Sergiu Orzac

Sergiu Orzac se visa dintotdeauna alături de mașini din Formula 1. În comparație cu alți tineri, Sergiu a muncit pentru ca visul să devină realitate. În prezent, el este inginer de design la echipa Renault Sport Formula 1, iar cariera sa este doar la început de drum. Cum a ajuns la această performanță un tânăr visător, care muncea în vacanțele de vară pentru un ban în plus, aflați din articolul de mai jos.

Drumul lui Sergiu Orzac spre succes

Sergiu Orzac s-a născut pe 4 februarie 1990 în Sighetu Marmației, unde a absolvit Colegiul Național Dragoș Vodă. Matematica a fost întotdeauna materia sa preferată. Nu a fost o surpriză pentru nimeni că a participat în fiecare an la olimpiada de matematică, ajungând de câteva ori la faza pe țară. Pe lângă matematică, a ajuns de câteva ori la fazele pe județ ale olimpiadelor la fizică și chimie.

Începând cu clasa a VIII-a, a început să lucreze în vacanțele de vară ca manipulator de marfă și ca salahor în construcții pentru a avea bani de buzunar în plus, dar și pentru a-și ajuta familia. În 2006 părinții săi au divorțat, iar mama și sora lui au plecat în Marea Britanie.

În 2008, după absolvirea liceului, Sergiu Orzac ajunge și el în orașul Barrow-in-Furness din Anglia. Planul său inițial era să ia un an de pauză de la învățământ, să își ia o slujbă pentru un an și să se acomodeze cu viața și sistemul din Anglia.

La scurt timp după ce a ajuns în Anglia, mult mai repede decât spera, a fost acceptat la Universitatea Robert Gordon din Aberdeen, Scoția ca să studieze IT și programare prin cursul denumit BSc Computer Science. În 2012 a absolvit facultatea cu clasificarea Upper Second Class (2.1), a doua cea mai bună.

 

”Dacă nu muncești pentru a-ți împlini visul, altcineva te va angaja pentru a și-l împlini pe al lui.” (Tony Gaskins)

Realizând că nu e ceea ce-și dorește cu adevărat, se îndreaptă spre a studia MEng (Bachelors și Masterat integrat) Motorsport Engineering la Universitatea Oxford Brookes, una de renume în sporturile cu motor. Încă din timpul facultății a proiectat numeroase componente pentru mașini de curse, a analizat date de telemetrie și făcut setări și ajustări de caracteristici ale acestora. A absolvit cu First Class Degree, având media ”A” în toți anii de studiu și ”A” în lucrarea de licență, iar masterul l-a finalizat tot în rândul elitei universității.

În timpul primei universități, Sergiu a lucrat pe post de barman la un restaurant pentru a acoperi o parte din costurile de întreținere. Din anul doi până a absolvit a doua facultate, el a lucrat la Universitate cu jumătate de normă ca și consultant IT.

Sergiu Orzac

Primul său job în domeniul auto a fost de Design Engineer pentru raliuri și curse de anduranță. la firma Xtrac din UK, liderul mondial în transmisii pentru mașini de curse. Sergiu Orzac a fost selectat încă din anul 2 al celei de-a doua facultăți, alături de alți trei tineri, din peste 300 de candidați. După ce și-a dovedit competențele, a fost promovat ca Inginer de Cercetare si Dezvoltare (Research and Development Engineer).

Deși încă nu absolvise, compania avea deja în competiții mașini de curse cu componente proiectate de el.

Cu toate că marile companii din Formula 1 preferă să angajeze specialiști cu experiență, Sergiu a aplicat la Renault Sport Formula 1 spre finalul masterului. Surpriza cea mare a fost ca în timpul chefului de absolvire să fie sunat de către inginerul Sef de Design Aerodinamic de la Renault Sport Formula 1, prin care era invitat la un interviu. Postul obținut de Inginer absolvent de Proiectare Aerodinamică în vara anului 2017, la două zile de la interviu, reprezintă pentru Sergiu împlinirea visului avut de mic copil, dar și încununarea tuturor anilor de muncă depuși în domeniul academic.

 

Responsabilitățile unui român la o echipă de top din Formula 1

La Renault Sport Formula 1 este responsabil de proiectare, cercetare și dezvoltare pentru tunelul și modelul aerodinamic (sistemele mecanice, electrice, pneumatice și hidraulice). Firma prevede un stagiu de doi ani în funcția de încadrare a inginerilor debutanți, după care aceștia ajung la un rang superior. Urmează să descoperim în viitor evoluția acestui tânăr care demonstrează că ambiția și munca serioasă duc la îndeplinirea obiectivelor.

Fiind la începutul carierei, Sergiu nu a fost încă prezent în calitate oficială la circuite de Formula 1. Începând cu sezonul următor, va fi responsabil de proiectarea ‘rakeurilor’ aerodinamice de colectare de date rulate la testele oficiale, sau în unele sesiuni de ”free practice” în weekend-urile din curse.

Este evident faptul că echipa are încredere în potențialul lui Sergiu Orzac. Din camera de control, Sergiu a făcut deja parte din echipa de ingineri de strategie de curse, în timpul Marelui Premiu al Belgiei, lucru care se va întâmpla și pe viitor.

 

Cum arată viața la Oxford pentru un român cu studii superioare

Sergiu Orzac

Sergiu locuiește în Oxford de 6 ani, aici fiind concentrată mare parte din industria de mașini de curse din lume. Dincolo de elitismul caracteristic zonei, viața și studiul în acest centru multicultural presupune și cheltuieli pe măsură.

Cum există mulți tineri români competenți și dornici să-și continue studiile în Anglia, Sergiu Orzac vine în sprijinul lor oferindu-le o idee generală asupra cheltuielilor la care trebuie să se aștepte după ce ajung studenți aici.

Un an de studii în UK costă în jur de 20.000 de lire sterline. £9000 sunt pentru taxa de studiu anuală, restul pentru costurile de întreținere (chirie, mâncare, facturi lunare, viața socială șamd.). În primul an de studii se asigură un loc în internat, chiria variind între £6000-£10000 pentru un an studențesc (9 luni, perioada de vară nefiind inclusă). Din al doilea an de studii, majoritatea studenților închiriază locuințe alături de alți colegi sau prieteni. Costul fiind de £400 – £700 pe lună, la care se adaugă plata utilităților, în jur de £50-£70/ lună.

În Oxford, universitățiile au propriile lor servicii de autobuze care sunt gratuite pentru studenți. În alte orașe care nu dețin astfel de servicii, studenții beneficiază de reduceri la transportul în comun, prețul unui abonament fiind de aproximativ 20 de lire pe săptămână.

Mâncarea ajunge să coste în medie între 20 și 50 lire pe săptămână, în funcție de preferințele alimentare ale fiecăruia, acesta fiind și costul ”fără excesuri” la o ieșire în oraș pentru cei care iubesc viața socială. Aceste costuri ridicate îi determină pe cei mai mulți studenți să aibă în paralel locuri de muncă cu jumătate de normă (aproximativ 20 de ore/ săptămână, câștigând 7.5-8 lire pe oră) pentru a-și asigura banii necesari traiului.

Tot costurile ridicate îi determină pe tinerii care studiază în Anglia să aplice pentru împrumuturi de studiu de la guvern. Acestea nu sunt disponibile pentru studenții care urmează a doua facultate.

 

Amintiri dintr-o Românie în care nu vrea să se mai întoarcă

Sergiu Orzac a avut o copilărie frumoasă în România, părinții oferindu-i o educație bazată pe principii solide. Datorită lor, Sergiu e azi un caracter tare, dar totodată respectuos, sigur pe el, plin de încredere, însă fără a fi arogant. Fără ajutorul lor nu ar fi ajuns persoana din ziua de azi.

Cu toate astea, simte o doză de revoltă față de sistemul social și politic românesc.

Din cauza acestui sistem, eu și atâția alți români a trebuit să plecăm pe alte meleaguri pentru a ne crea un viitor adecvat. Din cauza lui sunt atâtea familii împrăștiate în Europa, cu părinți care își văd copiii o dată pe an. În rest reprezintă doar o voce la telefon și un cal de povară pe meleaguri străine pentru a le oferi ceea ce în România nu ar fi putut.

Lui Sergiu Orzac i-a fost clar încă de la începutul liceului că trebuie să plece din țară pentru a-și urma visele și pentru a scăpa de un sistem dominat de corupție și nepotism. Cu bune, cu rele, România a avut un impact masiv și pozitiv în formarea lui Sergiu Orzac. Cu toate acestea, tânărul sighetean nu are de gând să se întoarcă într-o țară unde a fost nedreptățit de multe ori.

Din punctul meu de vedere, această generație de clasă politică dominată de idealuri comuniste trebuie să dispară pentru ca ceva să se poată schimba în România. Nu știu cum se poate înfăptui acest lucru, dar sper ca atunci când acest lucru se va întâmpla, să nu fie prea târziu. Mă doare să văd ce se întâmplă în țară și în ce direcție se îndreaptă, dar sunt ferm cu decizia mea de a-mi trăi viața în altă parte.

Ce putem face pentru a păstra tinerii valoroși în țară? Cât timp clasa politică nu-și pune o astfel de întrebare, nu se vor găsi prea curând soluții reale. Acest strigăt disperat al tinerilor care ar putea fi motorul de dezvoltare, dar care pleacă și nu se mai întorc, ar trebui să preocupe cu adevărat clasa politică românească.

Irina Păcurariu

Irina Păcurariu este realizatoare de emisiuni la TVR, împătimită căutătoare de povești, jurnalistă responsabilă, promotoare a multor campanii sociale, încă idealistă și mereu atrasă de oameni de valoare.

 

Pe Irina Păcurariu o știu de vreo 25 de ani. La început din poziția de telespectator care prin anii `93-`94 urmărea TVR Iași ca să mai vadă cum se face jurnalism, altfel decât la facultatea pe care o urmam. Mai apoi ca studentă practicantă care se uita fascinată de pe coridoarele televiziunii la cei pe care îi vedea pe ecrane.

Apoi, peste câțiva ani, printr-un mare noroc, am nimerit să colaborăm pentru evenimentele grupului de presă pentru care lucram la acea vreme, Edipresse. A fost unul dintre jurnaliștii care a înțeles din prima ADN-ul conceptului pe care îl dezvoltam la acea vreme, „oameni obișnuiți cu povești neobișnuite” tocmai pentru că și ea era o împătimită căutătoare de povești. Neapărat autentice și împărtășite cu o doză consistentă de umanitate.

Cel mai mult o admir pentru felul în care știe să nu alunece în patetic, tocmai pentru că genul de oameni cu care intră în contact predispune la o uriașă cantitate de emoție. Mai târziu am aflat că îi e tare teamă să nu cadă în ridicol, de aici și grija de a nu derapa în abordări inutil-lacrimogene. Chiar dacă poveștile ei au darul de a te mișca până la lacrimi, ea reușește să creeze amestecul acela special de revoltă și compasiune care generează ulterior campanii sociale necesare pentru a schimba realități strâmbe în care trăim.

A fost o bucurie să lucrăm împreună la o astfel de campanie, intitulată „Exodul mamelor”. Astfel, Irina a preluat din zbor scânteia lansată de descoperirea unui jurnal scris de una dintre multele românce care au fost nevoite să își lase în țară copiii pentru a lucra în Italia ca badante (îngrijitoare pentru vârstnici). Mărturiile Lilianei Angheluță s-au transformat într-o carte-manifest publicată de revista Avantaje și continuată apoi de un documentar realizat de Irina Păcurariu, pe baza interviurilor luate din mijlocul comunității de românce badante din nordul Italiei, difuzat apoi pe TVR.

 

Povești de valoare, mai degrabă decât povești de succes

„Povești în halate albe”, „Doctor pentru România”, „De profesie medic în România” sunt campanii sociale care au adus la lumină mulți medici care trudesc în anonimat pentru sănătatea oamenilor și care înregistrează performanțe remarcabile în țară și peste hotare. De altfel, ceea ce cred eu că o caracterizează cel mai bine pe Irina Păcurariu este felul ei unic de a transforma obișnuitul în remarcabil.

Emisiunile ei, derulate pe parcursul a 20 de ani, ar putea fi un gen jurnalistic care merită să fie abordat în școlile de profil – storytelling de televiziune – făcut cu maximum de profesionalism. „Poveste fără sfârşit“, „Mari români“, „Un european ca mine“, „Cealaltă Românie“,  „Culoarele Puterii“, „România deşteaptă“, „Profesori de milioane” – toate adună la un loc povești care vorbesc despre oameni de mare calitate umană, în majoritate eroi anonimi, care acționează cu bună credință în tot ceea ce fac.

Irina Păcurariu are un fler special pentru oameni care chiar pot fi modele de viață frumoasă. Fără să fie neapărat spectaculoasă, în sensul în care ne obișnuiesc tabloidele. Sunt oameni care pot produce transformări la nivel de conștiință personală, singurul factor declanșator de schimbare durabilă în lume. Sunt oameni care generează povești de valoare mai degrabă decât povești de succes.

Premiile profesionale care i-au fost decernate de-a lungul timpului i-au confirmat valoarea. Cu atât mai mult cu cât media responsabilă a devenit un lux în ziua de astăzi, iar cei care se încăpățânează să o facă și să o promoveze sunt o specie pe cale de dispariție.

 

De la believer la make-it happen

Încă se bucură atunci când lumea îi spune că o recunoaște după voce. Încă i se întâmplă să întâlnească persoane care evocă oameni pe care i-a făcut cunoscuți.

De multe ori aud de situații în care am reușit să inspir pe câte cineva, ceea ce mă face mai mândră decât oricare dintre lucrurile pe care le-am făcut până acum. Este greu să reziști într-o asemenea  imensitate de opinii, judecăți și grupuri de discuții. Piața de informație este infinită și cu atât mai greu mi se pare să fii o voce distinctă, personală, semnată. Într-o vreme când televiziunea, mai ales cea lipsită de marketing agresiv și țintit, este într-o continuă pierdere de influență, astfel de întâmplări devin mici victorii care te ajută să mergi înainte.

De regulă, când intervievez profesioniști de calibrul Irinei, din cei care mereu au în minte „să mai facă ceva”, îi întreb ce le-ar plăcea să muncească – altceva decât meseria lor – dacă și-ar permite luxul și utopia de a „presta” fără bani, doar pentru gloria cerească.

Îmi place să cred că voi ajunge și în acest stadiu. Soluții n-am, dar am învățat că visatul e gratis, așa că… îi dau înainte. Am în minte un centru pentru tineri, unde să întâlnească la timp mentori care să-i ajute să facă alegerile potrivite. O rețea de case vechi, recuperate pentru turismul personalizat, care vine și cu tradiție alături de confort și aventură. România este o țară care nu suferă de lipsă de idei.

Irina Păcurariu e convinsă că „să gasești oportunitatea este un fel de a crede că oportunitatea e acolo”, citează ea dintr-o carte descoperită curând.

Eu sunt ceea ce se numește o believer în materie de oportunități. Mai rămâne de văzut și dacă pot fi până la capăt și o persoană care reușește să Make-it-happen, adică să le și folosească până la capăt.

 

Irina Păcurariu: „Încă îmi pasă de tot ceea ce se întâmplă”

Ceea ce creează Irina este o combinație de jurnalism, activism civic, apetit uriaș pentru povești, toate „subîntinse” de faptul că îi pasă. Doza asta de umanitate e de fapt ceea ce o animă și o „hrănește” de vreun sfert de veac.

De păsat, încă îmi pasă de tot ceea ce se întâmplă. Îmi pasă chiar dacă vorbim despre poveștile unor oameni pe care i-am întâlnit accidental și care nu îmi sunt neapărat apropiați. Și de aici pleacă tot. Ascult ce are lumea de spus, fie că e vorba de femeia din piață de la care cumpăr vinete, de funcționara de la bancă sau de vecina mea de la două străzi care conduce o mică afacere cu flori. Dacă s-ar pierde această curiozitate și voluptatea, bucuria de a spune mai departe ce-am priceput din micile istorii personale pe care le adun, atunci ar fi sigur că atât povestea cu jurnalismul cât și cea cu activismul ar deveni istorie. De fapt, marile campanii, demersurile generale care adună opinii și energii, pleacă de la oameni care se lasă descoperiți. Și aici apar și eu câteodată.

Într-un interviu recent spunea că la un moment dat a depășit perioada idealistă, a cauzelor mari. Pare greu de crezut pentru un jurnalist atât de implicat, așa că o provoc la o dezbatere despre „cauze mari”, care se cer puse pe tapet și înțelese.

În viziunea Irinei, cauzele mari au devenit aproape recurente. Milităm, mulți dintre noi, în spațiul privat al existențelor noastre cotidiene, pentru egalitate de șanse, pentru drepturi, pentru meritocrație în sistemul public. Vrem spitale decente și școli care să dea o șansă copiilor noștri. Ne dorim șosele pe care să putem circula în siguranță și am vrea ca statul, prin reprezentanții lui, să ne respecte și să funcționeze pentru majoritate, nu pentru o categorie de privilegiați.

Deocamdată nu are argumente destule ca să poată convinge generația care vine după noi că țara asta îi dă o șansă. Alții pot avea mai mult entuziasm, ea și l-a cam pierdut. Fără să își piardă umorul chiar și atunci când se revoltă, Irina recunoaște:

Recent spuneam că spiritul meu civic e fracturat complet de neputința de a schimba ceva în ansamblu. Acum aș reformula și aș spune că e doar adormit. Pur și simplu îmi este greu să cred că l-am pierdut. Aștept să îmi pierd nervii pe care mi-i dau știrile despre pensile speciale, salariile din primăriile de la țară, incompetența unor funcționari care își tratează publicul discreționar… și lista ține două mii de semne, cel puțin.

 

„Cel mai mare avantaj al jurnalismului este că te lasă să îți arăți emoțiile. Fără patetisme și exagerări, ele sunt cheia cu care deschizi inimile și mințile.”

Într-o media aflată în continuu și galopant proces de tabloidizare, cei 25 de ani de televiziune făcută corect, cu însuflețire, fără patetisme, sunt o performanță greu de egalat. Cum rezistă Irina Păcurariu în această formulă a decenței?

Nu e decență, e normalitate. Și încăpățânarea de a spera că publicul n-are nevoie doar de divertisment și opinii tranșante. Probabil sunt complet desuetă, dar cred că există o categorie de oameni care încă se bucură de spectacolul nuanțelor și al opiniilor diverse, chiar dacă uneori divergente.

Cu toate că a acordat aproape tot atâtea interviuri pe câte a și luat, se simte mult mai bine în postura de intervievator. O postură mai comodă, mai plină de adrenalină. Și cu foarte multă pricepere și documentare, pentru că întrebările bune nu sunt la îndemâna oricui.

De multe ori aceste întrebări bune vin doar din intuiție. Abia apoi vine experiența. Totul este să nu îți fie niciodată frică să întrebi orice ai vrea să afli. Indiferent cine este în fața ta, oricât de puternic, bogat sau deștept ar fi.

Chiar dacă se presupune, logic, că întrebările bune dau obligatoriu răspunsuri pe măsură, Irina Păcurariu contrazice acest silogism într-un mod foarte plastic. E ca în tenis, interlocutorii așteaptă loviturile strategice și parează de multe ori la ele. Un serviciu bun nu este de ajuns. E nevoie și de o venire surprinzătoare la fileu… asta dacă n-ai arme pentru un lung de linie nimicitor…

 

Cum ar trebui să arate un jurnalist profesionist

Și dacă tot vorbim în termeni de competiție și performanță, o întreb ce îi trebuie unui jurnalist ca să se priceapă la povești – felul în care le caută, le spune, le transmite? Jumătatea de viață a Irinei petrecută în televiziune spune că sunt esențiale empatia, informația completă și verificată, conectarea la prezent și la știrile zilei. Abia apoi vin educația și regulile. Iar dacă vorbim despre cum le transmiți…aici nu există rețete. Pur și simplu trebuie să fii sincer. Și să dai la coș secvențele sau cuvintele în plus.

Raportat la ceea ce se deprinde azi în școlile de jurnalism, reperele Irinei ar putea fi un model pentru cei care se pregătesc să devină jurnaliști.

Unii se văd justițiari, alții pur și simplu visează să fie în lumina reflectoarelor. Majoritatea n-are răbdare, se visează celebri de mâine. Exemplele de azi înseamnă celebritate, bani, influență. Ce vine, însă, la pachet cu ele… abia asta înseamnă viața adevărată, cea pe care o au de trăit. Dacă mă întrebi, cu mintea de acum și cu experiențele mele, aș spune că cel mai mare avantaj al jurnalismului este că te lasă să îți arăți emoțiile. Fără patetisme și exagerări, ele sunt cheia cu care deschizi și inimile și mințile.

Chiar și în aceste condiții, Irina îmi spune că un student sau stagiar care vrea să învețe meserie de la ea nu ar trebui să aibă așteptări prea mari. Nu se consideră nici mai bună, nici mai talentată sau mai inspirată decât el. Doar a avut șansa imensă de a face singura meserie pentru care se pare că a avut și ceva talent.

 

Nu e o rușine s-o iei de la capăt, uneori e chiar o soluție

Cât despre modelele personale, Irina Păcurariu nu crede că a avut, fiindcă erau anii `92-`93 când a început munca în televiziune. Marele lor privilegiu, acolo, la Iași, a fost că profesorii lor veneau cu experiența unor cariere la BBC, France2 sau ADR. Ei făceau parte dintr-o televiziune regională, iar TVR intrase în CIRCOM, o foarte puternică organizație de profesioniști de la televiziunile publice din întreaga Europă.

Dincolo de principiile și prestigiul instituțiilor pe care le serviseră, erau niște profesioniști care rezistaseră și se reinventaseră de multe ori. Să fii repetitiv în această meserie este unul dintre pericole. Ei erau perfecționiști, riguroși, extrem de creativi.

Așa am învățat noi atunci că trebuie să fim pe termen lung. Probabil că uneori ne-a ieșit, și aici îi includ pe toți colegii și prietenii mei cu care am început, alteori nu. Tot de la acești mari profesioniști veniți din cele mai performante televiziuni ale continentului am învățat că nu e o rușine s-o iei de la capăt, uneori e chiar o soluție. Așa că, de multe ori, așa am și făcut.

 

Cu aceeași dezinvoltură pe tocuri și în cizme de cauciuc

Felul acesta simplu și omenesc de a gândi o ține departe de sminteala care îmbolnăvește, de regulă, oamenii de televiziune foarte vizibili. Popularitatea și succesul îi așază pe un piedestal de carton poleit care la prima furtună se face una cu pământul.

Deși Irina Păcurariu a beneficiat din plin de primii ani ai televiziunii publice independente, nu s-a comportat vreodată ca o vedetă ori celebritate. Nici măcar ca o persoană publică, fiindcă nu se simte confortabil în niciuna dintre ipostaze.

Sunt doar privilegiată să fi făcut o meserie vizibilă, care m-a lăsat să îmi aleg drumurile și nu m-a trădat. Mi-ar plăcea să se vorbească despre mine ca despre cineva care a lăsat ceva în urmă. Ceva valoros, care poate fi pomenit și de nepoți. O casă, niște caractere puternice, un anumit fel de a trăi. Nu sper la mai mult.

Probabil că refuzul ei de a se stabili la București, cu arme, bagaje și familie, o ajută să se mențină cu picioarele pe pâmânt și cu mintea departe de deșertăciunile unei lumi a celebrităților care apar și dispar peste noapte.

Naveta Iași-București i-a consumat ani buni din viață la volanul mașinii sau prin aeroporturi. Și totuși, Irina Păcurariu a decis de câțiva ani să se relocheze și mai departe de lumea dezlănțuită și să să își mute cuibul între munții care înconjoară orașul Piatra Neamț, în apropiere de Mânăstirea Bistrița. Acolo se derulează mare parte din viața ei, împreună cu soțul său, alpinistul Ticu Lăcătușu, și fiicele lor, Ana Carina și Iris Petra.

Când viața ta și a familiei începe zilnic cu priveliștea munților și a lacului din vale, când sunetele în care îți petreci ziua încep cu utrenia și se sfârșesc cu vecernia de la mânăstire, mintea și sufletul ți se așază altfel. Și atunci și naveta e mai suportabilă, și perioadele departe de familie par mai scurte. Toate capătă un alt sens, de care iureșul Capitalei te ține departe.

Altfel, eleganța și feminitatea sunt mereu la purtător, chiar dacă machiajul e pe fugă și rochiile sunt plimbate în mașină de la un eveniment la altul. Importantă e atitudinea și cuvintele care o însoțesc. Și asumarea a ceea ce ești, inclusiv vârsta, fiindcă Irina nu are false cochetării legate de anii din buletin.

Ce i-aș spune Irinei de acum 30 de ani? Să nu doarmă. Și să termine ce a început. Și să facă bine să priceapă că există multe drumuri care se vor traversate, așa că să fie pregătită cu cizme de cauciuc. Viața cam despre asta este. Despre momentele când îți sufleci mânecile, scoți tocurile, bei o cafea și te pui pe treabă.

 

Liviana Tane este inițiatoarea unei serii de proiecte educative de mare impact: The Writing School, SmartSchooling sau Ocolul Lumii în 100 de cărți. A lucrat o viață în televiziune, începând la Realitatea TV ca reporter de noapte. A parcurs apoi toți pașii, de la editor până la coordonator de proiecte speciale, până a ajuns să conducă redacția de știri a primei televiziuni de știri din România. A fost parte din școala de televiziune care era, la vremea aceea, Realitatea TV. A învățat meserie și în Atlanta, chiar la CNN, locul în care s-a născut magia știrilor de televiziune 24/7.

 

S-a mutat la Digi24, de unde a plecat în 2013 ca să creeze școala de jurnalism pentru femei ca partener în proiectul MediaFem. De altfel, interesul pentru educație a fost mereu o preocupare constantă pentru ea, la fel ca și antreprenoriatul. Așa a creat SmartSchooling, o inițiativă menită să-i ajute pe copii și adolescenți să-și transforme pasiunile în oportunități de carieră.

După demisia din televiziune și-a propus să își construiască o carieră în jurul numelui ei, să nu mai depindă de o instituție. Așa a fondat The Writing School, cu care ține cursuri de storytelling, travel writing și professional writing. De fapt, face exact ceea ce îi place: citește, scrie pe blogul ei, călătorește și îi învață și pe alții chestiile astea.

De un an a demarat și Ocolul Lumii în 100 de cărți, sau The Writing Journey. I-a găsit un loc sub umbrela SmartSchooling, merge în școli și le vorbește copiilor cu pasiune despre pasiuni.

Liviana Tane Ocolul lumii în 100 de cărți

O zi la ”birou”. Foto: Liviana Tane

SmartSchooling – prietenul sistemului de educație

Ce m-a surprins cel mai tare și de-asta am început și proiectul SmartSchooling: faptul că nu ne spune nimeni, niciodată (ne dăm noi seama, mai târziu, când ajungem la 40 de ani, ca mine), că e ok să nu știi și să n-ai răspunsuri la orice. E ok să n-ai viața definită de la 16 ani și să nu știi exact ce te așteaptă. E ok să încerci, să cauți mereu. Caută, prietene, caută unde te mulțumește pe tine, nu unde-ți spune mama, sau unde spune societatea, sau unde spune școala. Unde simți tu că ești fericit, acolo te duci să cauți.

SmartSchooling este pentru adolescenți, în special, și pentru tineri în general. La întâlnirile cu ei, Liviana le vorbește despre opțiuni, despre cum să îndrăznească să-și transforme pasiunile în carieră. Nu schimbă sistemul, nici nu construiește școli. Este un proiect care îi ajută pe adolescenți să privească viața cu ochii lor, să înțeleagă că destinul nu e prestabilit. Că e ok să nu știe în ce direcție se îndreaptă atâta timp cât știu că au opțiuni.

Mie mi se pare că sistemul de învățământ din România este ca un copac care crește strâmb și mai vine așa, câte un SmartSchooling, câte o inițiativă privată să se pună proptele și să-l mai ajute să se îndrepte un pic. Dar el își vede de crescutul lui, acolo, nu e ca și când smulgem copacul și plantăm altul în loc. Treaba asta e: să ajuți sistemul să se îndrepte și să rămână în picioare.

 

Ocolul Lumii în 100 de cărți

Acum un an a conceput un nou proiect: Ocolul Lumii în 100 de cărți. Liviana Tane își alege un scriitor și/sau o carte și pornește, pentru câteva zile, pe urmele lor prin Europa. A fost Hemingway în Paris, Saramago în Lisabona, Anne Frank în Amsterdam, Jane Austin în Londra… Are programul făcut până în decembrie, cu ceva idei și pentru 2019, și i se poate alătura oricine dorește să privească lumea cu alți ochi.

E momentul să fac ce vreau eu și ce-mi place mie. Și ce-mi place mie: îmi place să umblu prin lume și să citesc și să scriu. Așa s-a născut Ocolul Lumii în 100 de cărți. A fost un proiect egoist, ca să zic așa, dar care a ajuns să dăruiască mai mult decât mă așteptam.

O prietenă a invitat-o la Școala Altfel să le vorbească elevilor din clasa fiului ei dintr-a treia despre călătorii. Au fost atât de entuziasmați încât au început să le povestească și colegilor. Apoi au aflat alți părinți, alți profesori, alți prieteni și au început să o cheme pe la copiii lor pe la școli.

A vorbit cu copii de clasa întâi, cu adolescenți, cu studenți peste tot unde a fost invitată (inclusiv în alte localități). Sunt părinți și profesori care vin special la orele acestea, mesajul se adresează tuturor vârstelor.

Liviana Tane Ocolul lumii în 100 de cărți SmartSchooling

În Paris, în cadrul proiectul Ocolul lumii în 100 de cărți, pe urmele lui Hemingway. Foto: Liviana Tane

Exercițiul de a citi, în sine, e sănătos ca atare. Trebuie să fie undeva un schimb. Hai să ne convingem cumva unul pe altul, să ne dăm o șansă și eu să testez gusturile tale și tu pe ale mele. E băiatul acesta deștept, Stephen King, care exact asta zice: citește orice! Dacă nu citești și prostii nu o să știi niciodată care sunt prostiile, nu o să ai punct de referință. Da, prieteni, citiți, de tot felul!

Mai nou, a aflat că i se spune ”Doamna cu cărțile”, dar Liviana Tane nu vorbește despre cărți ca la școală. De altfel, crede că și stilul ei informal și fără multe bariere și prețiozități o ajută să se apropie mai ușor de cei cu care se întâlnește și cărora le povestește despre prietenia ei cu cărțile.

Consideră că cele din programă îi plictisesc pe copii din două motive. În primul rând pentru că școala nu știe să le prezinte în așa fel încât să le stârnească interesul. Apoi pentru că ei le asociază cu un task venit de la școală și, în loc să transforme cititul în plăcere, o fac pentru că sunt obligați. Copiii nu mai citesc pentru bucuria textului, ci ca să aibă capacitatea de memorare și de redare mai târziu. Firește că n-o să le placă!

 

Ocolul Lumii în 100 de cărți e SmartSchooling

Cumva Ocolul Lumii în 100 de cărți a început să se decline în SmartSchooling, pentru că este tot despre opțiuni. Să știu că pot să fac lucruri care-mi plac e mai important decât să știu care mi-e direcția coerentă pentru tot restul vieții.

Cu tot caracterul strict personal, Ocolul Lumii în 100 de cărți a devenit rapid o componentă SmartSchooling și nu mai este doar despre cărți. Liviana își adaptează discursul la nivelul lor de înțelegere și de răbdare și la tipul de atenție primit. Pe cei foarte mici îi fascinează călătoriile, pozele și mersul cu avionul. Află și despre alte meserii, sunt scoși din clișeele doctor/avocat/profesor. Spre exemplu, cea de editor: nici nu au auzit de ea, dar oferă atâtea oportunități…

Liviana Tane Ocolul lumii în 100 de cărți SmartSchooling

SmartSchooling. Foto: Liviana Tane

La clasele mai mari discursul se schimbă. Vorbește cu ei despre Hemingway, despre Orwell. Sau despre viață, în general, despre hărțuire, presiuni, carieră, treburi de adolescenți. Aici lucrurile devin mai complexe, personalitățile sunt în formare și au de multe ori impresia că adulții sunt inamicii numărul 1. Mai puțin Liviana, care știe să asculte și să vorbească în limba lor.

 

Ocolul lumii în 100 de cărți – un lux?

Există o diferență foarte mare între întrebările copiilor și ale adulților. De cele mai multe ori copiii sunt curioși să afle câte țări a văzut, câte cărți a citit, cum de reține atâtea lucruri… Uneori o întreabă de autorii lor preferați, pe care ea nu îi știe. Îi cer recomandări de cărți și de autori sau chiar vor să vină și ei cu Ocolul Lumii.

”Vreau și eu să vin! Nu luați și copii?” ”Ba da, dar uite, o să poți să faci și tu asta pe cont propriu când o să fii mare.” ”Vă promitem că peste zece ani o să mergem cu același avion!”

Adulții, în schimb, vor să afle cum își finanțează călătoriile, de unde atâția bani. Din cursurile ținute în cadrul ”The Writing School”, unde îi învață pe alții cum să scrie. Pentru călătorii nu cheltuiește mult, nu sunt deplasări de lux. Ca exemplu, biletul de avion dus-întors pentru Milano luat din timp a costat vreo 30 EUR, cazarea 30-40 EUR pe noapte… Sunt călătorii scurte, de 3-4 zile, pe care le putem face și noi dacă îndrăznim să gândim puțin altfel. Putem da un concediu de două săptămâni, în care doar lenevim și mâncăm, pe 5-6 city-break-uri de genul Ocolul Lumii prin orașele Europei. Alături de Liviana Tane sau pe cont propriu.

 

”Fii de partea mea”, de Mirela Retegan și Liviana Tane

Liviana Tane Ocolul lumii în 100 de cărți SmartSchooling

Foto: Gáspár György

Fii de partea mea – Mic tratat de suportare a hormonilor la adolescenți” e cartea gândită de Mirela Retegan și inspirată de experiența acesteia ca mamă de adolescentă. Pentru a se evita un dezechilibru era nevoie și de perspectiva adolescenților. Liviana Tane tocmai asta aduce, după multele ore petrecute alături de ei.

Din principiu se pleacă de la premisa că părintele și adolescentul sunt două tabere diferite. Și am spus: nu, hai să aducem toată povestea asta laolaltă. În loc să fim voci disparate, să fim două voci care spun același lucru, să fim niște urechi care se ascultă, să privim lucrurile din ambele perspective.

Cartea vorbește despre realități: uși trântite în nasul părinților, hormoni, nervi, presiuni la care sunt supuși adolescenții de familie și societate. Surprinde diferențele de mentalitate dintre generații fără a le pune în tabere diferite, ci doar schimbând unghiul. Recomand cartea asta cu, uitați, poate una dintre cele mai frumoase reacții primite de la o puștoaică de 12 ani: ”Acum ne știți toate secretele!”.

Lansarea cărții s-a făcut cu o piesă de teatru jucată la Teatrul Nottara de trupa de liceeni Acting Up alături de Marian Râlea, sub coordonarea lui George Lepădatu și a Dianei Mihăilă. Povestea a emoționat, jumătate de sală a plâns la piesa asta și și-a atins scopul. Părinții au venit cu copiii lor, adolescenții au venit cu plăcere la piesă și au plecat cu toții acasă cu multe întrebări.

 

Liviana Tane despre adolescenți și adulți

Ce face ca adolescenții să își deschidă sufletele în fața Livianei Tane? Tocmai faptul că ea îi ascultă! Fără nicio strategie, a înțeles că lumea lor în momentul acesta nu mai seamănă nici 20% cu ce știam noi la vârsta lor. Totul este diferit: presiunile, influențele, soluțiile, accesul la informație, felul în care se raportează ei unii la alții. Ei nu se mai joacă, ci se judecă de la vârste foarte mici.

Într-un fel interacționează cu noi, acasă, dar e cu totul altceva ce se întâmplă când au ieșit pe ușă. Nu putem să înțelegem felul în care interacționează la școală, cu restul lumii. Iar dacă refuzăm să vedem restul lumii… copiii au dreptate când spun că nu sunt înțeleși, că așa e!

Adulții chiar nu îi înțeleg, își asumă din start rolul greșit, atotștiutor de adulți. Dar eu nu cred nici în chestia asta cu ”să fii prieten cu copilul tău”. Copilul, când e în necaz, are nevoie să se raporteze la cineva care are zona asta de autoritate nealterată. El caută soluții, răspunsuri, la cineva care simte că poate să i le dea.

Tocmai de aceea adolescenții trebuie ascultați și înțeleși așa cum sunt ei, diferiți de noi. Dar trebuie să se și bazeze pe noi, fără să fim niște adulți blocați în gândirea noastră anacronică.

Exercițiul cel mai important pe care-l fac este să-i ascult. Eu cred că, de fapt, asta uităm: să-i ascultăm realmente! Nu ca să-i contrazicem, ci ca să-i înțelegem. Avem senzația că faptul că suntem mai în vârstă decât ei sau faptul că am fost, la rândul nostru, adolescenți acum 20 de ani ne califică pentru răspunsuri la toate problemele pe care le au ei acum. N-are nicio legătură, totul e schimbat! Dacă nu îl asculți, dacă nu ești atent, n-o să vină niciodată la tine și să-ți spună: am problema asta. Oricât de bună ar fi relația dintre tine și copilul tău!

Liviana Tane Ocolul lumii în 100 de cărți SmartSchooling

În Lisabona, în cadrul proiectului Ocolul lumii în 100 de cărți, pe urmele lui Saramago. Foto: Liviana Tane

E plin de profesori mișto!

Ar trebui să se teamă profesorii de ”concurența” Livianei? Nu, chiar dacă într-o clasă, de față cu diriginta, copiii i-au propus să fie și ea diriginta lor. Ea are doar un alt fel de a comunica și nu este constrânsă de regulamente, vine cu un stil proaspăt care place tinerei generații.

Profesorii ar trebui să știe că Liviana Tane este profesoară ca structură (română-franceză) și că vede lucrurile și din perspectiva lor. Este exact la fel ca ei, poate doar mai puțin rutinată. Mulți dintre ei sunt plini de entuziasm, vor să facă lucrurile altfel pentru copiii lor, dar de foarte multe ori sistemul îi constrânge să intre într-o rutină. De multe ori școala îi descurajează.

Sunt atât de legați de mâini de tot felul de lucruri care țin de administrație, de birocrație, de reguli, încât de la un punct încolo unii ajung să-și piardă entuziasmul. Pot să înțeleg asta. Dar, pe de altă parte, am avut surpriza să întâlnesc atât de mulți profesori mișto care mi-au anulat propriile prejudecăți: credeam că nu mai sunt profesori de calitate în școlile din România sau că sunt foarte puțini. Oameni buni, e plin de profesori mișto! Plin, plin, plin, jur! Măcar pentru toți oamenii ăștia merită să avem mai multă încredere în școlile din România. Da, sigur, nu sunt toți geniali, nu sunt toți dedicați, nu sunt toți dăruiți. Dar sunt unii cărora poți să le pui copilul în brațe și să ai încredere că ți-l scot întreg din școală, n-am nicio îndoială.

Secretul vieții: să ne ascultăm! Pe ceilalți și pe noi.

Despre asta este vorba în SmartSchooling și în tot ce face Liviana Tane: să (te) asculți și să îndrăznești! De la un punct încolo nu mai este doar pentru copii și adolescenți.

Destupă-ți mintea, ascultă-l pe cel de lângă tine! Ascultă-te pe tine! Ești frustrat, nu-ți mai place job-ul, nu te mulțumește principiul pe care ți-l impune șeful… Ascultă-te pe tine! E ceva în neregulă – schimbă asta! De ce să rămâi sclavul unei chestii care te face nefericit? Fii fericit! Dă-ți voie, poți să faci orice! Dacă mâine se închide instituția și rămâi pe stradă e același lucru cu dacă mâine te-ai hotărât să-ți dai demisia. Ești în același punct, dar ai făcut-o pentru că așa ai vrut tu, nu pentru că ai fost forțat.

Cum ar sintetiza chiar ea, în câteva cuvinte, ceea ce face? Mă refer aici și la activitatea profesională, de îndrumător în scriitură, și la cea de voluntariat, de mentorat.

Trăiesc! Și îmi place să cred despre mine că ridic niște bariere. Cred că asta vreau să fac, de fapt: să ridic niște bariere care sunt puse acolo, artificial, în capetele noastre, ca adulți, și pe care noi, la rândul nostru, le punem ca presiune asupra copiilor noștri!

Traian Ience

Un nou început de an școlar stă să bată la ușă. Emoții pentru părinți, copii, dar și pentru cadrele didactice. Presiunea resimțită de către învățători și profesori poate întrece, deseori, limitele imaginației. Așteptările părinților și ale societății sunt, cu fiecare an, tot mai mari, iar criticile și îndoielile legate de activitatea lor sunt la ordinea zilei. Dar azi, nu vom vorbi despre haos, ci despre ambiția, determinarea și pasiunea cu care Traian Ience, un învățător de la sat, a reușit să schimbe mentalități și să readucă în atenție istoria.

 

Traian Ience pășește în acest an școlar în al 41-lea an de muncă în învățământ. Este învățător în satul Borza din județul Sălaj de peste 25 de ani. Din această toamnă, școala pe care a redeschis-o și a ”ridicat-o” se închide. Numărul scăzut de copii a determinat mutarea învățătorului și a micuților rămași într-o altă școală, din comuna de care aparțin. În urma lor, însă, rămâne dovada trecerii acestui învățător pasionat de istorie și cultură: Muzeul Satului Borza.

 

Traian Ience, învățătorul-fondator al școlii-muzeu

În 2014, învățătorul Traian Ience reușește ceva ce nu s-a mai auzit prin părțile locului. Înființează într-o sală de clasă rămasă neutilizată un mini-muzeu. Ideea a pornit de la o donație a pictorului Ioan Cozma, fiu al satului Borza, care cuprindea câteva sute de cărți. Având sala liberă, în școală, s-a gândit că ar fi excelent să deschidă un muzeu.

Așa că învățătorul a profitat de donație și a început să-și construiască ”visul”. A căutat resurse pentru a amenaja sala de clasă rămasă liberă, a zugrăvit-o, a pus gresie, a luminat-o și i-a acoperit pereții vechi cu tablouri primite de la același pictor Cozma.

Dacă inițial ”investiția” a pornit cu câteva obiecte colecționate de învățător de-a lungul timpului, plus icoanele dăruite, în prezent sunt peste 1000 de obiecte expuse. Vorbim de unelte din gospodăriile țărănești, obiecte de îmbrăcăminte, obiecte casnice, monede și bancnote, medalii, fotografii vechi, flori de mină, documente foarte vechi și multe alte. Toate acestea și-au găsit locul, în prezent, în 3 săli de clasă, transformate acum în muzeu. 

După patru ani de la deschidere, muzeul s-a extins, iar obiectele sunt expuse acum în 3 săli de clasă. 

Traian Ience

O colecție impresionantă de obiecte vechi

Muzeul satului Borza nu a rămas în anonimat. Este recunoscut pe plan local ca fiind unul impresionant din punct de vedere al vechimii obiectelor. Muzeul are sute de opere de artă, de mare valoare materială, sentimentală sau spirituală. Majoritatea obiectelor sunt de prin zona Sălajului, însă Traian Ience, de loc din Județul Maramureș, a mai adus obiecte și de acolo.

Astfel, colecția cuprinde icoane pe sticlă, opaițe (unul fiind găsit chiar în râul ce străbate satul) sau diverse obiecte din gospodăria țărănească (vase ceramice găsite în grădinile oamenilor din sat). Iar printre cele mai vechi obiecte se află niște nasturi din timpul lui Ludovic al 14-lea.

Fiecare are o poveste, spune ceva, transmite ceva. Avem și o colecție de fotografii adunate de la oamenii din sat, în mare parte de Camelia Cozma, colega mea. Ele îi prezintă pe locuitorii satului din diferite perioade. Sunt ima­gini și de nuntă, și de înmormântare, și de la șezători, care vorbesc despre momentele fundamentale ale vieții comu­nității noastre. Expunem și inventar școlar, un clo­poțel pe care scrie «Paris», un dulap de la începutul școlii. Eu iubesc toate aceste obiecte, dar mă simt într-un fel mai legat de un răș­chitor care a fost al mamei mele, moștenit de la bunica. Are în jur de 100 de ani.

 

Traian Ience a transformat pasiunea pentru istorie în muzeu

Traian Ience

După ce vezi micul muzeu, nu ai cum să nu te întrebi de unde atâta determinare și ambiție. Cum un învățător de la țară, care de mai bine de 25 de ani a lucrat numai la clase simultane (a predat în același timp la două sau mai multe clase) a reușit să transforme mica școală într-un adevărat lăcaș de istorie și cultură. Care, pe lângă faptul că este ”mândria satului”, este și material didactic pentru elevii care învață și au învățat acolo. 

Folosesc foarte multe obiecte și pentru a preda. Mă ajută la istorie cel mai mult, dar și la limba română. În plus, elevii mei sunt niște norocoși, nu trebuie să ne deplasăm în alte localități pentru a vedea un muzeu. Îl avem chiar aici.

Ascultând cu câtă patimă vorbește despre fiecare obiect în parte, câte lucruri știe despre fiecare și cum transformă tot turul muzeului într-o poveste, îți dai seama că pasiunea a învins orice neajuns.

Sunt un iubitor de istorie și un pasionat de obiecte vechi. Nu arunc nimic și am avut dintotdeauna curiozitatea de a descoperi și de a afla poveștile din spatele obiectelor vechi. Așa că, ideea muzeului a venit oarecum natural. Plus că, având multe obiecte, am vrut să le poată vedea și alții, și să se bucure de istoria lor.

Pentru că învățătorul nu este un simplu muzeolog. Este și șoferul care merge după obiecte, acolo unde îl cheamă oamenii. Restauratorul obiectelor pe care le primește sau le descoperă. Designerul care le așează în vechile săli de clasă, ghidul muzeului, cel care are grijă ca totul să fie perfect. 

Cheltuielile le suport singur. Mă ajută primăria doar cu banii de benzină în cazul în care trebuie să merg undeva departe după obiecte. În rest, eu fac totul. Le restaurez, le curăț, le repar și fac tot ce este nevoie pentru ca muzeul să arate așa. Dar le fac pentru că îmi place și nu simt că aș depune efort.

Începuturile zbuciumate ale Muzeului satului Borza

Dar dacă azi lucrurile s-au așezat așa cum trebuie, este și pentru faptul că oricât de multe obstacole ar fi întâmpinat, învățătorul nu s-a dat bătut. Pentru că, nu-i așa, orice succes are parte de un început mai zbuciumat. Iar micul muzeu al satului Borza nu putea face excepție. Așa că, la auzirea conceptului, nu toți sătenii au avut încredere în ideea învățătorului, ajungând chiar la petiții pentru oprirea proiectului. 

Traian Ience

Când au auzit ce vreau să fac în sala de clasă rămasă liberă, au fost săteni care s-au panicat. Le era frică de ceea ce urma să se întâmple în școala lor. Se gândeau că voi aduce care și pluguri și alte obiecte mari și, cel mai important, că nu vor mai avea unde să țină mesele făcute după înmormântare sau parastas. Pentru că în sala mare a școlii funcționează și căminul cultural. Așa că, de fiecare dată când există un astfel de eveniment în comunitate, vin în sat și împreună cu un domn care mă ajută la curățenie, strângem toate obiectele și pregătim sala pentru mese. Treptat, oamenii au înțeles importanța unui astfel de muzeu și benefiicile lui în mica noastră comunitate. Iar acum, au ajuns să se mândrească cu el.

 

Cum arată viitorul micului muzeu?

Chiar dacă în clădire nu va mai funcționa școala, învățătorul Traian Ience nu-și dorește să închidă muzeul. Iar în acest sens, spune el, a primit asigurări din partea primăriei că muzeul va continua să existe. Cu puțin mai mult efort din partea lui, fiind nevoit să facă naveta între casă-școală și muzeu, dar și cu ceva ajutor financiar. 

N-aș vrea ca odată cu închiderea școlii să dispară și muzeul. Iar ce-mi doresc pe viitor nu are legătură cu mine, ci cu colecția propriu-zisă. Mi-ar plăcea ca cineva să continue munca și grija pentru muzeu. Ar fi păcat să-l închidem și oamenii care vor să-l vadă să nu mai aibă acces. Dar în acest sens, am primit asigurări că lucrurile, cel puțin până voi mai profesa, vor merge în direcția corectă și benefică pentru micuța comunitate. 

Anca Mizumschi

La aproape 30 de ani de la absolvirea Facultății de Medicină, Anca Mizumschi își dorește ca pe cartea sa de vizită să fie scris, pur și simplu, ”scriitor român”.  A activat în medicină, jurnalism, marketing, psihoterapie. I-ar plăcea să se vorbească despre ea ca despre un scriitor care scrie pentru a schimba ceva și căruia îi place să dăruiasca. Apogeul carierei este ”Țara mea suspendată”. Este vorba despre o carte dedicată Centenarului, esențială pentru vremurile pe care le trăim în România anului 2018.

 

“Să mă descriu în cinci cuvinte: un om căruia îi pasă”

Anca Mizumschi provine dintr-o familie de medici la a treia generație. Bunicul din partea tatălui a fost pe front iar tatăl a fost un renumit cardiolog din ţinuturile Dobrogei. Sora sa este un medic realizat în altă țară.

Toată copilăria și adolescența, Anca Mizumschi și-a dorit să facă arheologie marină și să descopere mormântul lui Ovidiu. Dorința de a săpa în trecut s-a regăsit mai târziu în profesia de psihoterapeut. Tot timpul caută înţelesuri ascunse în trecutul pacienţilor, pentru a le vindeca suferinţele.

A cochetat şi cu Filologia şi Regia, dar tradiţia de familie a fost mai puternică în alegerea studiilor universitare. A urmat şi absolvit facultatea de medicină generală cu gândul de a se specializa ulterior în psihiatrie. Medicina a fost alegerea familiei, nu şi-a dorit niciodată să o practice. Drept dovadă a profesat ca medic numai vreo doi ani.

Însă a rămas cu convingerea că dacă scrisul e suficient de puternic în tine, scrii oricum. Iar scrisul a rămas mereu puternic şi a câştigat.

Medicină, psihologie, scris? Toate au un numitor comun: vindecare și cuvânt. Până la urmă, am făcut tot ce mi-am dorit să fac, am folosit cuvântul scris, cuvântul vorbit pentru a ajuta oameni, chiar dacă nu la nivelul la care mi-aș fi dorit să o fac.

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi: scriitor, medic, psiholog, jurnalist, om de marketing și iarăși scriitor

La finalul stagiaturii, Anca Mizumschi renunţa la profesarea medicinei cu gândul că vocaţia sa este alta. Ea știa că ar putea face mai bine oamenilor într-o altfel de profesie. Ideea că nu poate face medicină la nivel de mare performanţă, excelenţă şi perfecţiune, a deturnat-o profesional către psihologie şi psihoterapie.

Meseria de jurnalist, redactor de carte şi realizator de emisiune radio a venit oarecum firesc în efervescenţa românească postrevoluţionară. Efervescență care s-a potolit mult în secunda în care a intrat în posesia a doi băieţi proprii şi personali, de care este foarte mândră. La vremea respectivă, copiii au determinat-o să se gândească la o slujbă cu un program mai previzibil, de tipul celei de la 9 la 5.

Privind retrospectiv, partea de profesie petrecută în marketing m-a ajutat să înţeleg cât de greu este să convingi un om să scoată bani din buzunarul propriu şi să plătească pentru munca ta, indiferent dacă e vorba despre iaurtul pe care îl fabrici, cartea pe care o scrii sau ziarul cotidian. Cred că am învăţat în condiţiile unei economii de piaţă dure, că profesionalism şi impostură se scriu la fel în toate limbile pământului.

Scrisul a fost mereu un mod de exprimare a emoțiilor 

Scrisul a rămas mereu ca un debuşeu emoţional la care putea apela atunci când voia să se exprime. La întrebarea cât din ceea ce reprezintă acum ca profesionist este medicină, cât este psihologie, cât este talent scriitoricesc şi care dintre aceste fațete o exprimă cel mai bine, răspunde cu siguranţă că ceea ce o definește cel mai bine este scrisul.

Scriu dintotdeauna. Am din clasa I nişte caiete cu primele mele poezii – de când am învăţat să scriu. Mama spune că, înainte de a învăţa să scriu, spuneam poveşti şi fabulam tot timpul. Trăiam în lumea mea şi le povesteam despre animale imaginare, despre ce mi s-a întâmplat mie la grădiniţă, deşi, în mod evident, nu avea cum să mi se întâmple lucrul acela. A existat întotdeauna în mine o nevoie de evadare din real şi de a crea alte lumi paralele. Deci, răspunsul este: de când m-am născut.

Anca Mizumschi scrie fără un obiectiv anume

Nu are un plan personal editorial. Nu crede că trebuie să scrie o nouă carte, dacă este la fel cu cea anterioară. Încearcă în permanenţă ca uriaşa competitivitate externă care o înconjoară ca scriitor, să se transforme în competitivitatea proprie, internă. Singurul tip de competitivitate acceptat este ca următoarea sa carte să fie mai bună decât cea de dinainte.

„Scrisul necesită un efort crâncen, este de-a dreptul dureros să îți frămânți propriul tău creier la nesfârșit. Cotidianul pragmatic vine peste tine în mod brutal. Atunci ai anumite momente de oboseală psihică în care te întrebi – de ce mai scriu? Lupta mea cea mai mare nu este să scriu. Lupta mea cea mai mare este să trăiesc având deschisă în permanenţă starea de receptivitate şi nelăsându-mă învinsă şi copleşită de resemnare şi cinism”, declară cea care de doi ani de zile, vede realitatea românească prin ochii diasporei.

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi

 

Exilul ca formă de automutilare

Sora Ancăi este prima persoană apropiată care a ales calea exilului. Din păcate, a fost nevoie ca statul român să o umilească până la ultimă instanţă ca cetăţean şi ca medic. Astfel a determinat-o să plece. A făcut parte din acea generaţie căreia i s-a anulat examenul de rezidenţiat. 11,000 de oameni între 25 şi 35 de ani – foarte mulţi cu familii şi copii – au fost uitaţi şi nu au mai primit salariile timp de mai multe luni.

Cum este să vii tu stat român şi să spui ”dragul meu cetăţean român, am uitat că exişti, că te-ai născut, că poate ai copii de crescut?”. Tragicul situaţiei este că nimeni niciodată nu şi-a cerut scuze în numele acelui stat român care îşi uită cetăţenii… Eu nu mai pot de atunci să judec pe nimeni care alege să plece. Experienţa exilului este grea, dacă ai rădăcini culturale şi spirituale adânci şi nu e pentru toată lumea.

În ceea ce o privește, Anca Mizumschi a emigrat în America la începutul anului 2016, pentru că s-a căsătorit cu un cetățean american de origine română. Nu face parte dintre oamenii care și-au dorit vreo clipă să emigreze, altfel ar fi făcut-o până la vârsta aceasta. I s-a întâmplat pur și simplu un fapt de viață, pe care nu l-a căutat, dar care a aruncat-o într-o criză de identitate din cauza lipsei unei motivații de tipul a reuși cu orice preț într-o altă societate.

Exilul pentru un scriitor poate însemna pustiul, neantul

De aceea, majoritatea scriitorilor se pierd sau revin constant la rădăcinile lor. Patria lor nu este neapărat un teritoriu geografic, este limba în care scriu. Chiar dacă ajung, la un moment dat, după foarte mulți ani, să fie bilingvi, definitorie rămâne limba maternă.

Limba maternă nu este doar un limbaj de comunicare; este universul personalizat al nașterii unui om într-un spațiu anume și într-un timp anume. Ea vine la pachet cu amintiri, mirosuri, legende, presimțiri și traume transgeneraționale. Limba maternă este vehiculul prin care tu, ca om, ești suma generațiilor care s-au născut înaintea ta și nucleul germinativ al generațiilor de după tine. După mine, o coerență necesară. Evident că orice formă de exil și renunțare la limba maternă întrerupe acest lanț al ADN-ului spiritual, transformându-te într-un invalid. Exilul este o formă de ciopârțire automutilantă, de aceea, de obicei, scriitorii nu renunță la universul în care s-au născut și s-au format.

Pentru Anca Mizumschi, au fost doi ani grei, tulburați și răscolitori. A ieșit din hărțuiala zilnică a României, și-a dat timp să se gândească, să se odihnească. După ce și-a limpezit gândurile, primul lucru care i-a venit în minte, a fost că abia acum poate face cu adevărat ceva pentru România și oamenii pe care i-a lăsat în urmă, acasă. Și așa a rezultat „Țara mea suspendată”, o carte a exilului interior și exterior…

 

„Țara mea suspendată” – o radiografie lucidă a crizei de identitate pe care o aduce exilul

„Țara mea suspendată” e o carte scrisă cu dragoste și înțelegere pentru România. A fost redactată în timpul exilului în Statele Unite ale Americii. Este o carte admirabil scrisă de o scriitoare şi jurnalistă talentată. Perspectiva aparține psihoterapeutului şi  medicului care analizează şi pune un diagnostic, dar dă şi soluţii de vindecare.

Mai mult decât o carte bună, „Țara mea suspendată” este cu adevărat necesară acestui moment de inerţie civică, de resemnare, de lehamite băşcălioasă în care ne aflăm. Cred că dă o altfel de dimensiune conceptelor de “patriotism”, “ţară”, “identitate naţională”, cuvinte devalorizate masiv în ultimele decenii de propagandă ante şi post Revoluţie.

Volumul în sine este o declarație de dragoste față de România și este dedicat Centenarului ei. L-am gândit pe de o parte, ca o dovadă a faptului că patriotismul real există. Pe de altă parte, ca o încercare de contraofensivă la propaganda oficială, cu stegulețe și demagogi politici de carton. Practic, pentru că eu nu am putut fi în stradă la mișcarea românească de tip #rezist, mi-am construit propria mea mișcare #rezist: am scris o carte. Asta e tot ce pot face, de cele mai multe ori, scriitorii. “Țara mea suspendată” este scrisă cu o gamă întreagă de sentimente, multe dintre ele contradictorii, pentru că este o carte despre relația tensionată cu țara mea, o țară de care sunt îndrăgostită și care mă chinuie. Și, ca în orice relație de dragoste și ură, nu există liniște acum între mine și țara mea.

Țara mea suspendată

Anca Mizumschi – Țara mea suspendată

“Bunul simț românesc s-a retras în viețile interioare ale oamenilor și nu apare la televizor.”

După experienţa exilului, sunt încă multe aspecte care o fac pe Anca Mizumschi să se simtă mândră de tot ce înseamnă România. Anca menționează bunul simț românesc, cel autentic, ancestral, necontaminat. La modul fundamental, poporul român are o imagine foarte clară despre dreapta măsură a lucrurilor. E înțelept, așa cum sunt vorbele bunicilor. Dacă acum ies în față numai veneticii și nu se vede altceva, este pentru că – sfios și neagresiv, așa cum îi este firea – bunul simț românesc s-a retras în viețile interioare ale oamenilor și nu apare la televizor.

Din fericire pentru mine, viața mea este plină de astfel de oameni, cu bunul simț la purtător și sunt mândră de asta. Și mai sunt mândră că nu au reușit încă să distrugă totul.

Ce are România şi nu are altă ţară din lume ca specific naţional? Râsu’-plânsu’. Uriașa noastră creativitate, versatilitate și puterea de adaptare sunt un tezaur. Anca crede că puterea noastră de a face haz de necaz, e motorul care ne mai ține în limitele sănătății mentale – atât cât ne ține. Suntem țara lui “am înfrânt”. Reușim să ducem în derizoriu orice: lumea politică, fenomenele naturale, viața de la cele mai mărunte aspecte ale ei, până la cele fundamentale.

Cred că ăsta este specificul nostru național și brandul nostru de țară: ducem în derizoriu tot ce e negativ, pentru a-l minimaliza. Noi nu luăm “taurul de coarne”, nu luptăm teutonic cu greutățile vieții. Le facem irelevante, banale și prin aceasta acceptabile, umane. Vorba lui Sergiu Nicolaescu: “Un fleac! M-au ciuruit.

Românii au nevoie să știe cine sunt – atât în plan individual, social, dar mai ales național

Anca Mizumschi - Tu știi cine ești?

Anca Mizumschi – Tu știi cine ești?

Experienţa exilului a adus în viaţa Ancăi multe poveşti ale românilor care au luat calea străinătăţii. Cu bune şi cu rele, dar mai ales cu toate eforturile de adaptare, cu suferinţa şi alienările care însoţesc orice proces de adaptare. Ca psihoterapeut, a pus cap la cap toate aceste poveşti. A identificat tipologii de români din diaspora şi mecanismele psihologice ale problemelor cu care se confruntă – ca indivizi, dar şi din perspectiva comunităţii pe care o formează.

Ce urmează după „Țara mea suspendată”? Anca Mizumschi plănuieşte o serie de seminarii de identitate naţională la care să aibă acces şi românii aflaţi în exil, dar şi cei care au rămas în ţară, prinşi în capcana inerţiei şi amorţelii spiritului civic. Cei pentru care patriotismul a devenit un concept desuet ori golit de orice substanţă.

Mie una mi se pare o responsabilitate uriaşă şi am vrut să aflu cum a ajuns la acest demers. Continuarea o puteți citi în interviul acordat Revistei CARIERE, în care dezvăluim un plan și o viziune extraordinară prin care Anca Mizumschi își propune să se implice în mod activ în societatea românească.

Un material realizat de către Daniela Palade-Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE

 

 

Teodor Manea

Teodor Manea este astăzi procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești. Mai are un singur pas de urcat în ierarhia procurorilor din România. La 33 ani și cu o întreagă carieră în față, se vede făcând asta până la adânci bătrâneți. Pasiune? Dorința de a face dreptate? Plăcerea de a fi în sala de judecată? Aflăm în cele ce urmează.

 

Bănuiam eu că a fi procuror nu este chiar cea mai ușoară meserie. Un asemenea domeniu nu e pentru oricine, iar Teodor Manea mi-a confirmat aceste gânduri.

Un procuror de judiciar este o persoană specială, cu caracter puternic, stăpânire de sine și mental de fier. Ai foarte mult de învățat ca să ajungi în orice profesie juridică, nu mai vorbim de un procuror sau judecător.

Iar un om ca Teodor Manea, al cărui principiu de viață este să se ducă mereu cu capul înainte, pare perfect pentru o asemenea responsabilitate.

 

Cum spune cântecul – „De la țară vin toți domnii”

Sigur că nu este neapărat un dicton eminamente valabil. Cei care au crescut însă într-un mediu natural, fără betoanele și agitația marilor orașe, știu la ce se referă cuvintele lui Teodor Manea.

Și-a trăit copilăria în mare parte pe bicicletă, între casele bunicilor săi din comunele prahovene Șirna și Poienarii Burchii. Aproape zilnic străbătea distanța, admira natura, copacii și lanurile de grâu.

Pe la vreo 13 ani, îmi povestește Teodor, s-a petrecut poate cea mai definitorie întâmplare în formarea caracterului său. Se făcea că, într-o vară, la peste 40 de grade și cu soarele arzând pe cer, combina cu care bunicul său treiera grâul a cedat. Nu aveau timp de așteptat, grâul trebuia recoltat, iar ajutorul avea să întârzie foarte mult…

Așa că micul Teo s-a urcat conștiincios în combină și a început, încet încet, să răstoarne grâul direct în saci. A stat în combină, într-o arșiță de nedescris, pentru o treabă care în mod normal nu avea cum să dureze mai mult de 30 minute… Doar că trebuia să fie rezolvat în acea zi.

Într-un mod inedit, Teodor a demonstrat timpuriu ambiție, rezistență, resposabilitate, ieșire din zona de comfort. Calități ce mai târziu aveau să îl transforme într-unul din cei mai mari profesioniști ai României.

 

Cum și-a făcut Teodor Manea norocul cu mâna lui

Când ți se spune verde în față că ai avut noroc în viață, de cele mai multe ori acel cineva nu are o părere prea bună despre tine. De tot atâtea ori, este din păcate de fapt doar o părere preconcepută…

Prima șansă a lui Teodor Manea a fost că, în liceu, a descoperit dezbaterile. I-a plăcut atât de mult, încât în clasa a 12-a, după multe concursuri și performanțe, a ajuns Campion Național de Dezbateri pe echipe.

Dezbaterile sunt începutul drumului meu de devenire. Am învățat nu doar tehnici de argumentare, cât mai ales cum să gestionez stresul, cum să am încredere în mine.

Apoi, marea decizie a adolescenței, ce face mai departe? Drept, litere sau istorie? A fost să fie dreptul, în ciuda faptului că familia nu a fost cea mai încântată de alegerea lui.

După examenul de admitere la facultatea de drept, erau alocate pentru anul I 5 locuri în cămin. El avea a 6-a medie, prima sub linie. Și a avut, din nou, de ales, pentru că a închiria un apartament în București nu era deloc o opțiune.

Variantele? Să stea pe capul unor rude din Drumul Taberei, sau să facă naveta București-Ploiești, zilnic. Și a ales naveta…

A fost stresant, dar nu am de ce să mă plâng. Am aflat cum e să înveți în tren, de fapt cum e să înveți pe unde apuci. În acel prim an de facultate, am luat un singur 9 – trebuia să obțin acel loc în cămin… Astăzi sunt sigur că dezbaterile și facultatea, cu tot ce a implicat, inclusiv naveta sunt parte importantă a structurii mele ca om.

 

Examenul la INM – cel mai greu din lumea juridică

Aplicarea la Institutul Național de Magistratură a fost o continuare firească după încheierea studiilor universitare. De când a descoperit dreptul, Teodor Manea și-a dorit să fie procuror de judiciar, iar INM este cel mai bun ”intermediar”.

Examenul era draconic. Proba de drept durează 4 ore și era doar 50% știință de carte, în rest – stăpânire de sine și rezistență la stres.

A intrat al 4-lea și și-a îndeplinit un vis, acela de a fi plătit pentru a învăța. În primul an, toată lumea primea 900 lei/lună, bani perfecți pentru ca Teodor să se poată bucura de viața în București.

 

Și uite așa ajungi procuror în România…

Simplu? Deloc. Sunt 4 ani de studiu ”pe brânci” pe băncile facultății de drept. Sunt încă doi ani de INM – cea mai solicitantă școală juridică din România. Dar și cea care îi pregătește pe absolvenți pentru poziții foarte dificile, care poartă o mare responsabilitate – acelea de judecător și procuror.

Este un drum scurt ca durată dar extrem de intens. Nu îți permite să faci foarte multe lucruri pe lângă.

Teodor Manea a ales procuratura pentru că asta și-a dorit de când a descoperit dreptul. Chiar dacă e un domeniu provocator din punct de vedere psihic, Teodor are șansa să ajute să se facă dreptate.

Printre cele mai renumite cazuri rezolvate de Teodor Manea se numără cel al crimei profesorului Păcurariu sau atentatul încercat de frații Măraru. Sunt dosare ce au produs mare vâlvă în presă timp de mulți ani și care, și cu efortul lui Teodor, și-au găsit o rezolvare justă.

 

Prezentul și viitorul justiției

Nu m-am putut abține și l-am întrebat pe Teodor de subiectul zilei în România – modificarea legilor justiției. Nu a intrat în detalii, dar ne invită să căutăm dezbaterile de pe Juridice.ro, sau să urmărim emisiunea ”Legal Point” din 27 iunie, în care își prezintă opinia.

Cea din urmă durează 50 minute, pe care personal le-am ascultat cu mare atenție și curiozitate. Teodor Manea oferă o perspectivă obiectivă și structurată asupra modificărilor preconizate la Codul de procedură penală.

Concluzia o trageți voi. Cert este că Teodor se declară optimist în privința prezentului și viitorului justiției. În primul rând datorită celor care vin din spate.

Nu v-am spus că Teodor Manea este asistent universitar la Universitatea Titu Maiorescu, unde predă Drept Penal General și Criminalistică. Este absolut încântat de oportuntiate, de relația cu studenții săi.

Gândiți-vă că un procuror vede zilnic oameni de joasă calitate, oameni pe care preferi să îi ocolești pe stradă. Teodor îmi spune că are insomnii atunci când nu găsește rezolvarea unui caz. Reușește însă să echilibreze toate aceste interacțiuni cu timp de calitate petrecut în sălile de curs.

Sunt un burete de energie, copii perspicace cu idei extraordinare. De multe ori, mi-au oferit perspective la care nu m-aș fi gândit.

Teodor Manea

Mesajul lui Teodor pentru generațiile viitoare?

Sunt două lucruri esențiale din punctul meu de vedere. În primul rând, să-și aleagă o meserie conform talentelor lor. Nu din obligație sau din perspectiva banilor, pentru că asta îi va termina psihic. Nu poți ajunge elită fără să îți placă ceea ce faci, fără o viață echilibrată, satisfăcătoare. Și doi – get the job done!

 

Alin Popescu

Creator și CEO al celei mai mari comunități online cu profil juridic din România, Alin Popescu a reușit să deschidă, la numai 23 de ani, o nouă eră pentru antreprenoriatul autohton. S-a impus într-un domeniu nou și complex pentru nivelul anului 2001 printr-o afacere neobișnuită, căreia nimeni nu îi acorda vreo șansă de reușită la acel moment. Despre calități umane, afaceri corecte și perseverență, cu fondatorul Avocatnet.ro.

 

În 1977, anul nașterii antreprenorului, România rurală era încă un ținut al oamenilor simpli, neatinși de tehnologie. Și-a petrecut o bună parte din copilărie la țară, la bunici și a acumulat în bagaj amintiri extraordinare, lucruri cu care copii din ziua de astăzi nu prea mai au șansa de a se întâlni.

Cred că, până la urmă, copilăria noastra e bine să fie fericită oriunde s-ar întampla ea. Cât despre lucrurile care se petrec ulterior, putem spune astăzi că seriozitatea sau rușinea ori respectul pe care le inveți de mic îți sunt cu adevarat utile în viața de antreprenor? Viața de astăzi ne-ar putea spune că uneori pot fi chiar un handicap pentru antreprenori.

A avut o copilărie fericită, așa cum orice copil ar trebui să aibă. Nu afirmă însă că ar exista neapărat o legătură de cauzalitate între prima perioadă a vieții și reușita ori eșecul ulterior al unui individ ajuns la maturitate. Exemple pot fi multe de ambele părți.

Pentru a-și potoli setea de cunoaștere Alin citea tot ce îi cădea în mână. Trăind într-un mediu rural autentic reușește să înteleagă esența lucrurilor simple. Să culegi porumb, să crești animale și să mănânci lucruri pe care tu cu mâna ta le-ai plantat în grădină.

 

Despre succes si viață de familie cu Alin Popescu

Secretul fericirii e simplu: ceva de făcut, cineva de iubit și ceva la care să speri. Încerc des, cât de des pot să îmi repet cele trei lucruri, pentru că de multe ori sunt ușor de pierdut din vedere.

Alin Popescu definește un om de succes ca fiind acea persoană ce reușește să-și mențină o viață echilibrată. Deși există mulți oameni despre care se poate spune că au atins succesul financiar, în antreprenoriat lucrurile în viața unora dintre ei nu stau tocmai bine. De regulă nu trebuie să punem semnul egal între succes și bani.

Apoi mai crede în obligația pe care o au antreprenorii de „a lăsa iarba să crească pe lângă ei”. Nu îl încântă deloc exemplele multiple de antreprenori ce se închid într-un castel înconjurat de șanțuri adânci și ziduri înalte, care preferă să trăiască în lux și opulență fără să facă nimic pentru cei de dincolo de zidurile castelului. Asta deoarece consideră că un antreprenor de succes e cel care nu doar ia de la clienți, ci și întoarce din succesul său către societate.

De fapt, arta din viața antreprenorilor este ca aceștia să împace într-o deplină armonie planul profesional cu aspectele vieții sociale, să explodeze în afaceri și să fie oameni obișnuiți acasă.

Să construim lucruri extraordinare la birou și să putem spăla vasele acasă, făra să ni se pară că ne cad galoanele de general. Lasă-ți coroana în garaj, spunea cineva și cred că ideea asta e un exemplu foarte bun de abordare a vieții unui antreprenor. Orice ai fi la birou, acasă ești altceva. Ești soție, ești soț, ești tată și multe altele. Nu antreprenor!

 

Când vine vorba despre afaceri corecte…

Când vine vorba despre conducerea unei afaceri, Alin Popescu vede lucrurile dintr-o perspectivă simplă, rezumând întregul efort de management la două mari condiții.

În primul rând antreprenorii ar trebui să știe ceea ce fac, să cunoască foarte bine domeniul în care își doresc să construiască afaceri. Apoi ar trebui să știe cum să-și aducă aprope de ei oameni care să le completeze foarte bine calitățile și cărora să le permită să se dezvolte.

Fie că este vorba despre un plan de afaceri care să aducă vânzări, despre investiții, credite sau alte forme de a aduce bani, antreprenorul trebuie să poată asigura toate aceste lucruri și să ofere afacerii finanțarea de care are nevoie. Un bun manager ar trebui de asemenea să dea o direcție eforturilor echipei pe care o conduce, să îi ajute pe toți să înțeleagă în ce direcție merg și cum pot ajunge acolo.

În al doilea rând un antreprenor trebuie să-și asculte clienții. Atunci când pierde legătura cu ei, pierde de fapt legătura cu realitatea. Multe dintre afacerile care au „murit” au ignorat la un moment dat această regulă importantă.

Ideile, cele mai bune dintre ele, vin de acolo de unde nu te aștepți: din critici, din reproșuri ori injurături, din spusele unor oameni care vor lucruri și cu care, dacă reușești să porți o discuție coerentă, vei avea surpriza să constati că beneficiile pe care le are afacerea din urma acestor conversații sunt extraordinare!

Săptămânal echipa Avocatnet se află în contact cu peste 1000 de oameni din comunitatea pe care o reprezintă, ascultând și răspunzând opiniilor cititorilor săi. Alin afirmă că acest lucru nu doar că le permite să fie mereu acolo, în centrul evenimentelor, dar le oferă acces la un rezervor de idei extraordinare.

 

Riscuri pentru antreprenori

Mulți oameni pornesc la drum doar cu pasiunea. Și aici intervine un specific al pieței românești. În alte țări, eșecul e parte din viață. Eșuezi, înveți astfel lucruri și mergi mai departe. În România, însă, de multe ori eșecul e finalul de drum.

O afacere se confruntă zilnic cu o serie de riscuri și probleme ce pot atârna uneori destul de greu pe umerii unui antreprenor. Totul depinde de modul în care acesta tratează și își asumă eșecurile sau problemele. Dacă se lasă afectat, dacă greutatea de pe umerii lui devine din ce în ce mai mare, atunci probabil că e mai bine să-și găsească altceva de făcut. Altfel o să își strice finanțele, sănătatea și chiar familia.

Chiar și în evoluția Avocatnet.ro au existat momente de cumpănă. Alin Popescu amintește de o perioadă relativ recentă, de după criză, când compania sa a fost foarte aprope de pragul falimentului.

Când vine vorba despre riscurile la care este supusă tăria unui antreprenor, probabil proba de foc o reprezintă eșecul. Însă de multe ori acest eșec este doar un rezultat inevitabil al nepriceperii antreprenorului.

De aceea Alin Popescu nu încurajează tinerii absolvenți să aleagă neaparat calea antreprenoriatului. Curentul tot mai larg care le spune tinerilor că este în regulă să-și urmeze pasiunile nu poate fi absolutizat. Oamenii trebuie să înțeleagă că dacă îți place să cânți în baie, probabilistic vorbind, asta nu te va ajuta să devii un star în industria muzicală. Să transformi o pasiune într-o activitate pe care să o desfășori ca job implică nu doar plăcere. Implică muncă palpabilă, muncă constantă, sacrificii și noroc.

Eu nu sfatuiesc, de regulă, absolvenții să devină antreprenori. E, de departe, cea mai dură experiență pe care și-o vor asuma vreodată. Vor pierde din vedere lucruri importante pentru ei, își vor ignora familia, își vor supune corpul și mintea la niște încercări pe care doar sportivii de performanță le simt. Și, toate astea, pentru niște vise care, uneori, se sfărâmă și pier, lăsându-l pe antreprenor tăvălit serios, dator și arătat cu degetul.

Compania condusă de Alin Popescu s-a lovit de-a lungul timpului de numeroase probleme specifice mediului de afaceri românesc. Conturi blocate fără motiv și ani petrecuți prin instanțe pentru a-și recupera banii sau onoarea. În schimb, afirmă că trainingul de care are parte un antreprenor în România îl pregătește serios pentru mediul de afaceri de afară:

E ca și cum te-ai antrena, atlet fiind, undeva în Chile, la peste 4000 de metri altitudine, ca să poți alerga apoi, la înălțimi normale, e ca și cum ți s-ar fi luat o greutate imensă de pe umeri.

Pentru a reuși în afaceri, o persoană aflată la început de drum va trebui să învețe într-un timp record cum să-și controleze cât mai bine stările sufletești și cum să se concentreze extrem de bine pe ceea ce are de făcut.

 

Avocatnet.ro model de business autohton

Fiind absolvent al facultății de drept, viitorul antreprenor a încercat inițial să urmeze calea pe care și-o trasase, printr-o carieră în domeniu. A fost oprit însă din avântul său de o serie de „bariere” neașteptate, probleme aprope imposibil de surclasat. Unii avocați bucureșteni cereau bani pentru a oferi îndrumări (recomandări esențiale în procesul de înscriere în Barou). Multe dintre locurile de muncă din Târgu-Jiu erau „tocmite” dinainte, participarea la interviuri făcându-se doar așa, cum spune el, de amorul artei.

În anul 2001, motivat de atitudinea celor din jurul său ce nu păreau deloc entuziasmați de ideea proiectului său, acesta se decide să investească într-o companie ce părea ceva SF pentru acea perioadă: o afacere online.

Astfel iau ființă platforma juridică online și comunitatea Avocatnet.ro.

Ca o paranteză, pentru cei care nu sunt familiarizați cu activitatea platformei, aceasta are rolul de a explica celor fără pregătire juridică actele legislative nou apărute și modul în care acestea îi pot afecta (declarații fiscale, pensii, asociații de proprietari, circulație rutieră).

Pe de altă parte, cei interesați de impactul modificărilor legislative asupra companiilor pe care le conduc au la dispoziție un serviciu premium dedicat pe bază de abonament lunar (taxe și impozite, resurse umane, juridic, administrativ, etc.).

Avocatnet.ro explică legislația. Colegii de la redacție spun, de multe ori, că nu putem înlătura haosul din legislația românească, dar îl putem explica. Asta e misiunea noastra și o luăm foarte in serios.

Alin Popescu relatează că de regulă, în România apar anual între 10 și 15 mii de acte normative noi (legi, ordonanțe, hotărâri). Iar dacă este să raporteze, asta înseamnă undeva la 30 de astfel de documente pe zi. Să urmărești toate aceste acte normative este o muncă interesantă. În plus, membrii echipei urmăresc constant proiectele de acte normative și evoluția lor în diferite momente, actele emise de autoritățile locale și multe alte lucruri ce țin de domeniul juridic.

Deși pare o muncă enormă, întreaga activitate a echipei Avocatnet se realizează cu ajutorul celor 9 membri ai redacției și cu sprijinul zecilor de colaboratori ce își exprimă constant părerile lor despre noutățile din legislație.

Le multumesc pentru implicare colegilor mei și n-o spun doar de spectacol: sunt foarte mândru de faptul că reușesc să mențină echilibrul intre volum și calitatea informatiei.

 

„Totul pe o ciocolata cu rom, sau cum am trăit povestea fondării AvocatNet.ro” – Alin Popescu

Totul pe o ciocolata cu rom sau cum am trait povestea fondarii AvocatNet.ro

În anul 2016 antreprenorul prezintă în cartea sa „Totul pe o ciocolată cu rom sau cum am trăit povestea fondării AvocatNet.ro” întreaga evoluție și drumul sinuos al companiei pe care o conduce. Percepută ca fiind un manual de business autohton sau poate ca o autobiografie, aceasta rămâne totuși pentru cei mai mulți dintre noi o adevărată lecție de …viață.

Am scris acea carte pentru că am vrut să spună cineva și povestea neplăcută din viața unui antreprenor. Am scris-o pentru că, în toți anii din urmă, o groază de oameni m-au întrebat cum trec eu peste anumite momente, peste greutăți și eșecuri. Iar cartea povesteste că, uneori, nu treci peste ele. Și am mai scris cartea pentru fi-mea. Atunci avea 4 ani și m-am gândit că aș vrea să știe de la mine câteva lucruri despre cum e să ai o afacere și oameni care depind de acțiunile tale, cum e să fii consumat de numere și planuri fără sfârșit. Fără glumă, m-am gândit că aș vrea să știe de la mine cine a fost taică-său, în eventualitatea deloc improbabilă să nu trăiesc suficient de mult încât să-i explic eu toate aceste lucruri.

Cartea a avut pe piață o primire extraordinară iar reacțiile și mesajele cititorilor i-au dat convingerea că undeva, în anii următori, aceasta va trebui să aibă și o continuare.

Societatea românească – situații și perspective

Alin Popescu crede că România merge prost pentru că nimeni nu își bate capul cu lucrurile mici. Focus-ul public este mai degrabă pe proiecte macro, iar acesta nu este neapărat un lucru bun. Pentru a-și întări afirmația, prezintă situația din România prin perspectiva teoriei gemurilor sparte amintită de Malcom Gladwell în opera sa The Tipping Point – o interesantă teorie venită din zona psihologiei experimentale ce arată că oamenii tind să se comporte în funcţie de mediul în care acţionează.

Să nu mai vedem oameni care merg pe linia de tramvai la semafor. Să nu mai vedem oameni care depășesc coloane întregi de mașini doar pentru că ei pot. Să nu mai vedem oameni mergând pe banda de urgență pe autostrada.

Și are chiar o soluție! Să punem legislația la treabă. Să acoperim deficitul de judecători, de polițisti și mulți alții din societate. Să anticipăm problemele, eliminând cauzele lor, și să construim mecanisme de reparare a lucrurilor mici, acele lucruri care te fac să te enervezi zilnic și constant. Iar apoi, încet încet, cu mintea mai limpede, ne vom putea concentra și pe educație, pe sănătate, pe proiectele mari și pe lucrurile mărete din viața noastră.

Dacă vom înțelege că binele într-o societate democratică e o acțiune negociabilă, nu o decizie unilaterală, dacă vom intelege că inainte merg doar populațiile care se comporta ca o comunitate și nu ca tabere distincte și certate permanent, atunci poate că România va fi bine. Altfel, probabil că se poate și mai rău, mult mai rău.

 

Obiectivul de viitor al Avocatnet este să devină în 2019 publicația online cu cei mai mulți abonați plătitori din România. Un alt obiectiv major este ca platforma avocatnet.ro să identifice, până in 2020, pentru un sfert din cererile de micro-consultanță juridică și contabilă din România (sunt cam 200.000 de astfel de cereri lunar, după estimarea sa), un consultant potrivit și să ajungă astfel la un număr lunar de 50,000 de astfel de cereri preluate și rezolvate.

În plus, Alin Popescu ne dezvăluie faptul că are în plan extinderea platformei avocatnet.ro spre alte nișe de informații și ne promite că va anunța public toate aceste lucruri la momentul oportun.

Iuliana Alexa

Ce faci dacă ai o convingere și ai dori să o vezi materializată? Să vezi că lumea se îmbunătățește conform ideilor tale. Te lupți pentru ele, nu? Dacă preferăm confortul aparent al pasivității, atunci societatea își vede de mersul ei disfuncțional. Edmund Burke spunea că „pentru ca răul să prindă rădăcini, e destul ca oamenii de bine să nu facă nimic”. Dacă, însă, alegem să luăm atitudine, lucrurile se pot schimba. Vorbim despre toate acestea cu Iuliana Alexa, redactorul-șef al revistei „Psychologies România”.

 

Iuliana Alexa este redactorul-șef al revistei Psychologies România, din 2007, și manager Contentup – digital publishing for you. A contribuit la apariția a două cărți: „Românii la psiholog ” (2014) a scris una în engleză („How to choose the right partner and avoid the wrong ones”, 2016 – pe aceasta o găsiți pe Amazon). Este coautor la o a treia, „Creierul de Homo Sapiens. Ghid de utilizare” apărută în 2016, alături de Dragoș Cîrneci, doctor în neuroștiințe.

Scrie poezie pentru că e un joc intelectual interesant și contribuie la alte publicații (Republica.ro și Dilema Veche). Citește mult,  dansează Charleston și este o mare admiratoare a anilor 20-30 care, spune ea, aveau „eleganță, estetică și maniere”.

Iuliana a ieșit deseori la proteste, apărând cauzele în care crede. Crede că implicarea politică e fundamentală pentru orice om. O mai găsim duminica, la școala 136 din Ferentari, unde îi ajută la teme pe copii defavorizați. A făcut voluntariat pentru A.L.I.A.T. (Alianța Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor), a susținut campanii ecologiste și de combatere a violenței împotriva femeilor.

 

Jurnalismul – o formă de educație fără tabu-uri

Jurnalismul e o formă de dialog cu oamenii pe care cred că îi pot educa, persuada, convinge să se ralieze cauzelor în care cred eu. Pentru a comunica cu ei, pur și simplu. E o meserie privilegiată asta, să scrii și oamenii să te citească și uneori să și facă ceea ce le sugerezi să facă. Deci e flatant, e o formă de putere simbolică.

Într-o epocă a unui internet imens întâlnim modele și, mai ales, non-modele. Norma pozitivă pare că are de parcurs un drum lung până la cititori. Dar nu este imposibil, și asta o spun Gilcovich și Ross, psihologi care au studiat persuasiunea socială: „Arată cât mai mulți oameni care fac bine”.

Contează, însă, modul în care transmiți mesajul, forma pe care i-o dai. Este un principiu valabil nu doar în jurnalism, ci și în viața de zi cu zi. Orice părinte vede asta când îi spune copilului, în loc de „ești cel mai leneș din clasă, treci și învață” că „toată clasa face eforturi să ia note mari, trebuie să faci și tu efort să iei notă mare”. Este o diferență, nu?

Totuși, uneori spunem că există subiecte sensibile, aproape tabu, care îi pot întoarce pe cititori împotriva unui autor dacă acesta abordează totul dintr-un unghi diferit sau dacă… doar le abordează! Vorbim aici de avort, contracepție, violența domestică, mobbing, ACTA, comunitatea LGBT și altele care fie au fost ocolite, fie au umplut internetul și au creat dezbateri.

Iuliana Alexa scrie despre toate acestea cu ceea ce eu numesc „scriitură intelectuală”, documentată, fără patimă. Iuliana consideră că nici nu ar trebui să existe subiecte tabu.

Sunt lucruri care fac parte din viață, din realitate, nu se întâmplă nimica bun dacă le bagi sub preș. Sunt probleme arzătoare, ele trebuie puse pe ordinea de zi cât mai curând. Din păcate nu am sentimentul că reușesc să fac asta, să generez o dezbatere, un val, ceva. Poate că nu insist destul. Dar nu mă las, din când în când mă reapuc de un subiect sau altul.

 

Voluntariat ca datorie

Iuliana Alexa face voluntariat la Școala 136 din Ferentari. Timp de două ore pe săptămână stă lângă copii și îi ajută la română, la matematică, la citit. Valeriu Nicolae, inițiatorul proiectului, și voluntarii care vin aici duminică de duminică, sunt șansa copiilor din ghetouri.

Aș vrea să nu mai vedem copiii de rromi discriminați, lăsați în urmă la școală. Ei nu au nicio vină, sunt copii minunați cei de la școala 136.

Înainte de Școala 136 au mai fost și alte acțiuni, campanii. Cea care a pus-o pe gânduri cel mai mult este una recentă, de anul acesta, când a fost voluntar în Vama Veche pentru ALIAT (Alianța Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor). A văzut mulți oameni care nu știu ce riscuri comportă consumul de alcool și a neliniștit-o destinul lor. Crede, însă, cu modestie, că a reușit să salveze un suflet sau două explicându-le ce riscuri comportă consumul iresponsabil.

Iuliana Alexa

Să spunem că nu ne pricepem cu toții la copii și la matematică. Sau că nu ne este la îndemână să vorbim despre alcool în mijlocul unei distracții generale. Societatea are, însă, grijă să ne ofere mereu lucruri care ne pun pe gânduri. De ce să stăm pe margine când fiecare dintre noi vine cu un bagaj de experiențe și de calități?

Tocmai asta e una dintre frumusețile voluntariatului: să oferim mai departe din bagajul nostru. O simplă acțiune de-a noastră poate schimba vieți. Sună pompos, dar nu este, întrebați-i pe copiii de la școala 136.

 

Iuliana Alexa, între mondenități și mediile sărace

Un job presupune un anumit mediu social căruia îi aparținem și, mai ales, cu care suntem familiarizați. Trecerea de la acesta în unul care poate presupune categorii vulnerabile sau un amestec de oameni diferiți nu este tocmai simplă. Te aduce față în față cu o altă realitate, „te scoate din zona de confort”, ca să folosesc un clișeu. Așa cum munca ta de 8 ore contează, și aceasta începe să facă parte din viața ta. Colegii te pot întreba: „ok, dar ce urmărești cu asta, la ce te ajută?”

Același lucru am întrebat-o pe Iuliana Alexa: scrisul și atitudinea nu sunt, cumva, curiozități jurnalistice? Sau sunt ceva mai mult?

Nu e ceva ce fac în calitatea mea de jurnalist, ci în calitatea mea de cetățean. Cred că oricine trebuie să lupte pentru cauzele care îl mișcă și, slavă Domnului, sunt pe lume cauze care să ne scoată din fotoliu. Ca jurnalist îmi aduce interacțiunea cu lumea, cu oamenii diverși, cu motivațiile lor. Asta mă fascinează, e o sursă de inspirație.

În cazul ei interacțiunea aceasta cu oamenii presupune și participarea la evenimente mondene, la lansări de carte, unde este o altă lume, complet diferită, unde întâlnește persoane pe care noi le vedem doar la tv. Mediile sociale în care se învârte sunt diverse și, da, e o experiență interesantă să le schimbe între ele. S-ar plictisi între mondenități și s-ar întrista (poate) doar în mediile sărace, deci consideră că „alternarea este bună”.

Iuliana Alexa

Iuliana Alexa, alături de echipa Psychologies

Alternarea e bună pentru oricine. Pătrățica noastră de confort ne limitează, or oamenii sunt ființe sociale, curioase și inteligente. Trecerile de la confort la altceva nu doar îi ajută pe alții, ci și pe noi: ne conectează la societate și ne învață să luăm atitudine.

 

Implicarea civică – modă sau necesitate?

Și așa am ajuns la implicarea civică: este ea o modă sau o necesitate? O parte a societății este din ce în ce mai atentă și mai implicată în chestiunile pe care le consideră importante. O altă parte rămâne, încă, pasivă.

Iuliana Alexa ne spune că e o necesitate și nu o modă, că ar trebui să fie dincolo de trenduri, ceva constant. Și vorbește despre felul în care Amoz Oz, scriitor la aproape 80 de ani, după ce scrie cele câteva pagini de roman pe zi începe să scrie petiții, să facă politică. Și asta zilnic, neobosit.

Nu e o modă ci un fel de a păstra curățenia și ordinea in fața haosului produs de imoralitatea și corupția puterii zilei.

Iuliana a ajutat la „salvarea” derdelușului din parcul IOR, în decembrie 2014, atunci când autoritățile locale plănuiau ca pe acel loc să construiască o sală polivalentă. Oamenii din cartier s-au mobilizat și au făcut petiții, au manifestat, au mediatizat situația până când au câștigat.

Am chemat presa, am făcut scandal, era frig afară și noi țineam pancarte pe derdeluș cu mâinile înghețate. A fost o experiență frumoasă, pentru că am văzut atunci că oamenilor le pasă și că ies din casă pentru ceva în care cred. Important e să fie cineva care să îi convoace. Românii nu sunt așa de inerți cum zice lumea, eu chiar îi văd implicându-se.

Derdelușul a fost salvat de oameni care au luptat pentru o idee și au insistat, au perseverat. Nu sunt olimpici ai sporturilor de iarnă, nu sunt VIP-uri. Sunt, însă, o comunitate care a ales să reacționeze și a câștigat!

Spiritul civic din România este abia născut, are mult de crescut și ar trebui cultivat în cei 12 ani de școală. Întrebarea este: cine să facă asta, când profesorii se tem să le spună copiilor despre partide, de teamă să nu piardă beneficiile venite de la Inspectorat. Și Iuliana ne dă exemplul recent al unei profesoare de istorie care a fost penalizată pentru că „făcea politică”. E incorect, profesorul de istorie face și educație civică, explicându-le copiilor cum s-au mișcat lumile.

 

Modestie cu moderație

Oamenii trebuie să acționeze și să vorbească despre acțiunile lor, să nu se mai cramponeze de criticile care spun că trebuie să fie modești sau de comentariile de genul „și eu fac, dar nu mă laud”. Revenim la importanța modelelor, a celor bine alese, la norma pozitivă de care vorbeam mai înainte.

Eu cred că modestia e bună …cu moderație. Da, cred că oamenii trebuie să dea exemplu prin ceea ce fac și asta încerc să fac eu. Adică să le spun celorlalți că uite, nu trebuie să ai bani de donat ca să faci o faptă bună, e suficient să donezi timp. Oamenii imită alți oameni și prefer să imite faptele mele bune (și pe ale altora). Trăim într-o lume care promovează modele false și deseori imorale pe care oamenii le imită pentru că admiră niște persoane de tipul Kardashian sau Trump sau Becali. De ce nu am face reclamă faptelor bune, atunci?!

Gina Matei

Cu toții știm că Libra Internet Bank este banca profesiilor liberale. O entitate relativ mică a găsit o nișă perfectă, cu care s-a impus într-o industrie supraaglomerată. Dacă managementul a fost responsabil de viziune, Gina Matei este cea care a făcut lucrurile să se întâmple, într-un mediu în care s-a putut exprima liber, în concordanță cu valorile personale. Povestea Ginei este despre simplitate, competitivitate, despre a crede în tine atunci când CV-ul sau vârsta nu te recomandă deloc.

 

Gina Matei s-a născut în Ploiești, în 18 iulie 1984, într-o familie modestă dar plină de valori. Toată copilăria, Gina a învățat despre libertatea oamenilor simpli. Simplitate ce ne lipsește atât de mult în zilele noastre, când alergăm în continuu după… nici noi nu știm ce…

Bunica ei, Lisandra, a fost, dacă vreți, modelul timpuriu de manager. Unul din cei mai respectați oameni ai satului Colceag de lângă Ploiești, Lisandra era o persoană care știa să facă lucrurile să se întâmple. Se vede în ochii Ginei cât de mult se emoționează când își amintește de bunica ei.

Vacanțele la țară au fost cele mai relevante momente din copilăria mea. Am învățat că viața este grea doar dacă o vezi tu așa. Mamaie m-a ajutat să văd că dacă ai credință și știi ce îți dorești, totul îți iese. Pentru ea, nu exista nu se poate.

Cu aceste gânduri insuflate de bunica Lisandra, pornim în călătorie alături de Gina Matei, un om care a spart bariere la vârste la care alții nici nu visează.

 

Marile dorințe neîmplinite… oare?

Gina a fost mereu premiantă. Atât de mult i-a plăcut școala, încât chiar își dorea să se facă învățătoare. I s-a spus însă că e prea competitivă și nu va avea răbdarea necesară să îi învețe pe copii.

Când a venit vremea facultății, și-ar fi dorit să se mute în București, imposibil însă din punct de vedere material. A aplicat la Petrol și Gaze în Ploiești, secția finanțe-bănci, unde a intrat, cum altfel, printre primii pe listă.

A beneficiat de bursă toată facultatea, deși a ales să se angajeze timpuriu. Pentru aproximativ un an, Gina a vândut celebrele credite doar cu buletinul către cumpărătorii Flanco din Winmarkt, centrul comercial al Ploieștiului.

Nu a fost să devină învățătoare, dar a ajuns un lider exemplar. Nu s-a mutat în București chiar când își dorea, dar cu siguranță amânarea a fost benefică. Urmează momentul de cotitură pentru cariera Ginei Matei!

 

Cum să obții un job chiar dacă nu ești chemat la interviu

Prin 2005, Libra Bank își deschidea sucursală în Ploiești. A aplicat și Gina pentru postul de casier, dar, fără nicio explicație, nu a fost chemată la interviu.

Competitivă cum o știm, intrigată pentru că nu a primit niciun răspuns, Gina Matei s-a dus din proprie inițiativă în locul unde se țineau interviurile. A așteptat cuminte toată ziua, iar reprezentanții băncii nu au putut pleca fără să o asculte și pe ea.

Avea să afle în interviu că, de fapt, banca prefera candidați cu studii superioare finalizate. Și totuși, în august 2005, Gina Matei devenea consilier persoane fizice în Sucursala Libra Bank Ploiești. De ce?

Aveam să aflu mai târziu, când am ajuns în București. Se pare că le-a plăcut sclipirea mea din ochi, dar și că am demonstrat cât de mult îmi doream să lucrez acolo. Pentru mine nu conta pe ce post intram, eram sigură că pot avansa.

Trei luni de zile, Gina a învățat tot ce putea despre bancă, a adus rezultate, și-a tratat clienții cu respect. Până când, într-o zi obișnuită de octombrie…

 

Schimbarea destinului cu un simplu zâmbet

Un om aparent ca oricare altul intră în sucursala Libra Bank a Ploieștiului. Gina Matei este prima care îl salută, îi zâmbește și îl invită să ia un loc. Pare de bun simț, așa-i?

În acele vremuri, bancherii nu aveau o imagine prea bună. Erau răul necesar al societății, oamenii care te storceau de bani, chiar dacă te ajutau să crești.

Gina însă îi întâmpina pe toți cu un zâmbet, inclusiv pe vizitatorul anonim din acea zi de toamnă. Avea să afle imediat numele său: Emilian Bituleanu, la momentul respectiv VP al diviziei Corporate, astăzi președintele Libra Internet Bank, primul și cel mai important mentor al Ginei Matei.

Domnul Bituleanu a rămas impresionat de energia Ginei și a propus imediat ca ea să se ocupe de clienții persoane juridice din sucursală.

După foarte puțin timp pe noua poziție, după circa 100 întâlniri și zâmbete împrăștiate în tot orașul, Gina devine lider în clasamentul consilierilor PJ din toată țara!

Munceam foarte mult. Mi-am dat seama că pot fi cunoscută în oraș, doar dacă merg eu către clienti. Și ca să nu pierd vreun client, mergeam pe jos, pe străzile orașului și luam la rând fiecare companie. Îmi aduc aminte că îl rugam mereu pe tata să îmi repare pantofii, până într-o zi când a venit foarte bucuros acasă cu soluția: mi-a făcut flecuri de metal.. Vă dați seama cum mă auzeau clienții, de la mare distanță…

Gina Matei, talismanul profesiilor liberale din Ploiești

Toți acești clienți chiar o primeau pe Gina cu brațele deschise. Vă mai amintiți ce vă spuneam de simplitatea copilăriei? În cariera Ginei, asta s-a tradus printr-un mod autentic de a-și trata toți partenerii, cât mai special cu putință.

În sucursală sau pe teren, cu zâmbet și cu mare atenție la cuvintele clientului, Gina Matei construia în primul rând o relație de încredere cu cei care chiar aveau nevoie de serviciile sale. O experiență prin care încerca să schimbe percepția negativă asupra ”monștrilor” bancheri.

Șansa ei a constat și în faptul că banca deja cocheta cu profesiile liberale. Medicii, avocații, notarii, contabilii – începeau să devină parte din strategia Libra. Celelalte bănci îi priveau ca pe orice alt client, mai bine sau mai rău. Libra Bank i-a considerat însă vârful de lance al strategiei de dezvoltare și i-a tratat ca atare.

Cât despre Gina, a fost ocazia perfectă să le arate acestor oameni că le înțelege provocările și că își dorește cu adevărat să îi vadă crescând, nu doar să le vândă un credit.

Îmi spuneau că sunt ca un talisman pentru ei, că după ce își luau creditul de la mine afacerea lor creștea rapid. Odată, la o conferință medicală, o clientă s-a așezat special lângă mine, doar din dorința de a câștiga la o tombolă. Nu știu cum s-a întâmplat, însă numele ei chiar a fost extras!

 

Marea mutare în București, la 22 ani

Gina a continuat să rămână cea mai bună printre consilierii PJ ai băncii. Mult așteptata mutare în București nu avea cum să întârzie prea mult.

Și aici este o întreagă poveste, a cărei concluzie este că, în octombrie 2006, Gina Matei este numită coordonator corporate pe jumătate din țară. Sprijinită de Emil Bituleanu, dar mai ales de excelentele rezultate și zâmbetul contagios, Gina este acum liderul unor oameni cu experiență mult mai mare decât ea. La puțin peste 22 ani…

În centrală, am crezut că voi claca, pentru că nimeni nu vorbea cu nimeni. Șefa mea îmi spunea să nu fac nimic fără să mă sfătuiesc cu ea… Simțeam că pierd exact libertatea pe care o aveam cu clienții și nu puteam accepta asta. Am abordat-o deschis, i-am spus ce simt și cum văd eu rolul meu, ceea ce i-a dat încredere în mine. Astăzi, Oana este una din cele mai bune prietene.

Gina și-a aliniat singură planetele, pentru a putea performa conform celor trei mari valori personale: libertate, autenticitate, profesionalism. În 2007, când profesiile liberale luau deja amploare în Libra, Gina a acceptat provocarea de a coordona câțiva oameni dedicați acestui segment.

În 2008, a fost numită directorul diviziei de profesii liberale, cu un rol esențial în întreg angrenajul. Participa la întâlniri cu acționarii, dezvolta produse, ținea legătura cu autoritățile liberale (Colegiul Medicilor, Uniunea Notarilor, Ordinul Arhitecților etc). La doar 23 ani…

Am preluat acest proiect pe ideea ”să vedem ce iese”. Eu l-am privit ca pe propriul meu business și am știut că depinde de mine să aibă succes. Și așa a fost. Creșterea era rapidă, se simțea nevoia să mărim echipa și uite cum zona mea de coordonare a devenit divizie în sine.

Gina Matei este motivul pentru care Libra Bank are succes în România. Ea însăși un spirit liber, energic, orientată spre simplitate, a fost mereu alături de acei oameni pe care a simțit că îi poate ajuta. Dar, mai ales, pentru că a dezvoltat un mod unic în industria bancară de a-și cuceri clienții.

 

Ce învață consilierii Libra Bank de la Gina Matei

Gina Matei

Clientul este mereu pe primul loc în valorile băncii și pentru Gina Matei. Poate suna a clișeu, însă modul în care Gina se implică în succesul partenerilor săi arată că acest concept chiar se trăiește.

Gina a înțeles că oamenii pe care îi vizează sunt extrem de ocupați. Medici, stomatologi, notari, contabili – foarte greu îi scoți din cabinetele lor, cu atât mai puțin să îi aduci în bancă.

Așa că Gina și colegii ei s-au obișnuit deja să-și petreacă zilele pe teren. Intră cuminți în cabinete, se obișnuiesc cu locul, încearcă să înțeleagă business-ul, provocările clienților sau ale pacienților. Atunci când persoana-cheie are câteva minute, o abordează cu încredere, le arată cu ușurință oportunitățile de dezvoltare și cum pot deveni parteneri.

Atât de simplu. O strategie care a funcționat perfect atunci când Gina a făcut prima oară cunoștință cu Libra Bank. Și care, iată, funcționează și mai bine în relația cu prospecții băncii.

Rezultate? Libra Internet Bank este astăzi un brand, în general ”top of mind” pentru orice profesie liberală, care nu găsește aceeași atenție la propriile nevoi în nicio altă bancă din sistem. Un exemplu relevant este faptul că 90% dintre executorii judecătorești din România sunt clienți Libra.

În toți acești ani, Gina Matei a fost mereu principalul promotor al profesiilor liberale, în exteriorul băncii și intern. A convins pe cine a fost nevoie pentru ca echipa ei să poată oferi mereu și mereu servicii tot mai simplificate. A obținut, de exemplu, posibilitatea ca oamenii de vânzări să își folosească tabletele pentru a acorda creditul chiar la sediul clientului, păstrând aceleași verificări care țin riscul la cel mai mic nivel. Sau, a luptat pentru crearea unui departament care să se alinieze la tendințele pieții și să poată acorda credite online.

Toată această forță este exprimată împreună cu colegii din echipă. Au obiective comune, se susțin reciproc, se distrează mult și fac din locul de muncă o misiune personală de a dezvolta domeniul profesiilor liberale.

A curs însă tot timpul doar lapte și miere?

 

Când viața chiar bate filmul: cheia recuperării, după 6 luni de blocaj

Totul mergea perfect pentru Gina. În plan profesional, era păpușarul care făcea lucrurile să se miște, răsplătind mereu încrederea acționarilor și a echipei. În plan personal, însă, a apărut un divorț, care indiferent cât de amiabil se termina, lăsa urmări sufletești și… un baiețel minunat cu părinții separați…

În această perioadă, Gina a simțit presiune din toate părțile. Brusc, echipa nu mai performa, acasă avea grijă singură de Alex, iar timpul ei liber, și-așa limitat, era dedicat în mare parte unui Executive MBA extrem de solicitant.

În tot acest context, o nouă iubire părea să se înfiripe, cu un bărbat el însuși cu o poveste tulburătoare. Era însă Gabi răspunsul pe care Gina îl căuta? Efectiv nu își găsea timp să se gândească cu adevărat la situația ei, să separe dezamăgirea din planul personal de cariera nu demult înfloritoare.

Până când, în iunie 2015, Gina a spus stop la tot ce făcea. Și-a luat o săptămână doar pentru ea, departe de toți și toate. Și-a pus pe hârtie (la propriu!) tot ce simțea și posibilele soluții. Și s-a decis…

Când am știut ce vreau să construiesc, planul era ca și făcut. Nu a fost ușor, au fost momente in care am riscat maxim, dar a meritat fiecare efort.

Gabi s-a mutat special pentru Gina din Craiova în București, împreună cu cei trei copii ai săi trecuți printr-o mare dramă: mama lor pierduse recent lupta cu cancerul…

Astăzi, Gina și Gabi formează o familie minunată, cu 4 copii frumoși și maturi. În Libra se ocupă cu același entuziasm de clienți și de coordonarea a 2 zone de vânzări, peste 150 oameni.

Gina Matei

Undeva la mijloc, cu puternica susținere a băncii și a familiei, își îndeplinește marele vis, acela de a pune umărul în mod activ la succesul profesiilor liberale.

 

Mai mult decât finanțare: consultanță și coaching

În acea săptămână ”sabatică”, Gina și-a dat seama că poate face mult mai mult pentru clienții săi decât să le ofere un simplu credit. Observase deja că acești oameni, chiar atunci când au bani, nu știu ce să facă cu ei.

Simplist cum ne-a obișnuit, a redus la minim nevoile unei afaceri în zona profesiilor liberale: echipă cu viziune comună, care să își îndeplinească obiectivele de business. Exact ca într-o corporație până la urmă, doar că un medic, un avocat partener sau un arhitect, de cele mai multe ori, știe să își facă foarte bine profesia și petrece prea puțin timp să se gândească la îndeplinirea acestor nevoi esențiale.

Așa că, în 2017, Gina Matei devine coach acreditat. Își exersează abilitățile în primul rând cu angajații Libra, ca formă de recunoștință pentru tot ce i-a oferit ei banca. Dar, mai ales, în parteneriat cu clienții săi obișnuiți.

Așa cum imaginea mea se reflectă în imaginea echipei, exact la fel este și în cazul unui medic stomatolog de exemplu. Dacă vor să își crească business-ul, să creeze un brand memorabil, trebuie să-și dea timp să facă un plan, să se gândească la ce vor să obțină în această călătorie. Prin coaching, eu îi acompaniez în drumul lor către succes, le ofer timp și încredere că pot reuși orice își propun. Este fascinant să văd cum, la finalul unei sesiuni de coaching, clienții îmi spun că nu s-ar fi gândit niciodată la această perspectivă. Este ceea ce noi co-creăm, nimic teoretic, iar clientul are cea mai mare responsabilitate, de a pune în practică ce își stabilește.

 

 

Povestea noastră a ajuns la final, însă pentru Gina Matei este abia la jumătate. La doar 34 de ani, Gina este, fără îndoială, cel mai mare susținător activ al profesiilor liberale din România. În 13 ani, a învățat să recunoască problemele acestor oameni și știe exact cum să îi ajute. Indiferent dacă e vorba de finanțare, gândire strategică sau un simplu sfat.

Totul cu simplitate, energie, autenticitate, ținând cont de exemplul bunicii Lisandra și de sfaturile mentorilor săi din Libra Bank. Și, neapărat, mereu cu zâmbetul pe buze.

Noi, oamenii, avem mare nevoie de susținere, chit că o recunoaștem sau nu. În același timp, vom performa atâta vreme cât suntem liberi și nu complicăm lucrurile. Cât rămânem, simplu, oameni.

Gheorghe Chiriac-Babei

De 40 ani, domnul doctor Gheorghe Chiriac-Babei se identifică cu medicina pentru copii. Este un nume de referință în pediatria din România, remarcabil atât pentru dragostea de copii, cât și pentru felul în care și-a transmis mai departe cunoștințele către generații întregi de doctori.

 

Când am primit recomandarea să scriu despre Gheorghe Chiriac-Babei, am pus mâna pe telefon cu convingerea că este poate cel mai potrivit medic pediatru pentru Elita României. La capătul celălalt al firului – o voce zâmbitoare, caldă dar în același timp răspicată, puternică, experimentată și foarte structurată.

Eu? Nu mă pregătisem cu nimic, doar îmi propusesem să stabilim o conexiune, o întâlnire. 3 minute mai târziu, alergam după foaie și pix, pentru că domnul doctor îmi povestea deja detalii absolut impresionante despre viața sa.

Mai târziu aveam să aflu că majoritatea sunt spuse în premieră pentru platforma noastră. O șansă unică așadar să cunoaștem viața unui om de mare valoare pentru medicina contemporană!

 

Formarea unui destin

Povestea începe în 15 octombrie 1946 în Botoșani, într-o familie de mare tradiție a Moldovei. În arborele genealogic apar nume ca George Enescu sau preotul Pătru, cel care l-a înmormântat în 1504 pe Ștefan cel Mare la Putna. Tatăl, un deschizător de drumuri: duminică de duminică, la slujba bisericii, îi încălța pe toți credincioșii, oferindu-le astfel un trai mai bun.

Al 3-lea urmaș, cu 10 ani mai mic ca fratele său, Gheorghe Chiriac-Babei se naște la șapte luni și crește după cuptor, pe mâneca cojocului.

A fost greu la apariția lui pe lume, după întoarcerea tatălui de la război, într-o perioadă de sărăcie și foamete.

Odată cu primele zăpezi ale acelui an, este urcat într-o căruță cu boi și dus la Mănăstirea Agafton, unde un membru al clanului îi citește în stele. Astăzi, a propos, i se spune horoscop…

Părinții află astfel două lucruri esențiale despre viața lui. Că îi este destinat să fie popă sau doctor. Și doi, că va fi dat spre înfiere, lucru negândit la acea vreme.

Prima previziune se întâmplă la vârsta de 2 ani: este înfiat de fratele mamei, o familie cu posibilități mai mari, dar fără copii. A copilărit pe unde avea de lucru tatăl adoptiv, în Galați, în Târgu Mureș, iar din 1954 este nestrămutat din capitala țării.

 

Gheorghe Chiriac-Babei, un student eminent

În 1967, avea să intre la IMF Carol Davila București – Facultatea de Pediatrie… din a doua încercare. Cu trei ani în urmă nu obținuse o notă suficient de mare și a trebuit să se mulțumească cu stagiul militar și un post de galvanizator la Electronica.

A lucrat în ture, a învățat în restul timpului, a dovedit capacitate de asimilare maximă și a reușit. În anul 2 de facultate, era deja bursier și primea 1000 lei pe lună. Comparând cu valoarea banilor de astăzi, domnul doctor recunoaște că este cel mai mare salariu pe care l-a avut vreodată.

Termină studiile în 1973 ca șef de promoție pe toată România. În același an, se naște primul său copil, Cătălin, astăzi chirurg pediatru de mare succes.

 

Primii ani de carieră

Împreună cu soția sa, colegă de facultate și parteneră de viață din 1972 până în zilele noastre, Gheorghe Chiriac-Babei decide să urmeze stagiul de practică în mediul rural.

În 3 ani de practică am acumulat o experiență deosebită, pe care nu o poți obține în facultate. Se făcea medicină complexă, de la naștere până la 80-90 ani. Stagiul de practică a fost baza evoluției mele ulterioare.

A început în satele Vlădila și Traian lângă Slatina, apoi în Măneciu–Ungureni județul Prahova. În Olt s-a născut și fata familiei, la distanță de 1 an și 9 luni de Cătălin.

S-a întors în București în 1976 când a intrat prin concurs la o circă din Ferentari. Cutremurul din 77 a fost o experiență extrem de intensă, care aproape l-a determinat să se întoarcă în Măneciu.

Am apelat la directorul Direcției Sanitare Vălenii de Munte, dr. Seceleanu, medic și om deosebit. M-a sfătuit să nu renunț, pentru că evoluția mea avea să fie în București, alături de familie. Și așa a fost.

A obținut prin concurs postul de asistent universitar la Clinica de Pediatrie Fundeni, iar din februarie 1978 până în 2012, îl vedem neclintit în această instituție.

 

Generații întregi există în România în primul rând datorită lui Gheorghe Chiriac-Babei!

În primul an de activitate, am asistat la nașterea a peste 200 copii. După aceea, mi-a fost greu să îi mai număr.

A pus umărul, iată, la formarea unei generații în România. Oare câți copii au văzut lumina pentru prima dată în brațele lui? Câți au fost consultați și aduși pe drumul cel bun? Nimeni nu știe, nici măcar domnul doctor.

Chiar acum câteva săptămâni, mi-a intrat în cabinet un reprezentant medical să-mi vândă ceva produse. La nici 2 minute după întâlnire, o văd că îmi bate din nou la ușă. Îmi citise numele pe cartea de vizită și a ținut să se întoarcă pentru un ”Mulțumesc”. Se pare că îi salvasem viața în copilărie.

Nu doar din perspectiva nașterilor, Gheorghe Chiriac-Babei este făuritorul unei generații. A îndrumat o mulțime de studenți în pediatrie, în medicină în general. Elevii săi sunt astăzi răspândiți prin toată lumea, în cele mai înalte poziții.

Unul din cele mai bune exemple: Ion I. Moraru, fiul profesorului Ioan Moraru, singurul român laureat cu Premiul Nobel pentru Pace. Dacă meritele tatălui au fost contestate de regimul ceaușist, fiul a avut una din cele mai mari contribuții la medicina actuală. Profesor la Universitatea Connecticut, departamentul de biologie celulară, fostul student al lui Gheorghe Chiriac-Babei a reușit cartografierea cromozomului uman, o realizare de excepție deoarece demonstrează poziționarea genelor în corpul omenesc.

 

Mari contribuții personale în lumea medicală

Îmi este foarte greu să mă limitez la 2-3 chestiuni. Mi se pare esențial cam tot ce mi-a povestit domnul doctor, deși priceperea mea se limitează doar la experiențe personale, ca pacient.

Așadar, iată principalele contribuții ale lui Gheorghe Chiriac-Babei în medicina românească și mondială:

  • Execută primele biopsii renale și hepatice, prima nemodializă pediatrică și dializă peritoneală;
  • Înființează primul laborator de substituție renală, pregătind pentru prima dată receptori pentru transplant renal;
  • În anul 1989 diagnostică primul caz SIDA la copil;
  • Este primul medic român care vindecă de leucemie un copil (astăzi adult în toată firea, finul de căsătorie al lui Gheorghe Chiriac-Babei, după o altă regăsire ca în filme, după mulți ani);
  • Descrie și tratează primele intoxicații cu fosfați în urma consumului excesiv de băuturi răcoritoare;
  • Pune bazele recunoașterii nefrologiei pediatrice ca disciplină medicală și a competenței de dializă pediatrică;
  • În urma unei idei personale, doctorul Mihai Lucan realizează, în premieră mondială, un transplant renal cu fragment de la donator viu;
  • Este coautor al Tratatului Național de Urologie, Tratatului Splenectomia, Ghidului Național de Diagnostic și Tratament al Osteodistrofiei Renale.

A activat mereu alături de nume mari ale medicinei ultimilor ani. Este coleg de generație cu Dan Tulbure, Irinel Popescu, Ionel Sinescu, Mihai Lucan, Bogdan Robacki, Adrian Pop, Titel Orășeanu, Coriolan Ulmeanu, Aurel Bizo și mulți alții.

Pentru întreaga activitate este onorat cu numeroase distincții din partea Spitalului Clinic Fundeni, a Ziariștilor Medicali din România și, în special, cu Medalia de Aur a Academiei Medicale din România ”Dan Setlacec”.

Cu astfel de rezultate, cu atâtea și atâtea participări la conferințe științifice naționale și internaționale, domnul doctor ar fi putut oricând să ia drumul străinătății. De oferte nu a dus lipsă, încă din anul 1990.

A ales să rămână în țară din dorința de a-și fructifica profesia de suflet, pediatria, dar și din convingerea că, așa cum spune domnul doctor, salariul nu este totul…

 

Medicina angajantă versus Medicina ”hai să le facem pe toate”

Cu surprindere aflu că, dacă eu sau un alt novice se apucă mâine de studiu, în 7 ani pot deveni expert în orice domeniu al medicinei. Cu o marjă de eroare de 2%, o statistică ce îmi dă siguranța că are dreptate.

Trebuie însă să fii atras cât de cât de subiect, de dorința de a face bine și a salva vieți. Sau, să ai un har, așa cum lui i s-a prezis cândva la o mănăstire din Botoșaniul natal.

Este vremea medicinei de informații, când poți fi o mare parte din timp autodidact. Până prin anul 2000, se practica medicina de magistru. Ce înseamnă asta?

5-6 discipoli stăteau câțiva ani buni pe lângă un doctor. Rămâneau 3, apoi 2, fiecare urmându-și cariera în altă parte. Ultimul putea rămâne alături de magistrul său chiar și 20 ani. În cazul meu, mentorul și magistrul meu a fost Prof. Gheorghe Goldiș, alături de care am activat peste 30 ani.

 

”Nu știu să fac altceva. Copiii mă ajută să exist”

În 2011, domnul doctor se pensionează … pentru doar două luni și jumătate!

Nu a putut sta acasă fiindcă și-a dat seama că nu știe să facă altceva. De cei doi copii și cei patru nepoți se poate bucura oricând, dar nu în timpul zilei, când toți sunt plecați la școală sau la serviciu. Are prea multă dragoste pentru copii, prea multă energie pentru a o consuma între patru pereți.

Astăzi are consultații la Regina Maria în Policlinica Băneasa. Am avut șansa câteva minute să îl văd interacționând cu personalul de acolo. Îmi este foarte clar – medicina de astăzi încă are mare nevoie de un nume ca Gheorghe Chiriac-Babei!

 

Foto Credit: Născut în România

 

* Contactul cu Gheorghe Chiriac-Babei ne-a fost facilitat de Andreea Ionașcu, una din multele mame încântate de relația cu domnul doctor. Dacă știi și tu români remarcabili, ajută-ne să-i descoperim!