Elena Druță

Într-un prezent în care se vede clar că interesul oamenilor este mai mult pentru tehnologie decât pentru literatură, descoperim fascinați și tineri din noua generație care nu doar citesc mult și calitativ, ci și scriu, îndemnați fiind de o renaștere a lecturii în cotidian. O asemenea tânără, cu o pasiune veche pentru citit și scris, este autoarea cărții “Fiind Imagine. Eseuri din adolescență”, Elena Druță. Simpatica moldoveancă, cu o carte la activ și cu alte planuri mărețe pentru viitor, ce studiază medicina veterinară, are rădăcini puternice în România.  

 

Blogger, scriitor, vlogger de carte, medic veterinar în devenire. Elena reușește să îmbine toate activitățile zilnice datorită unei bune organizări. Fiind adepta “listelor și a zilelor programate”, își împarte timpul în mod echitabil între studiu, pasiuni, timp liber și prieteni.

Fascinată dintotdeauna de lectură și povești, Elena obișnuia să inventeze pe loc diverse scenarii, pe care le împărtășea prietenilor încă de când era mică. Iubește poveștile și acum, căci acestea i se par “o ieșire din lumea reală’’, un refugiu pentru gânduri și suflet.

Apoi, Elena a simțit că lumea ei imaginară trebuie să bucure și pe alții.

Ideea de a transpune toate aceste texte ale mele pe hârtie a venit mai mult din dorința de a împărtăși cu lumea ceea ce cred eu și părerile mele. De fapt, dorința de a împărtăși cu lumea imaginația mea.

Astfel, din dorința de a se face auzită, a scris cartea “Fiind imagine. Eseuri din adolescență’’. O creație inspirată din poveștile și portretele oamenilor întâlniți în perioada adolescenței.

 

Începuturile pasiunii pentru scris

Încurajată de părinți, Elena a plecat de acasă la 16 ani pentru a studia matematică și informatică la Iași. Acest pas important avea să-i schimbe viața, drept pentru care le este deosebit de recunoscătoare părinților pentru sprijinul acordat în toți acești ani.

Deși tatăl său este scriitor, nu el a determinat-o să devină autor de carte. Scânteia care a declanșat marea pasiune pentru scris a fost revista școlii. După ce a participat la câteva ședințe și a început să scrie articole, Elena și-a dat seama cât de mult este atrasă de transpunerea gândurilor pe hârtie.

Încet, încet am trecut la un blog, la propriul meu blog. Și cred că de aici … de fapt revista școlii a fost acel impuls de care aveam nevoie.

 

Publicarea cărții, un drum anevoios

Visul oricărui scriitor este să fie dorit și publicat de o editură cât mai importantă, care să dea viață manuscrisului și să-l prezinte unui public cât mai larg. Dar, până acolo, este cale lungă.

Publicarea unei cărți presupune numeroase obstacole, încercări și refuzuri. Trebuie să cauți, să te interesezi de unul singur, pentru că nu vine nimeni la tine să îți spună ”Ce frumos scrii! Hai să te publicăm!”

Dacă nu încerci și nu bați la toate ușile, nu vei avea un rezultat.

Prima carte și-a dorit să fie publicată la o editură din România, însă, pentru următorul volum, Elena va lua în considerare și editurile din Republica Moldova.

 

Ce înseamnă o carte bună pentru Elena Druță?

Pentru tânăra noastră scriitoare, o carte de succes înseamnă un volum care te ține cu sufletul la gură, personaje care stârnesc sentimente și trăiri, dar și un stil captivant, specific autorului.

Și consider o carte bună acel volum pe care îl închid … și după mă mai gândesc la ce se mai întâmplă sau la ce s-a mai întâmplat cu personajele sau unde au dus deciziile acestora.

Pe lângă conținut, un factor important este coperta. Atunci când reflectă magia conținutului, coperta devine un criteriu de selecție important pentru cititori. Deși nu cunosc subiectul sau autorul cărții, oamenii atrași de coperțile frumoase merg mai departe și cumpără acele opere.

Din fericire, coperta volumului publicat de Elena a fost o surpriză plăcută, întrucât editura a surprins esența cărții printr-o combinație de simboluri ce alcătuiesc o imagine perfectă.

 

“Fiind Imagine”, o carte pentru toate vârstele

Această colecție de eseuri se adresează adolescenților dornici să găsească răspunsuri la întrebări pe care nu vor să le pună nimănui”. De asemenea, adulților cuprinși de nostalgie, care își doresc să retrăiască cea mai frumoasă perioadă din viața lor – adolescența.

Elena Druță: Este o colecție de eseuri, ceea ce înseamnă că poate fi citit la o cafea, poate fi citit seara înainte de culcare. Este o lectură relaxantă, care te binedispune.

O descriere mult prea modestă, pentru o operă proprie. Ce lipsește însă este valul de laude pe care l-a primit, pentru maturitatea de care a dat dovadă, pentru stilul complex și adecvat fiecărei povești și fiecărui cititor deopotrivă.

Confirmarea? În iunie 2018, Uniunea Scriitorilor din Moldova îi conferă Elenei Druță, în cadrul Galei Scriitorilor premiul pentru debut pentru opera sa!

Elena Druță

Fiind Imagine. Eseuri din adolescență, de Elena Druță

Omul și autorul Elena Druță – Planuri de viitor

Deoarece îi place foarte mult domeniul pe care și l-a ales, Elena își propune să profeseze ca medic veterinar clinician. În prezent, lucrează la un roman fantasy, despre care ne va spune mai multe la momentul potrivit. Pe lângă studiu și creație literară, Elena citește, scrie pe blog și brodează pentru a se relaxa.

Pentru că iubește facultatea aleasă și scrisul în egală măsură, nu știe încă în ce direcție se va îndrepta. Preferă să lase timpul să răspundă la această întrebare.

Cert este că România este țara în care se simte “acasă” și în care dorește să rămână. Iubește muntele și marea din țara noastră, dar și numeroasele atracții turistice, ce te impresionează de fiecare dată când le revezi.

Nu cred că există o țară perfectă, unde odată ajuns, viața ta a devenit minunată și totul este la locul său și ești fericit. Orice țară are atât aspecte bune, cât și aspecte rele. Ține foarte mult de individ și de cât este dispus să muncească pentru ceea ce vrea să obțină. Și cred că avem un viitor atâta timp cât decidem noi ce vrem să facem și nu altcineva în locul nostru.

 

Am avut șansa să cunosc o persoană surprinzător de matură, și în același timp perfect adecvată vârstei ei. Elena își îmbină pasiunile în mod armonios: citește, scrie, învață, se distrează.

Este o tânără ca oricare alta, cu ceva special. S-a remarcat deja la o vârstă fragedă și cu certitudine vom mai auzi de ea.

Va fi nevoită să aleagă între a fi autor de carte sau medic veterinar. Fără îndoială, orice drum își va alege – va face totul cu o pasiune ieșită din comun.

Marele ei vis, de a publica o carte până la 25 ani, s-a îndeplinit. Pentru asta, dar și pentru că exemplul ei ne confirma faptul că tânăra generație încă este interesată de lectură, Elena Druță merită să intre în Elita României!

 

*Elena Druță ne-a fost recomandată de către Oana M. Ștefan. Dacă știi și tu alți români remarcabili, ajută-ne să-i descoperim!

Doctor Silviu Iștoc

Tânăr, ambițios și extrem de devotat meseriei pe care și-a ales-o, domnul doctor Silviu Iștoc este considerat, astăzi, unul dintre cei mai buni chirurgi ginecologi din România. Mânat în această misiune de dorința de a ajuta, tânărul medic se dedică fără niciun fel de discriminare tuturor pacientelor care-i trec pragul.

 

Într-o perioadă în care sănătatea, educația, administrația și mai toate domeniile din România sunt puse sub semnul întrebării, există și oameni care sunt dedicați meseriei lor și care continuă  să-și respecte locul de muncă. Printre ei,  se numără și doctorul Silviu Iștoc, medic primar obstretrică-ginecologie, în cadrul unui spital privat din București.

 

Intervențiile minim invazive sunt specialitatea doctorului Silviu Iștoc

Pe doctorul Iștoc, dacă nu-l găsești în sala de operații sau în rezervele pacientelor, atunci, cu siguranță, îl găsești în cabinetul său oferind consultații. Sau, studiind cazurile care i-au parvenit, fie direct, fie prin mail-uri sau scrisori.

De multe ori sunt contactat de paciente din alte orașe, cărora nu li s-a oferit nicio șansă de a păstra uterul sau ovarele. Cu acestea comunic prin email și tot pe această cale primesc imaginile de la diverse investigații (CT, RMN), pe baza cărora pot pune un diagnostic și pot stabili un plan operator. Cu un tratament minim invaziv, putem conserva funcția reproductivă.

A ajuns să fie căutat de femei din toată țară, datorită intervențiilor ”revoluționare” pe care a început să le facă. Mai exact, medicul Silviu Iștoc tratează probleme precum fibroame sau tumori fără ca pacienta să aibă mai apoi de suferit de pe urma intervenției.

Există afecțiuni, cum ar fi fibromul uterin gigant, care compromit uterul și implicit reduc drastic șansele pacientei de a deveni mamă.

 

Talentatul doctor Silviu Iștoc, un veritabil deschizător de drumuri

Ceea ce trebuie menționat este faptul că, înainte ca tânărul medic să aibă curajul să efectueze astfel de intervenții, problemele erau rezolvate destul de drastic pentru femeie. Majoritatea operațiilor de îndepărtare a fibromului afectau ireversibil uterul și implicit anulau posibilitatea ca femeia să rămână însărcinată.

Scopul unei astfel de intervenții este de a îndepărta strict țesutul tumoral și de a reconstrui uterul pe cale laparoscopică, adică fără nicio incizie la nivelul abdomenului și cu afectarea extrem de redusă a organelor învecinate (ovar, trompe uterine). Astfel se oferă o nouă șansă în ceea ce privește viitorul reproductiv al pacientei.

Doctor Silviu Iștoc-Se poate face medicină curată și în România

Cazurile reușite, motivația supremă: Este de datoria noastră să împingem limitele a ceea ce se credea imposibil.

Până în prezent, cazurile de reușită ale medicului Silviu Iștoc le-au depăsit ca număr pe cele mai puțin reușite. Iar acest fapt, după cum susține chiar el, nu poate decât să-l motiveze să meargă mai departe și să facă ceea ce știe mai bine.

Au fost câteva cazuri spectaculoase, cu tumori uterine de 20 cm operate fără tăietură la paciente care mai apoi au putut aduce pe lume un copil. Sau, intervenții efectuate pe uter gravid care au dus la salvarea sarcinilor respective. Acestea au dovedit faptul că este de datoria noastră să încercăm să facem tot posibilul pentru a salva cazuri cărora până acum nu li s-a acordat nicio șansă.

 

Începuturile nu s-au ridicat la entuziasmul și visele tânărului medic

Numai că lucrurile nu au fost întotdeauna atât de roz pentru tânărul medic. Deși a știut dintotdeauna că vrea să salveze vieți, a avut și momente de cumpănă în care meseria de doctor părea că nu i se mai potrivește.

Niciodată nu o să uit cum au fost primii ani ca medic. Începutul a fost foarte greu, în primul rând pentru că așteptările erau mult peste ceea ce oferea realitatea.

Deși a știut de la bun început că-și dorește o specializare chirurgicală, momentul rezidențiatului nu a fost ceea ce și-a imaginat, iar dezamăgirea aproape că l-a făcut să renunțe. Din păcate, realitatea din spitalele românești în care ucenicii nu au loc de maeștri l-a lovit în plin și pe mai tânărul medic.

Nimeni din cei care ar fi trebuit să fie implicați în instruirea mea nu avea vreun interes să o facă. Totul arăta foarte bine pe hârtie, în schimb în realitate nu se întâmpla nimic. Deși trebuia să fiu cultivat pentru a putea ajunge să fac performanță, mi-am dat seama că eram nevoit să cresc precum o buruiană. Meseria o învățam de unul singur, de cele mai multe ori haotic. Era clar pentru mine că în acele condiții nu aveam cum să ajung un medic care să-si facă bine treaba.

 

Mentorul care i-a schimbat viziunea

Totuși, exact în momentul în care era determinat să renunțe, printr-o întâmplare a ajuns să îl cunoască pe profesorul Brătilă. Un om complet, deosebit, care avea ca obiectiv oferirea de servicii medicale de calitate, și care punea foarte mult accent pe instruirea celor mai tineri.

Cu el am redescoperit plăcerea să învăț medicina, stând lângă el mi-am dat seama că pot deveni și eu un medic de calitate. Din acel moment nu a mai existat nicio clipă în care să am vreun dubiu în legătură cu viitorul meu, sau cu meseria aleasă.

La fel de mult a contat, spune medicul Iștoc, și experiența avută ca rezident în Germania, acolo unde a învățat că se pot face lucruri de calitate și performanță. Și că, numai urmând anumite reguli și protocoale, medicina are un viitor asigurat. Însă s-a încăpățânat să creadă că și în România se poate, motiv pentru care s-a întors acasă.

În acele vremuri sistemul medical privat în România era la debut, în plină creștere, și destul de promițător. Îmi imaginam că pot lua parte la construirea acelui sistem,  un sistem curat, cu oameni de calitate, în care să-ți facă plăcere să lucrezi. Am ales să mă întorc, și pot spune că nu regret nicio clipă decizia.

 

Viitorul arată bine prin ochii unui medic optimist

În ceea ce privește viitorul medicinei în România, medicul se declară destul de optimist. El se gândește în primul rând la sistemul medical privat care se dezvoltă de la an la an, și care oferă din ce în ce mai multe povești de succes.

Mai apoi, amintește de schimbările care au avut loc în sectorul medical public. Și nu în ultimul rând, are încredere și în schimbul de generații care va duce la schimbarea mentalității, atât în cadrul Universităților, cât și în cadrul spitalelor.

Sunt mulți profesori tineri în cadrul clinicilor universitare din țară, oameni care vin cu altă mentalitate și care aduc un suflu nou. Este un aspect care ar merita ținut sub observație în următorii ani, pentru că schimbările deja se simt iar situația nu poate decât să se îmbunătățească pe viitor.

 

Istvan Aryanosi

Istvan Aranyosi predă filosofia de 11 ani la Universitatea Bilkent în Ankara, prima universitate privată din Turcia. Aici îi învață pe studenții turci metafizica, filosofia minții, filosofia științelor cognitive, filosofia limbajului, filosofie politică antică și modernă.

 

Câteva repere biografice demonstrează că Istvan a cochetat aproape tot timpul cu domeniul filosofiei. Născut în Sighet pe 19 august 1975, face primii pași în carieră mutându-se în București pentru a urma cursurile facultății de filosofie.

Deși îi este greu să trăiască în București din cauza banilor puțini, își amintește cu plăcere de mulți oameni ai acelor vremuri. În anii 1997-1998 a lucrat ca jurnalist și a cunoscut mulți intelectuali români, în special asociați cu mișcarea democratică din acele vremuri, cu Emil Constantinescu și Convenția Democratică.

În 1999 pleacă la Budapesta pentru un masterat în știinte politice la Central European University. A fost o experiență nouă și pozitivă, învățând să lucreze într-un sistem academic copiat din USA. Câțiva ani mai târziu, Istvan Aryanosi a ajuns să fie primul doctor în filosofie al CEU.

In 2003 este visiting fellow la University of Arizona și îl cunoaște pe David Chalmers, o celebritate in filosofia contemporană. ”Un tip foarte deștept, extrem de iute în gândire”, îmi spune Istvan. Are șansa să lucreze direct cu David în 2006-2007, în calitate de post-doctoral fellow la Australian National University, de mulți ani numărul 1 in lume în filosofia minții.

În 2007 primește oferta de a preda în Turcia. Predă filosofie de 11 ani la Universitatea Bilkent în Ankara, prima universitate privată din Turcia, deschisă in 1984. Bilkent are un mare prestigiu în Orientul Mijlociu, cu redare exclusivă în limba engleză și cu o structură curiculară similară cu cea a universităților din Statele Unite.

S-a specializat în metafizică, filosofia minții și filosofia religiei. Toate acestea într-o abordare analitică, adică bazată pe analiza logică și conceptuală.

 

Consacrarea pe plan internațional

A publicat până acum două cărți: The Peripheral Mind (Oxford University Press, 2013) și God, Mind, and Logical Space (Palgrave Macmillan, 2013). De asemenea, peste 20 de articole în reviste internaționale, pe diverse teme, cum ar fi: problema minte-corp, cauzalitate, logica identității, ontologia umbrelor, implicații filosofice și practice ale mecanicii cuantice, fenomenologie.

Articolul său, A New Argument for Mind-Brain Identity, publicat în revista British Journal for the Philosophy of Science, a fost selectat în 2012 de către Asociația Americană de Filosofie ca una din cele mai bune patru scrieri filosofice din anii 2010-2012, în cadrul celui mai prestigios premiu oferit de către ei, APA Article Prize. Istvan Aranyosi e primul ne-american premiat din istoria acestui premiu.

Nu și-a făcut mari speranțe când a aplicat în 2007 pentru job-ul din Turcia. Pe lista de profesori erau doar pedigree-uri impresionante: Oxford, London School of Economics, etc., iar Istvan venea dintr-un loc fără prestigiu în filosofie. Dar, a fost acceptat.

La Bilkent l-a cunoscut pe profesorul Radu Bogdan, care fusese angajat cu vreo doi ani înainte ca profesor universitar.

Un om deosebit cu care țin legătura. S-a întors în SUA la Tulane University, în 2012, unde conduce programul de științe cognitive. Radu își petrece vacanțele de vară la București, unde predă, voluntar și neplătit, un curs intensiv de filosofia științelor cognitive, la nivel de masterat, în cadrul programului interdisciplinar Open Minds, care există și funcționează datorită prietenului nostru, profesorul Mircea Dumitru (fostul ministru al educației). Radu este un intelectual de modă veche, ceea ce-mi place foarte mult, mai ales în ziua de azi, când ne globalizăm într-un mod dement …

Întrebat de ce a plecat din România și de ce nu se mai întoarce, Istvan Aranyosi pune degetul pe rană, amintind că suntem o țară săracă, cu salarii mici (inclusiv pentru profesori), unde lumea trăiește de pe o zi pe alta. Cu toate astea, jumătate din prietenii lui trăiesc în România și recunoaște că îi e dor de ei. Se întoarce în fiecare an la mama sa, în Sighet.

 

Sistemul educațional turc văzut de un român

Pus să facă o comparație între sistemul educațional românesc si cel turc, Istvan Aranyosi a ținut să sublinieze câteva aspecte pozitive și negative, dincolo de faptul că sunt două țări cu istorii diferite.

Sistemul turc de stat la nivel pre-universitar este cam la fel de ineficient și prost condus ca și al nostru. Descurajează creativitatea, nu este în linie cu prezentul, se predă in stil vechi, bazat pe memorie.

Pe de altă parte, sistemul de stat universitar turc a început să se reformeze în urmă cu vreo 10 ani. În special când vine vorba de teme tabu în Turcia, cum ar fi drepturile kurzilor, genocidul armean, cultul personalității părintelui statului modern turc, Ataturk, etc.

Mai recent, însă, regimul autoritar consolidat de către Erdogan s-a dovedit toxic pentru lumea academică.

 

Fără libertate de exprimare nu există creativitate și, deci, dezvoltare

În Turcia e tot mai multă presiune politică. În ultimii doi ani, regimul atacă profesori, le închide gura. Pe unii îi mai bagă la pușcărie pe motiv de „propagandă teroristă”, adică pe acei profesori care-și exprimă public opoziția față de politica de război promovată de către regim. Sunt mari probleme aici la capitolul libertate de exprimare, iar pe cei care conduc nu-i duce capul să înțeleagă un lucru simplu: fără libertate de exprimare nu există creativitate și, deci, dezvoltare.

Pe de altă parte, aflăm de la Istvan că există câteva universități de mare calitate – atât de stat, cât și private – unde se predă în engleză, și unde studenții sunt pregătiți pentru succes international.

Doar în filosofie, există cel putin 5 facultăți unde se predă exclusiv în engleză, și de unde majoritatea studenților pleacă, după terminarea studiilor, spre programe americane sau europene de prestigiu, ca să studieze pentru doctorat. Universități de stat cu asemenea profil sunt Bogazici, Middle East Technical University, iar dintre cele private Bilkent, Koc, Sabanci.

În tot cazul, și Turcia, ca și România, are nevoie de o reformă substanțială a învățământului, susține cu multă tărie filosoful român ce a ales să predea filosofia în Turcia.

 

În Turcia te bucuri de respect ca profesor, la nivelul oamenilor obișnuiți, al parinților și al studenților

Istvan Aranyosi se declară impresionat de respectul de care te bucuri în Turcia ca profesor, la nivelul oamenilor obișnuiți, al parinților și al studenților.

Un alt lucru impresionant în Turcia este cultura oamenilor înstăriți de a finanța învățământul privat. Este o tradiție ca orice miliardar să construiască obligatoriu minim o universitate și un spital.

Patronii universității Bilkent, de exemplu, familia Dogramaci, au înființat universitățile Bilkent și Hacettepe în anii ‘80, alături de câteva spitale.

Universitatea nu produce profit (cu excepția unor departamente precum cel de nanotehnologie), dar nici nu este gândită pentru asta. Banii pentru susținerea ei vin din afacerile trustului familiei.

În acest fel, Bilkent își permite să mențină o orchestră simfonică, a doua ca dimensiuni din Turcia. Se susțin concerte de muzică clasică în fiecare săptămână, cu mari nume de pe scena mondială.

 

Temele filosofice ce caracterizează cariera lui Istvan Aranyosi

Istvan Aranyosi se axează pe doua teme generale. În filosofia religiei, îl interesează alternativele la monoteismul standard, cum ar fi panteismul, gnosticismul, misticismul, panenteismul, politeismul.

Cartea mea God, Mind, and Logical Space prezintă o versiune panteism, pe care am numit-o „panteism logic”. Vreau să continuu să scriu pe această temă.

În filosofia minții, pe Istvan îl interesează abordările care combină științele cognitive cu fenomenologia, la fel cum se constată și în cartea sa, The Peripheral Mind.

În cea mai recentă publicație a mea, apărută luna trecută în revista Phenomenology and the Cognitive Sciences, cu titlul „Body, skill, and look. Is bodybuilding a sport?”, argumentez că bodybuilding-ul nu ar trebui considerat un sport, fiind mai apropiat de concursurile de frumusețe și de sculptura clasică. Deci, am tot felul de idei, sper interesante și pentru publicul cititor.

 

Exact genul acesta de idei construiesc o personalitate extrem de complexă, pe care noi, românii, merită să o apreciem. Istvan influențează nu doar la catedră sau pe Amazon, cât și în fața microfonului. Trebuie să mai știți că, de peste 25 ani, Istvan este compozitor de muzică rock.

Ani de zile, și-a pus amprenta pe evenimentele culturale din Maramureș, prin trupele înființate de el și alți câțiva prieteni care știau să transmită un mesaj. Sighetul îl cunoaște foarte bine, drept fondator al trupelor Morbid Tales, Empire si Swords @ Chords.

De câteva săptămâni a lansat albumul solo ”Miniatures”, sub pseudonimul John Borhot, pe care îl putem comanda aici sau îl putem asculta pe canalul lui Istvan de Youtube.

Istvan Aryanosi

Mona Paunescu

Omul a fost atras de peșteri din cele mai vechi timpuri, întâi pentru protecție și siguranță. Cu timpul, omul a găsit alte căi de a supraviețui, dar a rămas mereu fascinat de spațiul care i-a fost prima sa casă. De la Edouard-Alfred Martel încoace vorbim și de o știință a explorării lumii subpământene. De la Emil Racoviţă – numărul celor pasionați de aceste spații este tot mai mare, în ciuda riscurilor pe care le aduce cu ea această pasiune. Moni Păunescu este o astfel de persoană, care trăiește pentru experiențele extreme ce îi dau sens vieții. În continuare vom afla nu doar povestea ei, ci și câteva dintre tainele speologiei.

 

De la studii economice la speologie

Moni Păunescu (salvator montan, alpinist, speolog) s-a născut pe 04.09.1975 în Drobeta Turnu-Severin. Cu toate că a avut de mică aptitudini sportive, la sugestia mamei a urmat liceul economic. După căsătorie, a urmat Facultatea de Științe Economice (Management) și a constatat cât de mult îi place să învețe. A fost bursieră în fiecare an.

Își crease un sistem. Ar fi urmat și a doua facultate dacă nu ar fi considerat incorect să plătească pentru a învăța.

Cum a ajuns la pasiunea pentru speologie?

În anul doi de facultate, un prieten speolog de la clubul montan la care activam mi-a zis într-o doară: ”…Moni, vin niște nemți pentru explorare. Vino și tu că o să fie interesant”. Neavând nici un alt program, am mers inițial pentru două zile. A fost atât de special încât pur și simplu am rămas cu acești oameni toată expediția. Mi-a plăcut atât de mult încât în anul acela am facut cursul de Tehnica Speologică Alpină nivelul 1, începatori – TSA 1. Anul următor am mers din nou cu ei și am facut și nivelul 2, avansați. De atunci am mers mereu cu ei, lucrând foarte mult la recartarea complexului carstic Topolnița-Epuran, explorare și fotografie în toate peșterile din Mehedinți.

Chiar dacă echipa cu care a fost în expediții speologice nu a avut o componență constantă, ea a fost de fiecare dată condusă de către Georg Taffet, un neamț care i-a trasat definitiv direcția spre speologie. De 15 ani, ani de an, se alătură echipei germano-române, dar și altor proiecte speologice.

 

”În întunericul acela cald mereu îmi închid lanterna și stau așa… Aș putea să stau la nesfârșit.”

Ce simte când e în peșteră?

Moni Păunescu: Sentimentul ce îmi revine uneori și pentru care mă întorc la pesteră este acela de liniște și pace totală. Este de necomparat cu nici un alt sentiment. Citisem în ”Vineri si limburile Pacificului” (de Michel Tournier), cum el se simțea în pesteră ca în uterul mamei. M-am regăsit în ce spunea el acolo. În întunericul acela cald mereu îmi închid lanterna și stau așa… Aș putea să stau la nesfârșit.

Mona Păunescu

Nu-i place să vorbească prea mult despre realizările ei. Simte însă că cea mai importantă performanță e că a reușit mereu să facă echipă cu absolut toți cei cu care a lucrat. Peștera fiind plină de riscuri, această calitate este esențială pentru bunul mers al oricărei expediții.

Speologia – întâlnirea cu întunericul și o lume fascinantă ce poate să devină o poveste de basm

Moni Păunescu descrie speologia foarte poetic. Este întâlnirea cu întunericul și o lume fascinantă ce poate să devină o poveste de basm.

Totuși, ca sport, domeniul speo este unul foarte complex, în care seriozitatea și angajamentul trebuie să fie punctele forte ale celui care îl practică. Speologia presupune și nămol, apă, transpirație, jeg, efort intens, prietenie maximă și voie bună.

Dacă aceste detalii nu te-au demotivat să urmezi calea Monicăi, ce trebuie să faci e să mergi la un club specializat sau la cineva abilitat să inițieze începători în speologie, mai întâi teoretic și mai apoi practic. E important însă să știi de la început că există numeroase riscuri: teren accidentat, apă, strâmtori, riscuri aferente dislocării blocurilor de stâncă, șerpi… epuizare, suprasolicitare, bravadă și risc inutil.

 

Noi toți contribuim la viitorul nostru prin exemplul personal

Monica lucrează cu copii de 10 ani, ca membru al ONG-ului ATME Speo Alpin Mh. Îi învață să formeze o echipă, să împartă totul și să iubească natura.

Moni Păunescu: Copiii reușesc să se conecteze extrem de ușor și rapid. Fără nici un efort, cu explicații simple, poți să le modelezi felul în care să vadă lumea în care trăiesc.

Lucrând cu copiii, a realizat că de fapt noi toți contribuim la viitorul nostru prin exemplul personal și că nimic nu este stabilit dinainte. Trebuie doar să fim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru.

 

Moni Păunescu, despre pasiuni și iubiri

În afară de speologie, mai e pasionată de alpinism, cross, plante, cărți, treking, muzică rock, escaladă, dans, film, copii, bunici, pisici, câini, fructe, cactuși, pictură, desen, arhitectură.

De fapt, speologia a venit în viața lui Moni după alpinism, un sport care îi dă sentimentul maxim de libertate. Acolo, pe munte, se regăsește, și tot acolo îl găsește de fiecare dată pe Dumnezeu. Același sentiment îl caută și în afara muntelui, dar e mai greu de găsit pentru ea.

Cu toate că în Mehedinți nu există încă un serviciu public Salvamont, Moni este salvator montan atestat. Împreună cu alți doi colegi atestați, face parte din Compartimentul monitorizarea situațiilor de Urgență și Salvamont din cadrul Consiliului Județean Mehedinți.

Se confruntă de multe ori cu situații neplăcute din cauza faptului că turiștii urcă pe munte nepregătiți. Moni ține să amintească că nu trebuie să lipsească din echipament trusa de prim ajutor, haine pentru ploaie, lanternă, apă, mâncare, telefon, încălțaminte adecvată.

Întrebată de oamenii cărora le datorează ce este ea azi, începe prin a-și manifesta respectul față de soțul ei, Sura, alpinist și salvamontist, și de speologul Radu Taffet (speolog). Mama ei a format-o ca om și a învățat-o să nu fie dependentă de nimeni.

Feli, fratele ei, îi amintește mereu cât este de puternică. Bunicul i-a arătat că e iubită pentru că există. Însă cel mai impresionant, este recunoscătoare tuturor copiilor cu care lucrează, deoarece îi oferă sentimentul de mamă.

Moni nu e doar un om al muntelui și al peșterilor. Dintre romanele ei preferate se pot enumera Michel Tournier – ”Vineri si limburile pacificului”, ”Gemeni”, Gunter Grass – ”Calcanul”, Radu Popescu  – ”Revelație pe Amazon”, M. Eliade – ”Romanul adolescentului miop”, Doina Rusti – ”Zogru”, Ioana Pârvulescu – ”Inocenții”, Aldous Huxley – ”Minunata lume nouă”, Umberto Eco – Insula din ziua de ieri”. Lista este cu siguranță mult mai lungă.

Dincolo de toate aceste descrieri, descoperim că există în continuare oameni care refuză să se lase influențați de modul în care am ajuns cei mai mulți să ne trăim viața. Privindu-i, îi considerăm modele.

Preluând măcar o mică parte din valorile lor, putem să ne schimbăm viața într-un mod pozitiv.

 

Remus Beleiu Mobil Art

Din viața lui Remus Beleiu, proprietar al atelierului Mobil Art din Arad, irumpe o poveste despre succes. Un altfel de succes însă, după cum făuritorul îi este! El cu siguranță nici nu l-ar numi așa, traducându-l mai degrabă prin muncă, dragoste de meserie și iar muncă. Dovada? Cuvintele care țes povestea profesionistului în ”arta lemnului”, glasul smerit care exclamă adesea cu mirare „Șansa mea!” și care-și pune lucid toată izbânda în mâinile lui Dumnezeu.

 

Începuturile

Pe atunci se aranjau posturile. Ai mei, fiind singur la părinți, puteau să îmi aranjeze să fiu un altfel. Toți se cam străduiau să aibă puțină funcție, având liceul, sau să meargă la facultate sau să facă ceva să nu muncească. Eu le-am spus părinților mei că nu vreau să merg la facultate și nu am dat la facultate. Le-am spus că decât să ajung un inginer slab, mai bine un tâmplar bun. M-am angajat ca tâmplar, pentru că asta am vrut sa muncesc la modul cel mai serios.

În 8 august 1979, după terminarea studiilor liceale, Remus Beleiu se angajează tâmplar la CPL Arad – Combinatul pentru Prelucrarea Lemnului. Este repartizat la o secție de „Serie”.

Șeful secției „Prototipuri” – fostul maistru-instructor din anul I și II de liceu – intervine însă în favoarea lui pentru a fi mutat aici. Îl cunoștea pe Remus Beleiu numai de pe băncile școlii. „Intervenția” a fost făcută pentru că întrezărea în el profesionistul care avea să devină.

Anul 1989 îi promite a doua șansă din carieră: la Timișoara se dorea înființarea unei secții de mobilă high-class. Este ales pentru a face parte din această echipă „teribilă”, formată din cei mai buni sculptori, tâmplari, entarsieri, pentru a realiza mobilă de lux. La scurt timp însă toate demersurile în sensul acesta se dovedesc inutile, întrucât „afacerea cade”.

În 1990, un prieten bun, fost coleg de liceu, îi propune lui Remus Beleiu varianta deschiderii unei afaceri proprii. Astfel, alături de acesta și de Ioan (Nelu) Cati, Remus Beleiu acceptă provocarea de a „deveni particular”, conlucrând în această formulă până în anul 1999. În 1999 și el, și Nelu Cati sunt  „dați afară”.

 

Despre a nu renunța niciodată

Văzându-se amândoi „pe drumuri”, știu că au două opțiuni – să se angajeze undeva sau să (re)înceapă pe cont propriu. Refuză oferta directorului Fundației Româno-Germane din Vladimirescu de a se angaja maiștri în cadrul acesteia. Acceptă însă un împrumut din partea lui pentru a-și putea lua destinul în mâini – 30.000 de mărci, fără dobândă, din care folosesc numai o treime.

„Cu puține mijloace, dar cu multă forță” și „multă nebunie”, Remus Beleiu și Nelu Cati pariază și investesc totul într-o hală – „catastrofă”. Lozul lor a fost însă cel câștigător – atelierul de mobilă Mobil Art funcționează și astăzi, în aceeași clădire.

Ne-renunțarea este, deci, unul dintre pilonii fundamentali pe care se clădește cariera lui Remus Beleiu. O extraordinară forță lăuntrică, animată de pasiunea pentru tâmplărie, și dorința de a nu renunța îi înlesnesc continua (re)configurare a traseului profesional.

Fiecare final devine o șansă, – „Șansa mea!” –  iar fiecare oportunitate o nouă provocare. Puterea de a o lua mereu de la capăt este, desigur, dublată de o muncă titanică și de sforțarea continuă de a mulțumi, în mod cinstit, pe toată lumea – angajat sau client.

 

Dincolo de ușile Mobil Art

Pentru Remus Beleiu nu există „a fenta”, iar fiecare lucrare este abordată din această perspectivă:

Ce am promis, aia am făcut. Unde am crezut că nu este ok, am făcut tot ce am putut, indiferent că am câștigat sau am pierdut. Nu spun că am făcut cel mai bun lucru. Spun că am făcut cum am știut eu mai bine… frumos, sănătos, conștiincios, în orice lucrare. Indiferent că a fost bine plătită sau prost plătită… pentru că am avut și lucrări în pierdere, greșind calcule.

Reversul medaliei? Clienți care știu valoarea serviciilor prestate și a relațiilor legate, care răspund cu aceeași monedă.

Am avut clienți care ne-au împrumutat bani la început, cu condiția să le facem mobilă sau uși pe parcurs, în timp. Și dacă nu reușim să le facem mobilă, să fie acționari în firma pe care întrevedeam să o facem.

Firma s-a coagulat, iar clienții au continuat să le revină în atelier iar și iar, întărind astfel votul de încredere. Ei au știut ce vor, iar Remus Beleiu a știut ce să le ofere – mobilă high-class!

Rezultatele muncii depuse (în medie 12 ore pe zi), raportarea la clienți și relația cu aceștia sunt reflecții a ceea ce se întâmplă dincolo de ușa atelierului. Muncitorii Mobil Art formează o echipă bine sudată. Un organism în care fiecare membru își are un loc și un rol bine definit.

Nucleul funcționează de la deschiderea firmei – de acum 18 ani, iar ultima angajare a fost făcută acum 5 ani. Într-o echipă statornică și închegată, buna funcționare a lucrurilor este dirijată, în primul rând, de respectul reciproc.

Lucrând în echipă poți să faci ceva. Asta înseamnă să ai parte de oameni alături de care poți construi.

 

Remus Beleiu și Nelu Cati, de o viață împreună

Fără Nelu Cati, asociatul său, succesul lui Remus Beleiu ar fi fost cu siguranță altfel. Foști colegi de liceu, născuți în ianuarie, puși pe muncă… și-au clădit nu doar o afacere, ci și o a doua familie.

Ne certăm la cuțite, pentru fiecare corp pe care îl facem, pentru că ne pasă cum îl facem. Eu am un punct de vedere și el întotdeauna altul. Lucrăm împreună din liceu, dar nu am avut niciodată aceeași părere despre un obiect.

Întotdeauna constructive, discuțiile în contradictoriu sunt lămurite în atelier.  Nimeni nu pleacă vreodată supărat acasă. Atât ca parteneri, dar și ca prieteni, pot funcționa pentru că se respectă. Și pentru că nu au căutat niciodată să depășească limitele impuse tacit de bunul simț.

Niciodată nu au încercat să se fenteze unul pe altul. Niciodată. Totul se bazează, deci, pe încredere. Încrederea se reflectă și în dinamica raportării la responsabilitățile interne.

Remus se preocupă mai mult de relațiile cu clienții – preluat comenzi, montaj, predat comenzi, prețuri. Nelu are în grijă atelierul. Cu toate acestea, organizarea lor funcționează pe baza principiului vaselor comunicante: își arogă funcții diferite, dar știu întotdeauna ce întreprinde și celălalt.

Abilitatea de a comunica, de a nu cădea în capcana justificării, au deprins-o însă într-o viață. Se cunosc din 1976 și îi leagă nu doar miile de ore muncite în atelier. Au petrecut concedii împreună, au căutat soluții împreună și au trăit adrenalina tinereții împreună.

În aceeași formulă au înfruntat și provocările întâmpinate de-a lungul vremii, întărindu-se reciproc. Nu s-au poticnit niciodată în lucrurile mărunte, iar parcursul carierei le-a demonstrat progresiv care este sensul efortului lor – mulțumirea clientului și lemnul transformat în artă.

Remus Beleiu Mobil Art

„… și așa am ajuns furnizori ai Casei Regale.”

Una dintre cele mai emoționante provocări, revelatoare și pentru valoarea muncii lor, este colaborarea Mobil Art cu Casa Regală a României.

Primul contact este inițiat de administratorul Castelului din Săvârșin, care îi găsește din pură întâmplare. După câteva drumuri la castel, Remus Beleiu le prezintă ce poate face alături de echipa sa și realizează în sensul acesta un corp-mostră.

Ca răspuns al invitației lansate de acesta, prima dată pășește în atelier Principele Radu Duda. Încântat de ce vede aici, înclină favorabil spre legarea colaborării. La a doua întrevedere, tot în atelier, este prezentă și Principesa Margareta.

Când a venit și Principesa, am avut emoții peste măsură. Vreau să spun că după intrarea în birou, în atelier, la foarte scurt timp, a știut să se poarte cu noi de parcă ne știam de o viață.

Prin raportarea ei la context, la oameni, la viața din atelier, Principesa Margareta îi impresionează peste măsură.

S-a văzut că e un om care știe să coboare la nivelul pălmașului, al omului de rând. Am făcut și poze în atelier. A fost o zi deosebită pentru noi. Nu am cuvinte să spun cât de bine te simți în preajma lor. Și nu e numai părerea mea. Toți care colaborează cu Casa Regală simt lucrul acesta. Mă rog… toți cei cu care am vorbit au aceeași părere.

Toată lemnăria din Castelul de la Săvârșin este lucrată de echipa Mobil Art – ferestre, uși, mobilă. Piesa cea mai valoroasă pe care au făcut-o acolo este biblioteca pe două niveluri, cu două scări interioare. A fost proiectată de o casă de arhitectură din Cluj și este, spune Remus, o bijuterie a castelului.

Remus Beleiu Mobil Art

O propunere de colaborare a venit și pentru Palatul Elisabeta din București. Distanța mult prea mare a limitat însă numărul corpurilor de moblier realizate și recondiționate.

Au creat frumos, iar osteneala le-a fost răsplătită pe măsură. Girul Casei Regale a fost dublat de o lecție de viață despre firesc, omenie, normalitate, corectitudine și eleganță. Lecția le-a fost oferită chiar de cei doi exponenți ai acesteia – Principele Radu Duda și Principesa Margareta.

Colaborarea cu Casa Regală a României le este prima și singura reclamă publică, în 18 ani de activitate; cu predilecție prin albumul de artă Săvârșin. Detaliul, apărut la Editura Curtea Veche, în anul 2015.

Vreau să spun că nu ne-am făcut niciodată niciun fel de reclamă. Singura reclamă este cea pe care a făcut-o Casa Regală pentru noi. Eu nu am cumpărat niciodată după poză și nici nu știu să vând după poză. Nu este stilul nostru. Suntem depășiți de situație.

 

Reteța succesului

Desigur că în mentalul unei societăți alimentate de marketing, reușita nu poate fi contabilizată decât în parametri „comerț-reclamă”. Și totuși, povestea de viață a lui Remus Beleiu se dezice de judecățile de valoare care mutilează percepția, fiind elocventă pentru un succes înțeles și asumat altfel.

În primul rând, protagonistul se remarcă prin felul în care își aproprie izbânzile.

Dumnezeu nu îți dă numai cât poți duce. În momentul în care iei mai mult decât poți duce, riști să te prăbușești. Și am văzut atâtea prăbușiri încât nu vreau să trec prin asta.

Conștient de capcana vanității pe care și-o poate lansa singur, Remus Beleiu trăiește cumpătat și lucid succesul. Alegând să nu se lase îngenunchiat de o beție efemeră, reușește să guste demn din dulceața roadelor propriei munci. Asistăm așadar, la un succes trăit cu răbdare, de la care eroul se sustrage numai pentru a-l domina învingător.

Mai mult decât atât, Remus Beleiu a înțeles practic temeiurile pe care se fundamentează o poveste de succes durabilă. „Agoniseala nematerială” e clădită în primul rând pe muncă.

Noi știm să muncim. Nu facem bani, dar facem mobilă bună și diversificată. Ori, nu asta aduce banul. Banul aduce seria și lucrările făcute repede… să se vândă repede, să vină banii repede. Nu asta am urmărit noi. Am urmărit să avem de lucru și să mă pot mândri cu ce am făcut.

Muncii fizice, eroul îi adaugă un ingredient personal, cu totul aparte – smerenia sau modestia raportării la propriul efort.

Am avut de lucru tot timpul, dar modest, la nivelul nostru. Nu avem pretenții de mari tâmplari. Eu consider că nu suntem nici un atelier foarte dotat, nu suntem nici foarte buni… dar, la nivelul de aici suntem buni pentru că nu sunt alții mai buni.

În fond, cine ar mai construi lucruri mărețe, dacă ar fi conștient de propria valoare?

Reteța reușitei lui Remus Beleiu rezultă și din faptul că a înțeles sensuri – sensul ne-renunțării, sensul muncii, sensul camaraderiei. Cu toate acestea, o importantă lecție învățată este și aceea a ne-asumării meritelor.

În afară de Cel de Sus nu cred că cineva ne-a putut dirija felul în care am ajuns să lucrăm. Mai ales nefăcându-ne niciun fel de reclamă. Numai Cel de Sus ne-a îndrumat…nimeni altcineva.

Nici munca, nici modestia, nici mobila făurită nu și-ar fi găsit rostul în această poveste, dacă Dumnezeu nu le-ar fi rânduit parcurgerea acestui traseu spre folosul lor și al celor din jur. Nihil Sine Deo este și deviza Casei Regale Române, nu?

Nu au făcut niciodată nimic să termine și să ia banii, iar despre măiestria lor s-a dus vestea în toată lumea. „Mobila călătoare” a plecat din atelierul din Arad spre Franța, Spania, America, Danemarca, Rusia, Italia sau Ungaria. Aceste colaborări sunt doar câteva dintre confirmările unei cariere de succes, construită într-o viață de muncă.

Viața lui Remus Beleiu este o poveste despre devenirea personală și profesională a unui om. Prin exemplul său, acesta a dat cinste meseriei de tâmplar, ridicând-o la rang de ebenist.

Cosmina Aron

Puternică și sigură pe ea, Cosmina Aron a demonstrat și demonstrează în continuare că inteligența, perseverența, dar mai ales ambiția, te pot duce acolo unde îți dorești. Cu multă muncă și ambiție, Cosmina este astăzi un avocat de succes, care conduce filiala din România a casei de avocatură Peterka & Partners.    

 

”Uite, așa aș vrea să fiu când voi fi mare”, mi-am zis la prima întâlnire cu Cosmina Aron. O femeie înaltă, sigură pe ea, a cărei strângere de mână aproape că m-a blocat. La prima vedere, atitudinea impunătoare dezvăluie o personalitate puternică. Genul care a știut de la bun început ce vrea, ce face față oricărei situații cu brio și care, cu siguranță, poate desluși ițele fiecărui business complicat. Cum, de altfel, și face în viața sa profesională de zi cu zi.

Dreptul, o alegere pragmatică pentru Cosmina Aron

Am știut întotdeauna că vreau să fiu avocat, nu magistrat sau să exercit altă profesie la îndemâna unui absolvent de drept.

Și astea nu din pricina vreunui spirit justițiar ieșit din comun, așa cum m-aș fi așteptat, sau cum avem mulți dintre noi impresia. Ci, pentru că, susține Cosmina, în acest domeniu e nevoie de perseverență și dorință, și nu de alte talente sau aptitudini.

Pentru a izbuti ca avocat, e nevoie de siguranță, încredere și pragmatism. Calități pe care ea le are din plin, având în vedere nivelul la care profesează.

Numai că drumul către o astfel de profesie nu era tocmai la îndemâna oricui, mai ales în perioada în care a absolvit ea. În 2003, ca să fii avocat, în cazul ei la Cluj, aveai nevoie de îndrumarea și susținerea a doi specialiști definitivi. Lucru ce pentru o absolventă fără istoric familial în domeniu și fără o situație financiară de invidiat, era imposibil de realizat.

Singura problemă era că în acea perioadă era foarte dificil pentru un absolvent de drept să se înscrie la examenul de barou. Avea nevoie de recomandarea a doi avocați definitivi din baroul respectiv, avocați care trebuiau să îndeplinească anumite condiții de vechime, venituri etc. și care se obligau cumva să te îndrume în perioada de stagiu. La Cluj nu am reușit să găsesc niciun avocat dispus să mă recomande și, prin urmare, am ajuns la București.

 

Drumul către succes

Fără prea multe așteptări, doar cu o imensă dorință și sete de muncă, de reușită și, mai ales, de demonstrare că e capabilă să răstoarne munții din loc, Cosmina Aron reușește prin propriile forțe să se alăture unei societăți internaționale de avocatură. Acest lucru, după cum susține, se datorează, în principal, faptului că stăpânește perfect două limbi străine, dar și pentru că avea o oarecare experiență internațională, prin prisma participării ca studentă Erasmus la Universite Libre de Bruxelles.

Ceea ce pentru București reprezenta un avantaj, pentru avocatura din Cluj era complet irelevant.

Însă acum era momentul să demonstreze că în viață poți ajunge să fii bun în ceea ce faci, dacă îți dorești cu adevărat și depui și un oarecare efort în acest sens.

Până în 2010, am colaborat cu alte case de avocatură (internaționale și locale), iar din 2010, m-am alăturat societății de avocatură Peterka&Partners, unde activez și în prezent.

Din 2012, ca o încununare a muncii depuse și a felului profesionist prin care știe să se impună, Cosmina Aron devine managerul biroului Peterka&Partners din România. Și, tot atunci, a trebuit să demonstreze că poate.

Chiar dacă o poziție de management nu era o noutate pentru mine, de această dată erau mai multe responsabilități și, odată cu ele, și o presiune pe măsură. Pur și simplu nu era o variantă să eșuez sau să meargă prost. Trebuia neapărat să demostrez celor care au avut încredere în mine, dar și mie însămi că pot face acest lucru. Perioada de tranziție a fost extrem de solicitantă.

 

Obstacolele și greutățile, detaliile care te propulsează

Drumul ei ca avocat respectat în branșă și confirmat ca unul de excepție nu a fost unul lin, fără suișuri și coborâșuri. Însă, după cum susține chiar Cosmina, tocmai aceste situații te pot face să-ți dorești mai mult și să fii mai bun.

Mi-a rămas în minte expresia mătușii mele, care-mi spunea că pentru a reuși trebuie să fii tot timpul treaz. Să fii capabil să te ridici și să treci peste momentele dificile. Să poți extrage binele chiar și din ceea ce crezi că e rău. Să înveți de la toți cei din jurul tău, dar și din situațiile create.

Cu acest sfat în minte, Cosmina a reușit să confirme că perseverența și deschiderea către oameni și către situații, ajută uneori mai mult decât orice afundare în studiu.

Echipa pe care am reușit să o formez în ultimii ani și rezultatele pe care le obținem împreună îmi furnizează energia de a continua.

 

Leadershipul, punctul forte al unui manager de succes

Fără a se considera un geniu al domeniului, Cosmina Aron e convinsă că ceea ce o face să fie un lider bun și apreciat, atât de colegi, cât și de clienții pe care îi reprezintă este încrederea pe care o inspiră, dar și felul în care știe să organizeze lucrurile și situațiile.

Un lider trebuie să inspire încredere celorlalți și să fie resimțit ca parte din echipă, nu ca un „șef care dictează”. Trebuie să fie organizat, deoarece haosul și leadershipul nu sunt parte din aceeași echipă. În plus, liderul trebuie să fie sociabil, să îi placă să interacționeze cu oamenii. Un introvertit nu va avea niciodată capacitatea de a-i influența pe alții sau de a ține o echipă unită. Nu în ultimul rând, un lider trebuie să aibă abilitatea de a delega și de a atribui fiecărui membru al echipei sarcini „potrivite” potențialului acestuia.

Nimeni nu este perfect și nici bun la toate.

Dar dacă știi să valorifici punctele forte ale oamenilor, poți crea o echipă care tinde spre perfecțiune.

Toate acestea sunt detalii pe care avocatul și managerul Cosmina Aron le-a învățat pe parcursul carierei. La fel ca mulți dintre noi, și ea credea că orice om are capacitatea de a organiza și de a coordona o echipă.

Și-a dat seama, însă, că unor oameni, indiferent de resursele intelectuale și de specializările dobândite, le este imposibil să conducă. Iar a fi lider (unul de succes) e mai mult ca sigur o chestiune nativă și nicidecum ceva pe care poți să-l dobândești.

Este esențial pentru un lider să cunoască aptitudinile profesionale ale fiecărui „coechipier” și niciodată să nu aibă așteptări peste capacitatea fiecăruia.

 

Să dăm timpul înapoi

Regrete, păreri de rău sau schimbări? Mulți dintre noi susțin că nu le au, dar oare la fel de mulți suntem și sinceri? Sau este doar o mască după care ne ascundem neîmplinirile?

Nu e cazul Cosminei, care, în contextul social, politic și economic în care ne aflăm, recunoaște că dacă ar fi să o ia de la capăt, ar alege aceeași meserie. Însă, mai mult ca sigur, țara în care ar profesa ar fi alta.

Acum 20 ani eram mai optimistă în ceea ce privește soarta României și speram că lucrurile se vor schimba, cel puțin prin generația mea și cele care urmau să vină. Acum nu mai sunt așa de sigură. Mi se pare că suntem prea puțini cei care vrem să schimbăm ceva și că majoritatea rămân la cunoscuta lozincă „să se modifice, dar să nu se schimbe nimic”.

Prof Univ Dr Ovidiu Pecican

Una din cele mai importante voci ale Ardealului, Ovidiu Pecican este profesor universitar la Facultatea de Studii Europene, cercetător la Institutul de Antropologie Culturală din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, scriitor și publicist.

 

Dincolo de toate acestea, Ovidiu Pecican este un om cordial, respectuos și, în principiu, binevoitor. Apreciază bunătatea, inteligența, loialitatea și simțul onoarei.

Atât doar că nu mai are răbdarea din tinerețe, care probabil a plecat odată cu câteva iluzii naive. Îi place să spună despre el că nu este începător și nici n-a ajuns încă la capăt, că e un om obișnuit și că trăiește ca atare.

Deloc surprinzător, îi place să citească și să scrie.

Am publicat până astăzi, nici eu nu prea știu cum, cam câte o carte pentru fiecare an din viața mea. Probabil un semn că „nu știu să mă adun” sau că am vorba lungă. De fapt, încerc să las cultura noastră și mai bună decât am găsit-o la descoperire. Dacă nu era astfel, nu m-ar fi fascinat în așa măsură încât să pariez pe ea tot ce aveam la îndemână: visuri și speranțe, energie și tinerețe. Nu pomenesc nimic de talent, fiindcă nu îi cunosc definiția și nu știu dacă am sau nu așa ceva…

A apreciat mereu autorii romantici pentru elanurile lor generoase. Pe realiști pentru ochii lor larg deschiși către nevoile și dilemele lumii. Pe marii ruși pentru profunzimile lor abisale.

Îi plac și cei care se hrănesc din propria fantezie dezlănțuită. Când e vorba de muzică, Ovidiu Pecican recunoaște că îi plac mult compozitorii preclasici.

Cred cu toată sinceritatea că formarea unui om – a mea, de pildă – ține pe parcursul întregii vieți. În fond, cultura are forma ideală a unei sfere. Nu contează prin care punct al circumferinței ei începi să o străbați, important este că ai început de undeva și continui periplul parcurgerii acestui spațiu incredibil de ofertant.

 

Românii sunt europeni și când nu o știu

Ca profesor de Studii Europene, valorile omului din spatele catedrei nu puteau fi altele decât cele europene, de care nu ne putem despărți ca popor. Mai exact, cele așezate la baza Europei: lumea greco-latină, creștină, cele ale Revoluției franceze și cele ale democrațiilor cu tentă liberală, dar și socială, mai recente.

Românii sunt europeni și când nu o știu, din pur reflex și genetic. Desigur, este preferabilă luciditatea deținerii acestei identități, asumarea ei clară, programatică. Dar, ca să ajungi acolo, este nevoie de un exercițiu reflexiv, de ocuparea unui răstimp în desfășurările propriei vieți interioare cu meditarea acestei condiții.

Ceea ce nu oricine este dispus să facă, din păcate. Unii abia știu – la propriu – cum îi cheamă; reflex al unei înapoieri sociale și a unor decalaje în educație.

Când însă privești mai atent, poți descoperi că a fi european înseamnă să stai pe o colină cu bogății…

Câți cetățeni ai lumii au în spate așa o abundență de valori precum Europa? Câți au un asemenea trecut plin de aventuri și de eroi, de lumi imaginare și de înfrângeri tratate ca victorii? Câți se pot revendica și se pot legitima de la și cu ele? Privind astfel lucrurile, se poate înțelege ce noroc este să fii european. Sau, altfel: de ce vin înspre Europa valuri nesfârșite de imigranți? Nu pentru că ea reprezintă o patrie dorită și râvnită, apetisantă și generoasă? Ceea ce nu înțeleg nici noii veniți câteodată este că Europa nu este un perimetru geografic, ci un context cultural și spiritual strălucitor și mirific. Cine caută astăzi Suedia, vrând să se stabilească acolo, nu caută clima și fiordurile suedeze, cu siguranță, ci întrețeserea de valori și tradiții, de realități sociale și culturale funcționale care definesc Suedia actuală…

 

Cum arată Bucureștiul și România privite de la Cluj

Bucureștiul este fermecător și neliniștitor. România este țara mea, în care am ales în fiecare moment să continuu să trăiesc, și nu regret. Nu se pleacă din țara ta doar pentru că ți-e greu… Pe de altă parte, Bucureștiul este o capitală rapace și cam insolentă cu hinterlandurile, iar România nu izbutește încă să se constituie într-o patrie funcțională pentru toți cetățenii ei.

Domnul profesor consideră că nu e vreme de plictis pe la noi. Că fiecare ar putea face câte ceva pentru ca lucrurile să meargă mai bine. Că există o mie de feluri în care poți face mai curând ceva bine decât nimic.

România nu este doar un stat, o țară, ci și o invitație la realizarea de sine. Poți căuta mari bucurii în creație, înafara spațiilor omologate politic și administrativ.

În același timp, domnul Pecican speră că, de la o vreme, românii se vor sătura să fie slujbași la stat. Ar vrea să îi vadă mai des luându-și viața în propriile brațe, decizându-și în mai mare măsură – statistic vorbind – propriul destin individual.

Ovidiu Pecican

Prof. Univ. Dr. Ovidiu Pecican

 

Slugărnicia și ipocrizia, cele mai mari greșeli ale românilor

Le sesizează cu ușurință în stilul multor alocuțiuni publice, în entuziasme de circumstanță, în frica de gândire critică (precum de ciumă!).

Prea multe dominații străine și din cale afară de multă lipsă de fair play printre ai noștri ne-au învățat, parcă pentru eternitate, dublul limbaj, trasul cu ochiul, multă șmecherie prin care ne furăm doar nouă căciula.

Domnul Pecican consideră că toate pot fi reparate. Însă pentru asta, educația ar trebui să devină altcum și procesul ar dura generații. Nici asta nu ar trebui să sperie, dar ne-am învățat să gândim totul instantaneist, pe termen scurtissim, într-un soi de prezent improvizat continuu.

Se trăiește mult pe la noi în această mitologie a hocus pocus-ului de moment. Asta nu înseamnă însă că românii nu ar putea supraviețui propriilor năravuri.

Costurile continuării ca până acum se văd deja și sunt înfiorătoare. Patru milioane de concetățeni au preferat să devină altceva decât erau, să fugă din locurile astea, să trăiască mai bine printre străini, indiferent de vicisitudini.

Cu siguranță ei nu mai cred în victoria demnității și a bunului simț în patrie.

Cât despre cei rămași, mulți s-au intoxicat cu resemnare. Nu îi poți condamna, chiar dacă nu ai vrea să fii ca ei, declară domnul Ovidiu Pecican.

 

Indolența românilor, valoarea care ar putea fi șansa noastră ca nație

Surprinzător, Ovidiu Pecican consideră indolența drept una din cele mai importante valori ce s-au păstrat în cultura acestui popor, care ar putea să ne mai dea o șansă ca nație în actualul context național și european.

Indolența își vădește astăzi valoarea pozitivă, atunci când nu ne grăbim să ne aliniem unor căi de evoluție în care nu credem, care ne apar ca discutabile. Sau, când nu cedăm stressului și presiunilor care induc infarcturi și atacuri cerebrale. Că, pe de altă parte, o asemenea tactică temporizantă ne menține mai jos de mediocritate, este altceva. Statistic vorbind, când populația națională scade prin minus natalitate, prin mortalitate zdravănă și prin lepădare a propriei identități și plecare departe, indolența care prezervă, câștigă timp și lecuiește în ritmuri descompuse îmi pare preferabilă dezagregării și imploziei totale.

Ovidiu Pecican ne amintește că în viață câștigă cei care rezistă. Că în jur sunt națiuni mai mici, amenințate și ele cu dispariția. Noi, cu un pic de noroc istoric, am putea să le supraviețuim.

Cum își imaginează viitorul pentru românii de astăzi și urmașii lor, mai ales pe fondul îmbătrânirii masive a populației țării și a Europei?

Veți observa, poate, că, în cele pe care le spun, lecția cioraniană este cât se poate de vie. Cel care vorbește astfel nu își improvizează un entuziasm jucat, de circumstanță. Dimpotrivă, am ajuns într-un asemenea impas imediat, noi, românii, încât ajung să celebrez virtuțile care ar putea salva, măcar biologic, națiunea română. Suntem mult mai în criză decât pe vremea când Cioran regreta incapacitatea noastră endemică de a ne imagina în scară majoră, cu un relief istoric și cultural de anvergură.

 

Educația românească, prin ochii profesorului Ovidiu Pecican

Sistemul educațional românesc este profund tarat de atâtea și atâtea reforme inițiate și întrerupte, reluate și incoerente. În pofida oricăror mode transoceanice și a inovațiilor de tip Bologna, Ovidiu Pecican vede utilă revenirea la modelul paideic grec.

Omul are minte, suflet și trup. Toate se cuvin, după vechii greci, educate. Mintea prin deprinderea filosofiei și a științelor, prin cunoaștere. Sufletul prin arte (muzele!). Trupul, prin higienă și sport. Imposibil de adăugat altceva la acest nivel de generalitate. Poate doar la componentele vizând conținuturile. Exemplu: pentru trup, educația în sensul unei nutriției corecte, ecologismul.

Modelul grecesc de educație presupunea și alte componente. De exemplu, relația dintre maestru și discipol care, peste secole, în plin creștinism, a inspirat și organizarea învățământului academic socotit.

Având ocazia să discut cu un profesor universitar prin mâna căruia au trecut numeroase generații de studenți, l-am rugat să ne facă o comparație între studentul de acum 20 de ani și cel de azi. Dincolo de diferența de vârstă, există mereu vârfuri printre studenți, mediocri și inși nemotivați, lipsiți de interes real pentru studiu.

Domnul profesor îmi spune că nivelul de pregătire cu care vin din licee este altul, și nu unul ascendent. Adevărata problemă este însă modul cum concepem educația. Spre deosebire de vremurile de după revoluția din 1989, actualele generații de studenți au, cum este și firesc, probabil, un orizont diferit de așteptare și de reacție.

Nu o dată am lucrat, spre exemplu, la seminar, pe Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir cu studenți care o citeau direct de pe ecranele telefoanelor mobile. Întreaga raportare a tinerilor se resimte, în bine și în rău, de pe urma exploziei mediatice și tehnologice în fața căreia mediile universitare nu au întotdeauna reacții prompte de deschidere. Bibliotecile virtuale sunt extrem de ofertante, dar tentațiile scormonirii internetului pentru bibliografie serioasă nu sunt întotdeauna calea pe care oamenii o aleg. Nici comenzile de carte științifică substanțială, posibile și ușor de făcut acum, nu par prima opțiune la cei mai mulți, deși nu absența banilor este piedica.

Pe de altă parte, este spectaculoasă reconfigurarea mediului învățării academice.

Într-un an am predat un curs masteral studenților din mai multe țări europene via internet, fără ca asta să reprezinte un rabat de la calitate și fără costurile pe care mobilitățile (adică peregrinările) studențești dintr-o țară într-alta le presupun. Este însă drept că nici beneficiile călătoriilor de studii tradiționale nu mai apar (cunoaștere de colegi și de profesori noi, vizite în locuri mirifice, contacte cu ambianțe diverse din punct de vedere cultural etc.)

Deși tot mai mulți aleg calea străinătății, România este locul său. Aici trăiește de când se știe, printre oameni ca el, confruntați cu aceleași probleme, înzestrați cu calități și defecte cu care e compatibil.

Aici e motivat să încerce ceva.

Ovidiu Pecican

Ovidiu Pecican: Țara este splendidă și avem aproape tot ce se poate imagina din punct de vedere geografic.

 

Cât de vizibilă mai e elita românească?

Ovidiu Pecican ne amintește că elita unui popor este ceea ce răsare, calitativ vorbind, deasupra mulțimii indistincte. De aceea, consideră că elita noastră nu se vede prea bine, în acest moment. Cel mult în cultură, dar și aici destul de neclar și de dizarmonic.

Propaganda și marketingul stânjenesc contemplarea mai precisă a lucrurilor. Faptul că elita românească este mai puțin vizibilă nu înseamnă că ea nu există, subliniază domnia sa.

Va trebui să ne întrebăm de ce, după trei decenii de pace și de democrație, fără invazii, războaie, fără totalitarisme, fără epidemii naționale și foamete, elita continuă să se afirme cu surdină, lăsându-și locul unei pseudoelite vocale, ostentative, contraperformante și penibile. Nu este deloc clar de ce, în continuare, destule false valori ori valori autentice, dar inadecvate, ancorate în trecut ori privind către zări înfundate, țin afișul și fac mereu prozeliți. Fiecare dintre noi poate da câte un răspuns…