bucharest, Cornel Amariei a ales să își desfășoare studiile universitare în Europa, într-o universitate de elită americană – Jacobs University din orașul Bremen. Mărturisește că diferențele între sistemul de învățământ românesc și cel american sunt enorme.

O facultate trebuie să fie grea, dacă nu plângi de supra-solicitare, nu este facultate. Am avut colegi din studii similare peste ocean ce au murit de atac cerebral. Trebuie să fie atât de greu ca doar cei ce merită cu adevărat să primească o diplomă.

A urmat în paralel două facultăți extrem de dificile: Jacobs University și Facultatea de Informatică și Inginerie Electrică. La momentul acela au fost 40 de studenți ce au încercat acest system, din care doar 2 au reușit. Un an mai târziu, această variantă a fost interzisă.

Sistemul de învățământ american practicat în Jacobs University este unul strict. Cursurile necesitau examene săptămânale, examen parțial “mid-term”, examen final și multe teme.

Nota cursului era o combinație între toate, astfel încât să reprezinte efortul combinat pe o anumită perioadă. De aceea, Cornel Amariei este total împotriva formelor de evaluare prezente în sistemul de învățământ românesc.

Sunt complet împotriva acestui sistem tâmpit în care performanța omului la ceva este măsurată într-un singur examen de o oră (eg: Bacalaureat). Nu reprezintă performanța sau cunoștintele omului. Reprezintă mult mai mult cât ai dormit în seara precedentă și ce ai mâncat dimineață….

Un alt aspect demn de menționat îl reprezintă apropierea incredibilă dintre elevi și profesori. Aceștia iau prânzul alături de elevii lor și își petrec adesea timpul liber împreună, organizând excursii și întâlniri colective.

 

Cornel Amariei: „Succesul înseamnă doar ambiție și sacrificiu!”

La fel ca și în cazul celorlalți vizionari. pentru Cornel succesul înseamnă libertate. Libertatea de a trăi, libertatea de a crea lucruri utile pentru cei din jur. Libertatea de a construi un viitor mai bun.

Există o melodie profundă de la Lynyr Skynyrd intitulată Simple Man. Vreau ca viața mea să fie orice dar nu acea melodie. Ironic, îmi place mult să o cânt.

Pentru el nu există o zi obișnuită, de fapt nu există două zile la fel. În fiecare zi încearcă ceva nou, să descopere oameni, locuri și lucruri total necunoscute.

Poate astăzi se trezește, își ia chitara și cântă. Poate mâine îl veți vedea încercând să trezească mii de oameni prin discursurile sale motivaționale.

În altă zi lucrează cu alți oameni incredibili pentru a crea viitorul. Apoi se urcă într-un avion fără să știe în ce colț al lumii îl va prinde seara…

Pentru cei ce doresc să îl asculte, Cornel le spune să nu se oprească niciodată. Să găsească ceva ce le place și să nu înceteze în a lucra spre îndeplinirea propriilor vise. La visul tău nu trebuie să lucrezi doar în weekend. Săptămâna are 7 zile și trebuie să muncești din greu pentru a fi fericit în toate șapte.

Mergeți înspre greu, nu departe de greu. Cu cât este mai mare și mai grea provocarea, cu atât o să creați lucruri mai bune.

Lavinia Rașcă

De când am lansat Elita României, am avut mereu această ezitare. Să scriu despre mama mea. Fără îndoială, Lavinia Rașcă își merită pe deplin locul aici, pentru cariera sa strălucitoare, pentru felul în care a pus umărul la dezvoltarea atâtor afaceri de succes din România. 

 

Pe de altă parte, cum să faci totuși să nu fi acuzat de favoritisme? Cum ar da asta la public – lansezi un proiect despre români de succes și începi să scrii despre mama ta…

În 8 martie însă, când știi că mama ta este o elită, nu ai voie și nici dreptul să lansezi un alt articol. Lupta internă s-a terminat. Este, dacă vreți, felul meu de a-i spune La Mulți Ani. De a-i recunoaște public meritele, așa cum o fac toți cei din anturajul său extrem de mare.

Așadar, să vă povestesc despre Lavinia Rașcă!

Lavinia Rașcă

 

Destinul, la un telefon distanță

S-a născut în 26 aprilie 1958, la Ploiești. Câteva luni mai târziu, așa cum foarte frumos povestește mama ei, un pachețel înfășat intra pe brațe prin poarta unui bloc din strada Toamnei din București. Aici avea să-și petreacă toată copilăria, înconjurată de dragoste și de prietenii demult apuse.

Tatălui, un bărbat blând, galant, competitiv și ambițios, îi datorează o mare parte din ceea ce este astăzi. La rândul lui o elită a vremurilor sale, Valeriu Coman a fost un nume important al industriei de petrol și gaze din anii 70-80.

Școala 27 din cartier, apoi liceul Cantemir-Vodă și ASE, facultatea de Management, absolvită în anul 1981. Imediat, urmau să sune telefoanele care i-au creionat destinul.

Primul a venit în 1981, când Lavinia ieșea pe ușă spre o întâlnire cu viitorul ei soț. De la capătul celălalt al firului, a primit invitația de a participa la un stagiu de pregătire în cadrul Uzinei de Pompe Aversa.

Cel de-al doilea telefon esențial a sunat în 1990, într-o zi de sâmbătă. Lavinia Rașcă, soțul și singurul lor băiat întârziaseră nepermis de mult la un botez. A ezitat o secundă, și totuși s-a întors din pragul ușii și a ridicat receptorul. Era Alecxandrina Deaconu, o foarte bună prietenă, fostă colegă de facultate, astăzi unul din cei mai importanți profesori din ASE.

Avea o singură zi să aleagă dacă participă sau nu la un concurs de asistent universitar la catedra de management din ASE. Într-o perioadă în care a fi economist la o fabrică de stat îți asigura un trai decent, Lavinia Rașcă a simțit că 9 ani de Aversa erau suficienți.

Și-a dorit mai mult, și-a asumat riscul și a tras lozul câștigător.

 

Orizontul tot mai larg

Imediat după această schimbare, am simțit cum mamei îi creștea cercul de cunoștințe. În timp ce prietenii tradiționali sunt aceeași chiar și în ziua de azi, pe la noi pe acasă apăreau tot mai mulți străini. Un lucru rar pentru orice român, la începutul anilor 90…

Îmi amintesc de Earl True, un domn respectabil care în mintea mea semăna cu celebrul Bobby din Dallas. De Warner Wong, primul om de culoare pe care l-am văzut în carne și oase.

Chiar de un domn căruia nu îi rețin numele dar care avea trei băieți cu care m-am jucat în câteva rânduri și mi-am testat cunoștințele în engleză. Trei copii americani, chiar la mine acasă – aveam cu ce mă lăuda pe la școală!

Cei mai importanți însă – Katie și Dawid Reikowski, alături de care am petrecut inclusiv câteva concedii prin țară. Despre Katie, mama spune că a fost cel mai important mentor al său în acei primi ani de după 90.

Nu înțelegeam eu foarte mult, dar simțeam cum oameni importanți o tratau pe mama de pe picior de egalitate. Din toate aceste legături, părinții mei, chiar și eu ca un copil, am învățat ce înseamnă încrederea în sine și am căpătat dezinvoltură în fața celor considerați, uneori, superiori.

Toți suntem oameni cu două mâini și două picioare, cu nevoi, bucurii și supărări! Cei valoroși, de elită cum îmi place mie să spun, te vor respecta atâta vreme cât ai ceva de spus.

Odată cu trecerea anilor, Lavinia Rașcă a devenit tot mai „internațională”. A început cu celebra Harvard, care a selectat șapte lectori din ASE într-un program de patru luni, cu scopul de a deschide școli de afaceri în Europa de Est. Așa s-a înființat în 1993 ASEBUSS, primul furnizor din România al unui Executive MBA Româno-American, unde Lavinia Rașcă este membru fondator.

Au urmat Barcelona, Dublin, Amsterdam, Osaka, Johannesburg, Londra… Puțini sunt cei care s-au bucurat de o asemenea expunere globală, mai ales în anii 90.

 

Contribuția Laviniei Rașcă la mediul de afaceri românesc

În primul rând, trebuie să înțelegem că, într-un program Executive MBA, studenții au minim 3 ani experiență managerială. Învață despre funcțiunile unei companii, despre conexiunile dintre departamente, despre imaginea de ansamblu a unei afaceri. Nu are importanță dacă firma are un angajat sau 10.000, principiile de bază sunt aceleași.

Dacă prin alte module, cursanții se familiarizează cu planul de marketing, cu contabilitatea și deciziile financiare, cu resursele umane sau operațiunile unei afaceri, strategia este cea care leagă toate rotițele unui business. Este responsabilitatea antreprenorului sau boardului să stabilească strategia, bineînțeles ținând cont de realitățile din afacere și industrie, de viziunea, misiunea și obiectivele companiei.

Aici intervine Lavinia Rașcă, cea care, de peste 25 ani, facilitează modulele de strategie și antreprenoriat ale EMBA-ului ASEBUSS. Din 1998 susține traininguri de strategie, leadership sau resurse umane, consultanță personalizată în antreprenoriat și dezvoltarea afacerii. Din 2005 este director general al EXEC-EDU, compania de training a școlii de afaceri ASEBUSS.

Lavinia Rașcă

În toți acești ani, mii de oameni au beneficiat de dezvoltare profesională, pentru că Lavinia Rașcă le-a arătat principiile strategiei sau cum se scrie un plan de afaceri câștigător. Sute de afaceri s-au născut și au crescut în sălile sau pe culoarele ASEBUSS. Firme de toate mărimile îșî pregătesc angajații-cheie la EXEC-EDU, pentru că știu că reprezintă o garanție a îmbunătățirii performanțelor.

Când fondatorul City Grill încheia cei doi ani de EMBA ASEBUSS, celebrul lanț de restaurante avea doar două locații în portofoliu. IKEA a venit în România pentru că doi manageri din domenii total diferite s-au cunoscut la ASEBUSS și au înțeles că modelul de business al concernului suedez poate avea succes la noi.

Companii mari de farma, IT, retail sau producție sunt conduse de absolvenți Executive MBA ASEBUSS. Exemplele pot continua la nesfârșit, însă ideea rămâne aceeași.

Toți acești oameni au succes în special datorită experienței ASEBUSS sau EXEC-EDU. Sute de business-uri din România s-au dezvoltat pentru că strategia lor a fost creionată cu sprijinul unui consultant de mare calibru.

 

De ce este Lavinia Rașcă cel mai mare expert de strategie și antreprenoriat din România

Răspunsul este simplu. Pentru că în toată România, nu există un alt nume care să impresioneze în aceeași măsură, prin consecvență, implicare totală, aplicabilitate practică, mesaje puternice care invită rapid la auto-analiză și generează schimbarea.

Îmi veți spune că sunt subiectiv, dar e normal să fie așa. Din câte știu eu, nu există o clasificare oficială a profesorilor din România. Valoarea lor se măsoară în impactul asupra celor cu care interacționează.

În ultimii ani, au apărut o mulțime de specialiști, în orice domeniu posibil, care urmăresc cam același tipar. Îți promit că îți schimbă viața. Îți îndrugă povești despre cum au fost ei la pământ, cum s-au lovit cu capul de zid, cum au avut o revelație și cum știu exact ce trebuie să faci tu ca să fii cel mai bun.

Pe unii dintre ei, i-am testat personal. Sigur că, uneori, informațiile transmise de ei te pot ajuta în carieră. Senzația generală este însă tot ce fac ei este să-ți vândă ceva, să își construiască o imagine cu care marele mase românești să relaționeze.

Ce apreciez eu la mama mea, în tot acest morman comercial, este decența coroborată cu consistență. Nu o vezi lăudându-se în fiecare zi cu rezultatele sale, deși în 25 ani de carieră a strâns mii de exemple de succes. De fiecare dată când apare în media, preferă să transmită un mesaj educativ, nu unul prin care să vândă ceva.

Dacă Michael Porter este părintele managementului strategic la nivel mondial, Lavinia Rașcă este omologul său pe tărâm românesc. În primul rând pentru că adaptează mesajul marelui profesor american la realitățile mediului de afaceri din România.

Însă, mai ales, pentru că știe că instrumente precum modelul Porter sau analiza SWOT vor reprezenta întotdeauna cheia succesului pentru orice tip de organizație. Cei ce aleg calea recomandată de Lavinia Rașcă vor deține mereu avantajul competitiv față de aceea care tratează aceste concepte în mod superficial și le consideră învechite.

 

Cu ce rămânem din toată această poveste

În primul rând, cu un nou exemplu despre importanța lucrului bine făcut. Menținându-te pe aceeași linie, succesul va fi acolo, chiar dacă tendințele par să îți recomande să te schimbi. Poți schimba metodele, dar nu și mesajele pe care le transmiți.

În al doilea rând, cu o reglare de conturi. Dacă citești lista de recunoașteri de care se bucură Lavinia Rașcă, vei avea o nouă confirmare că își merită locul aici cu prisosință. Face parte întru totul din categoria oamenilor despre care scriem, cei care inspiră prin exemplu personal.

Iar în al treilea rând, cu un mesaj de La Mulți Ani, de la un copil pentru mama sa. Chiar dacă noi, adulții, nu o recunoaștem mereu, suntem ceea ce suntem în primul rând datorită părinților.

 

Despre Lavinia Rașcă, ar mai fi multe de spus. De exemplu despre bucuria cu care, în fiecare zi de luni, se îndreaptă către Facultatea de Inginerie Aerospațială, unde an de an întâlnește studenți excepționali. Despre activitatea editorială sau rolul său esențial în dezvoltarea femeilor de afaceri din România.

Despre cum, chiar și la bogata sa experiență, continuă să se perfecționeze și să se adapteze la realitățile prezentului.

Lavinia Rașcă

Despre alte și alte realizări, sau despre viața personală înfloritoare. Presimt însă că mi se va spune că exagerez cu laudele, că nu se regăsește în toată această panoplie. Așa că mă voi opri aici.

Povestea ei însă continuă, cu o energie neștirbită de trecerea timpului. Cu o pasiune și o putere de muncă greu de egalat. Cu entuziasm pentru fiecare manager pe care îl vede cum cuvintele ei îl pun pe gânduri.

La mulți ani, mama!

Uca Marinescu

Cu această idee în minte, exploratoarea Maria Uca Marinescu își trăiește cei mai frumoși ani. După vârsta de 60 ani, când cei mai mulți seniori se retrag în liniște, doamna Uca Marinescu a realizat cele mai importante cuceriri ale vieții sale.

 

Este prima femeie din lume care ajunge la cei patru Poli Geografici ai planetei. Deține de asemenea recordul de cea mai în vârstă femeie care cucerește Polul Nord și Polul Sud în același an (doar a treia din lume care atinge această performanță).

Cel mai important, Uca Marinescu demonstrează în fiecare zi cum tinerețea fără bătrânețe poate fi găsită inclusiv în România. Într-o Românie în care cei mai mulți pensionari au preocupări complet nesănătoase, Uca Marinescu pare doar excepția care confirmă regula.

Din fericire, marea exploratoare ne arată că, prin țară, sunt totuși multe exemple de „așa da”. Ne vorbește de asemenea despre chemarea care o motivează să vadă cât mai multe locuri ale acestei planete. Și, a propos, nu mai sunt prea multe țări pe care nu le-a vizitat!

Aflăm fascinantele povești ale expedițiilor de la Polul Nord sau de la capătul lumii din Sudul Americii. Cum și-a petrecut, la 61 ani, Crăciunul la Polul Sud și cum a simțit nevoia să prezinte o bucată de slănină ca pe o… brânză tipic românească.

Amintiri din Venezuela, din Armenia, din Nepal și mai ales din cea mai recentă călătorie, în Bhutan… Cel puțin de la populația micuței țări asiatice, avem foarte multe de învățat. O experiență molipsitoare, ne spune Uca Marinescu, deoarece Bhutanul se bucură de cel mai ridicat indice al fericirii din lume!

Vă invităm așadar să vă așezați confortabil în fața ecranului. Dacă sunteți în trafic, să porniți video-ul și să o ascultați pe Uca Marinescu. Urmează o galerie foto spectaculoasă prin diversitate, dar mai ales o lecție de normalitate, extrem de utilă pentru copii, părinți și bunici.

 

 

Principalele idei ale acestui dialog sunt rezumate de Daniela Palade Teodorescu pentru Revista CARIERE. În plus, iată doar câteva afirmații ale doamnei Uca Marinescu, de păstrat bine de tot:

 

Un alt record special:

„Cred că am cei mai mulți prieteni pe glob. Nu pot să îi număr. M-am dus ca să îi cunosc, să le cunosc viața și i-am făcut prieteni.”

 

Una din sursele de motivație pentru Uca Marinescu:

„Niciodată nu am cucerit lumea, ci am încercat să o cuceresc prin cunoaștere, adică să cunosc cum trăiesc oamenii in diferite locuri de pe pământ. Nu cucerești lumea, ci te cucerești pe tine, în sensul că poți să afli ce se întâmplă în jurul tău, despre cum trăiesc oamenii și ai de învățat de la ei. Toate călătoriile mele s-au întors cu aceste cunoștințe.”

 

Despre propria condiție:

„Sunt la o vârstă la care ar trebui să mă opresc, însă realitatea este că nu pot. Eu nu mă văd pe mine stând numai în fotoliu.”

 

O Uca Marinescu extenuată, către un coleg de expediție, la un kilometru distanță de Polul Nord:

„Sunt așa de fericită că ajung la pol, încât dacă ajung mai repede, fericirea mea e scurtă. Lasă-mă să merg încet și să-mi adun multă fericire.”

 

Ce ar trebui să conștientizeze un tânăr:

„Nu poți să te dezvolți intelectual stând numai între patru pereți. Muntele te învață să lupți ca să învingi. Muntele, natura, dascălul și pe primul loc părinții sunt cei care formează viitorul unui tânăr.”

 

România sau străinătate?

„Eu nu îi înțeleg pe cei care pleacă din România pentru un loc mai bun. Locul mai bun este aici, acasă, pentru oricare dintre noi. Cu bune și cu rele, țara noastră este unică!”

 

Uca Marinescu

În Bhutan, alături de un important artist local

 

Uca Marinescu

La schi în Tunisia

 

Uca Marinescu

Deșertul Gobi

 

Uca Marinescu

Jocurile Olimpice Mongole

 

Uca Marinescu

Pe Vf Dzongri, Himalaya – 4360 m

 

Uca Marinescu

Pregătiri pentru Polul Nord Magnetic, alături de Ela

 

Încă odată, filmul dialogului dintre exploratoarea Uca Marinescu și Daniela Palade Teodorescu, realizat în exclusivitate pentru Elita României:

Sursa foto: arhivă personală

Geanina Spiriduș

Geanina Spiriduș este învățătoarea din Bacău care învață copiii cu bucurie, prin bucurie pentru a crea bucurie pentru educație și cultură în general. Aportul său duce la schimbarea mentalității din învățământ și crearea educației cu și din drag.  

 

Geanina Spiriduș are 45 ani, căsătorită, mamă a doi băieți deveniți adulți, cu o experiență de 28 ani la catedră, în prezent la Școala Gimnazială Ion Creangă din Bacău. Ceea ce o deosebește din mulțimea dascălilor din România este modul în care predă, ieșind din limitele normalului și conformismului.

Dacă în alte țări non-formalul predomină în majoritatea școlilor, la noi dascălii care au ales calea cea nouă pot fi numărați pe degete în fiecare județ. Doamna Spiriduș schimbă regulile educației, și nu vorbim de o școală particulară din capitală, ci de sistemul public din Bacău.

Geanina Spiriduș

Nonformalul ca stil de predare

Dacă vezi pozele cu elevii săi, cât de fericiți sunt la ore și cât de frumos învață prin jocuri și joculețe, parcă nu îți vine să crezi că vorbim de România. Apoi te gândești câtă muncă, efort, creativitate, răbdare și implicare poate pune un om într-o meserie deja atât de solicitantă? Suficient cât să iasă din tipare!

Despre doamna Spiriduș au scris cei de la Sparknews.ro, chiar aici. După lectură, mi-am spus că trebuie neapărat să o contactez și să aflu mai multe. La telefon se prezintă ca o voce caldă de moldoveancă fără accent, dar hotărâtă în atitudine și ambițioasă până peste poate.

Visul său este să schimbe fața educației publice din România. Elevii săi merg pe drumul cunoașterii 5 ani alături de dânsa și în fiecare an, lună sau săptămână îi așteaptă ceva inedit. Fiecare an are o tematică, un nume și un motto.

Acum are clasa a III-a, clasa Steluțelor, iar motto-ul lor este „Deschide-ți inima”. Geanina Spiriduș predă prin joc, schimb de roluri, zile tematice cu și pentru elevii săi. Eforturile sale sunt realizate utilizând propriul timp și uneori folosind propriile resurse financiare.

De exemplu, a inventat „Clubul de lectură”, o oră în cadrul căreia copiii beau ceai sau ciocolată caldă în cănile aduse de acasă și citesc împreună, comentează ultimele lecturi.

Ce mod mai bun de a le insufla dragostea de carte decât făcând din aceasta o activitate plăcută, la nivel de clasă dar cu efect individual?

Pentru a le da o lecție despre faptul că petrec prea mult timp pe telefon sau tabletă, i-a pus să țină un jurnal al activităților zilnice. Rezultatul? Copiii realizează singuri că unele activități ocupă prea mult timp liber.

 

 

Geanina Spiriduș: „Nimic fără Dumnezeu”

Programa se îngreunează pe fiecare an, dar doamna Spiriduș predă prin activități care să le aducă bucurii copiilor, nu să îi facă să se gândească la învățătură ca la o corvoadă.

De exemplu, a mai creat Clubul cercetătorilor, oră în care copiii fac experimente si învață într-un mod distractiv. Mai au ocazia de a prezenta în fața clasei un experiment realizat acasă și copiii se bat literalmente pe această șansă.

Există și Clubul matematicienilor, șahul, poezia, excursiile… Geanina Spiriduș se încăpățânează să afirme că fiecare învățător face eforturi uriașe cu copiii săi, dar fiecare în stilul său, conform propriei personalități. Are o bucurie și o speranță pentru mai bine care îți înfrumusețează ziua pur și simplu la telefon, de la sute de kilometri depărtare.

Bunătatea, bucuria și intențiile bune fără pretenții materiale se simt din voce. Dragostea pentru profesia care i-a devenit vocație se simte la fiecare cuvânt.

Câtă nevoie de astfel de abordări „altfel” ale predării are nevoie un sistem învechit, în care teoria este majoritară, iar practica lipsește cu desăvârșire? De câți profesori sau învățători avem nevoie pentru a schimba sistemul și a face copiii să învețe cu plăcere? Dar să vină cu drag la școală? De mai mulți decât am crede.

Câți învățători ies de la catedră și dansează cu copiii în clasă? Câți le dau lecții despre emoții și sentimente, dar despre bani? Câți stau acasă și fac planul pentru încă o activitate incitantă și distractivă pentru a doua zi la școală?

Prea puțini din păcate, iar la sate lucrurile stau și mai rău. Concepția „a face carte, nu prosteală” încă există, iar copiii nu vin cu drag la școală, ci mai des cu frică.

Visul din copilărie a devenit profesie pentru o viață

De când era mică, Geanina Spiriduș se juca de-a învățătoarea cu păpușile sau cu copiii vecinilor în fața blocului. Un vis, iată, devenit realitate. Se joacă și acum, dar jocul înseamnă o educare mai bună, mai eficientă.

Amintirile cu propria învățătoare nu au fost cele mai drăgăstoase, tocmai de aceea și-a propus să lase o cu totul altă impresie și alte amintiri elevilor săi. Își propusese să se folosească de inteligența emoțională în relaționarea cu cei mici, pentru a-i atrage la școală și spre lectură.

A început să predea aplicând tot ceea ce învățase la facultate, dar rezultatele nu erau atât de bune pe cât se aștepta. Atunci și-a dat seama că stând la catedră are dreptul și puterea de a-și schimba atât atitudinea pentru a nu se plictisi, cât și să aplice niște metode noi de predare spre deliciul celor mici.

Sunt un om obișnuit, dar vreau ca strategiile mele didactice să fie neobișnuite. Cred că țara are viitor, un viitor care se află în clasa mea, în fiecare bancă.

Credința în Dumnezeu, dragostea de profesie, de copii, de cultură au ajutat-o să iasă din banal creând entuziasm și interes în sufletul celor mici. În mintea părinților au apărut pe rând mirare, curiozitate, respect și apoi mulțumire. Spune că partea cea mai grea este să lucreze cu părinții care trebuie să îi susțină eforturile financiar cumpărând diverse obiecte opționale.

Atunci când pornește o nouă clasă zero, își creează o strategie pe termen lung pentru copii și una pentru părinții cu care se străduiește să țină legătura cât mai des și strâns posibil. Educația continuă o ajută să aibă rezultate mai bune de la an la an, iar cei mici să fie cât mai entuziasmați de venirea la școală.

Geanina Spiriduș

 

Cea mai frumoasă amintire este mereu la plural

Cea mai frumoasă amintire din buchetul imens este că atunci când s-a căsătorit la starea civilă, au venit toți copiii și părinții să o căsătorească. S-a căsătorit cu copiii după dânsa…

Plecați la gimnaziu vor înapoi la ciclul primar, la liceu vor în gimnaziu…

Întodeauna se întorc. Cu o floare, cu recunoștință, cu nostalgie, cu succes… Și, da, te simți extraordinar, știi că ai făcut ce a fost corect, frumos, bine…

Pe lângă munca de la catedră, doamna Spiriduș duce o viață plină de bucurii și de activități care mai de care mai interesante, toate cu și pentru educația de orice tip. Ar părea că unele persoane au parte de mai mult de 24 de ore într-o zi și au o viață ocupată pe care și-o ocupă singuri pentru că acest stil de viață îi împlinește.

De câteva luni merge regulat la Radio Vocea Speranței unde are emisiunea Ședința cu părinții realizată de Anca Porumb.

Dorința mea este să provoc ascultătorul la schimbarea în bine, la spiritualitate, la educația prin dragoste, la a fi sensibil la nevoile copiilor.

Pe lângă asta, mai ține conferințe pentru femei de succes care își conduc viața după principii moral-creștine. „Femeia de succes” a apărut acum 5 ani, iar în 2019 se va ține la Bacău în data de 4 mai.

Despre colegii din breaslă spune că nu au nevoie de o educare în direcția educației non-formale, cât trebuie să nu se mai teamă de pedepse dacă nu își îndeplinesc programa, trebuie apreciați și încurajați, prin iubire schimbându-se în mai bine. Au nevoie de materiale, programe de recreere, susținere și confirmarea rolului esențial pe care îl au în educarea noilor generații de tineri.

 

Educația care formează CARACTERUL sau doar EDUCAȚIA INTELECTUALĂ?

Planurile sale de viitor vizează tot educația: un proiect  în  derulare  PĂRINȚI CU A.C.C.E.S. LA S.U.C.C.E.S, urmat de un ghid de  STRATEGII DIDACTICE  și o lucrare de STRATEGII DE EDUCAȚIE PARENTALĂ.

Geanina Spiriduș este exemplul viu de dascăl cu vocație, pasiune care a depășit barierele puse de legile rigide ale sistemului. A creat în Bacău un model de educare asemănător celor din Suedia.

Este un exemplu de „Se poate și la noi” pe care toți învățătorii din țară ar putea să îl preia pentru a educa generațiile viitoare. Generații care să vină cu entuziasm și bucurie la școală, unde să poată deveni ÎNȚELEPȚI!

Margareta Tătăruș

Pe tot parcursul vieţii am învăţat că sunt oameni care se nasc pentru a-şi împlini destinul şi oameni care, pe lângă propriul destin, îl împlinesc cumva şi pe al altora. Am învăţat că unii oameni ne marchează pentru un timp, iar alţii pentru o viaţă. Un astfel de om este Margo. De ce Margo? Pentru că aşa o cunoaşte toată lumea pe Margareta Tătăruş, managerul de la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” din Vrancea.

 

Lumea care se vede numai cu inima

Focşaniul, sau altfel spus oraşul de pe Milcov, este unul din puţinele locuri din ţară în care arta, cultura, literatura şi frumosul fac parte din viaţa oamenilor la modul cel mai firesc. Sunt o stare de a fi. Un act zilnic prin care ei îşi încep activitatea, ca şi cum ar sorbi un altfel de cafea. Una care le energizează spiritul, intelectul, viaţa.

În acest oraş boem, oriunde ai merge, cu oricine ai vorbi, toată lumea va avea ceva frumos de spus despre Margo. Toţi o cunosc!

Margareta Tătăruş este omul pe care îl vei găsi peste tot: în sala de lectură, în parc, la teatru şi chiar în mijloacele de transport, unde aduce oamenilor lectura, cartea şi frumosul interacţionând cu fiecare.

Margareta Tătăruș

Am întrebat-o pe Margareta dacă are un citat care o defineşte pe ea cel mai mult şi de ce. Nu m-a surprins când am aflat citatul, dar am înţeles pentru a mia oară ce om extraordinar este. ”Nu tot ceea ce poate fi numărat contează şi nu tot ceea ce contează poate fi numărat.” Albert Einstein

Am ales acest citat pentru profunzimea lui. Și pentru gândurile stârnite, atunci când l-am citit prima oară, acum mulți ani. Pentru că suntem mereu setați să ne măsurăm viața în rezultate, proiecte, oameni, fapte. Care contează, e adevărat. Dar ce ne facem atunci când nu putem pune în cifre emoțiile de tot felul, bucuriile, durerile, tristețile, (ne)mulțumirile? Toate ne formează ca oameni, ne dezvoltă și dau sens vieții, profesiei și Omului din noi. Și că întotdeauna putem să vedem dincolo de cifre, dacă suntem atenți la Oameni.  

Iar ea este atentă la Oameni şi vede dincolo de ei, înlăuntrul lor. Margareta vine cumva din lumea lui Antoine de Saint-Exupery, din universul Micului prinţ şi are capacitatea de a percepe lucrurile invizibile. Ea nu vede cu ochii minţii, ci cu inima. 

 

Margareta Tătăruș și dragul de carte ce a marcat-o încă din copilărie

Margareta Tătăruş s-a născut în Focşani, într-o familie obişnuită, modestă chiar, alături de alte trei surori. Nu a avut o copilărie prea fericită, dar cum spune chiar ea, poate normală acelor timpuri, când copiii îşi confecţionau păpuşi din cârpe, îşi purtau hainele între ei şi îşi construiau propriul Univers.

Îi este foarte drag oraşul unde s-a născut. Oriunde ar fi plecată, când se reîntoarce este nespus de fericită pentru simplul fapt că este din nou în locul care, pentru ea, a fost dintotdeauna acasă.

Margareta îşi aminteşte că a fost îndrăgostită de citit încă din copilărie, când îi citea tatălui ei la televizor. La început mai stângaci, până a prins ritmul cu subtitrarea care dispărea repede de pe ecran, apoi cu intonaţie, ca să îi placă tatei.

Într-o zi, tata a plecat la îngeri, iar Margareta continua să îi citească tatei în gând. Chiar şi atunci o făcea cu intonaţie.

Cel mai frumos cadou pe care l-a primit, a fost o carte. I-a făcut-o cadou mama sa pe când împlinea 8 ani. A fost prima carte din casă, în afara manualelor școlare. O are și acum și o mai răsfoiește, amintindu-și bucuria pe care a simțit-o citind.

Încă din clasa 1, și-a dorit să se înscrie la Biblioteca școlii unde învăța sora sa, pentru că în școala ei nu exista așa ceva.

Și acum simt emoția pe care o aveam intrând acolo. Mi s-a părut uriașă… cu rafturi până în tavan, pline de cărți, care sigur mă așteptau pe mine. Din păcate doamna bibliotecară nu m-a înscris la bibliotecă pentru că nu eram elevă la acea școală. Am plâns două zile… Știți însă ce a fost frumos? Pentru că așa hotărăște Universul, peste 18 de ani, aveam să fiu bibliotecară chiar în acea Bibliotecă. Și-mi amintesc emoția avută când am pășit ca adult în acea încăpere… era atât de mică, tot cu rafturi până în tavan și pline de cărți învechite.

Toată adolescenţa şi-a petrecut-o citind, fiind oarecum abonată la bibliotecile vecinilor, ale liceelor la care a studiat sau ale orașelor care au primit-o. Îşi aminteşte zâmbind cum mama o certa să nu mai citească atât de mult, ameninţând-o că îi va pune cărţile pe foc. Făcea orice, numai să nu îi atingă nimeni cărţile.

Îmi imaginam întotdeauna că, undeva în perete, exista o cameră secretă, doar a mea, cu rafturi multe până sus, pline de cărțile cele mai frumoase din lume, o draperie mare și roșie, groasă și din catifea, ce făcea întuneric deplin, un balansoar, o veioză și eu. Citind fără să mă deranjeze nimeni. Oricât. Oricând.

Prin cărţi, a descoperit cum să fie curajoasă, să nu se teamă de nimic, să o ia de la capăt de fiecare dată, să reușească prin muncă, respect și să iubească oamenii și poveștile lor.

Margareta Tătăruș

Margareta Tătăruș: „O carte bună este o educație a inimii.” spune Susan Sontag și inima mea îi dă dreptate.

Şi a mea. Deoarece ascultând-o pe Margareta, pe care eu personal o cunosc de foarte mulţi ani, realizez că ea însăşi este o carte care ne modelează inimile şi ne atinge în cel mai profund şi minunat mod, punându-ne aripi, fără să ştie. 

 

Cum dobândeşti tinereţea fără bătrâneţe

Margareta Tătăruş este bibliotecar din 1997. Are o experiență de 15 ani la Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea, în ultimii 8 ani fiind implicată şi în training.

Din 2010 până în prezent a format peste 2000 de copii, adolescenți, tineri, adulți și vârstnici și a livrat peste 3500 de ore de training, în peste 40 de cursuri.

Margareta Tătăruș

În ultimii ani, Margareta ne povesteşte că s-a îndrăgostit de educația nonformală. Învață multe lucruri noi, cunoaște oameni noi și pasionați, împărtășește din experiența și cunoștințele ei. În același timp, experimentează drumuri și provocări de excepție ce-i pot motiva în continuare viața și profesia.

A organizat numeroase acțiuni de fundraising, campanii sociale, de voluntariat, alături de multe instituții publice, private, ONG-uri, venind în sprijinul celor defavorizați social sau încercând să promoveze un set de valori care să schimbe în bine viața membrilor comunității vrâncene.

Iubesc oamenii, mă dedic lor, iar pe copii și tineri îi ador, pur și simplu. Deși am 47 de ani, fac precizarea că am acumulat în acești ani, pe lângă multă experiență în proiectele și activitățile organizate pentru ei, o tinerețe fără bătrânețe care îți este oferită în dar de către viață doar dacă iubești cu adevărat ceea ce faci. Pasiunile mele sunt legate de cuvânt, poveste și oameni frumoși care vor să se dezvolte. Mă inspiră faptele, ideile creative, iubesc provocările și să-i motivez pe oameni. Cred cu tărie că nu există imposibilul!

A lucrat la Sala de lectură a bibliotecii, a coordonat câțiva ani Secția pentru copii și tineret și mai apoi Centrul de formare al Bibliotecii. A inițiat și a fost parte din cele mai multe proiecte frumoase ale bibliotecii unde,  de câteva luni, Margareta a devenit Manager.

Ce crede ea despre această funcţie?

Eu sincer cred că poziția în care sunt acum mă provoacă să evoluez, să fiu mai bună, mai înțelegătoare, să învăț lecția răbdării, dar și să creez servicii noi de bibliotecă, proiecte inedite și să transform Biblioteca într-un adevărat Centru cultural, educațional și de petrecere a timpului liber. Acestea sunt intențiile mele, dar să vedem ce-o să iasă.

Margareta Tătăruş a primit premii locale și naționale – ”Bibliotecarul anului”, ”Trainerul anului”, premiul publicului pentru ”Coordonatorul  de voluntari al anului”, iar diplomele nu ne-ar ajunge spaţiul pentru a le înşira.

 

Oamenii care au avut un aport în formarea sa

Prima care a susţinut-o şi nu a renunţat niciodată să o iubească, să o susţină, să o certe, să o îmbrăţişeze, să îi deschidă zborul în orice şi-ar fi dorit, a fost: MAMA, despre care Margo spune că

E cea care m-a învățat cum să fiu independentă, creativă și veselă. Și vulnerabilă fără să mă simt vinovată pentru asta. M-a învățat că, după ce plâng, să mă ridic, să-mi șterg nasul și, cu ochii umflați să merg mai departe, cu fruntea sus. Și acum, după ce au trecut 15 ani de când nu mai este, mi-o port în suflet și în gând ca cel mai de preț Dar pe care viața mi l-a făcut: să fie Ea, Mama mea. 

Mergând mai departe, învăţ cumva tot mai multe nu doar despre Margareta ci şi despre mine. Despre cum este să păşeşti într-o lume despre care ştiai atât de multe, dar despre care afli cât de nouă este, de fascinantă. Lumea de dincolo de carte. O lume în care trebuie mereu să te perfecţionezi, să înveţi, să ştii că atitudinea şi pasul în faţă este de multe ori decisiv în profesia ta, dar mai ales, să iubeşti ceea ce ai ales să faci în viaţă.

Am învățat de la mulți cum să fiu Unică în mulțime. Cum să fiu un bun profesionist. Mi-ar trebui două pagini să le spun numele. Însă îi iubesc și prețuiesc din toată inima, fie că sunt în Focșani, fie în București, Sibiu, Brăila, Cluj, Satu Mare, Târgu Jiu sau alt colț de lume.

Margo rostește totuși un nume: Lidia Kulikovski, fost Manager al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”, care și acum își dedică viața formării și dezvoltării bibliotecarilor din Republica Moldova. Este o profesionistă a Bibliotecilor publice pe care a avut șansa să o cunoască, să învețe de la ea și să dezvolte împreună proiecte.

Lidia Kulikovski a sădit în mine dorința de fi mai bună, dându-mi și încrederea că pot. Orice. Este omul în fața căruia mă plec, oricând, cu bucurie, respect și iubire.

Un moment însemnat din viaţa ei de bibliotecar şi nu numai, a fost trainingul de o lună, alături de alţi 15 colegi, făcut la Centrul Mortenson din cadrul Universității din Ilinois, Statele Unite, în anul 2011. A vizitat zeci de biblioteci americane, a învățat despre leadership, managementul proiectelor, servicii de bibliotecă.

Atunci, Margareta Tătăruș a trăit o experiență uimitoare și a învățat cum ar trebui să arate bibliotecile publice și ce servicii ar trebui să ofere, constant, utilizatorilor săi. Omul care i-a fost model și mai apoi mentor este Susan Schnuer, un extraordinar profesionist și formator, un om care citea oamenii de la prima privire, un zâmbet care poate îmbrățișa oricând întreg Universul și care are o răbdare fantastică. Aşa ne-o descrie Margo pe cea care a fost parte din zborul său de mai târziu.

Un alt moment de excepție a fost în 2017, când a participat pentru prima oară la un Congres IFLA, în Polonia, la Wrocław. Acolo, s-au întâlnit peste 3000 de bibliotecari din lumea întreagă pentru a vorbi despre bibliotecile publice de pe cele 7 continente.

Este copleșitor să vezi atâția oameni care cred în Misiunea bibliotecii publice de a face viața oamenilor mai bună prin cultură, educație și artă. Participarea mea acolo n-ar fi existat dacă nu ar fi fost susținerea a doi oameni care au crezut în mine – Teodora Fîntînaru, fostul Manager al Bibliotecii Județene Vrancea și Claudia Șerbănuță, fostul Manager al Bibliotecii Naționale – mentori în toată puterea cuvântului, sunt cei doi oameni care mi-au dat forța și curajul de-a vorbi acolo despre oamenii Vrancei și proiectele frumoase care cresc adolescenți și îi transformă în adulți care investesc la rândul lor în comunitățile unde trăiesc și le dezvoltă.

 

Ce face un bibliotecar când nu este în bibliotecă

Aceasta a fost întrebarea la care cu siguranţă am bănuit deja răspunsul, dar am fost curioasă să o aud pe ea vorbind despre acest subiect. Aşa cum doar ea poate să surprindă şi să ne mire. Şi credeţi-mă pe cuvânt, tot ce are legătură cu Margareta Tătăruş este extraordinar. Nu există lucru mărunt. Totul devine magnific!

Iubesc să călătoresc, să cunosc oameni noi, să vizitez biblioteci. Și am avut norocul să le fac pe toate. Am văzut biblioteci uimitoare în SUA, Danemarca, Italia, Bulgaria, Republica Moldova, Polonia, Grecia și România. Am făcut parte din proiecte internaționale care mi-au descoperit frumusețile locurilor și ai oamenilor întâlniți: Lisabona, Atena, Sofia, Maribor, Londra, Borgaro Torinese, Torino, Viena, Copenhaga – sunt câteva din orașele prin care Timpul m-a purtat și am cunoscut oameni dedicați profesiei lor și bucuriei de a Fi.

Cu alte cuvinte, un bibliotecar, când nu este în biblioteca lui, călătoreşte peste mări şi ţări şi vizitează alte biblioteci. Un fel de Harry Potter care transformă magia din baghetă în magia de a descoperi tot mai mult despre cărţi, oameni şi viaţă.

Cumva, îmi vine în minte filmul Bibliotecarul, unde Biblioteca devenea un loc viu, în care personajele erau reale, iar cărţile erau nişte portale către lumi tangibile.

Şi ce mai face un bibliotecar când nu este în bibliotecă? Şi Margareta cu părul de foc, cu ochii de smarald şi chip blând, zâmbeşte larg, şăgalnic şi copilăreşte. Şi răspunde: citeşte!

Cartea mea preferată acum (pentru că fiecare perioadă a vieții mele a avut o carte preferată!) este ”Pollyanna. Jocul bucuriei” de Eleanor H. Porter. Și cred cu toată ființa că ne putem bucura de lucrurile mărunte, de oamenii întâlniți, de emoțiile trăite. Și că a vedea partea plină a paharului, indiferent de ceea ce ți se întâmplă, nu este doar apanajul optimistului. Stă în puterea fiecăruia dintre noi să schimbe în bine lucrurile, faptele, emoțiile și oamenii care poposesc vremelnic în viața noastră. Iar Jocul și Joaca nu aparțin doar copilăriei, ci tuturor celor care, dincolo de vârstă, știu și vor să se bucure de viața scurtă ce ne este dată a fi trăită.

Pe lângă călătoriile din bibliotecă în bibliotecă şi citit, Margareta se bucură de familia ei despre care consideră că este cel mai important lucru din viața noastră. Mai spune că familia este singura care ne susţine necondiţionat, ne iubeşte, ne trage de mânecă, ne ajută, ne înţelege şi crede în noi până în ultima celulă a fiinţei noastre!

Îi place să se joace. Să fie în preajma copiilor, a oamenilor. Nu îi place să judece şi să eticheteze pe nimeni. Iubeşte IA şi zâmbeşte tot timpul. Asta adaug eu, deoarece în cei 10 ani de când o cunosc pe Margareta, nu am văzut-o niciodată altfel, decât zâmbind.

Margareta Tătăruș

 

Lecții învățate de-a lungul timpului

Una din cele mai frumoase lecţii cu care Margareta Tătăruş a simţit să înceapă, a fost aceea despre a-ţi urma visurile. Despre a nu renunţa niciodată la ele, oricât de greu, abrupt sau plin de greutăţi ar fi drumul până la împlinirea lor. Un drum fără obstacole nu va duce niciodată undeva.

Oricât de imposibil mi-a fost visul, dacă am crezut cu adevărat în el și în mine, chiar s-a împlinit. Uneori mai mult decât am crezut. Sau visat.

O altă lecţie de viaţă oferită de ea este aceea de a crede în oameni, chiar şi atunci când aceştia ne dezamăgesc.

Şi eu am dezamăgit oameni și mi-am dorit să fiu iertată și înțeleasă. Uneori am fost, alteori nu. Și-am învățat să empatizez mai mult cu cei pe care mi-i scoate viața în cale, să-i iubesc, iert și să le mulțumesc chiar și pentru dezamăgirile trăite. Și să învăț din toate cum să fiu cea mai bună versiune a mea.

Margareta mai crede cu sinceritate că fiecare dintre noi alegem cum și cât de bine ne trăim viața. Că trebuie să greșim pentru a învăța lecțiile iubirii, iertării, răbdării şi avem nevoie de modele, de cărți citite, de toleranță. De iubire. Fiecare dintre noi vrea să fie Fericit.

E simplu să dai sfaturi… e însă foarte important să înveți de la oameni, de la natură, de la istorie. Viața are nevoie de Iubire. Atunci când iubești ești Bun. Cu oamenii, cu păsările, cu animalele, cu pădurile. Cu cărțile.  

Înainte de a încheia interviul am întrebat-o cum este să fie unul din românii de elită, deoarece un om care şi-a dedicat întreaga activitate şi viaţă formării şi educării altor oameni, nu poate fi decât un exemplu de frumuseţe şi calitate umană. Margareta Tătăruș răspunde cu modestia şi frumuseţea ei firească:

Nu știu dacă sunt Român de Elită. Doar mi-am trăit viața cât de bine și frumos am putut eu. Dar sunt mândră că sunt Româncă și sunt sigură că nu întâmplător trăiesc în România de azi. Pot și vreau să contribui la creșterea ei. Prin tot ce facem în fiecare zi, cu toții, construim o națiune. Iar când reprezint România în proiectele Bibliotecii Județene ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea, când arăt lumii de cât de multe lucuri frumoase sunt capabili bibliotecarii români, serios vă spun, sunt Fericită că sunt Româncă și Bucuroasă că pot contribui la educația puilor de români, a adolescenților și tinerilor grozavi pe care îi are România de azi. Și să le sădesc în suflete ideea că ”Nu există imposibilul.”

 

Cuvânt de încheiere

Vorbind cu Margo, nu există timp. Timpul nu mai este nici măcar o noţiune. Este doar o lectură continuă şi frumoasă. Despre viaţă. Despre oameni. Despre cărţi. Despre iubire, înţelegere, respect şi deschidere.

Margareta Tătăruș

Am locuit în Focşani 11 ani. Pe ea o cunosc de 10. Nici nu ştiam cine este Primar, dar o ştiam pe ea. Asta, deoarece este un om care se dedică şi se implică în tot ce face. Pune suflet. Este pur şi simplu peste tot.

Dacă oamenii nu veneau la bibliotecă, mergea ea la oameni. Aşa, am găsit o dată cărţile bibliotecii în parcul unde mă plimbam cu fetiţa mea. Era vacanţă, iar Margareta a instalat o bibliotecă de vară în parc. Apoi a mutat-o în mijloacele de transport, unde câte un voluntar citea călătorilor poezii sau scurte povestioare.

Mi-o amintesc şi o văd mereu printre copii, printre oameni. Cu cosiţele ei roşcate, cu ochii verzi şi cu zâmbetul larg, larg şi senin. Niciodată supărată, niciodată obosită, niciodată tăioasă la vorbă.

Margareta Tătăruş este ea însăşi o bibliotecă în care păşeşti timid, ca un copil care descoperă mirosul cărţilor şi emoţia rafturilor acelora mari, printre care lumina pătrunde timid, ca într-o poveste despre raze şi magie şi pe care ţi-e teamă să nu o tulburi, să nu faci o mişcare bruscă, iar ea să dispară. Pentru că este nevoie în lume de multe Margarete ca ea. De mult frumos. De multe raze de lumină care să ne deschidă sufletele şi mintea.

Îţi doresc să străbaţi cât mai multe continente, să păşeşti ca un copil mirat în cât mai multe biblioteci, să ai cât mai multe cărţi favorite, să cunoşti cât mai mulţi oameni buni şi frumoşi ca pâinea caldă şi mi-aş dori să ştii că tu eşti în toate inimile oamenilor pe care i-ai cunoscut în viaţa asta!

Ionuț Panea AutoVortex

Este vineri seara, la ora la care până și traficul din Militari s-a liniștit. În timp ce Bucureștiul se pregătește de weekend, într-o hală din curtea Politehnicii este mare agitație: vreo 40 copii, cu vârste cuprinse între 9 și 19 ani, încep o nouă noapte albă de distracție prin muncă. Ei sunt AutoVortex și, sub îndrumarea domnului profesor Ionuț Panea, construiesc (aproape) cei mai tari roboți din lume la categoria lor de vârstă!

 

Să ne înțelegem, totuși – e foarte mult spus domnul profesor Ionuț Panea. Vi l-am prezentat așa pentru că asta este „în acte” – profesorul coordonator AutoVortex.

Pentru toți copiii însă, de la mic la mare, el este Ionuț – fratele mai mare, părintele din timpul liber. Este profu` lor de gașcă, cel care îi îndrumă și le arată lucruri practice, utile pentru viitorul lor.

Pentru respectul cu care îi tratează, pentru aplicabilitatea noțiunilor sau spiritul de competiție, Ionuț îi depășește detașat pe ceilalți dascăli cu care copiii se întâlnesc la școală!

În 2 ore cât am stat la AutoVortex, nu am auzit o dată persoana a 2-a plural. Eu, un necunoscut cam de vârsta șefului, am fost tot timpul Mihnea. Păi aduceți-vă aminte, voi când aveați vreo 12 ani și vă întâlneați cu unul de 34 – cam câte mustrări primeați de la părinți?

Am crezut că nu există dovadă mai mare de maturitate și dezinvoltură, însă m-am răzgândit repede când am primit turul hub-ului de la Ioana, o fată de maxim 16 ani. Fără să vreau, gândul m-a dus la Mirela Nemțanu, CEO-ul care acum câteva luni îmi prezenta casa HOSPICE.

De ce? Pentru că nu am sesizat diferențe prea mari. Ușurință în exprimare, voce relaxată și sigură, mici poante perfect plasate… De fapt, nimic nu mă mai miră – am întâlnit mulți tineri excepționali în ultima vreme și cred că pot trage o concluzie. Elevii din ziua de azi sunt cu mult înaintea celor care chipurile ar trebui să îi pregătească pentru viață.

 

Cum a apărut AutoVortex

Prin anul 2011, Ionuț Panea era un simplu asistent universitar în ASE, doctorand în management. Pasionat de tehnologie dar nu în mod excesiv, cu prea mult timp liber, încerca să-și găsească o provocare. Nimic din trecutul său nu anunța ce avea să urmeze.

Motivația a venit de la directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” Voluntari, prieten de familie. Școala Americană din Pipera lansase un concurs de robotică, el formase o echipă și avea senzația că doar Ionuț îl putea ajuta.

Nu aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă robotică. El, însă, m-a încurajat, de parcă ar fi avut vreo legătură: ”Nu mai ții minte când mi-ai instalat Windows-ul? Sigur o să te descurci!” Mi-am spus să încerc că tot nu aveam altceva mai bun de făcut. Am aflat că formase echipa pe criteriul cunoașterii limbii engleze, doar-doar nu se vor face de râs… Erau copii cu medii în general slabe, însă cum necum ne-am pus pe treabă și am câștigat acel concurs.

Datorită acelei victorii, echipa lui Ionuț Panea a reprezentat România la o competiție internațională. Au mers în America, s-au plimbat, s-au distrat și au și obținut un premiu important. Iar de atunci, nu a mai fost cale de întors!

I-am simțit cum devin mai curajoși, cum crește încrederea în forțele proprii. Mi-am spus că e păcat să ne oprim aici și am rămas alături de acea echipă. Astăzi, elevi de liceu fără prea mari perspective urmează cele mai bune facultăți din lume.

 

Robotica în licee, astăzi

Treptat, echipa s-a dezvoltat. Mai cu ajutor de la rude, mai de la prieteni sau vecini, numărul creștea și rezultatele de asemenea. Mulți ani, Ionuț a alergat prin licee pentru a găsi elevi cu atitudinea potrivită, însă vremurile acelea au apus de ceva timp.

Acum, echipa numără 84 membri, toți din București sau Ilfov, iar cererile de înregistrare vin în număr tot mai mare. Recrutarea se face pe baza unui test de cunoștințe și… cam atât. Importantă e dorința de a face proiecte inedite în timpul liber, nu neapărat aplecarea spre tehnologie.

Sistemul e foarte simplu. Copiii mici învață de la cei mari, se dezvoltă treptat și înțeleg cum se construiește un robot competitiv. Când „veteranii” depășesc vârsta maximă de 19 ani și se îndreaptă spre facultate, are cine să le ia locul, cu același succes.

La nivel de licee în România, sunt 150 echipe de robotică active, fiecare cu câte 10-15 membri. Un liceu din țară formează una, maxim două echipe, iar obiectivul este ca acești copii să se îndrepte spre știință, într-un mod diferit de orele de clasă.

Unele licee participă la faza națională, însă nu au nicio șansă în fața celor de la AutoVortex. De altfel, din România doar grupul construit de Ionuț Panea poate alinia nu mai puțin de 4 echipe competitive.

În plus, AutoVortex este singura echipă din lume cu 7 calificări consecutive la Campionatul Mondial de Robotică! Cel mai bun rezultat – medalia de argint, obținută la Mondialul din 2017.

 

De ce acești copii trebuie să ajungă la Campionatul Mondial de Robotică

Campionatul Mondial de Robotică se organizează mereu în SUA. De altfel, echipele americane sunt imbatabile, dar organizatorii nu asta urmăresc, să își învingă de fiecare dată adversarii.

Scopul lor este ca cei mai buni din toată lumea să învețe să se descurce într-un mediu competitiv. Marile universități americane descoperă talente și își recrutează studenți din rândul participanților la Mondiale. De-abia din facultate, copiii vor trece la lucruri serioase și vor construi roboții viitorului.

Pentru elevul de liceu, totul este încă o joacă, dar una cu miză. Ca să ajungi în America și să fii văzut de cei care contează, ai de participat la o mulțime de concursuri, desfășurate prin toată lumea.

Ionuț Panea AutoVortex

Cel mai recent succes – locul 1 în Coreea de Sud

Oricine participă la Campionatul Mondial, este deja câștigător, datorită unui sistem complicat de calificare trecut cu brio.

Aproape toți cei care au trecut pe la noi sunt înscriși la cele mai bune universități din lume. Doar 3 au rămas în România. Nu pot spune despre ei că au fost cei mai buni la învățătură, și totuși își dezvoltă cariera acolo unde contează, doar pentru că lumea bună ne-a văzut cum îi batem măr pe participanții din orice altă țară!

Pentru că, da, nu e deloc o exagerare. În afară de americani, nu există echipă în lumea asta care să nu fi simțit forța AutoVortex! Toate concursurile sunt câștigate fără probleme, indiferent dacă se țin în Australia, Africa de Sud, Rusia sau Coreea.

Copiii se distrează, își fac prieteni de nivelul lor, creează valoare și călătoresc. Și totuși, bineînțeles că nu toată lumea vede asta cu ochi buni…

 

Provocări și frâne ale unui proces educațional unic

Am bătut la ușile tuturor corporațiilor din Pipera și nu numai, fără prea mare succes. Avem 3 sponsori și cam atât. Prin alte țări se poate, la noi nu. Noi facem aproape cei mai buni roboți din lume la nivel de liceu, însă în fiecare an trăim cu stresul că nu putem alinia o echipă. 90% din buget este asigurat de părinți, care fac eforturi supraomenești în speranța unor perspective mai bune pentru copiii lor.

Într-un an, AutoVortex participă la 3-4 concursuri, în cele mai exotice colțuri ale lumii. O echipă are 15 membri, iar drumul, cazarea și mesele pentru o săptămână se ridică undeva la 1800 Euro de persoană. Premiile sunt medalii și trofee, niciodată bani, iar asta nici măcar nu e cea mai mare problemă…

Paradoxal, elevii care provin de la licee mai slab cotate sunt priviți cel mai bine în cancelarie. În schimb, pe la liceele importante din București nu prea se motivează absențele.

Noi reprezentăm România, iar profesorii spun că pierdem vremea și mergem în vacanțe. Cu astfel de reacții, e foarte ușor să îmi explic de ce copiii se îndepărtează de ei. În fiecare an îmi spun că renunț, dar mă uit la ei și nu pot.

Cu această ocazie, am să vă mai dau un detaliu, din dorința de a sublinia mai bine fantastica atmosferă din hub-ul AutoVortex.

 

Cum să porți o conversație cu Ionuț Panea în mijlocul hub-ului

Cred că, în total, eu și Ionuț am dialogat maxim 45 minute. În rest, Ionuț Panea a jucat rolul prietenului care le știe pe toate, al mentorului ce răspunde la toate dilemele.

Copiii vin, stau și ascultă ce se vorbește, apoi se scuză că întrerup și pun câte o întrebare. Tu, musafir, nu ai cum să te superi, pentru că înțelegi imediat că ei nu au timp de pierdut. Au venit acolo să programeze, să construiască, nu să rămână blocați doar pentru că șeful stă cu unul de vorbă!

Deci, dacă ajungeți vreodată la AutoVortex (și vă doresc din inimă să o faceți!) să nu vă mirați dacă Ionuț își va muta deseori atenția de la voi. Copiii aceia depind de el și de respectul cu care îi tratează.

Tu stai și înregistrezi tot ce auzi! Cum ar fi, de exemplu, următorul dialog, purtat în mai multe reprize, între un Ionuț Panea îngăduitor și… mezinul David Iorga, de 9 ani aproape împliniți:

– (un fel de icebreaker, după ce se uită la mine ușor vinovat că întrerupe): Ionuț, dar ce tare e telefonul tău! Tot nu mă lași să mă uit un pic pe el?
– David, hai că te las altădată, nu acum că sunt ocupat.
– Hai, te rog!!!
– NU!!!
– Bine, atunci te rog să-mi spui unde găsesc un controller și cum să-l folosesc…
– David, du-te la Ducu, spune-i să ia cheia de la mine de pe birou, să-ți dea un controller din dulapul din colț.
– (după vreo 5 minute, David, întors spășit) Ionuț, dar să știi că Ducu nu are timp de mine… Of, vreau să programez!
– Spune-i că am zis eu să-ți monteze controller-ul pe robot!

Imediat, „seniorul” Ducu (cam 17 ani) se conformează, David obține ce își dorea, și îi văd pe ambii în fața unui laptop, lucrând… ei știu mai bine ce. Iar după alte 5 minute, suntem întrerupți de David Nițu de data asta, 10 ani, care spune: „Ionuț, dar pot să vin și mâine? Mai scap și eu de teme…”

Ionuț Panea AutoVortex

David Iorga și David Nițu, cei mai tineri membri AutoVortex, pregătindu-se să îi inlocuiască pe cei mari.

 

Bob și Fuki, primii roboți lansați de AutoVortex

Cu asemenea anturaj, e clar că Ionuț Panea nu are timp să se plictisească. În fiecare după-amiaza, 84 copii vin și lucrează în hala de la Politehnică.

Vinerea și sâmbăta, fiind weekend și neavând teme pentru școală, încep pe la 8 seara și pleacă mereu la 3-4 dimineața. Cei care vin sâmbăta, nu mai vin și vinerea, și invers. Duminica, hub-ul este închis, cel puțin în teorie…

De fapt, cum scapă de ore sau teme, toți se grăbesc cum pot spre AutoVortex. Cum se termină programul cu familia, vin încântați la școala care le asigură viitorul. Nu există duminică în care hala să fie încuiată.

Aici e viața lor cea mai frumoasă, aici se simt apreciați. Părinții pot avea încredere că sunt într-un mediu sănătos.

Cât despre Ionuț Panea, la ora la care scriu aceste rânduri pregătește câteva surprize, pe care le putem urmări prin site sau pagina de Facebook.

De peste un an, îi dezvoltă pe Bob și Fuki, primii roboți sociali lansați către piață. Fuki, de exemplu, va merge în acele locuri unde noi nu putem ajunge, va plăti bilete de intrare la conferințe sau spectacole și va ocupa un scaun, iar noi vom putea urmări totul printr-o cameră instalată în ochiul său.

Întrebarea e, suntem noi cu adevărat pregătiți să susținem acest demers fabulos? Altfel decât prin felicitări în social media și cuvinte care nu ajută la mare lucru?

Acest proiect nu ar fi posibil fără părinți absolut speciali. Cât îi vor mai putea sprijini necondiționat?

Cristina Mureșan Toth

Cristina Mureșan Toth este o tânără profesoară care a renunțat la catedră pentru a crea ilustrații pentru poveștile sale pentru copii, dar mai ales pentru oricine este iubitor de frumos și dorește ceva personalizat. 

 

Era profesoară de franceză – engleză în Cluj-Napoca, până să descopere talentul pentru pictură și ilustrații, dar mai ales pentru poveștile pentru copii.

A absolvit facultatea de Litere din Cluj, secțiunea Franceză-Engleză. În același timp a studiat artele plastice – grafica și pictura la Școala Populară de Arte.

În timpul facultății, când făcea practică predând unor elevi de liceu, Cristina a înțeles că îi place să predea și vrea să facă asta pentru mult timp.

Ca profesor, datoria principală e să formezi omul, să îl modelezi (prin propriul exemplu) din punct de vedere uman, și abia apoi să predai materia.

 

Pasiunea și vocația scot scântei până și în învățământ

Deși era foarte tânără când a intrat în învățământ, Cristina Mureșan Toth a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a nu se lăsa mai prejos ca profesorii mai experimentați din breaslă. S-a bucurat de sprijinul colegilor și a fost mereu îndrăgită de elevi, probabil pentru că trecea de limitele profesor-elev și le influența viața și principiile.

Odată ajunsă coordonator de proiecte și programe educative, a avut mai multe momente speciale alături de copiii săi. Cel mai drag rămâne organizarea unei piese de teatru pentru elevii mai mari.

Erau extrem de încântați și motivați, se trezeau devreme și veneau la repetiții, piesele – moderne și umoristice, dar și cu mesaj moralizator, au avut un succes fabulos!

Cea mai frumoasă amintire este momentul când și-a surprins elevii repetând replicile haioase din piesă pe hol. Atunci și-a dat seama că datoria lor ca profesori e să le dăruiască tot ce e mai bun din sufletul lor, să lase o amprentă de neuitat asupra destinului lor. Nu doar să le predea Chimie, Matematică sau Engleză…

Cei mai buni profesori oferă lecții de viață și exemple de utilizat în diverse situații, nu doar timpuri și diateze în limbi străine.

Ilustrația ca formă de exprimare a frumuseții interioare

Ca în orice lume ideală, familia este cea care susține un om prima dată. Mai târziu apare și acceptul, admirația sau felicitările celor din jur, mai ales când vine vorba de necunoscuți sau internauți. Așa a fost și legat de ilustrațiile Cristinei.

Primul susținător a fost soțul său, cel care a convins-o să lase o profesie respectabilă și oarecum stabilă din punct de vedere financiar pentru ceea ce înseamnă de fapt „pe cont propriu.” Teama este întotdeauna prezentă când vrem să ne schimbăm direcția. În cazul Cristinei însă, dorința de a exprima niște trăiri, de a da viață unor personaje a fost mai puternică decât nesiguranța.

Cu ocazia asta mi-am pus bazele menirii și carierei mele ca scriitor și ilustrator. M-am descoperit, m-am educat, a fost o perioadă grea, dar foarte fructuoasă profesional și personal.

Începerea unei cariere noi înseamnă prima oară o brumă de curaj, apoi perseverență, creativitate și învățare continuă. Primii pași sunt umbriți de o teamă legată de propria persoană: cine ești, ești bun, ești pregătit? Stilul personal se formează în timp și cu foarte multă muncă, dar și cu pasiune.

Astăzi, ilustrațiile Cristinei aduc aminte de poveștile de altădată, de acele manuale vechi, dar care îmbie la visare, o călătorie în altă lume. Imaginile ascund întotdeauna o poveste mai lungă, misterul este întotdeauna prezent și fiecare continuă povestea după propriul destin.

 

Cristina Mureșan Toth: „Poveștile pentru mine înseamnă viața însăși”

Fiecare popor are o ladă de povești ca zestre, fiecare om are și el măcar o poveste de spus. Există povești oficiale, publicate de autori cunoscuți, dar ce facem cu poveștile de viață? Acele povești de la cafea, întâlnire, împăcare. Avem și creăm povești în fiecare zi fără să le numărăm, păstrăm sau consemnăm pentru a le da mai departe.

Oamenii creează povești pentru că le plac, pentru că sunt toți fani ai finalurilor fericite și al poveștilor de succes. După o serie de lupte seculare și probe de omorât balauri, Făt-Frumos învinge, ajunge acasă și se căsătorește pentru a trăi fericit până la adânci bătrâneți. Asta e cel mai important.

Este frumos să vezi un novice cum evoluează spre a deveni un maestru, dar mai ales să observi tehnica unei persoane cum evoluează spre genial.

Nu trebuie să fii Dickens ca să spui o poveste valoroasă. Trebuie doar să existe factorul uman și autenticitate.

Cristina Mureșan Toth desenează coperți de cărți pentru copii, invitații de nuntă, imprimeuri de tricouri/căni/alte obiecte, poze înrămate… Orice îșî dorește cel care face comanda.

 

Născută să spună povești și să atingă inimile oamenilor

O imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte, spune o vorbă din bătrâni. Imaginile create de Cristina Mureșan Toth spun două mii de cuvinte. În ele oamenii își pot regăsi trecutul, prezentul și viitorul.

Culorile vii parcă apar în fața ochilor pe o hârtie perfectă și se mișcă spre uimirea tuturor. Povestea iese din foaie și se derulează în fața ochilor ca printr-o minune.

Ilustrațiile sale dau viață unor personaje inedite, povești întregi ies parcă din pensula sa magică. Nicio ilustrație nu seamănă cu alta decât prin stil. Îmi aduce aminte de ilustrațiile din cărțile de franceză de odinioară care mă atrăgeau ca pe un magnet.

Fiecare ilustratie are o emoție proprie, prinde viață și vorbește. Culorile sunt vii și tot ce creează are în sine o notă de optimism, joacă și copilărie. Stilul descoperit și creat s-a cristalizat prin multa muncă, exercițiu și documentare. Despre tendințe, expunere, explorare și, mai ales, despre exprimarea propriei ființe.

Sfaturi pentru oricine

Cristina Mureșan Toth ne reamintește câteva lucruri ce pot fi folosite în absolut orice domeniu:

Banii vin pentru că ai ceva valoros de oferit, nu pentru că intri într-o nișă în care circulă mulți bani. Dacă intri in IT, nu e o garanție că vei fi prosper. Important e cu ce contribui tu nou, unic, frumos, edificator și valoros.

Fiecare are un talent ascuns despre care încă nu știe și pe care ar trebui să îl caute. Este important să facem acel lucru care ne caracterizează, motivează și nu în ultimul rând, împlinește. Mulți vor crede că persoana în cauză a înnebunit, dar fiecare are drumul său.

Atunci când cineva simte chemarea, ar trebui să o urmeze pur și simplu. Fără gânduri la partea financiară, fără gânduri la siguranță. Nimic nu este sigur decât ce îți creezi cu mâna ta.

Pentru a avea succes în ceea ce faci, orice ai face, trebuie să te cultivi constant, să ai convingeri sănătoase și disciplină. Apoi, va veni și succesul.

Cristina Mureșan Toth este persoana care, prin ilustrații, inspiră căldură, duioșie, blândețe, feminitate. Oamenii o caută pentru că se regăsesc în creațiile sale, iar textele îi vin natural, ușor, simplu. Primește comenzi pe pagina sa de Facebook.

Soțul este cel care îi dă mereu sfaturi despre ce ar trebui îmbunătățit. Bunicul o întreabă dacă nu cumva îi e dor de învățământ, de copii sau de colegi.

Cristina și-a ales însă drumul. Merge înainte cu entuziasm și încredere spre un viitor pictat ca din povești.

Anul viitor va avea un sediu în Cluj-Napoca și va angaja prima persoană care să o ajute cu derularea activităților pentru a fi mai eficientă. Va organiza workshop-uri și evenimente artistico-spirituale.

Să mă înconjor de oameni frumoși și capabili, ca să dăm lumii ăsteia, prin artă, căldură și umor, un pic de sens și culoare.

Arta rămâne cea mai sensibilă, frumoasă și emoționantă formă de exprimare care bucură atât sufletul creatorului, cât și pe cel al receptorului.

Mult succes pe viitor și așteptăm să vedem ce mai creezi!

Marius Leordeanu

Marius Leordeanu este unul dintre cei mai valoroși tineri cercetători pe care îi are România în acest moment. S-a format în SUA, unde a obținut titlul de Doctor of Philosophy in Robotics, CARNEGIE MELLON UNIVERSITY (care a dat 18 laureati ai premiului Nobel și alții 11 ai Turing Award), acesta fiind absolutul în informatică, alături de MIT, Stanford și Berkeley. După 10 ani petrecuți în State, a lăsat totul pentru a da un plus de valoare României sale dragi. În prezent este cercetător in vedere computațională (computer vision) și inteligență artificială la Institutul de Matematică “Grigore Moisil” al Academiei Române și conferențiar în departamentul de calculatoare de la Politehnica din București. Haideți să îl descoperim împreună pe acest om excepțional!

 

Din copilul minune al unui oraș de provincie în elita cercetării românești

Cu toate că Marius Leordeanu s-a născut în Cluj-Napoca, el se simte maramureșan până în măduva sufletului. A crescut și a trăit în Sighetu-Marmației până la absolvirea Colegiului Național Dragoș-Vodă în 1998.

Atunci când mă întorc pe aceste meleaguri, mă întorc acasă, aproape de sufletul meu, acolo unde îmi regăsesc prieteni dragi, locuri dragi, acolo unde mă regăsesc pe mine.

Marius s-a obișnuit cu locul 1 la mai toate concursurile la care a participat. Ani la rând a fost olimpic național, însă cele mai dragi premii îi sunt locul întâi pe țară la olimpiada de fizică, în clasa a șaptea, premiul oferit de Computer Research Association din SUA pentru cercetarea sa ca student undergrad la Hunter College, premiul Joseph Gillet de cel mai bun student din departamentul de matematică de la Hunter College și, nu în ultimul rând, premiul Grigore Moisil în matematică, acordat de Academia Română, pentru soluția pe care a găsit-o pentru problema “Unsupervised Learning for Graph Matching”.

Încerc să îmi trăiesc viața după o singură valoare, cât pot și după cum mă pricep. Încerc să fiu ceea ce iubesc pentru că știu că ceea ce iubesc e cu adevărat viu și are șansa de a merge mai departe, de a crește, de a se dezvolta. Iar ceea ce iubesc e mai ales în afara mea. Ceea ce iubesc în afară cheamă perechea de dinăuntru, pentru a se întâlni. Acesta e modul prin care pot să mă autodepășesc, să trec de limitele mele prezente. Iar odată ce am ajuns acolo unde mă întâlnesc cu ceea ce iubesc, simt că am ajuns în paradis.

 

Întrebările interioare l-au dus spre Computer Vision

De când se știe, a dorit să răspundă la întrebări precum: „Ce este conștiința?” sau „Cum e existența posibilă?”. Se uita în jurul său și vedea magie pură. Marius consideră că nu există o mai mare magie decât firescul și naturalul.

Ce este dincolo de mine, cum aș putea concepe ceva uriaș care include tot și din care fac și eu, minuscul fir de praf, parte? Tot ce vedem, tot ce percepem, percepem ca parte din ceva, dintr-un context și putem cuprinde cu mintea. Cum aș putea vedea ceva din care eu însumi fac parte?

Marius Leordeanu își amintește că era în anul trei de facultate când își căuta acea fereastră care să se deschidă în viața sa spre lumea cercetării. Era fascinat de miracolul vederii, care pe cât e de firească, pe atât de greu de explicat matematic și logic.

Atunci, un alt miracol s-a produs în viața sa. La universitatea sa, Hunter College, a ajuns un profesor tânăr, Ioannis Stamos. Tocmai își terminase doctoratul la Columbia University și a mers la Hunter să înființeze un laborator de vedere computațională. Marius l-a contactat imediat și a luat cursul lui de computer vision. Acesta l-a angajat imediat în laboratorul său, iar restul și-a urmat cursul natural.

 

Ce este vederea computațională

Computer vision este domeniul care studiază „vederea” din punct de vedere matematic și computațional, ca apoi să construiască mașini automate care să imite cât mai fidel vederea umană. Adică își propune să facă masina de calcul sau robotul „să vadă”.

Nu se pune încă problema practică de a construi calculatoare cu conștiință sau experiența vederii așa cum o avem noi, conștient și subiectiv. Însă în prezent Marius Leordeanu și echipa sa dezvoltă calculatoare controlate de algoritmi automați, care sunt în stare să învețe să recunoască vizual diferite clase semantice în imagini și video.

Când a început Marius să studieze computer vision, părea un domeniu al științifico-fantasticului. Era greu să îți imaginezi atunci cum ar putea un calculator să recunoască, de exemplu, o pisică într-o imagine complexă. Faptul că văzul este perceput ca ceva foarte natural, ne împiedică să înțelegem că, de fapt, vederea este poate cea mai complexă problemă a inteligenței.

Marius consideră că vederea nu este doar despre ceea ce pare a fi spațiu fizic, ci este și despre gânduri abstracte pe care le vedem interior. Când gândim, vedem ceva, ne percepem gândurile, acolo fiind conștiința noastră. Nici nu ne dăm seama că tot vedere e. Vederea este despre percepția propriilor noastre gânduri, lucru pe care cercetătorul îl exprimă foarte poetic: ”Orice cuvânt ascunde o poveste / Spusă cu alte cuvinte / Și atâtea povești apoi se unesc / Într-o singură minte.

 

Prezentul și viitorul vederii computaționale

Computer vision ajunge să aibă impact în cele mai îndepărtate zone ale industriei și activității umane, de la divertisment și uz casnic, până la medicină, agricultură, sectorul energetic sau protecția mediului. De fapt, nu există o activitate umană care să nu se poata bucura de vederea computațională. Și asta pentru că peste tot noi ne folosim de vedere.

Cel puțin în România, Marius este întru totul dedicat acestui domeniu. Își petrece majoritatea timpului făcând muncă de cercetare împreună cu studenții săi doctoranzi și masteranzi. La Politehnică, el e cel care a introdus cursurile de computer vision și introducere în robotică, la Masterul în Inteligență Artificială, cel mai bun astfel de program din țară.

Totodată, Marius Leordeanu coordonează mai multe grupuri de cercetare, ajută la cresterea unei comunități de cercetare și la formarea unei școli de inteligență artificială în România, care să se poată măsura cu cele de la nivel mondial.

Premiile din ultimul timp stau mărturie a eficienței acestui demers. În acea comunitate se organizează întâlniri săptămânale unde se dezbat ultimele descoperiri și progrese științifice din inteligența artificială, vedere computațională, învățare automatică sau robotică.

Marius Leordeanu

Mă numesc albastru” de Marius Leordeanu, o fascinantă călătorie prin mai multe domenii ale cunoașterii

Împreună cu Viorica Pătrăucean, Răzvan Pascanu și Doina Precup, cercetători de vârf în computer vision și machine learning la Google – DeepMind în Londra, organizează la Politehnică școala de vară Eastern European Machine Learning Summer School – EEML. Marius este organizator local al acestui eveniment, alături de colegul său de la Politehnică Traian Rebedea și doctoranda sa Elena Burceanu. EEML va fi în scurt timp cea mai performantă școală de vară dedicată inteligenței artificiale, din Estul Europei, fiind așteptați profesori și studenți de top din lume.

Alături de Elena Ovreiu, Marius se implică într-o a doua școală de vară, International Summer School on Imaging and Medical Applications – SSIMA. Aceasta este cea mai importantă școală de vară din Estul Europei aflată la intersecția dintre domeniul medical, tehnologie și inteligență artificială. Aici vor veni profesori și medici de renume din SUA, Europa și Israel. SSIMA se află la a cincea ediție, bazele sale fiind puse de către Elena Ovreiu alături de renumiții profesori Alfred Bruckstein de la Techion – Israel Institute of Technology și Bart Romeny de la Eindhoven Technical University.

 

Întoarcerea în România după 10 ani de carieră în SUA

După o perioadă foarte intensă de introspecție, Marius Leordeanu a decis să lase în urmă cariera prodigioasă de 10 ani pe care o avea în cercetarea din SUA și să se întoarcă în România. A știut că nu va fi ușor, dar a știut în același timp că va fi ceva special. Astăzi consideră decizia ca fiind una din cele mai bune pe care le-a luat vreodată.

Omul, în general, este cel mai fericit atunci când se apropie de natură, unde natura sa se regăsește în cea din jur. Or aici este natura mea cea mai autentică. Am știut de asemenea că România are nevoie de mine. Nu este vorba aici despre ce poate să îmi ofere mie România. România suntem noi. Este mai degrabă vorba despre ce putem noi să oferim României, adică să oferim celor din jur, nouă ca societate de oameni care muncesc și trăiesc împreună de sute și mii de ani.

Marius Leordeanu crede că dacă noi putem să facem cu iubire, devotament și dedicație sinceră ceva pentru această lume, atunci și lumea, în moduri pe care nu trebuie noi să le înțelegem, ne va oferi aceasta șansă de a crea condițiile prielnice. Nu trebuie să ne gândim doar la noi ca persoane, separate și singure, departe de ceilalți. Trebuie să ne vedem ca parte din ceva mult mai mare și mai frumos.

Dacă o celulă își face treaba în complexul mai larg al organismului, atunci și organismul va avea grijă de acea celulă. Acesta este principiul de funcționare al universului ca un întreg. Fiecare, oricât de mic, e o parte de neprețuit din lume și complementară ei. Fiecare are ceva de adus, doar să vrea. Fiecăruia i se va găsi un rol, doar să îl caute. Pentru fiecare există un destin care îl așteaptă, doar să îl aleagă.

 

Învățământul românesc văzut prin ochii lui Marius Leordeanu

Cercetătorul român e de părere că învățământul românesc ar putea fi mai eficient dacă i-am simplifica forma și am insista mai mult pe fond. Asta ar presupune mai puține reguli formale, iar cele care rămân să fie mai aproape de fundament.

Sistemul de educație românesc este încă prea complicat, cu prea multe hârtii și reguli care se schimbă aproape de la an la an. Încă la noi pare că se pune mai mult baza pe rezultatele pe hârtie decât pe cele reale. Dacă pe hârtie arată bine, atunci sistemul este mulțumit.

E important să încurajăm copiii să creeze și să îi lăsăm să iubească cunoașterea și descoperirea. Ar fi bine să îi forțăm mai puțin și să le iubim mai mult înclinația naturală spre a învăța ceea ce li se potrivește.

Pe de altă parte, e bine să le dăm un exemplu de muncă, pasiune, stăruință și sacrificiu, ca și ei să ajungă să aprecieze asta și să facă la fel. Prin exemplu mai degrabă decât prin reguli, să îi facem să iubească să muncească, să depună efort atâta timp cât el e în direcția unui vis, a unui scop mai larg, a unei viziuni.

Să îi învățăm că au dreptul și datoria să aibă un vis pe care prin muncă, devotament și pasiune să îl ducă la bun sfârșit. Așa vor fi fericiți chiar și în timpul călătoriei. Viața întreagă le va fi ca un vis, dacă își vor urma visul. Apoi să îi luăm în serios ca și ei să se ia pe ei înșiși în serios, e de părere Marius Leordeanu.

 

Colaborări cu firme prestigioase

Marius Leordeanu și-a pus inteligența la lucru pentru companii precum Google și Intel, cu care a colaborat deja la diverse proiecte. Alături de acestea sunt multe alte firme românești și străine cu care a avut parteneriate pe proiecte specifice.

În prezent are o colaborare frumoasă cu Bitdefender care susține un grup puternic de cercetare în computer vision și machine learning, oferind și burse de excelență celor mai buni studenți din domeniu. În acest proiect, Marius are în coordonare doi studenți și două doctorande, printre care se numără și Elena Burceanu, managera lor pe partea de inteligență artificială.

O altă colaborare frumoasă pe care o are de câțiva ani buni este cu Arnia, o firmă 100% românească de excepție în zona IT. Acolo Marius coordonează științific diferite echipe pe probleme de robotică și computer vision legate de conceptul de self-driving cars. Majoritatea celor ce lucrează la Arnia sunt foștii săi studenți la master.

Nu în ultimul rând, Fordaq este o companie internațională cu care a dezvoltat prima aplicație inteligentă pentru smartphone ce recunoaște și măsoară anumite tipuri de lemne din imagini. Au reușit să obțină împreună un patent submis în SUA și în prezent au început să vândă primele licențe pe piața internațională.

 

Latura artistică a lui Marius Leordeanu

A scris până acum două cărți total diferite de ceea ce face el profesional. Este vorba de un volum in versuri, „Povestea unui cuvânt”, și unul în proză, „Mă numesc albastru” (apărut la editura Valea Verde). Când îi mai rămâne timp și are dispoziția necesară, compune sau cântă muzică electronică la sintetizator.

Chiar dacă aceste cărți vorbesc într-o limbă diferită de cea a cercetării, ele spun aceeași poveste a sufletului lui Marius Leordeanu.

Încerc să sparg ziduri și să construiesc poduri. Vreau să leg zone aparent îndepărtate ale trăirii omenesti și să le găsesc limba comună. Cu cât legăm și armonizăm mai bine „adevăruri” ale existenței noastre de pe mai multe planuri, cu atât ne apropiem mai mult de povestea coerentă care să le cuprindă pe toate. Povestea cea mai cuprinzătoare și cea mai coerentă este și cea cu șansele cele mai mari de a fi adevărată. Nu putem ține separate știiința și arta. E o muzică în toate, trebuie doar să învățăm să o ascultăm și apoi să învățăm să o vorbim.

Muzica este pentru Marius un adevăr al sentimentelor după ce cuvintele au fost lăsate în urmă. Nu demult a avut ocazia să compună muzica pentru emisiunea Romania Veritabilă realizată de Cristina Soloc, acum în derulare la TVR1. În plus, de abia așteaptă să compună coloana sonoră a unui film de lung metraj, moment pe care îl simte foarte apropiat.

Marius Leordeanu

Pentru final, cercetătorul, poetul, scriitorul și compozitorul Marius Leordeanu ne lasă o poezie de-a sa, cu rolul nu doar de a ne încânta, ci și de a ne reda speranța pe care unii și-au pierdut-o.

„Există speranță,
există tot timpul o șansă
să fie din nou prima dată,
căci timpul nu a trecut!
Deschide fereastra și vezi,
se-așterne cu stele pe cer,
Când una e unde ești tu,
iar alta e chiar la-nceput.

Cum e să respiri infinitul?
în piept să ai tot,
Și sub pleoape să fii
cu tot ce-ai avut?
În noapte să ai toata viața
și-o stea nevazută să-ți poarte
norocul de sus de-unde încă
tu nu te-ai născut.”