Cristian Presură

La ora actuală, fizicianul Cristian Presură este unul dintre cei mai apreciați români din Diaspora. De 20 ani locuiește în Eindhoven și este angajat de concernul Philips să schimbe lumea în care trăim.

 

Munca sa a rezultat în descoperirea unui ceas inteligent care citește pulsul, exclusiv prin senzori optici. Este de fapt o îmbunătățire a unui aparat medical denumit pulsoximetru, care măsoară oxigenația și pulsul pacienților. Fizicianul a preluat senzorul pe baza căruia funcționează pulsoximetrul, l-a introdus într-un ceas și l-a adaptat pentru a măsura doar pulsul, fără saturația de oxigen.

În plus, Cristian Presură este autorul cărții „Fizica povestită”, o lectură obligatorie pentru orice pasionat de afirmații argumentate. Cartea-fenomen a fost premiată de către Academia Română și, așa cum declară unii critici, valorează cât cinci ani de studiu la facultatea de fizică.

Aflăm din interviul acordat Deliei Budurcă pentru emisiunea PORTRET că fizicianul de talie mondială a fost, în două rânduri chiar, corijent la fizică în liceu… Pur și simplu căuta rezolvări la problemele de fizică, altele decât cele prezente în manual, iar profesorul său nu putea accepta asta.

Mai aflăm ce este fizica pentru Cristian Presură, de ce e important să o înțelegem și să păstrăm viu copilul din noi. Primim învățăminte chiar din alte arii, de exemplu cum ne ajută gândirea critică să ne apropiem de Occident, ce ar trebui să însemne fericirea pentru noi, atuurile și minusurile României și românilor.

 

Iată doar câteva idei extrase din interviu:

 

Ce înseamnă fizica pentru Cristian Presură:

„Fizica este o cale de a te descoperi pe tine însuți. Rămâne pentru mine acea carte mare și foarte frumoasă a lumii în care trăim. Fizicianul este ocupat să găsească ce se întâmplă în îndepărtările spațiului cosmic, în același timp ce se găsește în lumea înconjurătoare.

Fizica m-a învățat să fiu întotdeauna critic. Am intrat în acest domeniu crezând că voi descoperi ce este realitatea. Fizica însă te învață o lecție dură, pentru că, de fapt, tu nu știi ce este realitatea.”

 

Vom putea vreodată să ne teleportăm?

„Teleportarea a fost deja realizată. Mai exact, o teleportare a informației din lumină. Încă nu suntem în stare să teleportăm obiecte. Legile fizicii la ora actuală nu interzic teleportarea, iar tot ceea ce nu interzice fizica se va realiza la un moment dat în viitor.

În esență, este posibil să fiu în două locuri simultan. În practică însă, nimeni nu a reușit. Deocamdată, nu ne explicăm de ce obiectele macroscopicce nu pot fi puse în superpoziție cuantică.”

 

Care este următorul pas în fizică

„După mine personal, fizica trebuie să iasă cumva din această lume exterioară și să contribuie la înțelegerea creierului.”

 

Punctul de inflexiune pentru Cristian Presură

„Un destin se construiește în general din micropuncte de inflexiune. Pentru mine, au fost profesorii. Profu de mate, Dragoș Constantinescu, m-a învățat cel de-al treilea punct esențial pentru a deveni fizician – să privești matematica ca pe un puzzle. Să descopăr cu mintea mea că orice problemă de matematică este un rebus pe care trebuie să îl rezolv.”

 

O idee excelentă, care poate revoluționa modul în care ne organizăm ziua de lucru

„Înainte să pui informații și cunoștințe în copil, trebuie să îi cureți sufletul. Pitagora, la celebra lui școală, trezea copiii dimineața, se plimba cu ei o oră și îi lăsa să mediteze. Ei singuri, cu gândurile lor, meditau asupra a ceea ce s-a întâmplat în ziua precedentă, asupra a ceea ce urmează să facă în ziua respectivă. După aceea mergeau la școală, iar seara aveau timp jumătate de oră să mediteze asupra a ceea ce învățaseră.

Sunt acele momente de pauză într-o zi pe care tu ți le acorzi numai ție, în așa fel încât să digeri informația pe care ai căpătat-o. Eu construiesc câteodată aceste momente artificiale. Am un telescop acasă și îmi iau 15-20 minute, nu doar să mă uit la stele dar și să mă gândesc la ce mi s-a întâmplat.”

 

Ce ar aduce din Olanda în România

„Aș transplanta ceea ce numesc eu profesionalism. Olandezii au o chestie. În momentul în care se apucă de o treabă, o fac bine. Aș transporta asta în spiritul românilor, dacă aș putea. Te-ai apucat să faci o stradă, ți s-a dat un anume buget, fă-o, și fă-o bine.

Spiritul balcanic are însă și avantajele lui. Imaginație, libertate și, a propos, românii în general sunt văzuti ca inventatori buni în străinătate. Olandezii fac un lucru bun dar trebuie să îi pui pe șina care trebuie. Românul iți mai sare de pe șină, doi pași la dreapta, doi pași la stânga, dar când ajunge acolo, descoperă o piatră!”

 

Multe alte idei interesante, în interviul video de mai sus, pus la dispoziție de către Delia Budurcă. Vizionare plăcută!

 

Foto credit: Octavian’s Photography Corner

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu (42 de ani) este senator și membru al Comisiei de cultură a Senatului, unul dintre puținii politicieni de stânga care spun lucrurilor pe nume, cu orice risc. Membru PSD din 2012, e cel mai dur contestatar al derapajelor din propriul partid.

 

Ministru al culturii în guvernul Ponta, între 17 decembrie 2014 și 17 noiembrie 2015, și în guvernul Grindeanu, între 4 ianuarie și 29 iunie 2017, Ionuț Vulpescu a readus 2% din încasările Loteriei Române către Administrația Fondului Cultural Național. 20.000.000 de euro au intrat în conturile Administraţiei de când a promovat o Ordonanţă de Urgenţă în acest sens, în primăvara lui 2015.

Tot în 2015 a redus TVA-ul la carte, presă și acțiuni culturale la 5%, una din cele mai mici din Uniunea Europeană. De asemenea, a finalizat o lege prin care revistele culturale sunt sprijinite de stat. 1.250.000 de euro merg anual către acestea.

500.000 de euro sprijină în fiecare lună proiectele culturale ale creatorilor independenţi și ONG-urile culturale. Printre realizările mandatului său se mai numără cumpărarea Vilei Florica sau deblocarea colecției filatelice a României.

 

Mai mult decât un simplu spectator

A intrat în politică pentru că avea un proiect pe care dorea să-l pună în practică, dar și pentru că a crezut în valori etice și morale, pe care să le folosească în favoarea binelui public și al oamenilor.

E nevoie de vocație, și asta devine important în cariera unui politician, deși termenul de politician a căpătat, nemeritat, o tentă peiorativă. Alegerea de a deveni politician nu este, de obicei, una de oportunitate, cum cred mulți acum. Angajamentul este produsul unei evoluții la nivel personal. Al unei acumulări. Sunt oameni care au un angajament public în sânul societății civile. Nu trec însă granița care separă angajamente de acest gen și politic. Politicul este mai mult decât aderența la un ONG, deși marea majoritate a organizațiilor de acest gen sunt chiar mai politizate și ideologizate, decât multe partide.

Politica este până la urmă arta de a face. S-a implicat pentru a nu mai fi un simplu spectator, așa cum suntem mulți dintre noi. A vrut să facă ceva în domeniul de care se simte cel mai legat, cultura, fiind absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, cu master în Doctrină şi Cultură şi doctorat în Filosofie.

Mulți dintre noi comentăm și suntem nemulțumiți tot timpul de ce se întâmplă în țara asta. El a vrut să facă și altceva decât a comenta.

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu: „Cred că, până acum, am lăsat ceva pozitiv pentru cultură, domeniul ăsta atât de vitregit în România, indiferent de epocă.”

 

Cât de importantă este relația cu oamenii

Ionuț Vulpescu a suferit o grea pierdere anul trecut. Tatăl lui, preot de 40 de ani în comuna Dobra, județul Dâmbovița, a decedat la 74 de ani. Senatorul spune că părintele său a fost un model pentru el și că i-a deschis orizonturi de cunoaștere extraordinare.

Deși a absolvit Teologia, pe care o consideră știința socială cea mai apropiată de om, Ionuț nu i-a urmat ca preot tatălui său. Și-a dorit cumva să depășească un prag, să îmbrățișeze diversitatea. Studiile însă i-au fost permanent de folos. Mai ales în relația cu oamenii, extrem de importantă și în politică, dacă nu urmărești doar interesul personal.

Lui Ionuț îi pasă de ceea ce face, are ceva de spus, a avut și are proiecte, vrea să lase ceva în urma lui și, până acum, a reușit.

Există o grilă strâmbă de citire a acțiunii politicienilor. Ei trebuie să fie neapărat lacomi, violenți, nepăsători. Ca să lași ceva, trebuie să vrei să faci asta. Și mulți dintre colegii mei, cu toată imaginea asta prefabricată, chiar lucrează pentru a lăsa ceva în urma lor. Iar „a face” este, cum tot spun și nu vor unii dintre colegii mei să înțeleagă, operă colectivă. Nu faci nimic solitar, într-o societate complexă, dominată de interdependențe. Când vrei să fii solist, cel mai adesea te fluieră galeria, ca pe un tenor răgușit de la Scala din Milano.

 

Ionuț Vulpescu: „Trebuie să reînvățăm cultura dialogului, nu a confruntării cu orice preț”

Când am adus vorba despre mișcarea #rezist, senatorul a făcut mai întâi o trimitere la vestele galbene franceze, spunând că, spre deosebire de alte țări, la noi această mișcare de protest nu atinge nicio problemă socială.

Tot ce vrea această mișcare de protest de la noi este să dispară „Ciuma Roșie”. Un soi de mână înarmată a unei opoziții „eterice”, ca să spun așa, deși ea, opoziția, este cât se poate de concretă și de vizibilă. Mi se pare straniu să ceri doar mai multe cătușe și mai multe pușcării. Nu ne interesează inechitățile? Nu ne interesează sărăcia din muncă? Nu ne interesează nimic altceva, într-o țară care are atâtea probleme sociale?

I-am spus că greșește aici, pentru că am ieșit și eu în Piață de mai multe ori și nu am ieșit ca să stârpesc „ciuma roșie”, ci pentru că am vrut să taxez niște derapaje ale actualei guvernări. Fostul ministru al culturii explică:

Fără îndoială că derapajele unei guvernări, oricare ar fi aceea, trebuie sancționate. Ceea ce am vrut să subliniez este absența temelor sociale din spațiul public, din arsenalul revendicărilor și protestelor. Sunt multe alte subiecte importante pentru dezvoltarea unei națiuni. M-aș gândi la educație și la cultură, în primul rând. Și încă ceva. Trebuie să reînvățăm cultura dialogului, nu a confruntării cu orice preț.

Mai trebuie adăugat că Ionuț Vulpescu nu e de acord cu violența, de oriunde ar veni ea. Societatea civilă nu are, prin definiție, nici permis de violență, nici de imunitate în fața legii. Cum nici statul, cu toate că are monopolul utilizării forței, nu înseamnă că trebuie să folosească iresponsabil acest monopol.

S-ar fi așteptat mai degrabă ca evenimentele din 10 august 2018 să genereze o dezbatere națională, un dialog serios în societate. Pentru el, acestea au fost doar un act gratuit, în care niște politicieni au încercat să se cațăre pe valul unor nemulțumiri.

Îmi dă exemplul lui Macron care, deși contestat fără încetare, a încercat un dialog cu Franța profundă. La noi, din păcate, nu are cine să mijlocească acest dialog. Lipsa arbitrului în societate naște noi probleme, și nu rezolvă niciuna.

 

Loialitate față de ideologie, nu față de lideri care vin și pleacă

A criticat în câteva rânduri oameni și fapte din partidul din care face parte, PSD. Cum își explică faptul că nu a fost încă exclus? Criticile lui sunt motivate de principii, „de respectul pe care trebuie să-l avem față de valorile și programele partidului”. Spune despre aceste critici că nu au fost rezultatul vreunei agende ascunse și că el are obligația de loialitate față de partid, nu neapărat față de niște lideri care vin și pleacă.

Ionuț Vulpescu este și un critic dur al societății în care trăim și al tipului de politician actual. Dar face parte din lumea lor. Nu i-a plăcut acest termen când i l-am spus, „lumea lor”.

Ce înseamnă „lumea lor”? Nu există o lume omogenă, a politicienilor. Fiecare dintre noi avem identitatea noastră, individualitate. Că lucrăm împreună, da! Dar fiecare este responsabil de actele lui. Și, când este vorba despre partid, este responsabil de deciziile care se iau în comun. Când se depășesc niște limite, tu, ca politician, ai și posibilitatea demisiei.

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu: „Aș fi lipsit de modestie, și oricum de rațiune, să cred că pot schimba eu, singur, lumea asta a politicii. Exemplul personal este singurul instrument de care dispun, pentru a schimba, și-l folosesc. Cu onestitate”. Foto Credit: Alex Micsik

 

Despre feudalizarea instituțională

L-am întrebat cum a făcut față „sistemului” despre care se tot vorbește și cum a fost obstrucționat din interior sau dacă a simțit intervenția unor „forțe oculte interne și internaționale”.

El spune că nu e vorba despre acel „stat paralel” care a devenit o obsesie globală, ci de ceva mult mai pervers, pe care noi, românii, îl putem patenta, anume feudalizarea instituțională.

La noi, de multe ori, instituțiile sunt feude ale unor funcționari publici, directori, care au schimbat mai mulți miniștri decât am eu ani în politică. Feude care nu au de dat socoteală nimănui. Când intri, ca ministru, în minister, vezi privirile „bătrânilor”, care spun cam așa: „Cât rezistă și țâști-bâști-ul ăsta în malaxorul nostru? Pariuri? Trei luni? Șase luni?”.  Ăsta e sistemul, plus birocrația, plus paranoia „corupției”, care a făcut de-a dreptul absurd circuitul actelor oficiale, fuga de răspundere generând adevărați monștri.

Așa că, în loc să fie ceea ce îi cerea fișa postului, planificator strategic și interfață politică în Executiv, Ionuț a trebuit să-și ocupe timpul cu „bizantinisme de birou” și să asculte tot felul de inepții. A încercat să înțeleagă de ce se blochează lucruri simple.

 

Războiul româno-român: ne place să facem rău!

Cât despre forțele externe, nu sunt prea multe de spus. Deși Ionuț e de acord că, atunci când vine vorba de interese, cu multe zerouri în inventar, orice este posibil.

Marea problemă o reprezintă modul irațional în care se desfășoară lupta politică la noi. Nu de puține ori te trezești atacat nu doar de adversari, ci și de ai tăi. Războiul româno-român nu e o metaforă. Ne place să facem rău. Îl planificăm. Îl premedităm. Mulți trăiesc numai cu dorința de a face rău. Dacă nu poți face bine, abține-te! Dar nu, la noi așa ceva nu există!

Ce vede un senator pozitiv în România? Ionuț Vulpescu e de părere că România s-a schimbat mult, și nu în rău. Doar că, afirmă el, suntem blocați din punct de vedere mental, suntem programați să vedem doar răul.

El vede România ca pe o țară normală, în cele mai multe domenii. O țară creatoare, muncitoare, cu una dintre cele mai mari rate ale creșterii productivității din UE. Semn că se investește și în oameni, și în tehnologii, dar și că se schimbă mentalități.

Este partea pozitivă a migrației din motive economice. Dar acest bine nu place celor care domină viața publică cu discursul despre „răul din România”.

Consideră că politica se va calma, odată ce se va finaliza un ciclu de schimbare de generații. Ionuț crede că, de fapt, problema este alta: nu prea mai producem, prin educație, „cetățeni”. Mai precis, indivizi care să știe cum funcționează statul, instituțiile sale, care-și cunosc drepturile, libertățile, obligațiile, care au angajament în spațiul public.

Politicul are nevoie de contra-puteri de calitate, care să-l oblige să se schimbe, nu de civism de operetă. Strada nu înseamnă nimic, ca mecanism al schimbării.

 

Ionuț Vulpescu a oferit două burse de studii pentru copii fără posibilități materiale

Cele două burse provin din suma forfetară pe care o primește lunar în Parlament. Gestul său a fost menit să readucă în prim-planul dezbaterii politice problema abandonului școlar din motive economice.

Sigur că nu bursele oferite de el, sau de câțiva colegi parlamentari, rezolvă problema. Dar crede că se mișcă o serie de lucruri la nivelul deciziei și că totul trebuie să devină ceva coerent, ca acțiune și ca finanțare.

Ionuț Vulpescu

Dar ce ar trebui să facem cu toții pentru a schimba ceva în societatea românească, să nu ne mai plece în străinătate cei mai buni specialiști? În primul rând, crede Ionuț, trebuie să ne asumăm responsabilități și să nu ne mulțumim doar cu rolul de spectatori. Și, mai ales, să nu mai tratăm totul în cheie politică, de fapt doar electorală.

„Vrem o țară ca afară” – se spune -, cum facem România ca afară?

Să vedem despre ce „afară” vorbim? Că și Germania este „afară”, dar și Venezuela este afară. Dau niște extreme, să fiu corect înțeles. Putem fi Germania? Evident, nu! Și nici nu este bine să ne impunem obiective aberante. A fi o „țară ca afară” înseamnă, în fond, un stat funcțional, care nu-și tratează cetățenii ca adversari, ci ca parteneri, sisteme funcționale de educație și de sănătate, o societate fără prea multe inechități, infrastructuri decente, o birocrație funcțională, un mediu curat.

 

Să ne pese unora de alții!

Senatorul crede că pentru toate acestea este nevoie de un efort comun, de colaborare, de lucru împreună, un individualism temperat de civism și, foarte important, să ne pese unora de ceilalți!

Am abordat și problema autostrăzilor, mult discutată în ultima vreme. De ce nu avem o autostradă care să traverseze România, după 30 de ani de democrație?

Ionuț crede că la începutul tranziției nu ne-am permis. El zice că apoi a venit cineva care a zis că trebuie să ne scoată autostrăzile din cap, după care, când ne-am propus și ne permitem, am ajuns să nu mai avem forță de muncă pentru a le construi.

Iadul socialist are oarece continuitate, nu? Lăsând gluma, este clar că ne lipsește dimensiunea prospectivă a politicii. Nu prea putem să ne proiectăm imaginea în viitor, să ierarhizăm prioritățile, să lucrăm pentru atingerea obiectivelor, dincolo de ciclurile electorale. Dar nevoia ne va obliga să revenim la realitate. Și atunci vom avea și autostrăzi.

România e co-organizatoare a Campionatului European din 2020. Ionuț Vulpescu ar paria că nu vom fi în stare să pregătim la timp stadioanele pe care le-am promis. El vede ca principală cauză lipsa forței de muncă, dar și plăcerea de a face rău a unora, care contestă diferite licitații doar pentru că se poate.

Nu dă sfaturi, pentru că, zice el, nu are suficientă experiență de viață, dar le transmite tinerilor că trebuie mai întâi să fie oameni. Să realizeze că tinerețea, în sine, nu este nici avantaj, nici virtute.

Acelora care vor să urmeze o carieră politică le transmite că averea în politică este, în cea mai mare parte, un mit urban. Tinerii aspiranți la fotoliul de politician trebuie să o ia de jos, să-și testeze tăria angajamentului politic, să propună ceva, și să lupte pentru realizarea acelui proiect.

Și un gând pozitiv pentru următorii 10 ani în România: „Să trecem peste vrajba devenirii noastre și să lucrăm pentru a obține un statut demn într-o Europă a națiunilor”.

 

Sursa foto: arhiva personală

Radu Paraschivescu

Scriitorul Radu Paraschivescu (58 de ani) este un fin analist al societății în care trăim și un critic feroce al oamenilor care ne conduc. Cuvintele scrise în editorialele și cărțile sale și vorbele spuse la radio sau la tv ating de fiecare dată subiecte fierbinți. Radu taxează cu ironie derapajele politicienilor, lipsa de substanță a discursurilor acestora și greșelile flagrante de exprimare ale persoanelor publice.

 

Paraschivescu a scris până acum 25 de cărți, a tradus peste 100 de titluri din autori englezi, americani, francezi și canadieni. Este editorialist în diverse publicații, a realizat două emisiuni de televiziune la Digi24, participă la Matinalul de joi de la Digi FM, e analist sportiv la Digisport. Un om extrem de activ, căruia i-ar plăcea să locuiască în străinătate, dar care are prea multe de făcut în România.

„Nu simt că anul viitor o să fac 60 de ani, Doamne ferește! Îmi place activitatea, îmi place freamătul. Nu sunt un tip static, nu sunt genul de om care să aștepte pensia și care să își pună o mână pe piept în așteptarea zilei în care o va pune și pe cealaltă”, se autodefinește Radu Paraschivescu în interviul ce urmează.

Veți putea vedea părerile lui despre societatea în care trăim, despre tipul de politician român și presa din România. Veți afla de ce emisiuni culturale precum cea a scriitorului Dan C. Mihăilescu își găsesc cu greu locul în peisajul media autohton. Veți găsi, de asemenea, sfaturile pe care le oferă Radu tinerilor de la noi.

Interviul e savuros, scriitorul atinge problemele importante din zilele noastre și comentează cu ajutorul cuvintelor lui măiastre subiecte fierbinți din societate și din politică.

 

Printre multe altele, veți afla opinia scriitorului despre:

 

Ce a făcut România în ultimii 30 de ani

„Tu, ca țară, ai făcut pași înainte din inerția istoriei, nu pe cont propriu. Fie te-a împins curentul european, fie te-au tras alții de urechi. Tu, pe cont propriu, ai făcut mult mai puțin decât promiteai cu 30 de ani în urmă.”

 

Insulta versus argument

„Insulta este ceva păgubos pentru cel care o practică. Eu am vorba asta: cine insultă se insultă. Nu este nimic mai simplu decât să insulți pe cineva. Argumentul e povestea. Dacă ai de combătut pe cineva, combate-l cu idei, cu argumente, cu ironie. Dacă ajungi la insultă, înseamnă că nu ai alte arme.”

 

De ce ar trebui să țină cont scriitorul de azi și de mâine:

„Să nu încerci prin scrisul tău să le placi tuturor. Vei avea contestatari și admiratori. Nimeni nu întrunește unanimități. Unanimitățile țin de utopii, iar utopia este paradișul proștilor.”

 

Să ne facem harakiri moral!

„Premierul Japoniei a fost lăsat să aștepte pe aeroport. Asta este o chestiune care impune harakiri, măcar un harakiri moral. Nu cred că în Europa civilizată, în care vrem noi să fim, așa ceva poate fi acceptat.”

 

Noul cont de Facebook Radu Paraschivescu

„Am Facebook de vreo două luni jumate și este cronofag mult mai mult decât mi-aș fi putut eu închipui. Fiind și politicos din fire, mă grăbesc să le răspund tuturor la mesaje, ceea ce mi s-a spus că este o tâmpenie fără margini”.

 

Cât de urât este să trăiești fără cărți

„Sunt oameni care tăiesc fără compot, sunt oameni care trăiesc fără halva, sunt oameni care trăiesc fără cărți. Se poate, dar e urât. E sărăcăcios, dar posibil este. Cunoaștem oameni din fotbal care nu au nici măcar mersul trenurilor în bibliotecă”.

 

Adevărata elită a României

„Există oameni de plan secund care nu au asumat o poziție publică și care ar trebui scoși cumva la lumină. Ar trebui arătați pentru că lumea noastră e în criză de modele, iar apariția lor ar oxigena un mediu public care altfel e asfixiant.”

 

Mult mai multe detalii inedite despre un mare om de cultură, în interviul video de mai sus. Vizionare plăcută!

Felicia Mihali

Felicia Mihali a plecat în anul 2000 din România și trăiește la Montreal. Din septembrie 2017 și până in iulie 2018 a lucrat pentru Commission scolaire francophone du Nunavut, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală cu predare în limba franceză din teritoriu – respectiv în Marele Nord, la 300 km de Cercul Polar (pe Teritoriul Nunavut, creat în 1999). O experiență de neuitat și totodată o lecție de viață.

 

Felicia Mihali este jurnalistă, romancieră și profesoară. E și poliglotă (cunoaște limbile franceză, chineză, olandeză și engleză), iar printre altele este autoarea unui „Ghid pentru Imigranți”, în care dă sfaturi practice, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării.

Spune că ceea ce ar fi trebuit să o determine să rămână în România, de fapt, a decis plecarea ei. Și anume succesul! Chiar așa?

Trebuie să fii tânăr ca să fii așa de inconștient. Acum nu aș mai părăsi România. Iar cauza vine mai mult din exterior, decât din interior. La finele anilor 90 făceam parte dintr-o generație plină de posibilități, o generație a cărei gândire fusese alterată de comunism, dar care mai avea încă verva tinereții și speranța că totul se va schimba în bine.

După cum povestește, în anii aceia încă mai credea că „trăim o fază pasageră și canaliile vor sfârși prin a plăti”. Dezamăgirea că nu va fi așa a făcut-o nu să cedeze, ci să caute un loc unde să își poată pune la lucru energia, într-un mod folositor.

În acest moment, sistemul și evenimentele politice au reușit să contamineze tânăra generație cu un cinism greu de vindecat. Lucru și mai grav: i-a tăiat aripile. Este greu să mai crezi că ești capabil să faci ceva individual. Dacă aș trăi în acest moment în România, nu aș mai crede în șansele mele de reușită niciunde. Imigrând am reușit în primul rând să scap de virusul cinismului. Cred că viața, în mod injust, mi-a dat cumva mai multă dreptate decât aș fi vrut.

Când a venit în Canada a intrat imediat la facultate, la un master de literatură comparată la Universitatea din Montreal, iar faptul că știa franceză a ajutat-o, a accelerat puțin integrarea.

 

Acea vervă și plăcere de a scrie

Se spune că tot ceea ce a scris, toate cărțile ei se hrănesc din realitate. A publicat romane în trei limbi. Trei în limba română – pe care le-a tradus şi în franceză, cinci le-a scris direct în franceză şi alte două în limba engleză.

„Ţara brânzei” este una dintre cele mai apreciate cărţi. În „Sweet Sweet China” a descris experienţa pe care a trăit-o, într-un an, în China. „The Darling of Kandahar” a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec pentru o emisiune celebră de la CBC Radio. Am bănuiala că „Țara brânzei” e preferata ei…

Felicia Mihali

Nu poate spune că era o mare vedetă, dar în momentul în care a publicat “Țara brânzei” mai ales, urmat apoi de alte două romane, reacția elogioasă a criticii și a publicului au surprins-o foarte tare. Asta a convins-o cumva să vadă dacă acest succes e adevărat…

Felicia Mihali îmi amintește vorbele lui Matisse, care spunea că un pictor nu face decât să picteze primul lui tablou toată viața. Dacă te uiți la prima pictură a lui Matisse, făcută în spital când era copil, foarte bolnav, cu acuarelele aduse de mama lui ca să îl ajute să treacă timpul, este foarte greu să vezi în acea lucrare opera care l-a consacrat mai târziu. Totuși, pe undeva avea dreptate.

Un autor pune în prima lui creație tot ce știe și are mai bun, cu naivitate și onestitate, ca și când ar fi ultima lui suflare. Este pentru prima și ultima oară când un autor este onest, în afara calculelor meschine de succes, de premii, de recompense. Este cartea în care pune în egală măsură, pasiune, cunoaștere și experiență. Sub o formă sau alta, cum spunea Matisse, toate cărțile mele scrise ulterior reiau, mai mult sau mai puțin, teme, motive, idei, din „Țara brânzei”. Este cartea care mă definește, atât ca stil, cât și ca personalitate. „Țara brânzei” mă plasează pe hartă, undeva, în lume. Restul nu a făcut decât să confirme acea vervă și plăcere de a scrie, de a imagina, de a trăi în și prin literatură.

 

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator

Experiența sa la inuiți constituie, desigur, ceva care se înscrie la mai mult decât categoria experiențe. Anul petrecut la Iqaluit a fost una din acele pauze existențiale pe care și le acordă din când în când și care îi permit să își reînnoiască gândirea, existența, sistemul de valori.

Felicia Mihali

După cum recunoaște, poate că, inconștient, asta a fost și ceea ce a împins-o să imigreze.

Cei 4.000 de kilometri până la Cercul Polar sunt poate măsura distanței pe care trebuie să o iei față de ține însuți, o distanță confortabilă de 3 ore în avion, dar care la nivel fizic și geografic reprezintă o lume întreagă. În Iqaluit am lucrat ca profesor în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână m-am scufundat în arhivele privind expedițiile britanice de secol 18 și 19 în căutarea Pasajului de Nord-Vest, care trebuia să îi ducă direct în China.

Într-un fel, fiecare individ rămîne un veșnic explorator în căutarea unui drum care chiar dacă nu duce la destinația așteptată, duce la altceva, poate mai bun.

 

Din motive ilogice și maladiv sentimentale, Felicia Mihali s-ar întoarce în România

Îi adresez doamnei Felicia Mihali o întrebare cu o rezonanță oarecum mioritică: De ce a plecat din România, de ce ar veni?

Răspunde că s-ar întoarce în România din motive ilogice și maladiv sentimentale! Pentru că România rămâne tot ce știe ea mai bine din această lume. Și pentru că, în ciuda anilor și a distanței, este un loc pe care îl poate numi cu adevărat acasă.

Și-ar dori să retrăiască la altă dimensiune toate plăcerile de tinerețe.

Să beau o cafea undeva la o terasă la Piață Romană, în soarele primăvăratic, de vorbă cu prieteni de altă dată. Aș vrea să reiau o anume formă de jurnalism, dacă cineva îmi va da…o tribună,  la care să spun liber ce cred și ce simt despre o țară pe care nu am nici pretenția nici ambiția de a o moraliza sau îndrepta. La vârsta mea, chestia hollywoodiană cu schimbatul lumii este de un prost gust infinit.

De acum, totul se petrece pentru ea în plan personal. Felicia Mihali își dorește doar să fie în pace cu ea și cu cei din jur. Și crede că România este ultima etapă a acestei căutări. E locul care îi va închide bucla existenței, după cum afirmă.

 

Ce fericită și liberă se simțea…

România copilăriei înseamnă un anumit fel de amintiri. După cum evidențiază în timp ce își deapănă povestea, în perspectivă, cele mai interesante amintiri devin cele care la epoca respectivă erau încărcate de o anume doză de suprarealism.

Mă gândesc la anii petrecuți în licee industriale și dormitoare comune, în camere de 12 persoane, cu serviciul la cantină și ceaiul supraîndulcit. Bucureștiul anilor 80 și primii ani de liceu. E absurd să regret cea mai dificilă perioadă a vieții mele, chiar sumbră. Dar cine poate înțelege meandrele spiritului uman? Perioadele când am fost fericită și am simțit că fac lucrurile bine s-au șters total din mintea mea, sau sunt de o plicitiseală mortală. În schimb revin tot mai des la tot ce a fost dramatic și contradictoriu în viața mea. În fond ceea ce m-a caracterizat a fost dintodeauna tendința de a face lucrurile în răspăr.

Ca să rezumăm, Felicia Mihali își aduce aminte de o zi rece din primăvara anului 1983, o duminică după amiază. Era singura zi în care li se dădea bilet de voie de la cămin să iasă în oraș. În ziua aceea a decis să se plimbe pe Calea Victoriei. Apoi s-a oprit pe o bancă în față Ateneului să se odihnească. Își aduce aminte ce fericită și liberă se simțea.

 

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie

Felicia Mihali crede că are puteri extrem de limitate să schimbe ceva în România, dacă ar putea schimba. Ar fi complet irealist să spere așa ceva.

Felicia Mihali

Felicia Mihali: „Nu mai știu cine zicea că România are atâta noroc că nu are nevoie de oameni politici. În acest moment trăim o etapă în care pur și simplu nu avem noroc.”

În schimb, dat fiind că literatura e ceva la care poate zice că se pricepe și la care lucrează de multă vreme, s-ar putea gîndi să schimbe ceva ca editor. De curând a deschis la Montreal o editură unde își propune să publice autori marginali, buni, dar mai puțin cunoscuți.

Mă gândesc ca într-o zi să deschid și în România o „sucursală”, unde să public în românește autori din literatura mondială, puțin sau deloc cunoscuți în România. Știu că în România piața literară este activă și bogată. Numai că la nivel de traduceri consider că se continuă o viziune europocentristă, în care se vehiculează la nesfârșit aceiași autori și aceleași cărți. România nu a intrat încă în circuitul literar universal; Africa, Orientul Mijlociu, mare parte din America Latină, țările scandinave, Orientul îndepărtat, Subcontinentul indian îi rămân străine și indiferente. Cred că la acest nivel aș putea face ceva.

 

Într-o zi se va schimba sensul roții

În acest moment, Felicia Mihali se consideră obosită. După un parcurs extrem de lung și extenuant: jurnalism, studii, scris, imigrat, readaptare, alte studii, alte cărți, alte limbi, călătorii… Dar urmând o tendință generalizată în viața ei, ceea ce o menține în formă sunt noile proiecte și mai ales noile prietenii.

Experiența de editor o învață ceva definitiv nou despre meseria de a scrie, de a produce și transmite un text. Printre altele, de fiecare dată când sună telefonul, simte că cineva îndreaptă o rugăminte la cer pentru publicarea unei cărți. Acel apel poate fi cu adevărat important, iar cartea poate fi cu adevărat valoroasă.

Revenim la a vorbi despre România, despre viitorul românilor. Felicia Mihali consideră că suntem educați, dar educația nu e totul. Mult mai importantă este civilizația, ceva care înglobează totul.

Un lucru care mie mi se pare evident este că România este trasă în urmă cu secole de satul românesc. Pe care mulți îl idolatrizează cu ia și cu revitalizarea unor ritualuri de Ev Mediu. Satul românesc este golit de civilizație, de igienă, de progres. Este o gaură neagră care ne înghite toate speranțele și resursele. Dacă cineva ar vrea cu adevărat să construiscă ceva, trebuie început de la rădăcină. Întrebarea este cum să dezrădăcinăm un arbore bolnav fără să îl distrugem complet?

Totuși, Felicia Mihali încheie cu un gând pozitiv. Speră că într-o zi, pentru România, se va schimba sensul roții…

Claudiu Tănăselia

Se spune că Universul este infinit. Ceva ce în întregime nu poate fi cucerit. Poate și din acest motiv, Mihai Eminescu spunea în poezia Luceafărul că ”oamenii sunt muște de o zi”. Ceea ce pentru unii pare imposibil, însă, pentru Claudiu Tănăselia e o adevărată provocare. Doctor în fizică din 2013 (în cadrul Universității Babeș-Bolyai), acesta încearcă să dezlege măcar o parte din tainele spațiului cosmic.

 

Pe site-ul său, Claudiu publică știri cu tot ceea ce se petrece în afara atmosferei terestre. Totul doar din plăcere. Se rezumă doar la informații care pot fi dovedite științific și nu ezită niciodată să răspundă la întrebările cititorilor.

Site-ul nu poate fi accesat în prezent, acesta fiind într-o restructurare majoră, dar articolele pot fi găsite și pe pagina de facebook cu același nume.

Claudiu Tănăselia este de asemenea un important colaborator al revistei „Știință și Tehnică”, cea mai veche și singura publicație de știință din România tipărită în prezent.

 

Inspirat de vorbele lui John F. Kennedy

Pasiunea sa pentru spațiul cosmic a început din copilărie, cu desenele de pe coperta revistei Anticipația. O contribuție importantă au mai avut-o benzile desenate, dar și serialele SF, printre care și Star Trek.

Sunt o persoană curioasă și tot ce fac pornește din curiozitate. Lumea reală este cu mult mai fascinantă decât cea imaginară și spațiul cosmic oferă foarte multe lucruri interesante, complexe și entuziasmante.

„Nu facem asta pentru că e ușor, ci tocmai pentru că este greu”, este deviza lansată de John F. Kennedy atunci când și-a propus să trimită astronauți americani pe lună.

Citatul fostului președinte al SUA l-a inspirat pe Claudiu, pentru că îmbină hobby-ul său cu activitatea de bază, aceea de fizician la Institutul de Cercetări pentru Instrumentație Analitică din Cluj-Napoca. Aici se ocupă cu dezvoltarea de metode și realizarea de analize în domeniul spectrometriei de masă.

Claudiu Tănăselia

Foto: Facebook Claudiu Tănăselia

A vizitat NASA, locul de unde Neil Armstrong și Buzz Aldrin au plecat pe Lună

Acum 10 ani, Claudiu Tănăselia a vizitat cea mai importantă agenție spațială din lume. Bineînțeles, este vorba de NASA, despre care tot el ne spune că poate fi vizitată de oricine. Doritorii au nevoie de un bilet, iar pentru un tur mai detaliat, este necesară o programare online cu câteva săptămâni în avans. Vizita din 2009 a fost și unul dintre motivele lansării site-ului parsec.ro, despre care am vorbit mai sus.

Odată deschis subiectul NASA, nu puteam să nu-l întreb pe Claudiu și despre Stația Spațială Internațională. Am aflat, astfel, că acolo au loc două categorii de activități:

  1. Astronauții învață să trăiască pe orbită în condiții de imponderabilitate, studiind în același timp efectul acestor condiții asupra corpului uman.
  2. Aceștia folosesc condițiile existente acolo pentru a derula experimente care nu ar fi posibile pe Pământ.

Un echipaj complet este format în prezent din șase astronauți, care petrec pe orbită aproximativ șase luni. La fiecare trei luni, echipajul este înlocuit. Trei coboară pe Pământ și alți trei le iau locul. Sunt echipaje mixte, formate în principal din americani și ruși, dar și din canadieni, europeni sau japonezi.

În viitor, s-ar putea ca numărul celor prezenți pe orbită să crească, dacă partenerii privați ai NASA vor reuși să lanseze astronauți în mod regulat. În prezent, capsulele Soyuz au doar trei locuri disponibile, în timp ce vehiculele Dragon (SpaceX) și Starliner CST-100 (Boeing) vor putea lansa câte șapte astronauți.

Claudiu Tănăselia

Aparatură din interiorul NASA/ Foto: Facebook  Claudiu Tănăselia

 

Despre viața extraterestră și colonizarea planetei Marte

Ajungem și la partea cea mai interesantă. Există viață pe alte planete? Claudiu Tănăselia vine aici cu o teorie foarte interesantă.

Viața continuă să ne surprindă și aici pe Pământ, prin mecanismele ei de supraviețuire în cele mai ostile medii. Ne putem aștepta la orice, dar eu sper ca în următorii ani să găsim „ceva” pe Marte. Viață la nivel microscopic, cel mult. Dacă nu viață, măcar urme ale existenței vieții în trecutul planetei. Ce mă îngrijorează, însă, este paradoxul lui Fermi: dacă există alte forme de viață inteligentă în Univers, unde sunt ele?

Până la descoperirea vieții extraterestre, omenirea își propune să colonizeze planeta Marte. Sunt șanse ca primii oameni să ajungă acolo până în 2050.

Claudiu ne atrage, însă, atenția că Marte nu e deloc o planetă prietenoasă. Drumul până acolo durează aproximativ șase luni, iar lipsa oxigenului și presiunea extrem de scăzută ne-ar transforma în ținte pentru radiațiile cosmice.

Primele orașe marțiene, care vor fi în peșteri sau în module artificiale, nu vor apărea mai devreme de 2100. Dar eu sper ca Luna să devină în următoarele decenii al optulea continent și să avem prezență umană permanentă acolo, așa cum avem astăzi în Antarctica sau pe orbită, unde e mereu un echipaj prezent fără întrerupere din 2000 și până astăzi.

Suntem în siguranță în acest moment pe Pământ? Înainte de a ne vorbi despre pericolele care vin din spațiu, Claudiu își îndreaptă atenția către unele activități de pe planeta noastră, care afectează mediul înconjurător. Felul în care sunt depozitate deșeurile este cea mai gravă problemă pe care o semnalează.

 

Claudiu Tănăselia: „Asteroidul care ne ia planeta în vizor trebuie să fie cunoscut cu mulți ani înainte”

Iată și principala amenințare din afara planetei. Impactul cu un asteroid. Nu știm când și unde ne va lovi, dar avem certitudinea că la un moment dat se va întâmpla.

Din fericire, tehnologia din prezent ne oferă posibilitatea de a ne apăra. Două dintre soluții ar fi devierea cu o folie strălucitoare sau bombardarea cu o armă nucleară.

Pentru ca devierea cu o folie strălucitoare să fie eficientă, trebuie ca asteroidul care ne ia planeta în vizor să fie cunoscut cu mulți ani înainte, decenii chiar. Presiunea luminii acționează lent, în timp, este un proces de durată și destul de costisitor. Bombardarea cu o armă nucleară ar putea fi o soluție pe termen mai scurt, mă gândesc la un orizont de timp de câțiva ani. Dar încă nu s-au făcut mai mult decât simulări, nu avem astfel de teste efectuate pe asteroizi reali, deci nu știm exact ce efect va avea mai exact bombardarea acestuia. Suprafața unui asteroid poate fi diferită de modelele matematice pe care le avem astăzi la dispoziție.

Pagubele pe care le poate provoca o coliziune sunt influențate de mai mulți factori: masa asteroidului, dimensiunea sa, densitatea (dacă e pietros sau feros), unghiul sub care intră în atmosferă, viteza acestuia și locul unde va lovi (apă sau uscat).

Pământul este bombardat zilnic cu meteoriți (de mici dimensiuni). Din cauză că mare parte din planetă este acoperită de ape sau pentru că suprafața locuită este extrem de scăzută ca procent din suprafața uscatului, majoritatea acestora nu sunt recuperați sau identificați niciodată. Sunt catalogați în prezent 60.500 de meteoriți și doar o parte din aceștia au ajuns în laboratoare, pentru studii amănunțite.

 

Mineritul spațial

Asteroizii pot fi, însă, și o resursă valoroasă. S-ar putea găsi apă și diferite metale în ei. Tocmai de aceea, țări precum SUA, China și Rusia analizează posibilitatea de a face minerit în viitor.

Încă nu este o activitate care să aducă un profit imediat, așa că nimeni nu investește masiv în așa ceva. După ce costurile lansării spre orbită vor scădea, după ce vom avea o infrastructură pusă la punct în spațiul dintre Pământ și Lună (spațiul cis-lunar), cu lansări de rutină și depozite orbitale de combustibil, baze selenare permanente (așa cum avem acum în Antarctica), abia atunci ne vom putea gândi serios la exploatarea comercială a asteroizilor.

Cât despre implicarea României în cercetarea spațiului cosmic, trebuie să știm, în primul rând, că Agenția Spațială Română este membră a Agenției Spațiale Europene. Contribuțiile financiare nu sunt impresionante, pentru că fiecare stat cotizează în funcție de PIB, dar acest parteneriat aduce țara noastră într-un club select.

Avem acces la cercetarea spațială europeană și chiar la experimentele de pe Stația Spațială Internațională.

În finalul acestui material, pentru a ne face să îndrăgim și mai mult știința, Claudiu Tănăselia ne-a mai răspuns la câteva curiozități.

Claudiu Tănăselia

Claudiu Tănăselia la NASA/ Foto: Facebook  Claudiu Tănăselia

Cum arată NASA din interior:

„La Johnson Space Center m-a impresionat racheta Saturn V expusă într-un hangar special, enormitatea motoarelor și a rachetei în sine, dar și vizita în fostul centru de control al misiunilor Apollo, unde am călcat pe aceeași mochetă pe care au pășit și cei care au orchestrat și derulat aselenizările. A fost o adevărată experiență spirituală.

La Kennedy Space Center, anul trecut, m-a impresionat naveta spațială Atlantis, expusă într-un muzeu în toată frumusețea sa. Mi-am adus aminte cum îi urmăream ultimele lansări cu sufletul la gură și nu-mi venea să cred că sunt în fața unui vehicul care a zburat de 33 de ori în spațiu, care a costat 200 de miliarde de dolari și care putea atinge o viteză maximă de aproape 30,000 km/h. Navetele spațiale sunt adevărate minuni moderne, fiind cele mai complexe vehicule construite vreodată.

La Huntsville este expusă a treia și ultima rachetă Saturn V, dar și alte echipamente care nu au mai fost folosite în spațiu sau care erau doar folosite pentru teste. Acolo, cel mai mult m-a impresionat un model la scară 1:1 a unei rachete Saturn V expusă vertical, pentru că așa se vede cel mai bine dimensiunea colosală a rachetei, care nu poate fi surprinsă de nici o fotografie sau nici chiar de priveliște cu o astfel de rachetă expusă orizontal.

Credeți-mă, o rachetă Saturn V sau o navetă spațială sunt cele mai spectaculoase lucruri create de mâna omului pe care le puteți vedea vreodată.”

 

Dovezi ale Aselenizării din 1969:

”Au fost aduse sute de kilograme de roci lunare, care au ajuns în mai multe laboratoare de pe Pământ și au fost studiate de oameni de știință. A contesta aselenizarea înseamnă a crede că toată comunitatea științifică este parte a unei conspirații.

URSS nu a contestat-o niciodată, ba chiar au avut o sondă pe orbita Lunii exact în momentul în care Neil Armstrong și Buzz Aldrin făceau primii pași acolo.

Au existat șașe aselenizări, de ce ar falsifica cineva de șase ori acest lucru? În programul Apollo au fost implicați zeci de mii de cetățeni americani, îmi este greu să cred că un număr atât de mare de oameni ar fi putut păstra un astfel de secret atât de mult timp.

Există pe Lună o oglindă instalată de astronauți, oglindă spre care oricine de pe Pământ poate îndrepta un laser și verifica cu mâna lui distanța Pământ-Lună (dacă are un laser suficient de puternic). Recentele misiuni americane, japoneze sau chinezești au fotografiat suprafața Lunii la detalii suficient de clare încât să fie vizibile urmele și echipamentele lăsate în urmă de astronauții americani.”

 

Despre cheltuielile unei lansări:

”Sunt de ordinul miliardelor, dar chiar și așa, sunt cheltuieli infime dacă le comparăm cu cheltuielile pe care le facem pentru a ne înarma. Trimiterea unui echipaj în spațiu este o activitate extrem de complexă, de la selecție și antrenament și până la lansare, iar astronauții sunt doar vârful iceberg-ului.

Sunt mii, zeci de mii de oameni implicați într-o misiune spațială. Niciodată lansarea unei rachete nu va fi o activitate de rutină. Sunt foarte mult lucruri care pot merge prost și care pot duce la pierderi de vieți omenești.

Cât privește sondele, ele au fost mereu apogeul miniaturizării, deci vorbim de tehnică de vârf, iar acest lucru costă, atât bani, cât și timp pentru a fi dezvoltată, integrată, lansată și operată în condiții vitrege, fie că vorbim de orbită, Lună, Marte sau spațiul interplanetar.

NASA, agenția spațială cel mai serios finanțată, nu trece de 0.5% din PIB-ul american, în timp ce în Europa, cetățeanul obișnuit contribuie prin taxele sale cu doar 10 euro/an la costurile pe care le implică explorarea spațiului cosmic.”

 

De ce nu mai sunt trimiși oamenii pe lună sau în alte locuri îndepărtate:

”Programul Apollo, care a culminat cu prima aselenizare din 1969, a avut loc într-o perioadă în care două sisteme politice trebuiau să-și dovedească una alteia (și propriilor cetățeni) superioritatea. O cursă spre Lună a fost atunci un bun mijloc de a-și măsura nivelul de competențe tehnice.

Costă destul de mult să trimitem oameni pe Lună sau pe Marte (încă nici nu avem tehnologia necesară pentru Marte) iar câștigurile imediate, în afară de imagine, sunt destul de puține.

Bugetul NASA, raportat la PIB, a fost cel mai mare în timpul războiului rece, iar suportul publicului a fost pe măsură. După aventura selenară, au venit reduceri de buget și o relaxare a susținerii publicului, motiv pentru care agențiile spațiale guvernamentale și-au concentrat atenția pe misiuni pe orbita Pământului sau trimiterea de sonde spre alte lumi.”

 

Un exercițiu de imaginație. Călătoria spre alte galaxii:

”Sondele noastre Voyager abia dacă au pipăit granițele sistemului solar. Zborul interstelar sau intergalactic este de domeniului SF-ului, va trebui să posedăm noi metode de propulsie înainte de a ne gândi acolo.

Dar cu siguranță navele intergalactice vor fi uriașe, de mărimea unui oraș modern, pentru a putea permite unui zbor de lungă durată să fie sustenabil.”

Cornel Amariei

Orice copil este curios, dar câți reușesc să rămână curioși zeci de ani? La doar 25 de ani, inventatorul Cornel Amariei ocupă funcția de Head of Innovation la Continental. Este catalogat de Forbes USA ca fiind unul dintre cei mai influenți tineri din Europa, iar cei de la Real Leaders l-au nominalizat în topul celor 100 de vizionari ai planetei. Este primul român din istorie ales de J.C.I. în Top Ten Outstanding Young Persons of the World – titluri obținute în trecut de personalități precum Elvis Presley sau John Fitzgerald Kennedy.

 

O copilărie scoasă din tipare

Cornel AmarieiCornel Marian Amariei trebuia să se nască în București pe data de 8 septembrie 1993, de Sf. Maria. Întrucât acest lucru nu s-a putut, a venit pe lume o zi mai târziu. Deși niciodată nu a avut două torturi, mărturisește că e un lucru plăcut să ai două zile consecutive cu motiv de sărbătoare.

Copilăria și-a petrecut-o în marea ei majoritate între București, Câmpulung Moldovenesc și Siret. La 20 ani a realizat că era singurul om din universitatea sa ce știa să… mulgă o vacă – o abilitate din ce în ce mai rar întâlnită.

S-a născut într-o familie diferită, ambii părinți fiind persoane cu handicap locomotor – lucru ce a avut un impact major asupra vieții sale, activitățile ce le putea desfășura împreună cu părinții săi fiind limitate. În ciuda handicapului lor, părinții munceau zilnic de la 7 dimineața până seara târziu, asigurând astfel cele necesare pentru Cornel și sora sa. A preluat de la aceștia un set de valori impresionante: ambiția, determinarea și spiritul de sacrificiu.

Cateodată mă luau cu ei și vedeam ce înseamnă să muncești și 16 ore pe zi. De la o vârstă mică am înțeles că viața înseamă să muncești, 16 ore pe zi, 7 zile pe saptămână. Și m-am molipsit și așa am rămas.

Fiind înzestrat cu o sete de cunoaștere incredibilă, Cornel Amariei învăța la 3 ani să citescă. La 7 ani avea deja zeci de enciclopedii citite și realiza primul său site, iar la 14 ani era premiat prentru crearea unui sistem de siguranță a locuințelor.

Visul său din copilărie a fost să-și poată permite să mănânce de 3 ori pe zi la McDonald`s, dar apoi și-a dat seama ca mai are multe alte lucruri de realizat și de completat. Mărturisește de asemenea că până la 25 de ani nu a citit niciodată o carte de povești, doar enciclopedii și articole științifice.

 

Curiozitatea este premisa diversității, diversitatea este premisa creativității și creativitatea este premisa inovației

Încă din primii ani ai vieții, suntem îndrumați spre a privi înainte. Pentru a ne concentra atenția și eforturile către o singură direcție.

Dar inovația și creativitatea înseamnă a lua un lucru simplu din stânga, unul simplu din dreapta și a le pune împreună pentru prima dată. Privind doar înainte, ne va fi imposibil să facem acest lucru, să vedem lucrurile care ne înconjoară.

Orice om trebuie să încerce pe cât posibil lucruri noi. Un hobby, o nouă pasiune, o țară străină, toate acestea ne schimbă profund. Ne dezvoltă creativitatea și ne fac să privim cu alți ochi lucrurile și oamenii din jur.

Deși este cunoscut pentru inventică și antreprenoriat, Cornel Amariei este și muzician. Cântă la 4 instrumente, iar până acum a avut deja 60 de concerte în diferite țări, inclusiv în România și Germania.

Cornel Amariei – 60 de concerte în țară și străinătate

Piloteză mașini de curse, urmează cursurile unei școli de aviație pentru a-și lua licența de pilot, este fotograf și designer industrial. Are în spate 7 ani de înot de performanță, 6 de polo pe apă și a urmat cursurile unei școli de scafandri.

Și-a propus ca până la 30 de ani să viziteze 100 de țări. Are 25 acum și a bifat deja peste 50 de state… Noi credem că va reuși.

Toate lucrurile astea mă ajută foarte mult, atunci când mă lovesc de o problemă nu o mai interpretez doar din unghiul inginerului și a omului de știința ci și dintr-un unghi artistic, dintr-un unghi dat de experiențele pe care le-am avut pe glob etc. De acolo vine inovația, creativitatea, din soluții amuzant de simple.

 

Lumen – primii ochelari pentru nevăzători

Cornel Amariei trăiește pentru a crea și iubește acest lucru mai mult decât orice. Uneori nici nu contează creația în sine – un vers nou, o melodie, o fotografie sau o invenție ce poate schimba viața a milioane de oameni.

Când creația sa este gata, inventatorul… zâmbește. Mai mult decât atât, Cornel adoră să vadă oamenii testându-i invențiile cu zâmbetul pe buze, ascultându-l la concerte sau pe timpul prezentărilor și discursurilor motivaționale de la diverse evenimente. Adoră să aducă fericire celor din jur și să le ușureze viața prin creațiile sale.

Invenția cea mai vehiculată în presa românească pare să fie proiectul Lumen – primii ochelarii pentru nevăzători! O creație uimitoare ce ar putea schimba radical viețile a peste 40 de milioane de oameni.

Deși se află încă în stadiul de prototip, Cornel afirmă că este finalizat în proporție de peste 90%, iar în scurt timp ar putea deveni o realitate palpabilă.

Creațiile lui Cornel Amariei sunt însă la tot pasul. Unele se dezvoltă tacit din motive de proprietate intelectuală, așteptându-și cuminți lansarea triumfală. Altele se bucură deja de o mare popularitate în întreaga lume.

Sunt deja sute de invenții și lucruri frumoase create de cel ce ne conturează practic viitorul, unele chiar înaintea împlinirii vârstei de 18 ani.

De exemplu, în anul 2009, Cornel Amariei înființează primul club de robotică liceală din România – International Computer High School of Bucharest Robotics Club. Deși era doar în clasa a 10-a, Cornel a predat robotica la ICHB timp de trei ani elevilor de clasele 5-12.

Clubul a adus României peste 100 de medalii internaționale în urma participării la concursurile desfășurate în aproape 20 de țări. Obțineau aurul concurând la același nivel cu elevi, studenți și chiar doctoranzi super pregătiți din întreaga lume.

 

…un ceas românesc în Elveția

Din această primă afacere, de succes, am învățat o lecție foarte importantă – mare grijă cu cine începi o afacere. Inevitabil, am închis firma care deja vânduse probabil 1000 de ceasuri în 3 țări.

La 16 ani, aflând despre competiția organizată de Junior Achivement – Company of the Year – concurs ce încurajează elevii să creeze start-up-uri și să lanseze produse pe piață, Cornel înființează Clock Records. Alături de câțiva elevi din clubul de robotică începe să caute o idee bună de business, analizând diverse perspective. Unele dintre acestea au fost dezvoltate ulterior cu succes de alți antreprenori.

Ideea a venit dintr-un lucru aparent banal. Plimbându-se prin casa părinților săi, Cornel a văzut o grămadă de discuri de vinil așezate din întâmplare… lângă un ceas. Astfel a apărut conceptul de ceas în disc de vinil!

A demarat o întreagă linie de producție folosind discuri vinil din România, mecanisme de ceas din China și un ambalaj inedit, realizat din cutii de pizza făcute la comanda cu design-ul lor minimalist.

Prima lansare pe piață a avut loc cu ocazia târgului de carte Gaudeamus 2010, unde Clock Records a primit un mic stand. Estimaseră să vândă măcar 40 de ceasuri în cele 4 zile de eveniment. Le-au vândut însă pe toate în prima zi, iar noaptea următoare au lucrat necontenit pentru a asambla încă 100, vândute integral în ziua următoare. Le produceau cu 30 de lei și le vindeau cu peste 60. S-au vândut sute!

Finala concursului a avut loc la Zürich, în Elveția. Au vândut aproape 200 de ceasuri la prețuri între 150 și 200 de lei.

O co-fondatoare a avut ideea superbă să atârnăm un ceas de vinil Clock Records în centrul gării pe un stâlp. Ceea ce s-a întâmplat a fost incredibil. Elvețienii treceau și se uitau la el pentru a ști ora. Asta ne-a facut foarte mândri deoarece un pic mai sus era un Rolex uriaș ce dicta ora. Însă pentru 2 zile, ora din gara centrală din Zürich era dată de un ceas românesc. Un ceas pe care scrie Clock Records!

 

…și o aplicație mobilă

Un an mai târziu, riscând să rămână corijent la chimie împreună cu un alt coleg, Cornel Amariei a creat o aplicație pentru iPhone ce prezenta într-un alt mod tabelul periodic al elementelor. Cu multe date utile și cu informații folositoare.

Au decis să transforme ideea într-un business, calificându-se în etapa finală a aceleiași competiții – Company of the Year. Posibilitatea de a vedea gratuit o nouă capitală a lumii părea o perspectivă încântătoare, însă în acel an, după zeci de ediții internaționale, finala competiției s-a ținut la București.

Aplicația și compania s-au numit Chemcraft. Programul a fost descărcat în versiunea sa gratuită de peste 200.000 de utilizatori și vândut apoi contra sumei de 0,99$. Au avut o mulțime de clienți.

Nu au câștigat cupa, dar au avut posibilitatea de a purta steagul României în brațe, de pe peluza Casei Poporului până în ultima sală din spate, cea proiectată pentru ca 3 elicopetere să poată ateriza în paralel. Un moment de mare mândrie.

Poate un câștig și mai însemnat este faptul că, din colaborarea cu Apple, a primit și o lecție importantă ca viitor om de afaceri. „Este foarte dificil să lucrezi cu cei puternici”, fiind aproape imposibil să se supună celor peste 400 de reguli ale companiei IT.

Cornel Amariei

O altfel de educație

După terminarea liceului International Computer High School of Bucharest, Cornel Amariei a ales să își desfășoare studiile universitare în Europa, într-o universitate de elită americană – Jacobs University din orașul Bremen. Mărturisește că diferențele între sistemul de învățământ românesc și cel american sunt enorme.

O facultate trebuie să fie grea, dacă nu plângi de supra-solicitare, nu este facultate. Am avut colegi din studii similare peste ocean ce au murit de atac cerebral. Trebuie să fie atât de greu ca doar cei ce merită cu adevărat să primească o diplomă.

A urmat în paralel două facultăți extrem de dificile: Jacobs University și Facultatea de Informatică și Inginerie Electrică. La momentul acela au fost 40 de studenți ce au încercat acest system, din care doar 2 au reușit. Un an mai târziu, această variantă a fost interzisă.

Sistemul de învățământ american practicat în Jacobs University este unul strict. Cursurile necesitau examene săptămânale, examen parțial “mid-term”, examen final și multe teme.

Nota cursului era o combinație între toate, astfel încât să reprezinte efortul combinat pe o anumită perioadă. De aceea, Cornel Amariei este total împotriva formelor de evaluare prezente în sistemul de învățământ românesc.

Sunt complet împotriva acestui sistem tâmpit în care performanța omului la ceva este măsurată într-un singur examen de o oră (eg: Bacalaureat). Nu reprezintă performanța sau cunoștintele omului. Reprezintă mult mai mult cât ai dormit în seara precedentă și ce ai mâncat dimineață….

Un alt aspect demn de menționat îl reprezintă apropierea incredibilă dintre elevi și profesori. Aceștia iau prânzul alături de elevii lor și își petrec adesea timpul liber împreună, organizând excursii și întâlniri colective.

 

Cornel Amariei: „Succesul înseamnă doar ambiție și sacrificiu!”

La fel ca și în cazul celorlalți vizionari. pentru Cornel succesul înseamnă libertate. Libertatea de a trăi, libertatea de a crea lucruri utile pentru cei din jur. Libertatea de a construi un viitor mai bun.

Există o melodie profundă de la Lynyr Skynyrd intitulată Simple Man. Vreau ca viața mea să fie orice dar nu acea melodie. Ironic, îmi place mult să o cânt.

Pentru el nu există o zi obișnuită, de fapt nu există două zile la fel. În fiecare zi încearcă ceva nou, să descopere oameni, locuri și lucruri total necunoscute.

Poate astăzi se trezește, își ia chitara și cântă. Poate mâine îl veți vedea încercând să trezească mii de oameni prin discursurile sale motivaționale.

În altă zi lucrează cu alți oameni incredibili pentru a crea viitorul. Apoi se urcă într-un avion fără să știe în ce colț al lumii îl va prinde seara…

Pentru cei ce doresc să îl asculte, Cornel le spune să nu se oprească niciodată. Să găsească ceva ce le place și să nu înceteze în a lucra spre îndeplinirea propriilor vise. La visul tău nu trebuie să lucrezi doar în weekend. Săptămâna are 7 zile și trebuie să muncești din greu pentru a fi fericit în toate șapte.

Mergeți înspre greu, nu departe de greu. Cu cât este mai mare și mai grea provocarea, cu atât o să creați lucruri mai bune.

Lavinia Rașcă

De când am lansat Elita României, am avut mereu această ezitare. Să scriu despre mama mea. Fără îndoială, Lavinia Rașcă își merită pe deplin locul aici, pentru cariera sa strălucitoare, pentru felul în care a pus umărul la dezvoltarea atâtor afaceri de succes din România. 

 

Pe de altă parte, cum să faci totuși să nu fi acuzat de favoritisme? Cum ar da asta la public – lansezi un proiect despre români de succes și începi să scrii despre mama ta…

În 8 martie însă, când știi că mama ta este o elită, nu ai voie și nici dreptul să lansezi un alt articol. Lupta internă s-a terminat. Este, dacă vreți, felul meu de a-i spune La Mulți Ani. De a-i recunoaște public meritele, așa cum o fac toți cei din anturajul său extrem de mare.

Așadar, să vă povestesc despre Lavinia Rașcă!

Lavinia Rașcă

 

Destinul, la un telefon distanță

S-a născut în 26 aprilie 1958, la Ploiești. Câteva luni mai târziu, așa cum foarte frumos povestește mama ei, un pachețel înfășat intra pe brațe prin poarta unui bloc din strada Toamnei din București. Aici avea să-și petreacă toată copilăria, înconjurată de dragoste și de prietenii demult apuse.

Tatălui, un bărbat blând, galant, competitiv și ambițios, îi datorează o mare parte din ceea ce este astăzi. La rândul lui o elită a vremurilor sale, Valeriu Coman a fost un nume important al industriei de petrol și gaze din anii 70-80.

Școala 27 din cartier, apoi liceul Cantemir-Vodă și ASE, facultatea de Management, absolvită în anul 1981. Imediat, urmau să sune telefoanele care i-au creionat destinul.

Primul a venit în 1981, când Lavinia ieșea pe ușă spre o întâlnire cu viitorul ei soț. De la capătul celălalt al firului, a primit invitația de a participa la un stagiu de pregătire în cadrul Uzinei de Pompe Aversa.

Cel de-al doilea telefon esențial a sunat în 1990, într-o zi de sâmbătă. Lavinia Rașcă, soțul și singurul lor băiat întârziaseră nepermis de mult la un botez. A ezitat o secundă, și totuși s-a întors din pragul ușii și a ridicat receptorul. Era Alecxandrina Deaconu, o foarte bună prietenă, fostă colegă de facultate, astăzi unul din cei mai importanți profesori din ASE.

Avea o singură zi să aleagă dacă participă sau nu la un concurs de asistent universitar la catedra de management din ASE. Într-o perioadă în care a fi economist la o fabrică de stat îți asigura un trai decent, Lavinia Rașcă a simțit că 9 ani de Aversa erau suficienți.

Și-a dorit mai mult, și-a asumat riscul și a tras lozul câștigător.

 

Orizontul tot mai larg

Imediat după această schimbare, am simțit cum mamei îi creștea cercul de cunoștințe. În timp ce prietenii tradiționali sunt aceeași chiar și în ziua de azi, pe la noi pe acasă apăreau tot mai mulți străini. Un lucru rar pentru orice român, la începutul anilor 90…

Îmi amintesc de Earl True, un domn respectabil care în mintea mea semăna cu celebrul Bobby din Dallas. De Warner Wong, primul om de culoare pe care l-am văzut în carne și oase.

Chiar de un domn căruia nu îi rețin numele dar care avea trei băieți cu care m-am jucat în câteva rânduri și mi-am testat cunoștințele în engleză. Trei copii americani, chiar la mine acasă – aveam cu ce mă lăuda pe la școală!

Cei mai importanți însă – Katie și Dawid Reikowski, alături de care am petrecut inclusiv câteva concedii prin țară. Despre Katie, mama spune că a fost cel mai important mentor al său în acei primi ani de după 90.

Nu înțelegeam eu foarte mult, dar simțeam cum oameni importanți o tratau pe mama de pe picior de egalitate. Din toate aceste legături, părinții mei, chiar și eu ca un copil, am învățat ce înseamnă încrederea în sine și am căpătat dezinvoltură în fața celor considerați, uneori, superiori.

Toți suntem oameni cu două mâini și două picioare, cu nevoi, bucurii și supărări! Cei valoroși, de elită cum îmi place mie să spun, te vor respecta atâta vreme cât ai ceva de spus.

Odată cu trecerea anilor, Lavinia Rașcă a devenit tot mai „internațională”. A început cu celebra Harvard, care a selectat șapte lectori din ASE într-un program de patru luni, cu scopul de a deschide școli de afaceri în Europa de Est. Așa s-a înființat în 1993 ASEBUSS, primul furnizor din România al unui Executive MBA Româno-American, unde Lavinia Rașcă este membru fondator.

Au urmat Barcelona, Dublin, Amsterdam, Osaka, Johannesburg, Londra… Puțini sunt cei care s-au bucurat de o asemenea expunere globală, mai ales în anii 90.

 

Contribuția Laviniei Rașcă la mediul de afaceri românesc

În primul rând, trebuie să înțelegem că, într-un program Executive MBA, studenții au minim 3 ani experiență managerială. Învață despre funcțiunile unei companii, despre conexiunile dintre departamente, despre imaginea de ansamblu a unei afaceri. Nu are importanță dacă firma are un angajat sau 10.000, principiile de bază sunt aceleași.

Dacă prin alte module, cursanții se familiarizează cu planul de marketing, cu contabilitatea și deciziile financiare, cu resursele umane sau operațiunile unei afaceri, strategia este cea care leagă toate rotițele unui business. Este responsabilitatea antreprenorului sau boardului să stabilească strategia, bineînțeles ținând cont de realitățile din afacere și industrie, de viziunea, misiunea și obiectivele companiei.

Aici intervine Lavinia Rașcă, cea care, de peste 25 ani, facilitează modulele de strategie și antreprenoriat ale EMBA-ului ASEBUSS. Din 1998 susține traininguri de strategie, leadership sau resurse umane, consultanță personalizată în antreprenoriat și dezvoltarea afacerii. Din 2005 este director general al EXEC-EDU, compania de training a școlii de afaceri ASEBUSS.

Lavinia Rașcă

În toți acești ani, mii de oameni au beneficiat de dezvoltare profesională, pentru că Lavinia Rașcă le-a arătat principiile strategiei sau cum se scrie un plan de afaceri câștigător. Sute de afaceri s-au născut și au crescut în sălile sau pe culoarele ASEBUSS. Firme de toate mărimile îșî pregătesc angajații-cheie la EXEC-EDU, pentru că știu că reprezintă o garanție a îmbunătățirii performanțelor.

Când fondatorul City Grill încheia cei doi ani de EMBA ASEBUSS, celebrul lanț de restaurante avea doar două locații în portofoliu. IKEA a venit în România pentru că doi manageri din domenii total diferite s-au cunoscut la ASEBUSS și au înțeles că modelul de business al concernului suedez poate avea succes la noi.

Companii mari de farma, IT, retail sau producție sunt conduse de absolvenți Executive MBA ASEBUSS. Exemplele pot continua la nesfârșit, însă ideea rămâne aceeași.

Toți acești oameni au succes în special datorită experienței ASEBUSS sau EXEC-EDU. Sute de business-uri din România s-au dezvoltat pentru că strategia lor a fost creionată cu sprijinul unui consultant de mare calibru.

 

De ce este Lavinia Rașcă cel mai mare expert de strategie și antreprenoriat din România

Răspunsul este simplu. Pentru că în toată România, nu există un alt nume care să impresioneze în aceeași măsură, prin consecvență, implicare totală, aplicabilitate practică, mesaje puternice care invită rapid la auto-analiză și generează schimbarea.

Îmi veți spune că sunt subiectiv, dar e normal să fie așa. Din câte știu eu, nu există o clasificare oficială a profesorilor din România. Valoarea lor se măsoară în impactul asupra celor cu care interacționează.

În ultimii ani, au apărut o mulțime de specialiști, în orice domeniu posibil, care urmăresc cam același tipar. Îți promit că îți schimbă viața. Îți îndrugă povești despre cum au fost ei la pământ, cum s-au lovit cu capul de zid, cum au avut o revelație și cum știu exact ce trebuie să faci tu ca să fii cel mai bun.

Pe unii dintre ei, i-am testat personal. Sigur că, uneori, informațiile transmise de ei te pot ajuta în carieră. Senzația generală este însă tot ce fac ei este să-ți vândă ceva, să își construiască o imagine cu care marele mase românești să relaționeze.

Ce apreciez eu la mama mea, în tot acest morman comercial, este decența coroborată cu consistență. Nu o vezi lăudându-se în fiecare zi cu rezultatele sale, deși în 25 ani de carieră a strâns mii de exemple de succes. De fiecare dată când apare în media, preferă să transmită un mesaj educativ, nu unul prin care să vândă ceva.

Dacă Michael Porter este părintele managementului strategic la nivel mondial, Lavinia Rașcă este omologul său pe tărâm românesc. În primul rând pentru că adaptează mesajul marelui profesor american la realitățile mediului de afaceri din România.

Însă, mai ales, pentru că știe că instrumente precum modelul Porter sau analiza SWOT vor reprezenta întotdeauna cheia succesului pentru orice tip de organizație. Cei ce aleg calea recomandată de Lavinia Rașcă vor deține mereu avantajul competitiv față de aceea care tratează aceste concepte în mod superficial și le consideră învechite.

 

Cu ce rămânem din toată această poveste

În primul rând, cu un nou exemplu despre importanța lucrului bine făcut. Menținându-te pe aceeași linie, succesul va fi acolo, chiar dacă tendințele par să îți recomande să te schimbi. Poți schimba metodele, dar nu și mesajele pe care le transmiți.

În al doilea rând, cu o reglare de conturi. Dacă citești lista de recunoașteri de care se bucură Lavinia Rașcă, vei avea o nouă confirmare că își merită locul aici cu prisosință. Face parte întru totul din categoria oamenilor despre care scriem, cei care inspiră prin exemplu personal.

Iar în al treilea rând, cu un mesaj de La Mulți Ani, de la un copil pentru mama sa. Chiar dacă noi, adulții, nu o recunoaștem mereu, suntem ceea ce suntem în primul rând datorită părinților.

 

Despre Lavinia Rașcă, ar mai fi multe de spus. De exemplu despre bucuria cu care, în fiecare zi de luni, se îndreaptă către Facultatea de Inginerie Aerospațială, unde an de an întâlnește studenți excepționali. Despre activitatea editorială sau rolul său esențial în dezvoltarea femeilor de afaceri din România.

Despre cum, chiar și la bogata sa experiență, continuă să se perfecționeze și să se adapteze la realitățile prezentului.

Lavinia Rașcă

Despre alte și alte realizări, sau despre viața personală înfloritoare. Presimt însă că mi se va spune că exagerez cu laudele, că nu se regăsește în toată această panoplie. Așa că mă voi opri aici.

Povestea ei însă continuă, cu o energie neștirbită de trecerea timpului. Cu o pasiune și o putere de muncă greu de egalat. Cu entuziasm pentru fiecare manager pe care îl vede cum cuvintele ei îl pun pe gânduri.

La mulți ani, mama!

Uca Marinescu

Cu această idee în minte, exploratoarea Maria Uca Marinescu își trăiește cei mai frumoși ani. După vârsta de 60 ani, când cei mai mulți seniori se retrag în liniște, doamna Uca Marinescu a realizat cele mai importante cuceriri ale vieții sale.

 

Este prima femeie din lume care ajunge la cei patru Poli Geografici ai planetei. Deține de asemenea recordul de cea mai în vârstă femeie care cucerește Polul Nord și Polul Sud în același an (doar a treia din lume care atinge această performanță).

Cel mai important, Uca Marinescu demonstrează în fiecare zi cum tinerețea fără bătrânețe poate fi găsită inclusiv în România. Într-o Românie în care cei mai mulți pensionari au preocupări complet nesănătoase, Uca Marinescu pare doar excepția care confirmă regula.

Din fericire, marea exploratoare ne arată că, prin țară, sunt totuși multe exemple de „așa da”. Ne vorbește de asemenea despre chemarea care o motivează să vadă cât mai multe locuri ale acestei planete. Și, a propos, nu mai sunt prea multe țări pe care nu le-a vizitat!

Aflăm fascinantele povești ale expedițiilor de la Polul Nord sau de la capătul lumii din Sudul Americii. Cum și-a petrecut, la 61 ani, Crăciunul la Polul Sud și cum a simțit nevoia să prezinte o bucată de slănină ca pe o… brânză tipic românească.

Amintiri din Venezuela, din Armenia, din Nepal și mai ales din cea mai recentă călătorie, în Bhutan… Cel puțin de la populația micuței țări asiatice, avem foarte multe de învățat. O experiență molipsitoare, ne spune Uca Marinescu, deoarece Bhutanul se bucură de cel mai ridicat indice al fericirii din lume!

Vă invităm așadar să vă așezați confortabil în fața ecranului. Dacă sunteți în trafic, să porniți video-ul și să o ascultați pe Uca Marinescu. Urmează o galerie foto spectaculoasă prin diversitate, dar mai ales o lecție de normalitate, extrem de utilă pentru copii, părinți și bunici.

 

 

Principalele idei ale acestui dialog sunt rezumate de Daniela Palade Teodorescu pentru Revista CARIERE. În plus, iată doar câteva afirmații ale doamnei Uca Marinescu, de păstrat bine de tot:

 

Un alt record special:

„Cred că am cei mai mulți prieteni pe glob. Nu pot să îi număr. M-am dus ca să îi cunosc, să le cunosc viața și i-am făcut prieteni.”

 

Una din sursele de motivație pentru Uca Marinescu:

„Niciodată nu am cucerit lumea, ci am încercat să o cuceresc prin cunoaștere, adică să cunosc cum trăiesc oamenii in diferite locuri de pe pământ. Nu cucerești lumea, ci te cucerești pe tine, în sensul că poți să afli ce se întâmplă în jurul tău, despre cum trăiesc oamenii și ai de învățat de la ei. Toate călătoriile mele s-au întors cu aceste cunoștințe.”

 

Despre propria condiție:

„Sunt la o vârstă la care ar trebui să mă opresc, însă realitatea este că nu pot. Eu nu mă văd pe mine stând numai în fotoliu.”

 

O Uca Marinescu extenuată, către un coleg de expediție, la un kilometru distanță de Polul Nord:

„Sunt așa de fericită că ajung la pol, încât dacă ajung mai repede, fericirea mea e scurtă. Lasă-mă să merg încet și să-mi adun multă fericire.”

 

Ce ar trebui să conștientizeze un tânăr:

„Nu poți să te dezvolți intelectual stând numai între patru pereți. Muntele te învață să lupți ca să învingi. Muntele, natura, dascălul și pe primul loc părinții sunt cei care formează viitorul unui tânăr.”

 

România sau străinătate?

„Eu nu îi înțeleg pe cei care pleacă din România pentru un loc mai bun. Locul mai bun este aici, acasă, pentru oricare dintre noi. Cu bune și cu rele, țara noastră este unică!”

 

Uca Marinescu

În Bhutan, alături de un important artist local

 

Uca Marinescu

La schi în Tunisia

 

Uca Marinescu

Deșertul Gobi

 

Uca Marinescu

Jocurile Olimpice Mongole

 

Uca Marinescu

Pe Vf Dzongri, Himalaya – 4360 m

 

Uca Marinescu

Pregătiri pentru Polul Nord Magnetic, alături de Ela

 

Încă odată, filmul dialogului dintre exploratoarea Uca Marinescu și Daniela Palade Teodorescu, realizat în exclusivitate pentru Elita României:

Sursa foto: arhivă personală

Geanina Spiriduș

Geanina Spiriduș este învățătoarea din Bacău care învață copiii cu bucurie, prin bucurie pentru a crea bucurie pentru educație și cultură în general. Aportul său duce la schimbarea mentalității din învățământ și crearea educației cu și din drag.  

 

Geanina Spiriduș are 45 ani, căsătorită, mamă a doi băieți deveniți adulți, cu o experiență de 28 ani la catedră, în prezent la Școala Gimnazială Ion Creangă din Bacău. Ceea ce o deosebește din mulțimea dascălilor din România este modul în care predă, ieșind din limitele normalului și conformismului.

Dacă în alte țări non-formalul predomină în majoritatea școlilor, la noi dascălii care au ales calea cea nouă pot fi numărați pe degete în fiecare județ. Doamna Spiriduș schimbă regulile educației, și nu vorbim de o școală particulară din capitală, ci de sistemul public din Bacău.

Geanina Spiriduș

Nonformalul ca stil de predare

Dacă vezi pozele cu elevii săi, cât de fericiți sunt la ore și cât de frumos învață prin jocuri și joculețe, parcă nu îți vine să crezi că vorbim de România. Apoi te gândești câtă muncă, efort, creativitate, răbdare și implicare poate pune un om într-o meserie deja atât de solicitantă? Suficient cât să iasă din tipare!

Despre doamna Spiriduș au scris cei de la Sparknews.ro, chiar aici. După lectură, mi-am spus că trebuie neapărat să o contactez și să aflu mai multe. La telefon se prezintă ca o voce caldă de moldoveancă fără accent, dar hotărâtă în atitudine și ambițioasă până peste poate.

Visul său este să schimbe fața educației publice din România. Elevii săi merg pe drumul cunoașterii 5 ani alături de dânsa și în fiecare an, lună sau săptămână îi așteaptă ceva inedit. Fiecare an are o tematică, un nume și un motto.

Acum are clasa a III-a, clasa Steluțelor, iar motto-ul lor este „Deschide-ți inima”. Geanina Spiriduș predă prin joc, schimb de roluri, zile tematice cu și pentru elevii săi. Eforturile sale sunt realizate utilizând propriul timp și uneori folosind propriile resurse financiare.

De exemplu, a inventat „Clubul de lectură”, o oră în cadrul căreia copiii beau ceai sau ciocolată caldă în cănile aduse de acasă și citesc împreună, comentează ultimele lecturi.

Ce mod mai bun de a le insufla dragostea de carte decât făcând din aceasta o activitate plăcută, la nivel de clasă dar cu efect individual?

Pentru a le da o lecție despre faptul că petrec prea mult timp pe telefon sau tabletă, i-a pus să țină un jurnal al activităților zilnice. Rezultatul? Copiii realizează singuri că unele activități ocupă prea mult timp liber.

 

 

Geanina Spiriduș: „Nimic fără Dumnezeu”

Programa se îngreunează pe fiecare an, dar doamna Spiriduș predă prin activități care să le aducă bucurii copiilor, nu să îi facă să se gândească la învățătură ca la o corvoadă.

De exemplu, a mai creat Clubul cercetătorilor, oră în care copiii fac experimente si învață într-un mod distractiv. Mai au ocazia de a prezenta în fața clasei un experiment realizat acasă și copiii se bat literalmente pe această șansă.

Există și Clubul matematicienilor, șahul, poezia, excursiile… Geanina Spiriduș se încăpățânează să afirme că fiecare învățător face eforturi uriașe cu copiii săi, dar fiecare în stilul său, conform propriei personalități. Are o bucurie și o speranță pentru mai bine care îți înfrumusețează ziua pur și simplu la telefon, de la sute de kilometri depărtare.

Bunătatea, bucuria și intențiile bune fără pretenții materiale se simt din voce. Dragostea pentru profesia care i-a devenit vocație se simte la fiecare cuvânt.

Câtă nevoie de astfel de abordări „altfel” ale predării are nevoie un sistem învechit, în care teoria este majoritară, iar practica lipsește cu desăvârșire? De câți profesori sau învățători avem nevoie pentru a schimba sistemul și a face copiii să învețe cu plăcere? Dar să vină cu drag la școală? De mai mulți decât am crede.

Câți învățători ies de la catedră și dansează cu copiii în clasă? Câți le dau lecții despre emoții și sentimente, dar despre bani? Câți stau acasă și fac planul pentru încă o activitate incitantă și distractivă pentru a doua zi la școală?

Prea puțini din păcate, iar la sate lucrurile stau și mai rău. Concepția „a face carte, nu prosteală” încă există, iar copiii nu vin cu drag la școală, ci mai des cu frică.

Visul din copilărie a devenit profesie pentru o viață

De când era mică, Geanina Spiriduș se juca de-a învățătoarea cu păpușile sau cu copiii vecinilor în fața blocului. Un vis, iată, devenit realitate. Se joacă și acum, dar jocul înseamnă o educare mai bună, mai eficientă.

Amintirile cu propria învățătoare nu au fost cele mai drăgăstoase, tocmai de aceea și-a propus să lase o cu totul altă impresie și alte amintiri elevilor săi. Își propusese să se folosească de inteligența emoțională în relaționarea cu cei mici, pentru a-i atrage la școală și spre lectură.

A început să predea aplicând tot ceea ce învățase la facultate, dar rezultatele nu erau atât de bune pe cât se aștepta. Atunci și-a dat seama că stând la catedră are dreptul și puterea de a-și schimba atât atitudinea pentru a nu se plictisi, cât și să aplice niște metode noi de predare spre deliciul celor mici.

Sunt un om obișnuit, dar vreau ca strategiile mele didactice să fie neobișnuite. Cred că țara are viitor, un viitor care se află în clasa mea, în fiecare bancă.

Credința în Dumnezeu, dragostea de profesie, de copii, de cultură au ajutat-o să iasă din banal creând entuziasm și interes în sufletul celor mici. În mintea părinților au apărut pe rând mirare, curiozitate, respect și apoi mulțumire. Spune că partea cea mai grea este să lucreze cu părinții care trebuie să îi susțină eforturile financiar cumpărând diverse obiecte opționale.

Atunci când pornește o nouă clasă zero, își creează o strategie pe termen lung pentru copii și una pentru părinții cu care se străduiește să țină legătura cât mai des și strâns posibil. Educația continuă o ajută să aibă rezultate mai bune de la an la an, iar cei mici să fie cât mai entuziasmați de venirea la școală.

Geanina Spiriduș

 

Cea mai frumoasă amintire este mereu la plural

Cea mai frumoasă amintire din buchetul imens este că atunci când s-a căsătorit la starea civilă, au venit toți copiii și părinții să o căsătorească. S-a căsătorit cu copiii după dânsa…

Plecați la gimnaziu vor înapoi la ciclul primar, la liceu vor în gimnaziu…

Întodeauna se întorc. Cu o floare, cu recunoștință, cu nostalgie, cu succes… Și, da, te simți extraordinar, știi că ai făcut ce a fost corect, frumos, bine…

Pe lângă munca de la catedră, doamna Spiriduș duce o viață plină de bucurii și de activități care mai de care mai interesante, toate cu și pentru educația de orice tip. Ar părea că unele persoane au parte de mai mult de 24 de ore într-o zi și au o viață ocupată pe care și-o ocupă singuri pentru că acest stil de viață îi împlinește.

De câteva luni merge regulat la Radio Vocea Speranței unde are emisiunea Ședința cu părinții realizată de Anca Porumb.

Dorința mea este să provoc ascultătorul la schimbarea în bine, la spiritualitate, la educația prin dragoste, la a fi sensibil la nevoile copiilor.

Pe lângă asta, mai ține conferințe pentru femei de succes care își conduc viața după principii moral-creștine. „Femeia de succes” a apărut acum 5 ani, iar în 2019 se va ține la Bacău în data de 4 mai.

Despre colegii din breaslă spune că nu au nevoie de o educare în direcția educației non-formale, cât trebuie să nu se mai teamă de pedepse dacă nu își îndeplinesc programa, trebuie apreciați și încurajați, prin iubire schimbându-se în mai bine. Au nevoie de materiale, programe de recreere, susținere și confirmarea rolului esențial pe care îl au în educarea noilor generații de tineri.

 

Educația care formează CARACTERUL sau doar EDUCAȚIA INTELECTUALĂ?

Planurile sale de viitor vizează tot educația: un proiect  în  derulare  PĂRINȚI CU A.C.C.E.S. LA S.U.C.C.E.S, urmat de un ghid de  STRATEGII DIDACTICE  și o lucrare de STRATEGII DE EDUCAȚIE PARENTALĂ.

Geanina Spiriduș este exemplul viu de dascăl cu vocație, pasiune care a depășit barierele puse de legile rigide ale sistemului. A creat în Bacău un model de educare asemănător celor din Suedia.

Este un exemplu de „Se poate și la noi” pe care toți învățătorii din țară ar putea să îl preia pentru a educa generațiile viitoare. Generații care să vină cu entuziasm și bucurie la școală, unde să poată deveni ÎNȚELEPȚI!

Margareta Tătăruș

Pe tot parcursul vieţii am învăţat că sunt oameni care se nasc pentru a-şi împlini destinul şi oameni care, pe lângă propriul destin, îl împlinesc cumva şi pe al altora. Am învăţat că unii oameni ne marchează pentru un timp, iar alţii pentru o viaţă. Un astfel de om este Margo. De ce Margo? Pentru că aşa o cunoaşte toată lumea pe Margareta Tătăruş, managerul de la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” din Vrancea.

 

Lumea care se vede numai cu inima

Focşaniul, sau altfel spus oraşul de pe Milcov, este unul din puţinele locuri din ţară în care arta, cultura, literatura şi frumosul fac parte din viaţa oamenilor la modul cel mai firesc. Sunt o stare de a fi. Un act zilnic prin care ei îşi încep activitatea, ca şi cum ar sorbi un altfel de cafea. Una care le energizează spiritul, intelectul, viaţa.

În acest oraş boem, oriunde ai merge, cu oricine ai vorbi, toată lumea va avea ceva frumos de spus despre Margo. Toţi o cunosc!

Margareta Tătăruş este omul pe care îl vei găsi peste tot: în sala de lectură, în parc, la teatru şi chiar în mijloacele de transport, unde aduce oamenilor lectura, cartea şi frumosul interacţionând cu fiecare.

Margareta Tătăruș

Am întrebat-o pe Margareta dacă are un citat care o defineşte pe ea cel mai mult şi de ce. Nu m-a surprins când am aflat citatul, dar am înţeles pentru a mia oară ce om extraordinar este. ”Nu tot ceea ce poate fi numărat contează şi nu tot ceea ce contează poate fi numărat.” Albert Einstein

Am ales acest citat pentru profunzimea lui. Și pentru gândurile stârnite, atunci când l-am citit prima oară, acum mulți ani. Pentru că suntem mereu setați să ne măsurăm viața în rezultate, proiecte, oameni, fapte. Care contează, e adevărat. Dar ce ne facem atunci când nu putem pune în cifre emoțiile de tot felul, bucuriile, durerile, tristețile, (ne)mulțumirile? Toate ne formează ca oameni, ne dezvoltă și dau sens vieții, profesiei și Omului din noi. Și că întotdeauna putem să vedem dincolo de cifre, dacă suntem atenți la Oameni.  

Iar ea este atentă la Oameni şi vede dincolo de ei, înlăuntrul lor. Margareta vine cumva din lumea lui Antoine de Saint-Exupery, din universul Micului prinţ şi are capacitatea de a percepe lucrurile invizibile. Ea nu vede cu ochii minţii, ci cu inima. 

 

Margareta Tătăruș și dragul de carte ce a marcat-o încă din copilărie

Margareta Tătăruş s-a născut în Focşani, într-o familie obişnuită, modestă chiar, alături de alte trei surori. Nu a avut o copilărie prea fericită, dar cum spune chiar ea, poate normală acelor timpuri, când copiii îşi confecţionau păpuşi din cârpe, îşi purtau hainele între ei şi îşi construiau propriul Univers.

Îi este foarte drag oraşul unde s-a născut. Oriunde ar fi plecată, când se reîntoarce este nespus de fericită pentru simplul fapt că este din nou în locul care, pentru ea, a fost dintotdeauna acasă.

Margareta îşi aminteşte că a fost îndrăgostită de citit încă din copilărie, când îi citea tatălui ei la televizor. La început mai stângaci, până a prins ritmul cu subtitrarea care dispărea repede de pe ecran, apoi cu intonaţie, ca să îi placă tatei.

Într-o zi, tata a plecat la îngeri, iar Margareta continua să îi citească tatei în gând. Chiar şi atunci o făcea cu intonaţie.

Cel mai frumos cadou pe care l-a primit, a fost o carte. I-a făcut-o cadou mama sa pe când împlinea 8 ani. A fost prima carte din casă, în afara manualelor școlare. O are și acum și o mai răsfoiește, amintindu-și bucuria pe care a simțit-o citind.

Încă din clasa 1, și-a dorit să se înscrie la Biblioteca școlii unde învăța sora sa, pentru că în școala ei nu exista așa ceva.

Și acum simt emoția pe care o aveam intrând acolo. Mi s-a părut uriașă… cu rafturi până în tavan, pline de cărți, care sigur mă așteptau pe mine. Din păcate doamna bibliotecară nu m-a înscris la bibliotecă pentru că nu eram elevă la acea școală. Am plâns două zile… Știți însă ce a fost frumos? Pentru că așa hotărăște Universul, peste 18 de ani, aveam să fiu bibliotecară chiar în acea Bibliotecă. Și-mi amintesc emoția avută când am pășit ca adult în acea încăpere… era atât de mică, tot cu rafturi până în tavan și pline de cărți învechite.

Toată adolescenţa şi-a petrecut-o citind, fiind oarecum abonată la bibliotecile vecinilor, ale liceelor la care a studiat sau ale orașelor care au primit-o. Îşi aminteşte zâmbind cum mama o certa să nu mai citească atât de mult, ameninţând-o că îi va pune cărţile pe foc. Făcea orice, numai să nu îi atingă nimeni cărţile.

Îmi imaginam întotdeauna că, undeva în perete, exista o cameră secretă, doar a mea, cu rafturi multe până sus, pline de cărțile cele mai frumoase din lume, o draperie mare și roșie, groasă și din catifea, ce făcea întuneric deplin, un balansoar, o veioză și eu. Citind fără să mă deranjeze nimeni. Oricât. Oricând.

Prin cărţi, a descoperit cum să fie curajoasă, să nu se teamă de nimic, să o ia de la capăt de fiecare dată, să reușească prin muncă, respect și să iubească oamenii și poveștile lor.

Margareta Tătăruș

Margareta Tătăruș: „O carte bună este o educație a inimii.” spune Susan Sontag și inima mea îi dă dreptate.

Şi a mea. Deoarece ascultând-o pe Margareta, pe care eu personal o cunosc de foarte mulţi ani, realizez că ea însăşi este o carte care ne modelează inimile şi ne atinge în cel mai profund şi minunat mod, punându-ne aripi, fără să ştie. 

 

Cum dobândeşti tinereţea fără bătrâneţe

Margareta Tătăruş este bibliotecar din 1997. Are o experiență de 15 ani la Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea, în ultimii 8 ani fiind implicată şi în training.

Din 2010 până în prezent a format peste 2000 de copii, adolescenți, tineri, adulți și vârstnici și a livrat peste 3500 de ore de training, în peste 40 de cursuri.

Margareta Tătăruș

În ultimii ani, Margareta ne povesteşte că s-a îndrăgostit de educația nonformală. Învață multe lucruri noi, cunoaște oameni noi și pasionați, împărtășește din experiența și cunoștințele ei. În același timp, experimentează drumuri și provocări de excepție ce-i pot motiva în continuare viața și profesia.

A organizat numeroase acțiuni de fundraising, campanii sociale, de voluntariat, alături de multe instituții publice, private, ONG-uri, venind în sprijinul celor defavorizați social sau încercând să promoveze un set de valori care să schimbe în bine viața membrilor comunității vrâncene.

Iubesc oamenii, mă dedic lor, iar pe copii și tineri îi ador, pur și simplu. Deși am 47 de ani, fac precizarea că am acumulat în acești ani, pe lângă multă experiență în proiectele și activitățile organizate pentru ei, o tinerețe fără bătrânețe care îți este oferită în dar de către viață doar dacă iubești cu adevărat ceea ce faci. Pasiunile mele sunt legate de cuvânt, poveste și oameni frumoși care vor să se dezvolte. Mă inspiră faptele, ideile creative, iubesc provocările și să-i motivez pe oameni. Cred cu tărie că nu există imposibilul!

A lucrat la Sala de lectură a bibliotecii, a coordonat câțiva ani Secția pentru copii și tineret și mai apoi Centrul de formare al Bibliotecii. A inițiat și a fost parte din cele mai multe proiecte frumoase ale bibliotecii unde,  de câteva luni, Margareta a devenit Manager.

Ce crede ea despre această funcţie?

Eu sincer cred că poziția în care sunt acum mă provoacă să evoluez, să fiu mai bună, mai înțelegătoare, să învăț lecția răbdării, dar și să creez servicii noi de bibliotecă, proiecte inedite și să transform Biblioteca într-un adevărat Centru cultural, educațional și de petrecere a timpului liber. Acestea sunt intențiile mele, dar să vedem ce-o să iasă.

Margareta Tătăruş a primit premii locale și naționale – ”Bibliotecarul anului”, ”Trainerul anului”, premiul publicului pentru ”Coordonatorul  de voluntari al anului”, iar diplomele nu ne-ar ajunge spaţiul pentru a le înşira.

 

Oamenii care au avut un aport în formarea sa

Prima care a susţinut-o şi nu a renunţat niciodată să o iubească, să o susţină, să o certe, să o îmbrăţişeze, să îi deschidă zborul în orice şi-ar fi dorit, a fost: MAMA, despre care Margo spune că

E cea care m-a învățat cum să fiu independentă, creativă și veselă. Și vulnerabilă fără să mă simt vinovată pentru asta. M-a învățat că, după ce plâng, să mă ridic, să-mi șterg nasul și, cu ochii umflați să merg mai departe, cu fruntea sus. Și acum, după ce au trecut 15 ani de când nu mai este, mi-o port în suflet și în gând ca cel mai de preț Dar pe care viața mi l-a făcut: să fie Ea, Mama mea. 

Mergând mai departe, învăţ cumva tot mai multe nu doar despre Margareta ci şi despre mine. Despre cum este să păşeşti într-o lume despre care ştiai atât de multe, dar despre care afli cât de nouă este, de fascinantă. Lumea de dincolo de carte. O lume în care trebuie mereu să te perfecţionezi, să înveţi, să ştii că atitudinea şi pasul în faţă este de multe ori decisiv în profesia ta, dar mai ales, să iubeşti ceea ce ai ales să faci în viaţă.

Am învățat de la mulți cum să fiu Unică în mulțime. Cum să fiu un bun profesionist. Mi-ar trebui două pagini să le spun numele. Însă îi iubesc și prețuiesc din toată inima, fie că sunt în Focșani, fie în București, Sibiu, Brăila, Cluj, Satu Mare, Târgu Jiu sau alt colț de lume.

Margo rostește totuși un nume: Lidia Kulikovski, fost Manager al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”, care și acum își dedică viața formării și dezvoltării bibliotecarilor din Republica Moldova. Este o profesionistă a Bibliotecilor publice pe care a avut șansa să o cunoască, să învețe de la ea și să dezvolte împreună proiecte.

Lidia Kulikovski a sădit în mine dorința de fi mai bună, dându-mi și încrederea că pot. Orice. Este omul în fața căruia mă plec, oricând, cu bucurie, respect și iubire.

Un moment însemnat din viaţa ei de bibliotecar şi nu numai, a fost trainingul de o lună, alături de alţi 15 colegi, făcut la Centrul Mortenson din cadrul Universității din Ilinois, Statele Unite, în anul 2011. A vizitat zeci de biblioteci americane, a învățat despre leadership, managementul proiectelor, servicii de bibliotecă.

Atunci, Margareta Tătăruș a trăit o experiență uimitoare și a învățat cum ar trebui să arate bibliotecile publice și ce servicii ar trebui să ofere, constant, utilizatorilor săi. Omul care i-a fost model și mai apoi mentor este Susan Schnuer, un extraordinar profesionist și formator, un om care citea oamenii de la prima privire, un zâmbet care poate îmbrățișa oricând întreg Universul și care are o răbdare fantastică. Aşa ne-o descrie Margo pe cea care a fost parte din zborul său de mai târziu.

Un alt moment de excepție a fost în 2017, când a participat pentru prima oară la un Congres IFLA, în Polonia, la Wrocław. Acolo, s-au întâlnit peste 3000 de bibliotecari din lumea întreagă pentru a vorbi despre bibliotecile publice de pe cele 7 continente.

Este copleșitor să vezi atâția oameni care cred în Misiunea bibliotecii publice de a face viața oamenilor mai bună prin cultură, educație și artă. Participarea mea acolo n-ar fi existat dacă nu ar fi fost susținerea a doi oameni care au crezut în mine – Teodora Fîntînaru, fostul Manager al Bibliotecii Județene Vrancea și Claudia Șerbănuță, fostul Manager al Bibliotecii Naționale – mentori în toată puterea cuvântului, sunt cei doi oameni care mi-au dat forța și curajul de-a vorbi acolo despre oamenii Vrancei și proiectele frumoase care cresc adolescenți și îi transformă în adulți care investesc la rândul lor în comunitățile unde trăiesc și le dezvoltă.

 

Ce face un bibliotecar când nu este în bibliotecă

Aceasta a fost întrebarea la care cu siguranţă am bănuit deja răspunsul, dar am fost curioasă să o aud pe ea vorbind despre acest subiect. Aşa cum doar ea poate să surprindă şi să ne mire. Şi credeţi-mă pe cuvânt, tot ce are legătură cu Margareta Tătăruş este extraordinar. Nu există lucru mărunt. Totul devine magnific!

Iubesc să călătoresc, să cunosc oameni noi, să vizitez biblioteci. Și am avut norocul să le fac pe toate. Am văzut biblioteci uimitoare în SUA, Danemarca, Italia, Bulgaria, Republica Moldova, Polonia, Grecia și România. Am făcut parte din proiecte internaționale care mi-au descoperit frumusețile locurilor și ai oamenilor întâlniți: Lisabona, Atena, Sofia, Maribor, Londra, Borgaro Torinese, Torino, Viena, Copenhaga – sunt câteva din orașele prin care Timpul m-a purtat și am cunoscut oameni dedicați profesiei lor și bucuriei de a Fi.

Cu alte cuvinte, un bibliotecar, când nu este în biblioteca lui, călătoreşte peste mări şi ţări şi vizitează alte biblioteci. Un fel de Harry Potter care transformă magia din baghetă în magia de a descoperi tot mai mult despre cărţi, oameni şi viaţă.

Cumva, îmi vine în minte filmul Bibliotecarul, unde Biblioteca devenea un loc viu, în care personajele erau reale, iar cărţile erau nişte portale către lumi tangibile.

Şi ce mai face un bibliotecar când nu este în bibliotecă? Şi Margareta cu părul de foc, cu ochii de smarald şi chip blând, zâmbeşte larg, şăgalnic şi copilăreşte. Şi răspunde: citeşte!

Cartea mea preferată acum (pentru că fiecare perioadă a vieții mele a avut o carte preferată!) este ”Pollyanna. Jocul bucuriei” de Eleanor H. Porter. Și cred cu toată ființa că ne putem bucura de lucrurile mărunte, de oamenii întâlniți, de emoțiile trăite. Și că a vedea partea plină a paharului, indiferent de ceea ce ți se întâmplă, nu este doar apanajul optimistului. Stă în puterea fiecăruia dintre noi să schimbe în bine lucrurile, faptele, emoțiile și oamenii care poposesc vremelnic în viața noastră. Iar Jocul și Joaca nu aparțin doar copilăriei, ci tuturor celor care, dincolo de vârstă, știu și vor să se bucure de viața scurtă ce ne este dată a fi trăită.

Pe lângă călătoriile din bibliotecă în bibliotecă şi citit, Margareta se bucură de familia ei despre care consideră că este cel mai important lucru din viața noastră. Mai spune că familia este singura care ne susţine necondiţionat, ne iubeşte, ne trage de mânecă, ne ajută, ne înţelege şi crede în noi până în ultima celulă a fiinţei noastre!

Îi place să se joace. Să fie în preajma copiilor, a oamenilor. Nu îi place să judece şi să eticheteze pe nimeni. Iubeşte IA şi zâmbeşte tot timpul. Asta adaug eu, deoarece în cei 10 ani de când o cunosc pe Margareta, nu am văzut-o niciodată altfel, decât zâmbind.

Margareta Tătăruș

 

Lecții învățate de-a lungul timpului

Una din cele mai frumoase lecţii cu care Margareta Tătăruş a simţit să înceapă, a fost aceea despre a-ţi urma visurile. Despre a nu renunţa niciodată la ele, oricât de greu, abrupt sau plin de greutăţi ar fi drumul până la împlinirea lor. Un drum fără obstacole nu va duce niciodată undeva.

Oricât de imposibil mi-a fost visul, dacă am crezut cu adevărat în el și în mine, chiar s-a împlinit. Uneori mai mult decât am crezut. Sau visat.

O altă lecţie de viaţă oferită de ea este aceea de a crede în oameni, chiar şi atunci când aceştia ne dezamăgesc.

Şi eu am dezamăgit oameni și mi-am dorit să fiu iertată și înțeleasă. Uneori am fost, alteori nu. Și-am învățat să empatizez mai mult cu cei pe care mi-i scoate viața în cale, să-i iubesc, iert și să le mulțumesc chiar și pentru dezamăgirile trăite. Și să învăț din toate cum să fiu cea mai bună versiune a mea.

Margareta mai crede cu sinceritate că fiecare dintre noi alegem cum și cât de bine ne trăim viața. Că trebuie să greșim pentru a învăța lecțiile iubirii, iertării, răbdării şi avem nevoie de modele, de cărți citite, de toleranță. De iubire. Fiecare dintre noi vrea să fie Fericit.

E simplu să dai sfaturi… e însă foarte important să înveți de la oameni, de la natură, de la istorie. Viața are nevoie de Iubire. Atunci când iubești ești Bun. Cu oamenii, cu păsările, cu animalele, cu pădurile. Cu cărțile.  

Înainte de a încheia interviul am întrebat-o cum este să fie unul din românii de elită, deoarece un om care şi-a dedicat întreaga activitate şi viaţă formării şi educării altor oameni, nu poate fi decât un exemplu de frumuseţe şi calitate umană. Margareta Tătăruș răspunde cu modestia şi frumuseţea ei firească:

Nu știu dacă sunt Român de Elită. Doar mi-am trăit viața cât de bine și frumos am putut eu. Dar sunt mândră că sunt Româncă și sunt sigură că nu întâmplător trăiesc în România de azi. Pot și vreau să contribui la creșterea ei. Prin tot ce facem în fiecare zi, cu toții, construim o națiune. Iar când reprezint România în proiectele Bibliotecii Județene ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea, când arăt lumii de cât de multe lucuri frumoase sunt capabili bibliotecarii români, serios vă spun, sunt Fericită că sunt Româncă și Bucuroasă că pot contribui la educația puilor de români, a adolescenților și tinerilor grozavi pe care îi are România de azi. Și să le sădesc în suflete ideea că ”Nu există imposibilul.”

 

Cuvânt de încheiere

Vorbind cu Margo, nu există timp. Timpul nu mai este nici măcar o noţiune. Este doar o lectură continuă şi frumoasă. Despre viaţă. Despre oameni. Despre cărţi. Despre iubire, înţelegere, respect şi deschidere.

Margareta Tătăruș

Am locuit în Focşani 11 ani. Pe ea o cunosc de 10. Nici nu ştiam cine este Primar, dar o ştiam pe ea. Asta, deoarece este un om care se dedică şi se implică în tot ce face. Pune suflet. Este pur şi simplu peste tot.

Dacă oamenii nu veneau la bibliotecă, mergea ea la oameni. Aşa, am găsit o dată cărţile bibliotecii în parcul unde mă plimbam cu fetiţa mea. Era vacanţă, iar Margareta a instalat o bibliotecă de vară în parc. Apoi a mutat-o în mijloacele de transport, unde câte un voluntar citea călătorilor poezii sau scurte povestioare.

Mi-o amintesc şi o văd mereu printre copii, printre oameni. Cu cosiţele ei roşcate, cu ochii verzi şi cu zâmbetul larg, larg şi senin. Niciodată supărată, niciodată obosită, niciodată tăioasă la vorbă.

Margareta Tătăruş este ea însăşi o bibliotecă în care păşeşti timid, ca un copil care descoperă mirosul cărţilor şi emoţia rafturilor acelora mari, printre care lumina pătrunde timid, ca într-o poveste despre raze şi magie şi pe care ţi-e teamă să nu o tulburi, să nu faci o mişcare bruscă, iar ea să dispară. Pentru că este nevoie în lume de multe Margarete ca ea. De mult frumos. De multe raze de lumină care să ne deschidă sufletele şi mintea.

Îţi doresc să străbaţi cât mai multe continente, să păşeşti ca un copil mirat în cât mai multe biblioteci, să ai cât mai multe cărţi favorite, să cunoşti cât mai mulţi oameni buni şi frumoşi ca pâinea caldă şi mi-aş dori să ştii că tu eşti în toate inimile oamenilor pe care i-ai cunoscut în viaţa asta!