Anca Mizumschi

La aproape 30 de ani de la absolvirea Facultății de Medicină, Anca Mizumschi își dorește ca pe cartea sa de vizită să fie scris, pur și simplu, ”scriitor român”.  A activat în medicină, jurnalism, marketing, psihoterapie. I-ar plăcea să se vorbească despre ea ca despre un scriitor care scrie pentru a schimba ceva și căruia îi place să dăruiasca. Apogeul carierei este ”Țara mea suspendată”. Este vorba despre o carte dedicată Centenarului, esențială pentru vremurile pe care le trăim în România anului 2018.

 

“Să mă descriu în cinci cuvinte: un om căruia îi pasă”

Anca Mizumschi provine dintr-o familie de medici la a treia generație. Bunicul din partea tatălui a fost pe front iar tatăl a fost un renumit cardiolog din ţinuturile Dobrogei. Sora sa este un medic realizat în altă țară.

Toată copilăria și adolescența, Anca Mizumschi și-a dorit să facă arheologie marină și să descopere mormântul lui Ovidiu. Dorința de a săpa în trecut s-a regăsit mai târziu în profesia de psihoterapeut. Tot timpul caută înţelesuri ascunse în trecutul pacienţilor, pentru a le vindeca suferinţele.

A cochetat şi cu Filologia şi Regia, dar tradiţia de familie a fost mai puternică în alegerea studiilor universitare. A urmat şi absolvit facultatea de medicină generală cu gândul de a se specializa ulterior în psihiatrie. Medicina a fost alegerea familiei, nu şi-a dorit niciodată să o practice. Drept dovadă a profesat ca medic numai vreo doi ani.

Însă a rămas cu convingerea că dacă scrisul e suficient de puternic în tine, scrii oricum. Iar scrisul a rămas mereu puternic şi a câştigat.

Medicină, psihologie, scris? Toate au un numitor comun: vindecare și cuvânt. Până la urmă, am făcut tot ce mi-am dorit să fac, am folosit cuvântul scris, cuvântul vorbit pentru a ajuta oameni, chiar dacă nu la nivelul la care mi-aș fi dorit să o fac.

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi: scriitor, medic, psiholog, jurnalist, om de marketing și iarăși scriitor

La finalul stagiaturii, Anca Mizumschi renunţa la profesarea medicinei cu gândul că vocaţia sa este alta. Ea știa că ar putea face mai bine oamenilor într-o altfel de profesie. Ideea că nu poate face medicină la nivel de mare performanţă, excelenţă şi perfecţiune, a deturnat-o profesional către psihologie şi psihoterapie.

Meseria de jurnalist, redactor de carte şi realizator de emisiune radio a venit oarecum firesc în efervescenţa românească postrevoluţionară. Efervescență care s-a potolit mult în secunda în care a intrat în posesia a doi băieţi proprii şi personali, de care este foarte mândră. La vremea respectivă, copiii au determinat-o să se gândească la o slujbă cu un program mai previzibil, de tipul celei de la 9 la 5.

Privind retrospectiv, partea de profesie petrecută în marketing m-a ajutat să înţeleg cât de greu este să convingi un om să scoată bani din buzunarul propriu şi să plătească pentru munca ta, indiferent dacă e vorba despre iaurtul pe care îl fabrici, cartea pe care o scrii sau ziarul cotidian. Cred că am învăţat în condiţiile unei economii de piaţă dure, că profesionalism şi impostură se scriu la fel în toate limbile pământului.

Scrisul a fost mereu un mod de exprimare a emoțiilor 

Scrisul a rămas mereu ca un debuşeu emoţional la care putea apela atunci când voia să se exprime. La întrebarea cât din ceea ce reprezintă acum ca profesionist este medicină, cât este psihologie, cât este talent scriitoricesc şi care dintre aceste fațete o exprimă cel mai bine, răspunde cu siguranţă că ceea ce o definește cel mai bine este scrisul.

Scriu dintotdeauna. Am din clasa I nişte caiete cu primele mele poezii – de când am învăţat să scriu. Mama spune că, înainte de a învăţa să scriu, spuneam poveşti şi fabulam tot timpul. Trăiam în lumea mea şi le povesteam despre animale imaginare, despre ce mi s-a întâmplat mie la grădiniţă, deşi, în mod evident, nu avea cum să mi se întâmple lucrul acela. A existat întotdeauna în mine o nevoie de evadare din real şi de a crea alte lumi paralele. Deci, răspunsul este: de când m-am născut.

Anca Mizumschi scrie fără un obiectiv anume

Nu are un plan personal editorial. Nu crede că trebuie să scrie o nouă carte, dacă este la fel cu cea anterioară. Încearcă în permanenţă ca uriaşa competitivitate externă care o înconjoară ca scriitor, să se transforme în competitivitatea proprie, internă. Singurul tip de competitivitate acceptat este ca următoarea sa carte să fie mai bună decât cea de dinainte.

„Scrisul necesită un efort crâncen, este de-a dreptul dureros să îți frămânți propriul tău creier la nesfârșit. Cotidianul pragmatic vine peste tine în mod brutal. Atunci ai anumite momente de oboseală psihică în care te întrebi – de ce mai scriu? Lupta mea cea mai mare nu este să scriu. Lupta mea cea mai mare este să trăiesc având deschisă în permanenţă starea de receptivitate şi nelăsându-mă învinsă şi copleşită de resemnare şi cinism”, declară cea care de doi ani de zile, vede realitatea românească prin ochii diasporei.

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi

 

Exilul ca formă de automutilare

Sora Ancăi este prima persoană apropiată care a ales calea exilului. Din păcate, a fost nevoie ca statul român să o umilească până la ultimă instanţă ca cetăţean şi ca medic. Astfel a determinat-o să plece. A făcut parte din acea generaţie căreia i s-a anulat examenul de rezidenţiat. 11,000 de oameni între 25 şi 35 de ani – foarte mulţi cu familii şi copii – au fost uitaţi şi nu au mai primit salariile timp de mai multe luni.

Cum este să vii tu stat român şi să spui ”dragul meu cetăţean român, am uitat că exişti, că te-ai născut, că poate ai copii de crescut?”. Tragicul situaţiei este că nimeni niciodată nu şi-a cerut scuze în numele acelui stat român care îşi uită cetăţenii… Eu nu mai pot de atunci să judec pe nimeni care alege să plece. Experienţa exilului este grea, dacă ai rădăcini culturale şi spirituale adânci şi nu e pentru toată lumea.

În ceea ce o privește, Anca Mizumschi a emigrat în America la începutul anului 2016, pentru că s-a căsătorit cu un cetățean american de origine română. Nu face parte dintre oamenii care și-au dorit vreo clipă să emigreze, altfel ar fi făcut-o până la vârsta aceasta. I s-a întâmplat pur și simplu un fapt de viață, pe care nu l-a căutat, dar care a aruncat-o într-o criză de identitate din cauza lipsei unei motivații de tipul a reuși cu orice preț într-o altă societate.

Exilul pentru un scriitor poate însemna pustiul, neantul

De aceea, majoritatea scriitorilor se pierd sau revin constant la rădăcinile lor. Patria lor nu este neapărat un teritoriu geografic, este limba în care scriu. Chiar dacă ajung, la un moment dat, după foarte mulți ani, să fie bilingvi, definitorie rămâne limba maternă.

Limba maternă nu este doar un limbaj de comunicare; este universul personalizat al nașterii unui om într-un spațiu anume și într-un timp anume. Ea vine la pachet cu amintiri, mirosuri, legende, presimțiri și traume transgeneraționale. Limba maternă este vehiculul prin care tu, ca om, ești suma generațiilor care s-au născut înaintea ta și nucleul germinativ al generațiilor de după tine. După mine, o coerență necesară. Evident că orice formă de exil și renunțare la limba maternă întrerupe acest lanț al ADN-ului spiritual, transformându-te într-un invalid. Exilul este o formă de ciopârțire automutilantă, de aceea, de obicei, scriitorii nu renunță la universul în care s-au născut și s-au format.

Pentru Anca Mizumschi, au fost doi ani grei, tulburați și răscolitori. A ieșit din hărțuiala zilnică a României, și-a dat timp să se gândească, să se odihnească. După ce și-a limpezit gândurile, primul lucru care i-a venit în minte, a fost că abia acum poate face cu adevărat ceva pentru România și oamenii pe care i-a lăsat în urmă, acasă. Și așa a rezultat „Țara mea suspendată”, o carte a exilului interior și exterior…

 

„Țara mea suspendată” – o radiografie lucidă a crizei de identitate pe care o aduce exilul

„Țara mea suspendată” e o carte scrisă cu dragoste și înțelegere pentru România. A fost redactată în timpul exilului în Statele Unite ale Americii. Este o carte admirabil scrisă de o scriitoare şi jurnalistă talentată. Perspectiva aparține psihoterapeutului şi  medicului care analizează şi pune un diagnostic, dar dă şi soluţii de vindecare.

Mai mult decât o carte bună, „Țara mea suspendată” este cu adevărat necesară acestui moment de inerţie civică, de resemnare, de lehamite băşcălioasă în care ne aflăm. Cred că dă o altfel de dimensiune conceptelor de “patriotism”, “ţară”, “identitate naţională”, cuvinte devalorizate masiv în ultimele decenii de propagandă ante şi post Revoluţie.

Volumul în sine este o declarație de dragoste față de România și este dedicat Centenarului ei. L-am gândit pe de o parte, ca o dovadă a faptului că patriotismul real există. Pe de altă parte, ca o încercare de contraofensivă la propaganda oficială, cu stegulețe și demagogi politici de carton. Practic, pentru că eu nu am putut fi în stradă la mișcarea românească de tip #rezist, mi-am construit propria mea mișcare #rezist: am scris o carte. Asta e tot ce pot face, de cele mai multe ori, scriitorii. “Țara mea suspendată” este scrisă cu o gamă întreagă de sentimente, multe dintre ele contradictorii, pentru că este o carte despre relația tensionată cu țara mea, o țară de care sunt îndrăgostită și care mă chinuie. Și, ca în orice relație de dragoste și ură, nu există liniște acum între mine și țara mea.

Țara mea suspendată

Anca Mizumschi – Țara mea suspendată

“Bunul simț românesc s-a retras în viețile interioare ale oamenilor și nu apare la televizor.”

După experienţa exilului, sunt încă multe aspecte care o fac pe Anca Mizumschi să se simtă mândră de tot ce înseamnă România. Anca menționează bunul simț românesc, cel autentic, ancestral, necontaminat. La modul fundamental, poporul român are o imagine foarte clară despre dreapta măsură a lucrurilor. E înțelept, așa cum sunt vorbele bunicilor. Dacă acum ies în față numai veneticii și nu se vede altceva, este pentru că – sfios și neagresiv, așa cum îi este firea – bunul simț românesc s-a retras în viețile interioare ale oamenilor și nu apare la televizor.

Din fericire pentru mine, viața mea este plină de astfel de oameni, cu bunul simț la purtător și sunt mândră de asta. Și mai sunt mândră că nu au reușit încă să distrugă totul.

Ce are România şi nu are altă ţară din lume ca specific naţional? Râsu’-plânsu’. Uriașa noastră creativitate, versatilitate și puterea de adaptare sunt un tezaur. Anca crede că puterea noastră de a face haz de necaz, e motorul care ne mai ține în limitele sănătății mentale – atât cât ne ține. Suntem țara lui “am înfrânt”. Reușim să ducem în derizoriu orice: lumea politică, fenomenele naturale, viața de la cele mai mărunte aspecte ale ei, până la cele fundamentale.

Cred că ăsta este specificul nostru național și brandul nostru de țară: ducem în derizoriu tot ce e negativ, pentru a-l minimaliza. Noi nu luăm “taurul de coarne”, nu luptăm teutonic cu greutățile vieții. Le facem irelevante, banale și prin aceasta acceptabile, umane. Vorba lui Sergiu Nicolaescu: “Un fleac! M-au ciuruit.

Românii au nevoie să știe cine sunt – atât în plan individual, social, dar mai ales național

Anca Mizumschi - Tu știi cine ești?

Anca Mizumschi – Tu știi cine ești?

Experienţa exilului a adus în viaţa Ancăi multe poveşti ale românilor care au luat calea străinătăţii. Cu bune şi cu rele, dar mai ales cu toate eforturile de adaptare, cu suferinţa şi alienările care însoţesc orice proces de adaptare. Ca psihoterapeut, a pus cap la cap toate aceste poveşti. A identificat tipologii de români din diaspora şi mecanismele psihologice ale problemelor cu care se confruntă – ca indivizi, dar şi din perspectiva comunităţii pe care o formează.

Ce urmează după „Țara mea suspendată”? Anca Mizumschi plănuieşte o serie de seminarii de identitate naţională la care să aibă acces şi românii aflaţi în exil, dar şi cei care au rămas în ţară, prinşi în capcana inerţiei şi amorţelii spiritului civic. Cei pentru care patriotismul a devenit un concept desuet ori golit de orice substanţă.

Mie una mi se pare o responsabilitate uriaşă şi am vrut să aflu cum a ajuns la acest demers. Continuarea o puteți citi în interviul acordat Revistei CARIERE, în care dezvăluim un plan și o viziune extraordinară prin care Anca Mizumschi își propune să se implice în mod activ în societatea românească.

Un material realizat de către Daniela Palade-Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE

 

 

Teodor Manea

Teodor Manea este astăzi procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești. Mai are un singur pas de urcat în ierarhia procurorilor din România. La 33 ani și cu o întreagă carieră în față, se vede făcând asta până la adânci bătrâneți. Pasiune? Dorința de a face dreptate? Plăcerea de a fi în sala de judecată? Aflăm în cele ce urmează.

 

Bănuiam eu că a fi procuror nu este chiar cea mai ușoară meserie. Un asemenea domeniu nu e pentru oricine, iar Teodor Manea mi-a confirmat aceste gânduri.

Un procuror de judiciar este o persoană specială, cu caracter puternic, stăpânire de sine și mental de fier. Ai foarte mult de învățat ca să ajungi în orice profesie juridică, nu mai vorbim de un procuror sau judecător.

Iar un om ca Teodor Manea, al cărui principiu de viață este să se ducă mereu cu capul înainte, pare perfect pentru o asemenea responsabilitate.

 

Cum spune cântecul – „De la țară vin toți domnii”

Sigur că nu este neapărat un dicton eminamente valabil. Cei care au crescut însă într-un mediu natural, fără betoanele și agitația marilor orașe, știu la ce se referă cuvintele lui Teodor Manea.

Și-a trăit copilăria în mare parte pe bicicletă, între casele bunicilor săi din comunele prahovene Șirna și Poienarii Burchii. Aproape zilnic străbătea distanța, admira natura, copacii și lanurile de grâu.

Pe la vreo 13 ani, îmi povestește Teodor, s-a petrecut poate cea mai definitorie întâmplare în formarea caracterului său. Se făcea că, într-o vară, la peste 40 de grade și cu soarele arzând pe cer, combina cu care bunicul său treiera grâul a cedat. Nu aveau timp de așteptat, grâul trebuia recoltat, iar ajutorul avea să întârzie foarte mult…

Așa că micul Teo s-a urcat conștiincios în combină și a început, încet încet, să răstoarne grâul direct în saci. A stat în combină, într-o arșiță de nedescris, pentru o treabă care în mod normal nu avea cum să dureze mai mult de 30 minute… Doar că trebuia să fie rezolvat în acea zi.

Într-un mod inedit, Teodor a demonstrat timpuriu ambiție, rezistență, resposabilitate, ieșire din zona de comfort. Calități ce mai târziu aveau să îl transforme într-unul din cei mai mari profesioniști ai României.

 

Cum și-a făcut Teodor Manea norocul cu mâna lui

Când ți se spune verde în față că ai avut noroc în viață, de cele mai multe ori acel cineva nu are o părere prea bună despre tine. De tot atâtea ori, este din păcate de fapt doar o părere preconcepută…

Prima șansă a lui Teodor Manea a fost că, în liceu, a descoperit dezbaterile. I-a plăcut atât de mult, încât în clasa a 12-a, după multe concursuri și performanțe, a ajuns Campion Național de Dezbateri pe echipe.

Dezbaterile sunt începutul drumului meu de devenire. Am învățat nu doar tehnici de argumentare, cât mai ales cum să gestionez stresul, cum să am încredere în mine.

Apoi, marea decizie a adolescenței, ce face mai departe? Drept, litere sau istorie? A fost să fie dreptul, în ciuda faptului că familia nu a fost cea mai încântată de alegerea lui.

După examenul de admitere la facultatea de drept, erau alocate pentru anul I 5 locuri în cămin. El avea a 6-a medie, prima sub linie. Și a avut, din nou, de ales, pentru că a închiria un apartament în București nu era deloc o opțiune.

Variantele? Să stea pe capul unor rude din Drumul Taberei, sau să facă naveta București-Ploiești, zilnic. Și a ales naveta…

A fost stresant, dar nu am de ce să mă plâng. Am aflat cum e să înveți în tren, de fapt cum e să înveți pe unde apuci. În acel prim an de facultate, am luat un singur 9 – trebuia să obțin acel loc în cămin… Astăzi sunt sigur că dezbaterile și facultatea, cu tot ce a implicat, inclusiv naveta sunt parte importantă a structurii mele ca om.

 

Examenul la INM – cel mai greu din lumea juridică

Aplicarea la Institutul Național de Magistratură a fost o continuare firească după încheierea studiilor universitare. De când a descoperit dreptul, Teodor Manea și-a dorit să fie procuror de judiciar, iar INM este cel mai bun ”intermediar”.

Examenul era draconic. Proba de drept durează 4 ore și era doar 50% știință de carte, în rest – stăpânire de sine și rezistență la stres.

A intrat al 4-lea și și-a îndeplinit un vis, acela de a fi plătit pentru a învăța. În primul an, toată lumea primea 900 lei/lună, bani perfecți pentru ca Teodor să se poată bucura de viața în București.

 

Și uite așa ajungi procuror în România…

Simplu? Deloc. Sunt 4 ani de studiu ”pe brânci” pe băncile facultății de drept. Sunt încă doi ani de INM – cea mai solicitantă școală juridică din România. Dar și cea care îi pregătește pe absolvenți pentru poziții foarte dificile, care poartă o mare responsabilitate – acelea de judecător și procuror.

Este un drum scurt ca durată dar extrem de intens. Nu îți permite să faci foarte multe lucruri pe lângă.

Teodor Manea a ales procuratura pentru că asta și-a dorit de când a descoperit dreptul. Chiar dacă e un domeniu provocator din punct de vedere psihic, Teodor are șansa să ajute să se facă dreptate.

Printre cele mai renumite cazuri rezolvate de Teodor Manea se numără cel al crimei profesorului Păcurariu sau atentatul încercat de frații Măraru. Sunt dosare ce au produs mare vâlvă în presă timp de mulți ani și care, și cu efortul lui Teodor, și-au găsit o rezolvare justă.

 

Prezentul și viitorul justiției

Nu m-am putut abține și l-am întrebat pe Teodor de subiectul zilei în România – modificarea legilor justiției. Nu a intrat în detalii, dar ne invită să căutăm dezbaterile de pe Juridice.ro, sau să urmărim emisiunea ”Legal Point” din 27 iunie, în care își prezintă opinia.

Cea din urmă durează 50 minute, pe care personal le-am ascultat cu mare atenție și curiozitate. Teodor Manea oferă o perspectivă obiectivă și structurată asupra modificărilor preconizate la Codul de procedură penală.

Concluzia o trageți voi. Cert este că Teodor se declară optimist în privința prezentului și viitorului justiției. În primul rând datorită celor care vin din spate.

Nu v-am spus că Teodor Manea este asistent universitar la Universitatea Titu Maiorescu, unde predă Drept Penal General și Criminalistică. Este absolut încântat de oportuntiate, de relația cu studenții săi.

Gândiți-vă că un procuror vede zilnic oameni de joasă calitate, oameni pe care preferi să îi ocolești pe stradă. Teodor îmi spune că are insomnii atunci când nu găsește rezolvarea unui caz. Reușește însă să echilibreze toate aceste interacțiuni cu timp de calitate petrecut în sălile de curs.

Sunt un burete de energie, copii perspicace cu idei extraordinare. De multe ori, mi-au oferit perspective la care nu m-aș fi gândit.

Teodor Manea

Mesajul lui Teodor pentru generațiile viitoare?

Sunt două lucruri esențiale din punctul meu de vedere. În primul rând, să-și aleagă o meserie conform talentelor lor. Nu din obligație sau din perspectiva banilor, pentru că asta îi va termina psihic. Nu poți ajunge elită fără să îți placă ceea ce faci, fără o viață echilibrată, satisfăcătoare. Și doi – get the job done!

 

Alin Popescu

Creator și CEO al celei mai mari comunități online cu profil juridic din România, Alin Popescu a reușit să deschidă, la numai 23 de ani, o nouă eră pentru antreprenoriatul autohton. S-a impus într-un domeniu nou și complex pentru nivelul anului 2001 printr-o afacere neobișnuită, căreia nimeni nu îi acorda vreo șansă de reușită la acel moment. Despre calități umane, afaceri corecte și perseverență, cu fondatorul Avocatnet.ro.

 

În 1977, anul nașterii antreprenorului, România rurală era încă un ținut al oamenilor simpli, neatinși de tehnologie. Și-a petrecut o bună parte din copilărie la țară, la bunici și a acumulat în bagaj amintiri extraordinare, lucruri cu care copii din ziua de astăzi nu prea mai au șansa de a se întâlni.

Cred că, până la urmă, copilăria noastra e bine să fie fericită oriunde s-ar întampla ea. Cât despre lucrurile care se petrec ulterior, putem spune astăzi că seriozitatea sau rușinea ori respectul pe care le inveți de mic îți sunt cu adevarat utile în viața de antreprenor? Viața de astăzi ne-ar putea spune că uneori pot fi chiar un handicap pentru antreprenori.

A avut o copilărie fericită, așa cum orice copil ar trebui să aibă. Nu afirmă însă că ar exista neapărat o legătură de cauzalitate între prima perioadă a vieții și reușita ori eșecul ulterior al unui individ ajuns la maturitate. Exemple pot fi multe de ambele părți.

Pentru a-și potoli setea de cunoaștere Alin citea tot ce îi cădea în mână. Trăind într-un mediu rural autentic reușește să înteleagă esența lucrurilor simple. Să culegi porumb, să crești animale și să mănânci lucruri pe care tu cu mâna ta le-ai plantat în grădină.

 

Despre succes si viață de familie cu Alin Popescu

Secretul fericirii e simplu: ceva de făcut, cineva de iubit și ceva la care să speri. Încerc des, cât de des pot să îmi repet cele trei lucruri, pentru că de multe ori sunt ușor de pierdut din vedere.

Alin Popescu definește un om de succes ca fiind acea persoană ce reușește să-și mențină o viață echilibrată. Deși există mulți oameni despre care se poate spune că au atins succesul financiar, în antreprenoriat lucrurile în viața unora dintre ei nu stau tocmai bine. De regulă nu trebuie să punem semnul egal între succes și bani.

Apoi mai crede în obligația pe care o au antreprenorii de „a lăsa iarba să crească pe lângă ei”. Nu îl încântă deloc exemplele multiple de antreprenori ce se închid într-un castel înconjurat de șanțuri adânci și ziduri înalte, care preferă să trăiască în lux și opulență fără să facă nimic pentru cei de dincolo de zidurile castelului. Asta deoarece consideră că un antreprenor de succes e cel care nu doar ia de la clienți, ci și întoarce din succesul său către societate.

De fapt, arta din viața antreprenorilor este ca aceștia să împace într-o deplină armonie planul profesional cu aspectele vieții sociale, să explodeze în afaceri și să fie oameni obișnuiți acasă.

Să construim lucruri extraordinare la birou și să putem spăla vasele acasă, făra să ni se pară că ne cad galoanele de general. Lasă-ți coroana în garaj, spunea cineva și cred că ideea asta e un exemplu foarte bun de abordare a vieții unui antreprenor. Orice ai fi la birou, acasă ești altceva. Ești soție, ești soț, ești tată și multe altele. Nu antreprenor!

 

Când vine vorba despre afaceri corecte…

Când vine vorba despre conducerea unei afaceri, Alin Popescu vede lucrurile dintr-o perspectivă simplă, rezumând întregul efort de management la două mari condiții.

În primul rând antreprenorii ar trebui să știe ceea ce fac, să cunoască foarte bine domeniul în care își doresc să construiască afaceri. Apoi ar trebui să știe cum să-și aducă aprope de ei oameni care să le completeze foarte bine calitățile și cărora să le permită să se dezvolte.

Fie că este vorba despre un plan de afaceri care să aducă vânzări, despre investiții, credite sau alte forme de a aduce bani, antreprenorul trebuie să poată asigura toate aceste lucruri și să ofere afacerii finanțarea de care are nevoie. Un bun manager ar trebui de asemenea să dea o direcție eforturilor echipei pe care o conduce, să îi ajute pe toți să înțeleagă în ce direcție merg și cum pot ajunge acolo.

În al doilea rând un antreprenor trebuie să-și asculte clienții. Atunci când pierde legătura cu ei, pierde de fapt legătura cu realitatea. Multe dintre afacerile care au „murit” au ignorat la un moment dat această regulă importantă.

Ideile, cele mai bune dintre ele, vin de acolo de unde nu te aștepți: din critici, din reproșuri ori injurături, din spusele unor oameni care vor lucruri și cu care, dacă reușești să porți o discuție coerentă, vei avea surpriza să constati că beneficiile pe care le are afacerea din urma acestor conversații sunt extraordinare!

Săptămânal echipa Avocatnet se află în contact cu peste 1000 de oameni din comunitatea pe care o reprezintă, ascultând și răspunzând opiniilor cititorilor săi. Alin afirmă că acest lucru nu doar că le permite să fie mereu acolo, în centrul evenimentelor, dar le oferă acces la un rezervor de idei extraordinare.

 

Riscuri pentru antreprenori

Mulți oameni pornesc la drum doar cu pasiunea. Și aici intervine un specific al pieței românești. În alte țări, eșecul e parte din viață. Eșuezi, înveți astfel lucruri și mergi mai departe. În România, însă, de multe ori eșecul e finalul de drum.

O afacere se confruntă zilnic cu o serie de riscuri și probleme ce pot atârna uneori destul de greu pe umerii unui antreprenor. Totul depinde de modul în care acesta tratează și își asumă eșecurile sau problemele. Dacă se lasă afectat, dacă greutatea de pe umerii lui devine din ce în ce mai mare, atunci probabil că e mai bine să-și găsească altceva de făcut. Altfel o să își strice finanțele, sănătatea și chiar familia.

Chiar și în evoluția Avocatnet.ro au existat momente de cumpănă. Alin Popescu amintește de o perioadă relativ recentă, de după criză, când compania sa a fost foarte aprope de pragul falimentului.

Când vine vorba despre riscurile la care este supusă tăria unui antreprenor, probabil proba de foc o reprezintă eșecul. Însă de multe ori acest eșec este doar un rezultat inevitabil al nepriceperii antreprenorului.

De aceea Alin Popescu nu încurajează tinerii absolvenți să aleagă neaparat calea antreprenoriatului. Curentul tot mai larg care le spune tinerilor că este în regulă să-și urmeze pasiunile nu poate fi absolutizat. Oamenii trebuie să înțeleagă că dacă îți place să cânți în baie, probabilistic vorbind, asta nu te va ajuta să devii un star în industria muzicală. Să transformi o pasiune într-o activitate pe care să o desfășori ca job implică nu doar plăcere. Implică muncă palpabilă, muncă constantă, sacrificii și noroc.

Eu nu sfatuiesc, de regulă, absolvenții să devină antreprenori. E, de departe, cea mai dură experiență pe care și-o vor asuma vreodată. Vor pierde din vedere lucruri importante pentru ei, își vor ignora familia, își vor supune corpul și mintea la niște încercări pe care doar sportivii de performanță le simt. Și, toate astea, pentru niște vise care, uneori, se sfărâmă și pier, lăsându-l pe antreprenor tăvălit serios, dator și arătat cu degetul.

Compania condusă de Alin Popescu s-a lovit de-a lungul timpului de numeroase probleme specifice mediului de afaceri românesc. Conturi blocate fără motiv și ani petrecuți prin instanțe pentru a-și recupera banii sau onoarea. În schimb, afirmă că trainingul de care are parte un antreprenor în România îl pregătește serios pentru mediul de afaceri de afară:

E ca și cum te-ai antrena, atlet fiind, undeva în Chile, la peste 4000 de metri altitudine, ca să poți alerga apoi, la înălțimi normale, e ca și cum ți s-ar fi luat o greutate imensă de pe umeri.

Pentru a reuși în afaceri, o persoană aflată la început de drum va trebui să învețe într-un timp record cum să-și controleze cât mai bine stările sufletești și cum să se concentreze extrem de bine pe ceea ce are de făcut.

 

Avocatnet.ro model de business autohton

Fiind absolvent al facultății de drept, viitorul antreprenor a încercat inițial să urmeze calea pe care și-o trasase, printr-o carieră în domeniu. A fost oprit însă din avântul său de o serie de „bariere” neașteptate, probleme aprope imposibil de surclasat. Unii avocați bucureșteni cereau bani pentru a oferi îndrumări (recomandări esențiale în procesul de înscriere în Barou). Multe dintre locurile de muncă din Târgu-Jiu erau „tocmite” dinainte, participarea la interviuri făcându-se doar așa, cum spune el, de amorul artei.

În anul 2001, motivat de atitudinea celor din jurul său ce nu păreau deloc entuziasmați de ideea proiectului său, acesta se decide să investească într-o companie ce părea ceva SF pentru acea perioadă: o afacere online.

Astfel iau ființă platforma juridică online și comunitatea Avocatnet.ro.

Ca o paranteză, pentru cei care nu sunt familiarizați cu activitatea platformei, aceasta are rolul de a explica celor fără pregătire juridică actele legislative nou apărute și modul în care acestea îi pot afecta (declarații fiscale, pensii, asociații de proprietari, circulație rutieră).

Pe de altă parte, cei interesați de impactul modificărilor legislative asupra companiilor pe care le conduc au la dispoziție un serviciu premium dedicat pe bază de abonament lunar (taxe și impozite, resurse umane, juridic, administrativ, etc.).

Avocatnet.ro explică legislația. Colegii de la redacție spun, de multe ori, că nu putem înlătura haosul din legislația românească, dar îl putem explica. Asta e misiunea noastra și o luăm foarte in serios.

Alin Popescu relatează că de regulă, în România apar anual între 10 și 15 mii de acte normative noi (legi, ordonanțe, hotărâri). Iar dacă este să raporteze, asta înseamnă undeva la 30 de astfel de documente pe zi. Să urmărești toate aceste acte normative este o muncă interesantă. În plus, membrii echipei urmăresc constant proiectele de acte normative și evoluția lor în diferite momente, actele emise de autoritățile locale și multe alte lucruri ce țin de domeniul juridic.

Deși pare o muncă enormă, întreaga activitate a echipei Avocatnet se realizează cu ajutorul celor 9 membri ai redacției și cu sprijinul zecilor de colaboratori ce își exprimă constant părerile lor despre noutățile din legislație.

Le multumesc pentru implicare colegilor mei și n-o spun doar de spectacol: sunt foarte mândru de faptul că reușesc să mențină echilibrul intre volum și calitatea informatiei.

 

„Totul pe o ciocolata cu rom, sau cum am trăit povestea fondării AvocatNet.ro” – Alin Popescu

Totul pe o ciocolata cu rom sau cum am trait povestea fondarii AvocatNet.ro

În anul 2016 antreprenorul prezintă în cartea sa „Totul pe o ciocolată cu rom sau cum am trăit povestea fondării AvocatNet.ro” întreaga evoluție și drumul sinuos al companiei pe care o conduce. Percepută ca fiind un manual de business autohton sau poate ca o autobiografie, aceasta rămâne totuși pentru cei mai mulți dintre noi o adevărată lecție de …viață.

Am scris acea carte pentru că am vrut să spună cineva și povestea neplăcută din viața unui antreprenor. Am scris-o pentru că, în toți anii din urmă, o groază de oameni m-au întrebat cum trec eu peste anumite momente, peste greutăți și eșecuri. Iar cartea povesteste că, uneori, nu treci peste ele. Și am mai scris cartea pentru fi-mea. Atunci avea 4 ani și m-am gândit că aș vrea să știe de la mine câteva lucruri despre cum e să ai o afacere și oameni care depind de acțiunile tale, cum e să fii consumat de numere și planuri fără sfârșit. Fără glumă, m-am gândit că aș vrea să știe de la mine cine a fost taică-său, în eventualitatea deloc improbabilă să nu trăiesc suficient de mult încât să-i explic eu toate aceste lucruri.

Cartea a avut pe piață o primire extraordinară iar reacțiile și mesajele cititorilor i-au dat convingerea că undeva, în anii următori, aceasta va trebui să aibă și o continuare.

Societatea românească – situații și perspective

Alin Popescu crede că România merge prost pentru că nimeni nu își bate capul cu lucrurile mici. Focus-ul public este mai degrabă pe proiecte macro, iar acesta nu este neapărat un lucru bun. Pentru a-și întări afirmația, prezintă situația din România prin perspectiva teoriei gemurilor sparte amintită de Malcom Gladwell în opera sa The Tipping Point – o interesantă teorie venită din zona psihologiei experimentale ce arată că oamenii tind să se comporte în funcţie de mediul în care acţionează.

Să nu mai vedem oameni care merg pe linia de tramvai la semafor. Să nu mai vedem oameni care depășesc coloane întregi de mașini doar pentru că ei pot. Să nu mai vedem oameni mergând pe banda de urgență pe autostrada.

Și are chiar o soluție! Să punem legislația la treabă. Să acoperim deficitul de judecători, de polițisti și mulți alții din societate. Să anticipăm problemele, eliminând cauzele lor, și să construim mecanisme de reparare a lucrurilor mici, acele lucruri care te fac să te enervezi zilnic și constant. Iar apoi, încet încet, cu mintea mai limpede, ne vom putea concentra și pe educație, pe sănătate, pe proiectele mari și pe lucrurile mărete din viața noastră.

Dacă vom înțelege că binele într-o societate democratică e o acțiune negociabilă, nu o decizie unilaterală, dacă vom intelege că inainte merg doar populațiile care se comporta ca o comunitate și nu ca tabere distincte și certate permanent, atunci poate că România va fi bine. Altfel, probabil că se poate și mai rău, mult mai rău.

 

Obiectivul de viitor al Avocatnet este să devină în 2019 publicația online cu cei mai mulți abonați plătitori din România. Un alt obiectiv major este ca platforma avocatnet.ro să identifice, până in 2020, pentru un sfert din cererile de micro-consultanță juridică și contabilă din România (sunt cam 200.000 de astfel de cereri lunar, după estimarea sa), un consultant potrivit și să ajungă astfel la un număr lunar de 50,000 de astfel de cereri preluate și rezolvate.

În plus, Alin Popescu ne dezvăluie faptul că are în plan extinderea platformei avocatnet.ro spre alte nișe de informații și ne promite că va anunța public toate aceste lucruri la momentul oportun.

Iuliana Alexa

Ce faci dacă ai o convingere și ai dori să o vezi materializată? Să vezi că lumea se îmbunătățește conform ideilor tale. Te lupți pentru ele, nu? Dacă preferăm confortul aparent al pasivității, atunci societatea își vede de mersul ei disfuncțional. Edmund Burke spunea că „pentru ca răul să prindă rădăcini, e destul ca oamenii de bine să nu facă nimic”. Dacă, însă, alegem să luăm atitudine, lucrurile se pot schimba. Vorbim despre toate acestea cu Iuliana Alexa, redactorul-șef al revistei „Psychologies România”.

 

Iuliana Alexa este redactorul-șef al revistei Psychologies România, din 2007, și manager Contentup – digital publishing for you. A contribuit la apariția a două cărți: „Românii la psiholog ” (2014) a scris una în engleză („How to choose the right partner and avoid the wrong ones”, 2016 – pe aceasta o găsiți pe Amazon). Este coautor la o a treia, „Creierul de Homo Sapiens. Ghid de utilizare” apărută în 2016, alături de Dragoș Cîrneci, doctor în neuroștiințe.

Scrie poezie pentru că e un joc intelectual interesant și contribuie la alte publicații (Republica.ro și Dilema Veche). Citește mult,  dansează Charleston și este o mare admiratoare a anilor 20-30 care, spune ea, aveau „eleganță, estetică și maniere”.

Iuliana a ieșit deseori la proteste, apărând cauzele în care crede. Crede că implicarea politică e fundamentală pentru orice om. O mai găsim duminica, la școala 136 din Ferentari, unde îi ajută la teme pe copii defavorizați. A făcut voluntariat pentru A.L.I.A.T. (Alianța Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor), a susținut campanii ecologiste și de combatere a violenței împotriva femeilor.

 

Jurnalismul – o formă de educație fără tabu-uri

Jurnalismul e o formă de dialog cu oamenii pe care cred că îi pot educa, persuada, convinge să se ralieze cauzelor în care cred eu. Pentru a comunica cu ei, pur și simplu. E o meserie privilegiată asta, să scrii și oamenii să te citească și uneori să și facă ceea ce le sugerezi să facă. Deci e flatant, e o formă de putere simbolică.

Într-o epocă a unui internet imens întâlnim modele și, mai ales, non-modele. Norma pozitivă pare că are de parcurs un drum lung până la cititori. Dar nu este imposibil, și asta o spun Gilcovich și Ross, psihologi care au studiat persuasiunea socială: „Arată cât mai mulți oameni care fac bine”.

Contează, însă, modul în care transmiți mesajul, forma pe care i-o dai. Este un principiu valabil nu doar în jurnalism, ci și în viața de zi cu zi. Orice părinte vede asta când îi spune copilului, în loc de „ești cel mai leneș din clasă, treci și învață” că „toată clasa face eforturi să ia note mari, trebuie să faci și tu efort să iei notă mare”. Este o diferență, nu?

Totuși, uneori spunem că există subiecte sensibile, aproape tabu, care îi pot întoarce pe cititori împotriva unui autor dacă acesta abordează totul dintr-un unghi diferit sau dacă… doar le abordează! Vorbim aici de avort, contracepție, violența domestică, mobbing, ACTA, comunitatea LGBT și altele care fie au fost ocolite, fie au umplut internetul și au creat dezbateri.

Iuliana Alexa scrie despre toate acestea cu ceea ce eu numesc „scriitură intelectuală”, documentată, fără patimă. Iuliana consideră că nici nu ar trebui să existe subiecte tabu.

Sunt lucruri care fac parte din viață, din realitate, nu se întâmplă nimica bun dacă le bagi sub preș. Sunt probleme arzătoare, ele trebuie puse pe ordinea de zi cât mai curând. Din păcate nu am sentimentul că reușesc să fac asta, să generez o dezbatere, un val, ceva. Poate că nu insist destul. Dar nu mă las, din când în când mă reapuc de un subiect sau altul.

 

Voluntariat ca datorie

Iuliana Alexa face voluntariat la Școala 136 din Ferentari. Timp de două ore pe săptămână stă lângă copii și îi ajută la română, la matematică, la citit. Valeriu Nicolae, inițiatorul proiectului, și voluntarii care vin aici duminică de duminică, sunt șansa copiilor din ghetouri.

Aș vrea să nu mai vedem copiii de rromi discriminați, lăsați în urmă la școală. Ei nu au nicio vină, sunt copii minunați cei de la școala 136.

Înainte de Școala 136 au mai fost și alte acțiuni, campanii. Cea care a pus-o pe gânduri cel mai mult este una recentă, de anul acesta, când a fost voluntar în Vama Veche pentru ALIAT (Alianța Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor). A văzut mulți oameni care nu știu ce riscuri comportă consumul de alcool și a neliniștit-o destinul lor. Crede, însă, cu modestie, că a reușit să salveze un suflet sau două explicându-le ce riscuri comportă consumul iresponsabil.

Iuliana Alexa

Să spunem că nu ne pricepem cu toții la copii și la matematică. Sau că nu ne este la îndemână să vorbim despre alcool în mijlocul unei distracții generale. Societatea are, însă, grijă să ne ofere mereu lucruri care ne pun pe gânduri. De ce să stăm pe margine când fiecare dintre noi vine cu un bagaj de experiențe și de calități?

Tocmai asta e una dintre frumusețile voluntariatului: să oferim mai departe din bagajul nostru. O simplă acțiune de-a noastră poate schimba vieți. Sună pompos, dar nu este, întrebați-i pe copiii de la școala 136.

 

Iuliana Alexa, între mondenități și mediile sărace

Un job presupune un anumit mediu social căruia îi aparținem și, mai ales, cu care suntem familiarizați. Trecerea de la acesta în unul care poate presupune categorii vulnerabile sau un amestec de oameni diferiți nu este tocmai simplă. Te aduce față în față cu o altă realitate, „te scoate din zona de confort”, ca să folosesc un clișeu. Așa cum munca ta de 8 ore contează, și aceasta începe să facă parte din viața ta. Colegii te pot întreba: „ok, dar ce urmărești cu asta, la ce te ajută?”

Același lucru am întrebat-o pe Iuliana Alexa: scrisul și atitudinea nu sunt, cumva, curiozități jurnalistice? Sau sunt ceva mai mult?

Nu e ceva ce fac în calitatea mea de jurnalist, ci în calitatea mea de cetățean. Cred că oricine trebuie să lupte pentru cauzele care îl mișcă și, slavă Domnului, sunt pe lume cauze care să ne scoată din fotoliu. Ca jurnalist îmi aduce interacțiunea cu lumea, cu oamenii diverși, cu motivațiile lor. Asta mă fascinează, e o sursă de inspirație.

În cazul ei interacțiunea aceasta cu oamenii presupune și participarea la evenimente mondene, la lansări de carte, unde este o altă lume, complet diferită, unde întâlnește persoane pe care noi le vedem doar la tv. Mediile sociale în care se învârte sunt diverse și, da, e o experiență interesantă să le schimbe între ele. S-ar plictisi între mondenități și s-ar întrista (poate) doar în mediile sărace, deci consideră că „alternarea este bună”.

Iuliana Alexa

Iuliana Alexa, alături de echipa Psychologies

Alternarea e bună pentru oricine. Pătrățica noastră de confort ne limitează, or oamenii sunt ființe sociale, curioase și inteligente. Trecerile de la confort la altceva nu doar îi ajută pe alții, ci și pe noi: ne conectează la societate și ne învață să luăm atitudine.

 

Implicarea civică – modă sau necesitate?

Și așa am ajuns la implicarea civică: este ea o modă sau o necesitate? O parte a societății este din ce în ce mai atentă și mai implicată în chestiunile pe care le consideră importante. O altă parte rămâne, încă, pasivă.

Iuliana Alexa ne spune că e o necesitate și nu o modă, că ar trebui să fie dincolo de trenduri, ceva constant. Și vorbește despre felul în care Amoz Oz, scriitor la aproape 80 de ani, după ce scrie cele câteva pagini de roman pe zi începe să scrie petiții, să facă politică. Și asta zilnic, neobosit.

Nu e o modă ci un fel de a păstra curățenia și ordinea in fața haosului produs de imoralitatea și corupția puterii zilei.

Iuliana a ajutat la „salvarea” derdelușului din parcul IOR, în decembrie 2014, atunci când autoritățile locale plănuiau ca pe acel loc să construiască o sală polivalentă. Oamenii din cartier s-au mobilizat și au făcut petiții, au manifestat, au mediatizat situația până când au câștigat.

Am chemat presa, am făcut scandal, era frig afară și noi țineam pancarte pe derdeluș cu mâinile înghețate. A fost o experiență frumoasă, pentru că am văzut atunci că oamenilor le pasă și că ies din casă pentru ceva în care cred. Important e să fie cineva care să îi convoace. Românii nu sunt așa de inerți cum zice lumea, eu chiar îi văd implicându-se.

Derdelușul a fost salvat de oameni care au luptat pentru o idee și au insistat, au perseverat. Nu sunt olimpici ai sporturilor de iarnă, nu sunt VIP-uri. Sunt, însă, o comunitate care a ales să reacționeze și a câștigat!

Spiritul civic din România este abia născut, are mult de crescut și ar trebui cultivat în cei 12 ani de școală. Întrebarea este: cine să facă asta, când profesorii se tem să le spună copiilor despre partide, de teamă să nu piardă beneficiile venite de la Inspectorat. Și Iuliana ne dă exemplul recent al unei profesoare de istorie care a fost penalizată pentru că „făcea politică”. E incorect, profesorul de istorie face și educație civică, explicându-le copiilor cum s-au mișcat lumile.

 

Modestie cu moderație

Oamenii trebuie să acționeze și să vorbească despre acțiunile lor, să nu se mai cramponeze de criticile care spun că trebuie să fie modești sau de comentariile de genul „și eu fac, dar nu mă laud”. Revenim la importanța modelelor, a celor bine alese, la norma pozitivă de care vorbeam mai înainte.

Eu cred că modestia e bună …cu moderație. Da, cred că oamenii trebuie să dea exemplu prin ceea ce fac și asta încerc să fac eu. Adică să le spun celorlalți că uite, nu trebuie să ai bani de donat ca să faci o faptă bună, e suficient să donezi timp. Oamenii imită alți oameni și prefer să imite faptele mele bune (și pe ale altora). Trăim într-o lume care promovează modele false și deseori imorale pe care oamenii le imită pentru că admiră niște persoane de tipul Kardashian sau Trump sau Becali. De ce nu am face reclamă faptelor bune, atunci?!

Gina Matei

Cu toții știm că Libra Internet Bank este banca profesiilor liberale. O entitate relativ mică a găsit o nișă perfectă, cu care s-a impus într-o industrie supraaglomerată. Dacă managementul a fost responsabil de viziune, Gina Matei este cea care a făcut lucrurile să se întâmple, într-un mediu în care s-a putut exprima liber, în concordanță cu valorile personale. Povestea Ginei este despre simplitate, competitivitate, despre a crede în tine atunci când CV-ul sau vârsta nu te recomandă deloc.

 

Gina Matei s-a născut în Ploiești, în 18 iulie 1984, într-o familie modestă dar plină de valori. Toată copilăria, Gina a învățat despre libertatea oamenilor simpli. Simplitate ce ne lipsește atât de mult în zilele noastre, când alergăm în continuu după… nici noi nu știm ce…

Bunica ei, Lisandra, a fost, dacă vreți, modelul timpuriu de manager. Unul din cei mai respectați oameni ai satului Colceag de lângă Ploiești, Lisandra era o persoană care știa să facă lucrurile să se întâmple. Se vede în ochii Ginei cât de mult se emoționează când își amintește de bunica ei.

Vacanțele la țară au fost cele mai relevante momente din copilăria mea. Am învățat că viața este grea doar dacă o vezi tu așa. Mamaie m-a ajutat să văd că dacă ai credință și știi ce îți dorești, totul îți iese. Pentru ea, nu exista nu se poate.

Cu aceste gânduri insuflate de bunica Lisandra, pornim în călătorie alături de Gina Matei, un om care a spart bariere la vârste la care alții nici nu visează.

 

Marile dorințe neîmplinite… oare?

Gina a fost mereu premiantă. Atât de mult i-a plăcut școala, încât chiar își dorea să se facă învățătoare. I s-a spus însă că e prea competitivă și nu va avea răbdarea necesară să îi învețe pe copii.

Când a venit vremea facultății, și-ar fi dorit să se mute în București, imposibil însă din punct de vedere material. A aplicat la Petrol și Gaze în Ploiești, secția finanțe-bănci, unde a intrat, cum altfel, printre primii pe listă.

A beneficiat de bursă toată facultatea, deși a ales să se angajeze timpuriu. Pentru aproximativ un an, Gina a vândut celebrele credite doar cu buletinul către cumpărătorii Flanco din Winmarkt, centrul comercial al Ploieștiului.

Nu a fost să devină învățătoare, dar a ajuns un lider exemplar. Nu s-a mutat în București chiar când își dorea, dar cu siguranță amânarea a fost benefică. Urmează momentul de cotitură pentru cariera Ginei Matei!

 

Cum să obții un job chiar dacă nu ești chemat la interviu

Prin 2005, Libra Bank își deschidea sucursală în Ploiești. A aplicat și Gina pentru postul de casier, dar, fără nicio explicație, nu a fost chemată la interviu.

Competitivă cum o știm, intrigată pentru că nu a primit niciun răspuns, Gina Matei s-a dus din proprie inițiativă în locul unde se țineau interviurile. A așteptat cuminte toată ziua, iar reprezentanții băncii nu au putut pleca fără să o asculte și pe ea.

Avea să afle în interviu că, de fapt, banca prefera candidați cu studii superioare finalizate. Și totuși, în august 2005, Gina Matei devenea consilier persoane fizice în Sucursala Libra Bank Ploiești. De ce?

Aveam să aflu mai târziu, când am ajuns în București. Se pare că le-a plăcut sclipirea mea din ochi, dar și că am demonstrat cât de mult îmi doream să lucrez acolo. Pentru mine nu conta pe ce post intram, eram sigură că pot avansa.

Trei luni de zile, Gina a învățat tot ce putea despre bancă, a adus rezultate, și-a tratat clienții cu respect. Până când, într-o zi obișnuită de octombrie…

 

Schimbarea destinului cu un simplu zâmbet

Un om aparent ca oricare altul intră în sucursala Libra Bank a Ploieștiului. Gina Matei este prima care îl salută, îi zâmbește și îl invită să ia un loc. Pare de bun simț, așa-i?

În acele vremuri, bancherii nu aveau o imagine prea bună. Erau răul necesar al societății, oamenii care te storceau de bani, chiar dacă te ajutau să crești.

Gina însă îi întâmpina pe toți cu un zâmbet, inclusiv pe vizitatorul anonim din acea zi de toamnă. Avea să afle imediat numele său: Emilian Bituleanu, la momentul respectiv VP al diviziei Corporate, astăzi președintele Libra Internet Bank, primul și cel mai important mentor al Ginei Matei.

Domnul Bituleanu a rămas impresionat de energia Ginei și a propus imediat ca ea să se ocupe de clienții persoane juridice din sucursală.

După foarte puțin timp pe noua poziție, după circa 100 întâlniri și zâmbete împrăștiate în tot orașul, Gina devine lider în clasamentul consilierilor PJ din toată țara!

Munceam foarte mult. Mi-am dat seama că pot fi cunoscută în oraș, doar dacă merg eu către clienti. Și ca să nu pierd vreun client, mergeam pe jos, pe străzile orașului și luam la rând fiecare companie. Îmi aduc aminte că îl rugam mereu pe tata să îmi repare pantofii, până într-o zi când a venit foarte bucuros acasă cu soluția: mi-a făcut flecuri de metal.. Vă dați seama cum mă auzeau clienții, de la mare distanță…

Gina Matei, talismanul profesiilor liberale din Ploiești

Toți acești clienți chiar o primeau pe Gina cu brațele deschise. Vă mai amintiți ce vă spuneam de simplitatea copilăriei? În cariera Ginei, asta s-a tradus printr-un mod autentic de a-și trata toți partenerii, cât mai special cu putință.

În sucursală sau pe teren, cu zâmbet și cu mare atenție la cuvintele clientului, Gina Matei construia în primul rând o relație de încredere cu cei care chiar aveau nevoie de serviciile sale. O experiență prin care încerca să schimbe percepția negativă asupra ”monștrilor” bancheri.

Șansa ei a constat și în faptul că banca deja cocheta cu profesiile liberale. Medicii, avocații, notarii, contabilii – începeau să devină parte din strategia Libra. Celelalte bănci îi priveau ca pe orice alt client, mai bine sau mai rău. Libra Bank i-a considerat însă vârful de lance al strategiei de dezvoltare și i-a tratat ca atare.

Cât despre Gina, a fost ocazia perfectă să le arate acestor oameni că le înțelege provocările și că își dorește cu adevărat să îi vadă crescând, nu doar să le vândă un credit.

Îmi spuneau că sunt ca un talisman pentru ei, că după ce își luau creditul de la mine afacerea lor creștea rapid. Odată, la o conferință medicală, o clientă s-a așezat special lângă mine, doar din dorința de a câștiga la o tombolă. Nu știu cum s-a întâmplat, însă numele ei chiar a fost extras!

 

Marea mutare în București, la 22 ani

Gina a continuat să rămână cea mai bună printre consilierii PJ ai băncii. Mult așteptata mutare în București nu avea cum să întârzie prea mult.

Și aici este o întreagă poveste, a cărei concluzie este că, în octombrie 2006, Gina Matei este numită coordonator corporate pe jumătate din țară. Sprijinită de Emil Bituleanu, dar mai ales de excelentele rezultate și zâmbetul contagios, Gina este acum liderul unor oameni cu experiență mult mai mare decât ea. La puțin peste 22 ani…

În centrală, am crezut că voi claca, pentru că nimeni nu vorbea cu nimeni. Șefa mea îmi spunea să nu fac nimic fără să mă sfătuiesc cu ea… Simțeam că pierd exact libertatea pe care o aveam cu clienții și nu puteam accepta asta. Am abordat-o deschis, i-am spus ce simt și cum văd eu rolul meu, ceea ce i-a dat încredere în mine. Astăzi, Oana este una din cele mai bune prietene.

Gina și-a aliniat singură planetele, pentru a putea performa conform celor trei mari valori personale: libertate, autenticitate, profesionalism. În 2007, când profesiile liberale luau deja amploare în Libra, Gina a acceptat provocarea de a coordona câțiva oameni dedicați acestui segment.

În 2008, a fost numită directorul diviziei de profesii liberale, cu un rol esențial în întreg angrenajul. Participa la întâlniri cu acționarii, dezvolta produse, ținea legătura cu autoritățile liberale (Colegiul Medicilor, Uniunea Notarilor, Ordinul Arhitecților etc). La doar 23 ani…

Am preluat acest proiect pe ideea ”să vedem ce iese”. Eu l-am privit ca pe propriul meu business și am știut că depinde de mine să aibă succes. Și așa a fost. Creșterea era rapidă, se simțea nevoia să mărim echipa și uite cum zona mea de coordonare a devenit divizie în sine.

Gina Matei este motivul pentru care Libra Bank are succes în România. Ea însăși un spirit liber, energic, orientată spre simplitate, a fost mereu alături de acei oameni pe care a simțit că îi poate ajuta. Dar, mai ales, pentru că a dezvoltat un mod unic în industria bancară de a-și cuceri clienții.

 

Ce învață consilierii Libra Bank de la Gina Matei

Gina Matei

Clientul este mereu pe primul loc în valorile băncii și pentru Gina Matei. Poate suna a clișeu, însă modul în care Gina se implică în succesul partenerilor săi arată că acest concept chiar se trăiește.

Gina a înțeles că oamenii pe care îi vizează sunt extrem de ocupați. Medici, stomatologi, notari, contabili – foarte greu îi scoți din cabinetele lor, cu atât mai puțin să îi aduci în bancă.

Așa că Gina și colegii ei s-au obișnuit deja să-și petreacă zilele pe teren. Intră cuminți în cabinete, se obișnuiesc cu locul, încearcă să înțeleagă business-ul, provocările clienților sau ale pacienților. Atunci când persoana-cheie are câteva minute, o abordează cu încredere, le arată cu ușurință oportunitățile de dezvoltare și cum pot deveni parteneri.

Atât de simplu. O strategie care a funcționat perfect atunci când Gina a făcut prima oară cunoștință cu Libra Bank. Și care, iată, funcționează și mai bine în relația cu prospecții băncii.

Rezultate? Libra Internet Bank este astăzi un brand, în general ”top of mind” pentru orice profesie liberală, care nu găsește aceeași atenție la propriile nevoi în nicio altă bancă din sistem. Un exemplu relevant este faptul că 90% dintre executorii judecătorești din România sunt clienți Libra.

În toți acești ani, Gina Matei a fost mereu principalul promotor al profesiilor liberale, în exteriorul băncii și intern. A convins pe cine a fost nevoie pentru ca echipa ei să poată oferi mereu și mereu servicii tot mai simplificate. A obținut, de exemplu, posibilitatea ca oamenii de vânzări să își folosească tabletele pentru a acorda creditul chiar la sediul clientului, păstrând aceleași verificări care țin riscul la cel mai mic nivel. Sau, a luptat pentru crearea unui departament care să se alinieze la tendințele pieții și să poată acorda credite online.

Toată această forță este exprimată împreună cu colegii din echipă. Au obiective comune, se susțin reciproc, se distrează mult și fac din locul de muncă o misiune personală de a dezvolta domeniul profesiilor liberale.

A curs însă tot timpul doar lapte și miere?

 

Când viața chiar bate filmul: cheia recuperării, după 6 luni de blocaj

Totul mergea perfect pentru Gina. În plan profesional, era păpușarul care făcea lucrurile să se miște, răsplătind mereu încrederea acționarilor și a echipei. În plan personal, însă, a apărut un divorț, care indiferent cât de amiabil se termina, lăsa urmări sufletești și… un baiețel minunat cu părinții separați…

În această perioadă, Gina a simțit presiune din toate părțile. Brusc, echipa nu mai performa, acasă avea grijă singură de Alex, iar timpul ei liber, și-așa limitat, era dedicat în mare parte unui Executive MBA extrem de solicitant.

În tot acest context, o nouă iubire părea să se înfiripe, cu un bărbat el însuși cu o poveste tulburătoare. Era însă Gabi răspunsul pe care Gina îl căuta? Efectiv nu își găsea timp să se gândească cu adevărat la situația ei, să separe dezamăgirea din planul personal de cariera nu demult înfloritoare.

Până când, în iunie 2015, Gina a spus stop la tot ce făcea. Și-a luat o săptămână doar pentru ea, departe de toți și toate. Și-a pus pe hârtie (la propriu!) tot ce simțea și posibilele soluții. Și s-a decis…

Când am știut ce vreau să construiesc, planul era ca și făcut. Nu a fost ușor, au fost momente in care am riscat maxim, dar a meritat fiecare efort.

Gabi s-a mutat special pentru Gina din Craiova în București, împreună cu cei trei copii ai săi trecuți printr-o mare dramă: mama lor pierduse recent lupta cu cancerul…

Astăzi, Gina și Gabi formează o familie minunată, cu 4 copii frumoși și maturi. În Libra se ocupă cu același entuziasm de clienți și de coordonarea a 2 zone de vânzări, peste 150 oameni.

Gina Matei

Undeva la mijloc, cu puternica susținere a băncii și a familiei, își îndeplinește marele vis, acela de a pune umărul în mod activ la succesul profesiilor liberale.

 

Mai mult decât finanțare: consultanță și coaching

În acea săptămână ”sabatică”, Gina și-a dat seama că poate face mult mai mult pentru clienții săi decât să le ofere un simplu credit. Observase deja că acești oameni, chiar atunci când au bani, nu știu ce să facă cu ei.

Simplist cum ne-a obișnuit, a redus la minim nevoile unei afaceri în zona profesiilor liberale: echipă cu viziune comună, care să își îndeplinească obiectivele de business. Exact ca într-o corporație până la urmă, doar că un medic, un avocat partener sau un arhitect, de cele mai multe ori, știe să își facă foarte bine profesia și petrece prea puțin timp să se gândească la îndeplinirea acestor nevoi esențiale.

Așa că, în 2017, Gina Matei devine coach acreditat. Își exersează abilitățile în primul rând cu angajații Libra, ca formă de recunoștință pentru tot ce i-a oferit ei banca. Dar, mai ales, în parteneriat cu clienții săi obișnuiți.

Așa cum imaginea mea se reflectă în imaginea echipei, exact la fel este și în cazul unui medic stomatolog de exemplu. Dacă vor să își crească business-ul, să creeze un brand memorabil, trebuie să-și dea timp să facă un plan, să se gândească la ce vor să obțină în această călătorie. Prin coaching, eu îi acompaniez în drumul lor către succes, le ofer timp și încredere că pot reuși orice își propun. Este fascinant să văd cum, la finalul unei sesiuni de coaching, clienții îmi spun că nu s-ar fi gândit niciodată la această perspectivă. Este ceea ce noi co-creăm, nimic teoretic, iar clientul are cea mai mare responsabilitate, de a pune în practică ce își stabilește.

 

 

Povestea noastră a ajuns la final, însă pentru Gina Matei este abia la jumătate. La doar 34 de ani, Gina este, fără îndoială, cel mai mare susținător activ al profesiilor liberale din România. În 13 ani, a învățat să recunoască problemele acestor oameni și știe exact cum să îi ajute. Indiferent dacă e vorba de finanțare, gândire strategică sau un simplu sfat.

Totul cu simplitate, energie, autenticitate, ținând cont de exemplul bunicii Lisandra și de sfaturile mentorilor săi din Libra Bank. Și, neapărat, mereu cu zâmbetul pe buze.

Noi, oamenii, avem mare nevoie de susținere, chit că o recunoaștem sau nu. În același timp, vom performa atâta vreme cât suntem liberi și nu complicăm lucrurile. Cât rămânem, simplu, oameni.

Gheorghe Chiriac-Babei

De 40 ani, domnul doctor Gheorghe Chiriac-Babei se identifică cu medicina pentru copii. Este un nume de referință în pediatria din România, remarcabil atât pentru dragostea de copii, cât și pentru felul în care și-a transmis mai departe cunoștințele către generații întregi de doctori.

 

Când am primit recomandarea să scriu despre Gheorghe Chiriac-Babei, am pus mâna pe telefon cu convingerea că este poate cel mai potrivit medic pediatru pentru Elita României. La capătul celălalt al firului – o voce zâmbitoare, caldă dar în același timp răspicată, puternică, experimentată și foarte structurată.

Eu? Nu mă pregătisem cu nimic, doar îmi propusesem să stabilim o conexiune, o întâlnire. 3 minute mai târziu, alergam după foaie și pix, pentru că domnul doctor îmi povestea deja detalii absolut impresionante despre viața sa.

Mai târziu aveam să aflu că majoritatea sunt spuse în premieră pentru platforma noastră. O șansă unică așadar să cunoaștem viața unui om de mare valoare pentru medicina contemporană!

 

Formarea unui destin

Povestea începe în 15 octombrie 1946 în Botoșani, într-o familie de mare tradiție a Moldovei. În arborele genealogic apar nume ca George Enescu sau preotul Pătru, cel care l-a înmormântat în 1504 pe Ștefan cel Mare la Putna. Tatăl, un deschizător de drumuri: duminică de duminică, la slujba bisericii, îi încălța pe toți credincioșii, oferindu-le astfel un trai mai bun.

Al 3-lea urmaș, cu 10 ani mai mic ca fratele său, Gheorghe Chiriac-Babei se naște la șapte luni și crește după cuptor, pe mâneca cojocului.

A fost greu la apariția lui pe lume, după întoarcerea tatălui de la război, într-o perioadă de sărăcie și foamete.

Odată cu primele zăpezi ale acelui an, este urcat într-o căruță cu boi și dus la Mănăstirea Agafton, unde un membru al clanului îi citește în stele. Astăzi, a propos, i se spune horoscop…

Părinții află astfel două lucruri esențiale despre viața lui. Că îi este destinat să fie popă sau doctor. Și doi, că va fi dat spre înfiere, lucru negândit la acea vreme.

Prima previziune se întâmplă la vârsta de 2 ani: este înfiat de fratele mamei, o familie cu posibilități mai mari, dar fără copii. A copilărit pe unde avea de lucru tatăl adoptiv, în Galați, în Târgu Mureș, iar din 1954 este nestrămutat din capitala țării.

 

Gheorghe Chiriac-Babei, un student eminent

În 1967, avea să intre la IMF Carol Davila București – Facultatea de Pediatrie… din a doua încercare. Cu trei ani în urmă nu obținuse o notă suficient de mare și a trebuit să se mulțumească cu stagiul militar și un post de galvanizator la Electronica.

A lucrat în ture, a învățat în restul timpului, a dovedit capacitate de asimilare maximă și a reușit. În anul 2 de facultate, era deja bursier și primea 1000 lei pe lună. Comparând cu valoarea banilor de astăzi, domnul doctor recunoaște că este cel mai mare salariu pe care l-a avut vreodată.

Termină studiile în 1973 ca șef de promoție pe toată România. În același an, se naște primul său copil, Cătălin, astăzi chirurg pediatru de mare succes.

 

Primii ani de carieră

Împreună cu soția sa, colegă de facultate și parteneră de viață din 1972 până în zilele noastre, Gheorghe Chiriac-Babei decide să urmeze stagiul de practică în mediul rural.

În 3 ani de practică am acumulat o experiență deosebită, pe care nu o poți obține în facultate. Se făcea medicină complexă, de la naștere până la 80-90 ani. Stagiul de practică a fost baza evoluției mele ulterioare.

A început în satele Vlădila și Traian lângă Slatina, apoi în Măneciu–Ungureni județul Prahova. În Olt s-a născut și fata familiei, la distanță de 1 an și 9 luni de Cătălin.

S-a întors în București în 1976 când a intrat prin concurs la o circă din Ferentari. Cutremurul din 77 a fost o experiență extrem de intensă, care aproape l-a determinat să se întoarcă în Măneciu.

Am apelat la directorul Direcției Sanitare Vălenii de Munte, dr. Seceleanu, medic și om deosebit. M-a sfătuit să nu renunț, pentru că evoluția mea avea să fie în București, alături de familie. Și așa a fost.

A obținut prin concurs postul de asistent universitar la Clinica de Pediatrie Fundeni, iar din februarie 1978 până în 2012, îl vedem neclintit în această instituție.

 

Generații întregi există în România în primul rând datorită lui Gheorghe Chiriac-Babei!

În primul an de activitate, am asistat la nașterea a peste 200 copii. După aceea, mi-a fost greu să îi mai număr.

A pus umărul, iată, la formarea unei generații în România. Oare câți copii au văzut lumina pentru prima dată în brațele lui? Câți au fost consultați și aduși pe drumul cel bun? Nimeni nu știe, nici măcar domnul doctor.

Chiar acum câteva săptămâni, mi-a intrat în cabinet un reprezentant medical să-mi vândă ceva produse. La nici 2 minute după întâlnire, o văd că îmi bate din nou la ușă. Îmi citise numele pe cartea de vizită și a ținut să se întoarcă pentru un ”Mulțumesc”. Se pare că îi salvasem viața în copilărie.

Nu doar din perspectiva nașterilor, Gheorghe Chiriac-Babei este făuritorul unei generații. A îndrumat o mulțime de studenți în pediatrie, în medicină în general. Elevii săi sunt astăzi răspândiți prin toată lumea, în cele mai înalte poziții.

Unul din cele mai bune exemple: Ion I. Moraru, fiul profesorului Ioan Moraru, singurul român laureat cu Premiul Nobel pentru Pace. Dacă meritele tatălui au fost contestate de regimul ceaușist, fiul a avut una din cele mai mari contribuții la medicina actuală. Profesor la Universitatea Connecticut, departamentul de biologie celulară, fostul student al lui Gheorghe Chiriac-Babei a reușit cartografierea cromozomului uman, o realizare de excepție deoarece demonstrează poziționarea genelor în corpul omenesc.

 

Mari contribuții personale în lumea medicală

Îmi este foarte greu să mă limitez la 2-3 chestiuni. Mi se pare esențial cam tot ce mi-a povestit domnul doctor, deși priceperea mea se limitează doar la experiențe personale, ca pacient.

Așadar, iată principalele contribuții ale lui Gheorghe Chiriac-Babei în medicina românească și mondială:

  • Execută primele biopsii renale și hepatice, prima nemodializă pediatrică și dializă peritoneală;
  • Înființează primul laborator de substituție renală, pregătind pentru prima dată receptori pentru transplant renal;
  • În anul 1989 diagnostică primul caz SIDA la copil;
  • Este primul medic român care vindecă de leucemie un copil (astăzi adult în toată firea, finul de căsătorie al lui Gheorghe Chiriac-Babei, după o altă regăsire ca în filme, după mulți ani);
  • Descrie și tratează primele intoxicații cu fosfați în urma consumului excesiv de băuturi răcoritoare;
  • Pune bazele recunoașterii nefrologiei pediatrice ca disciplină medicală și a competenței de dializă pediatrică;
  • În urma unei idei personale, doctorul Mihai Lucan realizează, în premieră mondială, un transplant renal cu fragment de la donator viu;
  • Este coautor al Tratatului Național de Urologie, Tratatului Splenectomia, Ghidului Național de Diagnostic și Tratament al Osteodistrofiei Renale.

A activat mereu alături de nume mari ale medicinei ultimilor ani. Este coleg de generație cu Dan Tulbure, Irinel Popescu, Ionel Sinescu, Mihai Lucan, Bogdan Robacki, Adrian Pop, Titel Orășeanu, Coriolan Ulmeanu, Aurel Bizo și mulți alții.

Pentru întreaga activitate este onorat cu numeroase distincții din partea Spitalului Clinic Fundeni, a Ziariștilor Medicali din România și, în special, cu Medalia de Aur a Academiei Medicale din România ”Dan Setlacec”.

Cu astfel de rezultate, cu atâtea și atâtea participări la conferințe științifice naționale și internaționale, domnul doctor ar fi putut oricând să ia drumul străinătății. De oferte nu a dus lipsă, încă din anul 1990.

A ales să rămână în țară din dorința de a-și fructifica profesia de suflet, pediatria, dar și din convingerea că, așa cum spune domnul doctor, salariul nu este totul…

 

Medicina angajantă versus Medicina ”hai să le facem pe toate”

Cu surprindere aflu că, dacă eu sau un alt novice se apucă mâine de studiu, în 7 ani pot deveni expert în orice domeniu al medicinei. Cu o marjă de eroare de 2%, o statistică ce îmi dă siguranța că are dreptate.

Trebuie însă să fii atras cât de cât de subiect, de dorința de a face bine și a salva vieți. Sau, să ai un har, așa cum lui i s-a prezis cândva la o mănăstire din Botoșaniul natal.

Este vremea medicinei de informații, când poți fi o mare parte din timp autodidact. Până prin anul 2000, se practica medicina de magistru. Ce înseamnă asta?

5-6 discipoli stăteau câțiva ani buni pe lângă un doctor. Rămâneau 3, apoi 2, fiecare urmându-și cariera în altă parte. Ultimul putea rămâne alături de magistrul său chiar și 20 ani. În cazul meu, mentorul și magistrul meu a fost Prof. Gheorghe Goldiș, alături de care am activat peste 30 ani.

 

”Nu știu să fac altceva. Copiii mă ajută să exist”

În 2011, domnul doctor se pensionează … pentru doar două luni și jumătate!

Nu a putut sta acasă fiindcă și-a dat seama că nu știe să facă altceva. De cei doi copii și cei patru nepoți se poate bucura oricând, dar nu în timpul zilei, când toți sunt plecați la școală sau la serviciu. Are prea multă dragoste pentru copii, prea multă energie pentru a o consuma între patru pereți.

Astăzi are consultații la Regina Maria în Policlinica Băneasa. Am avut șansa câteva minute să îl văd interacționând cu personalul de acolo. Îmi este foarte clar – medicina de astăzi încă are mare nevoie de un nume ca Gheorghe Chiriac-Babei!

 

Foto Credit: Născut în România

 

* Contactul cu Gheorghe Chiriac-Babei ne-a fost facilitat de Andreea Ionașcu, una din multele mame încântate de relația cu domnul doctor. Dacă știi și tu români remarcabili, ajută-ne să-i descoperim!

 

Cristina Strecopîtov

Cristina Strecopîtov este prima femeie magician din România. De fapt, cine merge la spectacolele ei, n-ar spune că este un simplu magician, ci mai degrabă un cumul de talente (de la magie, la iluzionism, la mentalism și până la percepție extrasenzorială ESP). Pe toate le include în ”operele” ei și cu toate reușește să-ți acapareze atenția și imaginația.

Cortina este trasă, lumina difuză învăluie atmosfera în mister, iar liniștea spartă doar de zumzetele sensibile îți face inima să-ți bată mai tare și respirația să accelereze. Liniște! Începe spectacolul oferit de Cristina Strecopîtov.

Magia, dragoste la prima vedere pentru Cristina Strecopîtov

15 ani. Cristina participă la cursuri de modeling, dans, teatru și magie. Este primul contact cu magia și iluzionismul. O atrage atât de tare, încât, după numai patru ani, știe că acesta este drumul ei. Un drum pe care va merge pas la pas cu magia.

Primul număr de magie l-am făcut la 15 ani, pe scena unei case de cultură din București. Pe atunci urmam cursurile unei școli de modeling, teatru, magie și dans. Practic, atunci mi-am dat seama că sunt atrasă și curioasă de această lume magică.

În acea perioadă îl cunoaște și pe cel care-i va deveni ”profesor”, Andrei Teașcă, actor și magician. Cristina păstrează legătura cu el, iar după terminarea liceului, îl roagă să o ajute cu pregătirea pentru Facultatea de Teatru. Nu reușește din prima, însă, după încă un an de pregătire, viitoarea magiciană devine studentă la teatru.

Numai că în acest timp de pregătire, mintea și sufletul frumoasei fete rămân la magie. La ce ar putea ea face într-o astfel de lume și la cum ar arăta viitorul ei ca magician. Astfel, Cristina devine asistenta lui Andrei Teașcă, și începe să ”se afunde” tot mai mult în tainele magiei.

Între timp, m-am îndrăgostit atât de tare de magie, încât mi-am dat seama că acesta este, de fapt, drumul pe care eu îmi doresc să merg. Așa că am renunțat la  teatru în favoarea iluzionismului.

Cristina Strecopîtov a transformat pasiunea pentru magie în carieră

Cristina Strecopîtov

Nu după mult timp, Cristina și-a luat destinul în propriile mâini și a ales să meargă singură pe acest drum. Susținută și de familie (chiar dacă la început, mama ei a fost puțin dezamăgită că a renunțat la teatru), Cristina a început să-și construiască singură un nume în lumea magiei și a iluzionismului. A muncit mult (la început chiar și câte 10 ore pe zi), a observat, a căutat și a încercat până i-a ieșit. Căci, după cum spune chiar ea, magia nu e chiar la îndemâna oricui. Ca în orice domeniu e nevoie și de talent, dar și de multă muncă.

În spatele acestei meserii, se află multe ore de studiu, de practică. Sunt momente de magie pe care le poți prefecționa și în ani de studiu, depinde de dificultatea mișcărilor, de prestidigitația pe care acestea le implică, dar sunt și momente de magie mai ușoare, pe care le poți perfecționa într-un timp mai scurt, cum ar fi câteva zile. După câțiva ani de experiență înveți și inventezi mult mai ușor efecte noi de magie, devenind astfel un creator ce dă naștere unor spectacole.

Femeie într-o lume a bărbaților

Și, după cum spuneam și mai sus, Cristina Strecopîtov a și intrat într-o lume predominant a bărbaților. Nu degeaba presa a scris că este prima femeie magician din țară. Dar poate tocmai acest lucru o face deosebită și apreciată. Iar pentru ea, e o mare responsabilitate. Una pentru care lucrează zi de zi, minut de minut.

Rezultatul se vede în numărul de spectacole pe care le susține și în numărul mare de oameni care o admiră și o apreciază pentru ceea ce face.

Cât despre greutatea faptului că se învârte într-o lume ce aparține mai mult sexului masculin, Cristina susține că n-a simțit niciodată respingere.

Am fost primită cu brațele deschise și toți colegii mei magicieni îmi sunt alături atunci când am nevoie de un sfat sau atunci când mergem la întruniri ale magicienilor.

În plus, aceasta spune că printre sursele sale de inspirație se găsesc magicieni-bărbați celebri. Printre aceștia se numără: Jeff McBride, Daryl, David Blaine.

Perfecțiune pentru public

Însă mai important decât orice este pasiunea și iubirea cu care îți obișnuiești publicul, după cum declară Cristina. După care, e nevoie de talent, dăruire și putere de sacrificiu pentru aceasta artă. Toate acestea, au făcut-o pe tânăra magician să fie apreciată, iar spectacolele sale să fie fără cusur.

De altfel, cei care au participat chiar și numai la un singur spectacol de-al său pot confirma bucuria și dăruirea cu care Cristina Strecopîtov își cucerește publicul. Pe lângă care se adaugă noutatea, diversitatea și îmbinarea mai multor tipuri de artă. Așa se explică și faptul că tânăra se implică și în spectacole de teatru, televiziune și iluzionism.

 

Ce trebuie să știi dacă vrei să vezi un spectacol de-al Cristinei Strecopîtov

Cristina Strecopîtov

  • că este specialistă în Close-up. Ce înseamnă? Că un astfel de număr trebuie să fie executat în cel mai mic detaliu, fără nici urmă de greșeală. Pentru asta, artistul are nevoie de o recuzită simplă, am putea spune precum niște cărți de joc, monede, obiecte din viața de zi cu zi (scobitori, elastice, zaruri, șervețele, bancnote și altele).
  • Că este extrem de bine pregătită pe partea de mentalism. Mentalismul este o parte a iluzionismului care presupune citirea gândurilor, predicția, controlul minții, percepția extrasenzorială, telepatia și telechinezia. Mentalismul îl ajută pe magician să-și dezvolte foarte puternic latura psihologică.
  • Că îi place să picteze și să desezene, activități care o relaxează foarte tare
  • Că face chiar și spectacole pentru copii în care se deghizează în personaje de poveste. Un astfel de spectacol de magie îşi propune atât un scop educativ cât și unul care să aducă frumuseţea magiei și bucuria trucurilor de iluzionism în sufletele copiilor, să le provoace creativitatea și să le arate un univers extrem de incitant.

Sursă foto: Ciprian Strugariu

 

 

 

Andreea Radu

Nascută în Buzău, adoptată mai întâi de Cluj, iar mai apoi de Sibiu, Andreea Radu este una dintre putinele persoane care a reușit să ajungă în Antarctica la doar 25 de ani. În momentul în care s-a mutat din Muntenia în Transilvania, părinții ei i-au spus “draga mamii, tu oricum nu erai de-a locului, că ești prea domoală pentru partea asta a țării”.

 

Are nevoie de timp să rezolve lucrurile, gândește de multe ori înainte, verifică de și mai multe ori. Asta crede că o face să fie “domoală”, cum a definit-o mama ei – poate una dintre slăbiciunile ei.

Studiază la Cluj, la Facultatea de Știința și Ingineria Mediului din cadrul Universității Babes-Bolyai, studii masterale, specializarea Evaluarea riscului și securitatea mediului. De asemenea, continuă studiile începute la nivelul de licență al aceleiași facultăți.

Ca membru și colaborator CNCA (Comisia Națională pentru Cercetări Antarctice din cadrul Academiei Române), a inițiat și condus două proiecte de cercetare în Antarctica de Vest în vara polară a anului 2017. Este vorba de “Transboundary pollution: rising nitrate level in the Southern Ocean” și “Water quality determination and monitoring in Antarctic lake ecosystems”. A reprezentat România, în colaborare și cu sprijinul Armatei Republicii Argentina.

Eu am întâlnit-o în orașul vechi al cetății Sibiului, unde locuiește în prezent.

 

Dezvoltarea pasiunii pentru Antarctica

Andreea Radu este pasionată de design și arhitectură, însă s-a dovedit expertă în a scrie proiecte.

Pentru estetică a prins drag de mică, căci o lungă perioadă de timp a locuit cu mătușa ei, pe care mereu a văzut-o ca fiind o artistă. Desenul si pictura au fost mereu prezente în mediul în care a trăit, apartamentul unchilor ei fiind intr-o continuă schimbare. “Când crești într-un mediu creativ … devii creativ!”

De-a lungul anilor de facultate a obținut bursă de studiu. “Cam toate”, îmi spune Andreea.

Chiar toate bursele de studiu, iar cu ajutorul burselor, mi-am cumpărat cărți: cărți de artă, arhitectură, design, fotografie etc. Datorită cărților am fost nevoită să îmi schimb locuința de câteva ori, din lipsă de spațiu.

Tot din pasiune pentru cărți a ajuns să fie prezentă la o lansare de carte a Prof. Univ. Dr. Pompiliu Manea despre călătoria către Polul Sud. Scrisă sub forma unui jurnal, cartea i-a stârnit curiozitatea asupra zonei. Fiind studentă la mediu, a realizat că ar putea studia mediile de viață extreme. Iar acesta a fost începutul dezvoltării proiectelor ei. Evident, tot din pasiune.

Proiectul de cercetare din Antarctica a fost primul ei proiect implementat, însă nu și primul scris. Când am întrebat-o dacă își mai amintește despre primul ei proiect scris, Andreea a răspuns imediat.

Am aplicat pentru un masterat în Noua Zeelandă, iar unul din criteriile de selecție presupunea scrierea unui proiect. Aș spune un fel de parte teoretică a unei licențe susținute în România, însă mult mai riguroasă, mult mai bine documentată și cu o viziune clară asupra a ceea ce vrei să evidențiezi în urma lucrării. Un proiect de cercetare în adevăratul sens al cuvântului.

Din cauza costurilor foarte mari, a renunțat la acel masterat la care ar fi fost admisă. Nu și la ideea de Antarctica. Secretarul științific de la acea vreme al CNCA i-a oferit informația de bază despre ceea ce înseamnă Antarctica. Voluntar, a colaborat cu această comisie și a dezvoltat proiecte noi.

Andreea Radu

 

Andreea Radu – unul din puținii români care au ajuns în Antarctica într-un proiect de cercetare

Pentru expediția din Antarctica s-au purtat discuții cu Argentina încă din 2015. Pe baza proiectelor scrise de Andreea și pe baza unor scrisori de intenție trimise de către CNCA, ce apoi s-au materializat ca lucrări informative în agendele de lucru ale Reuniunilor Consultative ale Tratatului Antarctic, s-a creat un cadru facil colaborării România – Argentina.

Membri ai expediției naționale românești au fost Andreea Radu și colegul ei, dl. Marian Săvulescu. Suportul logistic a fost oferit de către Armata Argentiniană, iar “casa” lor din Antarctica a fost “Bahia san Blas” – o navă de transport.

Cei doi au pornit în martie anul trecut în aventura către Antarctica, din București spre Buenos Aires, cu o escală la Roma. La fel ca Baba Dochia, și-au dat cojoacele jos, ca apoi să le imbrace treptat, pe măsură ce se îndreptau spre Sud.

Ajunși în Rio Gallegos, locația de unde au zburat cu un Hercules C-130 către Antarctica, aveau deja pe ei toate hainele cu care plecaseră de acasă. Când au aterizat în Antarctica, în stația chileană Eduardo Frei Montalva, Andreea și-a dat seama că i-ar mai fi trebuit câteva rânduri de haine.

Pe unul dintre geamurile mici ale avionului, la aterizare, am putut vedea de sus peisajul… M-am simțit mult mai mică decât sunt… Este greu să descrii în cuvinte!

La aterizare au fost întâmpinați de către Comandantul Campaniei Antarctice 2016-2017, Comandorul Marcelo Tarapow, cel ce a avut o grijă deosebită de ei pe toată durata expediției. Andreea afirmă că fără informațiile oferite, fără ajutorul și implicarea acestuia, percepția ei asupra continentului alb ar fi fost astăzi, poate, diferită.

Andreea Radu

Mi-aș dori să îi pot mulțumi îndeajuns vreodată. Andreea Radu, referindu-se la Comandorul Marcelo Tarapow

Cu vasul s-au deplasat către stația Camara, Deception, refugiul Caillet Bois și s-au întors iarăși în Frei. Au recoltat probe de apă, sol, gheată și vegetație care au fost analizate ulterior. O parte la Facultatea de Știința și Ingineria Mediului de către conf. dr. Nicoleta Brisan și CSII dr. Carmen Roba, cealaltă la Institutul de Virusologie din București – dr. Florica Topârceanu.

 

Cum a fost experiența din Antarctica pentru Andreea Radu

Au admirat pinguini, foci și au fost urmăriți de un leu de mare. Au staționat o noapte în caldera vulcanului din insula Deception, din cauza unui motor al navei care se defectase. A avut și rău de mare, însă altceva a marcat-o cel mai tare…

…Scara de pe vas pe care trebuia să o coborâm și s-o urcăm de fiecare dată când mergeam pe țărm. Nu cred că o voi uita vreodată. Să cobori o scară din funii pe marginea unei nave ce se mișca pe o altă ambarcațiune mai mică, de cauciuc, ce se mișca și mare tare datorită valurilor…

Andreea Radu

În mod evident, nu e foarte ușor să trăiești în Antarctica. Andreea însă mi-a mărturisit că nu știe dacă ar putea spune că ceva – un lucru a fost greu acolo. Asta în mare parte datorită ajutorului necondiționat oferit de argentinieni și de către echipajul de pe vas.

In Antarctica, totul este variabil. Că vorbim de geografie sau vreme, totul este într-o continuă schimbare, de la un moment la altul. De-a lungul expediției, nicio zi nu a semănat cu cealaltă. Ce rămâne constant din punctul meu de vedere este ajutorul pe care un stat îl oferă celuilalt. Am văzut, de exemplu, un vas expediționar din Bulgaria pe care echipajul argentinian l-a ajutat să ajungă la stația lor de cercetare din Antarctica. Am intâlnit cercetători din Columbia, din Uruguay, bineînțeles Argentina samd. Pe acești oameni îi unește dorința de reușită, indiferent de naționalitatea sau originea cercetătorului.

Andreea Radu visa dintotdeauna să ajungă în Antarctica. Cu ajutor și sprijin din partea familiei, a prietenilor de aproape și de departe, a reușit să își transforme visul în realitate. Ceea ce a descoperit despre ea în urma acestei experiențe a fost faptul că nu cedează presiunilor atât de ușor pe cât credea. Și mai este un lucru: “sunt mândră de mine că am trecut temutul test al scării“.

Pentru a ajunge în Antarctica nu a fost ușor pentru Andreea. În primul rând, structurile din România nu permit și nici nu sprijină astfel de demersuri. Iar ca student, este foarte greu. Din punct de vedere financiar, tot ce a făcut a fost pe cont propriu.

Pe de altă parte, nu a fost ușoară nici adaptarea la mediul de viață antarctic: frigul și vântul, umezeala, schimbările foarte rapide ale vremii, să fii mai mereu pe o mare agitată și aflată aproape de limita înghețului… Riscurile au fost foarte mari, însă Andreea și le-a asumat.

Am rugat-o pe Andreea să îmi împărtășească o amintire memorabilă legat de această experiență.

De când am decolat de pe aeroportul Henri Coanda din București, împreună cu colegul meu am încercat să documentăm totul, să nu pierdem nici un detaliu al călătoriei. La un moment dat am pierdut “documentarea”, căci lucrurile au fost atât de diverse și atât de multe că n-am mai putut nota. Totul ne-a rămas însă în memorie. Nu știu pentru colegul meu, dar pentru mine vor rămâne memorabile momentul aterizării în Antarctica, întâmpinarea, strângerea de mână însoțită de cuvintele „Welcome to Antarctica” ale Comandantului Campaniei Antartice, cât și momentul primirii unui nou titlu acordat de însuși Poseidon pentru curajul avut traversării cercului polar…

Cu siguranță vor urma și alte proiecte pentru Andreea. Dorința ei cea mai mare însă este ca rezultatele obținute în urma acestei expediții să servească ca bază a unui studiu comparativ între Antarctica de Vest si Antarctica de Est.

 

Sursa foto: Arhivă personală

Paul Olteanu

Ca să fii un trainer bun în ziua de azi, se spune că este nevoie de foarte multă experiență. Îți trebuie ani de zile de practică, de condus echipe, de gestionat caractere din cele mai diverse, de studiu individual. Deși are doar 30 ani, Paul Olteanu a trecut prin toate aceste etape și este astăzi, fără îndoială, unul din cei mai experimentați traineri și coachi din România, cu peste 9500 ore la activ.

 

Este foarte greu să programezi o întâlnire cu Paul, a cărui agendă pe 2018 este deja ocupată până în… 6 decembrie! Și totuși, atunci când reușești să te așezi la masă cu el, simți că poți vorbi la nesfârșit fără să te plictisești vreun pic. Noi ne-am propus o oră și am ajuns la 3… Iar dacă alte obligații nu ne-ar fi întrerupt, probabil că am mai fi stat încă pe atât.

Am povestit despre viața fiecăruia, dar din motive evidente am insistat pe a lui. Am aflat cum se poate modela un caracter sănătos, pornind de la frustrări, credințe, motivație și valori. Cum se poate construi o carieră de succes cu gândire analitică, comunicare și proactivitate.

Nu mă mai lungesc, pentru că urmează fascinanta evoluție a lui Paul Olteanu!

 

A fost odată un mic copil ploieștean…

Parcă într-o altă eră, cea a anilor ’90, un puști ca oricare altul zburda pe străzile Ploieștiului, undeva la ieșirea din oraș spre munții Prahovei. Când vezi bărbatul de astăzi nu ai spune, însă Paul a fost tot timpul ”ăla micu’” – printre prieteni, rude sau vecinii de la bloc.

Unii ar spune un răsfăț, dar pentru el a fost mai degrabă o corvoadă…

Am avut mereu senzația că trag paiul scurt. A trebuit să mă obișnuiesc, cam devreme pentru gustul meu, să mă descurc de unul singur. Mai mult ca sigur, asta se vede și astăzi, cu plusuri și minusuri. Am câștigat în claritate cu privire la ce vreau și încredere în propriile abilități. Însă, exact din cauza senzației timpurii de neputință, sunt astăzi prea atașat de tot ce consider că este al meu. Și de senzația de libertate.

Paul a crescut într-un bloc cu oameni de toate categoriile – profesori, doctori, ingineri, ospătari, funcționari publici. Cel mai apropiat vecin a fost însă bona lui, Lala. O vizitează oricând poate chiar și astăzi, la 90 ani, pentru că ea l-a învățat să aibă încredere în oameni, să iubească natura, să fie bun.

A simțit-o ca pe a doua lui mamă. Crede că ei îi sunt datorate, în mare măsură, o mulțime din amintirile plăcute din copilărie, alături de senzația de stabilitate psihică din primii 14 ani de viață, cât a stat la bloc.

 

Manifest împotriva titulaturii de ”proști”

În clasa a 5-a, Paul Olteanu intră la Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Ploiești… în clasa cu proști. Așa era cunoscută clasa cu profil sportiv (volei), deoarece, în fiecare generație, elevii de acolo aveau mereu cele mai mici medii. Etichetarea nu se întâmpla doar pe holurile liceului, dar mai ales în cancelarie, ceea ce Paul nu putea accepta.

Prin clasa a 7-a apare astfel poate prima dovadă de maturitate timpurie. De unul singur, Paul construiește site-ul www.testament.ro, special pentru ca el și colegii săi să aibă mereu ultimul cuvânt. Măcar în spațiu virtual, pentru că în lumea reală nimeni nu le cerea părerea. A fost prima oară când s-a remarcat și altfel decât căpitanul echipei de volei.

Paul Olteanu

Bunele abilități tehnice, alături de faptul că tatăl său pornise o firma de IT la începutul anilor 90, l-au înclinat pe Paul să creadă că avea să devină programator sau web designer. Trei ani mai târziu însă, are loc declic-ul ce îi schimbă complet perspectiva…

 

Paul Olteanu 2.0, sau cum își găsește un tânăr voleibalist adevărata vocație

În clasa a 10-a, un anume Eduard Ezeanu vine în liceul lui Paul pentru a prezenta Liderii Mileniului Trei, program educațional în Arta de a Conduce, oferit, la vremea respectivă, de Fundația Codecs pentru Leadership. Paul se duce să vadă despre ce e vorba, mai mult din curiozitate și împins de la spate de către mama lui, încântată că fiul său făcea orice altceva pe lângă volei și calculatoare…

În treacăt fie spus, Paul a avut în tatăl său un foarte bun exemplu de business. Liviu Olteanu, un mare vizionar al Ploieștiului, a fost primul care a înființat în oraș un canal TV local și un serviciu de furnizare web. De asemenea, a dezvoltat prima aplicație monitorizare flote vehicule pe satelit și prima casă independentă energetic din România.

Iar Paul a fost mereu alături de el. De mic copil asista la discuțiile tatălui său cu ”oamenii mari” și îl ajuta cu tot felul de activități. Toate l-au ajutat să observe devreme cum funcționează o afacere, astfel că, atunci când s-a înscris în programul LMT, Paul Olteanu era pregătit.

LMT mi-a arătat că învățarea poate fi plăcută și utilă. Tot acolo am aflat că există o meserie numită ”trainer”. A fost primul moment în care m-am putut compara cu colegii mei de la clasele lăudate din liceu și la altceva decât la capacitatea de a memora materie. Asta mi-a dat multă încredere în mine, dar și curiozitate legată de cum ar fi să pot să țin și eu cursuri.

A participat la mai multe module din programul LMT, a învățat, iar în 2006 deja era trainer în program, alături de Teodor Manea. Teodor și Eddie Ezeanu sunt astăzi cei mai buni prieteni ai săi, oamenii datorită cărora traiectoria lui Paul Olteanu s-a schimbat radical.

 

Bucureștiul tuturor oportunităților

De aici înainte, lucrurile s-au mișcat cu o repeziciune amețitoare. Nu și pentru Paul însă, un tânăr șarmant, dezghețat și comunicativ, care a știut să se apropie de oameni importanți și să-și creeze oportunități.

S-a mutat în București pentru facultate, însă activitatea extrașcolară i-a oferit cu adevărat cele mai mari satisfacții.

A fost Președinte al Asociației Club LMT, coordonând o serie de proiecte și cunoscând oameni care i-au influențat parcursul profesional. Pe Marian Staș de exemplu, expert în educație și profesor de matematică la Harvard, primul său mentor timpuriu. Pe Răzvan Crișan, cu care a dezvoltat GoMentorship (prima platformă de mentorat online din România). Sau pe Traian Brumă, Vlad Atanasiu și Cristina Cristea  – fondatorii Universității Alternative.

Cel mai drag proiect al său a fost însă Branding România – o școală de vară pentru studenți care își propunea să catalizeze schimbare în comunitățile locale, ajutând tinerii lideri locali să se dezvolte. În acest context l-a cunoscut pe Cosmin Alexandru, care nu doar că a acceptat să devină speaker în program. L-a transformat pe Paul Olteanu în cel mai tânăr bursier din istoria binecunoscutului program Erisma… Încrederea lui Cosmin și participarea la Erisma și-au pus semnificativ amprenta asupra lui Paul.

A urmat perioada MaiMultVerde, unde Paul se mândrește cu fonduri de peste 350.000 Euro strânse în puțin peste un an. Apoi, a fondat departamentul de comunicare și PR din Universitatea Româno-Americană, unde a trebuit să convingă mai întâi conducerea că este mare nevoie de așa ceva.

Simultan cu experiența din mediul universitar, Paul a lucrat și în publicitate, ca Head of Strategy & New Business la Headvertising. Aici s-a ocupat de strategia de comunicare și a coordonat licitații pentru clienți precum Vodafone, eMag sau Petrom.

Constanta acestei perioade în viața lui Paul au fost oamenii de valoare, de la care a învățat și pe care i-a cucerit cu autenticitatea sa.

Până când, în 2013, Paul Olteanu se decide că vrea să se reîntoarcă cu toată energia către pasiunea și preocuparea descoperite încă din liceu. Pornește pe cont propriu în aventura în care îl găsim și astăzi.

Paul Olteanu

 

O experiență către cunoaștere de sine și transformare

De când urma programul Erisma, Paul a dezvoltat o foarte mare pasiune pentru autocunoaștere. Și-a dat seama că, cunoscându-te pe tine însuți, aflându-ți punctele forte și zonele în care ai capacitatea de a influența, doar atunci poți începe să îi schimbi în bine pe cei din jur.

Pare simplu, însă e de fapt un proces de maturizare de foarte lungă durată. Trebuie să-ți descoperi pasiunile, talentele, valorile, motivația. Trebuie să-ți înțelegi cu adevărat personalitatea și tiparele de gândire.

Prin programele pe care le livrează, Paul Olteanu încearcă să-și convingă clienții de importanța cunoașterii de sine, acasă și la birou. Nu se oprește însă aici și le arată procesele de transformare, în speță modul în care își pot schimba tiparele de gândire individuale sau organizaționale. Și, poate cel mai important, cum comunici toate aceste modificări, în relație 1-la-1, la nivel de grup sau în fața unei mari audiențe.

Este, dacă vreți, rezultatul unei minți analitice, care a distilat, din neuroștiință și psihologie comportamentală, o viziune și principii coerente despre cunoaștere personală și organizațională.

 

Dorința și teama, cei mai mari motivatori

La prima vedere, par chestiuni mult prea complexe pentru un trainer de doar 30 ani. Și totuși, Paul nu s-a lovit niciodată de clișeul conform căruia unul de vârsta lui nu are ce să ne învețe pe noi, cei trecuți prin viață. Mărturie stau agenda lui încărcată și portofoliul impresionant de oameni și organizații cu care a lucrat până acum.

Ce ar mai fi de spus? Că experiențele profesionale se împletesc frumos la Paul cu relația pe care o are cu iubita lui, Alexandra – o tânără și talentată psihoterapeută, cu care împărtășește foarte multe interese comune. Că citește peste 40 cărți într-un an. Că, din 2013 și până în prezent, a fost cel mai activ trainer și coach de Process Communication Model din România. Sau că are în spate mai bine de 9500 ore de training, coaching și public speaking.

Dar, cel mai important, faptul că, în 2018, și-a văzut îndeplinit unul din marile lui vise. Împreună cu Dragoș Bucurenci a înființat Școala de Comunicare – un program complex de instruire și practică, nemaiîntâlnit până astăzi în România. Paul și Dragoș fac echipă cu unii dintre cei mai mari profesioniști în domeniu, pentru a oferi o imagine completă asupra tuturor fațetelor comunicării. Probabil abilitatea cea mai importantă pe care oricine o poate deprinde, ca o condiție a succesului.

Mai trebuie adăugat însă și că drumul până aici nu a fost tot timpul atât de lin. Paul a avut parte de momente dificile, ca de exemplu atunci când, în facultate, se terminaseră resursele familiei și a fost la o singură lună de a se întoarce în Ploiești. Iar asta l-a determinat să își asume echivalentul a două joburi full time, în paralel.

 

Fiecare capitol din viața lui Paul Olteanu gravitează în jurul acelorași trei elemente. A te întregi odată cu fiecare experiență. A îți risca confortul atunci când simți că poți face lucruri mai bune și aliniate cu tine. A te înconjura de oameni valoroși, pe care să știi să îi cultivi în viața ta, obligatoriu într-un mod autentic.

Voi continua în același ritm alert, atâta vreme cât voi simți că sunt capabil să îi sprijin pe cei care au nevoie de ajutorul meu. În plus, de ce să nu fac asta acum, cât încă pot? Teama de a nu mai putea la un moment dat este pentru mine cel mai mare motivator. Și, deși teama asta face parte din umbra mea, încerc să mă împac și folosesc de ea ca să aduc mai multă lumină pe unde pot.

Paul Olteanu 4

 

Foto credit: Steluța Popescu

Alexandru George Lazăr

Poate îți mai amintești că în campania de lansare a acestei platforme, promiteam că vom vorbi despre profesioniști din toate domeniile. Ei bine, când mă gândeam la elita avocaților români, îl aveam în primul rând în minte pe Alexandru George Lazăr. Pentru parcursul său profesional de excepție. Pentru poziția câștigată în societatea spaniolă în doar 10 ani de carieră. Pentru seriozitatea și conștiinciozitatea de care dă dovadă în orice face. Pentru multe alte motive pe care le vom descoperi în rândurile ce urmează.

 

Partener al INTLAW Abogados y Consultores, Director al Departamentelor de Compliance și de Relații cu Europa Centrală și de Est

Profesor colaborator la Universitatea Pompeu Fabra și la Ilustrul Colegiu al Avocaților din Barcelona

Director academic la Economist Innovative School din Madrid

Colaborator asociat în Real Academia de Jurisprudencia y Legisacion (RAJL)

Reprezentant Rise Consortium în Spania

 

Nu este la îndemâna oricui să adune atâtea și atâtea distincții până la 33 ani, profesând într-o țară adoptivă. De pildă, statutul de colaborator al academiei regale este destinat exclusiv celor mai titrați experți în drept din Spania.

Cum a fost totul posibil?

Nu pot spune că eram cel mai bun din liceu. Chiar am fost un elev mediocru, mă simțeam nemotivat de sistemul educațional din România care, din păcate, nu a apreciat niciodată creativitatea.

Norocul său a însemnat colectivul de profesori de la Liceul Miguel Cervantes din București. Au știut întotdeauna să îi pregătească pentru viață, iar pe el l-au îndrumat să aplice la Universitad de Granada, una din cele mai vechi școli de drept din lume.

Așa că Alexandru a ajuns în Spania la numai 18 ani, singur însă plin de speranțe și visuri. A trebuit să învețe, de unul singur, să se adapteze la un mediu internațional.

 

Un elev obișnuit, transformat în liderul unei generații

Adaptarea este un lucru natural dacă demonstrezi respect, sete de cunoaștere, principiu de bonom. Toți își vor dori să afle despre tine și rădăcinile tale. Totul se clădește pe fundația respectului reciproc.

Studentul Alexandru George Lazăr, cândva un elev mediocru în România, ajunge absolvent Magna Cum Laude la… 13 materii! Asta înseamnă că doar el a fost nominalizat primul dintre foarte puținii absolvenți cu media maximă la toate acele materii. Și asta într-un mediu în care nota 10 se obține foarte greu, cam de către unul la 25 de studenți…

Notele le-am obținut fără să alerg după ele, evident învățând multe ore, ci datorită unui singur motiv: mi-am descoperit pasiunea.

Mentorul său se numește Prof Dr. Luis Moreno Quesada. El este cel care i-a arătat că a studia dreptul nu înseamnă a memora papagalicește zeci mii de pagini, ci a traduce intr-un limbaj tehnic-juridic viața si nevoile societății.

Evident că ofertele au început să curgă. Marile firme de avocatură din Spania nu-și permiteau luxul să rateze un student ca Alexandru. A ales Baker & McKenzie, considerată de mulți drept cea mai bună casă de avocatură la nivel mondial.

 

Alexandru George Lazăr, toreadorul din coridă

Cum este viața reală față de cea plăcută de student?

Dificilă. Începi să participi în operațiuni, ai multe teme pe masă, toate urgente. Te poți bloca, ai senzația că 24 ore nu vor fi suficiente. Însă, așa cum îmi spunea Juan Rodes, partener la Baker, trebuie să fii ca un toreador în coridă: fiecare temă este un taur ce trebuie luat unul câte unul, fără să îți pierzi concentrarea. A fost cel mai important sfat pe care l-am primit, iar în cazul meu a funcționat perfect.

Au fost aproape șase ani în care s-a dezvoltat în cel mai profesionist loc cu putință. S-a specializat în drept comercial, în fuziuni și achiziții,  depășind toate pragurile posibile într-o organizație cu mare expunere globală.

Până când s-a decis că e timpul să își lărgească aripile. Să zboare singur.

Să facă un pas determinant, care să îi confere statutul de astăzi: partener la IntLaw, rol vizat de orice profesionist în drept, mai ales într-o firmă dinamică, cu o abordare unică și clienți de mare anvergură.

 

Cocktail pentru o carieră de succes

Deși nu cu mult mai în vârstă decât studenții săi, Alexandru este în măsură să ofere sfaturi viitorilor săi concurenți. Face asta cu cea mai mare plăcere, ”cea mai mare formă de altruism” așa cum o definește chiar Alexandru.

Consideră că performanța este de fapt un cocktail de șase ingrediente:

  • dezvoltarea unor valori personale și principii sănătoase;
  • susținere din partea familiei și a prietenilor apropiați;
  • educație solidă încă din primii ani de viață, în special prin cultivarea respectului față de ceilalți;
  • învățare continuă – școală, facultate, masterat, doctorat dar și multă practică;
  • perseverență și constanță;
  • dragoste pentru domeniul ales.

În cazul său, a fost mai mult decât dragoste. A fost destin. Pentru că Alexandru în mitologia greacă înseamnă ”cel care îi protejează pe ceilalți”…

Exact asta face zilnic – își protejează partenerii în toate ipostazele în care este de găsit: în sălile de tribunal, în cele de curs, în modul prin care își susține țara natală chiar de la mare distanță.

Alexandru George Lazăr: În fiecare dimineață găsești 1440 euro. Câte unul pentru fiecare minut al unei zile. Îi poți dona, îi poți cheltui pe ceea ce îți place sau îi poți arde. Ține minte însă că banii nefolosiți până la finalul zilei vor dispărea. Este un citat care mă reprezintă și care mă determină să trăiesc fiecare secundă ca și cum ar fi ultima din această lume atât de ofertantă.

Nu are cum să se plictisească atâta vreme cât face totul cu atâta pasiune. Și ne mai spune ceva, de data asta dintr-o perspectivă personală.

Să presupunem că cel mai mult îți place să mănânci cartofi prăjiți. Poți mânca doar cartofi prăjiți, 5 zile pe săptămână, între 18 și 70 de ani? Evident că nu. Chiar dacă îți iubești meseria, din când în când trebuie să o mai schimbi, sau și mai bine, să o combini cu o altă activitate profesională complementară. Dacă faci asta, te vei bucura întotdeauna de acei cartofi prăjiți, nu te vei simți epuizat de meseria ta.

 Alexandru George Lazar

Din minunata Barcelona, cu ochii pe România

Alexandru George Lazăr este unul dintre cele mai puternice nume din Diaspora. Știe exact ce se întâmplă în țară, a propos de creșterea economică spectaculoasă versus lipsa de predictibilitate, fluctuațiile politice și modificările legislative incoerente.

Potențialul este acolo, la cote maxime. Ne lipsește însă un proiect de țară în care să creadă majoritatea și la care să pună umărul majoritatea.

Cu toții trebuie să ieșim din zona de confort, din zona de privit de pe margine. Să ne implicăm mai mult, la orice nivel, macro/micro, în societate. Societatea este făcută de către cetățeni. Societatea este oglinda noastră. În societate se reflecta ceea ce facem și a ceea ce decidem in fiecare zi, fiecare dintre noi. Dacă nu ne place ceea ce vedem în oglindă, atunci trebuie să facem pasul să modificăm imaginea, evident in bine.

Asemenea unui copil bucuros de compania celor dragi, ochii îi strălucesc de fiecare dată când vorbește despre România. Nu contenește să le vorbească apropiaților despre ospitalitatea tipic românească, diversitatea de cultură sau de frumusețea peisajelor.

Este însă trist din cauza exodului tinerilor și profesioniștilor din orice domeniu, ceea ce, în mod evident, destabilizează România. Statul este până la urmă suma cetățenilor săi, și doar în mâna acestora stă puterea de a decide viitorul României.

Am face bine să fim mai critici cu noi înșine. Am face bine să reparăm greșeli, dar și să recunoaștem merite. Imperios: să respectăm și să aparăm democrația și stâlpii săi fundamentali, așa cum este și independența justiției. Nu putem și nu trebuie să lăsăm să se rupă separarea puterilor în stat.

Mai tare și mai răspicat de atât nu cred că se putea. Alexandru George Lazăr este poate cel mai în măsură român să evalueze realitatea zilelor noastre.

Este de datoria noastră să îl ascultăm și să îi oferim șansa să se implice!