Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Chef Jakob Hausmann a venit pentru prima oară în România în anii ‘90 și s-a îndrăgostit de loc și de oameni. A înființat acum mai bine de 20 de ani restaurantul Mica Elveție și gătește cu pasiune pentru oaspeții săi, exact cum ar face-o pentru familie și prieteni. Autor a 4 cărţi de bucate, a avut de-a lungul vremii numeroase apariții în presă și colaborări cu reviste de specialitate și show-uri gastronomice.

 

Pasiunea cu care gătește și multiplele specializări, printre care una în gastronomia moleculară și o alta în bucătăria fusion, i-au adus numeroase premii, însă cel mai drag îi este ”Distincția pentru arta culinară – Mihai Eminescu”, prin care i s-au recunoscut meritele pentru întreaga activitate.

Susține valorile simple, de care ne îndepărtăm pe zi ce trece tot mai mult. Mâncarea bună și bucuria de a o savura alături de cei dragi trebuie să fie niște constante în viața noastră, a tuturor. Întoarcerea la tradiție, la mersul la piață, utilizarea ingredientelor locale, de sezon, în locul celor importate de peste mări și țări, sunt tot atâtea mesaje pe care chef Hausmann dorește să le transmită tuturor celor ce-i calcă pragul.

Așa a luat naștere campania #masăbunăîmpreună, în cadrul căreia personalități cu vizibilitate în mediul online și offline vin la Mica Elveție pentru a lua cina cu familia și prietenii, arătându-și astfel susținerea și oferind un exemplu de urmat.

Jakob Hausmann s-a născut la Steckborn, în Elveția. Bucătăria a avut întotdeauna un rol important în familia sa. Mama avea obiceiul să gătească cu o sumă mică de bani, o mâncare gustoasă din ingrediente de sezon.

Pentru tatăl lui, în schimb, nu era atât de important prețul, ci doar să pregătească un preparat special, fiind un mare gurmand. Chef Jakob Hausmann își amintește:

Tata era genul de om care putea să conducă sute de kilometri într-o zi, doar ca să se bucure de gustul inegalabil al peștelui proaspăt pescuit din Thurgau, de savoarea unui risotto și a polentei în regiunea lacului Ticino și de un saucisson de veau (cârnat de vițel) la Lausanne.

 

Chef Jakob Hausmann: ”Să fii bucătar e o meserie grozavă: poți să aduci atâta bucurie în viața oamenilor”

Duminica era ziua când familia Hausmann primea prieteni în vizită, iar părinții găteau împreună pentru musafiri.

Îi vedeam pe ai mei cât de bine se simțeau pregătind mâncarea și ce aprecieri primeau de la invitați atunci când o aduceau la masă. Uitându-mă la ei, m-am găndit că să fii bucătar e o meserie grozavă: poți să aduci atâta bucurie în viața oamenilor și să fii lăudat pentru asta.

Așa a învățat Jakob Hausmann să aleagă, să curețe și să prepare ingredientele proaspete pe care le cultivau părinții în grădina. Tatăl lui Jakob făcea și din momentul servirii un adevărat spectacol, iar mulțumirea mesenilor era pentru el cea mai mare răsplată.

Visul tatălui meu a fost întotdeauna să fie un mare bucătar și să aibă propriul restaurant. Însă acest lucru nu era posibil pentru cineva cu posibilități financiare limitate, cum era familia noastră. Numai cursurile ar fi costat niște zeci de mii de euro. Pasiunea lui, însă, s-a răsfrânt asupra mea, astfel încât n-am avut nici un moment de îndoială când a trebuit să-mi aleg profesia. Iar niște ani mai târziu, tata și-a văzut visul împlinit, prin mine.

 

Drumul unui mare chef, de la producție de mobilă și fotbal până la adevărata pasiune

A urmat scoala de bucătari în Elveția și și-a făcut ucenicia în mai multe restaurante, încercând să învețe cât mai mult de la toți cei cu care lucra.

Cel mai mult m-a impresionat un bucătar foarte bun, Anton Mosinenn, prieten al șefului meu din vremea aceea. El călătorea prin toată lumea, era peste tot bine primit și iubit pentru felul excepțional în care își făcea meseria. Este și astăzi unul dintre cei mai buni bucătari din lume. De la el am învățat că gătitul este, mai presus de orice, o artă.

S-a căsătorit devreme, la 21 de ani, și a avut doi băieți cu prima soție, Thomas și Sascha. Responsabilitățile erau mai mari, familia avea nevoie de mai mulți bani și de mai mult timp.

Ca orice artă, gastronomia cere sacrificii. Și, uneori, prețul pare prea mare.

Ca bucătar, lucrezi în fiecare week-end, ai mai puțin timp pentru familie și prieteni. Când ești tânăr, libertatea e mai importantă decât meseria, așa că o vreme am plecat din gastronomie.

A fabricat și a vândut mobilă. Ulterior s-a orientat spre vânzări, ajungând să dețină propria firmă în domeniu. În paralel, juca și fotbal semiprofesionist.

Nimic nu-i oferea bucurie asemeni gătitului, însă deschiderea unui restaurant în Elveția ieșea din discuție: visul costa peste 100.000 de euro.

 

De la marea Elveție, la Mica Elveție

În 1991, un cunoscut i-a propus sa investească în România. Din păcate, nu a fost o experiență profitabilă, dimpotrivă. A revenit în Elveția și, pe fondul neînțelegerilor iscate de problemele financiare, în 1995 a divorțat.

Cu puținul capital rămas, s-a întors în România și a deschis o afacere de import-export, fără prea mult succes, însă.

Eram obișnuit cu seriozitatea elevețiană și așteptam același lucru de la cei cu care lucram. Însă, în fiecare lună, nu primeam decât facturi pe care trebuia să le acopăr, nici vorbă de profit. Mi-am dat seama că voi ajunge la faliment dacă nu schimb ceva, așa că am început să caut un om de vânzări.

Un amic i-a prezentat-o pe Crenguța. Avea experiență în vânzări, așa că i-a cerut 1000 de dolari salariu.

N-am vrut să-i dau atâția bani, așa că i-am propus 100 de dolari și comision. A acceptat imediat. După prima lună mi-am dat seama că am făcut o afacere proastă. Era atât de pricepută, încât o plăteam câte 2-3000 de dolari lunar. Mi-am spus că cineva care se pricepe la finanțe atât de bine, nu trebuie pierdut. Așa că am cerut-o de nevastă…

Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Crenguța a acceptat și, după căsătorie, având mereu casa plină de prieteni pentru care gătea, vechea pasiune a lui Jakob Hausmann a reînviat.

Îmi era clar că n-am să reușesc într-o afacere în care nu-mi pun sufletul, iar eu simțeam că trăiesc cu adevărat numai în bucătărie. Acolo nu mă gândesc niciodată la bani, ci doar la ce îmi place să fac.

A găsit un partener și așa a deschis restaurantul, unde a lucrat cot la cot, încă de la început, alături de soția lui. El cu gătitul, ea cu toată partea administrativă.

Nu a durat mult și li s-a dus vestea, astfel încât întreaga comunitate elvețiană din București – și nu numai – venea să mănânce la Jakob Hausmann. Tocmai de aceea, nu putea exista un nume mai potrivit decât ”Mica Elveție”.

 

Chef Jakob Hausmann: ”De fiecare dată când pregătesc Raclette, îmi vin în minte mirosul și gustul copilăriei mele”

A încercat să aducă ceva nou pentru clienții români, iar aceștia au îmbrățișat imediat bucătăria elvețiană. Cele mai multe rețete din meniul Mica Elveție sunt moștenire de familie.

De fiecare dată când pregătesc Raclette, îmi vin în minte mirosul și gustul copilăriei mele. Familia mea nu avea mulți bani, așa încât adesea înlocuiam carnea cu brânză. Dar asta nu înseamnă că era mai puțin savuros.

Raclette, fondue, carne pe piatră încinsă sau tartarul pregătit în fața oaspeților sunt preparate – semnătură ale chef-ului care a gătit de-a lungul anilor pentru o mulțime de VIP-uri precum Wesley Snipes, Jean Claude van Damme, Pink, Steven Segal sau Roger Federer.

Prima oară când van Damme a venit la Mica Elveție era înconjurat de bodyguarzi și a vrut neapărat să stea într-un separeu. Regula în restaurantul meu este ca nimeni să nu facă fotografii vedetelor, așa încât nu a fost deranjat. Am mers să-l salut, așa cum fac cu toți oaspeții mei, iar el mi-a spus că auzise că la noi găsește cea mai bună carne din oraș. Cred că nu l-am dezamăgit pentru că, la puțin timp după acea vizită, a venit într-o seară fără bodyguard, iar apoi a venit ca invitat la ziua mea.

Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Când vine vorba să gătească, însă, chef-ul de la ”Mica Elveție” o face cu aceeași bucurie pentru vedete sau oameni nevoiași. Restaurantul se află chiar lângă biserica Sf. Anton, astfel încât enoriașii veniți la rugăciune au primit adesea o farfurie de mâncare pregătită de chef Jakob Hausmann, pentru a-și încălzi trupul și sufletul pe durata pelerinajului

Viața este un permanent schimb: dai și primești. Dacă te abați de la regula asta și doar aștepți să ți se dea, strici echilibrul și, de cele mai multe ori, rămâi fără nimic.

 

Chef-ul care ne invită la #masăbunăîmpreună

Experiența i-a arătat lui Hausmann care sunt lucrurile care contează cu adevărat în viață. Vacanțele alături de copii și nepoți, casa plină cu masa-ntinsă în ceasurile de sărbătoare, sunt momente care, puse împreună, alcătuiesc fericirea pentru Jakob Hausmann.

Multă lume m-a întrebat cum de am rămas în România. Ei bine, pentru români, familia e mereu pe primul loc, iar asta a contat foarte mult pentru mine. Am putut prinde rădăcini și e firesc ca ”roadele” să le culeagă tot țara care m-a adoptat acum mai bine de 20 de ani.

Cel mai important este să ne oprim puțin din goana în care pare să ne trăim viața, să ne bucurăm de un fel de mâncare simplu, dar gustos, pregătit cu ingrediente de sezon și să transformăm fiecare masă într-o sărbătoare, având alături prietenii și familia.

Așa s-a născut campania #masabunăîmpreună. Multe vedete și personalități publice aleg să se alăture demersului, să uite de orice obligație de serviciu pentru câteva ore dintr-o seară obișnuită din timpul săptămânii și să ia cina alături de cei dragi, oferind astfel un exemplu de urmat.

Restaurantul meu e precum propria sufragerie, iar toți cei ce-i calcă pragul sunt oaspeții mei. Adesea văd oameni care cu o mână mănâncă, cu alta trimit e-mailuri. Atunci mă duc la masa lor, le iau mâncarea și le spun: ”Văd că sunteți ocupați și e păcat să las mâncarea aici, se răcește. O aduc după ce terminați.” Mulți sunt șocați, dar majoritatea înțeleg mesajul. Până la urmă, viața este despre mâncare și dragoste – una hrănește trupul, cealaltă sufletul. Și e bine să ne luăm timp pentru a ne bucura de amândouă.

Chef Jakob Hausmann Mica Elveție

Cu o meserie care-l face fericit și prin care-i face fericiți și pe alții, un restaurant care e mereu plin și unde toți se simt ca într-o mare familie, e loc însă și pentru lucruri pe care chef Hausmann le-ar face diferit acum, dacă ar avea ocazia:

M-am implicat foarte mult în tot ce ține de restaurant, nu doar de bucătărie, și nu aș mai face asta. M-aș dedica artei gastronomice, aș călători mult pentru a cunoaște alte culturi și pentru a integra apoi specificul lor culinar în bucătăria mea și a putea oferi oaspeților nu doar feluri de mâncare bine gătite, ci experiențe gastronomice desăvârșite.

 

* Interviul cu Chef Jakob Hausmann a fost realizat de către Alina Cristea, PR Account Manager Tudor Communication

Marius Bujor

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online pe lângă un job full time într-o agenție. Cu experiență în presa scrisă: ziare, televiziune și chiar radio, informația oferită trece de granița teoriei în real. 

 

Studii și experiență în domeniu

Marius Bujor a absolvit facultatea de jurnalistică, apoi a urmat un master în programe audio-vizuale la U.N.A.T.C unde l-a întâlnit pe domnul regizor Radu Nicoară care i-a arătat cum se spune o poveste prin arta scenaristicii.

A început să scrie din timpul practicii când a ajuns să vadă din interior viața la ziar. Tinerețea vine la pachet cu avânt și idealism, iar Marius Bujor și-a format câteva vise. Sursa lui de inspirație este formată în special de „Jurnalistul Universal” de David Randall, dar și de o colecție de reportaje realizate de jurnalistul român Filip Brunea Fox în perioada interbelică.

După ce a absolvit facultatea, a intrat pe piața concurențială a jurnalisticii încercând să schimbe lumea în bine prin scrisul si pasiunea sa.

A fost și reporter de radio. Timp de un an a lucrat ca reporter în redacția social economică și editor în cea de știri la Radio România Actualități.

În 2002 a câștigat concursul pentru un post de reporter în cadrul redacției de știri a TVR. Un întreg univers i se deschidea în față.

Jurnaliști profesioniști ca dl. Paul Șoloc, dl. Horia Grușcă, dna. Ioana Mureșan, dl. Adrian Fulea, dl. Ionel Măireanu îi deveneau profesori în timp ce îi erau colegi.

Mai mult decât presă, descoperea cinematografia, pentru că un reporter de televiziune trebuie să învețe comunicarea vizuală. Poveștile au impact mai mare când povestea este transpusă în imagini.

Jobul în presă părea să fie exact locul de unde să schimbe lumea în mai bine, dar presa este tot mai departe de această misiune, prin simplul fapt că a renunțat să mai fie obiectivă.

Marius Bujor

Admirație și respect

Marius Bujor admiră doi lideri politici români de pe scena celui de-al doilea război mondial. Dar, în special, pe Mircea Eliade, cel care a creionat Bucureștiul mai bine ca oricine în romanele Întoarcerea din rai și Huliganii. Citind despre istoria religiilor în timpul liceului a aprofundat domeniul filosofiei care l-a interesat dintotdeauna.

Proza fantastică citită pe fundalul albumului Cantofabule de la Phoenix oferă senzații extrasenzoriale, susține el.

Alți oameni foarte dragi lui sunt dascălii:

  • Lucian Cristea – profesor de limba română la Școala Generală 113 din București,
  • Eugenia Morar – profesoară de istorie la aceeași școală,
  • Victor Lișman – profesor de limba română la Colegiul Național Sfântul Sava din București
  • Ioan Grosu, profesor de istorie tot acolo.

 

Câteva cuvinte despre viața în televiziune

Marius Bujor a avut cele mai multe momente frumoase la TVR, dar două i-au rămas pe veci în minte. Două reportaje realizate alături de directorul de imagine Sorin Eșanu.

Primul reportaj a vizat decăderea unei clădiri din centrul vechi – hotelul Concordia. Al doilea este despre copiii care vindeau ziare. A reușit să le spună povestea tristă și greutățile îndurate pentru un bănuț.

Am descoperit 3 momente dificile din viața sa profesională. Primul se leagă de emoțiile primului reportaj ca reporter de radio. Timiditatea îi dădea atunci mari bătăi de cap.

Al doilea moment dificil a fost o perioadă în care a fost reporter de noapte la TVR deoarece trebuia să vină cu propuneri de subiecte zilnic. Deși a fost greu, în timp și-a ascuțit instinctele, spiritul de observație, imaginația.

Al treilea moment dificil a fost când a renunțat la televiziune și nu avea nicio idee ce să facă mai departe.

 

O zi din viața unei reporter

O zi din viața unui reporter de știri are un tipar deja stabilit: ședințe de redacție, propuneri de subiecte/eveniment, conferințe de presă.

După aprobarea subiectului urma planificarea filmării, efectuarea ei și realizarea materialului. Pentru a scuti timp, Marius Bujor schița un mic scenariu și decupaj cinematografic înaintea filmării.

Pentru un absolvent care vrea să se îmbogățească rapid, jurnalismul nu este calea, deși cine știe să scrie va avea mereu bani în buzunar.

Pentru a dobândi experiență ar trebui să treacă prin toate: presa scrisă, radio, televiziune, agenții.

Jurnalismul este destul de prost plătit, dar este cea mai bună școală; te dezvolți ca om, pe plan personal și devii creator de conținut profesionist. Este cea mai grea cale, dar cea mai bună.

Cuvântul scris te învață să transmiți emoții, senzații. La radio înveți puterea sunetului și chiar a cuvântului rostit. Reporterul lucrează cu sunetul vieții și cuvântul rostit.

În televiziune se lucrează cu toate: cuvântul scris, cuvântul rostit, sunetul, muzica, imaginea. În agenție, jurnaliștii învață să ofere informații utile structurate în articole sau advertoriale pentru a vinde.

Te vei juca cu mințile oamenilor și ar fi bine să știi ce faci, fiindcă vei avea pe conștiință oameni…

În opinia lui Marius Bujor, se spune în mod eronat că un jurnalist trebuie să aibă condei, să scrie sofisticat. De fapt stilul greoi, forțat distrage atenția cititorului de la conținut spre ceva mai interesant.

Cea mai bună cale este de a oferi informație concisă, clară, prezentată logic și bine structurată.

 

Momentul de cotitură din viața de jurnalist

În 2013, Marius Bujor decide că trebuie să iasă din presă. Nu mai concepea să fie jurnalist și, într-un moment dificil pentru TVR, a fost printre cei care au plecat.

Prima direcție a fost web designul, domeniu în care a făcut și un curs. Avea deja un site pe care îl administra testând tot ce învăța online.

Deși avea diplomă de web designer și de administrator de baze de date, fără experiență nimeni nu voia să îl angajeze. Atunci a ales să se axeze pe SEO unde era începător.

În 2014 urma primele cursuri de marketing și la scurt timp se angaja ca specialist SEO.

În muncă, momentele de critică te ajută să devii mai bun pentru că vezi unde mai ai de lucrat. Laudele te motivează să mergi mai departe, dar trebuie să ai un echilibru.

 

Cursul ca o discuție între prieteni

Marius Bujor este trainer content writing la Rezistența Online, unde l-am și întâlnit. La prima vedere este un om simplu, modest, dar cu un bogat bagaj de cunoștințe în ale scrisului.

Cursul de content writing la care am fost mi-a arătat încă o dată că oamenii valoroși se ascund de obicei în cele mai neașteptate locuri. Nu mă așteptam să îmi placă prea mult sau să fiu uimită de curs.

Ceea ce m-a surpins plăcut este faptul că acest trainer a depășit în majoritatea timpului acele limite pe care le impune de obicei statutul de trainer.

Când vezi o grupă de maxim 10 oameni, îți imaginezi un om specializat pe domeniu care vine să îți prezinte un număr limitat de cunoștințe.

Te gândești că interacțiunea este limitată și că informațiile vin pe un singur sens, fără ca trainerului să îi pese cine ești, ce faci sau ce vrei să faci.

Ceea ce m-a uimit este faptul că sfaturile sale erau practice, orientate fix pe domeniul în care lucra fiecare dintre cursanți. Fiecare exemplu te ducea cu ochii minții în redacție, în spatele știrilor de la TVR.

Vedeai o poveste fascinantă. Am simțit pur și simplu cum chiar își dorea să ne ajute pe acest drum ales și să ne dea un ghiont să începem să facem ceva. Mi s-a părut că ne-a dat sfaturi, nu lecții, de parcă ne-ar fi fost prieten.

Cred că această capacitate de a nu te împotmoli în limba de lemn și limitele fixate de statutul de trainer/profesor/îndrumător este incredibilă.

Mai mult, abilitatea de a explica pe înțelesul fiecăruia, cu interes pentru succesul personal al cursanților este extraordinar și unic.

Faptul că te simți în largul tău chiar timid fiind și poți să îi adresezi întrebări fără frică. Asta e cu totul special.

Marius Bujor

Pregătirea pentru jurnalism, conform lui Marius Bujor

Educația formală îi oferă oricărui tânăr un pachet de start în viață. Nu totul îi este util, dar materialul este universal.

Pentru a învăța cât mai multe, cititul rămâne de bază, documentarea, mersul la școală fără prejudecăți. Talentul alege omul și nu invers, dar perseverența face diferența.

Învățatul de unul singur este o metodă ideală pentru cei care au ambiție, răbdare cu ei înșiși. Online există o mulțime de cărți bune și aplicații de mobil la prețuri accesibile.

Între cursuri tradiționale de jurnalism si cursuri online de scriere creativă, SEO, marketing, Marius Bujor alege… obiectivul clar. Pentru a ajunge unde își dorește, un om trebuie să știe ce vrea.

Facultatea de profil modelează intelectual, dar învățatul în afara sistemului tradițional aduce avantajul exersării.

 

Moment dificil rezolvat, zero bani investiți

Dacă am rămas cu ceva de la curs, am învățat că un lider bun rezolvă probleme fără să investească bani.

Mergând pe premisa „când nu ai bani, trebuie să aloci timp” Marius Bujor a alocat timp când a vrut să treacă la altceva.

Astfel a ajuns să învețe SEO citind online, a aplicat, apoi și-a cumpărat cărți, programe, a învățat din nou. Formula sa pentru succes este muncă + perseverență + creativitate.

Un om ordonat, disciplinat, harnic, perseverent și creativ poate veni cu soluții surprinzătoare și fără să cheltuiască prea mulți bani. Trebuie să ai încredere în tine, în capacitatea de a rezolva probleme.

Marius Bujor

Marius Bujor: „Un om virtuos este educat și rămâne modest”

Când vorbim de respect, Marius Bujor susține că respectul pentru ceilalți este opțional deoarece trebuie câștigat, pe când manierele sunt obligatorii. Fiecare om merită tratat cu decență, demnitate.

Planurile sale de viitor includ în primul rând domeniul SEO pe care îl consideră supremul joc al inteligenței. Pentru a excela este nevoie de pasiune dusă până la obsesie.

Pe lângă joburile sale, lucrează și la proiecte personale, printre care o serie de cursuri de SEO și marketing online. În 2016 a devenit trainer pentru a oferi cunoștințele sale doritorilor.

De asemenea, va participa la o serie de evenimente din lumea SEO, majoritar din străinătate, în acele locuri în care oamenii sunt extrem de interesați de domeniu.

Cel mai tânăr și drag proiect al său este PRawareness.ro – o agenție boutique de SEO, PR și marketing online, unde este co-fondator.

Va continua să scrie pe site-ul agenției sau pe varianta în engleză – PRawareness.com.

Așadar nu îmi pierd niciodată timpul cu întrebările la care nu voi găsi răspuns; cu problemele pe care nu le pot rezolva; cu oamenii pe care nu pot să îi înțeleg.

Marius Bujor este trainerul dedicat și pasionat de domeniul SEO care te învață cu răbdarea unui părinte și te sfătuiește ca pe un prieten.

Mergând la cursurile sale, vei întâlni un om modest pe cât de sclipitor, interesat să facă banii investiți să merite. Plecând acasă te vei simți mai bogat spiritual și plin de idei de intrare sau dezvoltare pe domeniul ales.

Marinela Bănică

Când dr. Marinela Bănică evaluează un copil din punct de vedere medical, îl vede „pe de-a-ntregul”, nu se uită doar la dinții lui, așa cum ar face un medic ortodont obișnuit. Îți poate spune doar dintr-o privire dacă micul pacient respiră preponderent pe gură, dacă a avut polipi nazali sau dacă aceștia s-au refăcut, dacă doarme cu gura deschisă și/sau scrâșnește din dinți în timpul somnului sau dacă are probleme de postură. Pentru că dinții strâmbi ori încălecați sunt ultima verigă și cea mai vizibilă dintr-un lanț al unor disfuncționalități fiziologice. Iar cum noi suntem preocupați mai degrabă de aspectul fizic și mai puțin de cauzele interne care declanșează diverse anomalii dentare, riscul e să ajungem la doctor doar atunci când ne doare și lucrurile se repară mult mai greu.

 

Marinela Bănică este medic specialist în Ortodonție și Ortopedie Dento-Facială. Se ocupă de alinierea dinților, ghidarea creșterii faciale și în special de dezvoltarea corectă a pacienților pe parcursul copilăriei.

Ortodonția evaluează felul în care maxilarele și mușcătura afectează restul corpului, mai ales postura. Ortopedia permite oaselor craniene să se remodeleze la nivelul suturilor, permițând lărgirea și alungirea maxilarului pentru o dezvoltare normală. În esență, în timp de Ortodonția presupune repoziționarea dinților, Ortopedia Dento-Facială implică ghidarea dezvoltării faciale, care se desfășoară în cea mai mare parte pe parcursul copilăriei.

 

Felul în care respirăm influențează esențial felul în care arătăm

„Examinarea integrativă a unui pacient înseamnă analizarea fiecărei persoane în ansamblu, întregul istoric medical, obiceiurile legate de somn, trăsăturile faciale, profilul social, așteptările pe termen lung și pe termen scurt. Luăm în considerare toate părerile pacienților care în ortodonția clasică nu ar fi ascultate sau evidențiate. Această abordare înseamnă o investiție mai mare de timp și bani, dar cu un rezultat care va îmbunătăți gradul de sănătate al pacientului pentru tot restul vieții.

Obișnuiesc să urmăresc la un copil tiparele incorecte de creștere și identificare a cauzelor acestora. Evaluez obiceiurile orale timpurii (suptul degetului, utilizarea exagerată a suzetei), inabilitatea de a respira pe nas (obstrucție nazală cronică) și impactul pe care acești factori îl au asupra creșterii și dezvoltării. Simularea obstrucției nazale în laborator (prin studiu pe maimuțe) a demonstrat efectele puternice ale acesteia asupra dezvoltării feței și a maxilarului. Impactul mediului s-a dovedit a fi un factor seminificativ în acest sens. Din acest moment, atenția s-a mutat pe orice factor care poate interfera cu abilitatea de a respira, aceasta determinând direcția de schimbări ce se petrec în forma facială și anatomică, în contrast cu direcția programată genetic.”

După ce a luat parte la zeci de seminarii și conferințe internaționale legate de sănătatea orală, dr. Bănică a avut o imagine foarte clară a ceea ce poate să însemne pentru un copil o dantură sănătoasă – nu numai dinți sănătoși și perfect aliniați, ci și o respirație corectă, care are o implicație uriașă asupra dezvoltării ulterioare a copilului, un somn liniștit, o digestie mult mai bună, un risc scăzut de infecții cauzate de abcese dentare, o greutate corporală normală, o postură corectă, toate convergând către o stimă de sine ridicată care îl va ajuta să se poziționeze corect în viață.

 

Un copil trebuie evaluat medical în integralitatea lui, nu pe bucăți

De la modul ideal al abordării medicale holistice, integrative, la realitatea din teren e o prăpastie uriasă însă. Igiena dentară precară în rândul multor copii, mai ales în regiunile sărace ale țării, este un fenomen social îngrijorător, cu repercursiuni asupra întregii sănătăți a adultului.

În România, șapte din zece copii cu vârsta de șase ani prezintă deja probleme stomatologice. Necorectate la timp, acestea se vor asocia mai târziu cu probleme de sănătate generală (postură greșită, probleme ale coloanei, obezitate) și chiar tulburări de comportament (cauzate de respirația nazală deficitară și tulburările de somn) și tulburări de performanță școlară sau sportivă, cauzate de insuficienta irigare a creierului.

Marinela Bănică susține cu tărie că starea de sănătate a copilului este baza sănătății viitorului adult. Este esențial ca părinții să poată învăța cât de importantă este prevenția și cum se poate face în cazul sănătății orale.

De aceea, a înființat Fundația pentru Sănătate Ortodontică – Ortho FACE, care are la bază o abordare holistică asupra ortodonției, unică în România. Presupune colaborarea cu specialiști din alte domenii colaterale – medici ORL-iști, pediatri, ortopezi, nutriționiști, kinetoterapeuți, specialiști în somnologie.

Dorința doamnei doctor este cea de a continua campaniile de informare și educare derulate în anii anteriori și a celor de depistare și prevenire a anomaliilor dento-maxilare, cu evaluări ortodontice gratuite.

 

Dr. Marinela Bănică: „Îmi doresc ca și în România serviciile medicale ortodontice să fie decontate de sistemul de sănătate”

Implicarea sa la nivel social și civic este rezultatul a peste zece ani de experiență și cercetări personale, în urma contactului cu diferite școli de medicină dentară: franceză, engleză și americană, dar și cunoașterea sistemului de asigurări de sănătate care în țările civilizate prevede decontarea serviciilor medicale de ortodonție.

Un vis mai vechi al doctoriței Bănică este crearea de alternative la politici publice care să susțină tratamentele ortodontice, măcar în rândul copiilor. Așa cum se știe, un tratament ortodontic performant este foarte costisitor și, implicit, nu la îndemâna oricui.

De aceea, Marinela Bănică, un medic care s-a format prin propriile sale forțe și știe cât de greu se fac banii, vrea să accesibilizeze aceste servicii medicale.

Marinela Bănică

 

România versus Occident prin ochii unui medic care participă constant la congrese medicale

A pornit din orășelul maramureșean Baia Sprie, a făcut Liceul Sanitar/Școala de Tehnică Dentară, apoi Facultatea de Stomatologie. A luat-o „de la șaibă”, cum se spune, nu a ars nici o etapă și și-a construit singură o carieră într-un domeniu foarte dificil pentru cineva care o ia de la zero.

Cel mai greu i-a fost după ce a terminat specializarea și s-a trezit singură în cabinet. Trebuia să găsească soluții la probleme dificile, uneori cazuri chirurgicale, situații la care nu avea deloc experiență. Au fost destule momente în care trebuia să recomande un alt tip de tratament și regretă enorm că nu mai poate da timpul înapoi.

După ce am străbătut în România un labirint întortochiat în care nu m-a ghidat nimeni, am descoperit că lucrurile pot sta și altfel, explorând în străinătate noi orizonturi și conexiuni ale ortodonției cu medicina generală. Mi-a luat mult timp să ajung la înțelepciunea de acum, să înțeleg că e mai bine să previi decât să tratezi. Am ajuns în etapa în care pot să refuz să mă ocup de un caz dacă pacienții nu sunt de acord să respecte indicațiile corecte de tratament. La început, medicii tineri acceptă și încearcă aproape orice din dorința de a avea de lucru.

Astăzi, Marinela Bănică se bucură de faptul că lucrurile s-au mai schimbat. Încă mai există multe probleme în sistem, însă nivelul începe să devină tot mai performant, în special datorită marilor centre universitare din București, Cluj, Tîrgu Mureș, Timișoara sau Iași.

Apar clinici moderne și bine dotate, însă personalul nu este suficient nici ca număr, nici ca nivel de pregătire. Clinicile ar trebui să se preocupe mai mult de traininguri și cursuri de specialitate decât de opulența și luxul pe care îl afișează începând din sala de așteptare. Este mai important să ai parte de un tratament medical corect decât de un design ultramodern și alte artificii care îți iau ochii. Medicii ar trebui să investească mai mult în formări profesionale, să fie mai deschiși la ceea ce e nou, dar să nu uite de adevăratele principii ale medicinei, să colaboreze mai ușor cu colegii.

 

De ce se încăpățânează Marinela Bănică să rămână în România

Pentru un medic atât de bine conectat la realitatea medicală internațională, pare ciudat că încă a mai rămas în țară, preferând să se chinuie aici în loc să aibă parte de recunoașterea profesională pe măsură. Ce are România medicală remarcabil și nu au alte țări? Ce o ține aici?

Câțiva oameni pasionați și hotărâți care fac eforturi să ajungă sau să se mențină la standardele de profesionalism din Occident în condițiile vitrege de la noi. Oameni care muncesc în condiții grele, care intră zilnic într-un spital care arată ca pe vremea războiului, cu paturi prin care ies arcurile, cu lenjerie murdară și veche, cu un linoleum infect, cu un miros oribil și care reușesc să pună un diagnostic corect în condiții de minimă dotare. Oameni care au puterea să spună „Dacă aș fi în locul dvs. aș proceda așa”, trecând peste indicațiile unui șef de secție care are mulți ani în funcție și încă ține cu dinții de ea, dar care nu vede cauza corectă a bolii…; oameni care salvează viața unui alt om, recunoscând că acel spital de provincie nu are capacitatea și resursele de a trata bolnavul în situația respectivă. Asta înseamnă curaj, profesionalism.

Îmi dă exemplul unui tânăr medic specialist neurolog care a recunoscut un sindrom Guillain Barre într-un spital de provincie unde era internat tatăl său, salvându-i astfel viața. Echipajul de salvare a traversat țara în diagonală 600 km dus-întors ca să ajungă în București.

Am fost și eu în acea ambulanță și vă mărturisesc că este cumplit, ireal de greu, să transporți un bolnav pe drumuri naționale, în traficul și condițiile carosabilului din România. De neînțeles pentru cineva care stă la birou. Și-au făcut treaba admirabil, deși tocmai li se tăiaseră și sporurile pe care le mai aveau…Tare mi-aș dori ca fiecare președinte, ministru, politician să facă acest drum cu ambulanța ca să realizeze ce înseamnă o fărâmă de viață!

Dr. Marinela Bănică este o adeptă convinsă a faptului că educația pentru sănătate face parte din trunchiul comun de cunoștințe și abilități. Acesta se bazează pe lecții, activități educaționale și de viață școlară, dar și pe seminarii și workshopuri cu părinții.

Astfel, părinții au un rol important în ceea ce privește proiectele de educație pentru sănătate și comportament civic. Ei pot solicita sau genera acțiuni, lecții suplimentare, competențe specifice care să se reflecte asupra personalului de sănătate: medici, asistenți medicali și asistenți de servicii sociale.

Pentru părinți vreau să organizez ședințe educative care au loc la sediul asociației. Programul este gratuit și constă în informarea corectă în privința depistării precoce a eventualelor problemele de sănătate orală a copiilor.

 

Muncește pentru ca generația copilului ei să fie sănătoasă și informată

Marinela Bănică este mama unui băiețel de 6 ani și tot ceea ce face din punct de vedere profesional și social trece prin filtrul responsabilității de părinte. Face și gândește lucruri ca și cum ar fi pentru propriul copil.

Este un profesionist care muncește pentru o generație de copii pe care și-o dorește sănătoasă și informată. Generația din care face parte și băiatul ei, proaspăt școlar. Cum rezistă o mamă într-o profesie atât de competitivă și inovatoare precum medicina? Cu ce costuri de energie, sănătate și liniște sufletească?

Am ajuns să fac multe sacrificii, punând în balanță un curs sau o conferință și viața mea personală – vacanțe, timp petrecut cu familia. Greu să le faci pe toate – atât din punct de vedere financiar, cât și din cauza programului aglomerat. Nu mai e timp nici pentru ceea ce ar trebui să facă o mamă în educarea copilului ei: de exemplu gătit, bricolaj și alte aspecte interesante și utile pentru copil. De sport sau activități culturale nu mai vorbesc. Ajung acasă după ora 20, când e momentul temelor și pregătirea pentru somnul copilului, iar după asta începe celălalt job: articole, studiu, prezentări, planuri de tratament, discuții cu colegii din străinătate – legate de aspecte profesionale, evident. Este o alegere pe care o faci, un pariu cu tine. Fie te dedici carierei și poți să performezi, fie faci jumătate.

Marinela Bănică

Își suportă integral din buzunarul propriu toate costurile de formare, conferințe sau cursuri. Firmele farmaceutice nu oferă sponsorizări. Cele care fac comerț cu produse pentru orodonție au medici agreați, care beneficiază de sponsorizări pentru a le promova produsele specifice.

În ceea ce privește prevenția, nu există interes, iar părinții nu sunt interesați de acest aspect. Motivele pentru care vin la cabinetul stomatologic sunt mai degrabă cauzate de urgențe.

Cu mare tristețe, dr. Bănică povestește că nu există o cultură a controalelor medicale periodice care să prevină afecțiuni sau să le depisteze într-un stadiu incipient.

 

Ne lipsesc un sistem medical care să funcționeze corect și o mentalitate sănătoasă legată de sănătate

Un alt aspect de mentalitate cu care se confruntă deseori în profesie este faptul că, între un tratament pe termen lung pentru sănătate și o reparație estetică, românii o preferă pe cea estetică. Este un mare deficit de cultură, care reflectă superficialitatea oamenilor

Ani de-a rândul au trăit într-o societate în care s-au promovat non valorile, în care e mai important să arăți bine, chiar dacă pe interior ești șubred. Este mai facil, e mai la îndemână să vopsești fațada ca să acoperi trăsăturile, decât să construiești temeinic, de la temelie. Văd asta în fiecare zi, adulți și părinți care preferă să investească mai degrabă în aspectul estetic decât în sănătatea pe termen lung.

Ne lipsește un sistem medical care să funcționeze corect, public larg educat, un sistem educațional modern în care să se facă cercetare, studii. Din păcate, oamenii nu aleg un specialist după criterii corecte – după CV, specializări, experiență. De multe ori acestea sunt înlocuite de reclama agresivă, fără acoperire, însă.

Îmi lipsește satisfacția profesională autentică fiindcă la noi recunoașterea profesională sau ascensiunea vin de obicei pe căi mai puțin oneste. Îmi lipsește publicul educat, care are încredere în specialiști. Îmi lipsește respectul pacienților pentru cei care se ocupă de sănătatea lor, respectul politicienilor și al mass mediei pentru această meserie care a fost împroșcată cu noroi în repetate rânduri. Îmi lipsește atmosfera de competitivitate reală, cursurile și conferințele care te mențin mereu la un nivel înalt, modestia. Aprecierea, disciplina, pasiunea pentru ceea ce faci, comunicarea. Simplitatea tuturor lucrurilor, opusă corupției și birocrației. Oameni care să aibă curaj, care să vorbească deschis, nu doar pe la colțuri, oameni care să se opună curentului, care fac lucrurile cu un scop mai înalt decât binele lor personal. Autostrăzile, marcajele pentru bicicliști în tot orașul, respectul în trafic semnalizarea și marcajele corecte. Fără drum, cum putem să avem o direcție?! Conducători inteligenți, patrioți și mai mulți români care să iubească România.

 

Dr. Marinela Bănică: „Speranța nu se primește, nu se păstrează, se creează și se dă mai departe!”

La fel ca noi toți, Marinela Bănică asistă neputincioasă la „hemoragia” de personal medical. E greu să convingi medicii să își păstreze speranța, să îi faci să rămână pe cei care vor să plece din țară.

Crede că oamenii care pun pasiune în ceea ce fac pot schimba lumea în bine. Nimic nu este mai important în această lume decât sănătatea copiilor, pentru că ei sunt viitorul, ei ne reprezintă și noi trebuie să-i ajutăm.

Putem să facem și copiii din România fericiți, măcar pentru o clipă! Dacă soarta ne-a dat această meserie, nu ne-a dat-o doar pentru noi, ci pentru alții. Speranța nu se primește, nu se păstrează, se creează și se dă mai departe! Eu mi-am dat demisia dintr-un sistem medical bolnav el însuși, muribund…. Am ales alternativa de a profesa după capul meu în clinica mea. Atunci când am constatat că nu am cu cine să fac un pact pentru schimbare, am renunțat la stat și am făcut cum cred eu că e mai bine… și e cel mai bine! Sunt în contact permanent cu colegii din SUA, Australia, Canada, Franța… asta mă menține pe linia de plutire. Cu fiecare eveniment educativ – conferințe, cursuri, workshop-uri – mai iau o gură de oxigen care îmi este suficientă pentru o perioadă…

Și totuși, Marinela conchide că doar în România, se simte acasă. Până la urmă, de ce să fugă de greu, când poate încerca sa învingă?

Fără să vreau am moștenit hotărârea moroșenească a tatălui meu și dorința de a face totul cât mai bine. Când mă gândesc la străbunicii care au trăit vremuri inimaginabil de grele sub ocupația austro-ungară, pe timp de război, simt că trăiesc vremuri privilegiate, în comparație cu chinul lor.

 

* Interviul cu Marinela Bănică a fost realizat de către Daniela Palade Teodorescu, Redactor-Șef Revista CARIERE

Aventurescu

Aventurescu este numele primului site dedicat vacanțelor pe cont propriu creat din pasiune pentru aventuri și călătorii. În spatele lui se află doi nomazi digitali, călători full time cu acte în regulă.  

 

Aventurescu este format dintr-un nume tradițional românesc, Ion-escu de exemplu și „aventură”. Iată cum aventura ar putea deveni un nume de familie pentru oricine este un împătimit al călătoriilor în întreaga lume.

Cine se află în spatele lui Aventurescu? Ei bine, un cuplu de oameni frumoși care se iubesc și fac în fiecare zi ceea ce le place: călătoresc în locuri minunate, fără griji, fără stres, fără termene limită.

Alina și Florin călătoresc împreună din 2009, iar din august 2015 a luat naștere Aventurescu. Deși amândoi au cochetat cu scrisul încă de pe băncile școlii, nu au aprofundat.

Când au început să călătorească, prietenii sau colegii de muncă au început să îi întrebe dacă nu cumva au câștigat la loto. Se gândeau că nimeni nu poate călători atât fără vreo moștenire.

Un câștig la jocurile de noroc era la fel de plauzibil. Niciunul nu se gândea că totul este doar foarte bine planificat și pus la punct din timp.

Povestind o dată, de mai multe ori până s-au plictisit, au ajuns la concluzia că ar fi bine să își facă un blog. Acolo ar putea scrie pe larg toți pașii urmați pentru vacanțe nemaipomenite.

Povestea lor a început acum aproape 10 ani și continuă să inspire oameni din toate colțurile țării.

Ne-am inspirat unul pe celălalt, am descoperit împreună pasiunea de a călători și ne-am dezvoltat tot împreună în direcția asta.

Este frumos, mai încape întrebare? Ce femeie nu și-ar dori să aibă parte de iubire și de călătorii în cele mai faimoase locuri ale lumii? Nu cred că există vreuna să zică pas.

 

 

Studiile nu au nimic în comun cu pasiunea

Alina a învățat limba germană la școală după standardele din Germania, iar asta a făcut-o să îndrăgească limba. La maturitate i-au adus primul job full time.

Ca studii are două facultăți: Management în Agroturism, în cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară, respectiv Științe Economice, la Titu Maiorescu.

A doua facultate i-a adus un domeniu de bază unde s-a și angajat: domeniul financiar, apoi contabilitate.

Astfel a câștigat banii cu care a plecat în primele sale vacanțe, iar printre primele orașe a fost unul german, Stuttgart.

Florin a fost pasionat de mic de calculatoare și tehnologie. Pasiunea sa îl ținea nopțile treaz la calculator, iar temele rămâneau pe ultimul loc.

A învățat singur web design, programare și într-un final UX Design. Astfel și-a făcut site-ul singur. Așa a apărut Aventurescu. Are și o diplomă în Drept de la Universitatea Spiru Haret, dar nu i-a folosit deloc.

Programul lejer pe care îl avea i-a permis să aibă un job la o firmă de web design unde a învățat multe, a prins experiență și a făcut bani de buzunar.

Aventurescu

Trăsături potrivite pentru travel blogging

Alina este un scorpion născut în 1987 în Berceni, București. Florin este un taur născut în 1985 în Rahova, București.

Ambii au crescut în cartiere mai dure din București, unde a fost nevoie să fie puternici pentru a supraviețui. Au învățat să se descurce și asta i-a ajutat când au ajuns în noi culturi.

Dacă Alina este o optimistă convinsă, plină de voie bună și de poftă de râs, Florin este un încăpățânat și perseverent. Alina se bucură de lucrurile mici, iar Florin își atinge scopurile și duce lucrurile la bun sfârșit.

Atât de diferiți la caracter, dar aceste trăsături i-au ajutat mult în noul stil de viață. Datorită acestora au ajuns oameni liberi, călători, oameni care apreciază viața simplă.

Exact așa cum este ea de fapt.

Aventurescu

Satul lui Popeye, Malta

Scânteia aventurii

August 2016. Vacanță în Algarve, Portugalia. Aventurescu era mic, dar creștea pe zi ce trece. Aducea câțiva bănuți, dar nu destul încât să își lase joburile full time pentru el.

Deși în vacanță nu s-au ocupat deloc de site, când s-au întors și au verificat, o mulțime de oameni vizitaseră site-ul. Exista interes și era unul foarte mare!

La doar două zile după ce s-au întors acasă, Alina și-a dat demisia, iar peste o lună lucra full time pentru Aventurescu.

Poate la început a crezut că s-a aruncat cu capul înainte, dar în timp a realizat că era cea mai bună decizie pe care o putea lua.

Peste un an Florin i-a urmat exemplul, devenind amândoi freelanceri. Acum lucrează de oriunde au o masă cu două scaune și internet bun. Libertatea este cuvântul de bază al noii lor vieți.

Un sfat pe care l-am putea da celor din jur este să-și urmeze visul și instinctul, dar să nu înlăture rațiunea cu totul.

Nomazi digitali

Cine nu și-ar dori să poată călători în întreaga lume cu puțini bani și să nu mai lucreze de la birou în fiecare zi?

Termenul de digital nomad a început să se răspândească din ce în ce mai mult în lume și freelancerii își doresc să ajungă la acest nivel.

A fi nomad digital înseamnă să nu ai o locație stabilă, ci să călătorești și să lucrezi la distanță cu oameni din orice țară dorești.

Este un vis al freelancerilor – să lucreze de pe plaje însorite… Profilul lor social să arate de parcă ar fi în vacanță în fiecare zi.

Aventurescu

Corfu

Deși pare atât de glamorous și nemaipomenit, începutul poate fi dificil dacă nu ai un venit minim lunar sau măcar niște economii din care poți trăi o perioadă.

 

 

Direcții în travel blogging

Un om pe care ambii îl admiră foarte mult este Johnny Ward de la Onestep4ward.com. Stilul lui îi inspiră și își doresc să îl însușească atunci când vor deveni celebri.

Viața lui îi fascinează: călătorii în întreaga lume, un domiciliu stabil în Thailanda, cazări și restaurante de top.

De asemenea, organizează tururi în zone mai puțin turistice precum Afganistan, acțiuni caritabile și chiar vacanțe de lux pentru mama sa.

Dorințele lor sunt ca la nivel de societate să deschidă ochii oamenilor pentru a înțelege că pot vizita locuri frumoase și cu puțini bani.

Noi știm sigur că prin călătorii oamenii devin mai buni, mai înțelepți, mai deschiși la minte, dar trebuie ca toți s-o vadă.

Călătoriile fac oamenii mai înțelepți, mai răbdători, mai toleranți și mai deschiși la minte. Alte culturi ne pot da lecții de viață pe care stând într-un singur loc nu le vom primi niciodată.

Călătorind, vedem și alte culturi, vedem cum se comportă oamenii în alte țări și aducem și noi ce e mai bun acasă, atât în comportament, în mentalitate, cât și în ce privește micile activități din viața de zi cu zi, precum o rețetă nouă sau un obicei neobișnuit, cum ar fi, de pildă, obiceiul de a savura cafeaua la sfârșit de săptămână timp de două ore, cum o fac grecii.

În plan personal, au obținut ce își doreau, adică timp liber pentru ei înșiși, călătorii, proiecte personale, odihnă. Blogul le lasă libertatea de a-și face programul cum vor, când vor.

 

 

Cea mai mare realizare

La 30 si ceva de ani, cea mai mare realizare este, în mod evident, Aventurescu. Le-a oferit tot ce își doreau: venit stabil, job plăcut, birou portabil, program de lucru flexibil, bucuria de a ajuta o mulțime de oameni.

Ni se umple inima de bucurie când primim mesaje de la cititorii care, la întoarcerea dintr-o vacanță reușită, ne mulțumesc pentru ponturi.

În anul 2017 Aventurescu a câștigat premiul de cel mai popular blog de travel la eTravel Awards 2017. În 2016 a fost nominalizat la categoria „Best bloggers projects”.

Pe lângă călătorii, Alinei îi place mult să citească mai ales despre călătorii sau despre diferite locuri din lume. Asta o inspiră.

Florin are o pasiune pentru agricultură, în special grădinărit. Vrea să înceapă un proiect nou: un solar îngropat în care să își cultive propria hrană. Ceea ce nu poate fi decât mai sănătos decât orice găsim în magazine.

 

Planuri de viitor

Alina vorbește despre planul de a merge în Islanda unde nu au reușit să ajungă până acum. Preferă să nu își mai facă multe planuri de care nu se pot ține.

Unul, maxim două planuri sunt suficiente și relativ ușor de atins. De asemenea, ambii vor să facă mai multă mișcare.

Un sfat pentru oricine dorește să se apuce de blogging: menținerea calității informației, verificarea informației din mai multe surse sau experiența personală, iubirea și respectarea limbii române.

Iar dacă la toate astea se adaugă și pasiune, și perseverență, fără de care nu se poate ieși în față, atunci succesul este garantat.

A scrie despre călătorii sau locuri de vizitat în general nu este un lucru ușor. Eu, recunosc că nu pot face asta. Mi se termină inspirația când vine vorba să scriu despre un loc unde am fost.

Aventurescu

South Beach, Miami, 1 ianuarie 2019

Este extraordinar că oamenii aceștia au preluat un stil de viață din USA trăindu-l în mod autentic. Mai mult, cât de altruiști pot fi dacă oferă „secretele” oricui fără să ceară ceva în schimb?

Libertatea aduce cu ea o mare putere de organizare, prioritizare și planificare a vieții personale. Nu este chiar ușor să îți faci programul singur. Nici să te ții de treabă când apa cristalină a oceanului te cheamă să înoți.

Felicitări Aventurescu pentru toată munca depusă!

 

Sursa Foto: Facebook Aventurescu

Iulian Gogan

Puțină lume s-ar putea gândi că poate exista o legătură atât de strânsă între sport și o carieră de avocat de succes, dar în cazul lui Iulian Gogan, chiar așa au stat lucrurile. Mai mult chiar, fotbalul și dreptul au făcut chiar casă bună împreună și, ca urmare a acestei simbioze, a rezultat un avocat recunoscut nu doar pe plan național, ci și la nivel internațional.

 

Cu un procentaj de reușită de peste 95 la sută, Iulian Gogan a fost dintotdeauna pasionat și interesat să apere drepturile celor apropiați. Înainte de a se gândi că o va lua pe calea avocaturii, el a practicat fotbalul cu destul succes, remarcându-se ca portar la juniorii Progresului, unde l-a avut antrenor pe legendarul Ion „Țop” Voinescu, fostul mare portar al Stelei.

De la apărătorul buturilor echipei sale la apărătorul clienților lui nu a mai fost decât un pas, pe care l-a făcut apăsat, păstrând valorile deprinse prin intermediul sportului.

Cred că există o legătură între cele două profesii. În sport, am învățat să fiu Fair-Play, să accept loial regulile jocului, să mă bucur cu moderație atunci când câștig și să fiu demn atunci când pierd, fapt care și-a pus amprenta și asupra carierei mele de avocat, unde am continuat să aplic cele învățate. În plus, am învățat să practic sportul în echipă, iar în avocatură, este obligatoriu să faci o bună echipă cu clientul. În caz contrar, lucrurile nu pot merge într-o direcție bună.

 

A avut de ales între minge și carte

Ales șef de an la Facultatea de Drept a Universității Ecologice, Iulian Gogan a fost pus în fața unei decizii importante la începutul celui de-al doilea an universitar: să aleagă între minge și carte. La acea vreme, evolua în divizia secundă, la FC Atletic, primul club privat din ligile inferioare. A realizat că ar putea avea mult mai mare succes în avocatură.

Așa că a început în cabinetul regretatului avocat Adrian Silvian Pătrașcu, unde a învățat, practic, ce înseamnă avocat, judecător, procuror, grefier, instanță, parchet, arhivă, dosar la bară și toate celelalte. Și-a făcut, apoi, stagiatura sub îndrumarea soților Christina și Dan Vlădescu, oamenii care l-au șlefuit din punct de vedere profesional.

18 decembrie 1999 reprezintă data în care Iulian Gogan a fost primit în profesia de avocat. La nici cinci ani distanță, își deschidea propriul cabinet, „I.C. Gogan”, realizare de care este tare mândru. Și asta pentru că atunci când a pornit la drum, și-a propus să creeze un birou de avocatură boutique, care să cuprindă un număr de maximum 6-7 avocati care să poată oferi servicii personalizate fiecărui client în parte.

Din experiența acumulată, pot spune că este esențial sa cunoști în amănunt business-ul propriului client, pentru a-i putea acorda cea mai bună consultanță posibilă, atunci când va avea nevoie de tine.

 

Iulian Gogan, avocat de succes, fost fotbalist, dar și moderator TV

Totodată, în același an 2004, a reușit cumva să își unească iarăși marile pasiuni ale sale, fotbalul și avocatura, prin intermediul unei emisiuni pe care a prezentat-o la canalul TV Sport, actualul PRO X, intitulată „Cronica microbiștilor”.

Timpul necesar pregătirii acelui talk-show, unde l-a avut printre invitați chiar pe fostul său antrenor, Țop Voinescu, a reprezentat unul dintre puținele momente în care Iulian Gogan s-a detașat de meseria de avocat. O meserie care nu se încheie niciodată, după cum el însuși afirmă.

Ziua de lucru începe inevitabil la 6:30-6:45, în fiecare dimineață. Dacă sunt dosare la care prezența mea este necesară, atunci mă deplasez la instanța respectivă, unde, din păcate, știi când ajungi, dar niciodată când vei termina. Apoi, ziua continuă prin prezența la birou sau la diverse întâlniri cu clienții, prin studierea de noi cazuri, dosare, contracte și se încheie seara, uneori chiar și noaptea.

 

Echilibrul între viața profesională și cea personală, secretul succesului în viață

De multe ori, munca nu se termină nici după ce ajunge acasă, iar după cina petrecută în familie, își scoate laptop-ul și trece la treabă. Asta dacă nu este prea obosit pentru a mai putea acorda atenția necesară speței respective.

Într-un asemenea ritm, este greu de făcut o delimitare clară între viața profesională și cea privată, însă Iulian Gogan pare să fi găsit rețeta fericirii.

Reușesc să mă deconectez atunci când ajung acasă, pâna când începe discuția pe problemele de business ale partenerei mele (n.a. – creatoarea de modă Romanița Iovan). Glumesc puțin, dar îi mulțumesc pentru că în toți acești ani, a înțeles că profesia de avocat este una de uzură, iar termenul de acasă capătă pentru avocat semnificația deconectării totale față de lumea justiției.

Iulian Gogan este specializat în drept comercial, dreptul asigurărilor, drept fiscal, drept bancar și infracțiuni cibernetice, ramurile pe care a considerat că le poate stăpâni mai bine, după ce a acoperit aproape întreaga paletă a activității de avocat, în etapele sale de formare.

Specializările au venit în timp. În perioada de practică, a asistat cu preponderență la dosare penale. Ca stagiar, a lucrat, în special, pe partea de civil, mai ales litigiile declanșate în baza Legii 10/2001, dar și pe partea de drept comercial și societar, divorțuri.

Acum, în cadrul cabinetului său, are colegi care acoperă și alte ramuri de drept. Formează o echipă solidă din punct de vedere al expertizei în domeniu.

 

Cazurile cu greutate financiară ale lui Iulian Gogan

Numele lui Iulian Gogan este legat de numeroase succese și în procese de dincolo de hotare, de care se declară foarte mândru. În toate cazurile în care a reprezentat clienți în străinătate, a lucrat în colaborare cu alți colegi din statul respectiv, el făcând parte dintr-o echipă. Echipa câștigătoare, de regulă.

Iulian Gogan

Unul dintre cazurile celebre câștigate a avut drept miză aproape 30 de milioane de franci elvețieni, reușind să ajungă la o tranzacție favorabilă clientului. Recent, a încheiat un alt litigiu în Italia, unde a reușit, de asemenea, să încheie o tranzacție, după doi ani de procese, prin care clientul și-a recuperat o importantă sumă de bani.

În țară, numărul proceselor câștigate este și mai mare, astfel încât îi este greu să aleagă un caz celebru, nedorind ca vreunul dintre clienți să spună că a considerat cazul lui mai puțin important decât al altuia.

Totuși, voi menționa faptul că într-un dosar aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, am reușit să obțin o ordonanță de clasare pentru toate capetele de acuzare, respectiv evaziune fiscală, spălare de bani, fals și uz de fals, acuzații care au fost aduse unui cetățean străin.

 

Iulian Gogan s-a simțit mai respectat de judecători în străinătate

Asemenea experiențe duc invariabil și la tot felul de comparații între sistemul nostru juridic și cele din afară. Iulian Gogan recunoaște că România stă mai bine la acest capitol decât Italia, dar este mult în urma Elveției sau Germaniei, cel puțin din punct de vedere organizatoric.

Pot spune că am fost foarte bine primit în toate cazurile în care am asistat sau reprezentat clienți în străinătate. Nu am simțit nici măcar o urmă de desconsiderare, chiar m-am bucurat de un respect pe care nu îl întâlnesc întotdeauna în țară și aici nu mă refer la respectul colegilor avocați, ci la respectul judecătorilor față de profesia de avocat.

Mulți dintre noi asociază, indisolubil, nivelul ridicat al corupției de sistemul juridic deficitar. În condițiile în care instanțele sunt din ce în ce mai aglomerate, calitatea actului de justiție este afectat grav, lucru care se răsfrânge și asupra calității vieții noastre.

Într-o perioadă în care se vorbește mai mult ca niciodată de schimbarea legilor justiției, un om de drept de succes, precum Iulian Gogan, pune punctul pe i atunci când subliniază problemele majore ale sistemului nostru juridic.

Nu avem suficient de mulți judecători specializați în contencios administrativ și fiscal, nu avem suficient de multe tribunale specializate, avem o legislație în continuă schimbare care duce la o practica neunitară, avem atât de multe articole din coduri și din alte legi declarate neconstituționale. Din cauza deselor schimbări legislative, ne confruntăm cu o avalanșă de litigii, fapt care îngreunează munca unui judecător și îl pune în situația de a nu avea timpul necesar studierii în amănunt a dosarelor, astfel încât se ajunge la soluții bizare.

 

Ce ne lipsește pentru a avea un sistem juridic sănătos

Acest sistem cu hibe uriașe a făcut posibilă o decizie a Curții de Apel într-un caz din 2007, pe care Iulian Gogan o acuză și acum. Doi copii de doar patru ani care își pierduseră ambii părinți într-un accident de circulație au riscat chiar să ajungă într-un centru de plasament, deși fuseseră adoptați de bunicii materni, în grija cărora au și rămas în cele din urmă!

Hotărârea Curții de Apel București de desfacere a adopției celor doi copii l-a marcat atat de tare încât nici astăzi, după 12 ani, nu o poate da uitării. Chiar dacă există o decizie definitivă în acest sens, însă avocatul o consideră injustă.

Aceasta este situația în care ne aflăm și tot Iulian Gogan are un răspuns pentru lucrurile absolut necesare unui sistem juridic sănătos.

Mi-ar plăcea ca fiecare judecător să fi trecut, înainte de a deveni judecător, măcar 10 ani prin meseria de avocat pentru a acumula experiență, dar și înțelepciunea necesară pentru a decide soarta unor oameni. Apoi, un pachet legislativ armonizat la cerințele UE, dar și cu Constituția României, o corectă aplicare a procedurilor, un buget mai mare care să contribuie la o mai bună organizare a întregului sistem de justiție, respectarea drepturilor omului de organele de anchetă penală, o clasă politică tânără.

Iulian Gogan

 

Cea mai mare împlinire profesională: când bucuria clientului este și bucuria ta

Meseria de avocat a fost prezentată drept fascinantă în numeroase filme de succes de la Hollywood, precum Avocatul Diavolului sau Avocatul din limuzină, pelicule și pe placul lui Iulian Gogan. Dar ce se ascunde, însă, în spatele cortinei?

Cu siguranță, regizorii și scenariștii s-au inspirat din viața reală a avocaților. Dar în filme, este prezentată partea frumoasă a lucrurilor, succesul repurtat în instanțe, câștigul material semnificativ, situația materială bună a avocaților fără a se arăta, însă, și munca enormă care stă în spatele unor astfel de reușite, sutele de ore de studiu, nopțile nedormite, sutele de ore pierdute în instanțe doar pentru a-ți aștepta ordinea dosarului în care reprezinți clientul.

Perioada petrecută în sfera sportului l-a învățat pe Iulian Gogan și că un eșec nu înseamnă și renunțarea la luptă, ci motivarea pentru următoarea etapă a competiției. Iar spiritul acesta de performanță se simte din plin și în activitatea de avocat, pe care Iulian nu ar schimba-o cu nimic în lume.

Când pierd un proces într-o fază de fond și am căi de atac, eu unul mă mobilizez și mă motivez pentru a întoarce soluția în apel sau recurs. În cazul câștigului, cel mai mult mă bucură bucuria clientului. În astfel de cazuri, îmi spun că, deși am ales o profesie grea, de mare uzură și care se zbate să răzbată într-un sistem juridic deficitar, dacă ar fi să dau timpul înapoi, tot această profesie aș îmbrățișa.

Cleopatra Căbuz

Dacă nu ar fi abordat calea științei, ce altă cale ar fi ales în viață? Crede că nu s-ar fi născut. Într-atât de mult iubește acest drum pe care l-a ales și pe care l-a urmat, cu succes, Dr. Cleopatra Căbuz, cercetătoare româncă, membru al Academiei Naționale de Inginerie din SUA.

 

Poate sună pompos, dar clădiri faimoase din lume, precum Burj Khalifa din Dubai, Terminalul 5 din aeroportul London Heathrow, stadionul Wembley, sau facilităţile utilizate la Olimpiada de la Beijing au sistemele de protecţie la incendii, de alarmare şi evacuare în caz de urgenţă dezvoltate sub îndrumarea Dr. Cleopatra Căbuz. Și poate această scurtă prezentare este atât de fulminantă, de amuțitoare, încât nu ar mai fi nimic de zis. Dimpotrivă.

Are o carieră impresionantă, care cel mai bine a fost descrisă anul trecut de către Viva FM, cu ocazia decernării premiului de cetățean de onoare al municipiului Suceava. Câteva lucruri sunt de menționat, pentru a demonstra că vocea doamnei Căbuz merită ascultată.

 

Autor a 55 brevete de invenție

Este plecată din țară încă din 1995, când a obținut poziția de cercetător principal la corporația Honeywell, care operează în peste 100 de ţări şi are o cifră de afaceri de 40 miliarde de dolari. Timp de 12 ani, Dr. Cleopatra Căbuz a deţinut funcţia de vicepreşedinte pentru cercetare şi dezvoltare a grupului de afaceri Siguranţa Vieţii (Life Safety/Industrial Safety) din cadrul Honeywell, având în subordine peste 1.000 de ingineri din 13 ţări ale lumii.

Este autor a nu mai puțin de 55 de brevete de invenţie înregistrate la Biroul de Invenţii al SUA. Raportul “US Nanotechnology R&D and Commercial Implications: Technologies, Opportunities and Markets 2001-2005” al firmei Fuji-Keizai USA Inc. o menţionează pe Dr. Cabuz drept unul din primii 5 lideri din SUA în domeniul microstructurilor integrate în siliciu (MEMS).

Cleopatra Căbuz a fost aleasă, în 2018, membru al Academiei Naţionale de Inginerie din Statele Unite, prestigioasă recunoaştere profesională pentru inginerii cercetători din SUA, pentru contribuţiile tehnice şi ştiinţifice deosebite în domeniul microsistemelor integrate în siliciu, a senzorilor şi a sistemelor de siguranţă industriale.

Pe lângă activitatea ştiinţifică a activat și ca preşedinte al Heritage Organization of Romanian Americans în Minnesota (HORA), o organizaţie non-profit axată pe păstrarea şi promovarea istoriei comunităţilor româneşti din Minnesota, pe promovarea limbii, tradiţiilor şi culturii româneşti.

Cleopatra Căbuz

Dr. Cleopatra Căbuz: „Sunt fericită că am reușit să îmbin activitatea profesională, extraordinar de intensă, cu partea de suflet a menținerii spiritualității românești.”

 

Un om al viitorului

Desigur, suntem curioși cum percepe Cleopatra Căbuz funcția de membru al Academiei Naţionale de Inginerie din Statele Unite, din punctul de vedere al cercetătorului român. O percepe cu modestie și cu recunoașterea faptului că, fără îndoială, reprezintă o recunoaștere de vârf pentru orice cercetător.

Cu atât mai mult pentru un cercetător român venit în Statele Unite cam la mijlocul carierei și lucrând în mediul de cercetare și dezvoltare industrial. Majoritatea covârșitoare a membrilor Academiei sunt profesori universitari cu foarte lungi „ștate de serviciu”.

Ce coordonate poate avea (căci portret-robot probabil e mult spus) un inginer al viitorului? Așa, din perspectiva unui vizionar, Cleopatra Căbuz subliniază cu precizie:

Mă voi folosi în răspunsul meu de studiul realizat de Academia Națională de Inginerie a SUA – unde inginerul viitorului trebuie să aibă cinci competențe importante. 1. Să aibă cunoștințele și talentul necesare pentru a conduce o cercetare independentă într-un domeniu tehnologic nou; 2. Să aibă o formare multidisciplinară pentru a putea lucra cu sistemele complexe prezente într-o lume interconectată; 3. Să fie capabil să lucreze eficient în medii multiculturale, deoarece tehnologia și știința se dezvoltă acum la scară globală; 4. Să aibă o bună înțelegere a aspectelor economice, deoarece nici o soluție tehnică nu prinde viață dacă nu produce rezultate economice pozitive; 5. Să aibă răspundere civică, deoarece tehnologiile puternice pot avea efecte sociale foarte mari.

 

Crearea unui Cadru legal și fiscal care să încurajeze masiv investițiile externe și interne

Pare a fi persoana cea mai potrivită pentru postul de ministru al Cercetării și Inovării în România. Dar nu îndrăznim să ne imaginăm ce ar fi făcut mai exact într-un asemenea post fiind. O provoc însă pe Dr. Căbuz să îmi spună ce ar fi făcut într-un asemenea neimposibil caz.

Iată cum văd eu problema. Multă lume poate să descrie care este starea ideală a unui sistem de cercetare și inovare viguros și capabil să producă creștere economică. Partea extrem de grea este tranziția din starea curentă în starea ideală. Și asta nu se poate face fără cunoașterea în detaliu a stării curente, un plan pe termen îndelungat cu susținere consecventă și cu acceptarea unor momente dificile.

Elemente cheie ar fi, în viziunea domniei sale, următoarele: crearea unui cadru legal și fiscal, care să încurajeze masiv investițiile externe și interne și să clarifice starea proprietății intelectuale; crearea unei hărți complete a mecanismelor de finanțare, de la faza de idee academică la produs comercial; alinierea proiectelor cu obiectivele strategice de țară, cu focalizare pe știință și tehnologia aplicată; crearea unei infrastructuri pentru susținerea start-upurilor; încurajarea mobilității și dinamismului personalului de cercetare către start-up/companie privată; dezvoltarea unei Culturi Antreprenoriale,  unde rezultatele economice sunt cele cu adevărat importante.

În ultimii ani s-au făcut progrese în toate aceste zone. Dar mai este mult până departe. Multe ţări se luptă cu aceste probleme, cu mai mult sau mai puțin succes. Nu suntem singuri. Dar este esențială dezvoltarea unui sistem de Cercetare și Inovare comensurat cu puterea și orientarea economică a țării noastre.

 

Cum au contribuit Cleopatra Căbuz și echipa sa la inaugurarea noului Wembley

În toamna anului trecut Cleopatra Căbuz s-a retras din funcţia de vicepreşedinte pe tehnologie şi parteneriate din cadrul grupului Honeywell. Aceasta după o carieră de 23 de ani în cadrul conglomeratului american. Recunoaște, nu fără emoție, că au fost multe momente extraordinare în timpul activității sale în acest mamut al Americii.

Unul din ele a fost legat de inaugurarea noului stadion Wembley, în primăvara lui 2007. După amânări repetate, se programase în cele din urmă deschiderea stadionului cu ocazia finalei cupei Angliei din 19 mai 2007.

Lumea întreagă aștepta cu sufletul la gură redeschiderea templului fotbalului mondial, Wembley, după șapte ani în care fusese demolat și reconstruit într-o manieră foarte modernă.

Deschiderea stadionului cu aproape o sută de mii de locuri însă nu se putea face fără avizul agențiilor de siguranța vieții. Asta presupunea funcționarea perfectă a sistemelor de alarmă la incendii și de evacuare de pe stadion, toate proiectate de către Honeywell.

Cu nici două săptămâni înainte de predarea oficială a stadionului de la constructor la utilizator, erau încă probleme. Alarme false, mesaje de eroare în sistem…

Teroare! Nu doream ca inaugurarea stadionului să fie amânată din cauza noastră! Am fi fost pe prima pagină a presei englezești și internaționale. M-am dus la fața locului pe 1 martie 2007, împreună cu o echipă de ingineri de sistem și am constatat, între altele, deficienţe la instalarea unor cabluri – instalare făcută de contractori locali. Sunt zeci de kilometri de cabluri în Wembley. Era exclus să se schimbe cablurile. Deci trebuiau modificate  sistemele noastre ca să recunoască și să elimine semnalele false produse de factori pe care nu îi puteam controla.

A fost un efort uriaș. Într-un weekend s-au produs mii de dispozitive noi, s-a modificat softul, apoi s-a montat totul, s-a testat sistemul și s-au obținut aprobările de rigoare. A fost posibil să se joace amicalele în martie și finala Cupei Angliei în 19 mai. Mare bucurie pentru echipa Honeywell și pentru suporterii fotbalului din lumea întreagă.

Cleopatra Căbuz

În momentul de față, sistemul de siguranță a vieții al stadionului Wembley este monitorizat de o echipa Honeywell din România, iar studenții din laboratorul IoT de la Facultatea de Construcții  pot vizualiza în timp real situația acestor sisteme.

 

Lecția de succes economic

Viitorul este de fapt economia cunoașterii, după cum spune cercetătoarea. În viziunea sa, ecosistemele economice se bazează pe agricultură, pe producerea de bunuri sau pe servicii.

Automatizarea a redus dramatic numărul oamenilor necesari în agricultură și în producția de bunuri. Prin urmare, un număr tot mai mare de oameni lucrează și vor lucra în servicii. În economia cunoașterii, aceste servicii sunt tot mai mult bazate pe expertiza intelectuală a individului, nu pe efortul fizic.

Cleopatra Căbuz ne reamintește cei patru piloni importanți pe care se bazează Economia Cunoașterii, conform Băncii Mondiale: 1. Cadrul instituțional care favorizează folosirea cunoașterii și înflorirea antreprenoriatului, 2. Disponibilitatea forței de muncă calificate și existența unui bun sistem de educație, 3. Existența și accesul la o infrastructură adecvată pentru tehnologia informației și a comunicației, 4. Un cadru de inovație vibrant, care să includă mediul academic, sectorul privat și societatea civilă.

Progresul în tehnologia informației și a comunicației oferă acces la orice fel de informație imaginabilă, unor mase foarte mari de oameni. Sistemul de educație nu mai are ca rol primordial comunicarea de informații, dar trebuie să se axeze pe formarea de oameni care pot gândi în mod creator. Care pot transforma volumul imens de informații pe care îl avem la dispoziție, în cunoaștere.

Selectarea și integrarea informației, identificarea de noi modalități de a rezolva problemele sociale, implementarea de soluții în maniere economice viabile – asta înseamnă economia cunoașterii. Mai mult că oricând, dezvoltarea gândirii critice, colaborarea și creativitatea vor defini succesul economic.

 

Dr. Cleopatra Căbuz: „Educația de la noi, și in familie și la școală, nu țintește crearea omului ca locuitor al cetății”

După finalizarea carierei, Dr. Căbuz  va lansa un sistem de burse pentru studenții români orientate în zona de leadership, acesta fiind poate cel mai important element lipsă în sistemul românesc de educaţie – după cum subliniază.

Nu îmi propun să discut toate circumstanțele care ne-au adus aici. Dar unul din factori este acela că educația de la noi, și in familie și la școală, nu țintește crearea omului ca locuitor al cetății. Tradițiile de voluntariat, de răspundere civică și socială sunt aproape inexistente. Acest lucru are mari implicații pentru societatea românească.

Domnia sa crede că statutul de lider – de conducător –  nu este suficient de respectat în societatea noastră.

Nu este înțeleasă valoarea enormă pe care o aduc liderii și managerii buni. De aceea, nu există perocupări sistematice de a dezvolta viitorii lideri încă din copilărie și adolescență, când se formează sistemul de valori și referințe al tinerilor. Sigur că trebuie să avem copii foarte bine pregătiți academic, dar trebuie să ii formăm și pentru a fi buni conducatori, căci numai așa știința se poate transforma în tehnologie și tehnologia în progres economic.

Un prim pas pe care l-a făcut în direcția aceasta este angajarea Politehnicii din București într-un program al Academiei Naționale de Inginerie a Statelor Unite – Grand Challenges Scholar Program – axat pe formarea inginerilor secolului XXI.

O parte importantă a acestei formări este dezvoltarea responsabilității sociale. Tocmai de aceea Dr. Cleopatra Căbuz ne invită la evenimentul din 15-17 mai de la Politehnică, la care are onoarea de a fi co-chair, împreună cu Dl. Prorector George Darie. Vor fi prezente peste douăzeci de universități din Sud-Estul Europei.

Acolo vom discuta un program de educație care, pe lângă rezolvarea provocărilor tehnologice ale secolului XXI,  să includă și aspecte de responsabilitate socială, de înțelegerea viabilității economice ca factor important de decizie în alegerea soluțiilor tehnice, de înțelegerea aspectelor multiculturale ale economiei globale în care trăim.

Oricum ar fi, cu asemenea oameni de nădejde în ale științei și educației, România mai are șanse. Dacă nu ar fi abordat calea științei, ce altă cale ar fi ales Dr. Cleopatra Căbuz în viață? Răspunde fără ezitare: „Cred că nu m-aș fi născut”.

Dana Gonț Bonton
Toţi o cunoaştem pe Dana Gonţ de la emisiunea Bonton, unde, alături de echipa sa, ne prezintă poveşti incredibile de viaţă şi despre o Românie altfel. Despre români care ştiu să îşi depăşească limitele, să încerce şi să învingă. Aşa ca ea! Omul care a transformat o emisiune într-un brand cunoscut, apreciat şi iubit.

 

Dana Gonţ simte precum Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.”

Un suflet sensibil şi empatic precum Dana Gonţ nu avea cum să nu se regăsească în citatul lui Edmond Burke. Un om care aduce mereu în prim plan poveşti de viaţă menite să schimbe destine nu poate fi altcumva, decât un om de atitudine, cu atitudine, plin de compasiune şi spirit.

Cum întotdeauna valoarea unui adult frumos şi echilibrat este dată de familie, de locul de unde ne tragem rădăcinile, seva morală şi sufletească, Dana îşi aminteşte despre faptul că o amprentă importantă în formarea sa a lăsat-o copilăria.

S-a născut şi a crescut în Bucureşti, într-o familie modestă, dar cu valori foarte sănătoase. Mama a fost cea care a făcut o „religie” din bunul-simţ şi care a practicat o educaţie în acest spirit.

Nici astăzi nu ştiu dacă a fost cea mai bună variantă, nu am reuşit niciodată să câştig competiţia cu oamenii tupeişti. Nici măcar nu am intrat în ea. Am fost mereu un om care nu a ieşit în faţă, nu s-a lăudat, care s-a purtat civilizat chiar şi când situaţia cerea o altfel de reacţie.

Dana recunoaşte că este aproape la fel şi astăzi. Totuși, ia atitudine mai des, învăţând că poţi fi politicos, dar ferm în acelaşi timp şi fiind mult mai atentă şi mai selectivă în legătură cu oamenii din jur.

 

De la pasiunea pentru radio, o întâmplare avea să se transforme în 20 de ani de dragoste în televiziune

Ca mai toate lucrurile frumoase, intrarea Danei în lumea televiziunii a fost categoric o întâmplare. Una care i-a schimbat viaţa radical.

Pe Dana o pasiona, de fapt, radioul. Acela a fost visul ei cu adevărat, să facă radio. La numai 15 ani a participat la un concurs de angajare la radio, doar că cei de acolo au poftit-o să revină… când avea să se facă mai mare.

Refuzul a afectat-o, dar a şi ambiţionat-o pe Dana, care şi-a propus să le demonstreze, într-o zi, că poate. Şi a reuşit! Deoarece oamenii care trebuie să ajungă acolo unde le este menirea, ajung. Exact la timp şi exact la locul potrivit.

Aşa avea să se întâmple şi cu ea. Astfel că, atunci când a văzut la televizor că va avea loc un concurs de redactori pentru un post de televiziune local, s-a hotărât să chiulescă de la şcoală (era la liceu, termina clasa a X-a) şi să meargă, fără ştirea părinţilor, să dea concursul.

Zis şi făcut! Planul ei era doar să capete experienţă pentru când va ajunge la radio. Nimeni nu a întrebat-o ce vârstă are şi, după două săptămâni, avea să afle că a trecut cu bine toate probele. Din câteva sute de oameni erau 6 aleşi, iar Dana Gonț avea să fie printre ei!

Îşi aminteşte zâmbind că i-a fost mult mai uşor să câştige concursul, decât să primească permisiunea mamei. A avut noroc că venea vacanţa, aşa că mama i-a dat voie să fie „vedetă” tv doar pe timpul verii. Nu a mai putut însă să o convingă să mai plece de acolo.

Dana Gonț Bonton

Acum, după un drum lung şi cu mai multă maturitate, îmi dau seama că meseria asta a fost şi este pentru mine o mare dragoste. Cu tot ce implică o mare dragoste… fluturi în stomac, emoţii, trădări uneori, neînţelegeri alteori, momente de entuziasm, de împlinire.  Dar, până la urmă, este o dragoste care a rezistat mai bine de 20 de ani.

 

Dana Gonţ între jurnalismul de filantropie şi recunoaşterea dedicării sale, prin premiul de la gala „Oameni pentru oameni”

Dana a încercat de-a lungul carierei sale mai multe proiecte. Proiecte care i s-au potrivit şi pentru care s-a dedicat și s-a implicat alături de echipa ei.

Categoric însă, Dana Gonț este omul născut pentru a face diferenţa. Omul care în tot ceea ce face este alături de oameni, acolo jos, în miezul problemelor lor, căutând soluţii şi rezolvând situaţii aparent fără ieşire. Dana s-a născut pentru oameni, iar dăruirea ei nu a întârziat să fie răsplătită.

La Bonton, împreună cu echipa sa, în toţi aceşti ani, a realizat reportaje despre numeroase proiecte sau oameni care s-au implicat şi au făcut mult bine societăţii româneşti şi ţării. Pentru acest fapt, au fost premiaţi la gala „Oameni pentru oameni”.

La momentul respectiv, în echipă erau doar două persoane, Dana Gonţ şi Ioana Mihalca. Premiul este al amândurora, dar și al lui Digi24 pentru faptul că a susţinut un astfel de proiect.

Dana Gonț

Pentru Dana şi Ioana, tot ce s-a întâmplat în acea seară, avea să fie în primul rând, o mare, mare supriză. Deşi ştiau de nominalizarea proiectului, organizatorii au riscat foarte mult păstrând secretul asupra câştigătorului.

De obicei, în astfel de gale, se sugerează faptul că ai câştigat, pentru a nu exista şansa să nu fi prezent în sală, sau să nu ai măcar un discurs minim pregătit.

Eu nu am ştiut nimic, când mi-am auzit numele m-au cuprins nişte emoţii paralizante. Nu am făcut niciodată nimic pentru premii, acolo unde am câştigat noi nici măcar nu ne-am înscris, a fost la iniţiativa organizatorilor. Dar aş minţi să spun că nu ne bucură  mult. Toate aprecierile, fie că sunt premii, fie că sunt mesaje de la telespectatori, sunt un „combustibil” care ne ajută să mergem mai departe.

 

În viaţă suntem atinşi de oameni…

Valoarea oricărui profesionist, înainte de toate, reiese în primul rând din deschiderea, empatia şi naturaleţea pe care o afişează faţă de ceilalţi oameni. Perseverenţa, bunătatea ca modalitate de abordare a situaţiilor sunt calităţi pe care eu le-am descoperit şi preţuit la Dana Gonţ.

Dana este plină de exuberanţă, de entuziasm, de nobleţe. Știe să fie mereu acolo unde se cere şi se impune de situaţie. A transformat meseria într-o mare iubire, iar asta a fost posibil deoarece Dana iubeşte frumosul, oamenii şi lucrurile bine făcute. Din suflet!

Bonton înseamnă mult pentru mine, pentru că este un proiect pe care am avut libertatea să îl creionez aşa cum mi-am dorit. Au fost un efort şi o luptă permanentă, dar am creat un brand, un trend în televiziune chiar, şi asta e mai mult decât îmi imaginam la început. Este o emisiune care a marcat şi maturitatea mea profesională, pentru că eu am lucrat mult, foarte mult, şi la Digi24 şi înainte, în spatele camerei.

Puţini înțeleg că munca de producător, realizator, editor este extraordinar de importantă şi de grea. Presupune foarte multă implicare, documentare, alergare, ore întregi de scris și nu este o activitate atât de vizibilă.

Astfel că, această muncă a Danei a fost mai puţin remarcată. Era cunoscută din emisiunile muzicale şi doar cei cu care lucra direct ştiau că ea este un jurnalist complex.

Prin Bonton, lucrul acesta a devenit mai vizibil, iar telespectatorii o primesc cu mare drag în casele şi inimile lor, aşteptând cu sufletul la gură o altă poveste de viaţă sau un alt exemplu de determinare.

 

Toţi avem lecţii de învăţat pe parcursul vieţii

Prin intermediul meseriei sale, a emisiunii şi povestirilor pe care simte să le aducă în faţa noastră, Dana este ea însăşi o frumoasă lecţie de viaţă. Un om care a crezut în propriile sale pasiuni, care a încercat până a reuşit, a rămas caldă, sensibilă și atentă cu toţi şi tot în jurul său.

Ca jurnalist, am văzut mereu în Dana un exemplu demn de urmat. Mi-a plăcut tot ce a făcut de-a lungul timpului, echilibrul şi dedicarea, faptul că este un activist al ideilor cu efect în societatea românească.

Din acest motiv, am dorit să ştiu care ar fi lecţiile învăţate de ea pe parcursul timpului?

Obişnuiam să îmi închei interviurile de la Bonton cu întrebarea asta şi acum, când o primesc eu, îmi dau seama că nu e uşor să alegi ce ai învăţat. Profesional am învăţat că poţi avea pasiune şi echilibru în acelaşi timp, că perseverenţa este uneori cheia succesului, că trebuie să te lupţi atunci când ştii că faci ce trebuie şi că trebuie să ceri mai mult de la oameni, chiar şi atunci când asta nu te face simpatic. Din punct de vedere uman am învăţat şi mai mult, dar cel mai important lucru ar fi să nu îţi pierzi nădejdea, credinţa în bine, chiar dacă este lucrul cel mai încercat în viaţă.

Printre alte lucuri, ea mi-a spus că nu semănăm unii cu alţii, nici în dorinţe, nici în credinţe şi că din acest motiv, nu poate da un sfat universal valabil. Și totuşi:

Dacă aş avea puterea să influenţez cu ceva omenirea astăzi, aş începe cu a fi mai puţin egoişti. Egoismul este tendinţa care mă supără cel mai mult.

 

Ce face Dana Gonţ când nu este jurnalist şi realizator de Bonton

Văzând-o mereu activă la emisiuni, ştiind cât timp şi câte ore de muncă implică realizarea acesteia, drumuri făcute în diverse oraşe sau locuri, mă întreb cum se împarte ea între televiziune şi propriile sale bucurii din viaţa de zi cu zi.

Dana Gonț

Am din ce în ce mai puţin timp liber. De cele mai multe ori, timpul pe care nu îl petrec în televiziune se împarte între poveştile pe care le scriu pe blogul meu, danagont.ro, alte evenimente sau proiecte de suflet şi timpul pentru famila mea şi prietenii mei. Cât despre pasiuni, dincolo de cele menţionate, sunt o mare iubitoare de călătorii, natură şi pisici.

 

Cum este să fii român de elită în România de azi

O să încep şi eu ca Nică al Smarandei şi o să spun că nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi iubesc foarte mult ţara, oamenii ei, tradiţiile şi obiceiurile. Din acest motiv, simt mereu să ştiu cât de important este acest aspect şi pentru cei cărora le iau interviu.

Nici Dana nu a scăpat, dar bănuiesc că nici nu şi-ar fi dorit să scape, la cât de activ se implică în modelarea unor concepte şi concepţii.

Mulţumesc pentru că mă includeţi în această categorie. Am sentimente amestecate despre a fi român astăzi. Pe de o parte mă simt legată de ţara aceasta şi tradiţiile ei, mă simt norocoasă că am avut şansa să văd, să înţeleg, să simt ce înseamnă traiul autentic, viaţa la ţară, spiritualitatea, rânduiala românească. Sunt lucruri care m-au legat de pământul ăsta pentru totdeauna.Pe de altă parte simt nedreptatea care i se face acestei ţări de atâta amar de vreme. Simt frustrarea generaţiei mele, mereu de sacrificiu, mereu într-o aşteptare care se termină prost, căreia i se fură viitorul.  Nu e simplu să trăieşti în România astăzi, dar nu cred că m-am născut aici întâmplător. Aşa că, deocamdată, mă străduiesc să nu fiu degeaba aici.

Dana Gonț Bonton

 

Cuvânt de încheiere

Apreciez munca ei de foarte mult timp. O aştept cu drag, ca român şi jurnalist, să apară cu emisiunea Bonton şi să ne arate că nu există „nu se poate”, ci numai „nu vreau”.

De la Dana Gonț, am de învăţat mereu şi ca profesionist şi ca om. Ca să devii mereu o versiune mai bună a ta, trebuie să fii dispus mereu să înveţi, să primeşti lecţii şi să pui în practică prin implicare şi bunătate!

Mi-am dorit să îi iau un interviu, deoarece am simţit în acest lucru o provocare frumoasă. Să o ai pe Dana ca interlocutor nu poate fi decât o experienţă deosebit de utilă. O experienţă care te marchează şi îţi arată că Dana este cumva mereu pe podiumul galei „Oameni pentru oameni”. Acolo este locul ei!

Dana Gonţ nu este doar un jurnalist extraordinar sau un om de televiziune dedicat. Am aflat cu ocazia dialogului nostru că valoarea ei o dă chiar „religia” învăţată de la mama sa, îmbinată cu o sclipire genială de înţelepciune şi o doză consistentă de umanitate!

Îţi doresc să reuşeşti în tot ceea ce îţi propui să realizezi, atât ca om, câţ şi ca profesionist. Să cunoşti cât mai multe poveşti frumoase de viaţă, cât mai mulţi oameni care fac diferenţa şi au ceva de spus prin tot ceea ce reprezintă ei.

Şi nu în ultim rând, îţi doresc să fii mereu la fel de apreciată şi iubită!

Cristian Presură

La ora actuală, fizicianul Cristian Presură este unul dintre cei mai apreciați români din Diaspora. De 20 ani locuiește în Eindhoven și este angajat de concernul Philips să schimbe lumea în care trăim.

 

Munca sa a rezultat în descoperirea unui ceas inteligent care citește pulsul, exclusiv prin senzori optici. Este de fapt o îmbunătățire a unui aparat medical denumit pulsoximetru, care măsoară oxigenația și pulsul pacienților. Fizicianul a preluat senzorul pe baza căruia funcționează pulsoximetrul, l-a introdus într-un ceas și l-a adaptat pentru a măsura doar pulsul, fără saturația de oxigen.

În plus, Cristian Presură este autorul cărții „Fizica povestită”, o lectură obligatorie pentru orice pasionat de afirmații argumentate. Cartea-fenomen a fost premiată de către Academia Română și, așa cum declară unii critici, valorează cât cinci ani de studiu la facultatea de fizică.

Aflăm din interviul acordat Deliei Budurcă pentru emisiunea PORTRET că fizicianul de talie mondială a fost, în două rânduri chiar, corijent la fizică în liceu… Pur și simplu căuta rezolvări la problemele de fizică, altele decât cele prezente în manual, iar profesorul său nu putea accepta asta.

Mai aflăm ce este fizica pentru Cristian Presură, de ce e important să o înțelegem și să păstrăm viu copilul din noi. Primim învățăminte chiar din alte arii, de exemplu cum ne ajută gândirea critică să ne apropiem de Occident, ce ar trebui să însemne fericirea pentru noi, atuurile și minusurile României și românilor.

 

Iată doar câteva idei extrase din interviu:

 

Ce înseamnă fizica pentru Cristian Presură:

„Fizica este o cale de a te descoperi pe tine însuți. Rămâne pentru mine acea carte mare și foarte frumoasă a lumii în care trăim. Fizicianul este ocupat să găsească ce se întâmplă în îndepărtările spațiului cosmic, în același timp ce se găsește în lumea înconjurătoare.

Fizica m-a învățat să fiu întotdeauna critic. Am intrat în acest domeniu crezând că voi descoperi ce este realitatea. Fizica însă te învață o lecție dură, pentru că, de fapt, tu nu știi ce este realitatea.”

 

Vom putea vreodată să ne teleportăm?

„Teleportarea a fost deja realizată. Mai exact, o teleportare a informației din lumină. Încă nu suntem în stare să teleportăm obiecte. Legile fizicii la ora actuală nu interzic teleportarea, iar tot ceea ce nu interzice fizica se va realiza la un moment dat în viitor.

În esență, este posibil să fiu în două locuri simultan. În practică însă, nimeni nu a reușit. Deocamdată, nu ne explicăm de ce obiectele macroscopicce nu pot fi puse în superpoziție cuantică.”

 

Care este următorul pas în fizică

„După mine personal, fizica trebuie să iasă cumva din această lume exterioară și să contribuie la înțelegerea creierului.”

 

Punctul de inflexiune pentru Cristian Presură

„Un destin se construiește în general din micropuncte de inflexiune. Pentru mine, au fost profesorii. Profu de mate, Dragoș Constantinescu, m-a învățat cel de-al treilea punct esențial pentru a deveni fizician – să privești matematica ca pe un puzzle. Să descopăr cu mintea mea că orice problemă de matematică este un rebus pe care trebuie să îl rezolv.”

 

O idee excelentă, care poate revoluționa modul în care ne organizăm ziua de lucru

„Înainte să pui informații și cunoștințe în copil, trebuie să îi cureți sufletul. Pitagora, la celebra lui școală, trezea copiii dimineața, se plimba cu ei o oră și îi lăsa să mediteze. Ei singuri, cu gândurile lor, meditau asupra a ceea ce s-a întâmplat în ziua precedentă, asupra a ceea ce urmează să facă în ziua respectivă. După aceea mergeau la școală, iar seara aveau timp jumătate de oră să mediteze asupra a ceea ce învățaseră.

Sunt acele momente de pauză într-o zi pe care tu ți le acorzi numai ție, în așa fel încât să digeri informația pe care ai căpătat-o. Eu construiesc câteodată aceste momente artificiale. Am un telescop acasă și îmi iau 15-20 minute, nu doar să mă uit la stele dar și să mă gândesc la ce mi s-a întâmplat.”

 

Ce ar aduce din Olanda în România

„Aș transplanta ceea ce numesc eu profesionalism. Olandezii au o chestie. În momentul în care se apucă de o treabă, o fac bine. Aș transporta asta în spiritul românilor, dacă aș putea. Te-ai apucat să faci o stradă, ți s-a dat un anume buget, fă-o, și fă-o bine.

Spiritul balcanic are însă și avantajele lui. Imaginație, libertate și, a propos, românii în general sunt văzuti ca inventatori buni în străinătate. Olandezii fac un lucru bun dar trebuie să îi pui pe șina care trebuie. Românul iți mai sare de pe șină, doi pași la dreapta, doi pași la stânga, dar când ajunge acolo, descoperă o piatră!”

 

Multe alte idei interesante, în interviul video de mai sus, pus la dispoziție de către Delia Budurcă. Vizionare plăcută!

 

Foto credit: Octavian’s Photography Corner

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu (42 de ani) este senator și membru al Comisiei de cultură a Senatului, unul dintre puținii politicieni de stânga care spun lucrurilor pe nume, cu orice risc. Membru PSD din 2012, e cel mai dur contestatar al derapajelor din propriul partid.

 

Ministru al culturii în guvernul Ponta, între 17 decembrie 2014 și 17 noiembrie 2015, și în guvernul Grindeanu, între 4 ianuarie și 29 iunie 2017, Ionuț Vulpescu a readus 2% din încasările Loteriei Române către Administrația Fondului Cultural Național. 20.000.000 de euro au intrat în conturile Administraţiei de când a promovat o Ordonanţă de Urgenţă în acest sens, în primăvara lui 2015.

Tot în 2015 a redus TVA-ul la carte, presă și acțiuni culturale la 5%, una din cele mai mici din Uniunea Europeană. De asemenea, a finalizat o lege prin care revistele culturale sunt sprijinite de stat. 1.250.000 de euro merg anual către acestea.

500.000 de euro sprijină în fiecare lună proiectele culturale ale creatorilor independenţi și ONG-urile culturale. Printre realizările mandatului său se mai numără cumpărarea Vilei Florica sau deblocarea colecției filatelice a României.

 

Mai mult decât un simplu spectator

A intrat în politică pentru că avea un proiect pe care dorea să-l pună în practică, dar și pentru că a crezut în valori etice și morale, pe care să le folosească în favoarea binelui public și al oamenilor.

E nevoie de vocație, și asta devine important în cariera unui politician, deși termenul de politician a căpătat, nemeritat, o tentă peiorativă. Alegerea de a deveni politician nu este, de obicei, una de oportunitate, cum cred mulți acum. Angajamentul este produsul unei evoluții la nivel personal. Al unei acumulări. Sunt oameni care au un angajament public în sânul societății civile. Nu trec însă granița care separă angajamente de acest gen și politic. Politicul este mai mult decât aderența la un ONG, deși marea majoritate a organizațiilor de acest gen sunt chiar mai politizate și ideologizate, decât multe partide.

Politica este până la urmă arta de a face. S-a implicat pentru a nu mai fi un simplu spectator, așa cum suntem mulți dintre noi. A vrut să facă ceva în domeniul de care se simte cel mai legat, cultura, fiind absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, cu master în Doctrină şi Cultură şi doctorat în Filosofie.

Mulți dintre noi comentăm și suntem nemulțumiți tot timpul de ce se întâmplă în țara asta. El a vrut să facă și altceva decât a comenta.

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu: „Cred că, până acum, am lăsat ceva pozitiv pentru cultură, domeniul ăsta atât de vitregit în România, indiferent de epocă.”

 

Cât de importantă este relația cu oamenii

Ionuț Vulpescu a suferit o grea pierdere anul trecut. Tatăl lui, preot de 40 de ani în comuna Dobra, județul Dâmbovița, a decedat la 74 de ani. Senatorul spune că părintele său a fost un model pentru el și că i-a deschis orizonturi de cunoaștere extraordinare.

Deși a absolvit Teologia, pe care o consideră știința socială cea mai apropiată de om, Ionuț nu i-a urmat ca preot tatălui său. Și-a dorit cumva să depășească un prag, să îmbrățișeze diversitatea. Studiile însă i-au fost permanent de folos. Mai ales în relația cu oamenii, extrem de importantă și în politică, dacă nu urmărești doar interesul personal.

Lui Ionuț îi pasă de ceea ce face, are ceva de spus, a avut și are proiecte, vrea să lase ceva în urma lui și, până acum, a reușit.

Există o grilă strâmbă de citire a acțiunii politicienilor. Ei trebuie să fie neapărat lacomi, violenți, nepăsători. Ca să lași ceva, trebuie să vrei să faci asta. Și mulți dintre colegii mei, cu toată imaginea asta prefabricată, chiar lucrează pentru a lăsa ceva în urma lor. Iar „a face” este, cum tot spun și nu vor unii dintre colegii mei să înțeleagă, operă colectivă. Nu faci nimic solitar, într-o societate complexă, dominată de interdependențe. Când vrei să fii solist, cel mai adesea te fluieră galeria, ca pe un tenor răgușit de la Scala din Milano.

 

Ionuț Vulpescu: „Trebuie să reînvățăm cultura dialogului, nu a confruntării cu orice preț”

Când am adus vorba despre mișcarea #rezist, senatorul a făcut mai întâi o trimitere la vestele galbene franceze, spunând că, spre deosebire de alte țări, la noi această mișcare de protest nu atinge nicio problemă socială.

Tot ce vrea această mișcare de protest de la noi este să dispară „Ciuma Roșie”. Un soi de mână înarmată a unei opoziții „eterice”, ca să spun așa, deși ea, opoziția, este cât se poate de concretă și de vizibilă. Mi se pare straniu să ceri doar mai multe cătușe și mai multe pușcării. Nu ne interesează inechitățile? Nu ne interesează sărăcia din muncă? Nu ne interesează nimic altceva, într-o țară care are atâtea probleme sociale?

I-am spus că greșește aici, pentru că am ieșit și eu în Piață de mai multe ori și nu am ieșit ca să stârpesc „ciuma roșie”, ci pentru că am vrut să taxez niște derapaje ale actualei guvernări. Fostul ministru al culturii explică:

Fără îndoială că derapajele unei guvernări, oricare ar fi aceea, trebuie sancționate. Ceea ce am vrut să subliniez este absența temelor sociale din spațiul public, din arsenalul revendicărilor și protestelor. Sunt multe alte subiecte importante pentru dezvoltarea unei națiuni. M-aș gândi la educație și la cultură, în primul rând. Și încă ceva. Trebuie să reînvățăm cultura dialogului, nu a confruntării cu orice preț.

Mai trebuie adăugat că Ionuț Vulpescu nu e de acord cu violența, de oriunde ar veni ea. Societatea civilă nu are, prin definiție, nici permis de violență, nici de imunitate în fața legii. Cum nici statul, cu toate că are monopolul utilizării forței, nu înseamnă că trebuie să folosească iresponsabil acest monopol.

S-ar fi așteptat mai degrabă ca evenimentele din 10 august 2018 să genereze o dezbatere națională, un dialog serios în societate. Pentru el, acestea au fost doar un act gratuit, în care niște politicieni au încercat să se cațăre pe valul unor nemulțumiri.

Îmi dă exemplul lui Macron care, deși contestat fără încetare, a încercat un dialog cu Franța profundă. La noi, din păcate, nu are cine să mijlocească acest dialog. Lipsa arbitrului în societate naște noi probleme, și nu rezolvă niciuna.

 

Loialitate față de ideologie, nu față de lideri care vin și pleacă

A criticat în câteva rânduri oameni și fapte din partidul din care face parte, PSD. Cum își explică faptul că nu a fost încă exclus? Criticile lui sunt motivate de principii, „de respectul pe care trebuie să-l avem față de valorile și programele partidului”. Spune despre aceste critici că nu au fost rezultatul vreunei agende ascunse și că el are obligația de loialitate față de partid, nu neapărat față de niște lideri care vin și pleacă.

Ionuț Vulpescu este și un critic dur al societății în care trăim și al tipului de politician actual. Dar face parte din lumea lor. Nu i-a plăcut acest termen când i l-am spus, „lumea lor”.

Ce înseamnă „lumea lor”? Nu există o lume omogenă, a politicienilor. Fiecare dintre noi avem identitatea noastră, individualitate. Că lucrăm împreună, da! Dar fiecare este responsabil de actele lui. Și, când este vorba despre partid, este responsabil de deciziile care se iau în comun. Când se depășesc niște limite, tu, ca politician, ai și posibilitatea demisiei.

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu: „Aș fi lipsit de modestie, și oricum de rațiune, să cred că pot schimba eu, singur, lumea asta a politicii. Exemplul personal este singurul instrument de care dispun, pentru a schimba, și-l folosesc. Cu onestitate”. Foto Credit: Alex Micsik

 

Despre feudalizarea instituțională

L-am întrebat cum a făcut față „sistemului” despre care se tot vorbește și cum a fost obstrucționat din interior sau dacă a simțit intervenția unor „forțe oculte interne și internaționale”.

El spune că nu e vorba despre acel „stat paralel” care a devenit o obsesie globală, ci de ceva mult mai pervers, pe care noi, românii, îl putem patenta, anume feudalizarea instituțională.

La noi, de multe ori, instituțiile sunt feude ale unor funcționari publici, directori, care au schimbat mai mulți miniștri decât am eu ani în politică. Feude care nu au de dat socoteală nimănui. Când intri, ca ministru, în minister, vezi privirile „bătrânilor”, care spun cam așa: „Cât rezistă și țâști-bâști-ul ăsta în malaxorul nostru? Pariuri? Trei luni? Șase luni?”.  Ăsta e sistemul, plus birocrația, plus paranoia „corupției”, care a făcut de-a dreptul absurd circuitul actelor oficiale, fuga de răspundere generând adevărați monștri.

Așa că, în loc să fie ceea ce îi cerea fișa postului, planificator strategic și interfață politică în Executiv, Ionuț a trebuit să-și ocupe timpul cu „bizantinisme de birou” și să asculte tot felul de inepții. A încercat să înțeleagă de ce se blochează lucruri simple.

 

Războiul româno-român: ne place să facem rău!

Cât despre forțele externe, nu sunt prea multe de spus. Deși Ionuț e de acord că, atunci când vine vorba de interese, cu multe zerouri în inventar, orice este posibil.

Marea problemă o reprezintă modul irațional în care se desfășoară lupta politică la noi. Nu de puține ori te trezești atacat nu doar de adversari, ci și de ai tăi. Războiul româno-român nu e o metaforă. Ne place să facem rău. Îl planificăm. Îl premedităm. Mulți trăiesc numai cu dorința de a face rău. Dacă nu poți face bine, abține-te! Dar nu, la noi așa ceva nu există!

Ce vede un senator pozitiv în România? Ionuț Vulpescu e de părere că România s-a schimbat mult, și nu în rău. Doar că, afirmă el, suntem blocați din punct de vedere mental, suntem programați să vedem doar răul.

El vede România ca pe o țară normală, în cele mai multe domenii. O țară creatoare, muncitoare, cu una dintre cele mai mari rate ale creșterii productivității din UE. Semn că se investește și în oameni, și în tehnologii, dar și că se schimbă mentalități.

Este partea pozitivă a migrației din motive economice. Dar acest bine nu place celor care domină viața publică cu discursul despre „răul din România”.

Consideră că politica se va calma, odată ce se va finaliza un ciclu de schimbare de generații. Ionuț crede că, de fapt, problema este alta: nu prea mai producem, prin educație, „cetățeni”. Mai precis, indivizi care să știe cum funcționează statul, instituțiile sale, care-și cunosc drepturile, libertățile, obligațiile, care au angajament în spațiul public.

Politicul are nevoie de contra-puteri de calitate, care să-l oblige să se schimbe, nu de civism de operetă. Strada nu înseamnă nimic, ca mecanism al schimbării.

 

Ionuț Vulpescu a oferit două burse de studii pentru copii fără posibilități materiale

Cele două burse provin din suma forfetară pe care o primește lunar în Parlament. Gestul său a fost menit să readucă în prim-planul dezbaterii politice problema abandonului școlar din motive economice.

Sigur că nu bursele oferite de el, sau de câțiva colegi parlamentari, rezolvă problema. Dar crede că se mișcă o serie de lucruri la nivelul deciziei și că totul trebuie să devină ceva coerent, ca acțiune și ca finanțare.

Ionuț Vulpescu

Dar ce ar trebui să facem cu toții pentru a schimba ceva în societatea românească, să nu ne mai plece în străinătate cei mai buni specialiști? În primul rând, crede Ionuț, trebuie să ne asumăm responsabilități și să nu ne mulțumim doar cu rolul de spectatori. Și, mai ales, să nu mai tratăm totul în cheie politică, de fapt doar electorală.

„Vrem o țară ca afară” – se spune -, cum facem România ca afară?

Să vedem despre ce „afară” vorbim? Că și Germania este „afară”, dar și Venezuela este afară. Dau niște extreme, să fiu corect înțeles. Putem fi Germania? Evident, nu! Și nici nu este bine să ne impunem obiective aberante. A fi o „țară ca afară” înseamnă, în fond, un stat funcțional, care nu-și tratează cetățenii ca adversari, ci ca parteneri, sisteme funcționale de educație și de sănătate, o societate fără prea multe inechități, infrastructuri decente, o birocrație funcțională, un mediu curat.

 

Să ne pese unora de alții!

Senatorul crede că pentru toate acestea este nevoie de un efort comun, de colaborare, de lucru împreună, un individualism temperat de civism și, foarte important, să ne pese unora de ceilalți!

Am abordat și problema autostrăzilor, mult discutată în ultima vreme. De ce nu avem o autostradă care să traverseze România, după 30 de ani de democrație?

Ionuț crede că la începutul tranziției nu ne-am permis. El zice că apoi a venit cineva care a zis că trebuie să ne scoată autostrăzile din cap, după care, când ne-am propus și ne permitem, am ajuns să nu mai avem forță de muncă pentru a le construi.

Iadul socialist are oarece continuitate, nu? Lăsând gluma, este clar că ne lipsește dimensiunea prospectivă a politicii. Nu prea putem să ne proiectăm imaginea în viitor, să ierarhizăm prioritățile, să lucrăm pentru atingerea obiectivelor, dincolo de ciclurile electorale. Dar nevoia ne va obliga să revenim la realitate. Și atunci vom avea și autostrăzi.

România e co-organizatoare a Campionatului European din 2020. Ionuț Vulpescu ar paria că nu vom fi în stare să pregătim la timp stadioanele pe care le-am promis. El vede ca principală cauză lipsa forței de muncă, dar și plăcerea de a face rău a unora, care contestă diferite licitații doar pentru că se poate.

Nu dă sfaturi, pentru că, zice el, nu are suficientă experiență de viață, dar le transmite tinerilor că trebuie mai întâi să fie oameni. Să realizeze că tinerețea, în sine, nu este nici avantaj, nici virtute.

Acelora care vor să urmeze o carieră politică le transmite că averea în politică este, în cea mai mare parte, un mit urban. Tinerii aspiranți la fotoliul de politician trebuie să o ia de jos, să-și testeze tăria angajamentului politic, să propună ceva, și să lupte pentru realizarea acelui proiect.

Și un gând pozitiv pentru următorii 10 ani în România: „Să trecem peste vrajba devenirii noastre și să lucrăm pentru a obține un statut demn într-o Europă a națiunilor”.

 

Sursa foto: arhiva personală

Radu Paraschivescu

Scriitorul Radu Paraschivescu (58 de ani) este un fin analist al societății în care trăim și un critic feroce al oamenilor care ne conduc. Cuvintele scrise în editorialele și cărțile sale și vorbele spuse la radio sau la tv ating de fiecare dată subiecte fierbinți. Radu taxează cu ironie derapajele politicienilor, lipsa de substanță a discursurilor acestora și greșelile flagrante de exprimare ale persoanelor publice.

 

Paraschivescu a scris până acum 25 de cărți, a tradus peste 100 de titluri din autori englezi, americani, francezi și canadieni. Este editorialist în diverse publicații, a realizat două emisiuni de televiziune la Digi24, participă la Matinalul de joi de la Digi FM, e analist sportiv la Digisport. Un om extrem de activ, căruia i-ar plăcea să locuiască în străinătate, dar care are prea multe de făcut în România.

„Nu simt că anul viitor o să fac 60 de ani, Doamne ferește! Îmi place activitatea, îmi place freamătul. Nu sunt un tip static, nu sunt genul de om care să aștepte pensia și care să își pună o mână pe piept în așteptarea zilei în care o va pune și pe cealaltă”, se autodefinește Radu Paraschivescu în interviul ce urmează.

Veți putea vedea părerile lui despre societatea în care trăim, despre tipul de politician român și presa din România. Veți afla de ce emisiuni culturale precum cea a scriitorului Dan C. Mihăilescu își găsesc cu greu locul în peisajul media autohton. Veți găsi, de asemenea, sfaturile pe care le oferă Radu tinerilor de la noi.

Interviul e savuros, scriitorul atinge problemele importante din zilele noastre și comentează cu ajutorul cuvintelor lui măiastre subiecte fierbinți din societate și din politică.

 

Printre multe altele, veți afla opinia scriitorului despre:

 

Ce a făcut România în ultimii 30 de ani

„Tu, ca țară, ai făcut pași înainte din inerția istoriei, nu pe cont propriu. Fie te-a împins curentul european, fie te-au tras alții de urechi. Tu, pe cont propriu, ai făcut mult mai puțin decât promiteai cu 30 de ani în urmă.”

 

Insulta versus argument

„Insulta este ceva păgubos pentru cel care o practică. Eu am vorba asta: cine insultă se insultă. Nu este nimic mai simplu decât să insulți pe cineva. Argumentul e povestea. Dacă ai de combătut pe cineva, combate-l cu idei, cu argumente, cu ironie. Dacă ajungi la insultă, înseamnă că nu ai alte arme.”

 

De ce ar trebui să țină cont scriitorul de azi și de mâine:

„Să nu încerci prin scrisul tău să le placi tuturor. Vei avea contestatari și admiratori. Nimeni nu întrunește unanimități. Unanimitățile țin de utopii, iar utopia este paradișul proștilor.”

 

Să ne facem harakiri moral!

„Premierul Japoniei a fost lăsat să aștepte pe aeroport. Asta este o chestiune care impune harakiri, măcar un harakiri moral. Nu cred că în Europa civilizată, în care vrem noi să fim, așa ceva poate fi acceptat.”

 

Noul cont de Facebook Radu Paraschivescu

„Am Facebook de vreo două luni jumate și este cronofag mult mai mult decât mi-aș fi putut eu închipui. Fiind și politicos din fire, mă grăbesc să le răspund tuturor la mesaje, ceea ce mi s-a spus că este o tâmpenie fără margini”.

 

Cât de urât este să trăiești fără cărți

„Sunt oameni care tăiesc fără compot, sunt oameni care trăiesc fără halva, sunt oameni care trăiesc fără cărți. Se poate, dar e urât. E sărăcăcios, dar posibil este. Cunoaștem oameni din fotbal care nu au nici măcar mersul trenurilor în bibliotecă”.

 

Adevărata elită a României

„Există oameni de plan secund care nu au asumat o poziție publică și care ar trebui scoși cumva la lumină. Ar trebui arătați pentru că lumea noastră e în criză de modele, iar apariția lor ar oxigena un mediu public care altfel e asfixiant.”

 

Mult mai multe detalii inedite despre un mare om de cultură, în interviul video de mai sus. Vizionare plăcută!