Remus Beleiu Mobil Art

Din viața lui Remus Beleiu, proprietar al atelierului Mobil Art din Arad, irumpe o poveste despre succes. Un altfel de succes însă, după cum făuritorul îi este! El cu siguranță nici nu l-ar numi așa, traducându-l mai degrabă prin muncă, dragoste de meserie și iar muncă. Dovada? Cuvintele care țes povestea profesionistului în ”arta lemnului”, glasul smerit care exclamă adesea cu mirare „Șansa mea!” și care-și pune lucid toată izbânda în mâinile lui Dumnezeu.

 

Începuturile

Pe atunci se aranjau posturile. Ai mei, fiind singur la părinți, puteau să îmi aranjeze să fiu un altfel. Toți se cam străduiau să aibă puțină funcție, având liceul, sau să meargă la facultate sau să facă ceva să nu muncească. Eu le-am spus părinților mei că nu vreau să merg la facultate și nu am dat la facultate. Le-am spus că decât să ajung un inginer slab, mai bine un tâmplar bun. M-am angajat ca tâmplar, pentru că asta am vrut sa muncesc la modul cel mai serios.

În 8 august 1979, după terminarea studiilor liceale, Remus Beleiu se angajează tâmplar la CPL Arad – Combinatul pentru Prelucrarea Lemnului. Este repartizat la o secție de „Serie”.

Șeful secției „Prototipuri” – fostul maistru-instructor din anul I și II de liceu – intervine însă în favoarea lui pentru a fi mutat aici. Îl cunoștea pe Remus Beleiu numai de pe băncile școlii. „Intervenția” a fost făcută pentru că întrezărea în el profesionistul care avea să devină.

Anul 1989 îi promite a doua șansă din carieră: la Timișoara se dorea înființarea unei secții de mobilă high-class. Este ales pentru a face parte din această echipă „teribilă”, formată din cei mai buni sculptori, tâmplari, entarsieri, pentru a realiza mobilă de lux. La scurt timp însă toate demersurile în sensul acesta se dovedesc inutile, întrucât „afacerea cade”.

În 1990, un prieten bun, fost coleg de liceu, îi propune lui Remus Beleiu varianta deschiderii unei afaceri proprii. Astfel, alături de acesta și de Ioan (Nelu) Cati, Remus Beleiu acceptă provocarea de a „deveni particular”, conlucrând în această formulă până în anul 1999. În 1999 și el, și Nelu Cati sunt  „dați afară”.

 

Despre a nu renunța niciodată

Văzându-se amândoi „pe drumuri”, știu că au două opțiuni – să se angajeze undeva sau să (re)înceapă pe cont propriu. Refuză oferta directorului Fundației Româno-Germane din Vladimirescu de a se angaja maiștri în cadrul acesteia. Acceptă însă un împrumut din partea lui pentru a-și putea lua destinul în mâini – 30.000 de mărci, fără dobândă, din care folosesc numai o treime.

„Cu puține mijloace, dar cu multă forță” și „multă nebunie”, Remus Beleiu și Nelu Cati pariază și investesc totul într-o hală – „catastrofă”. Lozul lor a fost însă cel câștigător – atelierul de mobilă Mobil Art funcționează și astăzi, în aceeași clădire.

Ne-renunțarea este, deci, unul dintre pilonii fundamentali pe care se clădește cariera lui Remus Beleiu. O extraordinară forță lăuntrică, animată de pasiunea pentru tâmplărie, și dorința de a nu renunța îi înlesnesc continua (re)configurare a traseului profesional.

Fiecare final devine o șansă, – „Șansa mea!” –  iar fiecare oportunitate o nouă provocare. Puterea de a o lua mereu de la capăt este, desigur, dublată de o muncă titanică și de sforțarea continuă de a mulțumi, în mod cinstit, pe toată lumea – angajat sau client.

 

Dincolo de ușile Mobil Art

Pentru Remus Beleiu nu există „a fenta”, iar fiecare lucrare este abordată din această perspectivă:

Ce am promis, aia am făcut. Unde am crezut că nu este ok, am făcut tot ce am putut, indiferent că am câștigat sau am pierdut. Nu spun că am făcut cel mai bun lucru. Spun că am făcut cum am știut eu mai bine… frumos, sănătos, conștiincios, în orice lucrare. Indiferent că a fost bine plătită sau prost plătită… pentru că am avut și lucrări în pierdere, greșind calcule.

Reversul medaliei? Clienți care știu valoarea serviciilor prestate și a relațiilor legate, care răspund cu aceeași monedă.

Am avut clienți care ne-au împrumutat bani la început, cu condiția să le facem mobilă sau uși pe parcurs, în timp. Și dacă nu reușim să le facem mobilă, să fie acționari în firma pe care întrevedeam să o facem.

Firma s-a coagulat, iar clienții au continuat să le revină în atelier iar și iar, întărind astfel votul de încredere. Ei au știut ce vor, iar Remus Beleiu a știut ce să le ofere – mobilă high-class!

Rezultatele muncii depuse (în medie 12 ore pe zi), raportarea la clienți și relația cu aceștia sunt reflecții a ceea ce se întâmplă dincolo de ușa atelierului. Muncitorii Mobil Art formează o echipă bine sudată. Un organism în care fiecare membru își are un loc și un rol bine definit.

Nucleul funcționează de la deschiderea firmei – de acum 18 ani, iar ultima angajare a fost făcută acum 5 ani. Într-o echipă statornică și închegată, buna funcționare a lucrurilor este dirijată, în primul rând, de respectul reciproc.

Lucrând în echipă poți să faci ceva. Asta înseamnă să ai parte de oameni alături de care poți construi.

 

Remus Beleiu și Nelu Cati, de o viață împreună

Fără Nelu Cati, asociatul său, succesul lui Remus Beleiu ar fi fost cu siguranță altfel. Foști colegi de liceu, născuți în ianuarie, puși pe muncă… și-au clădit nu doar o afacere, ci și o a doua familie.

Ne certăm la cuțite, pentru fiecare corp pe care îl facem, pentru că ne pasă cum îl facem. Eu am un punct de vedere și el întotdeauna altul. Lucrăm împreună din liceu, dar nu am avut niciodată aceeași părere despre un obiect.

Întotdeauna constructive, discuțiile în contradictoriu sunt lămurite în atelier.  Nimeni nu pleacă vreodată supărat acasă. Atât ca parteneri, dar și ca prieteni, pot funcționa pentru că se respectă. Și pentru că nu au căutat niciodată să depășească limitele impuse tacit de bunul simț.

Niciodată nu au încercat să se fenteze unul pe altul. Niciodată. Totul se bazează, deci, pe încredere. Încrederea se reflectă și în dinamica raportării la responsabilitățile interne.

Remus se preocupă mai mult de relațiile cu clienții – preluat comenzi, montaj, predat comenzi, prețuri. Nelu are în grijă atelierul. Cu toate acestea, organizarea lor funcționează pe baza principiului vaselor comunicante: își arogă funcții diferite, dar știu întotdeauna ce întreprinde și celălalt.

Abilitatea de a comunica, de a nu cădea în capcana justificării, au deprins-o însă într-o viață. Se cunosc din 1976 și îi leagă nu doar miile de ore muncite în atelier. Au petrecut concedii împreună, au căutat soluții împreună și au trăit adrenalina tinereții împreună.

În aceeași formulă au înfruntat și provocările întâmpinate de-a lungul vremii, întărindu-se reciproc. Nu s-au poticnit niciodată în lucrurile mărunte, iar parcursul carierei le-a demonstrat progresiv care este sensul efortului lor – mulțumirea clientului și lemnul transformat în artă.

Remus Beleiu Mobil Art

„… și așa am ajuns furnizori ai Casei Regale.”

Una dintre cele mai emoționante provocări, revelatoare și pentru valoarea muncii lor, este colaborarea Mobil Art cu Casa Regală a României.

Primul contact este inițiat de administratorul Castelului din Săvârșin, care îi găsește din pură întâmplare. După câteva drumuri la castel, Remus Beleiu le prezintă ce poate face alături de echipa sa și realizează în sensul acesta un corp-mostră.

Ca răspuns al invitației lansate de acesta, prima dată pășește în atelier Principele Radu Duda. Încântat de ce vede aici, înclină favorabil spre legarea colaborării. La a doua întrevedere, tot în atelier, este prezentă și Principesa Margareta.

Când a venit și Principesa, am avut emoții peste măsură. Vreau să spun că după intrarea în birou, în atelier, la foarte scurt timp, a știut să se poarte cu noi de parcă ne știam de o viață.

Prin raportarea ei la context, la oameni, la viața din atelier, Principesa Margareta îi impresionează peste măsură.

S-a văzut că e un om care știe să coboare la nivelul pălmașului, al omului de rând. Am făcut și poze în atelier. A fost o zi deosebită pentru noi. Nu am cuvinte să spun cât de bine te simți în preajma lor. Și nu e numai părerea mea. Toți care colaborează cu Casa Regală simt lucrul acesta. Mă rog… toți cei cu care am vorbit au aceeași părere.

Toată lemnăria din Castelul de la Săvârșin este lucrată de echipa Mobil Art – ferestre, uși, mobilă. Piesa cea mai valoroasă pe care au făcut-o acolo este biblioteca pe două niveluri, cu două scări interioare. A fost proiectată de o casă de arhitectură din Cluj și este, spune Remus, o bijuterie a castelului.

Remus Beleiu Mobil Art

O propunere de colaborare a venit și pentru Palatul Elisabeta din București. Distanța mult prea mare a limitat însă numărul corpurilor de moblier realizate și recondiționate.

Au creat frumos, iar osteneala le-a fost răsplătită pe măsură. Girul Casei Regale a fost dublat de o lecție de viață despre firesc, omenie, normalitate, corectitudine și eleganță. Lecția le-a fost oferită chiar de cei doi exponenți ai acesteia – Principele Radu Duda și Principesa Margareta.

Colaborarea cu Casa Regală a României le este prima și singura reclamă publică, în 18 ani de activitate; cu predilecție prin albumul de artă Săvârșin. Detaliul, apărut la Editura Curtea Veche, în anul 2015.

Vreau să spun că nu ne-am făcut niciodată niciun fel de reclamă. Singura reclamă este cea pe care a făcut-o Casa Regală pentru noi. Eu nu am cumpărat niciodată după poză și nici nu știu să vând după poză. Nu este stilul nostru. Suntem depășiți de situație.

 

Reteța succesului

Desigur că în mentalul unei societăți alimentate de marketing, reușita nu poate fi contabilizată decât în parametri „comerț-reclamă”. Și totuși, povestea de viață a lui Remus Beleiu se dezice de judecățile de valoare care mutilează percepția, fiind elocventă pentru un succes înțeles și asumat altfel.

În primul rând, protagonistul se remarcă prin felul în care își aproprie izbânzile.

Dumnezeu nu îți dă numai cât poți duce. În momentul în care iei mai mult decât poți duce, riști să te prăbușești. Și am văzut atâtea prăbușiri încât nu vreau să trec prin asta.

Conștient de capcana vanității pe care și-o poate lansa singur, Remus Beleiu trăiește cumpătat și lucid succesul. Alegând să nu se lase îngenunchiat de o beție efemeră, reușește să guste demn din dulceața roadelor propriei munci. Asistăm așadar, la un succes trăit cu răbdare, de la care eroul se sustrage numai pentru a-l domina învingător.

Mai mult decât atât, Remus Beleiu a înțeles practic temeiurile pe care se fundamentează o poveste de succes durabilă. „Agoniseala nematerială” e clădită în primul rând pe muncă.

Noi știm să muncim. Nu facem bani, dar facem mobilă bună și diversificată. Ori, nu asta aduce banul. Banul aduce seria și lucrările făcute repede… să se vândă repede, să vină banii repede. Nu asta am urmărit noi. Am urmărit să avem de lucru și să mă pot mândri cu ce am făcut.

Muncii fizice, eroul îi adaugă un ingredient personal, cu totul aparte – smerenia sau modestia raportării la propriul efort.

Am avut de lucru tot timpul, dar modest, la nivelul nostru. Nu avem pretenții de mari tâmplari. Eu consider că nu suntem nici un atelier foarte dotat, nu suntem nici foarte buni… dar, la nivelul de aici suntem buni pentru că nu sunt alții mai buni.

În fond, cine ar mai construi lucruri mărețe, dacă ar fi conștient de propria valoare?

Reteța reușitei lui Remus Beleiu rezultă și din faptul că a înțeles sensuri – sensul ne-renunțării, sensul muncii, sensul camaraderiei. Cu toate acestea, o importantă lecție învățată este și aceea a ne-asumării meritelor.

În afară de Cel de Sus nu cred că cineva ne-a putut dirija felul în care am ajuns să lucrăm. Mai ales nefăcându-ne niciun fel de reclamă. Numai Cel de Sus ne-a îndrumat…nimeni altcineva.

Nici munca, nici modestia, nici mobila făurită nu și-ar fi găsit rostul în această poveste, dacă Dumnezeu nu le-ar fi rânduit parcurgerea acestui traseu spre folosul lor și al celor din jur. Nihil Sine Deo este și deviza Casei Regale Române, nu?

Nu au făcut niciodată nimic să termine și să ia banii, iar despre măiestria lor s-a dus vestea în toată lumea. „Mobila călătoare” a plecat din atelierul din Arad spre Franța, Spania, America, Danemarca, Rusia, Italia sau Ungaria. Aceste colaborări sunt doar câteva dintre confirmările unei cariere de succes, construită într-o viață de muncă.

Viața lui Remus Beleiu este o poveste despre devenirea personală și profesională a unui om. Prin exemplul său, acesta a dat cinste meseriei de tâmplar, ridicând-o la rang de ebenist.

Cosmina Aron

Puternică și sigură pe ea, Cosmina Aron a demonstrat și demonstrează în continuare că inteligența, perseverența, dar mai ales ambiția, te pot duce acolo unde îți dorești. Cu multă muncă și ambiție, Cosmina este astăzi un avocat de succes, care conduce filiala din România a casei de avocatură Peterka & Partners.    

 

”Uite, așa aș vrea să fiu când voi fi mare”, mi-am zis la prima întâlnire cu Cosmina Aron. O femeie înaltă, sigură pe ea, a cărei strângere de mână aproape că m-a blocat. La prima vedere, atitudinea impunătoare dezvăluie o personalitate puternică. Genul care a știut de la bun început ce vrea, ce face față oricărei situații cu brio și care, cu siguranță, poate desluși ițele fiecărui business complicat. Cum, de altfel, și face în viața sa profesională de zi cu zi.

Dreptul, o alegere pragmatică pentru Cosmina Aron

Am știut întotdeauna că vreau să fiu avocat, nu magistrat sau să exercit altă profesie la îndemâna unui absolvent de drept.

Și astea nu din pricina vreunui spirit justițiar ieșit din comun, așa cum m-aș fi așteptat, sau cum avem mulți dintre noi impresia. Ci, pentru că, susține Cosmina, în acest domeniu e nevoie de perseverență și dorință, și nu de alte talente sau aptitudini.

Pentru a izbuti ca avocat, e nevoie de siguranță, încredere și pragmatism. Calități pe care ea le are din plin, având în vedere nivelul la care profesează.

Numai că drumul către o astfel de profesie nu era tocmai la îndemâna oricui, mai ales în perioada în care a absolvit ea. În 2003, ca să fii avocat, în cazul ei la Cluj, aveai nevoie de îndrumarea și susținerea a doi specialiști definitivi. Lucru ce pentru o absolventă fără istoric familial în domeniu și fără o situație financiară de invidiat, era imposibil de realizat.

Singura problemă era că în acea perioadă era foarte dificil pentru un absolvent de drept să se înscrie la examenul de barou. Avea nevoie de recomandarea a doi avocați definitivi din baroul respectiv, avocați care trebuiau să îndeplinească anumite condiții de vechime, venituri etc. și care se obligau cumva să te îndrume în perioada de stagiu. La Cluj nu am reușit să găsesc niciun avocat dispus să mă recomande și, prin urmare, am ajuns la București.

 

Drumul către succes

Fără prea multe așteptări, doar cu o imensă dorință și sete de muncă, de reușită și, mai ales, de demonstrare că e capabilă să răstoarne munții din loc, Cosmina Aron reușește prin propriile forțe să se alăture unei societăți internaționale de avocatură. Acest lucru, după cum susține, se datorează, în principal, faptului că stăpânește perfect două limbi străine, dar și pentru că avea o oarecare experiență internațională, prin prisma participării ca studentă Erasmus la Universite Libre de Bruxelles.

Ceea ce pentru București reprezenta un avantaj, pentru avocatura din Cluj era complet irelevant.

Însă acum era momentul să demonstreze că în viață poți ajunge să fii bun în ceea ce faci, dacă îți dorești cu adevărat și depui și un oarecare efort în acest sens.

Până în 2010, am colaborat cu alte case de avocatură (internaționale și locale), iar din 2010, m-am alăturat societății de avocatură Peterka&Partners, unde activez și în prezent.

Din 2012, ca o încununare a muncii depuse și a felului profesionist prin care știe să se impună, Cosmina Aron devine managerul biroului Peterka&Partners din România. Și, tot atunci, a trebuit să demonstreze că poate.

Chiar dacă o poziție de management nu era o noutate pentru mine, de această dată erau mai multe responsabilități și, odată cu ele, și o presiune pe măsură. Pur și simplu nu era o variantă să eșuez sau să meargă prost. Trebuia neapărat să demostrez celor care au avut încredere în mine, dar și mie însămi că pot face acest lucru. Perioada de tranziție a fost extrem de solicitantă.

 

Obstacolele și greutățile, detaliile care te propulsează

Drumul ei ca avocat respectat în branșă și confirmat ca unul de excepție nu a fost unul lin, fără suișuri și coborâșuri. Însă, după cum susține chiar Cosmina, tocmai aceste situații te pot face să-ți dorești mai mult și să fii mai bun.

Mi-a rămas în minte expresia mătușii mele, care-mi spunea că pentru a reuși trebuie să fii tot timpul treaz. Să fii capabil să te ridici și să treci peste momentele dificile. Să poți extrage binele chiar și din ceea ce crezi că e rău. Să înveți de la toți cei din jurul tău, dar și din situațiile create.

Cu acest sfat în minte, Cosmina a reușit să confirme că perseverența și deschiderea către oameni și către situații, ajută uneori mai mult decât orice afundare în studiu.

Echipa pe care am reușit să o formez în ultimii ani și rezultatele pe care le obținem împreună îmi furnizează energia de a continua.

 

Leadershipul, punctul forte al unui manager de succes

Fără a se considera un geniu al domeniului, Cosmina Aron e convinsă că ceea ce o face să fie un lider bun și apreciat, atât de colegi, cât și de clienții pe care îi reprezintă este încrederea pe care o inspiră, dar și felul în care știe să organizeze lucrurile și situațiile.

Un lider trebuie să inspire încredere celorlalți și să fie resimțit ca parte din echipă, nu ca un „șef care dictează”. Trebuie să fie organizat, deoarece haosul și leadershipul nu sunt parte din aceeași echipă. În plus, liderul trebuie să fie sociabil, să îi placă să interacționeze cu oamenii. Un introvertit nu va avea niciodată capacitatea de a-i influența pe alții sau de a ține o echipă unită. Nu în ultimul rând, un lider trebuie să aibă abilitatea de a delega și de a atribui fiecărui membru al echipei sarcini „potrivite” potențialului acestuia.

Nimeni nu este perfect și nici bun la toate.

Dar dacă știi să valorifici punctele forte ale oamenilor, poți crea o echipă care tinde spre perfecțiune.

Toate acestea sunt detalii pe care avocatul și managerul Cosmina Aron le-a învățat pe parcursul carierei. La fel ca mulți dintre noi, și ea credea că orice om are capacitatea de a organiza și de a coordona o echipă.

Și-a dat seama, însă, că unor oameni, indiferent de resursele intelectuale și de specializările dobândite, le este imposibil să conducă. Iar a fi lider (unul de succes) e mai mult ca sigur o chestiune nativă și nicidecum ceva pe care poți să-l dobândești.

Este esențial pentru un lider să cunoască aptitudinile profesionale ale fiecărui „coechipier” și niciodată să nu aibă așteptări peste capacitatea fiecăruia.

 

Să dăm timpul înapoi

Regrete, păreri de rău sau schimbări? Mulți dintre noi susțin că nu le au, dar oare la fel de mulți suntem și sinceri? Sau este doar o mască după care ne ascundem neîmplinirile?

Nu e cazul Cosminei, care, în contextul social, politic și economic în care ne aflăm, recunoaște că dacă ar fi să o ia de la capăt, ar alege aceeași meserie. Însă, mai mult ca sigur, țara în care ar profesa ar fi alta.

Acum 20 ani eram mai optimistă în ceea ce privește soarta României și speram că lucrurile se vor schimba, cel puțin prin generația mea și cele care urmau să vină. Acum nu mai sunt așa de sigură. Mi se pare că suntem prea puțini cei care vrem să schimbăm ceva și că majoritatea rămân la cunoscuta lozincă „să se modifice, dar să nu se schimbe nimic”.

Prof Univ Dr Ovidiu Pecican

Una din cele mai importante voci ale Ardealului, Ovidiu Pecican este profesor universitar la Facultatea de Studii Europene, cercetător la Institutul de Antropologie Culturală din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, scriitor și publicist.

 

Dincolo de toate acestea, Ovidiu Pecican este un om cordial, respectuos și, în principiu, binevoitor. Apreciază bunătatea, inteligența, loialitatea și simțul onoarei.

Atât doar că nu mai are răbdarea din tinerețe, care probabil a plecat odată cu câteva iluzii naive. Îi place să spună despre el că nu este începător și nici n-a ajuns încă la capăt, că e un om obișnuit și că trăiește ca atare.

Deloc surprinzător, îi place să citească și să scrie.

Am publicat până astăzi, nici eu nu prea știu cum, cam câte o carte pentru fiecare an din viața mea. Probabil un semn că „nu știu să mă adun” sau că am vorba lungă. De fapt, încerc să las cultura noastră și mai bună decât am găsit-o la descoperire. Dacă nu era astfel, nu m-ar fi fascinat în așa măsură încât să pariez pe ea tot ce aveam la îndemână: visuri și speranțe, energie și tinerețe. Nu pomenesc nimic de talent, fiindcă nu îi cunosc definiția și nu știu dacă am sau nu așa ceva…

A apreciat mereu autorii romantici pentru elanurile lor generoase. Pe realiști pentru ochii lor larg deschiși către nevoile și dilemele lumii. Pe marii ruși pentru profunzimile lor abisale.

Îi plac și cei care se hrănesc din propria fantezie dezlănțuită. Când e vorba de muzică, Ovidiu Pecican recunoaște că îi plac mult compozitorii preclasici.

Cred cu toată sinceritatea că formarea unui om – a mea, de pildă – ține pe parcursul întregii vieți. În fond, cultura are forma ideală a unei sfere. Nu contează prin care punct al circumferinței ei începi să o străbați, important este că ai început de undeva și continui periplul parcurgerii acestui spațiu incredibil de ofertant.

 

Românii sunt europeni și când nu o știu

Ca profesor de Studii Europene, valorile omului din spatele catedrei nu puteau fi altele decât cele europene, de care nu ne putem despărți ca popor. Mai exact, cele așezate la baza Europei: lumea greco-latină, creștină, cele ale Revoluției franceze și cele ale democrațiilor cu tentă liberală, dar și socială, mai recente.

Românii sunt europeni și când nu o știu, din pur reflex și genetic. Desigur, este preferabilă luciditatea deținerii acestei identități, asumarea ei clară, programatică. Dar, ca să ajungi acolo, este nevoie de un exercițiu reflexiv, de ocuparea unui răstimp în desfășurările propriei vieți interioare cu meditarea acestei condiții.

Ceea ce nu oricine este dispus să facă, din păcate. Unii abia știu – la propriu – cum îi cheamă; reflex al unei înapoieri sociale și a unor decalaje în educație.

Când însă privești mai atent, poți descoperi că a fi european înseamnă să stai pe o colină cu bogății…

Câți cetățeni ai lumii au în spate așa o abundență de valori precum Europa? Câți au un asemenea trecut plin de aventuri și de eroi, de lumi imaginare și de înfrângeri tratate ca victorii? Câți se pot revendica și se pot legitima de la și cu ele? Privind astfel lucrurile, se poate înțelege ce noroc este să fii european. Sau, altfel: de ce vin înspre Europa valuri nesfârșite de imigranți? Nu pentru că ea reprezintă o patrie dorită și râvnită, apetisantă și generoasă? Ceea ce nu înțeleg nici noii veniți câteodată este că Europa nu este un perimetru geografic, ci un context cultural și spiritual strălucitor și mirific. Cine caută astăzi Suedia, vrând să se stabilească acolo, nu caută clima și fiordurile suedeze, cu siguranță, ci întrețeserea de valori și tradiții, de realități sociale și culturale funcționale care definesc Suedia actuală…

 

Cum arată Bucureștiul și România privite de la Cluj

Bucureștiul este fermecător și neliniștitor. România este țara mea, în care am ales în fiecare moment să continuu să trăiesc, și nu regret. Nu se pleacă din țara ta doar pentru că ți-e greu… Pe de altă parte, Bucureștiul este o capitală rapace și cam insolentă cu hinterlandurile, iar România nu izbutește încă să se constituie într-o patrie funcțională pentru toți cetățenii ei.

Domnul profesor consideră că nu e vreme de plictis pe la noi. Că fiecare ar putea face câte ceva pentru ca lucrurile să meargă mai bine. Că există o mie de feluri în care poți face mai curând ceva bine decât nimic.

România nu este doar un stat, o țară, ci și o invitație la realizarea de sine. Poți căuta mari bucurii în creație, înafara spațiilor omologate politic și administrativ.

În același timp, domnul Pecican speră că, de la o vreme, românii se vor sătura să fie slujbași la stat. Ar vrea să îi vadă mai des luându-și viața în propriile brațe, decizându-și în mai mare măsură – statistic vorbind – propriul destin individual.

Ovidiu Pecican

Prof. Univ. Dr. Ovidiu Pecican

 

Slugărnicia și ipocrizia, cele mai mari greșeli ale românilor

Le sesizează cu ușurință în stilul multor alocuțiuni publice, în entuziasme de circumstanță, în frica de gândire critică (precum de ciumă!).

Prea multe dominații străine și din cale afară de multă lipsă de fair play printre ai noștri ne-au învățat, parcă pentru eternitate, dublul limbaj, trasul cu ochiul, multă șmecherie prin care ne furăm doar nouă căciula.

Domnul Pecican consideră că toate pot fi reparate. Însă pentru asta, educația ar trebui să devină altcum și procesul ar dura generații. Nici asta nu ar trebui să sperie, dar ne-am învățat să gândim totul instantaneist, pe termen scurtissim, într-un soi de prezent improvizat continuu.

Se trăiește mult pe la noi în această mitologie a hocus pocus-ului de moment. Asta nu înseamnă însă că românii nu ar putea supraviețui propriilor năravuri.

Costurile continuării ca până acum se văd deja și sunt înfiorătoare. Patru milioane de concetățeni au preferat să devină altceva decât erau, să fugă din locurile astea, să trăiască mai bine printre străini, indiferent de vicisitudini.

Cu siguranță ei nu mai cred în victoria demnității și a bunului simț în patrie.

Cât despre cei rămași, mulți s-au intoxicat cu resemnare. Nu îi poți condamna, chiar dacă nu ai vrea să fii ca ei, declară domnul Ovidiu Pecican.

 

Indolența românilor, valoarea care ar putea fi șansa noastră ca nație

Surprinzător, Ovidiu Pecican consideră indolența drept una din cele mai importante valori ce s-au păstrat în cultura acestui popor, care ar putea să ne mai dea o șansă ca nație în actualul context național și european.

Indolența își vădește astăzi valoarea pozitivă, atunci când nu ne grăbim să ne aliniem unor căi de evoluție în care nu credem, care ne apar ca discutabile. Sau, când nu cedăm stressului și presiunilor care induc infarcturi și atacuri cerebrale. Că, pe de altă parte, o asemenea tactică temporizantă ne menține mai jos de mediocritate, este altceva. Statistic vorbind, când populația națională scade prin minus natalitate, prin mortalitate zdravănă și prin lepădare a propriei identități și plecare departe, indolența care prezervă, câștigă timp și lecuiește în ritmuri descompuse îmi pare preferabilă dezagregării și imploziei totale.

Ovidiu Pecican ne amintește că în viață câștigă cei care rezistă. Că în jur sunt națiuni mai mici, amenințate și ele cu dispariția. Noi, cu un pic de noroc istoric, am putea să le supraviețuim.

Cum își imaginează viitorul pentru românii de astăzi și urmașii lor, mai ales pe fondul îmbătrânirii masive a populației țării și a Europei?

Veți observa, poate, că, în cele pe care le spun, lecția cioraniană este cât se poate de vie. Cel care vorbește astfel nu își improvizează un entuziasm jucat, de circumstanță. Dimpotrivă, am ajuns într-un asemenea impas imediat, noi, românii, încât ajung să celebrez virtuțile care ar putea salva, măcar biologic, națiunea română. Suntem mult mai în criză decât pe vremea când Cioran regreta incapacitatea noastră endemică de a ne imagina în scară majoră, cu un relief istoric și cultural de anvergură.

 

Educația românească, prin ochii profesorului Ovidiu Pecican

Sistemul educațional românesc este profund tarat de atâtea și atâtea reforme inițiate și întrerupte, reluate și incoerente. În pofida oricăror mode transoceanice și a inovațiilor de tip Bologna, Ovidiu Pecican vede utilă revenirea la modelul paideic grec.

Omul are minte, suflet și trup. Toate se cuvin, după vechii greci, educate. Mintea prin deprinderea filosofiei și a științelor, prin cunoaștere. Sufletul prin arte (muzele!). Trupul, prin higienă și sport. Imposibil de adăugat altceva la acest nivel de generalitate. Poate doar la componentele vizând conținuturile. Exemplu: pentru trup, educația în sensul unei nutriției corecte, ecologismul.

Modelul grecesc de educație presupunea și alte componente. De exemplu, relația dintre maestru și discipol care, peste secole, în plin creștinism, a inspirat și organizarea învățământului academic socotit.

Având ocazia să discut cu un profesor universitar prin mâna căruia au trecut numeroase generații de studenți, l-am rugat să ne facă o comparație între studentul de acum 20 de ani și cel de azi. Dincolo de diferența de vârstă, există mereu vârfuri printre studenți, mediocri și inși nemotivați, lipsiți de interes real pentru studiu.

Domnul profesor îmi spune că nivelul de pregătire cu care vin din licee este altul, și nu unul ascendent. Adevărata problemă este însă modul cum concepem educația. Spre deosebire de vremurile de după revoluția din 1989, actualele generații de studenți au, cum este și firesc, probabil, un orizont diferit de așteptare și de reacție.

Nu o dată am lucrat, spre exemplu, la seminar, pe Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir cu studenți care o citeau direct de pe ecranele telefoanelor mobile. Întreaga raportare a tinerilor se resimte, în bine și în rău, de pe urma exploziei mediatice și tehnologice în fața căreia mediile universitare nu au întotdeauna reacții prompte de deschidere. Bibliotecile virtuale sunt extrem de ofertante, dar tentațiile scormonirii internetului pentru bibliografie serioasă nu sunt întotdeauna calea pe care oamenii o aleg. Nici comenzile de carte științifică substanțială, posibile și ușor de făcut acum, nu par prima opțiune la cei mai mulți, deși nu absența banilor este piedica.

Pe de altă parte, este spectaculoasă reconfigurarea mediului învățării academice.

Într-un an am predat un curs masteral studenților din mai multe țări europene via internet, fără ca asta să reprezinte un rabat de la calitate și fără costurile pe care mobilitățile (adică peregrinările) studențești dintr-o țară într-alta le presupun. Este însă drept că nici beneficiile călătoriilor de studii tradiționale nu mai apar (cunoaștere de colegi și de profesori noi, vizite în locuri mirifice, contacte cu ambianțe diverse din punct de vedere cultural etc.)

Deși tot mai mulți aleg calea străinătății, România este locul său. Aici trăiește de când se știe, printre oameni ca el, confruntați cu aceleași probleme, înzestrați cu calități și defecte cu care e compatibil.

Aici e motivat să încerce ceva.

Ovidiu Pecican

Ovidiu Pecican: Țara este splendidă și avem aproape tot ce se poate imagina din punct de vedere geografic.

 

Cât de vizibilă mai e elita românească?

Ovidiu Pecican ne amintește că elita unui popor este ceea ce răsare, calitativ vorbind, deasupra mulțimii indistincte. De aceea, consideră că elita noastră nu se vede prea bine, în acest moment. Cel mult în cultură, dar și aici destul de neclar și de dizarmonic.

Propaganda și marketingul stânjenesc contemplarea mai precisă a lucrurilor. Faptul că elita românească este mai puțin vizibilă nu înseamnă că ea nu există, subliniază domnia sa.

Va trebui să ne întrebăm de ce, după trei decenii de pace și de democrație, fără invazii, războaie, fără totalitarisme, fără epidemii naționale și foamete, elita continuă să se afirme cu surdină, lăsându-și locul unei pseudoelite vocale, ostentative, contraperformante și penibile. Nu este deloc clar de ce, în continuare, destule false valori ori valori autentice, dar inadecvate, ancorate în trecut ori privind către zări înfundate, țin afișul și fac mereu prozeliți. Fiecare dintre noi poate da câte un răspuns…