Andreea Radu – despre cum se poate bucura de Antarctica o tânără de 25 ani

Andreea Radu

Nascută în Buzău, adoptată mai întâi de Cluj, iar mai apoi de Sibiu, Andreea Radu este una dintre putinele persoane care a reușit să ajungă în Antarctica la doar 25 de ani. În momentul în care s-a mutat din Muntenia în Transilvania, părinții ei i-au spus “draga mamii, tu oricum nu erai de-a locului, că ești prea domoală pentru partea asta a țării”.

 

Are nevoie de timp să rezolve lucrurile, gândește de multe ori înainte, verifică de și mai multe ori. Asta crede că o face să fie “domoală”, cum a definit-o mama ei – poate una dintre slăbiciunile ei.

Studiază la Cluj, la Facultatea de Știința și Ingineria Mediului din cadrul Universității Babes-Bolyai, studii masterale, specializarea Evaluarea riscului și securitatea mediului. De asemenea, continuă studiile începute la nivelul de licență al aceleiași facultăți.

Ca membru și colaborator CNCA (Comisia Națională pentru Cercetări Antarctice din cadrul Academiei Române), a inițiat și condus două proiecte de cercetare în Antarctica de Vest în vara polară a anului 2017. Este vorba de “Transboundary pollution: rising nitrate level in the Southern Ocean” și “Water quality determination and monitoring in Antarctic lake ecosystems”. A reprezentat România, în colaborare și cu sprijinul Armatei Republicii Argentina.

Eu am întâlnit-o în orașul vechi al cetății Sibiului, unde locuiește în prezent.

 

Dezvoltarea pasiunii pentru Antarctica

Andreea Radu este pasionată de design și arhitectură, însă s-a dovedit expertă în a scrie proiecte.

Pentru estetică a prins drag de mică, căci o lungă perioadă de timp a locuit cu mătușa ei, pe care mereu a văzut-o ca fiind o artistă. Desenul si pictura au fost mereu prezente în mediul în care a trăit, apartamentul unchilor ei fiind intr-o continuă schimbare. “Când crești într-un mediu creativ … devii creativ!”

De-a lungul anilor de facultate a obținut bursă de studiu. “Cam toate”, îmi spune Andreea.

Chiar toate bursele de studiu, iar cu ajutorul burselor, mi-am cumpărat cărți: cărți de artă, arhitectură, design, fotografie etc. Datorită cărților am fost nevoită să îmi schimb locuința de câteva ori, din lipsă de spațiu.

Tot din pasiune pentru cărți a ajuns să fie prezentă la o lansare de carte a Prof. Univ. Dr. Pompiliu Manea despre călătoria către Polul Sud. Scrisă sub forma unui jurnal, cartea i-a stârnit curiozitatea asupra zonei. Fiind studentă la mediu, a realizat că ar putea studia mediile de viață extreme. Iar acesta a fost începutul dezvoltării proiectelor ei. Evident, tot din pasiune.

Proiectul de cercetare din Antarctica a fost primul ei proiect implementat, însă nu și primul scris. Când am întrebat-o dacă își mai amintește despre primul ei proiect scris, Andreea a răspuns imediat.

Am aplicat pentru un masterat în Noua Zeelandă, iar unul din criteriile de selecție presupunea scrierea unui proiect. Aș spune un fel de parte teoretică a unei licențe susținute în România, însă mult mai riguroasă, mult mai bine documentată și cu o viziune clară asupra a ceea ce vrei să evidențiezi în urma lucrării. Un proiect de cercetare în adevăratul sens al cuvântului.

Din cauza costurilor foarte mari, a renunțat la acel masterat la care ar fi fost admisă. Nu și la ideea de Antarctica. Secretarul științific de la acea vreme al CNCA i-a oferit informația de bază despre ceea ce înseamnă Antarctica. Voluntar, a colaborat cu această comisie și a dezvoltat proiecte noi.

Andreea Radu

 

Andreea Radu – unul din puținii români care au ajuns în Antarctica într-un proiect de cercetare

Pentru expediția din Antarctica s-au purtat discuții cu Argentina încă din 2015. Pe baza proiectelor scrise de Andreea și pe baza unor scrisori de intenție trimise de către CNCA, ce apoi s-au materializat ca lucrări informative în agendele de lucru ale Reuniunilor Consultative ale Tratatului Antarctic, s-a creat un cadru facil colaborării România – Argentina.

Membri ai expediției naționale românești au fost Andreea Radu și colegul ei, dl. Marian Săvulescu. Suportul logistic a fost oferit de către Armata Argentiniană, iar “casa” lor din Antarctica a fost “Bahia san Blas” – o navă de transport.

Cei doi au pornit în martie anul trecut în aventura către Antarctica, din București spre Buenos Aires, cu o escală la Roma. La fel ca Baba Dochia, și-au dat cojoacele jos, ca apoi să le imbrace treptat, pe măsură ce se îndreptau spre Sud.

Ajunși în Rio Gallegos, locația de unde au zburat cu un Hercules C-130 către Antarctica, aveau deja pe ei toate hainele cu care plecaseră de acasă. Când au aterizat în Antarctica, în stația chileană Eduardo Frei Montalva, Andreea și-a dat seama că i-ar mai fi trebuit câteva rânduri de haine.

Pe unul dintre geamurile mici ale avionului, la aterizare, am putut vedea de sus peisajul… M-am simțit mult mai mică decât sunt… Este greu să descrii în cuvinte!

La aterizare au fost întâmpinați de către Comandantul Campaniei Antarctice 2016-2017, Comandorul Marcelo Tarapow, cel ce a avut o grijă deosebită de ei pe toată durata expediției. Andreea afirmă că fără informațiile oferite, fără ajutorul și implicarea acestuia, percepția ei asupra continentului alb ar fi fost astăzi, poate, diferită.

Andreea Radu

Mi-aș dori să îi pot mulțumi îndeajuns vreodată. Andreea Radu, referindu-se la Comandorul Marcelo Tarapow

Cu vasul s-au deplasat către stația Camara, Deception, refugiul Caillet Bois și s-au întors iarăși în Frei. Au recoltat probe de apă, sol, gheată și vegetație care au fost analizate ulterior. O parte la Facultatea de Știința și Ingineria Mediului de către conf. dr. Nicoleta Brisan și CSII dr. Carmen Roba, cealaltă la Institutul de Virusologie din București – dr. Florica Topârceanu.

 

Cum a fost experiența din Antarctica pentru Andreea Radu

Au admirat pinguini, foci și au fost urmăriți de un leu de mare. Au staționat o noapte în caldera vulcanului din insula Deception, din cauza unui motor al navei care se defectase. A avut și rău de mare, însă altceva a marcat-o cel mai tare…

…Scara de pe vas pe care trebuia să o coborâm și s-o urcăm de fiecare dată când mergeam pe țărm. Nu cred că o voi uita vreodată. Să cobori o scară din funii pe marginea unei nave ce se mișca pe o altă ambarcațiune mai mică, de cauciuc, ce se mișca și mare tare datorită valurilor…

Andreea Radu

În mod evident, nu e foarte ușor să trăiești în Antarctica. Andreea însă mi-a mărturisit că nu știe dacă ar putea spune că ceva – un lucru a fost greu acolo. Asta în mare parte datorită ajutorului necondiționat oferit de argentinieni și de către echipajul de pe vas.

In Antarctica, totul este variabil. Că vorbim de geografie sau vreme, totul este într-o continuă schimbare, de la un moment la altul. De-a lungul expediției, nicio zi nu a semănat cu cealaltă. Ce rămâne constant din punctul meu de vedere este ajutorul pe care un stat îl oferă celuilalt. Am văzut, de exemplu, un vas expediționar din Bulgaria pe care echipajul argentinian l-a ajutat să ajungă la stația lor de cercetare din Antarctica. Am intâlnit cercetători din Columbia, din Uruguay, bineînțeles Argentina samd. Pe acești oameni îi unește dorința de reușită, indiferent de naționalitatea sau originea cercetătorului.

Andreea Radu visa dintotdeauna să ajungă în Antarctica. Cu ajutor și sprijin din partea familiei, a prietenilor de aproape și de departe, a reușit să își transforme visul în realitate. Ceea ce a descoperit despre ea în urma acestei experiențe a fost faptul că nu cedează presiunilor atât de ușor pe cât credea. Și mai este un lucru: “sunt mândră de mine că am trecut temutul test al scării“.

Pentru a ajunge în Antarctica nu a fost ușor pentru Andreea. În primul rând, structurile din România nu permit și nici nu sprijină astfel de demersuri. Iar ca student, este foarte greu. Din punct de vedere financiar, tot ce a făcut a fost pe cont propriu.

Pe de altă parte, nu a fost ușoară nici adaptarea la mediul de viață antarctic: frigul și vântul, umezeala, schimbările foarte rapide ale vremii, să fii mai mereu pe o mare agitată și aflată aproape de limita înghețului… Riscurile au fost foarte mari, însă Andreea și le-a asumat.

Am rugat-o pe Andreea să îmi împărtășească o amintire memorabilă legat de această experiență.

De când am decolat de pe aeroportul Henri Coanda din București, împreună cu colegul meu am încercat să documentăm totul, să nu pierdem nici un detaliu al călătoriei. La un moment dat am pierdut “documentarea”, căci lucrurile au fost atât de diverse și atât de multe că n-am mai putut nota. Totul ne-a rămas însă în memorie. Nu știu pentru colegul meu, dar pentru mine vor rămâne memorabile momentul aterizării în Antarctica, întâmpinarea, strângerea de mână însoțită de cuvintele „Welcome to Antarctica” ale Comandantului Campaniei Antartice, cât și momentul primirii unui nou titlu acordat de însuși Poseidon pentru curajul avut traversării cercului polar…

Cu siguranță vor urma și alte proiecte pentru Andreea. Dorința ei cea mai mare însă este ca rezultatele obținute în urma acestei expediții să servească ca bază a unui studiu comparativ între Antarctica de Vest si Antarctica de Est.

 

Sursa foto: Arhivă personală

/0 Comentarii/de

Formarea unui profesionist: Paul Olteanu, un nume de referință în industria de training și coaching din România

Paul Olteanu

Ca să fii un trainer bun în ziua de azi, se spune că este nevoie de foarte multă experiență. Îți trebuie ani de zile de practică, de condus echipe, de gestionat caractere din cele mai diverse, de studiu individual. Deși are doar 30 ani, Paul Olteanu a trecut prin toate aceste etape și este astăzi, fără îndoială, unul din cei mai experimentați traineri și coachi din România, cu peste 9500 ore la activ.

 

Este foarte greu să programezi o întâlnire cu Paul, a cărui agendă pe 2018 este deja ocupată până în… 6 decembrie! Și totuși, atunci când reușești să te așezi la masă cu el, simți că poți vorbi la nesfârșit fără să te plictisești vreun pic. Noi ne-am propus o oră și am ajuns la 3… Iar dacă alte obligații nu ne-ar fi întrerupt, probabil că am mai fi stat încă pe atât.

Am povestit despre viața fiecăruia, dar din motive evidente am insistat pe a lui. Am aflat cum se poate modela un caracter sănătos, pornind de la frustrări, credințe, motivație și valori. Cum se poate construi o carieră de succes cu gândire analitică, comunicare și proactivitate.

Nu mă mai lungesc, pentru că urmează fascinanta evoluție a lui Paul Olteanu!

 

A fost odată un mic copil ploieștean…

Parcă într-o altă eră, cea a anilor ’90, un puști ca oricare altul zburda pe străzile Ploieștiului, undeva la ieșirea din oraș spre munții Prahovei. Când vezi bărbatul de astăzi nu ai spune, însă Paul a fost tot timpul ”ăla micu’” – printre prieteni, rude sau vecinii de la bloc.

Unii ar spune un răsfăț, dar pentru el a fost mai degrabă o corvoadă…

Am avut mereu senzația că trag paiul scurt. A trebuit să mă obișnuiesc, cam devreme pentru gustul meu, să mă descurc de unul singur. Mai mult ca sigur, asta se vede și astăzi, cu plusuri și minusuri. Am câștigat în claritate cu privire la ce vreau și încredere în propriile abilități. Însă, exact din cauza senzației timpurii de neputință, sunt astăzi prea atașat de tot ce consider că este al meu. Și de senzația de libertate.

Paul a crescut într-un bloc cu oameni de toate categoriile – profesori, doctori, ingineri, ospătari, funcționari publici. Cel mai apropiat vecin a fost însă bona lui, Lala. O vizitează oricând poate chiar și astăzi, la 90 ani, pentru că ea l-a învățat să aibă încredere în oameni, să iubească natura, să fie bun.

A simțit-o ca pe a doua lui mamă. Crede că ei îi sunt datorate, în mare măsură, o mulțime din amintirile plăcute din copilărie, alături de senzația de stabilitate psihică din primii 14 ani de viață, cât a stat la bloc.

 

Manifest împotriva titulaturii de ”proști”

În clasa a 5-a, Paul Olteanu intră la Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Ploiești… în clasa cu proști. Așa era cunoscută clasa cu profil sportiv (volei), deoarece, în fiecare generație, elevii de acolo aveau mereu cele mai mici medii. Etichetarea nu se întâmpla doar pe holurile liceului, dar mai ales în cancelarie, ceea ce Paul nu putea accepta.

Prin clasa a 7-a apare astfel poate prima dovadă de maturitate timpurie. De unul singur, Paul construiește site-ul www.testament.ro, special pentru ca el și colegii săi să aibă mereu ultimul cuvânt. Măcar în spațiu virtual, pentru că în lumea reală nimeni nu le cerea părerea. A fost prima oară când s-a remarcat și altfel decât căpitanul echipei de volei.

Paul Olteanu

Bunele abilități tehnice, alături de faptul că tatăl său pornise o firma de IT la începutul anilor 90, l-au înclinat pe Paul să creadă că avea să devină programator sau web designer. Trei ani mai târziu însă, are loc declic-ul ce îi schimbă complet perspectiva…

 

Paul Olteanu 2.0, sau cum își găsește un tânăr voleibalist adevărata vocație

În clasa a 10-a, un anume Eduard Ezeanu vine în liceul lui Paul pentru a prezenta Liderii Mileniului Trei, program educațional în Arta de a Conduce, oferit, la vremea respectivă, de Fundația Codecs pentru Leadership. Paul se duce să vadă despre ce e vorba, mai mult din curiozitate și împins de la spate de către mama lui, încântată că fiul său făcea orice altceva pe lângă volei și calculatoare…

În treacăt fie spus, Paul a avut în tatăl său un foarte bun exemplu de business. Liviu Olteanu, un mare vizionar al Ploieștiului, a fost primul care a înființat în oraș un canal TV local și un serviciu de furnizare web. De asemenea, a dezvoltat prima aplicație monitorizare flote vehicule pe satelit și prima casă independentă energetic din România.

Iar Paul a fost mereu alături de el. De mic copil asista la discuțiile tatălui său cu ”oamenii mari” și îl ajuta cu tot felul de activități. Toate l-au ajutat să observe devreme cum funcționează o afacere, astfel că, atunci când s-a înscris în programul LMT, Paul Olteanu era pregătit.

LMT mi-a arătat că învățarea poate fi plăcută și utilă. Tot acolo am aflat că există o meserie numită ”trainer”. A fost primul moment în care m-am putut compara cu colegii mei de la clasele lăudate din liceu și la altceva decât la capacitatea de a memora materie. Asta mi-a dat multă încredere în mine, dar și curiozitate legată de cum ar fi să pot să țin și eu cursuri.

A participat la mai multe module din programul LMT, a învățat, iar în 2006 deja era trainer în program, alături de Teodor Manea. Teodor și Eddie Ezeanu sunt astăzi cei mai buni prieteni ai săi, oamenii datorită cărora traiectoria lui Paul Olteanu s-a schimbat radical.

 

Bucureștiul tuturor oportunităților

De aici înainte, lucrurile s-au mișcat cu o repeziciune amețitoare. Nu și pentru Paul însă, un tânăr șarmant, dezghețat și comunicativ, care a știut să se apropie de oameni importanți și să-și creeze oportunități.

S-a mutat în București pentru facultate, însă activitatea extrașcolară i-a oferit cu adevărat cele mai mari satisfacții.

A fost Președinte al Asociației Club LMT, coordonând o serie de proiecte și cunoscând oameni care i-au influențat parcursul profesional. Pe Marian Staș de exemplu, expert în educație și profesor de matematică la Harvard, primul său mentor timpuriu. Pe Răzvan Crișan, cu care a dezvoltat GoMentorship (prima platformă de mentorat online din România). Sau pe Traian Brumă, Vlad Atanasiu și Cristina Cristea  – fondatorii Universității Alternative.

Cel mai drag proiect al său a fost însă Branding România – o școală de vară pentru studenți care își propunea să catalizeze schimbare în comunitățile locale, ajutând tinerii lideri locali să se dezvolte. În acest context l-a cunoscut pe Cosmin Alexandru, care nu doar că a acceptat să devină speaker în program. L-a transformat pe Paul Olteanu în cel mai tânăr bursier din istoria binecunoscutului program Erisma… Încrederea lui Cosmin și participarea la Erisma și-au pus semnificativ amprenta asupra lui Paul.

A urmat perioada MaiMultVerde, unde Paul se mândrește cu fonduri de peste 350.000 Euro strânse în puțin peste un an. Apoi, a fondat departamentul de comunicare și PR din Universitatea Româno-Americană, unde a trebuit să convingă mai întâi conducerea că este mare nevoie de așa ceva.

Simultan cu experiența din mediul universitar, Paul a lucrat și în publicitate, ca Head of Strategy & New Business la Headvertising. Aici s-a ocupat de strategia de comunicare și a coordonat licitații pentru clienți precum Vodafone, eMag sau Petrom.

Constanta acestei perioade în viața lui Paul au fost oamenii de valoare, de la care a învățat și pe care i-a cucerit cu autenticitatea sa.

Până când, în 2013, Paul Olteanu se decide că vrea să se reîntoarcă cu toată energia către pasiunea și preocuparea descoperite încă din liceu. Pornește pe cont propriu în aventura în care îl găsim și astăzi.

Paul Olteanu

 

O experiență către cunoaștere de sine și transformare

De când urma programul Erisma, Paul a dezvoltat o foarte mare pasiune pentru autocunoaștere. Și-a dat seama că, cunoscându-te pe tine însuți, aflându-ți punctele forte și zonele în care ai capacitatea de a influența, doar atunci poți începe să îi schimbi în bine pe cei din jur.

Pare simplu, însă e de fapt un proces de maturizare de foarte lungă durată. Trebuie să-ți descoperi pasiunile, talentele, valorile, motivația. Trebuie să-ți înțelegi cu adevărat personalitatea și tiparele de gândire.

Prin programele pe care le livrează, Paul Olteanu încearcă să-și convingă clienții de importanța cunoașterii de sine, acasă și la birou. Nu se oprește însă aici și le arată procesele de transformare, în speță modul în care își pot schimba tiparele de gândire individuale sau organizaționale. Și, poate cel mai important, cum comunici toate aceste modificări, în relație 1-la-1, la nivel de grup sau în fața unei mari audiențe.

Este, dacă vreți, rezultatul unei minți analitice, care a distilat, din neuroștiință și psihologie comportamentală, o viziune și principii coerente despre cunoaștere personală și organizațională.

 

Dorința și teama, cei mai mari motivatori

La prima vedere, par chestiuni mult prea complexe pentru un trainer de doar 30 ani. Și totuși, Paul nu s-a lovit niciodată de clișeul conform căruia unul de vârsta lui nu are ce să ne învețe pe noi, cei trecuți prin viață. Mărturie stau agenda lui încărcată și portofoliul impresionant de oameni și organizații cu care a lucrat până acum.

Ce ar mai fi de spus? Că experiențele profesionale se împletesc frumos la Paul cu relația pe care o are cu iubita lui, Alexandra – o tânără și talentată psihoterapeută, cu care împărtășește foarte multe interese comune. Că citește peste 40 cărți într-un an. Că, din 2013 și până în prezent, a fost cel mai activ trainer și coach de Process Communication Model din România. Sau că are în spate mai bine de 9500 ore de training, coaching și public speaking.

Dar, cel mai important, faptul că, în 2018, și-a văzut îndeplinit unul din marile lui vise. Împreună cu Dragoș Bucurenci a înființat Școala de Comunicare – un program complex de instruire și practică, nemaiîntâlnit până astăzi în România. Paul și Dragoș fac echipă cu unii dintre cei mai mari profesioniști în domeniu, pentru a oferi o imagine completă asupra tuturor fațetelor comunicării. Probabil abilitatea cea mai importantă pe care oricine o poate deprinde, ca o condiție a succesului.

Mai trebuie adăugat însă și că drumul până aici nu a fost tot timpul atât de lin. Paul a avut parte de momente dificile, ca de exemplu atunci când, în facultate, se terminaseră resursele familiei și a fost la o singură lună de a se întoarce în Ploiești. Iar asta l-a determinat să își asume echivalentul a două joburi full time, în paralel.

 

Fiecare capitol din viața lui Paul Olteanu gravitează în jurul acelorași trei elemente. A te întregi odată cu fiecare experiență. A îți risca confortul atunci când simți că poți face lucruri mai bune și aliniate cu tine. A te înconjura de oameni valoroși, pe care să știi să îi cultivi în viața ta, obligatoriu într-un mod autentic.

Voi continua în același ritm alert, atâta vreme cât voi simți că sunt capabil să îi sprijin pe cei care au nevoie de ajutorul meu. În plus, de ce să nu fac asta acum, cât încă pot? Teama de a nu mai putea la un moment dat este pentru mine cel mai mare motivator. Și, deși teama asta face parte din umbra mea, încerc să mă împac și folosesc de ea ca să aduc mai multă lumină pe unde pot.

Paul Olteanu 4

 

Foto credit: Steluța Popescu

/0 Comentarii/de

Avocat Alexandru George Lazăr: Nu poți mânca toată viața doar cartofi prăjiți!

Alexandru George Lazăr

Poate îți mai amintești că în campania de lansare a acestei platforme, promiteam că vom vorbi despre profesioniști din toate domeniile. Ei bine, când mă gândeam la elita avocaților români, îl aveam în primul rând în minte pe Alexandru George Lazăr. Pentru parcursul său profesional de excepție. Pentru poziția câștigată în societatea spaniolă în doar 10 ani de carieră. Pentru seriozitatea și conștiinciozitatea de care dă dovadă în orice face. Pentru multe alte motive pe care le vom descoperi în rândurile ce urmează.

 

Partener al INTLAW Abogados y Consultores, Director al Departamentelor de Compliance și de Relații cu Europa Centrală și de Est

Profesor colaborator la Universitatea Pompeu Fabra și la Ilustrul Colegiu al Avocaților din Barcelona

Director academic la Economist Innovative School din Madrid

Colaborator asociat în Real Academia de Jurisprudencia y Legisacion (RAJL)

Reprezentant Rise Consortium în Spania

 

Nu este la îndemâna oricui să adune atâtea și atâtea distincții până la 33 ani, profesând într-o țară adoptivă. De pildă, statutul de colaborator al academiei regale este destinat exclusiv celor mai titrați experți în drept din Spania.

Cum a fost totul posibil?

Nu pot spune că eram cel mai bun din liceu. Chiar am fost un elev mediocru, mă simțeam nemotivat de sistemul educațional din România care, din păcate, nu a apreciat niciodată creativitatea.

Norocul său a însemnat colectivul de profesori de la Liceul Miguel Cervantes din București. Au știut întotdeauna să îi pregătească pentru viață, iar pe el l-au îndrumat să aplice la Universitad de Granada, una din cele mai vechi școli de drept din lume.

Așa că Alexandru a ajuns în Spania la numai 18 ani, singur însă plin de speranțe și visuri. A trebuit să învețe, de unul singur, să se adapteze la un mediu internațional.

 

Un elev obișnuit, transformat în liderul unei generații

Adaptarea este un lucru natural dacă demonstrezi respect, sete de cunoaștere, principiu de bonom. Toți își vor dori să afle despre tine și rădăcinile tale. Totul se clădește pe fundația respectului reciproc.

Studentul Alexandru George Lazăr, cândva un elev mediocru în România, ajunge absolvent Magna Cum Laude la… 13 materii! Asta înseamnă că doar el a fost nominalizat primul dintre foarte puținii absolvenți cu media maximă la toate acele materii. Și asta într-un mediu în care nota 10 se obține foarte greu, cam de către unul la 25 de studenți…

Notele le-am obținut fără să alerg după ele, evident învățând multe ore, ci datorită unui singur motiv: mi-am descoperit pasiunea.

Mentorul său se numește Prof Dr. Luis Moreno Quesada. El este cel care i-a arătat că a studia dreptul nu înseamnă a memora papagalicește zeci mii de pagini, ci a traduce intr-un limbaj tehnic-juridic viața si nevoile societății.

Evident că ofertele au început să curgă. Marile firme de avocatură din Spania nu-și permiteau luxul să rateze un student ca Alexandru. A ales Baker & McKenzie, considerată de mulți drept cea mai bună casă de avocatură la nivel mondial.

 

Alexandru George Lazăr, toreadorul din coridă

Cum este viața reală față de cea plăcută de student?

Dificilă. Începi să participi în operațiuni, ai multe teme pe masă, toate urgente. Te poți bloca, ai senzația că 24 ore nu vor fi suficiente. Însă, așa cum îmi spunea Juan Rodes, partener la Baker, trebuie să fii ca un toreador în coridă: fiecare temă este un taur ce trebuie luat unul câte unul, fără să îți pierzi concentrarea. A fost cel mai important sfat pe care l-am primit, iar în cazul meu a funcționat perfect.

Au fost aproape șase ani în care s-a dezvoltat în cel mai profesionist loc cu putință. S-a specializat în drept comercial, în fuziuni și achiziții,  depășind toate pragurile posibile într-o organizație cu mare expunere globală.

Până când s-a decis că e timpul să își lărgească aripile. Să zboare singur.

Să facă un pas determinant, care să îi confere statutul de astăzi: partener la IntLaw, rol vizat de orice profesionist în drept, mai ales într-o firmă dinamică, cu o abordare unică și clienți de mare anvergură.

 

Cocktail pentru o carieră de succes

Deși nu cu mult mai în vârstă decât studenții săi, Alexandru este în măsură să ofere sfaturi viitorilor săi concurenți. Face asta cu cea mai mare plăcere, ”cea mai mare formă de altruism” așa cum o definește chiar Alexandru.

Consideră că performanța este de fapt un cocktail de șase ingrediente:

  • dezvoltarea unor valori personale și principii sănătoase;
  • susținere din partea familiei și a prietenilor apropiați;
  • educație solidă încă din primii ani de viață, în special prin cultivarea respectului față de ceilalți;
  • învățare continuă – școală, facultate, masterat, doctorat dar și multă practică;
  • perseverență și constanță;
  • dragoste pentru domeniul ales.

În cazul său, a fost mai mult decât dragoste. A fost destin. Pentru că Alexandru în mitologia greacă înseamnă ”cel care îi protejează pe ceilalți”…

Exact asta face zilnic – își protejează partenerii în toate ipostazele în care este de găsit: în sălile de tribunal, în cele de curs, în modul prin care își susține țara natală chiar de la mare distanță.

Alexandru George Lazăr: În fiecare dimineață găsești 1440 euro. Câte unul pentru fiecare minut al unei zile. Îi poți dona, îi poți cheltui pe ceea ce îți place sau îi poți arde. Ține minte însă că banii nefolosiți până la finalul zilei vor dispărea. Este un citat care mă reprezintă și care mă determină să trăiesc fiecare secundă ca și cum ar fi ultima din această lume atât de ofertantă.

Nu are cum să se plictisească atâta vreme cât face totul cu atâta pasiune. Și ne mai spune ceva, de data asta dintr-o perspectivă personală.

Să presupunem că cel mai mult îți place să mănânci cartofi prăjiți. Poți mânca doar cartofi prăjiți, 5 zile pe săptămână, între 18 și 70 de ani? Evident că nu. Chiar dacă îți iubești meseria, din când în când trebuie să o mai schimbi, sau și mai bine, să o combini cu o altă activitate profesională complementară. Dacă faci asta, te vei bucura întotdeauna de acei cartofi prăjiți, nu te vei simți epuizat de meseria ta.

 Alexandru George Lazar

Din minunata Barcelona, cu ochii pe România

Alexandru George Lazăr este unul dintre cele mai puternice nume din Diaspora. Știe exact ce se întâmplă în țară, a propos de creșterea economică spectaculoasă versus lipsa de predictibilitate, fluctuațiile politice și modificările legislative incoerente.

Potențialul este acolo, la cote maxime. Ne lipsește însă un proiect de țară în care să creadă majoritatea și la care să pună umărul majoritatea.

Cu toții trebuie să ieșim din zona de confort, din zona de privit de pe margine. Să ne implicăm mai mult, la orice nivel, macro/micro, în societate. Societatea este făcută de către cetățeni. Societatea este oglinda noastră. În societate se reflecta ceea ce facem și a ceea ce decidem in fiecare zi, fiecare dintre noi. Dacă nu ne place ceea ce vedem în oglindă, atunci trebuie să facem pasul să modificăm imaginea, evident in bine.

Asemenea unui copil bucuros de compania celor dragi, ochii îi strălucesc de fiecare dată când vorbește despre România. Nu contenește să le vorbească apropiaților despre ospitalitatea tipic românească, diversitatea de cultură sau de frumusețea peisajelor.

Este însă trist din cauza exodului tinerilor și profesioniștilor din orice domeniu, ceea ce, în mod evident, destabilizează România. Statul este până la urmă suma cetățenilor săi, și doar în mâna acestora stă puterea de a decide viitorul României.

Am face bine să fim mai critici cu noi înșine. Am face bine să reparăm greșeli, dar și să recunoaștem merite. Imperios: să respectăm și să aparăm democrația și stâlpii săi fundamentali, așa cum este și independența justiției. Nu putem și nu trebuie să lăsăm să se rupă separarea puterilor în stat.

Mai tare și mai răspicat de atât nu cred că se putea. Alexandru George Lazăr este poate cel mai în măsură român să evalueze realitatea zilelor noastre.

Este de datoria noastră să îl ascultăm și să îi oferim șansa să se implice!

/0 Comentarii/de

Alex Robciuc, cel mai bun ambasador al României prin fotografie

Alex Robciuc

Atunci când Lonely Planet, National Geographic şi The Telegraph îţi promovează frumuseţile ţării, arunci o privire şi asupra celui care realizează acele instantanee. Când constaţi că în spatele acestor poze nu se află instituţiile statului, ci un tânăr talentat care face totul doar din dorinţa sinceră de a promova România, atunci îi acorzi atenţie acelei persoane pentru ca gestul său să devină model de urmat de către cei din jur. În continuare îl vom descoperi pe Alex Robciuc, fotograful ale cărui poze sunt apreciate de cele mai importante publicaţii din lume.

 

Drumul lui Alex Robciuc spre arta fotografică

Pe Alex îl cunosc de pe vremea când avea primul său aparat de fotografiat digital. Se întâmpla în urmă cu vreo 15 ani, când eram uimit de sclipirea sa în a captura detalii relevante, neobservate pentru cei neînzestraţi cu acest dar.

Atracţia spre arta fotografică o are de la bunicul său, însă pasiunea adevărată a apărut cu adevărat pe măsură ce a realizat cât de vast şi complex este domeniul fotografic. La vremea aceea, își lua informațiile din cărţile şi revistele pe care le găsea în comerţ, sau din site-urile dedicate fotografiei.

A fost un autodidact convins şi şi-a îmbunătăţit tehnica şi performanţa prin foarte mult exerciţiu.

A început cu aparate pe film, după care a trecut pe aparate digitale mici (pentru începători). Pe măsură ce a devenit tot mai bun, a trecut la aparate mai profesioniste. Practic nu există un aparat profesional care să nu fi trecut prin mâna lui. În prezent utilizează un DSLR de tip Full Frame de la Nikon.

I-a luat vreo 7 ani până să se transforme din amator într-un fotograf profesionist și editor de imagine. Foarte multă răbdare, perseverență și investiții consistente, de asemenea studiul unor tehnici care se schimbă foarte rapid în acest domeniu. Nu și-a pus însă niciodată problema să lucreze și altceva.

Astăzi se ocupă cu aproape toate genurile de fotografie (corporate, fashion, comercial, produs, eveniment…etc). Fără nici o ezitare însă, Alex preferă în primul rând fotografia de tip landscape, ea fiind şi cea cu care a devenit cunoscut. De asemenea, îi place sa facă şi portrete, în special persoanelor din Maramureşul natal.

 

”Mediul în care trăieşti, în special locul din care provii,  îţi vor impune niște standarde, iar performaţele tale se pot ridica până la acel nivel pe care îl poate oferi locul respectiv.”

Chiar dacă în prezent locuieşte în Timişoara, Maramureşul rămâne locul pe care îl consideră acasă, şi unde se întoarce cu cea mai mare plăcere de fiecare dată.

Maramureșul este un loc frumos estetic, frumos cultural, chiar frumos social, frumos arhitectural, iar acest lucru sper să nu se schimbe prea curând.

Ştiind că Alex a cunoscut aprecierea pentru munca sa pe când locuia încă în Sighetu Marmaţiei, am fost curios să aflu de la el cât de important e oraşul în care trăieşti pentru dezvoltarea abilităților și a performanței.

Consider că, în dezvoltarea individuală, mediul în care trăieşti, în special locul din care provii,  îţi vor impune niste standarde, iar performaţele tale se pot ridica până la acel nivel pe care îl poate oferi locul respectiv. În momentul în care doreşti ca performanţele tale să fie mai mari de atât, trebuie să te detaşezi de locul respectiv, indiferent că o vei face fizic sau poate virtual, în zilele noastre. În ceea ce priveste abilităţile, acestea sunt direct proporţionale doar cu talentul tău şi munca depusă pentru a le dezvolta.

Alex recunoaşte că în Sighet i-a fost puţin mai greu să lucreze în domeniul în care şi-a dorit, fotografia. Totuşi, zona Sighetului, familia, prietenii şi cunoscuţii l-au ajutat să  devină cunoscut. În schimb, în Timişoara a explorat un alt potenţial al talentului său, reuşind să trăiască din asta în timp ce face ceea ce îi place.

Știm foarte bine, iar Alex ne confirmă, că timpul liber al unui fotograf, în general, este folosit pentru a explora noi destinaţii, cu noi subiecte de fotografiat. Cu toate astea, fotograful Alex Robciuc nu are o viaţă limitată doar la fotografie, pe care unii ar putea-o numi plictisitoare sau rutinată. Muzica, jocurile pe calculator, cărtile şi filmele îi ocupă într-un alt mod plăcut puţinul timp rămas.

Îi e greu să numească un fotograf preferat, dar urmăreşte munca multor alţi fotografi foarte buni din trecut şi din prezent. De la fiecare are ceva de învăţat, iar asta se simte şi în munca lui care a evoluat frumos în ultimii ani.

Celor care doresc să meargă pe același drum sau sunt la început în descoperirea artei foto, le sugerez să aibă multă răbdare cu ei înşişi deoarece fotografia este o artă, iar rezultatele nu se pot vedea imediat. În orice caz, e important să încerce. Pe parcurs, fiecare descoperă dacă o să îi placă cu adevărat arta fotografică, dar e important să încerce.

 

Fotografiile lui Alex Robciuc, cea mai bună reclamă pentru România

Încă din timpul facultăţii, şi-a dorit să promoveze România prin pozele sale, iar visul său a devenit realitate. Fotografiile sale au făcut deja înconjurul lumii, fiind publicate într-o mulțime de reviste, editoriale, siteuri sau emisiuni TV.

Din presa internaţională se pot aminti publicaţii ca Daily Mail, National Geographic, The Telegraph, The Guardian, Der Spiegel, Lonely Planet, Digital Photographer, Shutterbug, Yahoo, La Repubblica, Corriere Della Sera, Bored Panda…etc. De asemenea, o selecţie din lucrările sale se află în baza de date a Getty Image.

Cu toate că a avut parte de o expoziţie anul acesta la Sala Palatului din Bucureşti, Alex Robciuc nu şi-a planificat alte expuneri ale lucrărilor sale în viitorul apropiat. Nu ştim însă ce aduce viitorul.

Cum însă foarte mulţi turişti îşi planifică concediile în funcţie de recomandările pe care le descoperă în Lonely Planet, apariţia articolului şi a pozelor lui Alex Robciuc în această publicaţie reprezintă un plus foarte mare de imagine pentru România.

Cele mai importante colaborări pe care le-a avut până acum, cu marile agenţii de presă, fotografiile şi articolele aparute în peste 60 de ţări şi poate tot atâtea limbi, fac din Alex Robciuc unul dintre cei mai importanţi ambasadori ai României peste hotare.

Fiecare, în concepţia proprie, crede că se pricepe şi că dispozitivul cu care a fotografiat îl ajută. După părerea mea, ceea ce face diferenţa în fotografie este unicitatea subiectului/situaţiei, corectitudinea executării şi, poate câteodată, motivul foarte bine ales şi cântărit pentru care se face fotografia.

 

Alex Robciuc

Alex Robciuc

Alex Robciuc

Alex Robciuc

Alex Robciuc

 

/0 Comentarii/de

Oraan Mărculescu, avocatul electromobilității

Oraan Mărculescu

Aţi crescut cu revista Ştiinţă şi Tehnică sau poate o mai citiţi şi în prezent? Iubiţi maşinile şi aţi urmărit emisiunea ProMotor? Vă preocupă domeniul eco? Atunci trebuie să-l cunoaşteţi pe Oraan Mărculescu!

 

Pe Oraan Mărculescu l-au fascinat maşinile de la cea mai fragedă vârstă, la fel ca pe orice puştan. În comparaţie însă cu alţi băieţi, el a transformat această pasiune într-o carieră foarte interesantă.

S-a născut în Slănic Moldova în iarna anului 1978 și și-a trăit copilăria și adolescența în Sighetu-Marmației. Crescut şi format într-o familie de profesori cu un simț sănătos al eticii, moralității, bunului simț, Oraan nu avea cum să devină un om cu alte valori.

A avut de învăţat câte ceva de la fiecare om cu care a interacționat în viață, doar că, la început, nu-şi dădea seama de asta.

Odată cu înaintarea în vârstă, începi să compartimentezi experiențele și comportamentele, să te raportezi la anumite valori sau amintiri, să analizezi mai pragmatic și mai cu capul pe umeri relațiile interumane.

Este un mare noroc să întâlnești și să interacționezi cu oameni valoroși când ești tânăr și „necopt”. De aceea, le recomandă tinerilor să caute permanent să aibă de-a face cu astfel de oameni – cel mai mare câștig în viața unei persoane.

Citind îți dezvolți spiritul critic și ajungi singur să-ți dai seama ce merită sau nu să fie citit. Greșeala cea mai mare este să ajungi să crezi că cititul este o pierdere de timp…

El a citit o mulţime de cărţi până în adolescență şi le recomandă părinților să-și obișnuiască de mici copiii cu cât mai multe cărți, dar și să citească ei înșiși în fața copiilor, aşa cum faceau şi părinţii lui când era el mic. Prin puterea exemplului o să reuşească cel mai bine să-şi determine copiii să se apropie mai mult de cărţi.

 

„Întotdeauna trebuie să te aștepți la schimbare, iar schimbarea nu e un lucru rău”

Oraan a început prin a fi admis la Politehnică Bucureşti, la Autovehicule Rutiere. În anul doi de facultate ajunge jurnalist auto la o publicaţie care abia se lansa în România.

Cu toate că nu era un pas planificat, acest context îi deschide o direcție neașteptată în viață, depărtându-l aproape total de obiectivul iniţial. Acum, după mulți ani și experiență acumulată, a schimbat din nou macazul radical. Nu se mai consideră jurnalist auto (desi rămâne legat de acest domeniu în principal prin testele cu mașini eco), ci jurnalist de green-tech.

Oraan Mărculescu consideră aceşti paşi urmaţi de el drept o lecție interesantă de viață: întotdeauna trebuie să te aștepți la schimbare, iar schimbarea nu e un lucru rău.

 

„Profesorul Mironov este unul dintre oamenii care m-a marcat serios în copilărie și adolescență”

Ca pe mulţi alţii din aceeaşi generaţie, emisiunile profesorului Mironov i-au marcat copilăria şi adolescenţa. Nu şi-a imaginat niciodată că va ajunge să îl cunoască personal. A ajuns la el prin câţiva colaboratori, reuşind să obţină un interviu în urma căruia Alexandru Mironov a rămas complet impresionat de Oraan.

De aici a început o colaborare frumoasă, bazată pe un set comun de valori morale și etice foarte solide. Aprecierea pe care i-o poartă profesorul Mironov îl face să se simtă mai bogat sufletește decât cel mai mare miliardar din lume.

Deși are peste 70 de ani, profesorul Mironov le transmite celor din jur o energie impresionantă. Pur și simplu te simți mobilizat să te autodepășești în prezența sa. A citit și citește foarte mult, are o cultură generală de invidiat și, foarte important, un har de povestitor foarte rar și valoros. Cred că mi-a insuflat un nou obiectiv în viață: să fiu măcar 1% din cât este Mironov.

Dar influența cea mai mare pe care o are Mironov asupra lui Oraan ține de credința lui nestrămutată în rolul de netăgăduit al educației. Visul lui Alexandru Mironov este să lase moștenire în fiecare școală din țara asta un club de științe, prin care copiilor să le fie aprinse cu adevărat pasiunile și să-și înceapă expediția de atingere a adevăratului potențial. Optimismul lui este stupefiant și m-a „virusat”, mărturiseşte Oraan.

Oraan Marculescu

 

Oraan Mărculescu, un misionar trup şi suflet al revistei Ştiinţă&Tehnică

Cum celebra revistă Știință&Tehnică avea nevoie de prezență în online, tocmai pentru a atinge publicul tânăr și foarte tânăr, Oraan Mărculescu se alătură echipei, contribuind cu îndelungata sa experiență în project management online. Tot la dorința profesorului Mironov…

Oraan s-a lăsat convins pe deplin de misiunea educativă a revistei Ştiinţă&Tehnică, aflată în consonanţă cu idealurile şi dorinţa lui de a schimba lumea în bine. Azi, Oraan este trup și suflet un „misionar” al acestui proiect.

Chiar dacă mulți se vor grăbi să-l catalogheze pe domnul Mironov drept un Don Quijote care se luptă cu morile de vânt ale mentalităților, eu le replic că sunt mândru să fiu unul dintre Sancho Panza care-l asistă pe domnul profesor.

Știință&Tehnică nu mai reprezintă doar o revistă, este un proiect ce crește în dimensiuni și importanță de la an la an. Pe lângă revistă, partea online a făcut acest brand să devină mai popular, din ce în ce mai mult printre cei tineri și foarte tineri. Echipa este implicată în diverse acțiuni de science-talk, mergând prin școli și licee din țară unde li se povesteşte știința celor mici. Astfel, cei implicaţi în proiect descoperă, de fiecare dată, că elevul român este extrem de deștept, sistemul de învățământ însă necesită o reformă radicală pentru a le descătușa copiilor potențialul.

Știință&Tehnică organizează anual două evenimente educative majore în București: Astrofest primăvara, respectiv Sci+Fi Fest toamna, ambele la Biblioteca Națională. Societatea românească a demonstrat că oamenii sunt avizi de promovarea cât mai dinamică a educației și științelor. Lumea evoluează în ciuda percepției negative pe care o avem zilnic, iar Știință&Tehnică încearcă să rămână în prima linie, în ciuda vicisitudinilor.

În ceea ce priveşte planurile de viitor ale revistei, aceasta trebuie să rămână un etalon pentru profesionalism. Cu toate că recent, echipa a trecut printr-o dură lovitură sub centură din partea unui coechipier, ajungând aproape de faliment, Oraan este optimist în ceea ce priveşte viitorul revistei.

Dacă în mediul online apar nenumărate știri despre descoperiri diverse, în revistă venim cu explicațiile științifice ale acestor știri – dar într-o formă cât mai ușor de înțeles de către publicul larg. Presa scrisă nu moare, de fapt, dar e forțată de viteza de difuzie a online-ului să se transforme, devenind mult mai profesionistă. Când vom găsi o rețetă clară, am s-o împărtășesc.

 

Perioada ProMotor

Prima oară a ajuns la ProMotor când publicaţia se transforma din supliment al Ziarului Financiar în revistă de sine stătătoare. Oraan s-a  „transferat” de la o altă revistă auto în ideea de a completa echipa, fiind potrivit pentru că era tânăr și extrem de pasionat de mașini, dar și priceput în a așterne cuvintele pe hârtie.

Nu peste mult timp a descoperit mediul online și a părăsit revista ProMotor. Soarta a făcut să-şi încrucișeze din nou drumul cu acest brand, de data aceasta ca Project Manager al complet noului site www.promotor.ro, unde a activat ani buni.

Din păcate, meandrele capitalismului l-au forțat să părăsească brandul ProMotor, de care îl leagă multe amintiri faine, multă muncă, multă pasiune, toate acestea minimizând punctele negative.

 

Oraan Mărculescu, avocat al tehnologiilor verzi

Întâmplător sau nu, momentul plecării sale de la ProMotor aproape coincide, de fapt, cu cel în care a realizat că mașinile se fac responsabile de un mare grad de poluare. Așa cum îi place domnului Mironov să spună, Oraan s-a „răspopit” într-un avocat al tehnologiilor verzi.

De reținut, totuși, că acesta a fost un proces derulat în câțiva ani, pe măsură ce background-ul său de inginer auto corelat cu experiența practică l-au făcut să înțeleagă, de fapt, cât de importantă este sustenabilitatea. De aici și schimbarea totală a mentalității.

Oraan recunoaşte că mai sunt momente când pasiunea pentru condus iese la suprafață. Totuși, în ansamblu, crede că e eronat să considerăm mașina un obiect de adulație când ea este, de fapt, o „căruță” care ne duce din punctul A în punctul B.

 

Sfaturi despre achiziţia unei maşini

A fost o vreme când Oraan încerca să dea sfaturi cât mai pertinente. În timp, a realizat că alegerea unei mașini este fie o chestiune extrem de subiectivă, fie una limitată de factorul buget. Pur și simplu consuma prea mult timp încercând să explice obiectiv diverse criterii oamenilor pentru care mașina nu este nici pe departe un lucru atât de familiar cum este pentru el.

În principiu, sunt câteva reguli foarte simple când îți alegi o mașină, nouă sau second-hand, spune Oraan Mărculescu. În primul rând, contează ce vrei să faci cu mașina respectivă! Mulți cad în capcana „vreau o mașină bună la toate”, deci se orientează spre mașini voluminoase, mai nou SUV-uri, dar în 90% din timp ajung să folosească mașina doar în oraș, cu dezavantajele de rigoare.

E necesară o estimare cât mai realistă a rulajului anual, ceea ce ajută la decizia de a lua o mașină pe benzină sau una diesel (ori cu propulsie neconvențională). Din nou, folclorul susține că „dieselul e mai fiabil și ține cu buzunarul” – însă în ultimii 10-15 ani motoarele diesel au devenit mai complexe, deci mai puțin fiabile, iar costurile de întreținere ajung să anuleze economiile cu carburantul față de o mașină pe benzină.

Noi, ca societate, încă suntem limitați la ideea de a avea mașină personală, indiferent de costuri. Însă invazia de mașini second hand, cauzată în cea mai mare măsură de iresponsabilitatea politicienilor, ne va învăța în curând, foarte dur, că e mai important cât te costă și cât de eficient este transportul. De aceea am renunțat să mai dau sfaturi de achiziție a mașinilor – pot spune doar că nu prea mai merită să-ți iei diesel. Peste puțin timp se va dovedi o achiziție deloc rentabilă din cauza interdicțiilor care se vor generaliza împotriva mașinilor diesel.

Oraan susţine că singura mare problemă a României în privința mașinilor second-hand este că eliminarea hulitului timbru de mediu nu s-a făcut concomitent cu introducerea unei grile de impozitare care să țină seama de gradul real de poluare al mașinilor. Drept urmare, în ultimul an și jumătate a avut loc o invazie teribilă de mașini second hand, cele mai multe foarte vechi și cu motoare diesel poluante. Efectele nefaste deja se văd la nivelul creșterii aglomerației în toate orașele, iar cele privind sănătatea vor fi ca o bombă cu efect întârziat, în maximum 5 ani.

Iresponsabilitatea actualilor factori de decizie se va reflecta asupra sănătății copiilor, în primul rând. Iar următorii politicieni vor fi obligați să ia decizii și mai drastice și nepopulare, deci efectele conexe sunt greu de anticipat. Din păcate, acum chiar am devenit groapa de gunoi a Europei în materie de hârburi pe patru roți.

 

Viitorul transportului în viziunea lui Oraan Mărculescu

Deși se mândreşte cu apelativul de „avocatul electromobilității”, Oraan consideră mașinile electrice doar o etapă intermediară spre un sistem de transport mult mai eficient decât ne putem imagina acum. Deocamdată, însă, mașinile electrice reprezintă cea mai la îndemână soluție de a diminua foarte drastic poluarea auto din orașe.

70-80% din emisiile nocive din aglomerările urbane sunt cauzate de mașinile cu motoare cu ardere internă. Gazele de evacuare afectează în mod direct aerul pe care îl respirăm noi și copiii noștri, efectele asupra sănătății fiind dintre cele mai devastatoare.

Momentan îi e greu să convingă o persoană obișnuită că mașina electrică merită mai mult decât una convențională comparabilă. Oraan recunoaşte că deocamdată nu există mașini electrice ieftine şi nici nu crede că vom vedea așa ceva în viitor. Iar asta e din cauză că, în maximum 20-30 de ani, se va schimba fundamental ideea de a avea mașină. Apariția și generalizarea mașinilor autonome va elimina problema „cât mă costă să-mi iau mașină”, totul se va rezuma la „cât mă costă serviciile de mobilitate”.

În cazul mașinilor electrice, potrivit lui Oraan, piedicile sunt foarte clare: marele public are o mentalitate deloc educată în direcția sustenabilității; clienții de mașini nu-și fac calcule serioase pentru costurile totale de utilizare și întreținere, ci se rezumă la percepția de moment asupra prețului de achiziție; multe mituri anti-mașini electrice promovate pe sistemul fake-news și „înghițite pe nemestecate” de marele public; întârzierea concurenței reale din cauză că industria auto este un mare colos care se mișcă și se adaptează foarte greu schimbărilor radicale.

Celor pe care totuși îi convinge, Oraan le sugerează să ia o decizie în funcție de o analiză foarte pragmatică a necesităților de transport. Însă, miza reală este în zona companiilor. Acestea au alte necesități și alte bugete, deci trebuie să fie primele care să facă tranziția spre mașini nepoluante sau măcar cât mai puțin poluante (hibride și plug-in hibride).

Oraan Mărculescu crede că, la fel ca în alte părți ale lumii, nu trebuie să ne concentrăm pe înlocuirea mașinilor convenționale personale cu cele electrice personale, ci pe electrificarea vehiculelor care circulă foarte mult, deci poluează mult: autobuze și microbuze, taxiuri și mașini de car-sharing, mașini de transport marfă și utilaje rutiere. Însă, fără o viziune sănătoasă a factorilor de decizie, lucrurile vor tergiversa în continuare.

Eu sunt adeptul sintagmei: „lucrurile explicate sunt înțelese, deci acceptate”. Nu funcționează pentru toată lumea, ce-i drept, dar acesta este micul meu aport la schimbarea lumii de care aminteam la început.

 

Implicat în formarea tinerilor care ne vor crea viitorul

Când îi mai rămâne timp, Oraan Mărculescu se ocupă şi de proiectul său de suflet Ecoprofit.ro. Acesta a fost pornit de la ideea de a aduce în fața publicului subiecte prea puțin abordate, din sfera tehnologiilor verzi și a schimbărilor climatice, explicând cât mai pe înțelesul oamenilor nefamiliarizați cu aceste subiecte care sunt pericolele la care ne expunem, dar și soluțiile viabile de care dispunem.

În prezent, este implicat în organizarea celei de-a doua ediții a  GreenTech Film Festival, ocazie perfectă pentru a stimula tinerii să vină cu idei. Unul din subiectele principale ale acestui eveniment este BeSmart, un concurs cu tema Smart City pentru liceeni. Or, cine va construi și va locui în orașele inteligente, dacă nu tinerii de azi? Concursul le este adresat liceenilor deoarece are și un fel de… misiune subversivă! Iar dacă acest concurs are succes, toţi avem de câștigat.

Participanții trebuie să identifice o problemă în localitatea lor și să vină cu idei de rezolvare a acesteia utilizând tehnologii verzi.

Încercăm să-i facem pe liceeni să se implice în comunitate, să-și descopere un simț al responsabilității față de concitadini.

Organizatorii îşi doresc ca prezentarea ideilor să fie în format video. Astfel vor fi obligaţi să-și exerseze modul în care își expun ideile şi îi va ajuta să se perfecționeze în acest important proces de comunicare.

Nu în ultimul rând, sperăm să convingem cât mai multe companii să îi ia în seamă pe acești particpanți, să îi încurajeze să-și îndrepte eforturile și potențialul spre facultăți tehnice („Inginerii făuresc lumea!” susține pe drept cuvânt domnul Mironov) și, de ce nu, să-i motiveze să rămână în țară, nu să îngroașe „exodul de creiere” spre străinătate.

 

Ca o concluzie, Oraan Mărculescu consideră cele mai importante lucruri din viaţă ca fiind foarte simple. Este esențial să încurajăm educația celor mici, dar și spiritul de a fi autodidact. Aceasta este baza pe care apoi se poate clădi un eșafodaj coerent și trainic. Da, trebuie strâns din dinți, trebuie voință, trebuie probabil și noroc pentru a face acest lucru. Dar, fără educația de azi, nu există viitor sustenabil, ci doar un viitor cu probleme din ce în ce mai mari, până ce, în final, ne așteaptă colapsul.

Pare că realitatea înconjurătoare este pesimistă, dar cât de greu este să nu fumezi în fața copilului, să citești în fața lui, să îl încurajezi să-și exploreze potențialul, să reciclezi selectiv, să fii puțin mai atent la ce exemplu ești tu pentru alții?

Poate părea un clișeu, dar schimbarea pe care o vrem toți începe cu schimbarea fiecăruia, susţine Oraan Mărculescu. Un om care a trecut printr-o mare schimbare și care declară că totul este absolut OK.

Oraan Mărculescu

/0 Comentarii/de
,

La granița dintre pasiune și vocație. Povestea tinerei scriitoare Elena Druță

Elena Druță

Într-un prezent în care se vede clar că interesul oamenilor este mai mult pentru tehnologie decât pentru literatură, descoperim fascinați și tineri din noua generație care nu doar citesc mult și calitativ, ci și scriu, îndemnați fiind de o renaștere a lecturii în cotidian. O asemenea tânără, cu o pasiune veche pentru citit și scris, este autoarea cărții “Fiind Imagine. Eseuri din adolescență”, Elena Druță. Simpatica moldoveancă, cu o carte la activ și cu alte planuri mărețe pentru viitor, ce studiază medicina veterinară, are rădăcini puternice în România.  

 

Blogger, scriitor, vlogger de carte, medic veterinar în devenire. Elena reușește să îmbine toate activitățile zilnice datorită unei bune organizări. Fiind adepta “listelor și a zilelor programate”, își împarte timpul în mod echitabil între studiu, pasiuni, timp liber și prieteni.

Fascinată dintotdeauna de lectură și povești, Elena obișnuia să inventeze pe loc diverse scenarii, pe care le împărtășea prietenilor încă de când era mică. Iubește poveștile și acum, căci acestea i se par “o ieșire din lumea reală’’, un refugiu pentru gânduri și suflet.

Apoi, Elena a simțit că lumea ei imaginară trebuie să bucure și pe alții.

Ideea de a transpune toate aceste texte ale mele pe hârtie a venit mai mult din dorința de a împărtăși cu lumea ceea ce cred eu și părerile mele. De fapt, dorința de a împărtăși cu lumea imaginația mea.

Astfel, din dorința de a se face auzită, a scris cartea “Fiind imagine. Eseuri din adolescență’’. O creație inspirată din poveștile și portretele oamenilor întâlniți în perioada adolescenței.

 

Începuturile pasiunii pentru scris

Încurajată de părinți, Elena a plecat de acasă la 16 ani pentru a studia matematică și informatică la Iași. Acest pas important avea să-i schimbe viața, drept pentru care le este deosebit de recunoscătoare părinților pentru sprijinul acordat în toți acești ani.

Deși tatăl său este scriitor, nu el a determinat-o să devină autor de carte. Scânteia care a declanșat marea pasiune pentru scris a fost revista școlii. După ce a participat la câteva ședințe și a început să scrie articole, Elena și-a dat seama cât de mult este atrasă de transpunerea gândurilor pe hârtie.

Încet, încet am trecut la un blog, la propriul meu blog. Și cred că de aici … de fapt revista școlii a fost acel impuls de care aveam nevoie.

 

Publicarea cărții, un drum anevoios

Visul oricărui scriitor este să fie dorit și publicat de o editură cât mai importantă, care să dea viață manuscrisului și să-l prezinte unui public cât mai larg. Dar, până acolo, este cale lungă.

Publicarea unei cărți presupune numeroase obstacole, încercări și refuzuri. Trebuie să cauți, să te interesezi de unul singur, pentru că nu vine nimeni la tine să îți spună ”Ce frumos scrii! Hai să te publicăm!”

Dacă nu încerci și nu bați la toate ușile, nu vei avea un rezultat.

Prima carte și-a dorit să fie publicată la o editură din România, însă, pentru următorul volum, Elena va lua în considerare și editurile din Republica Moldova.

 

Ce înseamnă o carte bună pentru Elena Druță?

Pentru tânăra noastră scriitoare, o carte de succes înseamnă un volum care te ține cu sufletul la gură, personaje care stârnesc sentimente și trăiri, dar și un stil captivant, specific autorului.

Și consider o carte bună acel volum pe care îl închid … și după mă mai gândesc la ce se mai întâmplă sau la ce s-a mai întâmplat cu personajele sau unde au dus deciziile acestora.

Pe lângă conținut, un factor important este coperta. Atunci când reflectă magia conținutului, coperta devine un criteriu de selecție important pentru cititori. Deși nu cunosc subiectul sau autorul cărții, oamenii atrași de coperțile frumoase merg mai departe și cumpără acele opere.

Din fericire, coperta volumului publicat de Elena a fost o surpriză plăcută, întrucât editura a surprins esența cărții printr-o combinație de simboluri ce alcătuiesc o imagine perfectă.

 

“Fiind Imagine”, o carte pentru toate vârstele

Această colecție de eseuri se adresează adolescenților dornici să găsească “răspunsuri la întrebări pe care nu vor să le pună nimănui”. De asemenea, adulților cuprinși de nostalgie, care își doresc să retrăiască cea mai frumoasă perioadă din viața lor – adolescența.

Elena Druță: Este o colecție de eseuri, ceea ce înseamnă că poate fi citit la o cafea, poate fi citit seara înainte de culcare. Este o lectură relaxantă, care te binedispune.

O descriere mult prea modestă, pentru o operă proprie. Ce lipsește însă este valul de laude pe care l-a primit, pentru maturitatea de care a dat dovadă, pentru stilul complex și adecvat fiecărei povești și fiecărui cititor deopotrivă.

Confirmarea? În iunie 2018, Uniunea Scriitorilor din Moldova îi conferă Elenei Druță, în cadrul Galei Scriitorilor premiul pentru debut pentru opera sa!

Elena Druță

Fiind Imagine. Eseuri din adolescență, de Elena Druță

Omul și autorul Elena Druță – Planuri de viitor

Deoarece îi place foarte mult domeniul pe care și l-a ales, Elena își propune să profeseze ca medic veterinar clinician. În prezent, lucrează la un roman fantasy, despre care ne va spune mai multe la momentul potrivit. Pe lângă studiu și creație literară, Elena citește, scrie pe blog și brodează pentru a se relaxa.

Pentru că iubește facultatea aleasă și scrisul în egală măsură, nu știe încă în ce direcție se va îndrepta. Preferă să lase timpul să răspundă la această întrebare.

Cert este că România este țara în care se simte “acasă” și în care dorește să rămână. Iubește muntele și marea din țara noastră, dar și numeroasele atracții turistice, ce te impresionează de fiecare dată când le revezi.

Nu cred că există o țară perfectă, unde odată ajuns, viața ta a devenit minunată și totul este la locul său și ești fericit. Orice țară are atât aspecte bune, cât și aspecte rele. Ține foarte mult de individ și de cât este dispus să muncească pentru ceea ce vrea să obțină. Și cred că avem un viitor atâta timp cât decidem noi ce vrem să facem și nu altcineva în locul nostru.

 

Am avut șansa să cunosc o persoană surprinzător de matură, și în același timp perfect adecvată vârstei ei. Elena își îmbină pasiunile în mod armonios: citește, scrie, învață, se distrează.

Este o tânără ca oricare alta, cu ceva special. S-a remarcat deja la o vârstă fragedă și cu certitudine vom mai auzi de ea.

Va fi nevoită să aleagă între a fi autor de carte sau medic veterinar. Fără îndoială, orice drum își va alege – va face totul cu o pasiune ieșită din comun.

Marele ei vis, de a publica o carte până la 25 ani, s-a îndeplinit. Pentru asta, dar și pentru că exemplul ei ne confirma faptul că tânăra generație încă este interesată de lectură, Elena Druță merită să intre în Elita României!

 

*Elena Druță ne-a fost recomandată de către Oana M. Ștefan. Dacă știi și tu alți români remarcabili, ajută-ne să-i descoperim!

/0 Comentarii/de
,

Doctor Silviu Iștoc: Se poate face medicină curată și de calitate și în România

Doctor Silviu Iștoc

Tânăr, ambițios și extrem de devotat meseriei pe care și-a ales-o, domnul doctor Silviu Iștoc este considerat, astăzi, unul dintre cei mai buni chirurgi ginecologi din România. Mânat în această misiune de dorința de a ajuta, tânărul medic se dedică fără niciun fel de discriminare tuturor pacientelor care-i trec pragul.

 

Într-o perioadă în care sănătatea, educația, administrația și mai toate domeniile din România sunt puse sub semnul întrebării, există și oameni care sunt dedicați meseriei lor și care continuă  să-și respecte locul de muncă. Printre ei,  se numără și doctorul Silviu Iștoc, medic primar obstretrică-ginecologie, în cadrul unui spital privat din București.

 

Intervențiile minim invazive sunt specialitatea doctorului Silviu Iștoc

Pe doctorul Iștoc, dacă nu-l găsești în sala de operații sau în rezervele pacientelor, atunci, cu siguranță, îl găsești în cabinetul său oferind consultații. Sau, studiind cazurile care i-au parvenit, fie direct, fie prin mail-uri sau scrisori.

De multe ori sunt contactat de paciente din alte orașe, cărora nu li s-a oferit nicio șansă de a păstra uterul sau ovarele. Cu acestea comunic prin email și tot pe această cale primesc imaginile de la diverse investigații (CT, RMN), pe baza cărora pot pune un diagnostic și pot stabili un plan operator. Cu un tratament minim invaziv, putem conserva funcția reproductivă.

A ajuns să fie căutat de femei din toată țară, datorită intervențiilor ”revoluționare” pe care a început să le facă. Mai exact, medicul Silviu Iștoc tratează probleme precum fibroame sau tumori fără ca pacienta să aibă mai apoi de suferit de pe urma intervenției.

Există afecțiuni, cum ar fi fibromul uterin gigant, care compromit uterul și implicit reduc drastic șansele pacientei de a deveni mamă.

 

Talentatul doctor Silviu Iștoc, un veritabil deschizător de drumuri

Ceea ce trebuie menționat este faptul că, înainte ca tânărul medic să aibă curajul să efectueze astfel de intervenții, problemele erau rezolvate destul de drastic pentru femeie. Majoritatea operațiilor de îndepărtare a fibromului afectau ireversibil uterul și implicit anulau posibilitatea ca femeia să rămână însărcinată.

Scopul unei astfel de intervenții este de a îndepărta strict țesutul tumoral și de a reconstrui uterul pe cale laparoscopică, adică fără nicio incizie la nivelul abdomenului și cu afectarea extrem de redusă a organelor învecinate (ovar, trompe uterine). Astfel se oferă o nouă șansă în ceea ce privește viitorul reproductiv al pacientei.

Doctor Silviu Iștoc-Se poate face medicină curată și în România

Cazurile reușite, motivația supremă: Este de datoria noastră să împingem limitele a ceea ce se credea imposibil.

Până în prezent, cazurile de reușită ale medicului Silviu Iștoc le-au depăsit ca număr pe cele mai puțin reușite. Iar acest fapt, după cum susține chiar el, nu poate decât să-l motiveze să meargă mai departe și să facă ceea ce știe mai bine.

Au fost câteva cazuri spectaculoase, cu tumori uterine de 20 cm operate fără tăietură la paciente care mai apoi au putut aduce pe lume un copil. Sau, intervenții efectuate pe uter gravid care au dus la salvarea sarcinilor respective. Acestea au dovedit faptul că este de datoria noastră să încercăm să facem tot posibilul pentru a salva cazuri cărora până acum nu li s-a acordat nicio șansă.

 

Începuturile nu s-au ridicat la entuziasmul și visele tânărului medic

Numai că lucrurile nu au fost întotdeauna atât de roz pentru tânărul medic. Deși a știut dintotdeauna că vrea să salveze vieți, a avut și momente de cumpănă în care meseria de doctor părea că nu i se mai potrivește.

Niciodată nu o să uit cum au fost primii ani ca medic. Începutul a fost foarte greu, în primul rând pentru că așteptările erau mult peste ceea ce oferea realitatea.

Deși a știut de la bun început că-și dorește o specializare chirurgicală, momentul rezidențiatului nu a fost ceea ce și-a imaginat, iar dezamăgirea aproape că l-a făcut să renunțe. Din păcate, realitatea din spitalele românești în care ucenicii nu au loc de maeștri l-a lovit în plin și pe mai tânărul medic.

Nimeni din cei care ar fi trebuit să fie implicați în instruirea mea nu avea vreun interes să o facă. Totul arăta foarte bine pe hârtie, în schimb în realitate nu se întâmpla nimic. Deși trebuia să fiu cultivat pentru a putea ajunge să fac performanță, mi-am dat seama că eram nevoit să cresc precum o buruiană. Meseria o învățam de unul singur, de cele mai multe ori haotic. Era clar pentru mine că în acele condiții nu aveam cum să ajung un medic care să-si facă bine treaba.

 

Mentorul care i-a schimbat viziunea

Totuși, exact în momentul în care era determinat să renunțe, printr-o întâmplare a ajuns să îl cunoască pe profesorul Brătilă. Un om complet, deosebit, care avea ca obiectiv oferirea de servicii medicale de calitate, și care punea foarte mult accent pe instruirea celor mai tineri.

Cu el am redescoperit plăcerea să învăț medicina, stând lângă el mi-am dat seama că pot deveni și eu un medic de calitate. Din acel moment nu a mai existat nicio clipă în care să am vreun dubiu în legătură cu viitorul meu, sau cu meseria aleasă.

La fel de mult a contat, spune medicul Iștoc, și experiența avută ca rezident în Germania, acolo unde a învățat că se pot face lucruri de calitate și performanță. Și că, numai urmând anumite reguli și protocoale, medicina are un viitor asigurat. Însă s-a încăpățânat să creadă că și în România se poate, motiv pentru care s-a întors acasă.

În acele vremuri sistemul medical privat în România era la debut, în plină creștere, și destul de promițător. Îmi imaginam că pot lua parte la construirea acelui sistem,  un sistem curat, cu oameni de calitate, în care să-ți facă plăcere să lucrezi. Am ales să mă întorc, și pot spune că nu regret nicio clipă decizia.

 

Viitorul arată bine prin ochii unui medic optimist

În ceea ce privește viitorul medicinei în România, medicul se declară destul de optimist. El se gândește în primul rând la sistemul medical privat care se dezvoltă de la an la an, și care oferă din ce în ce mai multe povești de succes.

Mai apoi, amintește de schimbările care au avut loc în sectorul medical public. Și nu în ultimul rând, are încredere și în schimbul de generații care va duce la schimbarea mentalității, atât în cadrul Universităților, cât și în cadrul spitalelor.

Sunt mulți profesori tineri în cadrul clinicilor universitare din țară, oameni care vin cu altă mentalitate și care aduc un suflu nou. Este un aspect care ar merita ținut sub observație în următorii ani, pentru că schimbările deja se simt iar situația nu poate decât să se îmbunătățească pe viitor.

 

/0 Comentarii/de
,

Istvan Aranyosi, sigheteanul care îi învață filosofia pe turci

Istvan Aryanosi

Istvan Aranyosi predă filosofia de 11 ani la Universitatea Bilkent în Ankara, prima universitate privată din Turcia. Aici îi învață pe studenții turci metafizica, filosofia minții, filosofia științelor cognitive, filosofia limbajului, filosofie politică antică și modernă.

 

Câteva repere biografice demonstrează că Istvan a cochetat aproape tot timpul cu domeniul filosofiei. Născut în Sighet pe 19 august 1975, face primii pași în carieră mutându-se în București pentru a urma cursurile facultății de filosofie.

Deși îi este greu să trăiască în București din cauza banilor puțini, își amintește cu plăcere de mulți oameni ai acelor vremuri. În anii 1997-1998 a lucrat ca jurnalist și a cunoscut mulți intelectuali români, în special asociați cu mișcarea democratică din acele vremuri, cu Emil Constantinescu și Convenția Democratică.

În 1999 pleacă la Budapesta pentru un masterat în știinte politice la Central European University. A fost o experiență nouă și pozitivă, învățând să lucreze într-un sistem academic copiat din USA. Câțiva ani mai târziu, Istvan Aryanosi a ajuns să fie primul doctor în filosofie al CEU.

In 2003 este visiting fellow la University of Arizona și îl cunoaște pe David Chalmers, o celebritate in filosofia contemporană. ”Un tip foarte deștept, extrem de iute în gândire”, îmi spune Istvan. Are șansa să lucreze direct cu David în 2006-2007, în calitate de post-doctoral fellow la Australian National University, de mulți ani numărul 1 in lume în filosofia minții.

În 2007 primește oferta de a preda în Turcia. Predă filosofie de 11 ani la Universitatea Bilkent în Ankara, prima universitate privată din Turcia, deschisă in 1984. Bilkent are un mare prestigiu în Orientul Mijlociu, cu redare exclusivă în limba engleză și cu o structură curiculară similară cu cea a universităților din Statele Unite.

S-a specializat în metafizică, filosofia minții și filosofia religiei. Toate acestea într-o abordare analitică, adică bazată pe analiza logică și conceptuală.

 

Consacrarea pe plan internațional

A publicat până acum două cărți: The Peripheral Mind (Oxford University Press, 2013) și God, Mind, and Logical Space (Palgrave Macmillan, 2013). De asemenea, peste 20 de articole în reviste internaționale, pe diverse teme, cum ar fi: problema minte-corp, cauzalitate, logica identității, ontologia umbrelor, implicații filosofice și practice ale mecanicii cuantice, fenomenologie.

Articolul său, “A New Argument for Mind-Brain Identity”, publicat în revista British Journal for the Philosophy of Science, a fost selectat în 2012 de către Asociația Americană de Filosofie ca una din cele mai bune patru scrieri filosofice din anii 2010-2012, în cadrul celui mai prestigios premiu oferit de către ei, APA Article Prize. Istvan Aranyosi e primul ne-american premiat din istoria acestui premiu.

Nu și-a făcut mari speranțe când a aplicat în 2007 pentru job-ul din Turcia. Pe lista de profesori erau doar pedigree-uri impresionante: Oxford, London School of Economics, etc., iar Istvan venea dintr-un loc fără prestigiu în filosofie. Dar, a fost acceptat.

La Bilkent l-a cunoscut pe profesorul Radu Bogdan, care fusese angajat cu vreo doi ani înainte ca profesor universitar.

Un om deosebit cu care țin legătura. S-a întors în SUA la Tulane University, în 2012, unde conduce programul de științe cognitive. Radu își petrece vacanțele de vară la București, unde predă, voluntar și neplătit, un curs intensiv de filosofia științelor cognitive, la nivel de masterat, în cadrul programului interdisciplinar Open Minds, care există și funcționează datorită prietenului nostru, profesorul Mircea Dumitru (fostul ministru al educației). Radu este un intelectual de modă veche, ceea ce-mi place foarte mult, mai ales în ziua de azi, când ne globalizăm într-un mod dement …

Întrebat de ce a plecat din România și de ce nu se mai întoarce, Istvan Aranyosi pune degetul pe rană, amintind că suntem o țară săracă, cu salarii mici (inclusiv pentru profesori), unde lumea trăiește de pe o zi pe alta. Cu toate astea, jumătate din prietenii lui trăiesc în România și recunoaște că îi e dor de ei. Se întoarce în fiecare an la mama sa, în Sighet.

 

Sistemul educațional turc văzut de un român

Pus să facă o comparație între sistemul educațional românesc si cel turc, Istvan Aranyosi a ținut să sublinieze câteva aspecte pozitive și negative, dincolo de faptul că sunt două țări cu istorii diferite.

Sistemul turc de stat la nivel pre-universitar este cam la fel de ineficient și prost condus ca și al nostru. Descurajează creativitatea, nu este în linie cu prezentul, se predă in stil vechi, bazat pe memorie.

Pe de altă parte, sistemul de stat universitar turc a început să se reformeze în urmă cu vreo 10 ani. În special când vine vorba de teme tabu în Turcia, cum ar fi drepturile kurzilor, genocidul armean, cultul personalității părintelui statului modern turc, Ataturk, etc.

Mai recent, însă, regimul autoritar consolidat de către Erdogan s-a dovedit toxic pentru lumea academică.

 

Fără libertate de exprimare nu există creativitate și, deci, dezvoltare

În Turcia e tot mai multă presiune politică. În ultimii doi ani, regimul atacă profesori, le închide gura. Pe unii îi mai bagă la pușcărie pe motiv de „propagandă teroristă”, adică pe acei profesori care-și exprimă public opoziția față de politica de război promovată de către regim. Sunt mari probleme aici la capitolul libertate de exprimare, iar pe cei care conduc nu-i duce capul să înțeleagă un lucru simplu: fără libertate de exprimare nu există creativitate și, deci, dezvoltare.

Pe de altă parte, aflăm de la Istvan că există câteva universități de mare calitate – atât de stat, cât și private – unde se predă în engleză, și unde studenții sunt pregătiți pentru succes international.

Doar în filosofie, există cel putin 5 facultăți unde se predă exclusiv în engleză, și de unde majoritatea studenților pleacă, după terminarea studiilor, spre programe americane sau europene de prestigiu, ca să studieze pentru doctorat. Universități de stat cu asemenea profil sunt Bogazici, Middle East Technical University, iar dintre cele private Bilkent, Koc, Sabanci.

În tot cazul, și Turcia, ca și România, are nevoie de o reformă substanțială a învățământului, susține cu multă tărie filosoful român ce a ales să predea filosofia în Turcia.

 

În Turcia te bucuri de respect ca profesor, la nivelul oamenilor obișnuiți, al parinților și al studenților

Istvan Aranyosi se declară impresionat de respectul de care te bucuri în Turcia ca profesor, la nivelul oamenilor obișnuiți, al parinților și al studenților.

Un alt lucru impresionant în Turcia este cultura oamenilor înstăriți de a finanța învățământul privat. Este o tradiție ca orice miliardar să construiască obligatoriu minim o universitate și un spital.

Patronii universității Bilkent, de exemplu, familia Dogramaci, au înființat universitățile Bilkent și Hacettepe în anii ‘80, alături de câteva spitale.

Universitatea nu produce profit (cu excepția unor departamente precum cel de nanotehnologie), dar nici nu este gândită pentru asta. Banii pentru susținerea ei vin din afacerile trustului familiei.

În acest fel, Bilkent își permite să mențină o orchestră simfonică, a doua ca dimensiuni din Turcia. Se susțin concerte de muzică clasică în fiecare săptămână, cu mari nume de pe scena mondială.

 

Temele filosofice ce caracterizează cariera lui Istvan Aranyosi

Istvan Aranyosi se axează pe doua teme generale. În filosofia religiei, îl interesează alternativele la monoteismul standard, cum ar fi panteismul, gnosticismul, misticismul, panenteismul, politeismul.

Cartea mea God, Mind, and Logical Space prezintă o versiune panteism, pe care am numit-o „panteism logic”. Vreau să continuu să scriu pe această temă.

În filosofia minții, pe Istvan îl interesează abordările care combină științele cognitive cu fenomenologia, la fel cum se constată și în cartea sa, The Peripheral Mind.

În cea mai recentă publicație a mea, apărută luna trecută în revista Phenomenology and the Cognitive Sciences, cu titlul „Body, skill, and look. Is bodybuilding a sport?”, argumentez că bodybuilding-ul nu ar trebui considerat un sport, fiind mai apropiat de concursurile de frumusețe și de sculptura clasică. Deci, am tot felul de idei, sper interesante și pentru publicul cititor.

 

Exact genul acesta de idei construiesc o personalitate extrem de complexă, pe care noi, românii, merită să o apreciem. Istvan influențează nu doar la catedră sau pe Amazon, cât și în fața microfonului. Trebuie să mai știți că, de peste 25 ani, Istvan este compozitor de muzică rock.

Ani de zile, și-a pus amprenta pe evenimentele culturale din Maramureș, prin trupele înființate de el și alți câțiva prieteni care știau să transmită un mesaj. Sighetul îl cunoaște foarte bine, drept fondator al trupelor Morbid Tales, Empire si Swords @ Chords.

De câteva săptămâni a lansat albumul solo ”Miniatures”, sub pseudonimul John Borhot, pe care îl putem comanda aici sau îl putem asculta pe canalul lui Istvan de Youtube.

Istvan Aryanosi

/0 Comentarii/de

Moni Păunescu, speologul care îl caută pe Dumnezeu în peșteri

Mona Paunescu

Omul a fost atras de peșteri din cele mai vechi timpuri, întâi pentru protecție și siguranță. Cu timpul, omul a găsit alte căi de a supraviețui, dar a rămas mereu fascinat de spațiul care i-a fost prima sa casă. De la Edouard-Alfred Martel încoace vorbim și de o știință a explorării lumii subpământene. De la Emil Racoviţă – numărul celor pasionați de aceste spații este tot mai mare, în ciuda riscurilor pe care le aduce cu ea această pasiune. Moni Păunescu este o astfel de persoană, care trăiește pentru experiențele extreme ce îi dau sens vieții. În continuare vom afla nu doar povestea ei, ci și câteva dintre tainele speologiei.

 

De la studii economice la speologie

Moni Păunescu (salvator montan, alpinist, speolog) s-a născut pe 04.09.1975 în Drobeta Turnu-Severin. Cu toate că a avut de mică aptitudini sportive, la sugestia mamei a urmat liceul economic. După căsătorie, a urmat Facultatea de Științe Economice (Management) și a constatat cât de mult îi place să învețe. A fost bursieră în fiecare an.

Își crease un sistem. Ar fi urmat și a doua facultate dacă nu ar fi considerat incorect să plătească pentru a învăța.

Cum a ajuns la pasiunea pentru speologie?

În anul doi de facultate, un prieten speolog de la clubul montan la care activam mi-a zis într-o doară: ”…Moni, vin niște nemți pentru explorare. Vino și tu că o să fie interesant”. Neavând nici un alt program, am mers inițial pentru două zile. A fost atât de special încât pur și simplu am rămas cu acești oameni toată expediția. Mi-a plăcut atât de mult încât în anul acela am facut cursul de Tehnica Speologică Alpină nivelul 1, începatori – TSA 1. Anul următor am mers din nou cu ei și am facut și nivelul 2, avansați. De atunci am mers mereu cu ei, lucrând foarte mult la recartarea complexului carstic Topolnița-Epuran, explorare și fotografie în toate peșterile din Mehedinți.

Chiar dacă echipa cu care a fost în expediții speologice nu a avut o componență constantă, ea a fost de fiecare dată condusă de către Georg Taffet, un neamț care i-a trasat definitiv direcția spre speologie. De 15 ani, ani de an, se alătură echipei germano-române, dar și altor proiecte speologice.

 

”În întunericul acela cald mereu îmi închid lanterna și stau așa… Aș putea să stau la nesfârșit.”

Ce simte când e în peșteră?

Moni Păunescu: Sentimentul ce îmi revine uneori și pentru care mă întorc la pesteră este acela de liniște și pace totală. Este de necomparat cu nici un alt sentiment. Citisem în ”Vineri si limburile Pacificului” (de Michel Tournier), cum el se simțea în pesteră ca în uterul mamei. M-am regăsit în ce spunea el acolo. În întunericul acela cald mereu îmi închid lanterna și stau așa… Aș putea să stau la nesfârșit.

Mona Păunescu

Nu-i place să vorbească prea mult despre realizările ei. Simte însă că cea mai importantă performanță e că a reușit mereu să facă echipă cu absolut toți cei cu care a lucrat. Peștera fiind plină de riscuri, această calitate este esențială pentru bunul mers al oricărei expediții.

Speologia – întâlnirea cu întunericul și o lume fascinantă ce poate să devină o poveste de basm

Moni Păunescu descrie speologia foarte poetic. Este întâlnirea cu întunericul și o lume fascinantă ce poate să devină o poveste de basm.

Totuși, ca sport, domeniul speo este unul foarte complex, în care seriozitatea și angajamentul trebuie să fie punctele forte ale celui care îl practică. Speologia presupune și nămol, apă, transpirație, jeg, efort intens, prietenie maximă și voie bună.

Dacă aceste detalii nu te-au demotivat să urmezi calea Monicăi, ce trebuie să faci e să mergi la un club specializat sau la cineva abilitat să inițieze începători în speologie, mai întâi teoretic și mai apoi practic. E important însă să știi de la început că există numeroase riscuri: teren accidentat, apă, strâmtori, riscuri aferente dislocării blocurilor de stâncă, șerpi… epuizare, suprasolicitare, bravadă și risc inutil.

 

Noi toți contribuim la viitorul nostru prin exemplul personal

Monica lucrează cu copii de 10 ani, ca membru al ONG-ului ATME Speo Alpin Mh. Îi învață să formeze o echipă, să împartă totul și să iubească natura.

Moni Păunescu: Copiii reușesc să se conecteze extrem de ușor și rapid. Fără nici un efort, cu explicații simple, poți să le modelezi felul în care să vadă lumea în care trăiesc.

Lucrând cu copiii, a realizat că de fapt noi toți contribuim la viitorul nostru prin exemplul personal și că nimic nu este stabilit dinainte. Trebuie doar să fim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru.

 

Moni Păunescu, despre pasiuni și iubiri

În afară de speologie, mai e pasionată de alpinism, cross, plante, cărți, treking, muzică rock, escaladă, dans, film, copii, bunici, pisici, câini, fructe, cactuși, pictură, desen, arhitectură.

De fapt, speologia a venit în viața lui Moni după alpinism, un sport care îi dă sentimentul maxim de libertate. Acolo, pe munte, se regăsește, și tot acolo îl găsește de fiecare dată pe Dumnezeu. Același sentiment îl caută și în afara muntelui, dar e mai greu de găsit pentru ea.

Cu toate că în Mehedinți nu există încă un serviciu public Salvamont, Moni este salvator montan atestat. Împreună cu alți doi colegi atestați, face parte din Compartimentul monitorizarea situațiilor de Urgență și Salvamont din cadrul Consiliului Județean Mehedinți.

Se confruntă de multe ori cu situații neplăcute din cauza faptului că turiștii urcă pe munte nepregătiți. Moni ține să amintească că nu trebuie să lipsească din echipament trusa de prim ajutor, haine pentru ploaie, lanternă, apă, mâncare, telefon, încălțaminte adecvată.

Întrebată de oamenii cărora le datorează ce este ea azi, începe prin a-și manifesta respectul față de soțul ei, Sura, alpinist și salvamontist, și de speologul Radu Taffet (speolog). Mama ei a format-o ca om și a învățat-o să nu fie dependentă de nimeni.

Feli, fratele ei, îi amintește mereu cât este de puternică. Bunicul i-a arătat că e iubită pentru că există. Însă cel mai impresionant, este recunoscătoare tuturor copiilor cu care lucrează, deoarece îi oferă sentimentul de mamă.

Moni nu e doar un om al muntelui și al peșterilor. Dintre romanele ei preferate se pot enumera Michel Tournier – ”Vineri si limburile pacificului”, ”Gemeni”, Gunter Grass – ”Calcanul”, Radu Popescu  – ”Revelație pe Amazon”, M. Eliade – ”Romanul adolescentului miop”, Doina Rusti – ”Zogru”, Ioana Pârvulescu – ”Inocenții”, Aldous Huxley – ”Minunata lume nouă”, Umberto Eco – Insula din ziua de ieri”. Lista este cu siguranță mult mai lungă.

Dincolo de toate aceste descrieri, descoperim că există în continuare oameni care refuză să se lase influențați de modul în care am ajuns cei mai mulți să ne trăim viața. Privindu-i, îi considerăm modele.

Preluând măcar o mică parte din valorile lor, putem să ne schimbăm viața într-un mod pozitiv.

 

/0 Comentarii/de
,

Remus Beleiu, Mobil Art – de la tâmplar în CPL la furnizor de lux al Casei Regale

Remus Beleiu Mobil Art

Din viața lui Remus Beleiu, proprietar al atelierului Mobil Art din Arad, irumpe o poveste despre succes. Un altfel de succes însă, după cum făuritorul îi este! El cu siguranță nici nu l-ar numi așa, traducându-l mai degrabă prin muncă, dragoste de meserie și iar muncă. Dovada? Cuvintele care țes povestea profesionistului în ”arta lemnului”, glasul smerit care exclamă adesea cu mirare „Șansa mea!” și care-și pune lucid toată izbânda în mâinile lui Dumnezeu.

 

Începuturile

Pe atunci se aranjau posturile. Ai mei, fiind singur la părinți, puteau să îmi aranjeze să fiu un altfel. Toți se cam străduiau să aibă puțină funcție, având liceul, sau să meargă la facultate sau să facă ceva să nu muncească. Eu le-am spus părinților mei că nu vreau să merg la facultate și nu am dat la facultate. Le-am spus că decât să ajung un inginer slab, mai bine un tâmplar bun. M-am angajat ca tâmplar, pentru că asta am vrut sa muncesc la modul cel mai serios.

În 8 august 1979, după terminarea studiilor liceale, Remus Beleiu se angajează tâmplar la CPL Arad – Combinatul pentru Prelucrarea Lemnului. Este repartizat la o secție de „Serie”.

Șeful secției „Prototipuri” – fostul maistru-instructor din anul I și II de liceu – intervine însă în favoarea lui pentru a fi mutat aici. Îl cunoștea pe Remus Beleiu numai de pe băncile școlii. „Intervenția” a fost făcută pentru că întrezărea în el profesionistul care avea să devină.

Anul 1989 îi promite a doua șansă din carieră: la Timișoara se dorea înființarea unei secții de mobilă high-class. Este ales pentru a face parte din această echipă „teribilă”, formată din cei mai buni sculptori, tâmplari, entarsieri, pentru a realiza mobilă de lux. La scurt timp însă toate demersurile în sensul acesta se dovedesc inutile, întrucât „afacerea cade”.

În 1990, un prieten bun, fost coleg de liceu, îi propune lui Remus Beleiu varianta deschiderii unei afaceri proprii. Astfel, alături de acesta și de Ioan (Nelu) Cati, Remus Beleiu acceptă provocarea de a „deveni particular”, conlucrând în această formulă până în anul 1999. În 1999 și el, și Nelu Cati sunt  „dați afară”.

 

Despre a nu renunța niciodată

Văzându-se amândoi „pe drumuri”, știu că au două opțiuni – să se angajeze undeva sau să (re)înceapă pe cont propriu. Refuză oferta directorului Fundației Româno-Germane din Vladimirescu de a se angaja maiștri în cadrul acesteia. Acceptă însă un împrumut din partea lui pentru a-și putea lua destinul în mâini – 30.000 de mărci, fără dobândă, din care folosesc numai o treime.

„Cu puține mijloace, dar cu multă forță” și „multă nebunie”, Remus Beleiu și Nelu Cati pariază și investesc totul într-o hală – „catastrofă”. Lozul lor a fost însă cel câștigător – atelierul de mobilă Mobil Art funcționează și astăzi, în aceeași clădire.

Ne-renunțarea este, deci, unul dintre pilonii fundamentali pe care se clădește cariera lui Remus Beleiu. O extraordinară forță lăuntrică, animată de pasiunea pentru tâmplărie, și dorința de a nu renunța îi înlesnesc continua (re)configurare a traseului profesional.

Fiecare final devine o șansă, – „Șansa mea!” –  iar fiecare oportunitate o nouă provocare. Puterea de a o lua mereu de la capăt este, desigur, dublată de o muncă titanică și de sforțarea continuă de a mulțumi, în mod cinstit, pe toată lumea – angajat sau client.

 

Dincolo de ușile Mobil Art

Pentru Remus Beleiu nu există „a fenta”, iar fiecare lucrare este abordată din această perspectivă:

Ce am promis, aia am făcut. Unde am crezut că nu este ok, am făcut tot ce am putut, indiferent că am câștigat sau am pierdut. Nu spun că am făcut cel mai bun lucru. Spun că am făcut cum am știut eu mai bine… frumos, sănătos, conștiincios, în orice lucrare. Indiferent că a fost bine plătită sau prost plătită… pentru că am avut și lucrări în pierdere, greșind calcule.

Reversul medaliei? Clienți care știu valoarea serviciilor prestate și a relațiilor legate, care răspund cu aceeași monedă.

Am avut clienți care ne-au împrumutat bani la început, cu condiția să le facem mobilă sau uși pe parcurs, în timp. Și dacă nu reușim să le facem mobilă, să fie acționari în firma pe care întrevedeam să o facem.

Firma s-a coagulat, iar clienții au continuat să le revină în atelier iar și iar, întărind astfel votul de încredere. Ei au știut ce vor, iar Remus Beleiu a știut ce să le ofere – mobilă high-class!

Rezultatele muncii depuse (în medie 12 ore pe zi), raportarea la clienți și relația cu aceștia sunt reflecții a ceea ce se întâmplă dincolo de ușa atelierului. Muncitorii Mobil Art formează o echipă bine sudată. Un organism în care fiecare membru își are un loc și un rol bine definit.

Nucleul funcționează de la deschiderea firmei – de acum 18 ani, iar ultima angajare a fost făcută acum 5 ani. Într-o echipă statornică și închegată, buna funcționare a lucrurilor este dirijată, în primul rând, de respectul reciproc.

Lucrând în echipă poți să faci ceva. Asta înseamnă să ai parte de oameni alături de care poți construi.

 

Remus Beleiu și Nelu Cati, de o viață împreună

Fără Nelu Cati, asociatul său, succesul lui Remus Beleiu ar fi fost cu siguranță altfel. Foști colegi de liceu, născuți în ianuarie, puși pe muncă… și-au clădit nu doar o afacere, ci și o a doua familie.

Ne certăm la cuțite, pentru fiecare corp pe care îl facem, pentru că ne pasă cum îl facem. Eu am un punct de vedere și el întotdeauna altul. Lucrăm împreună din liceu, dar nu am avut niciodată aceeași părere despre un obiect.

Întotdeauna constructive, discuțiile în contradictoriu sunt lămurite în atelier.  Nimeni nu pleacă vreodată supărat acasă. Atât ca parteneri, dar și ca prieteni, pot funcționa pentru că se respectă. Și pentru că nu au căutat niciodată să depășească limitele impuse tacit de bunul simț.

Niciodată nu au încercat să se fenteze unul pe altul. Niciodată. Totul se bazează, deci, pe încredere. Încrederea se reflectă și în dinamica raportării la responsabilitățile interne.

Remus se preocupă mai mult de relațiile cu clienții – preluat comenzi, montaj, predat comenzi, prețuri. Nelu are în grijă atelierul. Cu toate acestea, organizarea lor funcționează pe baza principiului vaselor comunicante: își arogă funcții diferite, dar știu întotdeauna ce întreprinde și celălalt.

Abilitatea de a comunica, de a nu cădea în capcana justificării, au deprins-o însă într-o viață. Se cunosc din 1976 și îi leagă nu doar miile de ore muncite în atelier. Au petrecut concedii împreună, au căutat soluții împreună și au trăit adrenalina tinereții împreună.

În aceeași formulă au înfruntat și provocările întâmpinate de-a lungul vremii, întărindu-se reciproc. Nu s-au poticnit niciodată în lucrurile mărunte, iar parcursul carierei le-a demonstrat progresiv care este sensul efortului lor – mulțumirea clientului și lemnul transformat în artă.

Remus Beleiu Mobil Art

„… și așa am ajuns furnizori ai Casei Regale.”

Una dintre cele mai emoționante provocări, revelatoare și pentru valoarea muncii lor, este colaborarea Mobil Art cu Casa Regală a României.

Primul contact este inițiat de administratorul Castelului din Săvârșin, care îi găsește din pură întâmplare. După câteva drumuri la castel, Remus Beleiu le prezintă ce poate face alături de echipa sa și realizează în sensul acesta un corp-mostră.

Ca răspuns al invitației lansate de acesta, prima dată pășește în atelier Principele Radu Duda. Încântat de ce vede aici, înclină favorabil spre legarea colaborării. La a doua întrevedere, tot în atelier, este prezentă și Principesa Margareta.

Când a venit și Principesa, am avut emoții peste măsură. Vreau să spun că după intrarea în birou, în atelier, la foarte scurt timp, a știut să se poarte cu noi de parcă ne știam de o viață.

Prin raportarea ei la context, la oameni, la viața din atelier, Principesa Margareta îi impresionează peste măsură.

S-a văzut că e un om care știe să coboare la nivelul pălmașului, al omului de rând. Am făcut și poze în atelier. A fost o zi deosebită pentru noi. Nu am cuvinte să spun cât de bine te simți în preajma lor. Și nu e numai părerea mea. Toți care colaborează cu Casa Regală simt lucrul acesta. Mă rog… toți cei cu care am vorbit au aceeași părere.

Toată lemnăria din Castelul de la Săvârșin este lucrată de echipa Mobil Art – ferestre, uși, mobilă. Piesa cea mai valoroasă pe care au făcut-o acolo este biblioteca pe două niveluri, cu două scări interioare. A fost proiectată de o casă de arhitectură din Cluj și este, spune Remus, o bijuterie a castelului.

Remus Beleiu Mobil Art

O propunere de colaborare a venit și pentru Palatul Elisabeta din București. Distanța mult prea mare a limitat însă numărul corpurilor de moblier realizate și recondiționate.

Au creat frumos, iar osteneala le-a fost răsplătită pe măsură. Girul Casei Regale a fost dublat de o lecție de viață despre firesc, omenie, normalitate, corectitudine și eleganță. Lecția le-a fost oferită chiar de cei doi exponenți ai acesteia – Principele Radu Duda și Principesa Margareta.

Colaborarea cu Casa Regală a României le este prima și singura reclamă publică, în 18 ani de activitate; cu predilecție prin albumul de artă Săvârșin. Detaliul, apărut la Editura Curtea Veche, în anul 2015.

Vreau să spun că nu ne-am făcut niciodată niciun fel de reclamă. Singura reclamă este cea pe care a făcut-o Casa Regală pentru noi. Eu nu am cumpărat niciodată după poză și nici nu știu să vând după poză. Nu este stilul nostru. Suntem depășiți de situație.

 

Reteța succesului

Desigur că în mentalul unei societăți alimentate de marketing, reușita nu poate fi contabilizată decât în parametri „comerț-reclamă”. Și totuși, povestea de viață a lui Remus Beleiu se dezice de judecățile de valoare care mutilează percepția, fiind elocventă pentru un succes înțeles și asumat altfel.

În primul rând, protagonistul se remarcă prin felul în care își aproprie izbânzile.

Dumnezeu nu îți dă numai cât poți duce. În momentul în care iei mai mult decât poți duce, riști să te prăbușești. Și am văzut atâtea prăbușiri încât nu vreau să trec prin asta.

Conștient de capcana vanității pe care și-o poate lansa singur, Remus Beleiu trăiește cumpătat și lucid succesul. Alegând să nu se lase îngenunchiat de o beție efemeră, reușește să guste demn din dulceața roadelor propriei munci. Asistăm așadar, la un succes trăit cu răbdare, de la care eroul se sustrage numai pentru a-l domina învingător.

Mai mult decât atât, Remus Beleiu a înțeles practic temeiurile pe care se fundamentează o poveste de succes durabilă. „Agoniseala nematerială” e clădită în primul rând pe muncă.

Noi știm să muncim. Nu facem bani, dar facem mobilă bună și diversificată. Ori, nu asta aduce banul. Banul aduce seria și lucrările făcute repede… să se vândă repede, să vină banii repede. Nu asta am urmărit noi. Am urmărit să avem de lucru și să mă pot mândri cu ce am făcut.

Muncii fizice, eroul îi adaugă un ingredient personal, cu totul aparte – smerenia sau modestia raportării la propriul efort.

Am avut de lucru tot timpul, dar modest, la nivelul nostru. Nu avem pretenții de mari tâmplari. Eu consider că nu suntem nici un atelier foarte dotat, nu suntem nici foarte buni… dar, la nivelul de aici suntem buni pentru că nu sunt alții mai buni.

În fond, cine ar mai construi lucruri mărețe, dacă ar fi conștient de propria valoare?

Reteța reușitei lui Remus Beleiu rezultă și din faptul că a înțeles sensuri – sensul ne-renunțării, sensul muncii, sensul camaraderiei. Cu toate acestea, o importantă lecție învățată este și aceea a ne-asumării meritelor.

În afară de Cel de Sus nu cred că cineva ne-a putut dirija felul în care am ajuns să lucrăm. Mai ales nefăcându-ne niciun fel de reclamă. Numai Cel de Sus ne-a îndrumat…nimeni altcineva.

Nici munca, nici modestia, nici mobila făurită nu și-ar fi găsit rostul în această poveste, dacă Dumnezeu nu le-ar fi rânduit parcurgerea acestui traseu spre folosul lor și al celor din jur. Nihil Sine Deo este și deviza Casei Regale Române, nu?

Nu au făcut niciodată nimic să termine și să ia banii, iar despre măiestria lor s-a dus vestea în toată lumea. „Mobila călătoare” a plecat din atelierul din Arad spre Franța, Spania, America, Danemarca, Rusia, Italia sau Ungaria. Aceste colaborări sunt doar câteva dintre confirmările unei cariere de succes, construită într-o viață de muncă.

Viața lui Remus Beleiu este o poveste despre devenirea personală și profesională a unui om. Prin exemplul său, acesta a dat cinste meseriei de tâmplar, ridicând-o la rang de ebenist.

/0 Comentarii/de