Carmen Uscatu

„Dăruiește Viață” și „Noi Facem Un Spital” sunt două concepte care îi fac pe români să le strălucească ochii și sufletele. Speranța și încrederea în puterea noastră de a schimba lucrurile au renăscut privind cum două femei cu suflet mare se luptă cu un sistem care părea de neînvins. Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu au pus bazele celui mai măreț proiect civil pe care România l-a cunoscut în ultimii 30 de ani: construcția unui spital pentru copiii bolnavi de cancer.

 

Carmen Uscatu este vocea a peste 250.000 oameni, donatori în acest proiect, sătui de lacunele unei societăți bolnave. Nu poți să nu remarci pasiunea și determinarea cu care povestește despre fiecare cărămidă a noului spital. Despre fiecare zid pe care îl dărâmă zi de zi, fiecare obstacol aflat în calea țelului său.

Vă invit să urmăriți dialogul nostru complet, în urma căruia sper să ajungeți la aceeași concluzie: #NoiFacemUnSpital este motorul schimbării în România! Este de departe cel mai special proiect al zilelor noastre, dovada faptului că orice hibă poate fi corectată.

 

Dani Godja: Întâi de toate, să facem prezentările. Cine e Carmen Uscatu și care a fost drumul dumneavoastră până la acest proiect impresionant?

Carmen Uscatu: Am 44 de ani. Locuiesc în București dar m-am născut în Moldova, la Fălticeni unde am stat până am terminat liceul. Am venit apoi la facultate, am terminat Cibernetică la Academia de Studii Economice.

Oana Gheorghiu, prietena alături de care am fondat Asociația Dăruiește Viața, are 49 de ani, e din Brebu și a făcut tot ASE, facultatea de management.

 

Înainte de Dăruiește Viața ați fost implicată alături de Oana Gheorghiu într-un altă asociație care a eșuat. Ne puteți oferi mai multe detalii?

Da, în 2009 am înființat alături de Oana și de alți 5 oameni o asociație. Eu, Oana și Bianca, o altă prietenă din asociație, am muncit mult. Am strâns două milioane de euro și am început construcția Centrului de excelență în tratatea cancerului de la Timișoara, am dat Ministerul Sănătății în judecată, am schimbat un Ordin de ministru.

Orgoliile, se pare, însă apar și când oamenii se adună să facă bine. Am aflat de la mediator că orice se poate media, mai puțin orgoliul. Și așa a fost. După ce am finalizat proiectele pentru care am strâns finanțare, eu, Oana și Bianca ne-am retras din acea asociație, iar ceilați patru au dizolvat-o în instanță neștiind, probabil, ce să facă cu ea…Noi am înființat toate trei asociația care astăzi construiește un SPITAL, Asociația Dăruiește Viață.

Cine v-a determinat să credeți că „Dăruiește Viața” nu e un proiect utopic într-o țară ca a noastră?

Dăruiește Viața s-a născut dintr-o necesitate. Contactul cu oamenii care ne cereau să-i ajutăm pentru că un sistem de sănătate putred nu le dădea nicio șansă în lupta lor cu această cumplită maladie, cancerul, ne-a dat energie să continuăm. Și nu putea continua decât având la îndemână un instrument, o formă organizată.

Am trecut de la statutul de voluntar la cel de profesionist în acest domeniu al ONG-urilor și știu acum că asta îmi doresc să fac toată viața. Munca mea să conteze pentru semenii mei nu e utopie, e certitudine că acțiunile fiecăruia dintre noi sunt cele care vor face această țară bine.

Nimeni nu ne va salva, trebuie să știm că pe acest drum suntem singuri. Fiecare dintre noi are puterea să facă această țară bine. Nu e despre “să se facă” sau “să facă cineva”. E despre “eu fac”.

 

Citisem că ați început primul proiect plecând de la un mail al unei mame disperate că își va pierde unicul copil din cauza leucemiei. Ce s-a schimbat de atunci până azi în domeniul oncologiei în România?

Povestea lui Dragoș, căci așa îl chema pe tânărul de 17 ani, ne-a făcut să vedem cât de defect e construit acest sistem medical. Ne-a arătat cât de nepăsător e sistemul față de pacient. Cum statul, după ce plătești o viață impozite, contribuții la sistemul de sănătate, în momentul în care ai o problemă ar vrea să vadă că dispari, că nu-i mai cheltui banii. Că banii se pot duce în buzunarele caracatiței care a creat acest sistem.

Dragoș a pierdut lupta deși noi am reușit să îi obținem drepturile și a plecat pe banii statului la transplant în străinătate. Dar Dragoș a fost cel care ne-a determinat pe noi să continuăm pentru ca undeva în viitor, nu știm când, depinde asta de noi toți, când ne trezim din amorțeală și începem cu toții să ne implicăm civic și social, fiecare copil să aibă șansa pe care i-o dă descoperirile științei de la acel moment.

Fără modestie vă spun că în domeniul oncologiei, din 2009 schimbările în bine, în infrastructură, la stat, ni se datorează: 18 camere sterile, 2 laboratoare, modernizări de secții de oncologie la adulți și copii, s-au făcut pentru că semenii noștri din companii au avut încredere în noi, ne-au dat bani iar noi am investit cu folos.

Carmen Uscatu

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu

Știu că primele planuri legate de acest proiect nu erau chiar atât de mari. Care au fost etapele prin care ați trecut până să ajungeți la ideea de a crea un spital de la zero?

Am vrut, inițial, să renovăm secția de oncologie pediatrică de la Marie Curie, unde 31 de copii cu 31 de mame se înghesuie în saloane de 2-3-4 paturi și stau la coadă, pe un culoar, dimineața și seara, pentru a folosi două toalete și două dușuri. Nu e metaforă, ei chiar stau la coadă. Imaginați-vă că împărțiți același duș și aceeași toaletă cu vecinii dvs de pe scară. E mai rău decât la țară unde ai wc ul în curte și nu-l folosește decât familia ta. Toaletele la comun, în cancer, înseamnă infecții nosocomiale, înseamnă risc de moarte, în condițiile în care organismul, din cauza tratamentelor agresive, are imunitate zero.

Secția era aproape imposibil să o renovăm și atunci am decis să ne extindem, peste o clădire existentă, cu încă un etaj și să legăm acel etaj de actuala secție de oncologie. Nici asta nu a fost posibil. Atunci, la început în glumă, am zis: nu e mare lucru, facem o clădire de la zero. Facem și radioterapie, pentru că da, va fi pentru prima data în România, când un spital de copii va avea și radioterapie, și facem și o secție mai mare de oncologie. Și dacă tot facem oncologie am zis să facem și camere sterile, pentru a avea posibilitatea de a trata și leucemiile, deci facem și hemato-oncologie.

În 2017, pe final de an, am aflat că un proiect al spitalului Marie Curie de modernizare a blocului operator a picat, și atunci am decis să refacem noi blocul operator. Din nou ne-am lovit de spațiu insuficient. Am decis, la început de an 2018, să extindem proiectul nostru și să facem în clădirea noastră și bloc operator. Această decizie a însemnat dublarea proiectului inițial, pentru că aducem în spitalul nostru și secția de terapie intensivă, și neurochirugia, și chirurgia.

Practic, spitalul nostru, al celor peste 250.000 de oameni implicați, are acum o suprafața de 12.000 mp, 6 etaje. Este ca suprafață cât actualul spital Marie Curie.

 

Care au fost cele mai mari piedici ale statului? Care credeți că sunt motivele acestor piedici?

Piedicile sunt la tot pasul și înseamnă de fapt acea mentalitate atât de familiară nouă: NU SE POATE. Iată că acest spital e acum mai mult decât construcția în sine, e un fenomen social care arată că și în România se poate. De fapt, ceea ce ne scriu zilnic oamenii, e că am adus speranța că noi, oamenii simpli, avem o mare putere. Și da, putem.

S-au cocoțat acolo la vârf, din vina noastră, hoții, incompetenții, indolenții. De asta mereu nu se poate. De asta nu avem educație, sănătate. Pentru că ei vor să aibă oameni pe care să-i manevreze, care să-i voteze în schimbul unei sticle de ulei o dată la 4 ani și nu în schimbul unei politici care să ofere educație și sănătate.

Ei ne vor proști. Dar iată că nu suntem. Când vom conșientiza și că avem putere, când vom transforma văicăreala în acțiune, când ne vom duce în ședințele de consiliu ale primăriilor și le vom cere socoteală pentru cum cheltuie banii noștri, când vom înțelege că ieșitul în stradă, ieșitul de vot sunt lucruri minime care țin de igienă personală, atunci vom avea o țară ca afară, vom avea o țară ca cele spre care ne dorim să emigrăm în momentele de deznădejde.

 

Ce ar trebui să știe lumea despre țara asta înainte de a abandona resemnată orice proiect la care visează? Cum se pot crea proiecte care schimbă mentalul colectiv? Cum se pot depăși propriile bariere înainte de a le depăși pe cele exterioare?

Oamenii, înainte de orice, ar trebui să aibă conștiința că își pot transforma visurile în realitate. Dar nu oricum, ci prin muncă. Ai nevoie de perseverență și ai nevoie să îți învingi teama: teama de eșec, teama de a nu fi considerat prost atunci când greșești, când eșuezi. Avem nevoie, așa cum zice prietena mea Oana, să ne setăm corect așteptările.

Noi vrem ca lucrurile să se întâmple imediat ce ne-am dat jos din pat și am încercat să schimbăm ceva. Și dacă vedem că acest lucru nu se întâmplă din prima, imediat ne întoarcem la setarea noastră mentală: știam eu că nu se poate! Ba se poate! Doar că ne trebuie o disciplină interioară care să ne ridice și a doua zi, și a treia, și după șase luni și după un an și după doi din pat și să ne punem mintea la contribuție pentru a găsi resurse în noi și în jurul nostru pentru a duce un proiect la bun sfârșit.

Așa se transformă o idee într-un tăvălug. Noi visăm la un spital din 2012. În 2018 am început să îl construim efectiv. Vor mai trece probabil mulți ani până va funcționa și va avea rezultatele unui spital performant din Europa. Dar va fi un spital pe harta Europei.

Aveți în portofoliu nu mai puțin de 17 proiecte finalizate și încă 4 în desfășurare. În ce măsură evaluați contribuția dvs. la dezvoltarea medicinii din România?

Medicii ne spun că am adus hemato oncologia din România, prin proiectele noastre, 25 de ani în față. Pentru că am triplat capacitatea de transplant celule stem a țării, construind 18 camere sterile. Pentru că am construit și modernizat două laboratoare de diagnosticare în profunzime a cancerului și am determinat Ministerul Sănătății să înființeze Subprogramul pentru diagonsticarea leucemiilor. Asta înseamnă câ, începând cu 2014, pacientul cu leucemie poate fi diagnosticat corect și tratat corect. Erorile de diagnostic erau foarte dese înainte de această dată și statul plătea tratamente scumpe pe tratarea leucemiei dar banii erau practic aruncați pentru că adeseori pacientul era eronat diagnosticat. 2 milioane de euro se alocă acum de la buget diagnosticării. Sute de pacienți anual au acum șanse mai mari datorită acestor proiecte ale noastre.

Avem cursuri de comunicare medic-pacient cu trainer din străinătate.

Renovăm secții de oncologie de copii și adulți, recompartimentând spațiile pentru a crea toalete în fiecare salon care e refăcut și are 2-maxim 3 paturi.

Da, la Timișoara, la Spitalul de Copii Louis Țurcanu, am renovat 3 etaje, și luna decembrie ne-a adus finanțare pentru a renova și parterul, așa că vom avea încă o clădire de oncologie renovată de la zero datorită faptului că oamenii au încredere și ne dau bani din companiile lor sau de la ei ca să facem aceste lucruri.

Carmen Uscatu

Ce faceți cu Dăruiește Viață, statul nu a făcut în 30 de ani, deși există o discrepanță imensă de bugete. Care credeți că sunt motivele reale pentru care nu se dorește reabilitatea sistemului medical românesc de către cei care au condus țara asta, indiferent de culoarea politică (pentru că s-au perindat la putere aproape toate partidele)?

Indiferent de culoarea politică, la cârma sistemului medical se află aceiași oameni, care s-au cocoțat în vărf prin abuzuri, care sunt incompetenți și care își promovează copiii, soțiile, soții. E un sistem mafiot, e o încrengătură căreia cu greu îi vor putea fi tăiate rădăcinile. Și asta se va putea face doar cu susținere politică și cu multă presiune din partea noastră, a pacienților, a celor care ar trebui să beneficiem de sistemul medical.

Sistemul medical e o vacă de muls dar pentru a înceta această scurgere de bani trebuie transparentizat și introduse criterii europene de cheltuire a banilor. Normele medicale de construcție sunt vechi de peste 30 de ani, costuri de referință nu există, decizia de a compensa un medicament se ia în multe situații în funcție de interese farma și nu de interesul pacientului sau de bugetul existent.

Cât timp la vărf sistemul e condus de oameni învechiți, incompetenți, ghidați doar de interese personale, cât timp pacientul nu se revoltă că plătește și nu primește servicii de calitate, aici vom rămâne.

 

De unde credeți că vine indiferența și lipsa de atitudine a românului?

Minusul acestui popor e lipsa educației. După zeci de ani de comunism în care ni s-a inoculat adânc că “statul” e binevoitor și ne dă, e greu acum să ai libertate și să știi să te folosești de ea, să existe reală competiție și să vrei să joci fair play, să înțelegi că de tine depinde să se schimbe societatea în care trăiești și să înțelegi că nu e suficient să te duci la muncă, să îți faci treaba și apoi să vii acasă și să citești o carte.

Trebuie să veghezi la libertatea pe care o ai, trebuie să veghezi la banii pe care îi dai statului ca el să-ți facă școli, spitale și autostrăzi. Trebuie să te uiți în jur, să ceri socoteală politicianului pe care l-ai votat sau celui care e la putere, să afli ce se întâmplă cu impozitele tale, cum îți sunt cheltuiții banii tăi, să te implici activ.

 

Românii se mobiliează greu, dar ați reușit să creați un bulgăre de zăpadă care acum tot crește. Care sunt realizările de până acum ale proiectului ”Dăruiește Viață”? Cât ați strâns până acum și de ce sumă mai aveți nevoie? În ce stadiu sunteți cu lucrările la spital și pe când estimați că va putea fi dat în folosință?

Dăruiește Viață este asociația cu care am pornit la drum în 2012. În 2013 am lansat Bursa de fericire, platforma de strângere de fonduri a asociației, care are ca scop transparentizarea și trasabilitatea banilor pe care fiecare donator sau sponsor îi investește în proiectele noastre.

Credem foarte mult că atunci când o companie încheie cu noi un contract de sponsorizare, când un om donează către noi o sumă de bani, de fapt noi încheiem cu ei un parteneriat. Ei ne dau banii și încrederea lor, noi le oferim transparența și trasabilitatea banilor pe care ei îi investesc în proiecte, iar proiectele noastre înseamnă șanse la viață, profitul lor transformându-se, practic, în vieți salvate. Bursa de fericire e acel loc în care oamenii investesc (donează) în fericirea lor și a semenilor lor.

Până acum am investit în proiectele noastre anterioare în jur de 10 milioane de euro. Spitalul este estimat, fără echipamente, la 16 milioane de euro iar echipamentele sunt estimate la 10 milioane de euro. Mai avem de strâns bani pentru echipamente și training pentru echipa medicală. Spitalul sperăm să il putem da în folosință în primavera-vara anului 2020.

 

Cât de puternici suntem noi ca cetățeni și ce putem face pentru a schimba ce nu ne convine în jurul nostru?

Suntem atât de puternici pe cât ne propunem să fim. Putem incepe cu a merge la vot, continua cu a participa la ședințele de consiliu din Primăriile de care aparținem cu domiciliul, putem face cereri prin care să aflăm ce ne interesează de la autorități pe legea 544. Putem face sesizări în scris, de fiecare dată când considerăm că suntem nedreptățiți, că nu ni s-au respectat drepturile, putem semnala la 112 când observăm nereguli în trafic, când sunt ocupate parcările destinate persoanelor cu dizabilități de mașini care nu au afișat permisul în parbriz, putem și trebuie să ieșim în stradă când politicienii greșesc.

 

S-au făcut de-a lungul timpului diverse proiecte caritabile, dar nici unul nu a avut un asemenea impact ca acest spital de oncologie pediatrică. Care credeți că e motivul? Cât de important e marketing-ul într-o campanie de acest gen? Poate schimba rezultatul unei campanii o agenție de publicitate?

Oamenii au văzut, pentru prima dată, că un proiect care, pentru statul român nu se poate, pentru noi, o asociație, s-a putut. Asta aduce speranță, încredere în forțele proprii. Din decembrie 2017 spunem “Noi facem un spital” și văd din ce în ce mai des oameni referindu-se la acest proiect ca la “spitalul meu/spitalul nostru”, oameni care ne scriu că au trecut pe acolo și l-au văzut crescând, au văzut macaraua, oameni care vor să pună mâna pe el, pentru că da, e o minune. E o minune dar e și o palmă pe fața autorităților.

Ne-am luat soarta în mâini și le arătăm cum se face. Și ne așteptăm ca autoritățile să preia acest model și să-l replice la scară națională. Nu mai poate veni doamna Pintea sau alt ministru al Sănătății peste un an, când va fi gata spitalul, să spună să mai așteptăm, că nu luăm acum bani de la UE, că luăm altă dată să facem spitalele regionale. Nu, acest spital arată că se poate construi în 2-3 ani ce nu s-a construit în 30 de ani. Cine nu poate, să plece de la guvernare.

Da, marketingul și PR-ul sunt esențiale. Fără ele nu exiști. Cum am fi putut ajunge la urechile oamenilor dacă nu ar fi existat parteneriate pentru campanii cu Știrile PROTV, dacă nu ar fi existat Paula Herlo și Alex Dima (mama și tatăl spitalului), dacă nu ar fi existat artiștii ca Tudor Chirilă (tot în calitate de tată al spitalului) și presa care să preia mesajele noastre, dacă nu ar exista agențiile de publicitate și creativii de la Ogilvy care să spună atât de simplu: Viața atârnă de un fir de păr. Donează!

 

Ce înseamnă voluntariatul în România și cum se face el? Cât de mult s-au schimbat rezultatele de când ați renunțat la job-uri și ați acceptat să vă plătiți pentru munca depusă? Se pot face proiecte mari în timpul liber, când ai un job?

Voluntariatul în România e și nu e. Depinde de fiecare dintre noi cum alege să îl abordeze. De când am renunțat la job-uri și am acceptat să ne transformăm hobby-ul în profesie, proiectele noastre s-au diversificat și au crescut în amploare. Am cunoscut foarte mulți oameni, pe care altfel nu i-am fi cunoscut.

Din punctul meu de vedere, se pot face proiecte mari în regim de voluntariat, dar nu pe timp nelimitat.

 

Am înțeles că aveți deja planuri mari pentru tot sistemul oncologic din România. Ne puteți da detalii?

De 9 ani, de când facem proiecte în domeniul oncologiei, vedem și înțelegem ambele perspective: pe cea a pacientului dar și pe cea a medicului. Ce văd și nu pot înțelege e perspectiva autorităților. De aceea vom fi mereu în coasta ministrului Sănătății, oricine ar fi el, dacă nu abordează profesionist lucrurile.

Da, pentru sistemul oncologic lucrurle stau așa: ne trebuie un plan național de cancer. Ca să știm unde vrem să ajungem trebuie să știm de la ce plecăm (un audit al sistemului) și care sunt acțiunile pentru a atinge țelul. Nu e greu, există expertiză în Europa, trebuie doar să solicităm sprijinul. Europa e de partea noastră și vrea să ne dezvoltăm. Toată problema e la autoritățile noastre.

 

Ce sfaturi ați da celor care încep să prindă curaj văzând că puteți muta munții din loc și doresc să o facă și ei în alte domenii de activitate?

Pur și simplu să facă.

 

Nu prea aveți timp să aduceți mulțumiri, dar totuși… cui datorați amploarea pe care a luat-o acest proiect măreț care putea să rămână doar un vis frumos, ca multe altele ale multor români?

Ooooo, mă puneți într-o mare dificultate, sunt sute de oameni fără de care nu am fi ajuns aici. Paula Herlo, Alex Dima, Gabi Popescu și toată echipa de la Pro TV, Tudor Chirilă și muuuuulți alți artiști care au girat pentru noi, care au spus oamenilor: “în fetele astea am eu încredere”, Oana Pellea, Marius Manole, muuuulți oameni din presă care ne-au promovat și ne-au învățat: Alex Livadariu și toți oamenii de la Republica.ro, îmi vin în cap zeci de nume însă doar o înșiruire de nume, fără povestea din spate, nu e suficientă pentru a arătă cititorilor cât sunt ei de importanți.

Atât aș vrea să spun: că acest proiect nu ar fi fost posibil fără tine, cititorule, care citești acest rânduri, și deși nu te regăsești printre nume, ai făcut ceva ca mecanismul să se învărtă, ai făcut ceva ca eu să am încredere, să mă ridic când mi-a fost greu, și să merg mai departe. Și pentru asta îți mulțumesc!

Carmen Uscatu

 

Care sunt cărțile, muzica și oamenii care v-au format? Care sunt valorile după care vă trăiți viața?

Cărțile despre care am senzația că mă formează sunt întotdeauna cărțile pe care le citesc în prezent. Tocmai ce am terminat “The five invitations – Discovering What Death can Teach Us About Living Fully” a lui Frank Ostaseski și am început “Complications- a Surgeon’s Notes on an Imperfect Science” a lui Atul Gawande.

Ascult cu plăcere muzica lui Sting, Pink Floyd, Queen, Muse, U2, merg la concertele Vama.

Mama a avut un rol esențial în viața mea, aș vrea să pot oferi, prin educație, și eu fetei mele, aceeași încredere pe care mi-a dat-o ea.

Mă gândesc ca prin tot ce fac sau zic să nu fac rău oamenilor. Uneori îmi iese 🙂

Nu-mi place ca oamenii să depindă de mine și de aceea încerc să dau undița, nu să pescuiesc eu, așa considerând eu că ajut.

Nu fur, nu-mi place să mint, încerc să nu amân, prea mult :), lucrurile.

 

Dacă au rămas lucruri importante pe care ați vrea să le transmiteți, iar eu nu v-am întrebat despre ele, finalul articolului vă aparține…

Dragi cititori, în caz că ați ajuns cu lectura până la final și nu v-ați plictisit, vă mai spun atât: aveți permisiunea J  să vă implicați alături de noi.

Pe www.bursadefericire.ro puteți dona online, cu cardul sau prin paypal, puteți descărca un contract de sponsorizare și merge cu el la șeful pentru a afla suma cu care compania voastră vrea să se implice, puteți face sau vă face un cadou cu rost, de la secțiunea Cadouri sau puteți să vă donați ziua de naștere, la secțiunea Campania ta. Puteți da și un sms cu textul SPITAL la 8864 (4 euro/lună).

Nu uitați : #NoiFacemUnSpital !

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Tu ce părere ai?
Lasă un comentariu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *