Radu Maricec

Radu Maricec, tânărul român care a obținut locul doi la Campionatul National de Latte Art (desen in cafea) din Marea Britanie (22 octombrie 2018), este născut în anul 1992 în Sighetu-Marmației, Maramureș. A început ca barista la o cafenea din orașul său natal, unde și-a făcut ucenicia în arta cafelei. Apoi a lăsat totul în urmă pentru a-și urma pasiunea pentru cafea în UK.

 

În Bristol (UK) a venit special pentru job-ul de Head Barista în septembrie 2017, după aproape trei ani petrecuți la o altă cafenea/prăjitorie. Până să ajungă aici, a refuzat alte două oferte pentru acest tip de job, deoarece nu este genul care își schimbă slujba prea ușor. A acceptat mutarea la 250 km de locuința sa, datorită încurajărilor iubitei sale și ale unui prieten care lucra deja în compania respectivă.

 

Campionatul Național de Latte Art, o mare provocare pentru Radu Maricec

Concursul a constat în trei probe deloc ușoare. În preliminarii, concurenții au avut de preparat două Free Pour Latte, adică să toarne lapte fără să deseneze nimic. Au urmat două Design Latte (în această probă este permis ”etching”, mai exact să adauge culoare sau un desen). Cele patru băuturi trebuiau făcute și prezentate juriului în 8 minute.

În semifinale și finale, sunt seturi de câte 6 băuturi în 9, respectiv 10 minute. În semifinale sunt două seturi de free pour și un set de macchiato (ceașca de espresso cu desen turnat în ea) fără să se deseneze, ci doar turnare. În finală sunt două seturi de free pour și un set de design.

Diferența dintre competitori este făcută de tema și design-ul ales. Tema lui Radu Maricec includea o veveriță, o albină (design creat de el), iar în espresso un scorpion cu 10 elemente, foarte greu de turnat într-o ceașcă de cafea.

În semifinale avea poze separate, dar a folosit o altă temă, ”Picnic by the river” (Crazy Fox, BumbleBee și Scorpionul pentru espresso). Pentru finală, Radu a combinat toate cele trei desene într-o singură temă,”Walking around forest” (‘Crazy fox’, ‘BumbleBee’ si ‘Hungry Squirrel’) și a creat o poveste în care a explicat fiecare design. Diferența între primii 6 concurenți și restul celorlalți a făcut-o însă practica și experiența.

Trebuia să îmi fac orele de lucru în shop, iar după, dacă vroiam să mă antrenez, era decizie personală. În finală, toți plecam de la zero și fiecare avea jocul lui, cu scoresheet-ul și cu propria persoană.

 

Radu Maricec

Premiul obținut de Radu Maricec la UK Latte Art Championships

Performanța lui Radu Maricec, apreciată de Consulatul Român din Bristol

Performanța românului nu a trecut neobservată de presa britanică. Așa a ajuns ca Radu să primească felicitări personale chiar de la soția Consulului României în Bristol. Domnia sa și-a făcut un obicei din a susține românii care fac performanță în Marea Britanie.

De-a lungul timpului a primit multe complimente care l-au încurajat să continue pe acest drum. Cel mai motivațional a fost de la Daniel Horbat, unul din mentorii săi, când a început să își descopere vocația: ‘‘Ești foarte bun dar ai mult de lucru. Așadar hai să începem! ”

Cel mai frumos compliment a venit însă de la mama sa, după ce a obținut locul doi la Latte Art: ”Am plâns un ocean de lacrimi la viața mea, dar lacrimile de azi nu le voi uita niciodată!”

Premiul îl poziționează pe Radu Maricec în top trei într-un campionat național de cafea, indiferent de categorie. Este o realizare foarte mare pentru orice concurent. Aceasta arată publicului faptul că participantul are practica de partea lui, cu multe ore de lucru. Însă publicul nu vede și multele momente în care un concurent vrea să renunțe din cauza orelor și oboselii adunate.

Anul trecut, Radu a reușit să atingă locul 6 în Romania și locul 7 în UK, fapt care arată că muncind din greu, progresul e firesc. Doar așa se poate face performanță în orice domeniu.

 

Începutul relației cu cafeaua

Pasiunea pentru arta cafelei s-a format în timp pentru tânărul sighetean. A avut o perioadă de doi ani în care a lucrat într-un pub, cu foarte multe ture de noapte și oboseală acumulată. Așa a decis să meargă într-o altă locație unde programul de lucru cu clienții începea mai de dimineață și se termina înainte de miezul nopții. Încet a început să vadă diferențele, iar în cele din urmă a decis să rămână pe partea de cafea.

După mai multe luni în cafenea, a început să iubească cafeaua, iar ideea de a ajunge un barista era din ce în ce mai aproape de realitate. Dar ce înseamnă un barista din punct de vedere profesionist?

Mulți omit. Din punctul meu de vedere, un barista profesionist este o persoană bună la toate, începând de la curățenie și costumer service. Iar cel mai important, din punctul meu de vedere, este să știe să folosească echipamentul din dotare și să scoată ce e mai bun din el.

În acelasi timp, un barista trebuie să fie tot timpul pregătit pentru orice fel de întrebare venită de la orice tip de client. Asta face ca acest job să nu fie pentru oricine, pentru că e nevoie de o răbdare și determinare de oțel, mai adaugă Radu Maricec. El s-a dovedit a fi foarte motivat în a învăța continuu, a experimenta, devenind o persoană autodidactă care are dorința de a crește în fiecare zi.

Radu Maricec

Din secretele cafelei, dezvăluite de un barista premiat

Primul lucru cu care se confrunta Radu, și pe care l-a învățat la începutul carierei a fost să scoată zahărul din cafea. După care a învățat cum funcționează aparatura din jurul său și cum să prepare un espresso. Pe urmă, cum să facă crema de lapte constant. Aceștia sunt primii pași pentru oricine dorește să devină un barista.

O cafea prăjită trebuie să stea cel putin 10 zile până poate fi folosită, deoarece este nevoie de balanță și constanță în ceașcă. Cafeaua are nevoie de o pauză de la prăjire până la a intra în râșniță, pentru a-și defini aromele și gusturile, dar și pentru a oferi destul timp gazelor din bobul de cafea să fie eliminate. Peste 50% din aromele cafelei se pierd în primele 15 minute după măcinare. Nu trebuie ignorat nici faptul că, după aproximativ trei săptămâni, în funcție de origine și sortiment, cafeaua începe să-și piardă din proprietăți.

Însă, în primul rând, cafeaua este un fruct și nu ar trebui să fie amară ca să fie tare. Cafeaua de specialitate trebuie să aibă gust echilibrat, fresh, de fructe sau ciocolată. Depinde de tipul de cafea si de originea acesteia. Însă la prepararea unei cafele bune, acasă sau la cafenea, mai mult decât metoda de preparare contează mult să se folosească o apă filtrată, cât mai pură.

Cafeaua de specialitate este o bucurie, nu o necesitate. De aceea, majoritatea cafenelelor sunt încă în viață. Cu ajutorul cafelei de specialitate învățăm încet să ne bucurăm de o cafea bună.

Asta ne spune Radu Maricec, barista care de-a lungul timpului a reușit să facă diferența între cei care iubesc cafeaua și oamenii care au nevoie de ea.

Cât privește viitorul tânărului barista român în Marea Britanie, rămâne să vedem cum va evolua. După acest premiu, Radu Maricec a fost deja curtat de mai multe companii. Însă visul lui este să se antreneze mai mult pentru ca într-o zi să pună steagul României pe spate la un campionat mondial.

Cezara Buga

Uneori, cele mai simple lucruri ne pot schimba viața într-un mod de neimaginat… Atunci când o procedură medicală de rutină se transformă într-o dramă, lumea în care obișnuiam să trăim devine un loc straniu. Oamenii pe care îi cunoșteam se schimbă într-un mod ciudat. Despre lupta pentru șanse egale, despre obsesia pentru împlinirea unui vis și o ambiție fără margini, cu tânăra creatoare de modă Cezara Buga.

 

Cezara Buga s-a născut în Chișinău în anul 1994. Cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o în București, loc în care locuiește și în prezent. La vârsta de un an, familia sa a fost nevoită să părăsească Republica Moldova și o afacere prosperă, din cauza unui tratament medical… nepotrivit.

Din cauza unui vaccin prescris de medici, Cezara și fratele ei au rămas fără auz. Se impunea o intervenție chirurgicală complexă. La acel moment, Bucureștiul era cea mai accesibilă variantă, atât pentru operația de implant cohlear cât și pentru terapiile de recuperare. Situația financiară nu tocmai bună și terapia de lungă durată au determinat familia Cezarei să se stabilească definitiv în București.

Am avut șanse egale încă de mică în ciuda afecțiunii de care sufeream – la gradiniță, la liceu, dar și la școala de designer, unde am avut marele noroc să învăț. Recunosc, nu mi-a fost ușor, a trebuit să mă lupt cu interiorul meu, cu stereotipurile unora, dar sunt de firea mea o luptătoare și consider că am dreptul la șanse egale! Fac tot ce pot ca lumea să mă înteleagă pe cât se poate. Sunt doar un om normal, consider că nu costă nimic să fiu acceptată așa cum sunt și să fiu tratată cu egalitate.

Cezara Buga - Xmedia Studio

Cezara Buga – Xmedia Studio

 

Succesul de astăzi se află ascuns în eșecurile de ieri…

În urma acelui vaccin nepotrivit, Cezara a fost diagnosticată cu hipoacuzie. Afecțiunea se manifestă prin scăderea capacității auditive a unei persoane sau chiar pierderea completă a auzului. Chiar se poate afirma că, odată cu înaintarea în vârstă, ne afectează într-o oarecare măsură pe fiecare dintre noi, în mod natural. Însă există și cazuri atipice. Afecțiunea poate apărea încă de la naștere, în urma unui traumatism sever sau, cum este cazul Cezarei, datorită administrării unei doze prea mari de medicamente cu ototoxicitate ridicată.

Deși poate uneori îi este greu, Cezara este o luptătoare. Vorbește despre problema sa cu multă detașare, dând dovadă de un psihic puternic si de o voință de fier. Dar lucrurile n-au stat mereu așa. Mărturisește că a avut și perioade dificile în care a căzut pradă depresiilor severe și anxietății. A reușit să depășească aceste momente prin fitness. Recent a câștigat un concurs de fitness în cadrul căruia a realizat un număr de 221 genuflexiuni cu bara de 15kg, 314 abdomene și 1518 fandări!

Fitness - Cezara Buga

Fitness – Cezara Buga

Sportul îmi dă o putere specială. În fiecare zi de antrenament simt că se produce o schimbare. Experiențele din sport au fost dificile, dar au fost cele mai plăcute lucruri și aș vrea să am parte de ele în continuare. Nu vreau să mă întorc în trecutul în care mi-a fost rău fizic și mental. Am de gând să practic yoga și pilates.

Lucrează zi de zi, uneori la modul obsesiv, pentru a-și clădi visul. Este de părere că orice persoană are de făcut o călătorie proprie pentru a se descoperi pe sine și pentru a-și găsi vocația. Iar această călătorie nu va fi deloc una ușoară, va fi un drum greu, presărat cu eșecuri și dezamăgiri. Însă cel mai important lucru este să nu îți pierzi moralul. Mai mult de atât, un eșec nu ar trebui privit niciodată precum un ghinion, ci ca o lecție de viață.

Din greșeli înveți cum să repari, fără greșeli n-ai cum să evoluezi. Oricât de greu ar fi, niciodată să nu renunți. Lucrurile mari nu sunt ușoare, pentru a reuși într-un domeniu trebuie să muncești foarte mult. Să te dedici întru totul pasiunii tale. O femeie de afaceri ce a început totul de jos mi-a spus ”Mai bine acum să mori de foame, ca să nu îți fie foame peste câțiva ani”.

 

Designul vestimentar, o pasiune vie

De când se știe, Cezara Buga a avut o înclinație aparte către modă și design vestimentar. Este sigură că a moștenit-o pe bunica sa, primul ei ”profesor”. Primele creații au fost bineînțeles… hăinuțele pentru păpuși. Însă la acel moment nu s-ar fi putut gândi că acest domeniu îi va ”croi” practic viitorul.

Cezara Buga

Era cea mai admirabilă croitoreasă din orașul Ungheni, Republica Moldova. Își iubea enorm munca. Realiza singură modele vestimentare, le croia, le cosea…Cred că ea, de acolo de sus, mă vede și se bucură.

Și-a redescoperit pasiunea la liceul de arte plastice Nicolae Tonitza din București. A studiat la secțiunea de design vestimentar, sub îndrumarea profesoarei Ilinca Manole Heinrich, un om extraordinar pe care o iubește enorm. A fost locul unde și-a putut pune în valoare abilitățile și creativitatea, realizând primele modele vestimentare. Astfel, și-a dat seama că moda este viața ei.

Cezara Buga și-a continuat pregătirea în cadrul Institutului de modă Salomeia Truță din București, despre care afirmă că ”este locul perfect în care te poți distra învățând despre modă și croitorie”. Aici a realizat și primele colecții urmate de prezentări pe podium: ”Metamorphosis of Shapes” – prezentată la ”Culorile Toamnei” 2016, Pitești / Bucharest Fashion Week 2016 și ”Between Black and White” – prezentată la Bucharest Fashion Week 2017 și Fashion Philosophy 2018.

Institutul Salomeia Truță este locul perfect unde te poți distra învățând despre modă și croitorie. Aici există niște profesori minunați. Aceștia m-au îndrumat și sprijinit enorm să fac ceea ce iubesc. Au reușit să îmi înțeleagă sentimentele și gândurile pe care mă chinuiam să le exprim pe o coală de hârtie cu ajutorul creioanelor și acuarelelor sau prin materiale pe podium.

În prezent, Cezara Buga deține brandul vestimentar ”BC – Buga Cezara”, un brand ce urmărește să exprime libertate și identitate. Libertate și sentimente ce trebuie scoase la iveală cu orice preț. Deși la prima vedere pare un brand pentru adolescenți, creatoarea de modă afirmă că acesta a fost conceput în mod special pentru persoanele care, din diferite motive, își ascund sentimentele și frumusețea interioară. Prin purtarea creațiilor sale vestimentare, Cezara Buga își dorește ca acei oameni să se simtă speciali. Să își deschidă sufletul și poate cel mai important să se iubească pe ei însăși.

 

Cezara Buga, experiență, planuri de viitor și un proiect inedit

Cezara a lucrat de-a lungul timpului în numeroase ateliere și studiouri de design vestimentar. Nu a putut rămâne prea mult într-un singur loc. La unele a renunțat deoarece nu se simțea acceptată, la altele pentru că nu ofereau nimic nou și se plictisea teribil. Consideră că timpul este foarte prețios și nu-și dorește să și-l piardă într-un loc în care nu are nimic nou de învățat, un loc în care nu poate evolua.

Un job trebuie să fie un loc în care să te simți fericit. Un loc în care să poți învăța zilnic lucruri noi și interesante, să faci totul din pasiune, nu doar pentru bani.

Din punct de vedere tehnic lucrurile sunt mult mai dificile decât par. Designul vestimentar și croitoria profesională sunt domenii complexe ce necesită cunoștințe aprofundate, mâini sigure și o situație financiară destul de prosperă. Într-un mod cu totul trist, în ziua de astăzi, chiar și în acest domeniu, lucrurile se rezolvă mai mult cu bani și nu cu umanitate…

Creatie - Cezara Buga

În creațiile sale, Cezara Buga se inspiră din lucruri pe care le consideră ca fiind cel puțin ciudate. Stări sufletești, povești de viață, bucurii și drame. Mărturisește că îi vine destul de greu să-și găsească ideile în cărți sau în creațiile marilor designeri ai lumii. Totul este uneori o nebunie în care inspirația apare practic din senin.

Pentru a profesa într-un domeniu nu este nevoie numai de talent. Trebuie să ai cumva acea obsesie asupra pasiunii pe care o iubești. Atât timp cât iubești ceea ce faci vei putea munci enorm pentru a ajunge acolo unde dorești, iar munca ta va fi apreciată. Dacă nu muncești pentru ceea ce iubești, talentul este în zadar.

Are în plan să realizeze cât de curând o colecție nouă, nonconformistă și nepurtabilă – ”Vise în culori fără sunete”. Prin aceasta vrea să prezinte creațiile din două perspective diferite. O diferență între oamenii normali și cei ce nu aud. De asemenea dorește să lanseze două branduri noi, unul inspirat din vechea colecție ”Between Black and White”, cel de-al doilea dedicat femeilor ce au probleme cu greutatea. Pentru a le ajuta să se simtă bine în pielea lor, să-și recapete încrederea.

Between Black and White by Cezara Buga

Between Black and White by Cezara Buga

Ne propune un proiect inedit, unic în România. Dorește să prezinte pe podium creații pentru cei cu dizabilități, pentru oameni cu diferite probleme de sănătate. Acești oameni trebuie scoși în evidență. Iar noi le putem dovedi astfel că îi susținem și îi acceptăm așa cum sunt. Cu toții merităm șanse egale!

Cezara Buga este conștientă de faptul că o vor aștepta numeroase provocări și și un volum imens de muncă. Dar știe că le va face față cu brio și că se va descurca la fel ca și până acum.

Când voința este mare, obstacolele devin mai mici!

În timpul liber Cezara citește, pictează, face sport, gătește și adoră să călătorească. Are o mulțime de hobby-uri și activități recreative. Acestea o ajută să se relaxeze și să uite instant de griji ori de alte lucruri ce o apasă. De fiecare dată însă trebuie să facă ceva, orice, numai să nu stea degeaba. Altfel nu ar mai fi ea…

”Eu îmi visez picăturile iar apoi îmi pictez visele” – Vincent van Gogh

Cătălin Vezetiu

Câți dintre noi nu ne-am dori să ne îndreptăm mereu și mereu către minunata natură a României? Să străbatem țara în lung și în lat, în aproape toate zilele din an? Să fim înconjurați de fascinantele peisaje ale frumoasei noastre țări? Cătălin Vezetiu fotografiază toată România chiar dacă, de 20 ani, merge sprijinit în două cârje. În ciuda handicapului peren, în ciuda sclerozei multiple de care suferă soția sa, acest om duce o viață mai sănătoasă decât mulți dintre noi. Din invidie, din curiozitate și mai ales din admirație, i-am rezervat lui Cătălin spațiul său binemeritat în Elita României!

 

Înainte de orice, să vă explic un pic contextul. Cătălin Vezetiu a avut o carieră normală, în privat, ca noi toți. Provine din Ploiești, a lucrat și prin Constanța, iar acum locuiește în Râmnicu Vâlcea, alături de soția sa, Liliana. S-au cunoscut pe internet, au comunicat prin email sau Yahoo Messenger, s-au îndrăgostit și au decis să-și unească destinele.

Liliana joacă un rol esențial în viața lui Cătălin. Datorită ei, a descoperit că și el poate ajunge un fotograf profesionist. Tot Liliana l-a determinat să se elibereze de jugul corporatist, iar în decembrie 2017 Cătălin Vezetiu s-a pensionat pe caz de boală. Măcar atât să facă țara pentru el, dacă nu a reușit să îi repare coloana vertebrală…

De atunci, Cătălin este puternic implicat în activitatea tot mai intensă a Lilianei, Președintele Asociației Scleroză Multiplă Vâlcea. Este omul bun la toate – promotor, șofer, organizator de evenimente sau fotograf. Însă, mai ales, nu mai trebuie să fugă de la muncă vinerea la 4 și să se întoarcă neapărat duminică seara sau luni dimineața. Este un om liber să străbată munții României, în căutarea imaginilor perfecte.

 

Cătălin Vezetiu: ”Fotografia m-a scos din casă!”

În 2014, de ziua sa, Cătălin a primit în dar de la soția lui primul DSLR. Un Nikon D3100 înlocuia bătrâna cameră bridge cu care se mai delecta din când în când. S-au suit în mașină și au pornit în căutarea locului potrivit pentru inaugurarea cadoului.

Primele mele poze cu un DSLR au fost la Cascada Lotrișor. Un peisaj superb de care mi-am bătut joc. Mă uitam la meniu, nu înțelegeam mai nimic, nu știam să fac setările… Am tras și eu cum am putut – jumătate în umbră, jumătate în soare… M-am întors acasă, mi-am dat seama că am bătut drumul degeaba și că e momentul să încep serios să mă documentez.

Liliana și Cătălin Vezetiu

A pătruns de unul singur în marea lume a fotografiei. A citit despre fotografie, dar și despre domenii conexe (geografie, astrologie, metereologie, biologie…). După doar un an își depășea aparatul, așa că l-a înlocuit cu un Nikon D7100. Din 2018, Cătălin folosește un full-frame Nikon D750, aparatul anului conform portalului Popular Photography.

M-a prins foarte tare, din păcate pentru buget dar din fericire ca om. Nu a fost neapărat un efort financiar, am învățat să îmi drămuiesc banii și a fost ok. Fotografia m-a scos din casă!

 

Când cerul vorbește cu tine, iar aparatul tău e pregătit să răspundă…

Cătălin Vezetiu realizează în jur de 20.000 cadre pe an. Poate părea mult, dar nu e chiar așa. Îmi arată că un fotograf de nunți sau botezuri ajunge la acest număr după circa 4 evenimente. Este o medie normală pentru ei, fotografii de peisaj, în speță cei care chiar umblă des.

Mai face poze pe la evenimentele asociației, însă îi e mai greu să se miște prin spații aglomerate. Și de aceea poate, preferă natura sălii de conferințe, peisajul sălbatic celui urban.

A acoperit deja toată țara, mai tot timpul cu cortul în spinare și cu un prieten-doi alături. Ziua, Cătălin și cele două cârje ale lui se aventurează pe munții României, în special către destinații mai puțin cunoscute. Când se apropie apusul sau mai ales răsăritul (preferatul său), una din cârje se sprijină de un copac, Nikon-ul iese nerăbdător din rucsac și își îndreaptă obiectivul către cer.

Dintre toate fotografiile mele, 90% surprind spectacolul ceresc. Sunt cunoscut în Vâlcea pentru fotografiile astro, pentru claritatea cu care zugrăvesc Calea Lactee. Cerul mă face să țin mereu capul sus.

 

Top destinații în viziunea fotografului Cătălin Vezetiu

După atâția ani de călătorii, prin toată țara dar și prin străinătate, Cătălin afirmă cu certitudine că România rămâne în topul preferințelor sale. Doar în Munții Pădurea Neagră din Germania i-a plăcut mai mult, acolo unde a fost impresionat de izvorul Dunării.

Mă surprinde când îmi spune că cel mai spectaculos oraș pe care l-a vizitat este… Novi Sad din Serbia! Are o arhitectură urbană nemaiîntâlnită, o zonă pietonală uriașă, plină de atracții. La servicii stau sârbii mai prost, însă atmosfera este senzațională! Pe locul 2 se situează Ankara în Turcia, cea mai frumoasă metropolă pe care a văzut-o. Din România, preferă strălucirea Iașiului, singurul oraș din Moldova unde a respirat un aer occidental.

Bineînțeles, Cătălin are și un top al destinațiilor favorite din România. Fundătura Ponorului din Munții Șureanu. Munții Măcinului din Dobrogea, unde se va întoarce cât de curând pentru a captura imagini noi cu aparatul său mai performant. Întreg județul Vâlcea are un potențial fotografic imens, iar Hunedoara este de departe cel mai spectaculos județ din România. Nu vă așteptați la asta, așa-i? Avem toate motivele să îl ascultăm, să privim dincolo de rutina comercială cu care ne-am obișnuit în ieșirile noastre în natură…

Cătălin Vezetiu

Fundătura Ponorului, Munții Șureanu. Fotografia preferată a lui Cătălin Vezetiu

Cel mai frumos apus l-a imortalizat de la etajul 9 al Hotelului Continental din Târgu Mureș. Cătălin se amuză de reacțiile amicilor săi văzându-l cum se contorsionează pentru cadrul perfect. Când viața ne pedepsește cu vârf și-ndesat, am face bine să învățăm din asta, să acceptăm adevărul, să nu ne lamentăm că nu ne ajută la nimic. Sportul național ”haz de necaz” e uneori bun dacă știi să-l folosești în folosul tău!

 

Motivația din spatele unui efort supraomenesc

Să nu credeți că face fotografie pentru bani. Nici vorbă. Cătălin se descurcă bine cu ce are deja. În loc să stea pe la terase sau prin baruri, își investește economiile în pasiunea sa. Atât de simplu.

Este vorba în primul rând de depășirea propriilor limite. În cazul său particular, conceptul are o semnificație aparte, pe care nu cred că mai e cazul să o dezvolt. Uneori, își pierde spiritul de conservare și abia când ajunge acasă realizează la ce pericole se expune. Bucuria de a imortaliza locuri pe care mulți nu le-au văzut îl determină să cucerească noi și noi redute, să înfrunte drumeții dure chiar și pentru un om normal.

Cătălin îmi amintește de asemenea că România merită un astfel de tratament. Este o țară absolut minunată, de multe ori nedescoperită, pentru care fotograful își demonstrează atașamentul în fiecare zi. Chiar dacă românii îl mai dezamăgesc uneori, chiar dacă este nevoit să facă deseori curat la ”locul de muncă” după alții… În natură se simte în largul său, pentru că animalele sălbatice și copacii nu îl judecă pentru felul în care arată sau cum gândește.

Când eram începător, prea des eram ”taxat” de marii specialiști în fotografie. Mă demola fizic când puneam o întrebare și mă luau peste picior pentru că spuneam o prostie. Nimeni nu cred că a ajuns expert peste noapte, însă mulți au uitat de unde au plecat.

 

Proiectul ”România mea” sau cum să te remarci pentru caracter, nu prin aparență

Cea mai mare motivație de a continua apare însă atunci când imaginile sale ajung la inima românilor din străinătate. Pentru a se conecta cu ei, și-a lansat pagina de Facebook ”România mea – Cătălin Vezetiu”, unde peste 5000 fani primesc cu entuziasm bucăți de vis din sufletul său.

Cred că a fost una din cele mai bune decizii din viața mea. Nu-ți poți imagina cu câtă bucurie îmi scriu românii din străinătate după ce descoperă în fotografiile mele locurile pe unde au copilărit sau de care le este dor. Sunt multe povești în spatele fotografiilor, dar și povești create chiar de ele, după publicare.

”România mea” este proiectul cu care Cătălin se arată lumii. A avut deja 2 expoziții personale, pe 11 mai 2018 la București și pe 22 mai la Râmnicu Vâlcea. Cel puțin acasă – nu i-a venit a crede câtă lume a ținut să îi vadă operele! Pentru vâlceni, Cătălin nu mai e demult omul cu 2 bastoane. Este fotograful de o tenacitate inegalabilă, care aleargă fără încetare după frumusețile României!

 

Plinul de combustibil pentru atingerea de noi țeluri

Și pentru că România este deja acoperită, eroul nostru își caută noi și noi provocări! De vreo 2 ani, Cătălin cochetează cu fotografia wildlife. Rămâne mereu fascinant de câte specii necunoscute de păsări poate descoperi, în cele mai inaccesibile locuri din țară.

Se va întoarce în locuri deja cunoscute pentru a se concentra pe fauna locală. Delta Dunării este un exemplu bun, dar nu singurul. În maxim 2 ani, își propună să strângă suficient material de calitate pentru organizarea primei expoziții wildlife din Râmnicu Vâlcea.

Pe termen mai scurt, Cătălin se concentrează pe ediția de iarnă a expoziției Fotoclubului ”Floarea de Colț”, unde este membru. Expoziția va avea loc în 5 decembrie 2018, în Râmnicu Vâlcea la Galeria Cozia 2 din Pasajul Central. Expoziția este realizată cu sprijinul Muzeului Memorial Nicolae Bălcescu, care a pus la dispoziția clubului cazare și costumația de pe vremea Bălceștilor.

Fiecare membru fotografiază fete în costume de conițe, iar în 5 decembrie vom expune pozele. Va fi foarte frumos, așa cum a fost și la edițiile anterioare. Scopul este promovarea muzeului și a fotografiei vâlcene.

Cătălin Vezetiu

Conițele Bălceștilor by Cătălin Vezetiu

Cel mai important însă, Cătălin se roagă în fiecare zi ca boala soției sale să nu se agraveze. Au atâtea planuri comune, atâtea locuri frumoase de vizitat, în țară și peste hotare! Personal, tonul vocii sale îmi dă siguranța că va rămâne mereu optimist. Boala nu îl va dărâma vreodată, nimeni și nimic nu pare să stea în calea fericirii sale. Atâta vreme cât va fi în putere, Cătălin va duce o viață normală. O viață liberă, naturală, mult mai sănătoasă decât a multora dintre noi.

 

* Cătălin Vezetiu ne-a fost recomandat de către Pușa Pescaru. Dacă știi și tu români remarcabili, ajută-ne să îi descoperim!

Viorica Răduță

Viorica Răduță este deschizătoare de drumuri, o forță inspirațională, o schimbătoare de oameni, un artist desăvârșit a cărui misiune pe Pământ nu s-a încheiat. Un scriitor atipic și original, care sparge tipare, trece granițe nevăzute, dar mai ales inspiră alți oameni să scrie, să viseze, să citească, să fie creativi, să creeze frumos într-o lume cenușie care și-a uitat valorile și care nu face nimic pro bono.

 

Dacă dai un search pe Google, afli că Viorica Răduță este scriitoare cu o vârstă respectabilă. Își duce traiul în Ploiești, dar provine din Râmnicu Sărat. Absolventă de Universitate în București, anul 1976, a predat la Liceul Teoretic Alexandru Ioan Cuza din Ploiești.

Dacă mă întrebi pe mine, Viorica Răduță este un om excepțional! Am avut onoarea să o cunosc într-o perioadă tulbure, când nimeni nu dădea doi bani pe mine, nici măcar eu.

Eram în liceu, în clasa a noua, când profesoara de română pe care o credeam toți puțin sărită de pe fix, a văzut ceva în mine. Nu știu unde a citit, dacă în ochii mei sau în stele, dar a văzut potențial unde nici eu nu vedeam.

Are un păr extrem de negru pentru vârsta ei. O vezi îmbrăcată modest, aproape cenușiu, fără machiaj pe față, de o tinerețe incredibilă, mergând cu o geantă mică și neagră pe umăr într-un pas vioi. Are o voce dulce, caldă, de bunică iubitoare, mereu mi-a adus aminte de mamaia mea de la munte.

 

Viorica Răduță – o Vitoria Lipan modernă

Nu o să am cuvinte niciodată pentru acest om care mi-a dat aripi când mă tăvăleam în noroi. Nu eram eu liceana populară, poate pentru că eram lipsită de falsitate, timidă și prost-îmbrăcată datorită situației precare de acasă. Viorica Răduță m-a ridicat însă la culmi pe care nu aș fi ajuns niciodată fără ochiul ei cunoscător!

Când îmi punea întrebări în fața clasei, brusc îmi găseam glasul și răspundeam bine. Uneori mai spuneam și ce credeam eu, indiferent dacă era corect, adevărat sau nu. Îmi dădea cele mai mari note tocmai pentru că la final de teză scriam mereu o idee personală, o interpretare originală a oricărei opere. Mi-am lăsat puțin imaginația liberă, iar doamna Răduță a apreciat asta fără să-mi dezvăluie secretul.

O ascultam fascinată cu ochii mei mari și visători. Cred că vedea în ochii mei cât îmi deschide mintea. A văzut cum scriu. Femeia asta extraordinară a fost pentru mine o Vitoria Lipan modernă. Mi-a pus pixul în mână și m-a trimis în lume cu un caiet verde.

Când i-am cerut părerea despre textele mele, a zis doar că e bine. Nici că am talent, nici vreun mare compliment. M-a invitat să scriu în continuare, de ce am nevoie de confirmarea ei să fac ceea ce știu deja că știu să fac? Tonul ei rece nu m-a descurajat, ci m-a împins să fac ceea ce fac și acum.

Poate nu știe, dar scriu acest text și plâng. Plâng de parcă scriu despre o rudă, despre un mentor pierdut sau despre un om de care mi-e foarte dor. Da, mi-e foarte dor de orele de română.

Mi-e dor de momentele când ne interpreta poezii și ne făcea să râdem, când făcea teatru din explicațiile pe care le ceream. Când ne explica un lucru, de fapt nu ne dădea un răspuns clar. Primeam un ghiont să o luăm într-o direcție și să înțelegem ceea ce citim, să ne formăm opinii. Aș da orice să mai am o oră cu dânsa!

 

Când orele de română ies din tipar

În 3 ani de liceu, Victoria Răduță nu ne-a dictat niciodată. Dacă la început ne venea să o reclamăm directoarei, să cerem alt profesor, la final am primit cu toții note excepționale la proba de limba și literatură română.

Era un fenomen. Ne ghida pentru bac încercând să facă altceva din ora de română. Un fel de cerc literar, un spațiu unde să comentăm textele din propriile conștiințe, să înțelegem și să legăm lucrurile. Avea mereu un chef de viață și de comentat, de disecat textele, care te făcea să iubești orice carte. Când ne recomanda o carte, o făcea că și cum ar fi cea mai gustoasă mâncare. Dintr-odată, îți venea pofta de lectură.

Modul în care înțelege arta este covârșitor. Îți poate vorbi o oră întreagă despre condiția Ionei, despre avântul păsării lui Brâncuși, întregul Muzei adormite, complexitatea operei La Țigănci. Despre admirația pentru Cărtărescu sau Marquez, miticul din Hanu’ Ancuței, Vitoria Lipan ca o femeie neînfricată, avarul și ambițiosul Ion… Despre orice operă.

Suflet sincer, ne povestea despre cerșetori sau oameni săraci pe care îi întâlnea în tren. A încercat să ne insufle compasiunea, empatia, bunătatea. Să ne facă pe toți să gândim, să ne spunem propriile idei. Aprecia sinceritatea, dădea 5 dacă recunoșteai că nu ai citit, decât să o minți. Din primele 5 secunde, putea să îți spună clar dacă ai citit, ai frunzărit sau nu ai citit deloc. Înțelegea oamenii perfect și încerca să îi ajute să se dezvolte.

 

Recomandările scriitoarei lărgesc orizonturi

Amintirile din liceu, drumurile mele la biblioteca școlii îmi provoacă emoții intense. Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă de lectură, cea mai bogată și cea mai fructuoasă.

La recomandarea dânsei, am citit câteva dintre cărțile de căpătâi, pe care orice om ar trebui să le citească. Crimă și pedeapsă – F. Dostoievski, Maestrul și Margareta – M. Bulgakov, Eseu despre orbire – J. Saramago, Femeia nisipurilor – Kobo Abe… Toate cărțile lui Murakami, Dragoste în vremea holerei – G.Marquez, cărțile Herthei Muller, Străinul de Albert Camus sau Cântăreața cheală, Scaunele – teatru de Eugen Ionescu, poeziile lui Cristian Popescu, Maitreyi, Sacrul și profanul – Mircea Eliade. Viorica Răduță promovează inclusiv literatură japoneză și pe cea de origine slavă. Ne încurajează să citim opera întreagă a unui autor pentru a-i înțelege gândirea, universul poetic dacă se aplică.

Nu are nicio problemă să citească autori care te pun pe gânduri serios, dar nici să descopere minuni din propria țară. Deși nu iubește poezia, cred că este sătulă de poezie tocmai pentru că o creează în genul epic pe care îl scrie. A încercat să dea o formă inedită poeziei introducând-o în romane. Poate nu am cele mai alese cuvinte, nu sunt critic literar. Mi-aș fi dorit să discutăm împreună Moromeții, una dintre operele mele românești favorite.

Am avut senzația că am ales scrisul fiindcă, după marea dragoste, filmul, o nevoie de exprimare mai la îndemână nu am găsit. Sunt în această formulă ca într-un provizorat care se lungește. Dar nu mai am timp de întoarcere.

 

O profesoară altfel, o scriitoare altfel

Viorica Răduță nu s-a plâns niciodată de bani. Nici de salariul mic de profesor, nici de prețurile mari, nici de guvern. Acum probabil are o pensie, din cărți nu câștigă cine știe ce, asta o știu sigur, dar nici aici nu am auzit-o plângându-se. Are strictul necesar și îi este îndeajuns atât timp cât poate trăi pentru a crea. Creează pentru a trăi și trăiește pentru a crea.

Nu și-a bârfit vreun coleg în fața elevilor săi, este de o bunătate cruntă. Atât de bună încât te doare că nu poți să îi dai nimic în schimb. Trăiește ca o sfântă fără să vorbească despre religie, are o modestie imensă și uneori pare că este timidă. Parcă este prea la locul ei pentru vârsta pe care o are.

Am auzit-o vorbind despre falsitatea din lumea scriitorilor. Toți se dau mai mari decât sunt, iar Viorica Răduță nu vrea să socializeze, ci doar să își vadă de cărțile sale. Nu o interesează dacă are sau nu prieteni scriitori, cel puțin așa am înțeles eu.

Diferită, foarte diferită, autentică, reală. Un om care își trăiește viața pentru genul său de artă, neregretând nimic. Nu a pomenit niciodată despre faptul că și-ar fi dorit un copil, o familie. Era un subiect tabu și nu ne-am băgat niciodată.

Citindu-i cărțile, în special romanul În două lumi, redescopăr liceul mult-iubit și aflu lucruri noi despre profesori. Ce telenovelă era departe de ochii elevilor…

Viorica Răduță

 

Cărțile unei scriitoare – bucăți de sine!

Din motive lesne de înțeles, o mamă bolnavă care are nevoie de îngrijiri și care întreabă zilnic ce îi fac găinile, doamna Răduță a plecat în 2012 acasă, la Râmnicu, așa cum îi zicea. Mama sa a murit și a ajuns personaj în cartea sa, iar eu… am ajuns să fac română cu altcineva, fără nicio urmă de entuziasm.

Viorica Răduță a continuat să scrie. M-a invitat la o lansare de carte unde am regăsit puțin din spiritul său de artist, de scriitor plin de pasiune, elan, iubire de meserie, dar mai ales un amor nestins, infinit, incomensurabil pentru cuvinte și forța lor.

Ne-am întâlnit printre călătorii autobuzului 30 și a scos din plasă două cărți. Și-a cerut scuze că nu le are semnate. De fiecare dată când îmi dădea o carte, o făcea cu atâta iubire, grijă, de parcă îmi dădea cea mai mare comoară, o carte de căpătâi ca Biblia. Avea grijă și iubire pentru gândurile sale. Fiecare carte însemna o parte din gândurile sale.

Cartea sa este sufletul său, mereu străbătut de gânduri, de căutarea sensului vieții, de trecerea peste viața trăită în comunism, motiv frecvent abordat în operele sale. Unele răni nu se închid niciodată pentru generațiile dinainte de noi. Spunea că, pentru a ne spăla memoria, trebuie să înțelegem ce ni s-a întâmplat, să recunoaștem că nu ne-a fost bine în dictatură. Cred că vrea să ne dea o lecție, de patriotism sau deopotrivă de statură morală: recunoaște-ti trecutul pentru a putea merge mai departe!

 

Un Picasso al cuvintelor

Cărțile doamnei profesoare sunt încifrate, metaforice, greu de înțeles. Este un fel de Picasso al cuvintelor. Privești printr-o lentilă care transformă realitatea în forme distorsionate și este de datoria ta să înțelegi ce au fost la început. Poate de asta nu e atât de cunoscută, pentru că oamenilor le este greu să înțeleagă ce a vrut să spună.

Avea o admirație rară pentru Herta Muller care tocmai luase premiul Nobel în anii mei de liceu. Am citit și Herta Muller găsind o similitudine în incifrarea Hertei, dar mult mai ușor de înțeles decât a doamnei Răduță.

Viorica Răduță își scrie viața în fiecare carte, dar ai impresia că e o lume a unei opere de Picasso: fragmente, frânturi de imagini, acțiune sau lipsa acțiunii. Nu îți poți forma o idee, nu există o narațiune tradițională. Ești bulversat și rămâi gândindu-te în gol cu ochii în tine, încercând să găsești răspunsuri la întrebarea “Ce ai citit?”.

S-a lansat cu o carte de poezii în anul 1998 – Patimi după mine. Au urmat peste 15 alte romane sau volume de eseuri, colaborări cu poezie, proză, cronici la diverse reviste din România. În 2014, la Serile de la Bradiceni, a obținut premiul naţional pentru critică poeziei cu un laudatio făcut de Gheorghe Grigurcu.

 

O personalitate modestă, care te pune pe gânduri

Cărțile sale creează o nevoie de concret, palpabil, dar scriitoarea tocmai asta a făcut. Precum Brâncuși a scos forma din operele sale lăsând ideea unui obiect sau om, Viorica Răduță scoate acțiunea, tradiționalul, concretul din operele sale creând un stil nou, modern inegalabil, greu, năucitor. Deși scrie despre sine, sinele său este o resursă inepuizabilă pentru că în el conține orice întâmplare, multe cărți, creativitate. Uneori ai impresia că această femeie drăguță cu un ten perfect este o ființă superioară care vede totul de la înălțime asemeni Demiurgului lui Eminescu.

Alter-ego, ego, dedublare, polivalență, metaforizare, încifrare, ingambament, proiectare, povestire în ramă, planuri paralele, buildings român, catarxis. Sunt câteva sintagme pe care Viorica Răduță le-a introdus în mintea și câteodată în vocabularul elevilor săi. Sunt cuvinte care le-au rămas pe viață în minte și cu ajutorul cărora înțeleg viața mai bine, mai ușor și mai creativ.

În acest moment, Viorica Răduță se pregătește de două lansări a volumului de poeme ”Arsura umblă după trup”, una la Humanitas Kretulescu, București, alta la Ploiești. Va scrie în continuare încercând să schimbe mentalități, să facă tinerii să citească mai multe cărți care să-i provoace să gândească, să fie autentici, dar mai ales să ne facă să privim lucrurile în profunzime căutând esențialul, originalul, începuturile.

Cred că nu i-a plăcut prea mult rigiditatea sistemului educațional public, dar pentru mine a fost și va rămâne o deschizătoare de drumuri. Îmi pare rău că nu a stat mai mult în învățământ să schimbe viețile mai multor oameni. Eu am ajuns să scriu, să îmi găsesc vocația și sensul vieții datorită dânsei și nu o să am niciodată cum să îi multumesc destul. Poate să îi pun numele într-o carte.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima este de o viață la Radio România Internațional. Mulți dintre românii stabiliți în diverse colțuri de lume ascultă emisiunile Secției în Limba Română / RRI și știu că regăsesc în acest post o oglindă fidelă și expresivă a României de acasă. Aici ascultă limba mamei, limba română, care nu se uită niciodată, indiferent unde ai trăi și activa. Am discutat cu Olivia Cristina Sima atât despre despre lumea radio-ului cât și despre viața distinsei și experimentatei jurnaliste. Rezultatul este un articol din care avem cu toții multe de învățat. Lectură plăcută!

 

Olivia Cristina Sima s-a născut pe 28 septembrie 1957 la Bucureşti și este una dintre vocile emblematice ale radio-ului românesc. Este cunoscută ca redactor/ jurnalistă Radio România Internaţional, Secţia Panoramice, Grup Muzical, unde activează din 2 aprilie 1990 până în prezent. Aici redactează materiale scrise de specialitate: muzică în toate genurile muzicale, pentru secţiile de limbi străine Radio România Internaţional.

Din anul 2000 realizează o emisiune de o oră, cu specific muzical, difuzată în direct miercurea între orele 21 și 22, cu reluări conform grilei. Iniţial s-a numit ”Rapsodiile mileniului III la RRI”, iar de la 1 noiembrie 2013 – ”Muzică 100% la RRI”. Artiştii invitaţi sunt consacraţi sau tineri la început de drum, evoluând în aproape toate genurile muzicale – simfonic, cameral, operă, pop, folk, pop-rock, jazz, mai puţin folclor.

Legătura mea cu Radioul este veche, din anii ’70, când cântam în Corul de Copii Radio. De atunci iubesc fiecare culoar, treaptă de scară, fiecare încăpere din clădirea situată pe strada Nuferilor în anii aceia, respectiv strada Berthelot în prezent. Nici atunci și nici acum, nu mi s-a părut vreodată că sediul radioului public ar putea avea o clădire complicată, deși multora așa li se pare. M-am orientat mereu perfect în oricare colț din Radio. Deci afinitatea a existat din prima.

 

O viață cu muzica în sânge

Olivia Cristina Sima provine dintr-o familie de profesioniști în domeniul muzical. Cu toate că părinții o pregăteau pentru admitere la Liceul German, a ajuns la Liceul de Muzică nr. 1 (actualmente Liceul de Arte „Dinu Lipatti” din Bucureşti) – Secţia Teoretică / Pian. Aici admiterea se dădea cam cu 10 zile înaintea examenelor de la restul liceelor. A intrat cu succes datorită celei mai bune prietene a mamei sale, care a pregătit-o în secret pentru probele speciale de la admitere.

A urmat, evident, tot o Facultate de Muzică. A absolvit în 1981 Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, actualmente UNMB (Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti), secţia Muzică şi Compoziţie Muzicală / Muzicologie – Specializarea Muzică Vocală şi Instrumentală / Pian.

Înainte de a ajunge redactor la Radio România Internațional în aprilie 1990, Olivia Cristina Sima a fost un timp profesor de pian la Liceul ”George Enescu” din Bucureşti. Pe urmă, a fost profesor de pian / grup vocal la Casa pionierilor / Clubul copiilor din Buftea / Ilfov. După 1990 a colaborat la diverse publicaţii, dintre care cele mai importante sunt Revista Radio (ediţia tipărită) și ziarul de limbă italiană „Sette Giorni”.

”La Medeleni” de Ionel Teodoreanu este cartea de căpătâi a copilăriei și a adolescenței sale, fiind una tulburător de romantică, de sensibilă și de profundă pentru doamna radioului de peste hotare. În materie de muzică, LP-ul cu înregistrarea Concertului în la minor pentru pian și orchestră de Robert Schumann, interpretat de Dinu Lipatti, este preferatul său.

Respectul față de adevăr, sinceritatea, pasiunea pentru ceea ce faci, seriozitatea, tenacitatea, cunoștințele temeinice în domeniul de activitate, dar și cele de cultură generală sunt valori de bază pentru Olivia Cristina Sima.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima cu Aura Urziceanu, Ron Rully și Daniela Vlad @ Radio Iași mai 2008

 

Radio România Internațional, o istorie de 68 de ani, în câteva cuvinte

Radio România Internaţional este serviciu public care asigură zilnic emisiuni în limba română, în dialectul aromân şi în 11 limbi străine: engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, arabă, chineză, italiană, ucraineană, sârbă şi ebraică. Grupul Muzical de la RRI are o tradiţie începută în anii ’50. Inițial, fiecare redactor era distribuit pe câte un gen muzical. Ulterior, s-a constatat că, pentru a evita rutina, este mult mai indicat ca materialele să se realizeze prin rotaţie. Astfel se desfășoară activitatea și în prezent.

Acum, Olivia Cristina Sima redactează două rubrici pe săptămână: Muzica ta (programată luni) şi Jazz Univers (programată sâmbătă). În total – patru pe lună fiecare, alternând uneori și cu Sala de Concerte / Permanențe ale muzicii românești.

Impactul şi succesul emisiunilor au fost rapide, iar semnalele pozitive de la ascultători nu au întârziat să apară. Cei ce ascultau RRI, indiferent de vârstă, aveau preferinţe, arătându-se interesaţi de fenomenul cultural artistic muzical din România. Un exemplu în acest sens este reacţia favorabilă a ascultătorilor Serviciului Englez faţă de rubrica Jazz Univers, semnalată în mod repetat prin scrisori / mesaje pe e-mail.

Radio România Internațional înseamnă acasă. Este tot: plăcere de a face jurnalism, de a relaționa cu colegii, implicare 100% în fiecare acțiune. Mulți dintre românii stabiliți în diverse colțuri de lume ascultă emisiunile Secției în Limba Română / RRI și știu că au în noi o oglindă fidelă și expresivă a României de acasă. Aici ascultă aproape exclusiv muzică românească, de toate felurile, genurile și pentru toate gusturile. Aici află bucăți de realitate din toate domeniile, informații vitale, necesare, interesante și, cel mai important, aici ascultă limba mamei: limba română, care nu se uită niciodată, indiferent unde ai trăi și activa.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima, Mircea Vintilă, Mona Mihaela Trifu @ Ro Art Belgia 2013

 

Sfaturi de la Olivia Cristina Sima pentru oamenii de radio

Am vrut să aflu de la doamna Olivia Cristina Sima care sunt calitățile necesare unei persoane care vrea să facă radio la nivel profesionist. În opinia dânsei, cea mai importantă e pasiunea, plăcerea imensă de a face acest lucru, împrietenirea la cataramă cu microfonul, siguranța informațiilor care trebuie emise în eter. Apoi, cunoștințele profunde despre ceea ce face acolo, pornind de la birouri, computere, cabine, aparatura tehnică, până la jonglarea cu diversele tonuri și nunațe ale vocii. Omul care vine în fața microfonului trebuie să fie el întâi de toate convins de ceea ce comunică, să-i placă asta. Este condiția primordială că și celor care ascultă le va plăcea. Și, desigur, e de preferat să aibă o voce bună, fonogenică, iar dacă nu are cine știe ce voce, să-și folosească cunoștințele și inteligența pentru a o modela / perfecționa cât mai mult posibil.

Eu nu am făcut o școală de jurnalism. Când m-am format eu ca om de radio, puțini absolviseră cursuri de jurnalism. Dar școala adevărată, care durează până în prezent, am făcut-o la RRI. Aici am învățat și repet. Continui să învăț și astăzi, după mai mult de 28 de ani de radio, tot felul de lucruri.

În 2005 a absolvit un curs de dicție și vorbire la microfon, organizat de Radio România, de care își amintește mereu cu imensă plăcere. Acesta a ajutat-o mult să evolueze, să înțeleagă și să privească altfel ceea ce făcea. Doamna Ileana Cârstea Simion, care a predat respectivul curs, este o mare profesionistă, care merită respectul oricărui jurnalist.

Cred că jurnalismul adevărat ar trebui să se bazeze mai puțin pe senzațional și mult mai mult pe profunzime, cultură generală și adevăr. Poate asta e și problema astăzi: prea mult senzațional și prea puțin fond.

Domniei sale îi plac vocile calde, deloc stridente, inteligente, în sensul că transmit și emoție, nu numai informație. Desigur că acest principiu nu se aplică în cazul știrilor, unde totul trebuie să fie clar, obiectiv și fără sugestii. În general, la radio ajung vocile fonogenice – adică plăcute auzului, care prin exercițiu și experiență devin tot mai bune. Dar există și cazuri de voci obișnuite, fără mare strălucire, care, însuflețite de ceea ce transmite moderatorul și de cunoștințele proprii, devin extrem de agreabile. Mai există și voci cu anumite particularități considerate inițial indezirabile, care ulterior se transformă în atuuri, îmi spune Olivia Cristina Sima.

 

Dau aici două exemple, cel al marelui actor Radu Beligan, care cu o voce atipică și cu probleme de dicție inițial, a ajuns un reper în actorie, schimbând cu inteligență și talent defectele, în calități specifice. Al doilea exemplu se referă la moderatoarea Liana Stanciu, care în anii ’90 atinsese mari cote de popularitate cu un glas considerat atunci sexy, care în realitate era un glas afectat de o manevră folosită la naștere. Și apropo de voci și de personalități, multe dintre marile voci ale Radioului Românesc au plecat de la RRI sau s-au format la RRI.

Două nume sunt suficiente: Eugen Preda și Paul Grigoriu. De altfel, din 29 octombrie 2018, principalul studio de emisie al postului Radio România Actualități – cabina 31, se numește PAUL GRIGORIU, în semn de omagiu și recunoștință pentru ceea ce a însemnat și înseamnă jurnalistul român.

Olivia Cristina Sima

Olivia Cristina Sima cu Eugen Mihaiescu și Gabi Guriță Nicolau la RRI, iulie 2013

 

O oază de profesionalism într-un mediu tot mai superficial

Ca și alte posturi incluse în Radio România, Radio România Internațional se bazează în primul rând pe informații veridice, pertinente și extrem de bine documentate. Nimic nu se face la întâmplare, fie că e vorba de partea editorială, sau de cea tehnică.

Din acest punct de vedere, am avut surpriza nu prea plăcută de a asculta la diverse posturi comerciale informații neconsistente, frizând uneori superficialul și dominate de fațadă, la profunzime ajungându-se greu sau chiar deloc. Ca să nu mai vorbesc de partea tehnică, care lasă mult de dorit cam peste tot, fie el radio sau televiziune, iar când spun parte tehnică, nu mă refer la calitatea audiției, sau a imaginii – în cazul televiziunii, ci la manevrele tehnice, inevitabile în munca noastră.

În urma acestui articol sper ca mai multă lume să (re)descopere posturile publice al Radiodifuziunii Române. Într-o țară unde aproape totul devine superficial, a mai rămas o oază de profesionalism. De la puținii oameni adevărați de radio se mai poate învăța meserie. Asta, până nu e prea târziu. Audiții plăcute pe calea undelor radio!

Octavian Thor Pleter

Într-o branșă cu oameni speciali, integri, cu sânge rece și unde greșeala nu este permisă, Octavian Thor Pleter joacă un rol esențial. De peste 30 ani este cadru didactic al Facultății de Inginerie Aerospațială din Institutul Politehnic București, decan din 2016. Și-a lăsat amprenta peste mulți profesioniști din aviația zilelor noastre, iar asta se vede în rezultatele unei industrii aflate în topul mondial. Mai mult decât atât, din 1993 este director general al unui grup de firme remarcat în București prin ambiția de a crea sustenabilitate pe termen lung. Totul se îmbină într-o carieră construită pe principii etice, care necesită o foarte atentă analiză.

 

Pasiunea pentru zbor a apărut încă din copilărie, când micul Octavian se uita fascinat la urmele avioanelor care străbat cerul. Mereu și-a dorit să devină pilot însă din cauza miopiei nu i s-a permis. Asta însă nu l-a oprit să tindă totuși spre o carieră în aviație, să-și îndeplinească visul de a se afla în fața manetei.

În 1986, Octavian Thor Pleter finalizează studiile Facultății de Inginerie Aerospațială. A fost foarte bun la calculatoare, un student absolut remarcabil pentru contribuția adusă domeniului. Una din marile sale realizări este faptul că a pus umărul în mod decisiv la crearea primelor hărți de navigație electronică din România.

Mai important însă, a fost atras de activitatea didactică și a rămas în facultate, după finalizarea studiilor. Astăzi, Octavian Thor Pleter este decanul Facultății de Inginerie Aerospațială și se luptă pentru a restabili gloria uneia din cele mai prestigioase secții din România.

 

Aviația, un domeniu plin de satisfacții

Știm foarte bine că România a jucat un rol respectabil în industria aeronautică, încă de la apariția ei. Din fericire, Ceaușescu a înțeles că aviația poate fi unul din avantajele noastre competitive și a susținut mereu domeniul. Și-a propus o industrie românească independentă și a investit în producția de avioane, dar și în crearea unei școli de renume.

Facultatea de Inginerie Aerospațială există din 1930 și se mândrește cu mulți absolvenți de prestigiu din întreaga lume. Domnul Pleter îmi dă exemplul Canadei pentru a demonstra renumele facultății noastre:

Sunt circa 500 de ingineri români în Canada. Absolvenții noștri primesc foarte ușor vizele de Canada, diploma este o garanție a valorii lor. La Bombardier Aerospace, al treilea producător de avioane din lume, inginerii români sunt mai mereu angajați fără interviu.

Tradiția se păstrează chiar și astăzi, când România produce componente de bază pentru orice aeronavă din lume. Și totuși, Octavian Thor Pleter trage un semnal important de alarmă:

 

Lipsa de adaptare a sistemului de învățământ la rigorile mileniului 3

După 1990, a fost o perioadă grea pentru aviația românească. Absolvenții de inginerie spațială înclinau foarte mult spre alte cariere. Pe vremuri se făceau multe ore de zbor în cadrul facultății, astăzi din păcate nu mai este cazul. Trebuie să înțelegem că, în acest domeniu, orice inginer care nu a pilotat niciodată nu poate fi credibil.

Și mai important, se simte nevoia tot mai des de dezvoltarea unor abilități diferite, pe lângă cele tehnice absolut de necontestat pentru absolvenții români.

În România, normele de acreditare ale unei universități nu s-au mai schimbat din 1995. Standardele sunt învechite, iar pe noi ne afectează foarte mult. Mereu vorbesc cu angajatorii din industrie, știu exact ce probleme sunt. Absolvenților noștri le lipsesc gândirea critică, nu știu să își argumenteze ideile, nu lucrează bine în echipă. Iar noi ca facultate trebuie să jonglăm în maxim 8% arii complementare…

În 2009, susținut puternic de conducerea Politehnicii, Octavian Thor Pleter a început un program de revigorare a Facultății de Inginerie Aerospațială. În loc ca programa să fie aleasă de vechii profesori, a organizat o serie de întâlniri cu absolvenți de marcă ai facultății, aflați în poziții de top în aviația din toată lumea.

Împreună au redefinit curricula, iar o parte din acești absolvenți predau și astăzi în cursurile Facultății. Au hotărât ca toate cursurile să se desfășoare în limba engleză, deoarece absolvenții trebuie să rămână competitivi la nivel global. Pe lângă subiectele tehnice, au introdus cursuri de management sau business. Mai e mult până a rezolva toate problemele universității, dar este clar că sunt pe drumul cel bun.

Îmi doresc să atragem sponsorizări pentru ca studenții noștri să poată construi avioanele facultății, pe care să reintroducem orele de practică. Sunt mai mult decât capabili să facă asta, dar ne trebuie resurse. Doar teoretic nu îi putem pregăti cu adevărat pentru viața reală.

 

Cum a ajuns Octavian Thor Pleter director general al grupului IDM

La câțiva ani de la Revoluție, Octavian Thor Pleter s-a alăturat unei viziuni. Într-o perioadă în care business-urile apăreau ca ciupercile după ploaie, când toată lumea alerga să își multiplice rapid banii, eroul nostru s-a alăturat unei afaceri construită pe valori sănătoase.

La vremea respectivă, Dan Mihai Ionescu conducea o rețea de distribuție pentru licitații electronice. Cei doi se cunoșteau din facultate, iar experiența în calculatoare și apetența pentru lucrul făcut corect l-au recomandat pe tânărul lector pentru o poziție de manager proiect în noua companie.

La puțin timp după, fondatorul IDM a decis că are nevoie de un director general. Astfel, cei 20 angajați IDM au susținut un test, în urma căruia managerul nostru de proiect nu a obținut cel mai bun rezultat. Cu toate acestea, Octavian Thor Pleter a obținut postul! De ce?

Rankingul meu a fost cel mai apropiat de media întregului grup. Asta însemna că sunt cel mai potrivit să conducă acel grup, pentru că știam să îi evaluez nevoile.

Alături de noul director general, IDM și-a propus să schimbe modelul anilor ’90 de a face business. Le-a luat aproximativ un an de pregătire, însă au reușit să se transforme total într-o viziune pe termen lung.

 

”Don’t be evil”, motto-ul Google, pus în practică de IDM 5 ani mai devreme

În octombrie 1994, în București se deschidea celebrul centru comercial IDM de la gara Basarab. A fost primul centru din România, deschis 7 zile din 7. Patru ani mai târziu, IDM înființa unul din primele cluburi de wellness din Europa. Bazându-se pe experiența academică a domnului Pleter, IDM a investit inclusiv în învățământ prin Universitatea Româno-Britanică, dar și în alte start-up-uri promițătoare, toate cu mare potențial.

Echipa IDM a înțeles de la început că a construi o afacere durabilă nu se poate baza pe speculă. Au dat o șansă integrității, în conformitate cu principiile morale ale noului lider. Poate că etica nu a generat profituri foarte mari, mai degrabă onestitate față de clienți și angajați. Poate că acest concept nu e mereu vizibil în rândul clienților, însă este întru totul apreciat de liderii de opinie din industrie. La fel și de către angajați, care trăiesc cu mulțumirea de ști că nu-și păcălesc niciodată clienții.

Trebuie să ne hotărâm dacă într-un restaurant chiar oferim unt de calitate așa cum ne lăudăm în meniu, sau îl înlocuim cu margarină. Avem mare nevoie de integritate, mai ales în secolul informației.

Cum s-a tradus acest principiu la IDM? Mesele de biliard din club beneficiază de cel mai bun și mai scump postav disponibil. Piscinile sunt la cele mai înalte standarde. Centrul comercial a rezistat cu brio crizei financiare, concurenței tot mai acerbe și… construcției pasajului Basarab. Lucrează de foarte mulți ani cu 360 magazine, comercianți profesioniști care, lunar, plătesc aceeași chirie, fără alte costuri ascunse sau creșteri neanunțate. Mulți dintre ei au semnat un contract de chirie pe 100 ani, care poate fi reziliat oricând! Doar că nimeni nu vrea asta, pentru că toți sunt mulțumiți de modul în care sunt tratați.

La fel a fost și cu Universitatea Româno-Britanică. A apărut pe fondul disperării lui Dan Mihai Ionescu față de sistemul de învățământ și lipsa standardelor etice. Timp de 10 ani, a reprezentat un model alternativ de studii post-universitare în administrarea afacerilor, iar Octavian Thor Pleter a jucat cu mult entuziasm rolul de director academic. A dispărut tot din cauza rigorilor, pentru că nu a deschis 3 facultăți distincte, așa cum o cerea acreditarea. Însă, a oferit câteva generații de absolvenți pregătiți perfect pentru un mediu de afaceri de calitate.

 

Cercul virtuos și gravitația mediocrității

Astăzi, grupul de firme IDM are 260 angajați și o cifră de afaceri de 8 milioane de euro. Octavian Thor Pleter a fost mereu acolo și reprezintă unul din motivele principale pentru care grupul are succes de 25 ani.

Să nu uităm că domnul Pleter este un produs al aviației, un domeniu de elită cu oameni curajoși, care rezolvă probleme și nu intră în panică. IDM-ului nu i-a fost teamă să inoveze, tocmai pentru că reprezentantul său principal este la rândul său un bărbat încrezător în propriile sale gânduri. Un bărbat care îmi spune că intră în depresie dacă seara, când își face analiza zilei, își dă seama că nu a făcut ceva de care să fie mândru.

Când eram tânăr, nu aveam o părere prea bună despre mine. Îmi doream mereu să dovedesc că pot să scap de gravitația mediocrității. Chiar și astăzi am acest handicap de stimă de sine, instinctiv simt despre mine că nu sunt bun. Nici nu vreau să mă schimb de altfel, pentru că ar interveni lenea.

Ce urmează? Octavian Thor Pleter va continua să se lupte pentru strălucirea unei facultăți de mare tradiție. Va inova în continuare, oferind cele mai bune condiții pentru clienții, angajații și partenerii IDM. În general, va continua să creeze un cerc virtuos, pentru toți cei care îl înconjoară.

Un om poate porni un cerc vicios sau unul virtuos. Un cerc virtuos își ia energia din mediu. Tot ce-mi doresc este să nu pornesc niciodată vreun cerc vicios.

Ioana Pârlog Misbits viniluri

Povestea Misbits capătă “trup” în 2013, odată cu deschiderea magazinului de viniluri din Strada Făinari numărul 43A din București. Însă “sufletul” acesteia își are originile cu mulți ani în urmă, atunci când Ioana Pârlog, fondatorul și principalul curator al proiectului Misbits, era doar un copil.

 

Pasiunea mi-a fost indusă cumva de părinți. Tata obișnuia să își facă mereu propriile cd-uri pentru a le putea asculta în mașină. Înregistra mai tot timpul, asta în timp ce eu trăgeam cu ochiul către el.

Treptat, trasul cu ochiul s-a transformat în meserie, iar Ioana Pârlog a devenit DJ Miss I. A mixat pentru prima dată la 19 ani, iar până astăzi, 13 ani mai târziu, nu a mai părăsit scenele festivalurilor sau marilor cluburi din țară.

Ca orice DJ care se respectă, Miss I s-a simțit mereu obligată să-și comande cele mai de calitate discuri din lume. Căuta pe internet, comanda online, aștepta livrarea… Într-o zi, și-a dat seama că poate eficientiza tot acest proces. Cum ar fi să fie ea cea de la care DJ-ii își cumpără vinilurile? Să-și folosească la un alt nivel experiența în a găsi distribuitori? Cumpărători ca ea să nu mai aștepte atât după produsele care le fac viața mai bună?

Prin septembrie 2012, Ioana s-a decis că vrea și poate fi antreprenor. Și-a construit planul de afaceri, a închiriat și renovat o casă frumoasă cu curte mare. În 18 martie 2013, Bucureștiul primea primul său magazin dedicat în întregime vinilurilor cu muzică electronică!

 

Misbits, deschizător de drumuri în industria de viniluri

Într-o piață atât de dezvoltată ca România din punct de vedere muzical, era chiar păcat să nu existe un asemenea concept. Și totuși, Misbits rămâne chiar și astăzi unul din foarte puținele magazine de viniluri din București!

Ca orice început, a fost dificil, în special din considerente financiare. La deschidere, avea pe raft la vânzare foarte puține discuri. Cu toate astea, și-a permis să se dezvolte rapid, pentru că lumea muzicii electronice auzea tot mai des de micul magazin din Făinari. Astăzi colecția de discuri cuprinde în jur de 4000 de albume, titluri și genuri muzicale.

Ioana Pârlog se consideră norocoasă, mai ales pentru că întâlnește mereu oameni fericiți. Împătimiți de viniluri sau aflați la primul contact cu discurile clasice, clienții și vizitatorii Misbits își găsesc mereu în magazin discuri preferate.

Din fericire, ne calcă pragul oameni de toate vârstele. De la colecționari și cunoscători de viniluri, până la DJ-i și curioși care se află la primul disc cumpărat. Avem de asemenea și vizitatori mai vârstnici, care apreciază și sunt interesați îndeosebi de colecția noastră de muzică clasică.

De sprijin au avut desigur nevoie de multe ori, însă familia și prietenii i-au fost mereu alături și au susținut-o întru totul.

 

Mai mult decât un simplu magazin

Ioana are propria sa strategie de a aduce cât mai mulți oameni în magazin. Scopul? Să ia contact cu lumea muzicii electronice și cu “microbul” discurilor de vinil.

Încă de la înființare, Misbits a avut parte de foarte multe evenimente, care mai de care mai deosebite. Toate de mare succes. Reduceri, firesale-uri, lansări de revistă, expoziții cu coperți ale discurilor de vinil. Chiar graffiti în interiorul curții sau sesiuni de live painting.

Anul acesta a organizat un workshop cu Alex Puicea, pe parcursul căruia au fost prezentate mai în detaliu atât istoria discurilor de vinil, precum și metode de curățare și păstrare în condiții optime a acestora. În 21 iunie 2018, a găzduit primul târg de viniluri, ocazie cu care câțiva colecționari și-au pus spre vânzare câteva discuri mai speciale din colecțiile personale.

Sau, odată la ceva timp, organizează Smoothy Grooves, un podcast transmis live prin care încearcă să le arate fanilor din online ce se întâmplă în magazin și, în general, să se bucure de experiența Misbits.

 

De ce să o vizitezi pe Ioana Pârlog

Evenimentele organizate în magazin și pe terasă reprezintă așadar o parte integrală din activitatea Ioanei. Prin tot ce face, încearcă să îmbogățească și să confere o anume unicitate experienței de care se bucură fiecare vizitator al magazinului. Fie că se află acolo ca să cumpere ceva sau doar pentru a asculta muzică de calitate și a se bucura de atmosferă.

La Misbits găsim de toate – muzică house, tehno, deep house sau minimal… Drum ’n’ bass, downtempo, jazz și future jazz, sau chiar muzică clasică. Câte puțin din fiecare, titluri cunoscute, dar și comori mai puțin știute de publicul larg. Din aprilie 2017, Ioana are inclusiv propria casă de discuri, Misbits Recordings, înființată împreună cu Cosmin Dumitru și axată pe muzică experimentală și ambient downtempo.

M-am îndreptat încotro m-au purtat imaginația, mintea și sufletul. Așa că am încercat să fac totul după cum mi-a plăcut și cum am simțit eu că e mai bine.

Ioana Pârlog și colegii săi au multe alte idei, atât în ce privește magazinul fizic cât și shop-ul online. Acesta din urmă trece printr-o sumedenie de modificări și îmbunătățiri, pentru a-și servi cât mai bine clienții de peste tot din lume. Ioana îmi spune că principala provocare acum e să găsească metode de livrare care să implice costuri mai mici, tocmai pentru a fi cât mai accesibile de cumpărătorii ei din toată lumea.

 

Cum să îți clădești un nume și un brand pe cont propriu

Fondatoarea Misbits este mai mult decât în măsură să ofere un sfat prețios pentru cei care sunt la început de drum.

Trebuie în primul rând să încerce să se pună în postura clientului și a celui căreia îi sunt destinate toată munca și energia. Să fie pregătit pentru orice situație, oricât de neprevăzută, să încerce să fie cât mai organizat și să știe exact ce are de făcut. Iar dacă la mijloc mai sunt implicați și câțiva angajați, munca și funcționarea ca o echipă devin lucruri esențiale.

Pentru Ioana Pârlog, aceasta e cea mai mare încercare – lucrul cu oameni și caractere diferite. Încearcă însă să împace pe toată lumea, chiar dacă se mai ivesc și neînțelegeri.

Cel mai important însă e că Ioana poate privi cu mândrie spre trecut. Nu are niciun regret și nu își dorește să fi făcut lucrurile într-un alt fel.

De luni până vineri este antreprenor, seara și în weekend o găsim mai mereu prin cluburi mixând. Își trăiește visul, acela de a fi alături de muzică. Când vine vorba de viniluri, toată lumea se gândește la ea și la Misbits, iar asta nu poate însemna altceva decât un prezent plin de satisfacții și un viitor optimist.

Ioana Pârlog Misbits viniluri

 

*Reportaj realizat cu sprijinul lui Ion Iordache. Dacă știi și tu români remarcabili, ajută-ne să-i descoperim!

Marius Matache

Marius Matache este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai noului val de folk. Muzica sa are la bază o chimie care aduce zâmbetul pe buze. Cum se îmbină cariera în chimie cu pasiunea pentru folk aflăm din rândurile următoare, în care muzicianul chimist și-a deschis sufletul către voi.

Marius Matache este doctor în chimie din 2006 și are un postdoc în știința mediului. De aproape 20 de ani lucrează în cadrul Centrului de Cercetare a Mediului și Efectuare a Studiilor de Impact din Universitatea din București.

De 15 ani e prezent pe scenele patriei, ca folkist. De 10 ani e blogger cu acte în regulă, 2008 fiind anul de înființare a site-ului de muzică folk www.foreverfolk.com. Din 2009, cu câteva pauze, face și puțin radio, trecând prin Radio România Cultural, RFI România și acum Radio Seven.

Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia

Are două albume de autor: HOINAR prin Piața Matache (2013) și Alchimie (2016). E prezent pe mai multe albume colective: Ziua de mâine Alba Iulia (2008), Folk din pana mea vol. I (2011) și II (2016), Fălticeni Folk (2014), dar și pe albumul 2010 ani de folk alternativ al băieților de la Țapinarii. Și e foarte mândru că a contribuit la primul imn al naționalei de rugby a României.

A ajuns la folk total întâmplător, pe la 17 ani (1995). Punctul oficial de plecare în carieră îl consideră concertul din Big Mamou, 8 aprilie 2004.

Niște prieteni de-ai mei din liceu cântau în parc, mă uitam la mâna lor și apoi mergeam acasă și repetam mecanic ce vedeam la ei. Tocmai de aceea, când sunt întrebat ce studii muzicale am, îmi place să spun Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia. Până în acel moment, iubeam folkul ca simplu spectator, neimaginându-mi vreodată că voi reuși să învăț să cânt la chitară, cu atât mai puțin că voi face din asta o profesie.

Nu ai nevoie de o religie pentru a fi un om bun

Make, cum îi zic prietenii, se consideră ateu. Cu toate că acest detaliu ar putea face o persoană habotnică să strâmbe din nas, el are un sistem de valori foarte bine consolidat. Marius crede că e foarte important să faci bine în viață și, atât cât poate, încearcă să schimbe lumea din jurul său în bine.

Din lista de albume care i-au marcat existența, enumeră doar ”The Wall (Pink Floyd), cu tot cu filmul aferent, Evenimentul zilei…și altele (Valeriu Sterian), Brothers in Arms (Dire Straits), Last Ship (Sting), Cântece de șemineu (Nicu Alifantis).

Îi place foarte mult la Alexandru Tomescu modul în care explică pe scenă muzica, dar și filozofia din spatele ei, dar și cum reușește în fiecare an să aducă muzicieni străini alături de domnia sa în turneul Stradivarius. Consideră că aceștia vor deveni, la rândul lor, ambasadori pentru România în țările din care provin.

Datorită facultății și meseriei sale de bază, știința a devenit principala sursă de literatură. Cu toate astea, își mai face timp și pentru alte genuri de lecturi. Ultima carte citită este Șapte ani în Provence, a lui Ioan T. Morar.

Nimeni nu poate să meargă pe drumul altcuiva. Fiecare din noi are propriul drum, pe care și-l croiește așa cum crede, știe, poate. Sunt puține lucruri pe care nu le putem face, dacă ne dorim cu adevărat. În 1996, când am ales să dau la facultatea de chimie, lumea mă și vedea murind de foame, la momentul respectiv chimia fiind “rău-famată” pe fondul falimentului industriei chimice și a “trecutului glorios” asigurat de academiciana” Elena Ceaușescu. Indiferent de domeniu, dacă îți faci meseria corespunzător, rezultatele apar. Oricât de greu pare, dacă veți fi printre cei mai buni, puteți reuși, indiferent de domeniu. Aici sau în alt colț de lume.

Folkul românesc în 2018

Am vrut să aflu de la Marius cum arată folk-ul în anul 2018 și ce crede că îi lipsește pentru a-și recâștiga popularitatea. Dincolo de propria sa glumă, prin care Make spune că folkul nu e popular pentru că are prea multe cuvinte, artistul vine și cu o explicație serioasă, care ar trebui luată în seamă de către generația actuală de folkiști:

Folkul nu va fi prea curând un gen cu impact, pe de-o parte din cauza conjuncturii actuale, pe de altă parte ca o consecință a profesionalismului redus al celor care îl prestează. Sunt foarte puțini artiști din zona folk cu adevărat adaptați la realitățile industriei muzicale din 2018. Și nu e o critică sau un reproș, e pur și simplu constatarea unui om care de 15 ani face parte din breaslă, de 10 ani scrie și de 2 ani face o emisiune despre muzica folk. Folkul are nevoie de branduri noi, puternice, de evenimente cu impact, construite în timp, care să atragă lumea (de tip Electric Castle).

Muzica lui Marius Matache nu e cel mai normal folk din curtea școlii. E suficient să ne gândim la piese precum Baladă pentru bormașină și târnăcop. A vrut să aibă și el ceva de genul concert pentru pian și orchestră, dar atât a putut, spune în glumă Marius Matache despre această piesă.

Piesele mele au un singur scop: să îi facă pe oameni să zâmbească. Acesta e scopul meu când mă urc pe scenă. Oamenii au deja problemele lor. Nu au nevoie să vină la concert și să le asculte și pe-ale mele.

Chiar și piesele sale de dragoste sunt, de multe ori, simpatice. Marius Matache face o muzică cu mesaj (subversiv, ar zice unii). Ea te pune să gândești și presupune să fi citit mai mult de abecedar și carte de bucate înainte de a merge la un concert de-al său.

Marius a cântat în multe locuri neconvenționale. Pe un câmp de pe care se recoltase recent floarea-soarelui sau porumbul sau în pădure, având un generator pe motorină ca sursă de curent. A cântat în curtea bisericii fortificate din Mediaș, în cadrul proiectului Trubadur pe Drumul Cetății, implementat alături de Bitdefender. A cântat de asemenea în deschiderea meciului de rugby România – Uruguay, pe stadionul Arcul de Triumf.

 

Chimia și folkul l-au făcut să rămână în țară

A rămas în țară pentru că, lucrând în proiecte europene încă din facultate (1998 mai exact), a crezut că se poate și în România. Aparent, încă mai crede. El nu e plătit la universitate de statul român, ci din proiectele pe care le atrage. După 20 de ani lucrează în același loc, după aceeași rețetă, încercând să schimbe lucrurile în bine și în România.

Este adevărat că, uitându-se înapoi cu mintea și experiența de acum, nu știe dacă ar alege la fel. Cu toate astea, nu are regrete față de alegerea sa de atunci. Celor care își doresc să plece le recomandă să evalueze atent avantajele și dezavantajele deciziei, nu doar cele materiale, ci și pe cele emoționale, care uneori pot acoperi orice satisfacții financiare.

Cea mai puternică legătură între chimie și folk sunt eu (haha!). Așa cum îmi place mie să spun, atunci când mă transform în ambasador al chimiei, chimia este pretutindeni, deci și în muzica folk. De exemplu, corzile mele conțin fosfor și bronz (deci cupru, staniu și încă vreo câteva elemente), prăgușul, penele și înălțătorul sunt polimeri. Iar oamenii care mă ascultă au parte de adrenalină, de serotonină.

Oamenii care îl cunosc de pe scenă sunt, de multe ori, contrariați că are un doctorat în chimie și că încă lucrează în mediul academic. Oamenii care îl cunosc de dincolo de muzică sunt fascinați de cât de mult călătorește datorită muzicii, cât de vizibil e pe rețelele sociale.

Marius Matache

Elita României e făcută din toți cei care își fac meseria cu simț de răspundere

Am dorit să aflu de la Marius Matache cum arată în opinia sa elita României din zilele noastre și care consideră că sunt modelele cele mai importante pe care ar trebuie să le aibă acest popor în prezent.

Elita României (cea reală, nu farsele care se află în fruntea țării) este, de multe ori, plecată prin alte țări, de soare pline. E normal, atât timp cât în România nu au cadrul de manifestare. Aici mă gândesc la primul meu coleg de scenă, Mădălin Giambașu, care a plecat la doctorat în SUA (la aceeași universitate la care a învățat Bob Dylan), pentru că în România nu avea nici o șansă la momentul 2005. Mă gândesc ce le oferim zecilor de olimpici care anual aleg să plece la studii în cele mai bune universități din lume.

Unii aleg să se întoarcă, alții au nevoie să confirme peste hotare pentru a fi recunoscuți în România. Alții ne reprezintă cu cinste în țările de adopție pentru că un român care se impune într-o universitate din afară contribuie semnificativ la imaginea României. Nici unul din ei nu e mai puțin român ca oamenii care au ales să rămână și să țină România pe linia de plutire, e de părere Marius Matache.

Ei sunt elita României, cei care fac lucrurile să meargă, cei ce reușesc adevărate minuni făcându-și meseria cu simț de răspundere, indiferent de poziția în sistem.

Dacă vi se pare că elită sunt doar intelectualii, vă doresc să experimentați o grevă de 2-3 săptămâni a celor de la salubritate. De multe ori, elitele sunt rupte de realitatea cotidiană, iar acest lucru poate determina disfuncționalități atunci când oameni valoroși ajung în funcții de execuție.

Marius Matache

Lansează în curând un album cu cântece de iarnă

Provocările pentru un artist care trăiește în România sunt la tot pasul. O industrie muzicală încă în formare, o fiscalitate ridicată, complicată și incoerentă. Un mediu perturbat de stat prin concerte gratuite, un public cu o putere financiară destul de scăzută, lipsa unor spații de manifestare civilizate la prețuri decente. Apoi, evoluția năucitoare a tehnologiei, care are un impact serios și asupra industriei muzicale. Dar cea mai importantă este aceea de a trăi exclusiv din muzică. Lui Marius Matache i se pare undeva la limita imposibilului.

Marius Matache are mai multe proiecte de viitor, unele în desfășurare. A început să lucreze la un album cu cântece de iarnă, care speră să apară până la Crăciun măcar pe platformele digitale. Își dorește la un moment dat un album cu piese în limba engleză. În prezent, are piese pentru încă două albume de autor. După ce face măcar două din cele patru, o să se gândească la un best of.

Pentru 2019, își dorește un turneu aniversar pentru cei 15 ani de carieră. Și își mai dorește să ajungă în orașe din România în care nu a cântat încă: Târgu Mureș, Deva, Hunedoara, Oradea, Galați, Slatina, Bârlad, Rădăuți șamd.

Cum va arăta viitorul folkistului Marius Matache depinde mult și de cei care se interesează de ceea ce el crează. Eu vă recomand să-i ascultați muzica și, dacă vă place, luați legătura cu el și chemați-l să vă încânte sufletul. O va face cu mare drag!

Carmen Trufaș

Carmen Trufaș este medicul stomatolog care face din profesie un dar pentru ceilalți. De 10 ani își împarte viața între clinica stomatologică, cursuri de profilaxie sau igienă orală, voluntariat. Pe cont propriu sau prin intermediul clinicii, a inițiat multe acțiuni pentru copii și adulți; de asemenea s-a alăturat campaniilor umanitare derulate de ONG-uri cu care s-a intersectat. Toate acestea au purtat-o prin grădinițe, școli, cămine de bătrâni, multinaționale, pe străzi și chiar prin… Nepal! În primăvara aceasta a înființat Asociația ”Meriți Iubire”, cu care are planuri mari.

 

La grădiniță cu primul proiect

Totul a început acum 10 ani, când Carmen Trufaș și-a deschis propriul cabinet stomatologic. Avea doar un scaun stomatologic și făcea singură totul. Unul dintre primii pacienți a fost o directoare de grădiniță, cu care a devenit bună prietenă.

Într-o zi, doamna director i-a propus să meargă la grădiniță și să țină o lecție de igienă orală pentru copilași. Carmen a acceptat pe loc, aproape fără să gândească ce implică toată povestea asta. Cei mici sunt imprevizibili, îți pun tot felul de întrebări la care nu te aștepți. Dar o asemenea întâlnire este și un foarte bun exercițiu de comunicare și spontaneitate.

A mers la grădiniță și nu doar a ”predat”, dar a și aflat care este rutina zilnică de igienă, de alimentație și sănătate într-o familie. Spre exemplu, unii copii se spălau pe dinți doar seara, că dimineața ”mami se grăbea la serviciu”. Sau nu auziseră de ața dentară.

Aflând cu ce se confruntă ei, a început să dezvolte un program în adevăratul sens al cuvântului. După vreo doi ani de tatonare a devenit un program permanent. S-a creat o adevărată rețea de profesori, directori, părinți care aflau de aceste lecții și așa a ajuns în aproape toate școlile și grădinițele din sectorul 3.

Ceea ce a pornit din dorința de a transmite mesajul de ”dinți sănătoși” către cât mai mulți copii s-a transformat într-un adevărat program care acum, la 10 ani de la momentul acela, încă se derulează. Este de un real succes și văd cam 1.000 de copii pe sezon.

Carmen Trufaș

Anual, în lunile mai și noiembrie, orice copil cu vârsta între 2 și 14 ani primește în cabinetul său, gratuit: consultație, periaj profesional, consultație cu medicul ortodont, fluorizări, dacă este cazul, și un plan de tratament. Nu contează dacă e din București sau nu, nici situația materială a familiei.

Lecțiile în școli și grădinițe au continuat. Copiii erau încântați de ceea ce aflau, le plăceau tare mult machetele alea cu dinți! Dar mesajul trebuie să ajungă și la părinți. Carmen Trufaș a început să meargă la ședințele cu părinții, în diferite instituții mai mici sau mai mari, în multinaționale.

Acesta a fost doar începutul. Cabinetul cu un singur scaun stomatologic a devenit Clinica Dentară Dr. Trufaș și acoperă toate specialitățile din domeniul stomatologiei. Cu determinarea lui Carmen și cu baza materială asigurată de clinică au apărut, unul după altul, noi programe.

Din anul 2012, Carmen Trufaș a devenit imaginea campaniei ”Zâmbește România” și a lucrat în colaborare cu cei de la GSK. Acest lucru a ajutat-o să își continue programul și în școlile din alte sectoare sau orașe.

 

Adulți, corporatiști și alte acțiuni

Programul dedicat adulților a fost conceput inițial cu un caracter general, centrat pe sănătatea și obiceiurile acestora (mai ales că adulții sunt primele modele ale copiilor). Apoi a observat că tinerii din multinaționale acordă o mare importanță imaginii personale și își doresc, în principiu, albiri dentare, fațetări dentare… să fie sănătoși. Pentru ei a organizat întâlniri la care a avut ca invitați psihologi și nutriționiști.

Au urmat seri tematice din care s-a desprins o idee și, bineînțeles, un nou program: cel pentru gravide. E un program tare drag sufletului ei! În cadrul acestuia colaborează cu o doamnă psiholog și abordează subiecte legate de transformările ce au loc în cavitatea orală pe perioada sarcinii (inflamații gingivale, sângerări) și igiena bebelușului din prima zi de viață.

O altă idee, chiar distractivă, dar educativă, a fost ca în unele zile 5-6 copii – pacienți ai clinicii – să vină cu câte un prieten pentru a fi mesagerul sănătății pentru prietenul lui. Le oferea, în mod gratuit, un program de prevenție, consultație și vizionau împreună un desen animat educațional despre igiena orală. Astfel, copiii erau responsabilizați prin prima vizită la stomatolog a prietenilor lor, într-un cadru potrivit pentru un zâmbet sănătos.

Toate acestea s-au derulat și încă se derulează datorită implicării întregii echipe a clinicii Dr. Trufaș.

Carmen Trufaș

Flori pentru bătrâni

Au fost și acțiuni ad-hoc, precum cea din 8 martie, când clinica i se umpluse de flori și mărțișoare. La fel și biroul doamnei director de la grădiniță. Au mai cumpărat mucenici calzi, ceva fructe și s-au dus cu toate acestea la o casă de bătrâni din apropiere.

Nu pot descrie în cuvinte emoția pe care am trăit-o văzând ochii aceia uimiți, care ne priveau cu blândețe, și mâna aceea întinsă spre o floare ”Doamne, de când n-am mai primit o floare! Da` de ce-ați venit?” ”Pur și simplu pentru că e 8 martie și pentru că vrem să vă dăruim iubire.” Începeau să le țâșnească lacrimile și, cu bărbia tremurând de emoție, ne îmbrățișau și începeau să ne povestească despre tinerețea lor. Unii dintre ei ne arătau fotografii de când erau tineri. Am văzut cât de importantă a fost nu floarea aceea pe care am dat-o noi, ci faptul că le-am arătat că ne pasă și că se simt iubiți.

 

Carmen Trufaș – voluntar

Zilele săptămânii păreau insuficiente: cabinet, școli, grădinițe și prezentări în companii. Cu toate astea, Carmen Trufaș a găsit, printre picături, și ore libere în care s-a implicat, ca voluntar, în activitățile unor asociații umanitare. A fost la copiii din spitale cu Taxiul cu Bomboane, despre care am mai scris aici. Sau a participat la multe acțiuni ale Asociației Volunteer for Life, inclusiv la împărțit ceai cald și sandvișuri oamenilor străzii în nopțile geroase. A mers și în case de bătrâni. Mă întreb cum alege acțiunile astea, complet diferite de viața ei cotidiană.

Nu le aleg, cred că ele mă aleg pe mine, cele cu care rezonez foarte mult. Am cunoscut oameni foarte frumoși cu care am experimentat momente și lecții de viață extraordinare. Sunt o persoană căreia îi plac oamenii.

Aici a primit alte lecții de viață. Ea este managerul unei clinici dentare și își configurează personal propriile acțiuni; ca voluntar, însă, se schimbă totul. Grupurile care se formează sunt alcătuite din oameni extrem de diferiți din multe puncte de vedere, dar cu un scop comun: toți sunt acolo pentru nevoile altora.

Nu am amintit întâmplător cele două asociații; acestea, ca și doamna director de grădiniță, au schimbat ceva în Carmen.

 

Asociația ”Meriți iubire

După o discuție cu Ion Cristian Roman (Președintele Asociației Taxiul cu Bomboane) s-a decis să își deschidă propriul ONG. Până în acel moment toate acțiunile ei au fost făcute din bani personali și cu ajutorul câtorva prieteni. Și-a dat seama că i-ar putea ajuta mai mult pe cei în nevoie dacă ar avea un simplu ONG. Mai complicată devenise acum alegerea numelui.

Am făcut o analiză a experienței mele și a experiențelor din viețile celorlalți. Am cunoscut oameni foarte bogați care erau nefericiți pentru că nu se simțeau iubiți. Am cunoscut și oameni foarte, foarte săraci, de la oamenii străzii până la oamenii din casele de bătrâni, din diferite familii defavorizate, care erau fericiți și împăcați cu situația lor. Erau împăcați sufletește și trăiau în iubire: iubire de Dumnezeu, iubire de semeni. Toate lucrurile astea erau mult mai importante pentru ei. Am văzut că iubirea e cea care face diferența. Și-atunci am zis ”toată lumea merită iubire”!

Și așa s-a născut, în primăvara 2018, Asociația Meriți iubire: din iubire pentru oameni și din dorința de a dărui iubire. Asociația, sub umbrela ei, are o plajă foarte largă de activități: educație, sănătate, tratamente stomatologice gratuite, persoane defavorizate, coach, orientare profesională. Activitățile profesionale se îmbină foarte bine cu cele umanitare, sunt complementare, iar ideile vin din ambele sensuri.

 

Trei săptămâni în Nepal

De Volunteer for Life o leagă cea mai recentă și cea mai intensă experiență de până acum: participarea la expediția umanitară Nepal for Life pe care Volunteer o mai organizase și în anii trecuți. La expediție au participat 22 de voluntari care, timp de trei săptămâni, au mers în localități izolate din Nepal și au desfășurat activități educaționale și medicale.

Dacă în anii trecuți Carmen se implicase în expediții indirect, cu donații și consultanță, de data aceasta a venit, în plus, cu sponsorizări și cu alți voluntari.

A fost diferit în comparație cu tot ce am făcut până acum, pentru că a fost primul meu proiect la care am participat ca voluntar internațional și pentru că totul a fost nou. Eu voluntar internațional, echipa cu oameni pe care nu-i cunoști, complet mixtă ca pregătire, așezarea și condițiile geografice, diferențele culturale! Totul a fost diferit!

Carmen Trufaș

Carmen Trufaș în Nepal

În Nepal a stat la cort și la hostel, a trebuit să meargă kilometri întregi pe jos (inclusiv pe munte), a ținut cursuri de igienă orală și a consultat peste 1.000 de copii. Erau oameni care veneau și de la 4-5 ore de mers pe jos, pe munte, pentru că era singura lor ocazie să își rezolve, în mod gratuit, problemele dentare. Numai în primele trei zile au făcut, doi medici și două asistente, 500 de extracții cu echipament stomatologic mobil. Și asta în condiții de căldură, ploaie, poluare, umiditate, tensiune electrică fluctuantă.

Au impresionat-o aici încrederea oamenilor în ei, ca medici, și ochii copiilor.

Nu o să uit niciodată ochii aceia care mă priveau direct în suflet, nu în ochi. Ochii aceia atât de profunzi sau de triști, nu știu cum să-i descriu… Și m-a impresionat foarte tare faptul că în toată perioada aceasta n-am văzut acolo un copil sau un om plângând. Mi-a plăcut mult cum își începeau ziua cu rugăciunea, cu discursuri motivaționale, cum trăiau în comuniune cu natura.

Plecarea din Kavre, primul sat în care s-a derulat campania umanitară, a fost copleșitoare.

Din ziua în care ne-am despărțit de copiii din Kavre am amintirea a zeci de mânuțe care îmi ștergeau lacrimile și care spuneau ”Tu să nu plângi niciodată, tu trebuie să fii fericită în fiecare zi”. A fost profund. Două săptămâni după ce m-am întors am adormit plângând și m-am trezit plângând, eram între două lumi, nu eram nici aici, nici acolo, parcă mi se întorsese viața cu susul în jos.

 

Primul proiect ”Meriți iubire”: grădinița din Belcești, Județul Iași

După această experiență și-a dat seama că a ales cel mai potrivit nume pentru asociație: ”Meriți iubire”. Și a apărut și primul proiect al asociației: ”Construim pentru educație – Prețuiește copilăria si dăruiește bucurie”, prin care va (re)construi o grădiniță în Comuna Belcești, Județul Iași.

Acolo sunt 100 de copii care învață în acest moment în vestiarele unei săli de sport și în săli cedate de poliția comunitară, amenajate pentru cei mici. Clădirea se află într-un campus școlar, iar la școală sunt cca. 1.500 de elevi. Campusul a fost renovat cu bani din fonduri europene, dar nu au mai primit alți bani, cu toate eforturile autorităților.

Grădinița va fi demolată, deoarece de 12 ani este aproape o ruină, este un focar de infecție. În plus, este mai ieftin și mai sigur să reconstruiască decât să repare. Carmen Trufaș a fost deja în Belcești și a vorbit cu autoritățile locale, oameni de toată isprava, care se vor ocupa de partea legată de autorizații și de demolare.

Ajutată de vechea ei prietenă, directoare de grădiniță, a început deja să lucreze la proiect. Știe că este un proiect greu pentru care va avea nevoie de bani, de sponsori, de materiale și de voluntari, la fel cum știe că acești copii merită.

Cred în proiectul acesta și, cu siguranță, cea mai frumoasă poveste va fi scrisă la Belcești.

Numele meu este Carmen Trufaș, sunt medic stomatolog si Presedinte al #AsociatiaMeritiIubire. Îmi donez ziua de naștere proiectului #ConstruimPentruEducatie derulat la Belcesti, jud. Iași.Orice SHARE contează! Vă mulțumesc că ne sunteți alături!Cont: RO05BTRLRONCRT0432612001Contact: 0732 932 787

Pubblicato da Asociația Meriți Iubire su Lunedì 8 ottobre 2018

 

Pentru voluntari, cu dragoste

După toate aceste experiențe a mai apărut (încă) un program!

După ce am experimentat în diferite contexte lucrul cu oamenii străzii, cu bătrânii din casele de bătrâni, cu copiii instituționalizați, am văzut ce înseamnă voluntariat. Cum e să fii noaptea pe stradă la -10-15 grade. Ești și tu om, și la un moment dat ești istovit de frig, de foame și de sete, nu mai conștientizezi că și corpul tău are niște limite. Ca să poți să dăruiești celorlalți iubire trebuie să fii tu plin de iubire. Ca să poți să vorbești celorlalți despre sănătate trebuie să fii tu sănătos.

Așa că a gândit un pachet gratuit pentru voluntarii cu care a lucrat atât de la ONG-ul ei, cât și de la alte asociații: consultații, igienizări, sfaturi… De curând a încheiat tratamentele dentare ale unei paciente la care ține foarte mult; este o tânără de 27 de ani cu probleme locomotorii (și nu numai…), dar care face și voluntariat la Taxiul cu Bomboane. A fost nevoie de toată echipa clinicii: medici, asistente, tehnicieni dentari.

Este foarte interesantă viața. Eu când am terminat facultatea nu mi-am propus să tratez copii, deoarece specialitățile mele sunt estetică dentară, protetică. Dar se pare că Dumnezeu a avut un alt plan cu mine: am devenit doctorul sufletelor de copii și care dăruiește zâmbetul acestora.

Attila Biro Jurnalist de investigatie

Attila Biro este poate cel mai prolific jurnalist de investigație din România. Articolele sale au dezvăluit de-a lungul ultimilor ani multe fapte penale ale unor oameni politici sau de afaceri. Nu are nicio limită în căutarea și scoaterea la suprafață a adevărului. Continuă să lupte chiar dacă această tenacitate l-a pus de nenumărate ori în situații dificile. Aflăm astăzi de unde izvorăște atâta și-atâta îndârjire, într-un om care simte nevoia să mai și dea, nu doar să ceară României.

 

Attila Biro, un jurnalist care a ales să exceleze

Attila Biro s-a născut și a trăit în Sighetu-Marmației până în anul 2004, când a absolvit Colegiul Național Dragoș-Vodă. Aici a dobândit pasiunea pentru jurnalism, încurajat fiind de câțiva profesori să facă parte din echipa care concepea revista școlii. Au urmat anii petrecuți la Facultatea de Jurnalism de la UBB Cluj-Napoca, după care Attila a ales drumul capitalei. Din 2008 și până în 2012 a fost reporter de investigație pentru publicația HotNews.ro.

În 2010 primește deja prima distincție care confirmă profesionalismul său. Premiul  ”Cel mai eficient jurnalist de investigatie al anului 2010” acordat de către România Curată avea să fie doar primul pas spre propulsarea sa în elita jurnalismului de investigație.

În 2015 ajunge deja să primească titlul de Jurnalistul Anului la secțiunea Justiție și Stat de Drept. În presă a mai trecut pe la Gândul și Digi 24. Obișnuit să accepte cele mai dificile provocări, în 2011 a realizat o serie de reportaje în Afganistan.

În prezent, Atti este membru RISE Project, comunitatea care investighează crima organizată și corupția din România și țările vecine. Aici, se disting nume sonore ca Paul Radu, Mihai Munteanu, Ionuț Stănescu și… Attila Biro.

 

Omul e suma valorilor cu care se întâlnește în viață

Viața lui Attila Biro a fost influențată pozitiv de oamenii foarte valoroși cu care a lucrat de la începutul activității sale în presă. Îi menționează cu mare respect pe Dan Tăpălagă (Hotnews.ro) și pe colegii de la Gândul. Acești oameni au avut un impact foarte mare nu doar în modul în care a abordat cariera, dar și dezvoltarea în viața personală.

Când vine vorba de cărțile care i-au marcat existența, își aduce aminte cu mare plăcere de cărțile SF pe care le citea în liceu, pe care le-a consumat intens. Seria Dune a lui Frank Herbert este definitorie pentru adolescența lui Atti. Conflictele și modul în care a fost scrisă seria Dune l-au fascinat, prin aceasta el intrând într-o lume care a simțit că îl definește.

Pe de altă parte, lecturile din facultate, în special cele de Drept Constituțional, l-au format pentru sistemul judiciar din România. Cu toate astea, viața lui nu se limitează doar la jurnalism. În timpul liber, Attila aleargă și face drumeții montane. Nu o face la nivelul lui Robert Hajnal de exemplu, dar e o dovadă că ”men sana in corpore sano” nu e doar un dicton latin pentru el, ci e chiar un stil de viață.

Îmi dau silința să fac un pic mai bine în pătrățica mea, și acest mai bine înseamnă că încerc să mă dezvolt și pe mine, să văd ce fac eu să aibă un impact bun și pentru cei din jur.

Attila are câteva modele personale în societatea românească actuală. Este convins că, dacă acestea ar fi replicate la scală mai mare, am trăi într-o țară mai bună. Jurnalistul îi menționează aici pe colegii de la Rise, pe Carmen Uscatu (proiectul Dăruiește viața) și pe colegii de la Funky Citizens (oameni minunați care au creat o platformă civică foarte bine închegată).

 

Jurnalism de investigație, din iubire de țară

În general, Attila încearcă să privească cu pozitivism la tot ce se întâmplă în jur. Din orice situație, indiferent cât e ea de proastă, vrea să vadă partea plină a paharului. Se ghidează în viață după principiul: ”să nu fac rău, ci să fac bine”.

Attila Biro vorbește mereu despre iubire. Consideră că atât timp cât se iubește pe el și pe cei din jur, e greu să fure sau să nu fie corect. Tot dintr-o dragoste nebună pentru meserie, dintr-un simț al datoriei pentru țară, a ales să rămână în România, deși s-a gândit de multe ori să ia calea străinătății. Chiar dacă pentru unii o să pară un naționalism ieftin, Attila Biro chiar crede că trebuie să și oferim ceva țării, nu doar să îi cerem.

Constituția ne spune că avem capitole cu drepturi, dar și obligații. Dincolo de constituție, cred că avem și o obligație morală de a face tot ce putem ca societatea asta să facă pași înainte, să evolueze. Și atunci eu am luat în serios chestia asta și încerc să fac cât pot eu pe bucățica mea.

Ce înseamnă însă bucățica lui? Devoalează rețele de crimă organizată. Arată cetățeanului ce se întâmplă cu banul public. Luptă pentru a crea o societate mai bună, cu speranță unui viitor mai prosper.

 

Satisfacții și pericole pentru un jurnalist de investigație

Meseria de jurnalist de investigație presupune stomac și nervi tari, anduranță la o muncă intensivă. Mai important însă e să crezi în ceea ce faci.

Ca jurnalist de investigație trebuie să fii ca un câine de-ăla care sapă până îi pică picioarele și nu mai are nici gheare, nici lăbuțe. Trebuie să sapi până dai de adevăr.

Când alegi să devii jurnalist de investigație, îți asumi și riscuri. Mulți au vrut să-l îndepărteze de anumite cazuri. Attila a trecut prin multe, de la încercări de intimidare verbală la a fi bătut pe un șantier sau dat în judecată. După atâția ani, se amuză la astfel de tentative deoarece știe că nu există vreun temei legal care să-l poată opri din ceea ce el face.

Chiar luna trecută, Attila Biro a fost încătușat alături de un jurnalist bulgar de către Poliția din țara vecină. A fost nevoie de intervenția diplomației românești pentru a clarifica situația. Partea bună e că, după ce autoritățile bulgare au înțeles situația, au conlucrat cu cei doi jurnaliști. Acum, în fiecare zi apar noi detalii despre modul cum au fost fraudate acele fonduri din țara vecină. Informațiile s-au dovedit foarte utile și au scos la suprafață multe mizerii despre modul în care s-au delapidat sume importante de bani.

Cercetările continuă nu doar în acest caz, ci și în multe altele care îl au în prim plan pe Attila Biro. Energia și curajul său dau speranță multora și ne fac să credem că nu e totul pierdut atâta timp cât mai există astfel de oameni. Dacă vrem să trăim într-o societate sănătoasă, fără să plecăm din țară, atunci ei trebuie să fie modele pentru cât mai mulți dintre noi.