Marius Matache

Marius Matache este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai noului val de folk. Muzica sa are la bază o chimie care aduce zâmbetul pe buze. Cum se îmbină cariera în chimie cu pasiunea pentru folk aflăm din rândurile următoare, în care muzicianul chimist și-a deschis sufletul către voi.

Marius Matache este doctor în chimie din 2006 și are un postdoc în știința mediului. De aproape 20 de ani lucrează în cadrul Centrului de Cercetare a Mediului și Efectuare a Studiilor de Impact din Universitatea din București.

De 15 ani e prezent pe scenele patriei, ca folkist. De 10 ani e blogger cu acte în regulă, 2008 fiind anul de înființare a site-ului de muzică folk www.foreverfolk.com. Din 2009, cu câteva pauze, face și puțin radio, trecând prin Radio România Cultural, RFI România și acum Radio Seven.

Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia

Are două albume de autor: HOINAR prin Piața Matache (2013) și Alchimie (2016). E prezent pe mai multe albume colective: Ziua de mâine Alba Iulia (2008), Folk din pana mea vol. I (2011) și II (2016), Fălticeni Folk (2014), dar și pe albumul 2010 ani de folk alternativ al băieților de la Țapinarii. Și e foarte mândru că a contribuit la primul imn al naționalei de rugby a României.

A ajuns la folk total întâmplător, pe la 17 ani (1995). Punctul oficial de plecare în carieră îl consideră concertul din Big Mamou, 8 aprilie 2004.

Niște prieteni de-ai mei din liceu cântau în parc, mă uitam la mâna lor și apoi mergeam acasă și repetam mecanic ce vedeam la ei. Tocmai de aceea, când sunt întrebat ce studii muzicale am, îmi place să spun Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia. Până în acel moment, iubeam folkul ca simplu spectator, neimaginându-mi vreodată că voi reuși să învăț să cânt la chitară, cu atât mai puțin că voi face din asta o profesie.

Nu ai nevoie de o religie pentru a fi un om bun

Make, cum îi zic prietenii, se consideră ateu. Cu toate că acest detaliu ar putea face o persoană habotnică să strâmbe din nas, el are un sistem de valori foarte bine consolidat. Marius crede că e foarte important să faci bine în viață și, atât cât poate, încearcă să schimbe lumea din jurul său în bine.

Din lista de albume care i-au marcat existența, enumeră doar ”The Wall (Pink Floyd), cu tot cu filmul aferent, Evenimentul zilei…și altele (Valeriu Sterian), Brothers in Arms (Dire Straits), Last Ship (Sting), Cântece de șemineu (Nicu Alifantis).

Îi place foarte mult la Alexandru Tomescu modul în care explică pe scenă muzica, dar și filozofia din spatele ei, dar și cum reușește în fiecare an să aducă muzicieni străini alături de domnia sa în turneul Stradivarius. Consideră că aceștia vor deveni, la rândul lor, ambasadori pentru România în țările din care provin.

Datorită facultății și meseriei sale de bază, știința a devenit principala sursă de literatură. Cu toate astea, își mai face timp și pentru alte genuri de lecturi. Ultima carte citită este Șapte ani în Provence, a lui Ioan T. Morar.

Nimeni nu poate să meargă pe drumul altcuiva. Fiecare din noi are propriul drum, pe care și-l croiește așa cum crede, știe, poate. Sunt puține lucruri pe care nu le putem face, dacă ne dorim cu adevărat. În 1996, când am ales să dau la facultatea de chimie, lumea mă și vedea murind de foame, la momentul respectiv chimia fiind “rău-famată” pe fondul falimentului industriei chimice și a “trecutului glorios” asigurat de academiciana” Elena Ceaușescu. Indiferent de domeniu, dacă îți faci meseria corespunzător, rezultatele apar. Oricât de greu pare, dacă veți fi printre cei mai buni, puteți reuși, indiferent de domeniu. Aici sau în alt colț de lume.

Folkul românesc în 2018

Am vrut să aflu de la Marius cum arată folk-ul în anul 2018 și ce crede că îi lipsește pentru a-și recâștiga popularitatea. Dincolo de propria sa glumă, prin care Make spune că folkul nu e popular pentru că are prea multe cuvinte, artistul vine și cu o explicație serioasă, care ar trebui luată în seamă de către generația actuală de folkiști:

Folkul nu va fi prea curând un gen cu impact, pe de-o parte din cauza conjuncturii actuale, pe de altă parte ca o consecință a profesionalismului redus al celor care îl prestează. Sunt foarte puțini artiști din zona folk cu adevărat adaptați la realitățile industriei muzicale din 2018. Și nu e o critică sau un reproș, e pur și simplu constatarea unui om care de 15 ani face parte din breaslă, de 10 ani scrie și de 2 ani face o emisiune despre muzica folk. Folkul are nevoie de branduri noi, puternice, de evenimente cu impact, construite în timp, care să atragă lumea (de tip Electric Castle).

Muzica lui Marius Matache nu e cel mai normal folk din curtea școlii. E suficient să ne gândim la piese precum Baladă pentru bormașină și târnăcop. A vrut să aibă și el ceva de genul concert pentru pian și orchestră, dar atât a putut, spune în glumă Marius Matache despre această piesă.

Piesele mele au un singur scop: să îi facă pe oameni să zâmbească. Acesta e scopul meu când mă urc pe scenă. Oamenii au deja problemele lor. Nu au nevoie să vină la concert și să le asculte și pe-ale mele.

Chiar și piesele sale de dragoste sunt, de multe ori, simpatice. Marius Matache face o muzică cu mesaj (subversiv, ar zice unii). Ea te pune să gândești și presupune să fi citit mai mult de abecedar și carte de bucate înainte de a merge la un concert de-al său.

Marius a cântat în multe locuri neconvenționale. Pe un câmp de pe care se recoltase recent floarea-soarelui sau porumbul sau în pădure, având un generator pe motorină ca sursă de curent. A cântat în curtea bisericii fortificate din Mediaș, în cadrul proiectului Trubadur pe Drumul Cetății, implementat alături de Bitdefender. A cântat de asemenea în deschiderea meciului de rugby România – Uruguay, pe stadionul Arcul de Triumf.

 

Chimia și folkul l-au făcut să rămână în țară

A rămas în țară pentru că, lucrând în proiecte europene încă din facultate (1998 mai exact), a crezut că se poate și în România. Aparent, încă mai crede. El nu e plătit la universitate de statul român, ci din proiectele pe care le atrage. După 20 de ani lucrează în același loc, după aceeași rețetă, încercând să schimbe lucrurile în bine și în România.

Este adevărat că, uitându-se înapoi cu mintea și experiența de acum, nu știe dacă ar alege la fel. Cu toate astea, nu are regrete față de alegerea sa de atunci. Celor care își doresc să plece le recomandă să evalueze atent avantajele și dezavantajele deciziei, nu doar cele materiale, ci și pe cele emoționale, care uneori pot acoperi orice satisfacții financiare.

Cea mai puternică legătură între chimie și folk sunt eu (haha!). Așa cum îmi place mie să spun, atunci când mă transform în ambasador al chimiei, chimia este pretutindeni, deci și în muzica folk. De exemplu, corzile mele conțin fosfor și bronz (deci cupru, staniu și încă vreo câteva elemente), prăgușul, penele și înălțătorul sunt polimeri. Iar oamenii care mă ascultă au parte de adrenalină, de serotonină.

Oamenii care îl cunosc de pe scenă sunt, de multe ori, contrariați că are un doctorat în chimie și că încă lucrează în mediul academic. Oamenii care îl cunosc de dincolo de muzică sunt fascinați de cât de mult călătorește datorită muzicii, cât de vizibil e pe rețelele sociale.

Marius Matache

Elita României e făcută din toți cei care își fac meseria cu simț de răspundere

Am dorit să aflu de la Marius Matache cum arată în opinia sa elita României din zilele noastre și care consideră că sunt modelele cele mai importante pe care ar trebuie să le aibă acest popor în prezent.

Elita României (cea reală, nu farsele care se află în fruntea țării) este, de multe ori, plecată prin alte țări, de soare pline. E normal, atât timp cât în România nu au cadrul de manifestare. Aici mă gândesc la primul meu coleg de scenă, Mădălin Giambașu, care a plecat la doctorat în SUA (la aceeași universitate la care a învățat Bob Dylan), pentru că în România nu avea nici o șansă la momentul 2005. Mă gândesc ce le oferim zecilor de olimpici care anual aleg să plece la studii în cele mai bune universități din lume.

Unii aleg să se întoarcă, alții au nevoie să confirme peste hotare pentru a fi recunoscuți în România. Alții ne reprezintă cu cinste în țările de adopție pentru că un român care se impune într-o universitate din afară contribuie semnificativ la imaginea României. Nici unul din ei nu e mai puțin român ca oamenii care au ales să rămână și să țină România pe linia de plutire, e de părere Marius Matache.

Ei sunt elita României, cei care fac lucrurile să meargă, cei ce reușesc adevărate minuni făcându-și meseria cu simț de răspundere, indiferent de poziția în sistem.

Dacă vi se pare că elită sunt doar intelectualii, vă doresc să experimentați o grevă de 2-3 săptămâni a celor de la salubritate. De multe ori, elitele sunt rupte de realitatea cotidiană, iar acest lucru poate determina disfuncționalități atunci când oameni valoroși ajung în funcții de execuție.

Marius Matache

Lansează în curând un album cu cântece de iarnă

Provocările pentru un artist care trăiește în România sunt la tot pasul. O industrie muzicală încă în formare, o fiscalitate ridicată, complicată și incoerentă. Un mediu perturbat de stat prin concerte gratuite, un public cu o putere financiară destul de scăzută, lipsa unor spații de manifestare civilizate la prețuri decente. Apoi, evoluția năucitoare a tehnologiei, care are un impact serios și asupra industriei muzicale. Dar cea mai importantă este aceea de a trăi exclusiv din muzică. Lui Marius Matache i se pare undeva la limita imposibilului.

Marius Matache are mai multe proiecte de viitor, unele în desfășurare. A început să lucreze la un album cu cântece de iarnă, care speră să apară până la Crăciun măcar pe platformele digitale. Își dorește la un moment dat un album cu piese în limba engleză. În prezent, are piese pentru încă două albume de autor. După ce face măcar două din cele patru, o să se gândească la un best of.

Pentru 2019, își dorește un turneu aniversar pentru cei 15 ani de carieră. Și își mai dorește să ajungă în orașe din România în care nu a cântat încă: Târgu Mureș, Deva, Hunedoara, Oradea, Galați, Slatina, Bârlad, Rădăuți șamd.

Cum va arăta viitorul folkistului Marius Matache depinde mult și de cei care se interesează de ceea ce el crează. Eu vă recomand să-i ascultați muzica și, dacă vă place, luați legătura cu el și chemați-l să vă încânte sufletul. O va face cu mare drag!

Carmen Trufaș

Carmen Trufaș este medicul stomatolog care face din profesie un dar pentru ceilalți. De 10 ani își împarte viața între clinica stomatologică, cursuri de profilaxie sau igienă orală, voluntariat. Pe cont propriu sau prin intermediul clinicii, a inițiat multe acțiuni pentru copii și adulți; de asemenea s-a alăturat campaniilor umanitare derulate de ONG-uri cu care s-a intersectat. Toate acestea au purtat-o prin grădinițe, școli, cămine de bătrâni, multinaționale, pe străzi și chiar prin… Nepal! În primăvara aceasta a înființat Asociația ”Meriți Iubire”, cu care are planuri mari.

 

La grădiniță cu primul proiect

Totul a început acum 10 ani, când Carmen Trufaș și-a deschis propriul cabinet stomatologic. Avea doar un scaun stomatologic și făcea singură totul. Unul dintre primii pacienți a fost o directoare de grădiniță, cu care a devenit bună prietenă.

Într-o zi, doamna director i-a propus să meargă la grădiniță și să țină o lecție de igienă orală pentru copilași. Carmen a acceptat pe loc, aproape fără să gândească ce implică toată povestea asta. Cei mici sunt imprevizibili, îți pun tot felul de întrebări la care nu te aștepți. Dar o asemenea întâlnire este și un foarte bun exercițiu de comunicare și spontaneitate.

A mers la grădiniță și nu doar a ”predat”, dar a și aflat care este rutina zilnică de igienă, de alimentație și sănătate într-o familie. Spre exemplu, unii copii se spălau pe dinți doar seara, că dimineața ”mami se grăbea la serviciu”. Sau nu auziseră de ața dentară.

Aflând cu ce se confruntă ei, a început să dezvolte un program în adevăratul sens al cuvântului. După vreo doi ani de tatonare a devenit un program permanent. S-a creat o adevărată rețea de profesori, directori, părinți care aflau de aceste lecții și așa a ajuns în aproape toate școlile și grădinițele din sectorul 3.

Ceea ce a pornit din dorința de a transmite mesajul de ”dinți sănătoși” către cât mai mulți copii s-a transformat într-un adevărat program care acum, la 10 ani de la momentul acela, încă se derulează. Este de un real succes și văd cam 1.000 de copii pe sezon.

Carmen Trufaș

Anual, în lunile mai și noiembrie, orice copil cu vârsta între 2 și 14 ani primește în cabinetul său, gratuit: consultație, periaj profesional, consultație cu medicul ortodont, fluorizări, dacă este cazul, și un plan de tratament. Nu contează dacă e din București sau nu, nici situația materială a familiei.

Lecțiile în școli și grădinițe au continuat. Copiii erau încântați de ceea ce aflau, le plăceau tare mult machetele alea cu dinți! Dar mesajul trebuie să ajungă și la părinți. Carmen Trufaș a început să meargă la ședințele cu părinții, în diferite instituții mai mici sau mai mari, în multinaționale.

Acesta a fost doar începutul. Cabinetul cu un singur scaun stomatologic a devenit Clinica Dentară Dr. Trufaș și acoperă toate specialitățile din domeniul stomatologiei. Cu determinarea lui Carmen și cu baza materială asigurată de clinică au apărut, unul după altul, noi programe.

Din anul 2012, Carmen Trufaș a devenit imaginea campaniei ”Zâmbește România” și a lucrat în colaborare cu cei de la GSK. Acest lucru a ajutat-o să își continue programul și în școlile din alte sectoare sau orașe.

 

Adulți, corporatiști și alte acțiuni

Programul dedicat adulților a fost conceput inițial cu un caracter general, centrat pe sănătatea și obiceiurile acestora (mai ales că adulții sunt primele modele ale copiilor). Apoi a observat că tinerii din multinaționale acordă o mare importanță imaginii personale și își doresc, în principiu, albiri dentare, fațetări dentare… să fie sănătoși. Pentru ei a organizat întâlniri la care a avut ca invitați psihologi și nutriționiști.

Au urmat seri tematice din care s-a desprins o idee și, bineînțeles, un nou program: cel pentru gravide. E un program tare drag sufletului ei! În cadrul acestuia colaborează cu o doamnă psiholog și abordează subiecte legate de transformările ce au loc în cavitatea orală pe perioada sarcinii (inflamații gingivale, sângerări) și igiena bebelușului din prima zi de viață.

O altă idee, chiar distractivă, dar educativă, a fost ca în unele zile 5-6 copii – pacienți ai clinicii – să vină cu câte un prieten pentru a fi mesagerul sănătății pentru prietenul lui. Le oferea, în mod gratuit, un program de prevenție, consultație și vizionau împreună un desen animat educațional despre igiena orală. Astfel, copiii erau responsabilizați prin prima vizită la stomatolog a prietenilor lor, într-un cadru potrivit pentru un zâmbet sănătos.

Toate acestea s-au derulat și încă se derulează datorită implicării întregii echipe a clinicii Dr. Trufaș.

Carmen Trufaș

Flori pentru bătrâni

Au fost și acțiuni ad-hoc, precum cea din 8 martie, când clinica i se umpluse de flori și mărțișoare. La fel și biroul doamnei director de la grădiniță. Au mai cumpărat mucenici calzi, ceva fructe și s-au dus cu toate acestea la o casă de bătrâni din apropiere.

Nu pot descrie în cuvinte emoția pe care am trăit-o văzând ochii aceia uimiți, care ne priveau cu blândețe, și mâna aceea întinsă spre o floare ”Doamne, de când n-am mai primit o floare! Da` de ce-ați venit?” ”Pur și simplu pentru că e 8 martie și pentru că vrem să vă dăruim iubire.” Începeau să le țâșnească lacrimile și, cu bărbia tremurând de emoție, ne îmbrățișau și începeau să ne povestească despre tinerețea lor. Unii dintre ei ne arătau fotografii de când erau tineri. Am văzut cât de importantă a fost nu floarea aceea pe care am dat-o noi, ci faptul că le-am arătat că ne pasă și că se simt iubiți.

 

Carmen Trufaș – voluntar

Zilele săptămânii păreau insuficiente: cabinet, școli, grădinițe și prezentări în companii. Cu toate astea, Carmen Trufaș a găsit, printre picături, și ore libere în care s-a implicat, ca voluntar, în activitățile unor asociații umanitare. A fost la copiii din spitale cu Taxiul cu Bomboane, despre care am mai scris aici. Sau a participat la multe acțiuni ale Asociației Volunteer for Life, inclusiv la împărțit ceai cald și sandvișuri oamenilor străzii în nopțile geroase. A mers și în case de bătrâni. Mă întreb cum alege acțiunile astea, complet diferite de viața ei cotidiană.

Nu le aleg, cred că ele mă aleg pe mine, cele cu care rezonez foarte mult. Am cunoscut oameni foarte frumoși cu care am experimentat momente și lecții de viață extraordinare. Sunt o persoană căreia îi plac oamenii.

Aici a primit alte lecții de viață. Ea este managerul unei clinici dentare și își configurează personal propriile acțiuni; ca voluntar, însă, se schimbă totul. Grupurile care se formează sunt alcătuite din oameni extrem de diferiți din multe puncte de vedere, dar cu un scop comun: toți sunt acolo pentru nevoile altora.

Nu am amintit întâmplător cele două asociații; acestea, ca și doamna director de grădiniță, au schimbat ceva în Carmen.

 

Asociația ”Meriți iubire

După o discuție cu Ion Cristian Roman (Președintele Asociației Taxiul cu Bomboane) s-a decis să își deschidă propriul ONG. Până în acel moment toate acțiunile ei au fost făcute din bani personali și cu ajutorul câtorva prieteni. Și-a dat seama că i-ar putea ajuta mai mult pe cei în nevoie dacă ar avea un simplu ONG. Mai complicată devenise acum alegerea numelui.

Am făcut o analiză a experienței mele și a experiențelor din viețile celorlalți. Am cunoscut oameni foarte bogați care erau nefericiți pentru că nu se simțeau iubiți. Am cunoscut și oameni foarte, foarte săraci, de la oamenii străzii până la oamenii din casele de bătrâni, din diferite familii defavorizate, care erau fericiți și împăcați cu situația lor. Erau împăcați sufletește și trăiau în iubire: iubire de Dumnezeu, iubire de semeni. Toate lucrurile astea erau mult mai importante pentru ei. Am văzut că iubirea e cea care face diferența. Și-atunci am zis ”toată lumea merită iubire”!

Și așa s-a născut, în primăvara 2018, Asociația Meriți iubire: din iubire pentru oameni și din dorința de a dărui iubire. Asociația, sub umbrela ei, are o plajă foarte largă de activități: educație, sănătate, tratamente stomatologice gratuite, persoane defavorizate, coach, orientare profesională. Activitățile profesionale se îmbină foarte bine cu cele umanitare, sunt complementare, iar ideile vin din ambele sensuri.

 

Trei săptămâni în Nepal

De Volunteer for Life o leagă cea mai recentă și cea mai intensă experiență de până acum: participarea la expediția umanitară Nepal for Life pe care Volunteer o mai organizase și în anii trecuți. La expediție au participat 22 de voluntari care, timp de trei săptămâni, au mers în localități izolate din Nepal și au desfășurat activități educaționale și medicale.

Dacă în anii trecuți Carmen se implicase în expediții indirect, cu donații și consultanță, de data aceasta a venit, în plus, cu sponsorizări și cu alți voluntari.

A fost diferit în comparație cu tot ce am făcut până acum, pentru că a fost primul meu proiect la care am participat ca voluntar internațional și pentru că totul a fost nou. Eu voluntar internațional, echipa cu oameni pe care nu-i cunoști, complet mixtă ca pregătire, așezarea și condițiile geografice, diferențele culturale! Totul a fost diferit!

Carmen Trufaș

Carmen Trufaș în Nepal

În Nepal a stat la cort și la hostel, a trebuit să meargă kilometri întregi pe jos (inclusiv pe munte), a ținut cursuri de igienă orală și a consultat peste 1.000 de copii. Erau oameni care veneau și de la 4-5 ore de mers pe jos, pe munte, pentru că era singura lor ocazie să își rezolve, în mod gratuit, problemele dentare. Numai în primele trei zile au făcut, doi medici și două asistente, 500 de extracții cu echipament stomatologic mobil. Și asta în condiții de căldură, ploaie, poluare, umiditate, tensiune electrică fluctuantă.

Au impresionat-o aici încrederea oamenilor în ei, ca medici, și ochii copiilor.

Nu o să uit niciodată ochii aceia care mă priveau direct în suflet, nu în ochi. Ochii aceia atât de profunzi sau de triști, nu știu cum să-i descriu… Și m-a impresionat foarte tare faptul că în toată perioada aceasta n-am văzut acolo un copil sau un om plângând. Mi-a plăcut mult cum își începeau ziua cu rugăciunea, cu discursuri motivaționale, cum trăiau în comuniune cu natura.

Plecarea din Kavre, primul sat în care s-a derulat campania umanitară, a fost copleșitoare.

Din ziua în care ne-am despărțit de copiii din Kavre am amintirea a zeci de mânuțe care îmi ștergeau lacrimile și care spuneau ”Tu să nu plângi niciodată, tu trebuie să fii fericită în fiecare zi”. A fost profund. Două săptămâni după ce m-am întors am adormit plângând și m-am trezit plângând, eram între două lumi, nu eram nici aici, nici acolo, parcă mi se întorsese viața cu susul în jos.

 

Primul proiect ”Meriți iubire”: grădinița din Belcești, Județul Iași

După această experiență și-a dat seama că a ales cel mai potrivit nume pentru asociație: ”Meriți iubire”. Și a apărut și primul proiect al asociației: ”Construim pentru educație – Prețuiește copilăria si dăruiește bucurie”, prin care va (re)construi o grădiniță în Comuna Belcești, Județul Iași.

Acolo sunt 100 de copii care învață în acest moment în vestiarele unei săli de sport și în săli cedate de poliția comunitară, amenajate pentru cei mici. Clădirea se află într-un campus școlar, iar la școală sunt cca. 1.500 de elevi. Campusul a fost renovat cu bani din fonduri europene, dar nu au mai primit alți bani, cu toate eforturile autorităților.

Grădinița va fi demolată, deoarece de 12 ani este aproape o ruină, este un focar de infecție. În plus, este mai ieftin și mai sigur să reconstruiască decât să repare. Carmen Trufaș a fost deja în Belcești și a vorbit cu autoritățile locale, oameni de toată isprava, care se vor ocupa de partea legată de autorizații și de demolare.

Ajutată de vechea ei prietenă, directoare de grădiniță, a început deja să lucreze la proiect. Știe că este un proiect greu pentru care va avea nevoie de bani, de sponsori, de materiale și de voluntari, la fel cum știe că acești copii merită.

Cred în proiectul acesta și, cu siguranță, cea mai frumoasă poveste va fi scrisă la Belcești.

Numele meu este Carmen Trufaș, sunt medic stomatolog si Presedinte al #AsociatiaMeritiIubire. Îmi donez ziua de naștere proiectului #ConstruimPentruEducatie derulat la Belcesti, jud. Iași.Orice SHARE contează! Vă mulțumesc că ne sunteți alături!Cont: RO05BTRLRONCRT0432612001Contact: 0732 932 787

Pubblicato da Asociația Meriți Iubire su Lunedì 8 ottobre 2018

 

Pentru voluntari, cu dragoste

După toate aceste experiențe a mai apărut (încă) un program!

După ce am experimentat în diferite contexte lucrul cu oamenii străzii, cu bătrânii din casele de bătrâni, cu copiii instituționalizați, am văzut ce înseamnă voluntariat. Cum e să fii noaptea pe stradă la -10-15 grade. Ești și tu om, și la un moment dat ești istovit de frig, de foame și de sete, nu mai conștientizezi că și corpul tău are niște limite. Ca să poți să dăruiești celorlalți iubire trebuie să fii tu plin de iubire. Ca să poți să vorbești celorlalți despre sănătate trebuie să fii tu sănătos.

Așa că a gândit un pachet gratuit pentru voluntarii cu care a lucrat atât de la ONG-ul ei, cât și de la alte asociații: consultații, igienizări, sfaturi… De curând a încheiat tratamentele dentare ale unei paciente la care ține foarte mult; este o tânără de 27 de ani cu probleme locomotorii (și nu numai…), dar care face și voluntariat la Taxiul cu Bomboane. A fost nevoie de toată echipa clinicii: medici, asistente, tehnicieni dentari.

Este foarte interesantă viața. Eu când am terminat facultatea nu mi-am propus să tratez copii, deoarece specialitățile mele sunt estetică dentară, protetică. Dar se pare că Dumnezeu a avut un alt plan cu mine: am devenit doctorul sufletelor de copii și care dăruiește zâmbetul acestora.

Attila Biro Jurnalist de investigatie

Attila Biro este poate cel mai prolific jurnalist de investigație din România. Articolele sale au dezvăluit de-a lungul ultimilor ani multe fapte penale ale unor oameni politici sau de afaceri. Nu are nicio limită în căutarea și scoaterea la suprafață a adevărului. Continuă să lupte chiar dacă această tenacitate l-a pus de nenumărate ori în situații dificile. Aflăm astăzi de unde izvorăște atâta și-atâta îndârjire, într-un om care simte nevoia să mai și dea, nu doar să ceară României.

 

Attila Biro, un jurnalist care a ales să exceleze

Attila Biro s-a născut și a trăit în Sighetu-Marmației până în anul 2004, când a absolvit Colegiul Național Dragoș-Vodă. Aici a dobândit pasiunea pentru jurnalism, încurajat fiind de câțiva profesori să facă parte din echipa care concepea revista școlii. Au urmat anii petrecuți la Facultatea de Jurnalism de la UBB Cluj-Napoca, după care Attila a ales drumul capitalei. Din 2008 și până în 2012 a fost reporter de investigație pentru publicația HotNews.ro.

În 2010 primește deja prima distincție care confirmă profesionalismul său. Premiul  ”Cel mai eficient jurnalist de investigatie al anului 2010” acordat de către România Curată avea să fie doar primul pas spre propulsarea sa în elita jurnalismului de investigație.

În 2015 ajunge deja să primească titlul de Jurnalistul Anului la secțiunea Justiție și Stat de Drept. În presă a mai trecut pe la Gândul și Digi 24. Obișnuit să accepte cele mai dificile provocări, în 2011 a realizat o serie de reportaje în Afganistan.

În prezent, Atti este membru RISE Project, comunitatea care investighează crima organizată și corupția din România și țările vecine. Aici, se disting nume sonore ca Paul Radu, Mihai Munteanu, Ionuț Stănescu și… Attila Biro.

 

Omul e suma valorilor cu care se întâlnește în viață

Viața lui Attila Biro a fost influențată pozitiv de oamenii foarte valoroși cu care a lucrat de la începutul activității sale în presă. Îi menționează cu mare respect pe Dan Tăpălagă (Hotnews.ro) și pe colegii de la Gândul. Acești oameni au avut un impact foarte mare nu doar în modul în care a abordat cariera, dar și dezvoltarea în viața personală.

Când vine vorba de cărțile care i-au marcat existența, își aduce aminte cu mare plăcere de cărțile SF pe care le citea în liceu, pe care le-a consumat intens. Seria Dune a lui Frank Herbert este definitorie pentru adolescența lui Atti. Conflictele și modul în care a fost scrisă seria Dune l-au fascinat, prin aceasta el intrând într-o lume care a simțit că îl definește.

Pe de altă parte, lecturile din facultate, în special cele de Drept Constituțional, l-au format pentru sistemul judiciar din România. Cu toate astea, viața lui nu se limitează doar la jurnalism. În timpul liber, Attila aleargă și face drumeții montane. Nu o face la nivelul lui Robert Hajnal de exemplu, dar e o dovadă că ”men sana in corpore sano” nu e doar un dicton latin pentru el, ci e chiar un stil de viață.

Îmi dau silința să fac un pic mai bine în pătrățica mea, și acest mai bine înseamnă că încerc să mă dezvolt și pe mine, să văd ce fac eu să aibă un impact bun și pentru cei din jur.

Attila are câteva modele personale în societatea românească actuală. Este convins că, dacă acestea ar fi replicate la scală mai mare, am trăi într-o țară mai bună. Jurnalistul îi menționează aici pe colegii de la Rise, pe Carmen Uscatu (proiectul Dăruiește viața) și pe colegii de la Funky Citizens (oameni minunați care au creat o platformă civică foarte bine închegată).

 

Jurnalism de investigație, din iubire de țară

În general, Attila încearcă să privească cu pozitivism la tot ce se întâmplă în jur. Din orice situație, indiferent cât e ea de proastă, vrea să vadă partea plină a paharului. Se ghidează în viață după principiul: ”să nu fac rău, ci să fac bine”.

Attila Biro vorbește mereu despre iubire. Consideră că atât timp cât se iubește pe el și pe cei din jur, e greu să fure sau să nu fie corect. Tot dintr-o dragoste nebună pentru meserie, dintr-un simț al datoriei pentru țară, a ales să rămână în România, deși s-a gândit de multe ori să ia calea străinătății. Chiar dacă pentru unii o să pară un naționalism ieftin, Attila Biro chiar crede că trebuie să și oferim ceva țării, nu doar să îi cerem.

Constituția ne spune că avem capitole cu drepturi, dar și obligații. Dincolo de constituție, cred că avem și o obligație morală de a face tot ce putem ca societatea asta să facă pași înainte, să evolueze. Și atunci eu am luat în serios chestia asta și încerc să fac cât pot eu pe bucățica mea.

Ce înseamnă însă bucățica lui? Devoalează rețele de crimă organizată. Arată cetățeanului ce se întâmplă cu banul public. Luptă pentru a crea o societate mai bună, cu speranță unui viitor mai prosper.

 

Satisfacții și pericole pentru un jurnalist de investigație

Meseria de jurnalist de investigație presupune stomac și nervi tari, anduranță la o muncă intensivă. Mai important însă e să crezi în ceea ce faci.

Ca jurnalist de investigație trebuie să fii ca un câine de-ăla care sapă până îi pică picioarele și nu mai are nici gheare, nici lăbuțe. Trebuie să sapi până dai de adevăr.

Când alegi să devii jurnalist de investigație, îți asumi și riscuri. Mulți au vrut să-l îndepărteze de anumite cazuri. Attila a trecut prin multe, de la încercări de intimidare verbală la a fi bătut pe un șantier sau dat în judecată. După atâția ani, se amuză la astfel de tentative deoarece știe că nu există vreun temei legal care să-l poată opri din ceea ce el face.

Chiar luna trecută, Attila Biro a fost încătușat alături de un jurnalist bulgar de către Poliția din țara vecină. A fost nevoie de intervenția diplomației românești pentru a clarifica situația. Partea bună e că, după ce autoritățile bulgare au înțeles situația, au conlucrat cu cei doi jurnaliști. Acum, în fiecare zi apar noi detalii despre modul cum au fost fraudate acele fonduri din țara vecină. Informațiile s-au dovedit foarte utile și au scos la suprafață multe mizerii despre modul în care s-au delapidat sume importante de bani.

Cercetările continuă nu doar în acest caz, ci și în multe altele care îl au în prim plan pe Attila Biro. Energia și curajul său dau speranță multora și ne fac să credem că nu e totul pierdut atâta timp cât mai există astfel de oameni. Dacă vrem să trăim într-o societate sănătoasă, fără să plecăm din țară, atunci ei trebuie să fie modele pentru cât mai mulți dintre noi.

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă, profesor universitar la Facultatea de Litere de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Numeroasele volume publicate au poziționat-o în elita literaturii contemporane românești. Tinerii o cunosc mai degrabă datorită celor mai recente romane publicate: ”Un singur cer deasupra lor” și ”Angelus” (tradus în limbile engleză și bulgară). Scriitoarea are mai multe feluri de a fi: unul grav și sobru, altul jucăuș și poznaș. Care dintre aceste părți le-a dezvăluit în acest articol, vă las să descoperiți în continuare.

 

Ruxandra Cesereanu s-a format alături de muzică, filme și oameni de mare calitate. A crescut cu muzica unor trupe precum Pink Floyd, The Doors, Genesis, Yes, Jethro Tull, King Crimson, Deep Purple, Led Zeppelin, Uriah Heep, Manfred Mann, Gentle Giant: iar la maturitate i-a descoperit pe Jeff Buckley, PJ Harvey ori trupe precum Muse, Dead Can Dance. Cu toate astea, are momentele ei speciale dedicate muzicii simfonice.

Este pasionată de filmele lui Bergman, Fellini, Antonioni, Tarkovski, Trier, Lynch, Greenaway, Bunuel, Kurosawa, Paradjanov, dar și de filmele regizate de Pintilie, Daneliuc sau rreprezentanții Noului Val Românesc. Din lista de cărți preferate, pe piedestal a pus romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Lecturile aprofundate de poezie au contat mult și ele.

Tatălui ei Domițian îi datorează formarea sa intelectuală. A avut parte și de câțiva dascăli minunați în facultate. Corin, perechea sa, e cel alături de care s-a format, pas cu pas, de la 22 de ani încoace, într-un tandem intelectual și afectiv aparte.

”E sănătos ca fiecare să păstrăm și la maturitate copilul din noi. Cred în forța literaturii de a ilumina și de a schimba făpturile umane. Cred în studenții mei. Cred în dragoste și prietenie, care sunt daruri mari pe lumea asta destul de plină de tensiuni, adversități, mizerii, războaie, injustiții, crime și trădări.”

 

Citește pentru a afla cine ești

Momentul în care a știut că va urma ”jocul cu literele” a fost cel în care a renunțat să se mai pregătească pentru medicină. Își dorea să devină psihiatru, dar a descoperit literatura sud-americană. Un alt punct nodal a fost când a început să creadă că poezia sa ar putea schimba ceva în câțiva oameni. I-ar putea tămădui de spaime și neliniști, i-ar putea ajuta să se cunoască lăuntric și să aprofundeze această inițiere interioară.

Am dorit să aflu cum reușește Ruxandra Cesereanu să transforme lectura în pasiune pentru tineri. Știam deja că este un profesor iubit de studenții săi, așa că sfaturile sale ar putea ajuta și alți profesori dornici să-și apropie elevii de cărți. Cel mai bun sfat a venit sub forma aceasta::

„Citești, deci exiști cerebral și afectiv. A citi e o formă de cunoaștere care face parte din firescul naturii umane. Cine nu citește, nu cunoaște și poate nici nu știe (și nu va afla niciodată) cine este.”

 

Comunismul, subiectul cel mai tranșat în scrierile sale

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu – ”Un singur cer deasupra lor”

Dintre numeroasele cărți publicate, romanul ”Un singur cer deasupra lor” s-a bucurat de cel mai mare succes. Acesta surprinde istoria traumatică a României din 1944 (pe tot parcursul comunismului) până după revoluția din 1989.

Comunismul este un subiect sensibil, regăsit în multe dintre scrierile autoarei. Ea pune accent pe acest subiect din dorința ca cei tineri să înțeleagă mai bine diferența dintre democrație și dictatură.

„Democrația înseamnă mai multe opinii, mai multe partide, mai mulți lideri, libertate de gândire și exprimare. Și mai ales, democrația înseamnă a respecta alteritatea, gândirea celuilalt care este altfel decât a mea, a ta, a noastră. Nu trebuie neapărat să accepți gândirea celuilalt, diferită de a ta. Dar trebuie să o respecți, dacă ai spirit democratic. Comunismul s-a opus tuturor acestor chestiuni. A aruncat sute de mii de oameni (în România, cel puțin) în închisori și lagăre. Doar pentru că gândeau altfel sau doar pentru că pur și simplu gândeau și nu erau creiere spălate.”

 

Sensibilizarea tinerilor prin dezvoltarea unei memorii etice

Ce tip de memorie ar fi adecvată, ar fi strategică, pentru a-i sensibiliza pe tineri întru recuperarea istoriei recente a ţării lor? E evident că o memorie strictă a suferinţei, o memorie emoţională nu mai interesează neapărat astăzi generaţiile tinere. Nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o formă de captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesaţi de recuperarea istoriei României.

„Cea care ar putea interesa (dar şi pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere şi adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi o memorie istorică, informativă. De ce nu am putea avea, totuşi, o memorie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală. Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare chiar și în sensul ei justițiar. Victimelor trebuie să li se facă dreptate.”

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu – ”Fugarii”

Deloc întâmplător, Ruxandra Cesereanu face ritualic călătorii documentare la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Aici se regăsește o lecție concentrată de istorie recentă, ne amintește scriitoarea care-și aduce și studenții să vadă acest loc.

În iulie 2018 a organizat în Maramureș și altceva, respectiv un atelier de scriere creatoare și pictură naivă numit ”Hâtroșenii de la Săpânța”. Proiectul a fost girat de Phantasma (Centrul de Cercetare a Imaginarului) și de Departamentul de Literatură Comparată. Ideea de bază era de a continua epitafurile lui Stan Ioan Pătraș din Cimitirul Vesel de la Săpânța. La realizarea acestui proiect, studenții implicați trebuiau să creeze balade scurte despre viața de după moarte a câtorva personaje-cheie înmormântate în faimosul cimitir. De asemenea, studenții erau provocați să încerce să picteze acuarele în acest sens.

 

Avem o literatură actuală valoroasă, dar scriitorii nu trăiesc din munca lor

Pentru Ruxandra Cesereanu, scrisul e mai important decât vinderea sau publicitarea lui. Cum nu trăiește din scris, nu poate oferi nici sfaturi celor care își doresc să trăiască din eventuala publicare a unor cărți de proză sau poezie.

”Scriu fiindcă acesta este simțământul meu cel mai puternic de a exista în lume în mod autentic și de a mă cunoaște pe mine însămi.”

Scriitoarea crede în mod real și realist în literatura română actuală. Literatura autohtonă este competitivă și îndeajuns de provocatoare. Și ar merita tradusă într-un fel organizat, instituțional și asumat. Ar trebui să aibă aceleași șanse ca și alte literaturi de top. Fără nicio inhibiție, fără complexe de persecuție. Literatura română actuală este bună și chiar foarte bună în unele cazuri.

 

România sau Occidentul?

Dacă ar fi să menționeze cele mai mari greșeli ale românilor, nu ar adăuga altele decât cele deja cunoscute. O vulnerabilitate în fața politicii și a istoriei, varii complexe de inferioritate. Există, însă, și destule calități (arhicunoscute) pe care românii le au. Nu este cazul să fim oaia neagră a popoarelor.

România nu e o țară rea ori proastă și nu e neapărat o țară mai defectuoasă decât altele. Politicienii (majoritari ai) acestui spațiu sunt cei incompetenți, ignoranți, penibili, corupți ori cu tendințe dictatoriale. Aici e hiba. De câte ori prieten din străinătate o întreabă lucrul acesta (sau alți români), dă acest răspuns.

„România a căpătat de-a lungul dictaturilor un fel de a fi dresabilă. Populația menținută în ignoranță a ajutat la acest dresaj (precum și dictaturile). Dar la fel de adevărat este că reacțiile de protest și răzvrătirile au punctat ceva exact pe dos. România este dresată ori dresabilă până la o limită, există o graniță explozivă de unde oricând revolta poate izbucni și schimba lucrurile.”

Am fost curios să aflu motivul pentru care Ruxandra Cesereanu a ales să rămână aici când tot mai mulți aleg calea străinătății.

”Sunt clujeancă, ardeleancă și româncă. Punct. Nu am cum să fiu altceva decât ceea ce sunt. Sunt fascinată de călătorii, dar locul meu geografic-lăuntric nu este în străinătate, ci aici. Nu am ce sfat să le dau celor care pleacă în exil, bejenie ori pur și simplu fug din România ca să trăiască mai bine în altă parte. Este dreptul lor să aibă această libertate și să trăiască în funcție de ea.”

 

Studenții de ieri și cei de azi

Că sistemul educațional din România are prea multe probleme și vicii deloc ușor rezolvabile, nu e un secret pentru nimeni. Cu toate acestea, există studenți excepționali și dascăli performanți. Spre norocul nostru și al acestei țări, avem minți strălucite în toate domeniile, e de părere profesorul facultății de Litere.

”Acum 20 de ani studenții erau mai statici, poate chiar mai romantici. Cei de acum sunt pragmatici și bine adaptați la realitate, în general. Totuși confuzie există destulă. Și poate chiar varii forme de alienare. Studenți inteligenți și sensibili vor fi întotdeauna, indiferent de trecerea timpului, de mode ori de -isme”

 

Cărți deja scrise își așteaptă momentul publicării

Scriitoarea are destule cărți pe care le ține în sertare, de poezie și proză mai ales. Nu sunt șlefuite și finalizate, ci se află într-o stare primară.  Nu se simte pregătită să le dea lumii și deocamdată vrea să se concentreze pe alte aspecte ale vieții. Mai degrabă, alcătuiește o mică bibliotecă personală de manuscrise. Cândva vor fi tipărite și citite, dar acum ar fi prematur. Așa că le mai ține în cuib câțiva ani.

Cu toate acestea, a publicat în urmă cu câteva luni o carte pe care nu își propusese să o scrie – un manifest numit ”Scrisoare către un prieten și înapoi către țară”. Acesta este un poem sociopolitic despre România convulsionată de acum și o încercare de a exorciza defectele de țară (vizibile prin politicienii actuali inadecvați și blamabili ai acesteia).

Nu știm când va ieși de sub tipar un nou volum semnat Ruxandra Cesereanu, dar nu pot încheia acest articol fără a vă recomanda a citi cărțile sale deja publicate.

Marian Popescu

Experiență de peste 40 ani în mediul cultural (critic de teatru, autor de cărți și articole despre teatru și cultură). Mai mult de 20 ani în cel academic. Cultură desăvârșită, hrănită din plăcerea de a citi tot ce se poate. Umor fin și ironie subtilă. Peste toate însă, prof. dr. Marian Popescu este unul dintre cele mai corecte cadre universitare pe care le puteți întâlni. Acum, spre finalul unei cariere strălucitoare, a pornit aproape singur într-o misiune, căreia, pe zi ce trece, i se alătură tot mai mulți adepți. 

 

Descoperirea traseului profesional în copilărie

Cândva, demult, într-o vreme în care știm de la părinții noștri că franceza și rusa erau la mare modă, un copil năzdrăvan se evidenția din mulțime. Marian avea o pasiune lingvistică diferită, pe care nu mulți o împărtășeau: l-a atras limba engleză.

Era prin clasa a 5-a când noua profesoară de engleză îi dădea deja teme aparte, menite să stârnească un potențial imens. O doamnă distinsă, venită din „lumea bună”, bătea la ușa micului apartament din Drumul Taberei unde Marian își petrecea copilăria. Doamna de engleză venise special pentru a-i determina pe părinți să sprijine talentul evident pentru limba engleză. Atât de tare a crezut în Marian…

Anii au trecut, pasiunea s-a diversificat, iar lui Marian Popescu îi era tot mai clar că vrea să devină profesor de literatura română. Citea absolut tot ce putea. Îmi spune că până la terminarea liceului parcursese toată opera lui Dostoievski! Cu cartea în mână, fără Facebook sau jocuri pe calculator, fără bani sau mașini scumpe, un adolescent își urma drumul firesc și intra la Facultatea de Filologie…

Anii de facultate – cea mai frumoasă perioadă. Chiar dacă m-au pus să îmi tund pletele – pare-se că nu eram decent. Chiar dacă anul 1 l-am făcut cu doar 2 cămăși… Eram puțini băieți din cei 80 studenți, îți dai seama ce bine era pentru noi. Chiar ieri m-a sunat o fostă colegă, Doina, cu care nu mă mai auzisem de 30 ani. Își amintește de mine, între altele, ca ăla care, într-o zi, a adus masa de prânz pentru colegi; atunci eram cu toții cam înfometați după cursurile solicitante. Săraca mama, m-a făcut celebru!

Se distra, învăța și citea. Până când, într-o zi, încă pe băncile studenției, Marian primește vestea care îi determină traseul…

 

Romul Munteanu și primii pași în carieră

Mai erau câteva săptămâni din anul 3 de facultate. Eram la cursul lui Romul Munteanu, profesorul nostru de literatură universală. Spre final, îmi aud numele: „Săptămâna viitoare, cursul cu tema teatru baroc va fi ținut de Marian Popescu!” L-am ținut. Profesorul și asistenții au stat în primul rând la cursul meu, și le-a plăcut. Profesorul m-a invitat la catedră și mi-a spus că ar dori să rămân asistent după terminarea facultății. De la acele nopți nedormite a început aventura mea.

Îi plăceau artele spectacolului, literatura română, ar fi vrut o carieră universitară, dar nu s-a putut. Obișnuita repartiție trebuia să se întâmple exact în iarna lui ‘76, când tovarășa s-a decis să blocheze toate intrările în sistem. Nu a mai prins post la universitate, ci unul de profesor de engleză, la Școala nr. 5 din Târgoviște. A făcut zilnic naveta trei ani.

În București s-a întors cu greu, în 1979, întâi ca bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat (a citit mult, dar a și cărat mult!), iar mai apoi ca lector de scenarii la Casele de Filme 3 și 4. Mereu alături de cărți, mereu citind, criticând și corectând texte. Începuse deja să publice în presa culturală, era activ în mediul teatral.

După ce am intrat în cinematografie, au observat că nu prea sunt „pe linie”. Citeam scenarii și dădeam ok-ul spre producție. Am primit la un moment dat un scenariu de film de vreo 4 ore, despre viața lui Ceaușescu. Peste 200 pagini, de aprobat urgent. Ca să-l respingi, trebuia un motiv tare. L-am găsit. Am motivat că nimeni, dar absolut nimeni nu este capabil să joace rolul tovarășului, în afara lui!

 

De la bun la extraordinar, sau cum să devii un profesionist cu bun simț

Imediat după Revoluție, Marian Popescu a fost în micul grup, alături de Ion Caramitru, care, în 1990, a fondat UNITER, unde a fost vicepreședinte executiv timp de patru ani. Din 1991 și până recent, a predat constant, la UNATC, Universitatea din București, Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu sau ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

A fost consultant artistic, critic de teatru sau consilier artistic pentru câteva instituții teatrale din România. Puțin timp – director în Ministerul Culturii sau, un an, Consilier pentru probleme de Cultură în Administrația Prezidențială (1999-2000). Invitat în mai multe rânduri să susțină cursurile care l-au făcut celebru, la diferite universități din Franța: teatru, dramaturgie, prezență scenică, mai târziu vorbire în public sau comunicare în toate formele.

A lucrat inclusiv cu mediul de business, în special alături de Oana Pellea, cu care a construit un program de Tehnici teatrale în cadrul Asociației ERUDIO.

Departe de mine gândul să transform această pagină în Wikipedia. Sunt doar câteva repere dintr-o carieră prodigioasă, despre care puțină lume vorbește. Inclusiv domnului profesor, om hâtru și mult prea modest, îi este mai puțin comod să vorbească despre sine, despre trecut, deși cu siguranță are atâtea și-atâtea lucruri de povestit.

Îmi dă totuși un exemplu de mare profesionalism și valoare:

Experiența predării în Franța a fost minunată. Observasem că studenții nu prea agrează engleza deși unele studii despre teatru fundamentale erau în engleză. Am început, într-o zi, ca de obicei, cursul, în franceză, dar, după vreo zece minute, am schimbat pe engleză, fără preaviz. Șocant! Pixurile cad răpăind pe mese, stupefacție! O țin așa vreo cinci minute după care revin instant la franceză. Le-am spus: „Vedeți cum sunteți prizonierii propriei limbi…” Datorită acestui curs, unii dintre ei au venit apoi la Sibiu, special pentru mine…

Profesorul vorbește despre cum trebuie construită relația cu studentul. Cum trebuie să îl așezi în centrul preocupării didactice. Lucrul cu doctoranzii cere un efort, timp dedicat special acelui doctorand. Conducerea științifică de doctorat e o lucrare dificilă, pe care, din păcate, nu mulți colegi o realizează ca atare. Și când spun lucrează, asta înseamnă că se implică, citește, recomandă, face analiză consistentă pe text, pe cercetare. Nu are mulți doctoranzi, căci „a scoate doctori este o resposabilitate foarte mare”. Sunt cei care vor forma pe viitor alte și alte talente, or el nu își poate bate joc de domeniul său…

Expertiza sa acoperă artele spectacolului, comunicarea publică, politicile culturale, literatura, editarea de cărți. E și acum invitat de una dintre agențiile executive ale Comisiei Europene pentru evaluarea proiectelor europene pe Cultură, Literatură și Cooperare Culturală.

A scris și publicat mult, e citat în lucrări românești și enciclopedii străine, în teze de doctorat pe domeniul Teatru și Artele spectacolului. Încearcă, ca și alții, de ani de zile, să atragă atenția asupra Educației ca mod fundamental de consolidare a unei națiuni, a democrației, a tradițiilor și modernizării României.

Cam acestea sunt rezultatele unui parcurs plin de profesionalism. Un parcurs care îl duce pe Marian Popescu, târziu, dar poate nu surprinzător, către etica acdemică.

 

2012 – 2016: Marian Popescu, președintele Comisiei de Etică din Universitatea București

Da, ați intuit foarte bine: comisia pe care o prezida Marian Popescu a dat verdictul academic de plagiat în cazul premierului de atunci, Victor Ponta! S-a întâmplat în 2012 când au fost alegeri la Universitatea din București și a fost propus ca membru în Comisia de etică de către propria sa facultate.

Nu avusese nicio tangență formală cu domeniul, comisia până la el nu prestase cine știe ce activitate… Practic, nu se vorbea despre etica academică, lipseau cert politici de instalare a unei culturi etice în universitate. În general, în România. Dincolo de regulamentele oficiale.

Întâmplarea a făcut să fie cel mai potrivit pentru această activitate, datorită traiectoriei sale fără cusur. Urma să descopere un domeniu extraordinar.

Marele scandal al plagiatului lui Victor Ponta tocmai ce izbucnise. Multă presiune, presa mereu pe capul lor, reguli și proceduri inexistente… A stat 3 zile și nopți să conceapă Regulamentul și și-a asumat leadership-ul acestei comisii, pentru că nimeni altcineva nu-și dorea o asemenea poziție. Iar Universității i se cerea tot mai insistent să exprime un punct de vedere.

Mi-am dat seama că eram făcut pentru așa ceva. Am descoperit ce este un plagiat încă din facultate, când citeam cartea unuia dintre profesori. Cuvintele îmi sunau cunoscute, am făcut imediat legătura: era o traducere din prima lucrare, în engleză, despre expresionism în teatru, scrisă de un suedez și pe care o citisem în anul 1… Oamenii mai greșesc, important e să nu îți construiești o întreagă carieră din plagiat.

Din 2012, Marian Popescu este într-o continuă bătălie pentru recredibilizarea diplomei universitare. În toți acești ani, a aflat că există 10 tipuri de plagiat, mai mult sau mai puțin ușor de depistat. L-a ajutat enorm experiența de filolog, de critic de teatru, de corectare de scenarii sau texte de toate tipurile.

Vânătoarea de plagiate este o muncă spectaculoasă, satisfăcătoare până la un punct. Cred că, cel puțin în Universitate, noi am pus totuși bazele conștientizării fenomenului de „corupție academică”. Totuși, doar a trage semnale de alarmă cum făceam noi nu este suficient. Nu deteriorează mecanismul complicității. Așa că am simțit nevoia de mai mult.

Având sprijinul total al Universității, Marian renunță la predare. Spre surpinderea unora, la 65 de ani anunță că nu va mai preda, lasă un loc liber de profesor (s-a gândit adesea la cei mai tineri). Îl mai găsim astăzi doar la Școala Doctorală de la Cluj unde îndrumă doctoranzi și susține cursul de Teatru anatomic. În rest, a ieșit la pensie și …a înființat CARFIA…

 

Integritate = plagiat + hărțuire + concurs trucat pe post didactic

Din noiembrie 2017, Marian Popescu pune bazele CARFIA – Centrul de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică al Universității din București. La sediul CARFIA ne-am întâlnit și noi – o clădire superb amenajată, în spatele Grădinii Botanice, într-un cadru natural de invidiat. În paranteză fie spus, aflu cu această ocazie (nu știam!) că Grădina Botanică se află chiar sub administrația universității, care a depus eforturi mari în ultimii ani pentru a-i oferi un aer mai modern.

Din acest birou, CARFIA pornește într-o luptă grea, puternică, de mare însemnătate. Integritate înseamnă mai mult decât etică – un termen cam dus în derizoriu în zilele noastre. Integritatea este însă fără pată. Înseamnă o expresie a valorilor care au definit cariera unui mare profesionist – cinste, corectitudine, respect, responsabilitate, încredere. De curând, Centrul Internațional pentru Integritate Academică le-a adăugat și o a șasea: curajul. Curajul de a susține în universitate aceste valori.

Este aproape singurul demers similar din Europa de Est, în condițiile în care orice țară occidentală pune mare preț pe integritate. Iar Marian Popescu se identifică întru totul cu misiunea autoasumată. Partea cea mai interesantă este că rămâne cu picioarele pe pământ și nu se iluzionează că va muta munții din loc. Cel puțin nu foarte rapid. Și nu pe toți. Și nu singur.

Cu toate acestea, lucrurile deja încep să se miște. CARFIA a organizat, primele ateliere, prima Școală de Vară, în vederea formării consilierilor de integritate în universitate. Speră să promoveze modelul și în consorțiul din care face parte Universitatea din București. Și apoi, de ce nu, la nivel național..

 

Cum poate da CARFIA un suflu nou mediului academic

Toată lumea ar trebui să fie interesată de eforturile aproape singulare ale lui Marian Popescu. Cadrele didactice pentru a se baza pe sisteme care să îi apere de presiunile din exterior. Studenții serioși pentru a se apăra de lipsa de implicare a unora dintre profesori. Inclusiv mediul de business – pentru a se bucura de candidați cu adevărat pregătiți, din toate punctele de vedere. Mai ales al integrității.

Planurile sunt mari, dar necesită investiții pe măsură. Marian își dorește ca mesajul său să ajungă în toată România, or pentru asta e nevoie de specialiști. Social media, video, expertiză online – toate sunt terenuri pe care CARFIA urmează să le exploreze.

Cât despre Marian Popescu, a făcut tot ce a ținut de el, și chiar mai mult. Este tot ce își dorește în acest moment, să lase în urma sa un mediu propice dezvoltării sustenabile în ce privește integritatea academică. Dacă va reuși, își va încununa în glorie o carieră de peste 40 ani, dedicată întru totul învățământului, teatrului, culturii. Dacă nu, oricum are suficiente motive de mândrie.

Cea mai mare realizare? Personal, că în toți acești ani am rămas pe aceeași lungime de undă cu soția mea, Lili, și cu băiatul nostru, Andrei. Iar profesional, că mereu am activat în conformitate cu valorile în care cred. Cinste, corectitudine, responsabilitate, încredere, respect. Că nu am făcut niciun rău celor cu care am intrat în contact. Încerc să fac bine și să greșesc cât mai puțin.

Marian Popescu

 

Mai multe despre Marian Popescu și planurile sale puteți citi pe blogul personal sau site-ul celui mai recent proiect, CARFIA.

Miluță Flueraș

Pe Miluță Flueraș îl puteți vedea la majoritatea concertelor rock importante din România. Succesul l-a cunoscut pentru că fotografiile sale reușesc să transmită privitorului mesaje puternice. A fost în fața scenei, la tragedia de la Colectiv, și numai Dumnezeu știe cum a scăpat viu de acolo. A revenit cu o poftă puternică de viață, iar asta se observă în cariera sa în continuă dezvoltare. Cu toate că el e cel obișnuit să ne surprindă în momentele cele mai expresive, vă invit să descoperiți în continuare omul din spatele aparatului de fotografiat.

 

Primii pași spre fotografie

Miluță Flueraș s-a născut în Onești, unde a urmat cursurile Colegiului Tehnic Petru Poni. Din 2002 s-a stabilit definitiv în București. După ce a cochetat cu Politehnica și a lucrat în publicitate, a absolvit facultatea la USAMV, cu specializarea geodezie. În acest domeniu lucrează de vreo 13 ani, la Centrul Național de Cartografie.

”Milu” (cum îi spun prietenii) a avut de când se știe o fascinație pentru fotografie. Când era mic, tatăl său făcea fotografie pe film și îi explica procesul care ducea la forma finală a unei poze. Mereu a admirat o fotografie reușită și navigând pe paginile comunităților de fotografi, și-a dat seama că își dorește să facă și el asta.

Fotografia este pentru mine un mijloc de a canaliza trăiri și de a le conserva natura efemeră. Indiferent dacă este o fotografie îndelung plănuită sau realizată într-o fracțiune de secundă, îmi doresc ca emoția să fie acolo.

Prima cameră foto și-a cumpărat-o în 2006, făcând un credit la bancă, iar în 2008 a început să facă fotografie de concert. După anul 2010 a început să trateze profesional acest domeniu.

A început cu Fuji S9500, a trecut prin Canon EOS 400D, 40D, 5D MkII, 6D ca apoi să treacă la Sony Alpha 7 S2, R2, III și Fuji X-Pro2. Acum folosește Sony Alpha 7S2, Alpha 7 III și Fuji X-Pro2. Pe lângă aparatele digitale mai are două polaroide: Onestep2 și SX-70 Sonnar.

Din fotografie de concert a început să facă bani după 2012, dar business-ul efectiv dedicat l-a început în 2016. Investiția din 2016 până în prezent depășește 25.000 Euro.

 

Cum poți deveni un bun fotograf autodidact

Miluță Flueraș

Am vrut să aflu de la Miluță cât de greu e să înveți ca autodidact arta fotografică și ce ar recomanda celor care doresc să meargă pe același drum. Am aflat că învățarea tainelor fotografiei depinde foarte mult de predispoziția înnăscută la a asimila relativ repede, dar și de a avea o oarecare afinitate pentru vizual și estetică. Indiferent de care – a frumosului sau a urâtului. Pe lângă aceste aspecte, dacă pleci pe acest drum cu determinare și o minte deschisă, nu prea ai cum să dai greș.

Aș pune accentul pe determinare, pentru că de cele mai multe ori face diferența și presupune să ai și multă răbdare. Celor care pornesc pe acest drum le-aș recomanda să nu se descurajeze imediat ce întâlnesc primele obstacole, să fie selectivi în a da importanță feedback-ului primit și, cel mai important, să fie sinceri cu ei însuși.

 

Fotografia de concert explicată de Miluță Flueraș

Fotografia de concert are o semnificație aparte în arta fotografică. Dacă ar fi să o explice unui necunoscător al domeniului, Miluță Flueraș ar începe prin a vorbi despre impactul unei fotografii de concert asupra artistului și asupra publicului.

Fotografia de concert e în primul rând o stare. Pentru a face ceva notabil trebuie să îți placă ce fotografiezi și să încerci să scapi de presiunea cadrelor standard. Mai mult de atât, fotografia de concert presupune stabilirea unei conexiuni aparte cu artistul și cu publicul, urmând ca aceasta să se răsfrângă în imagini.

Anul acesta, Miluță Flueraș a fondat o asociație dedicată fotografilor interesați de artele spectacolului – Asociația Stage Photo – cu scopul de a crea o comunitate dedicată fotografilor axați pe această nișă.

Atunci când pui mult suflet în ceea ce faci, nu mai încape loc de altceva.

 

”De-a lungul timpului, poveștile frumoase m-au făcut să continui”

Miluță Flueraș

Miluță Flueraș @ Electric Castle

Am fost dornic să aflu de la ”Milu” care sunt detaliile care fac diferența între o poză care îți captează privirea și una care trece neobservată.

Autenticitatea mă frapează mereu. Este destul de greu de atins având în vedere volumul de imagini care se produc. Mai au un impact asupra mea imaginile care trec de bariera personală și tratează cu măiestrie probleme ale lumii noastre în continuă schimbare, ale viitorului sau ale trecutului colectiv. Mă impresionează și tehnicile care pun în valoare subiectul, de exemplu în cazul fotografiei de concert, cum jonglăm cu timpul pentru a descrie mai bine scena.

Progresul personal e imposibil fără a urmări munca altor specialiști din același domeniu. Miluță Flueraș urmărește foarte mulți fotografi pe Instagram, dar primul care îi vine în minte mereu și pe care îl dă ca exemplu este finlandezul Kalle Björklid (@kalle.bjorklid). Îi place foarte mult cum acest fotograf ilustrează relația public-artist dintr-o perspectivă unică. Faptul că nu este concentrat pe tehnică, ci pe a transmite un mesaj și amprenta atmosferică aparte a imaginilor sale, este un punct forte al acestui fotograf, îmi spune Miluță Flueraș.

 

Colaborator al celor mai importante festivaluri muzicale

Miluță Flueraș

Miluță Flueraș & Ana Gavrila @ DBE

Miluță Flueraș colaborează cu drag cu o serie de festivaluri de la noi, printre care se numără ARTmania, Blaj Alive, Balkanik, Electric Castle, Rockstadt Extreme Fest pe zona de muzică, IceeFest si DefCamp pe zona de digital și UrbanEye pe zona de film. Fiecare dintre ele îi aduce noi provocări. La fiecare ediție încearcă să le surprindă esența și nota aparte.

DBE-ul este festivalul meu de suflet, unde nu sunt stresat și unde îmi pot pune în valoare la maxim potențialul creativ. Cel mai important e că îmi plac toate trupele. Atmosfera de acolo este aparte pentru că este un festival intim, suntem ca o familie.

La serviciile sale au apelat artiști ca Delia sau Andra, cu diverse ocazii. Ca videograf a colaborat cu Macanache & The Putreds la un clip. Prin intermediul lui Costin Chioreanu, a lucrat și pentru două videoclipuri cu Primordial.

 

Pasiunile definesc artistul

Miluță Flueraș

Anna von Hausswolff @ DBE

Muzica joacă un rol important în procesul creativ al lui Miluță Flueraș. Indiferent dacă e la birou, în deplasare sau la o ședință foto de studio, el ascultă muzică. Un rol foarte important în formarea lui ca artist vizual l-au jucat și filmele, regizorul său preferat fiind David Lynch. De fiecare dată când vine vorba de atmosferă, îi vin în minte capodoperele acestui regizor.

Dacă e să fac o legătură între muzică și atmosfera lui Lynch, aș face-o ușor atipic prin My Dying Bride, una din trupele mele de suflet, care m-a inspirat încă de la începuturile între ale fotografiei.

 

România văzută prin lentila fotografului

Am vrut să aflu de la Miluță Flueraș ce consideră el că are România atât de frumos încât a decis să rămână aici, când tot mai mulți aleg calea străinătății.

Cu toate neajunsurile, totuși aici mi-am construit cariera și nu aș putea să o iau de la capăt în altă parte. Schimbarea vine de la noi. Chiar dacă pare imposibil, trebuie să fim noi modele pentru cei din jur. Dacă am pleca toți, ce ar mai rămâne în urmă?

Sunt mulți români pe care Miluță Flueraș îi consideră modele pentru România actuală. Nu a dorit să dea nume pentru a nu influența pe nimeni, în schimb m-a trimis spre o carte lansată recent a fotografului Cornel Brad, numită „Oameni.Putere.România.”, unde cititorii ar putea găsi câteva repere.

Din păcate, o parte a elitei României s-a jucat cu borcanul plin de politică și s-a cam murdărit, consideră Miluță. Însă pentru acei adevărați profesioniști cu coloană vertebrală, el are tot respectul.

 

Viața după Colectiv

Miluță Flueraș

Miluță Flueraș a fost în primul rând, lipit de scenă, la tragedia de la Colectiv din 30 octombrie 2015. A fotografiat primele scântei, dar a conștientizat rapid gravitatea situației și a încercat să iasă cât mai repede de acolo. Din păcate, flăcările nu l-au cruțat, dar a scăpat cu viață. După o spitalizare lungă, starea lui s-a remediat și a reușit să își reia activitatea cu mai multă pasiune și poftă de viață.

Viața mea după Colectiv e mai activă ca niciodată și mă bucur de fiecare clipă. Mi-am dat seama cât de fragilă poate fi viața și cât de important e să ai oamenii dragi aproape. Din păcate, mai e cale lungă până a se rezolva toate probleme. Sunt foarte multe spații care funcționează pe proprie răspundere și nu îndeplinesc criteriile de siguranță.

Miluță Flueraș a avut mai multe expoziții personale de-a lungul timpului, una dintre ele redând fotografiile sale de la Colectiv.  ”Outer Lights” a constituit un proiect experimental de fotografie de portret. Lumina a constituit un mesaj, chipurile subiecților pierzându-și trăsăturile sub incidența luminii modelatoare și devenind astfel medii de expresie. Nu a fost vorba de un mesaj concret, ci mai mult de o stare onirică dată de acele imagini, a dezvăluit Miluță Flueraș.

Miluță Flueraș e un om care își propune doar să fie sincer cu el și cu munca sa. Restul rezultă de aici. Cum putem să avem mai mulți oameni care să urmeze aceeași cale, aș vrea să aflu de la dumneavoastră.

Sergiu Orzac

Sergiu Orzac se visa dintotdeauna alături de mașini din Formula 1. În comparație cu alți tineri, Sergiu a muncit pentru ca visul să devină realitate. În prezent, el este inginer de design la echipa Renault Sport Formula 1, iar cariera sa este doar la început de drum. Cum a ajuns la această performanță un tânăr visător, care muncea în vacanțele de vară pentru un ban în plus, aflați din articolul de mai jos.

Drumul lui Sergiu Orzac spre succes

Sergiu Orzac s-a născut pe 4 februarie 1990 în Sighetu Marmației, unde a absolvit Colegiul Național Dragoș Vodă. Matematica a fost întotdeauna materia sa preferată. Nu a fost o surpriză pentru nimeni că a participat în fiecare an la olimpiada de matematică, ajungând de câteva ori la faza pe țară. Pe lângă matematică, a ajuns de câteva ori la fazele pe județ ale olimpiadelor la fizică și chimie.

Începând cu clasa a VIII-a, a început să lucreze în vacanțele de vară ca manipulator de marfă și ca salahor în construcții pentru a avea bani de buzunar în plus, dar și pentru a-și ajuta familia. În 2006 părinții săi au divorțat, iar mama și sora lui au plecat în Marea Britanie.

În 2008, după absolvirea liceului, Sergiu Orzac ajunge și el în orașul Barrow-in-Furness din Anglia. Planul său inițial era să ia un an de pauză de la învățământ, să își ia o slujbă pentru un an și să se acomodeze cu viața și sistemul din Anglia.

La scurt timp după ce a ajuns în Anglia, mult mai repede decât spera, a fost acceptat la Universitatea Robert Gordon din Aberdeen, Scoția ca să studieze IT și programare prin cursul denumit BSc Computer Science. În 2012 a absolvit facultatea cu clasificarea Upper Second Class (2.1), a doua cea mai bună.

 

”Dacă nu muncești pentru a-ți împlini visul, altcineva te va angaja pentru a și-l împlini pe al lui.” (Tony Gaskins)

Realizând că nu e ceea ce-și dorește cu adevărat, se îndreaptă spre a studia MEng (Bachelors și Masterat integrat) Motorsport Engineering la Universitatea Oxford Brookes, una de renume în sporturile cu motor. Încă din timpul facultății a proiectat numeroase componente pentru mașini de curse, a analizat date de telemetrie și făcut setări și ajustări de caracteristici ale acestora. A absolvit cu First Class Degree, având media ”A” în toți anii de studiu și ”A” în lucrarea de licență, iar masterul l-a finalizat tot în rândul elitei universității.

În timpul primei universități, Sergiu a lucrat pe post de barman la un restaurant pentru a acoperi o parte din costurile de întreținere. Din anul doi până a absolvit a doua facultate, el a lucrat la Universitate cu jumătate de normă ca și consultant IT.

Sergiu Orzac

Primul său job în domeniul auto a fost de Design Engineer pentru raliuri și curse de anduranță. la firma Xtrac din UK, liderul mondial în transmisii pentru mașini de curse. Sergiu Orzac a fost selectat încă din anul 2 al celei de-a doua facultăți, alături de alți trei tineri, din peste 300 de candidați. După ce și-a dovedit competențele, a fost promovat ca Inginer de Cercetare si Dezvoltare (Research and Development Engineer).

Deși încă nu absolvise, compania avea deja în competiții mașini de curse cu componente proiectate de el.

Cu toate că marile companii din Formula 1 preferă să angajeze specialiști cu experiență, Sergiu a aplicat la Renault Sport Formula 1 spre finalul masterului. Surpriza cea mare a fost ca în timpul chefului de absolvire să fie sunat de către inginerul Sef de Design Aerodinamic de la Renault Sport Formula 1, prin care era invitat la un interviu. Postul obținut de Inginer absolvent de Proiectare Aerodinamică în vara anului 2017, la două zile de la interviu, reprezintă pentru Sergiu împlinirea visului avut de mic copil, dar și încununarea tuturor anilor de muncă depuși în domeniul academic.

 

Responsabilitățile unui român la o echipă de top din Formula 1

La Renault Sport Formula 1 este responsabil de proiectare, cercetare și dezvoltare pentru tunelul și modelul aerodinamic (sistemele mecanice, electrice, pneumatice și hidraulice). Firma prevede un stagiu de doi ani în funcția de încadrare a inginerilor debutanți, după care aceștia ajung la un rang superior. Urmează să descoperim în viitor evoluția acestui tânăr care demonstrează că ambiția și munca serioasă duc la îndeplinirea obiectivelor.

Fiind la începutul carierei, Sergiu nu a fost încă prezent în calitate oficială la circuite de Formula 1. Începând cu sezonul următor, va fi responsabil de proiectarea ‘rakeurilor’ aerodinamice de colectare de date rulate la testele oficiale, sau în unele sesiuni de ”free practice” în weekend-urile din curse.

Este evident faptul că echipa are încredere în potențialul lui Sergiu Orzac. Din camera de control, Sergiu a făcut deja parte din echipa de ingineri de strategie de curse, în timpul Marelui Premiu al Belgiei, lucru care se va întâmpla și pe viitor.

 

Cum arată viața la Oxford pentru un român cu studii superioare

Sergiu Orzac

Sergiu locuiește în Oxford de 6 ani, aici fiind concentrată mare parte din industria de mașini de curse din lume. Dincolo de elitismul caracteristic zonei, viața și studiul în acest centru multicultural presupune și cheltuieli pe măsură.

Cum există mulți tineri români competenți și dornici să-și continue studiile în Anglia, Sergiu Orzac vine în sprijinul lor oferindu-le o idee generală asupra cheltuielilor la care trebuie să se aștepte după ce ajung studenți aici.

Un an de studii în UK costă în jur de 20.000 de lire sterline. £9000 sunt pentru taxa de studiu anuală, restul pentru costurile de întreținere (chirie, mâncare, facturi lunare, viața socială șamd.). În primul an de studii se asigură un loc în internat, chiria variind între £6000-£10000 pentru un an studențesc (9 luni, perioada de vară nefiind inclusă). Din al doilea an de studii, majoritatea studenților închiriază locuințe alături de alți colegi sau prieteni. Costul fiind de £400 – £700 pe lună, la care se adaugă plata utilităților, în jur de £50-£70/ lună.

În Oxford, universitățiile au propriile lor servicii de autobuze care sunt gratuite pentru studenți. În alte orașe care nu dețin astfel de servicii, studenții beneficiază de reduceri la transportul în comun, prețul unui abonament fiind de aproximativ 20 de lire pe săptămână.

Mâncarea ajunge să coste în medie între 20 și 50 lire pe săptămână, în funcție de preferințele alimentare ale fiecăruia, acesta fiind și costul ”fără excesuri” la o ieșire în oraș pentru cei care iubesc viața socială. Aceste costuri ridicate îi determină pe cei mai mulți studenți să aibă în paralel locuri de muncă cu jumătate de normă (aproximativ 20 de ore/ săptămână, câștigând 7.5-8 lire pe oră) pentru a-și asigura banii necesari traiului.

Tot costurile ridicate îi determină pe tinerii care studiază în Anglia să aplice pentru împrumuturi de studiu de la guvern. Acestea nu sunt disponibile pentru studenții care urmează a doua facultate.

 

Amintiri dintr-o Românie în care nu vrea să se mai întoarcă

Sergiu Orzac a avut o copilărie frumoasă în România, părinții oferindu-i o educație bazată pe principii solide. Datorită lor, Sergiu e azi un caracter tare, dar totodată respectuos, sigur pe el, plin de încredere, însă fără a fi arogant. Fără ajutorul lor nu ar fi ajuns persoana din ziua de azi.

Cu toate astea, simte o doză de revoltă față de sistemul social și politic românesc.

Din cauza acestui sistem, eu și atâția alți români a trebuit să plecăm pe alte meleaguri pentru a ne crea un viitor adecvat. Din cauza lui sunt atâtea familii împrăștiate în Europa, cu părinți care își văd copiii o dată pe an. În rest reprezintă doar o voce la telefon și un cal de povară pe meleaguri străine pentru a le oferi ceea ce în România nu ar fi putut.

Lui Sergiu Orzac i-a fost clar încă de la începutul liceului că trebuie să plece din țară pentru a-și urma visele și pentru a scăpa de un sistem dominat de corupție și nepotism. Cu bune, cu rele, România a avut un impact masiv și pozitiv în formarea lui Sergiu Orzac. Cu toate acestea, tânărul sighetean nu are de gând să se întoarcă într-o țară unde a fost nedreptățit de multe ori.

Din punctul meu de vedere, această generație de clasă politică dominată de idealuri comuniste trebuie să dispară pentru ca ceva să se poată schimba în România. Nu știu cum se poate înfăptui acest lucru, dar sper ca atunci când acest lucru se va întâmpla, să nu fie prea târziu. Mă doare să văd ce se întâmplă în țară și în ce direcție se îndreaptă, dar sunt ferm cu decizia mea de a-mi trăi viața în altă parte.

Ce putem face pentru a păstra tinerii valoroși în țară? Cât timp clasa politică nu-și pune o astfel de întrebare, nu se vor găsi prea curând soluții reale. Acest strigăt disperat al tinerilor care ar putea fi motorul de dezvoltare, dar care pleacă și nu se mai întorc, ar trebui să preocupe cu adevărat clasa politică românească.

Irina Păcurariu

Irina Păcurariu este realizatoare de emisiuni la TVR, împătimită căutătoare de povești, jurnalistă responsabilă, promotoare a multor campanii sociale, încă idealistă și mereu atrasă de oameni de valoare.

 

Pe Irina Păcurariu o știu de vreo 25 de ani. La început din poziția de telespectator care prin anii `93-`94 urmărea TVR Iași ca să mai vadă cum se face jurnalism, altfel decât la facultatea pe care o urmam. Mai apoi ca studentă practicantă care se uita fascinată de pe coridoarele televiziunii la cei pe care îi vedea pe ecrane.

Apoi, peste câțiva ani, printr-un mare noroc, am nimerit să colaborăm pentru evenimentele grupului de presă pentru care lucram la acea vreme, Edipresse. A fost unul dintre jurnaliștii care a înțeles din prima ADN-ul conceptului pe care îl dezvoltam la acea vreme, „oameni obișnuiți cu povești neobișnuite” tocmai pentru că și ea era o împătimită căutătoare de povești. Neapărat autentice și împărtășite cu o doză consistentă de umanitate.

Cel mai mult o admir pentru felul în care știe să nu alunece în patetic, tocmai pentru că genul de oameni cu care intră în contact predispune la o uriașă cantitate de emoție. Mai târziu am aflat că îi e tare teamă să nu cadă în ridicol, de aici și grija de a nu derapa în abordări inutil-lacrimogene. Chiar dacă poveștile ei au darul de a te mișca până la lacrimi, ea reușește să creeze amestecul acela special de revoltă și compasiune care generează ulterior campanii sociale necesare pentru a schimba realități strâmbe în care trăim.

A fost o bucurie să lucrăm împreună la o astfel de campanie, intitulată „Exodul mamelor”. Astfel, Irina a preluat din zbor scânteia lansată de descoperirea unui jurnal scris de una dintre multele românce care au fost nevoite să își lase în țară copiii pentru a lucra în Italia ca badante (îngrijitoare pentru vârstnici). Mărturiile Lilianei Angheluță s-au transformat într-o carte-manifest publicată de revista Avantaje și continuată apoi de un documentar realizat de Irina Păcurariu, pe baza interviurilor luate din mijlocul comunității de românce badante din nordul Italiei, difuzat apoi pe TVR.

 

Povești de valoare, mai degrabă decât povești de succes

„Povești în halate albe”, „Doctor pentru România”, „De profesie medic în România” sunt campanii sociale care au adus la lumină mulți medici care trudesc în anonimat pentru sănătatea oamenilor și care înregistrează performanțe remarcabile în țară și peste hotare. De altfel, ceea ce cred eu că o caracterizează cel mai bine pe Irina Păcurariu este felul ei unic de a transforma obișnuitul în remarcabil.

Emisiunile ei, derulate pe parcursul a 20 de ani, ar putea fi un gen jurnalistic care merită să fie abordat în școlile de profil – storytelling de televiziune – făcut cu maximum de profesionalism. „Poveste fără sfârşit“, „Mari români“, „Un european ca mine“, „Cealaltă Românie“,  „Culoarele Puterii“, „România deşteaptă“, „Profesori de milioane” – toate adună la un loc povești care vorbesc despre oameni de mare calitate umană, în majoritate eroi anonimi, care acționează cu bună credință în tot ceea ce fac.

Irina Păcurariu are un fler special pentru oameni care chiar pot fi modele de viață frumoasă. Fără să fie neapărat spectaculoasă, în sensul în care ne obișnuiesc tabloidele. Sunt oameni care pot produce transformări la nivel de conștiință personală, singurul factor declanșator de schimbare durabilă în lume. Sunt oameni care generează povești de valoare mai degrabă decât povești de succes.

Premiile profesionale care i-au fost decernate de-a lungul timpului i-au confirmat valoarea. Cu atât mai mult cu cât media responsabilă a devenit un lux în ziua de astăzi, iar cei care se încăpățânează să o facă și să o promoveze sunt o specie pe cale de dispariție.

 

De la believer la make-it happen

Încă se bucură atunci când lumea îi spune că o recunoaște după voce. Încă i se întâmplă să întâlnească persoane care evocă oameni pe care i-a făcut cunoscuți.

De multe ori aud de situații în care am reușit să inspir pe câte cineva, ceea ce mă face mai mândră decât oricare dintre lucrurile pe care le-am făcut până acum. Este greu să reziști într-o asemenea  imensitate de opinii, judecăți și grupuri de discuții. Piața de informație este infinită și cu atât mai greu mi se pare să fii o voce distinctă, personală, semnată. Într-o vreme când televiziunea, mai ales cea lipsită de marketing agresiv și țintit, este într-o continuă pierdere de influență, astfel de întâmplări devin mici victorii care te ajută să mergi înainte.

De regulă, când intervievez profesioniști de calibrul Irinei, din cei care mereu au în minte „să mai facă ceva”, îi întreb ce le-ar plăcea să muncească – altceva decât meseria lor – dacă și-ar permite luxul și utopia de a „presta” fără bani, doar pentru gloria cerească.

Îmi place să cred că voi ajunge și în acest stadiu. Soluții n-am, dar am învățat că visatul e gratis, așa că… îi dau înainte. Am în minte un centru pentru tineri, unde să întâlnească la timp mentori care să-i ajute să facă alegerile potrivite. O rețea de case vechi, recuperate pentru turismul personalizat, care vine și cu tradiție alături de confort și aventură. România este o țară care nu suferă de lipsă de idei.

Irina Păcurariu e convinsă că „să gasești oportunitatea este un fel de a crede că oportunitatea e acolo”, citează ea dintr-o carte descoperită curând.

Eu sunt ceea ce se numește o believer în materie de oportunități. Mai rămâne de văzut și dacă pot fi până la capăt și o persoană care reușește să Make-it-happen, adică să le și folosească până la capăt.

 

Irina Păcurariu: „Încă îmi pasă de tot ceea ce se întâmplă”

Ceea ce creează Irina este o combinație de jurnalism, activism civic, apetit uriaș pentru povești, toate „subîntinse” de faptul că îi pasă. Doza asta de umanitate e de fapt ceea ce o animă și o „hrănește” de vreun sfert de veac.

De păsat, încă îmi pasă de tot ceea ce se întâmplă. Îmi pasă chiar dacă vorbim despre poveștile unor oameni pe care i-am întâlnit accidental și care nu îmi sunt neapărat apropiați. Și de aici pleacă tot. Ascult ce are lumea de spus, fie că e vorba de femeia din piață de la care cumpăr vinete, de funcționara de la bancă sau de vecina mea de la două străzi care conduce o mică afacere cu flori. Dacă s-ar pierde această curiozitate și voluptatea, bucuria de a spune mai departe ce-am priceput din micile istorii personale pe care le adun, atunci ar fi sigur că atât povestea cu jurnalismul cât și cea cu activismul ar deveni istorie. De fapt, marile campanii, demersurile generale care adună opinii și energii, pleacă de la oameni care se lasă descoperiți. Și aici apar și eu câteodată.

Într-un interviu recent spunea că la un moment dat a depășit perioada idealistă, a cauzelor mari. Pare greu de crezut pentru un jurnalist atât de implicat, așa că o provoc la o dezbatere despre „cauze mari”, care se cer puse pe tapet și înțelese.

În viziunea Irinei, cauzele mari au devenit aproape recurente. Milităm, mulți dintre noi, în spațiul privat al existențelor noastre cotidiene, pentru egalitate de șanse, pentru drepturi, pentru meritocrație în sistemul public. Vrem spitale decente și școli care să dea o șansă copiilor noștri. Ne dorim șosele pe care să putem circula în siguranță și am vrea ca statul, prin reprezentanții lui, să ne respecte și să funcționeze pentru majoritate, nu pentru o categorie de privilegiați.

Deocamdată nu are argumente destule ca să poată convinge generația care vine după noi că țara asta îi dă o șansă. Alții pot avea mai mult entuziasm, ea și l-a cam pierdut. Fără să își piardă umorul chiar și atunci când se revoltă, Irina recunoaște:

Recent spuneam că spiritul meu civic e fracturat complet de neputința de a schimba ceva în ansamblu. Acum aș reformula și aș spune că e doar adormit. Pur și simplu îmi este greu să cred că l-am pierdut. Aștept să îmi pierd nervii pe care mi-i dau știrile despre pensile speciale, salariile din primăriile de la țară, incompetența unor funcționari care își tratează publicul discreționar… și lista ține două mii de semne, cel puțin.

 

„Cel mai mare avantaj al jurnalismului este că te lasă să îți arăți emoțiile. Fără patetisme și exagerări, ele sunt cheia cu care deschizi inimile și mințile.”

Într-o media aflată în continuu și galopant proces de tabloidizare, cei 25 de ani de televiziune făcută corect, cu însuflețire, fără patetisme, sunt o performanță greu de egalat. Cum rezistă Irina Păcurariu în această formulă a decenței?

Nu e decență, e normalitate. Și încăpățânarea de a spera că publicul n-are nevoie doar de divertisment și opinii tranșante. Probabil sunt complet desuetă, dar cred că există o categorie de oameni care încă se bucură de spectacolul nuanțelor și al opiniilor diverse, chiar dacă uneori divergente.

Cu toate că a acordat aproape tot atâtea interviuri pe câte a și luat, se simte mult mai bine în postura de intervievator. O postură mai comodă, mai plină de adrenalină. Și cu foarte multă pricepere și documentare, pentru că întrebările bune nu sunt la îndemâna oricui.

De multe ori aceste întrebări bune vin doar din intuiție. Abia apoi vine experiența. Totul este să nu îți fie niciodată frică să întrebi orice ai vrea să afli. Indiferent cine este în fața ta, oricât de puternic, bogat sau deștept ar fi.

Chiar dacă se presupune, logic, că întrebările bune dau obligatoriu răspunsuri pe măsură, Irina Păcurariu contrazice acest silogism într-un mod foarte plastic. E ca în tenis, interlocutorii așteaptă loviturile strategice și parează de multe ori la ele. Un serviciu bun nu este de ajuns. E nevoie și de o venire surprinzătoare la fileu… asta dacă n-ai arme pentru un lung de linie nimicitor…

 

Cum ar trebui să arate un jurnalist profesionist

Și dacă tot vorbim în termeni de competiție și performanță, o întreb ce îi trebuie unui jurnalist ca să se priceapă la povești – felul în care le caută, le spune, le transmite? Jumătatea de viață a Irinei petrecută în televiziune spune că sunt esențiale empatia, informația completă și verificată, conectarea la prezent și la știrile zilei. Abia apoi vin educația și regulile. Iar dacă vorbim despre cum le transmiți…aici nu există rețete. Pur și simplu trebuie să fii sincer. Și să dai la coș secvențele sau cuvintele în plus.

Raportat la ceea ce se deprinde azi în școlile de jurnalism, reperele Irinei ar putea fi un model pentru cei care se pregătesc să devină jurnaliști.

Unii se văd justițiari, alții pur și simplu visează să fie în lumina reflectoarelor. Majoritatea n-are răbdare, se visează celebri de mâine. Exemplele de azi înseamnă celebritate, bani, influență. Ce vine, însă, la pachet cu ele… abia asta înseamnă viața adevărată, cea pe care o au de trăit. Dacă mă întrebi, cu mintea de acum și cu experiențele mele, aș spune că cel mai mare avantaj al jurnalismului este că te lasă să îți arăți emoțiile. Fără patetisme și exagerări, ele sunt cheia cu care deschizi și inimile și mințile.

Chiar și în aceste condiții, Irina îmi spune că un student sau stagiar care vrea să învețe meserie de la ea nu ar trebui să aibă așteptări prea mari. Nu se consideră nici mai bună, nici mai talentată sau mai inspirată decât el. Doar a avut șansa imensă de a face singura meserie pentru care se pare că a avut și ceva talent.

 

Nu e o rușine s-o iei de la capăt, uneori e chiar o soluție

Cât despre modelele personale, Irina Păcurariu nu crede că a avut, fiindcă erau anii `92-`93 când a început munca în televiziune. Marele lor privilegiu, acolo, la Iași, a fost că profesorii lor veneau cu experiența unor cariere la BBC, France2 sau ADR. Ei făceau parte dintr-o televiziune regională, iar TVR intrase în CIRCOM, o foarte puternică organizație de profesioniști de la televiziunile publice din întreaga Europă.

Dincolo de principiile și prestigiul instituțiilor pe care le serviseră, erau niște profesioniști care rezistaseră și se reinventaseră de multe ori. Să fii repetitiv în această meserie este unul dintre pericole. Ei erau perfecționiști, riguroși, extrem de creativi.

Așa am învățat noi atunci că trebuie să fim pe termen lung. Probabil că uneori ne-a ieșit, și aici îi includ pe toți colegii și prietenii mei cu care am început, alteori nu. Tot de la acești mari profesioniști veniți din cele mai performante televiziuni ale continentului am învățat că nu e o rușine s-o iei de la capăt, uneori e chiar o soluție. Așa că, de multe ori, așa am și făcut.

 

Cu aceeași dezinvoltură pe tocuri și în cizme de cauciuc

Felul acesta simplu și omenesc de a gândi o ține departe de sminteala care îmbolnăvește, de regulă, oamenii de televiziune foarte vizibili. Popularitatea și succesul îi așază pe un piedestal de carton poleit care la prima furtună se face una cu pământul.

Deși Irina Păcurariu a beneficiat din plin de primii ani ai televiziunii publice independente, nu s-a comportat vreodată ca o vedetă ori celebritate. Nici măcar ca o persoană publică, fiindcă nu se simte confortabil în niciuna dintre ipostaze.

Sunt doar privilegiată să fi făcut o meserie vizibilă, care m-a lăsat să îmi aleg drumurile și nu m-a trădat. Mi-ar plăcea să se vorbească despre mine ca despre cineva care a lăsat ceva în urmă. Ceva valoros, care poate fi pomenit și de nepoți. O casă, niște caractere puternice, un anumit fel de a trăi. Nu sper la mai mult.

Probabil că refuzul ei de a se stabili la București, cu arme, bagaje și familie, o ajută să se mențină cu picioarele pe pâmânt și cu mintea departe de deșertăciunile unei lumi a celebrităților care apar și dispar peste noapte.

Naveta Iași-București i-a consumat ani buni din viață la volanul mașinii sau prin aeroporturi. Și totuși, Irina Păcurariu a decis de câțiva ani să se relocheze și mai departe de lumea dezlănțuită și să să își mute cuibul între munții care înconjoară orașul Piatra Neamț, în apropiere de Mânăstirea Bistrița. Acolo se derulează mare parte din viața ei, împreună cu soțul său, alpinistul Ticu Lăcătușu, și fiicele lor, Ana Carina și Iris Petra.

Când viața ta și a familiei începe zilnic cu priveliștea munților și a lacului din vale, când sunetele în care îți petreci ziua încep cu utrenia și se sfârșesc cu vecernia de la mânăstire, mintea și sufletul ți se așază altfel. Și atunci și naveta e mai suportabilă, și perioadele departe de familie par mai scurte. Toate capătă un alt sens, de care iureșul Capitalei te ține departe.

Altfel, eleganța și feminitatea sunt mereu la purtător, chiar dacă machiajul e pe fugă și rochiile sunt plimbate în mașină de la un eveniment la altul. Importantă e atitudinea și cuvintele care o însoțesc. Și asumarea a ceea ce ești, inclusiv vârsta, fiindcă Irina nu are false cochetării legate de anii din buletin.

Ce i-aș spune Irinei de acum 30 de ani? Să nu doarmă. Și să termine ce a început. Și să facă bine să priceapă că există multe drumuri care se vor traversate, așa că să fie pregătită cu cizme de cauciuc. Viața cam despre asta este. Despre momentele când îți sufleci mânecile, scoți tocurile, bei o cafea și te pui pe treabă.

 

Liviana Tane este inițiatoarea unei serii de proiecte educative de mare impact: The Writing School, SmartSchooling sau Ocolul Lumii în 100 de cărți. A lucrat o viață în televiziune, începând la Realitatea TV ca reporter de noapte. A parcurs apoi toți pașii, de la editor până la coordonator de proiecte speciale, până a ajuns să conducă redacția de știri a primei televiziuni de știri din România. A fost parte din școala de televiziune care era, la vremea aceea, Realitatea TV. A învățat meserie și în Atlanta, chiar la CNN, locul în care s-a născut magia știrilor de televiziune 24/7.

 

S-a mutat la Digi24, de unde a plecat în 2013 ca să creeze școala de jurnalism pentru femei ca partener în proiectul MediaFem. De altfel, interesul pentru educație a fost mereu o preocupare constantă pentru ea, la fel ca și antreprenoriatul. Așa a creat SmartSchooling, o inițiativă menită să-i ajute pe copii și adolescenți să-și transforme pasiunile în oportunități de carieră.

După demisia din televiziune și-a propus să își construiască o carieră în jurul numelui ei, să nu mai depindă de o instituție. Așa a fondat The Writing School, cu care ține cursuri de storytelling, travel writing și professional writing. De fapt, face exact ceea ce îi place: citește, scrie pe blogul ei, călătorește și îi învață și pe alții chestiile astea.

De un an a demarat și Ocolul Lumii în 100 de cărți, sau The Writing Journey. I-a găsit un loc sub umbrela SmartSchooling, merge în școli și le vorbește copiilor cu pasiune despre pasiuni.

Liviana Tane Ocolul lumii în 100 de cărți

O zi la ”birou”. Foto: Liviana Tane

SmartSchooling – prietenul sistemului de educație

Ce m-a surprins cel mai tare și de-asta am început și proiectul SmartSchooling: faptul că nu ne spune nimeni, niciodată (ne dăm noi seama, mai târziu, când ajungem la 40 de ani, ca mine), că e ok să nu știi și să n-ai răspunsuri la orice. E ok să n-ai viața definită de la 16 ani și să nu știi exact ce te așteaptă. E ok să încerci, să cauți mereu. Caută, prietene, caută unde te mulțumește pe tine, nu unde-ți spune mama, sau unde spune societatea, sau unde spune școala. Unde simți tu că ești fericit, acolo te duci să cauți.

SmartSchooling este pentru adolescenți, în special, și pentru tineri în general. La întâlnirile cu ei, Liviana le vorbește despre opțiuni, despre cum să îndrăznească să-și transforme pasiunile în carieră. Nu schimbă sistemul, nici nu construiește școli. Este un proiect care îi ajută pe adolescenți să privească viața cu ochii lor, să înțeleagă că destinul nu e prestabilit. Că e ok să nu știe în ce direcție se îndreaptă atâta timp cât știu că au opțiuni.

Mie mi se pare că sistemul de învățământ din România este ca un copac care crește strâmb și mai vine așa, câte un SmartSchooling, câte o inițiativă privată să se pună proptele și să-l mai ajute să se îndrepte un pic. Dar el își vede de crescutul lui, acolo, nu e ca și când smulgem copacul și plantăm altul în loc. Treaba asta e: să ajuți sistemul să se îndrepte și să rămână în picioare.

 

Ocolul Lumii în 100 de cărți

Acum un an a conceput un nou proiect: Ocolul Lumii în 100 de cărți. Liviana Tane își alege un scriitor și/sau o carte și pornește, pentru câteva zile, pe urmele lor prin Europa. A fost Hemingway în Paris, Saramago în Lisabona, Anne Frank în Amsterdam, Jane Austin în Londra… Are programul făcut până în decembrie, cu ceva idei și pentru 2019, și i se poate alătura oricine dorește să privească lumea cu alți ochi.

E momentul să fac ce vreau eu și ce-mi place mie. Și ce-mi place mie: îmi place să umblu prin lume și să citesc și să scriu. Așa s-a născut Ocolul Lumii în 100 de cărți. A fost un proiect egoist, ca să zic așa, dar care a ajuns să dăruiască mai mult decât mă așteptam.

O prietenă a invitat-o la Școala Altfel să le vorbească elevilor din clasa fiului ei dintr-a treia despre călătorii. Au fost atât de entuziasmați încât au început să le povestească și colegilor. Apoi au aflat alți părinți, alți profesori, alți prieteni și au început să o cheme pe la copiii lor pe la școli.

A vorbit cu copii de clasa întâi, cu adolescenți, cu studenți peste tot unde a fost invitată (inclusiv în alte localități). Sunt părinți și profesori care vin special la orele acestea, mesajul se adresează tuturor vârstelor.

Liviana Tane Ocolul lumii în 100 de cărți SmartSchooling

În Paris, în cadrul proiectul Ocolul lumii în 100 de cărți, pe urmele lui Hemingway. Foto: Liviana Tane

Exercițiul de a citi, în sine, e sănătos ca atare. Trebuie să fie undeva un schimb. Hai să ne convingem cumva unul pe altul, să ne dăm o șansă și eu să testez gusturile tale și tu pe ale mele. E băiatul acesta deștept, Stephen King, care exact asta zice: citește orice! Dacă nu citești și prostii nu o să știi niciodată care sunt prostiile, nu o să ai punct de referință. Da, prieteni, citiți, de tot felul!

Mai nou, a aflat că i se spune ”Doamna cu cărțile”, dar Liviana Tane nu vorbește despre cărți ca la școală. De altfel, crede că și stilul ei informal și fără multe bariere și prețiozități o ajută să se apropie mai ușor de cei cu care se întâlnește și cărora le povestește despre prietenia ei cu cărțile.

Consideră că cele din programă îi plictisesc pe copii din două motive. În primul rând pentru că școala nu știe să le prezinte în așa fel încât să le stârnească interesul. Apoi pentru că ei le asociază cu un task venit de la școală și, în loc să transforme cititul în plăcere, o fac pentru că sunt obligați. Copiii nu mai citesc pentru bucuria textului, ci ca să aibă capacitatea de memorare și de redare mai târziu. Firește că n-o să le placă!

 

Ocolul Lumii în 100 de cărți e SmartSchooling

Cumva Ocolul Lumii în 100 de cărți a început să se decline în SmartSchooling, pentru că este tot despre opțiuni. Să știu că pot să fac lucruri care-mi plac e mai important decât să știu care mi-e direcția coerentă pentru tot restul vieții.

Cu tot caracterul strict personal, Ocolul Lumii în 100 de cărți a devenit rapid o componentă SmartSchooling și nu mai este doar despre cărți. Liviana își adaptează discursul la nivelul lor de înțelegere și de răbdare și la tipul de atenție primit. Pe cei foarte mici îi fascinează călătoriile, pozele și mersul cu avionul. Află și despre alte meserii, sunt scoși din clișeele doctor/avocat/profesor. Spre exemplu, cea de editor: nici nu au auzit de ea, dar oferă atâtea oportunități…

Liviana Tane Ocolul lumii în 100 de cărți SmartSchooling

SmartSchooling. Foto: Liviana Tane

La clasele mai mari discursul se schimbă. Vorbește cu ei despre Hemingway, despre Orwell. Sau despre viață, în general, despre hărțuire, presiuni, carieră, treburi de adolescenți. Aici lucrurile devin mai complexe, personalitățile sunt în formare și au de multe ori impresia că adulții sunt inamicii numărul 1. Mai puțin Liviana, care știe să asculte și să vorbească în limba lor.

 

Ocolul lumii în 100 de cărți – un lux?

Există o diferență foarte mare între întrebările copiilor și ale adulților. De cele mai multe ori copiii sunt curioși să afle câte țări a văzut, câte cărți a citit, cum de reține atâtea lucruri… Uneori o întreabă de autorii lor preferați, pe care ea nu îi știe. Îi cer recomandări de cărți și de autori sau chiar vor să vină și ei cu Ocolul Lumii.

”Vreau și eu să vin! Nu luați și copii?” ”Ba da, dar uite, o să poți să faci și tu asta pe cont propriu când o să fii mare.” ”Vă promitem că peste zece ani o să mergem cu același avion!”

Adulții, în schimb, vor să afle cum își finanțează călătoriile, de unde atâția bani. Din cursurile ținute în cadrul ”The Writing School”, unde îi învață pe alții cum să scrie. Pentru călătorii nu cheltuiește mult, nu sunt deplasări de lux. Ca exemplu, biletul de avion dus-întors pentru Milano luat din timp a costat vreo 30 EUR, cazarea 30-40 EUR pe noapte… Sunt călătorii scurte, de 3-4 zile, pe care le putem face și noi dacă îndrăznim să gândim puțin altfel. Putem da un concediu de două săptămâni, în care doar lenevim și mâncăm, pe 5-6 city-break-uri de genul Ocolul Lumii prin orașele Europei. Alături de Liviana Tane sau pe cont propriu.

 

”Fii de partea mea”, de Mirela Retegan și Liviana Tane

Liviana Tane Ocolul lumii în 100 de cărți SmartSchooling

Foto: Gáspár György

Fii de partea mea – Mic tratat de suportare a hormonilor la adolescenți” e cartea gândită de Mirela Retegan și inspirată de experiența acesteia ca mamă de adolescentă. Pentru a se evita un dezechilibru era nevoie și de perspectiva adolescenților. Liviana Tane tocmai asta aduce, după multele ore petrecute alături de ei.

Din principiu se pleacă de la premisa că părintele și adolescentul sunt două tabere diferite. Și am spus: nu, hai să aducem toată povestea asta laolaltă. În loc să fim voci disparate, să fim două voci care spun același lucru, să fim niște urechi care se ascultă, să privim lucrurile din ambele perspective.

Cartea vorbește despre realități: uși trântite în nasul părinților, hormoni, nervi, presiuni la care sunt supuși adolescenții de familie și societate. Surprinde diferențele de mentalitate dintre generații fără a le pune în tabere diferite, ci doar schimbând unghiul. Recomand cartea asta cu, uitați, poate una dintre cele mai frumoase reacții primite de la o puștoaică de 12 ani: ”Acum ne știți toate secretele!”.

Lansarea cărții s-a făcut cu o piesă de teatru jucată la Teatrul Nottara de trupa de liceeni Acting Up alături de Marian Râlea, sub coordonarea lui George Lepădatu și a Dianei Mihăilă. Povestea a emoționat, jumătate de sală a plâns la piesa asta și și-a atins scopul. Părinții au venit cu copiii lor, adolescenții au venit cu plăcere la piesă și au plecat cu toții acasă cu multe întrebări.

 

Liviana Tane despre adolescenți și adulți

Ce face ca adolescenții să își deschidă sufletele în fața Livianei Tane? Tocmai faptul că ea îi ascultă! Fără nicio strategie, a înțeles că lumea lor în momentul acesta nu mai seamănă nici 20% cu ce știam noi la vârsta lor. Totul este diferit: presiunile, influențele, soluțiile, accesul la informație, felul în care se raportează ei unii la alții. Ei nu se mai joacă, ci se judecă de la vârste foarte mici.

Într-un fel interacționează cu noi, acasă, dar e cu totul altceva ce se întâmplă când au ieșit pe ușă. Nu putem să înțelegem felul în care interacționează la școală, cu restul lumii. Iar dacă refuzăm să vedem restul lumii… copiii au dreptate când spun că nu sunt înțeleși, că așa e!

Adulții chiar nu îi înțeleg, își asumă din start rolul greșit, atotștiutor de adulți. Dar eu nu cred nici în chestia asta cu ”să fii prieten cu copilul tău”. Copilul, când e în necaz, are nevoie să se raporteze la cineva care are zona asta de autoritate nealterată. El caută soluții, răspunsuri, la cineva care simte că poate să i le dea.

Tocmai de aceea adolescenții trebuie ascultați și înțeleși așa cum sunt ei, diferiți de noi. Dar trebuie să se și bazeze pe noi, fără să fim niște adulți blocați în gândirea noastră anacronică.

Exercițiul cel mai important pe care-l fac este să-i ascult. Eu cred că, de fapt, asta uităm: să-i ascultăm realmente! Nu ca să-i contrazicem, ci ca să-i înțelegem. Avem senzația că faptul că suntem mai în vârstă decât ei sau faptul că am fost, la rândul nostru, adolescenți acum 20 de ani ne califică pentru răspunsuri la toate problemele pe care le au ei acum. N-are nicio legătură, totul e schimbat! Dacă nu îl asculți, dacă nu ești atent, n-o să vină niciodată la tine și să-ți spună: am problema asta. Oricât de bună ar fi relația dintre tine și copilul tău!

Liviana Tane Ocolul lumii în 100 de cărți SmartSchooling

În Lisabona, în cadrul proiectului Ocolul lumii în 100 de cărți, pe urmele lui Saramago. Foto: Liviana Tane

E plin de profesori mișto!

Ar trebui să se teamă profesorii de ”concurența” Livianei? Nu, chiar dacă într-o clasă, de față cu diriginta, copiii i-au propus să fie și ea diriginta lor. Ea are doar un alt fel de a comunica și nu este constrânsă de regulamente, vine cu un stil proaspăt care place tinerei generații.

Profesorii ar trebui să știe că Liviana Tane este profesoară ca structură (română-franceză) și că vede lucrurile și din perspectiva lor. Este exact la fel ca ei, poate doar mai puțin rutinată. Mulți dintre ei sunt plini de entuziasm, vor să facă lucrurile altfel pentru copiii lor, dar de foarte multe ori sistemul îi constrânge să intre într-o rutină. De multe ori școala îi descurajează.

Sunt atât de legați de mâini de tot felul de lucruri care țin de administrație, de birocrație, de reguli, încât de la un punct încolo unii ajung să-și piardă entuziasmul. Pot să înțeleg asta. Dar, pe de altă parte, am avut surpriza să întâlnesc atât de mulți profesori mișto care mi-au anulat propriile prejudecăți: credeam că nu mai sunt profesori de calitate în școlile din România sau că sunt foarte puțini. Oameni buni, e plin de profesori mișto! Plin, plin, plin, jur! Măcar pentru toți oamenii ăștia merită să avem mai multă încredere în școlile din România. Da, sigur, nu sunt toți geniali, nu sunt toți dedicați, nu sunt toți dăruiți. Dar sunt unii cărora poți să le pui copilul în brațe și să ai încredere că ți-l scot întreg din școală, n-am nicio îndoială.

Secretul vieții: să ne ascultăm! Pe ceilalți și pe noi.

Despre asta este vorba în SmartSchooling și în tot ce face Liviana Tane: să (te) asculți și să îndrăznești! De la un punct încolo nu mai este doar pentru copii și adolescenți.

Destupă-ți mintea, ascultă-l pe cel de lângă tine! Ascultă-te pe tine! Ești frustrat, nu-ți mai place job-ul, nu te mulțumește principiul pe care ți-l impune șeful… Ascultă-te pe tine! E ceva în neregulă – schimbă asta! De ce să rămâi sclavul unei chestii care te face nefericit? Fii fericit! Dă-ți voie, poți să faci orice! Dacă mâine se închide instituția și rămâi pe stradă e același lucru cu dacă mâine te-ai hotărât să-ți dai demisia. Ești în același punct, dar ai făcut-o pentru că așa ai vrut tu, nu pentru că ai fost forțat.

Cum ar sintetiza chiar ea, în câteva cuvinte, ceea ce face? Mă refer aici și la activitatea profesională, de îndrumător în scriitură, și la cea de voluntariat, de mentorat.

Trăiesc! Și îmi place să cred despre mine că ridic niște bariere. Cred că asta vreau să fac, de fapt: să ridic niște bariere care sunt puse acolo, artificial, în capetele noastre, ca adulți, și pe care noi, la rândul nostru, le punem ca presiune asupra copiilor noștri!

Traian Ience

Un nou început de an școlar stă să bată la ușă. Emoții pentru părinți, copii, dar și pentru cadrele didactice. Presiunea resimțită de către învățători și profesori poate întrece, deseori, limitele imaginației. Așteptările părinților și ale societății sunt, cu fiecare an, tot mai mari, iar criticile și îndoielile legate de activitatea lor sunt la ordinea zilei. Dar azi, nu vom vorbi despre haos, ci despre ambiția, determinarea și pasiunea cu care Traian Ience, un învățător de la sat, a reușit să schimbe mentalități și să readucă în atenție istoria.

 

Traian Ience pășește în acest an școlar în al 41-lea an de muncă în învățământ. Este învățător în satul Borza din județul Sălaj de peste 25 de ani. Din această toamnă, școala pe care a redeschis-o și a ”ridicat-o” se închide. Numărul scăzut de copii a determinat mutarea învățătorului și a micuților rămași într-o altă școală, din comuna de care aparțin. În urma lor, însă, rămâne dovada trecerii acestui învățător pasionat de istorie și cultură: Muzeul Satului Borza.

 

Traian Ience, învățătorul-fondator al școlii-muzeu

În 2014, învățătorul Traian Ience reușește ceva ce nu s-a mai auzit prin părțile locului. Înființează într-o sală de clasă rămasă neutilizată un mini-muzeu. Ideea a pornit de la o donație a pictorului Ioan Cozma, fiu al satului Borza, care cuprindea câteva sute de cărți. Având sala liberă, în școală, s-a gândit că ar fi excelent să deschidă un muzeu.

Așa că învățătorul a profitat de donație și a început să-și construiască ”visul”. A căutat resurse pentru a amenaja sala de clasă rămasă liberă, a zugrăvit-o, a pus gresie, a luminat-o și i-a acoperit pereții vechi cu tablouri primite de la același pictor Cozma.

Dacă inițial ”investiția” a pornit cu câteva obiecte colecționate de învățător de-a lungul timpului, plus icoanele dăruite, în prezent sunt peste 1000 de obiecte expuse. Vorbim de unelte din gospodăriile țărănești, obiecte de îmbrăcăminte, obiecte casnice, monede și bancnote, medalii, fotografii vechi, flori de mină, documente foarte vechi și multe alte. Toate acestea și-au găsit locul, în prezent, în 3 săli de clasă, transformate acum în muzeu. 

După patru ani de la deschidere, muzeul s-a extins, iar obiectele sunt expuse acum în 3 săli de clasă. 

Traian Ience

O colecție impresionantă de obiecte vechi

Muzeul satului Borza nu a rămas în anonimat. Este recunoscut pe plan local ca fiind unul impresionant din punct de vedere al vechimii obiectelor. Muzeul are sute de opere de artă, de mare valoare materială, sentimentală sau spirituală. Majoritatea obiectelor sunt de prin zona Sălajului, însă Traian Ience, de loc din Județul Maramureș, a mai adus obiecte și de acolo.

Astfel, colecția cuprinde icoane pe sticlă, opaițe (unul fiind găsit chiar în râul ce străbate satul) sau diverse obiecte din gospodăria țărănească (vase ceramice găsite în grădinile oamenilor din sat). Iar printre cele mai vechi obiecte se află niște nasturi din timpul lui Ludovic al 14-lea.

Fiecare are o poveste, spune ceva, transmite ceva. Avem și o colecție de fotografii adunate de la oamenii din sat, în mare parte de Camelia Cozma, colega mea. Ele îi prezintă pe locuitorii satului din diferite perioade. Sunt ima­gini și de nuntă, și de înmormântare, și de la șezători, care vorbesc despre momentele fundamentale ale vieții comu­nității noastre. Expunem și inventar școlar, un clo­poțel pe care scrie «Paris», un dulap de la începutul școlii. Eu iubesc toate aceste obiecte, dar mă simt într-un fel mai legat de un răș­chitor care a fost al mamei mele, moștenit de la bunica. Are în jur de 100 de ani.

 

Traian Ience a transformat pasiunea pentru istorie în muzeu

Traian Ience

După ce vezi micul muzeu, nu ai cum să nu te întrebi de unde atâta determinare și ambiție. Cum un învățător de la țară, care de mai bine de 25 de ani a lucrat numai la clase simultane (a predat în același timp la două sau mai multe clase) a reușit să transforme mica școală într-un adevărat lăcaș de istorie și cultură. Care, pe lângă faptul că este ”mândria satului”, este și material didactic pentru elevii care învață și au învățat acolo. 

Folosesc foarte multe obiecte și pentru a preda. Mă ajută la istorie cel mai mult, dar și la limba română. În plus, elevii mei sunt niște norocoși, nu trebuie să ne deplasăm în alte localități pentru a vedea un muzeu. Îl avem chiar aici.

Ascultând cu câtă patimă vorbește despre fiecare obiect în parte, câte lucruri știe despre fiecare și cum transformă tot turul muzeului într-o poveste, îți dai seama că pasiunea a învins orice neajuns.

Sunt un iubitor de istorie și un pasionat de obiecte vechi. Nu arunc nimic și am avut dintotdeauna curiozitatea de a descoperi și de a afla poveștile din spatele obiectelor vechi. Așa că, ideea muzeului a venit oarecum natural. Plus că, având multe obiecte, am vrut să le poată vedea și alții, și să se bucure de istoria lor.

Pentru că învățătorul nu este un simplu muzeolog. Este și șoferul care merge după obiecte, acolo unde îl cheamă oamenii. Restauratorul obiectelor pe care le primește sau le descoperă. Designerul care le așează în vechile săli de clasă, ghidul muzeului, cel care are grijă ca totul să fie perfect. 

Cheltuielile le suport singur. Mă ajută primăria doar cu banii de benzină în cazul în care trebuie să merg undeva departe după obiecte. În rest, eu fac totul. Le restaurez, le curăț, le repar și fac tot ce este nevoie pentru ca muzeul să arate așa. Dar le fac pentru că îmi place și nu simt că aș depune efort.

Începuturile zbuciumate ale Muzeului satului Borza

Dar dacă azi lucrurile s-au așezat așa cum trebuie, este și pentru faptul că oricât de multe obstacole ar fi întâmpinat, învățătorul nu s-a dat bătut. Pentru că, nu-i așa, orice succes are parte de un început mai zbuciumat. Iar micul muzeu al satului Borza nu putea face excepție. Așa că, la auzirea conceptului, nu toți sătenii au avut încredere în ideea învățătorului, ajungând chiar la petiții pentru oprirea proiectului. 

Traian Ience

Când au auzit ce vreau să fac în sala de clasă rămasă liberă, au fost săteni care s-au panicat. Le era frică de ceea ce urma să se întâmple în școala lor. Se gândeau că voi aduce care și pluguri și alte obiecte mari și, cel mai important, că nu vor mai avea unde să țină mesele făcute după înmormântare sau parastas. Pentru că în sala mare a școlii funcționează și căminul cultural. Așa că, de fiecare dată când există un astfel de eveniment în comunitate, vin în sat și împreună cu un domn care mă ajută la curățenie, strângem toate obiectele și pregătim sala pentru mese. Treptat, oamenii au înțeles importanța unui astfel de muzeu și benefiicile lui în mica noastră comunitate. Iar acum, au ajuns să se mândrească cu el.

 

Cum arată viitorul micului muzeu?

Chiar dacă în clădire nu va mai funcționa școala, învățătorul Traian Ience nu-și dorește să închidă muzeul. Iar în acest sens, spune el, a primit asigurări din partea primăriei că muzeul va continua să existe. Cu puțin mai mult efort din partea lui, fiind nevoit să facă naveta între casă-școală și muzeu, dar și cu ceva ajutor financiar. 

N-aș vrea ca odată cu închiderea școlii să dispară și muzeul. Iar ce-mi doresc pe viitor nu are legătură cu mine, ci cu colecția propriu-zisă. Mi-ar plăcea ca cineva să continue munca și grija pentru muzeu. Ar fi păcat să-l închidem și oamenii care vor să-l vadă să nu mai aibă acces. Dar în acest sens, am primit asigurări că lucrurile, cel puțin până voi mai profesa, vor merge în direcția corectă și benefică pentru micuța comunitate.