Istvan Aryanosi

Istvan Aranyosi predă filosofia de 11 ani la Universitatea Bilkent în Ankara, prima universitate privată din Turcia. Aici îi învață pe studenții turci metafizica, filosofia minții, filosofia științelor cognitive, filosofia limbajului, filosofie politică antică și modernă.

 

Câteva repere biografice demonstrează că Istvan a cochetat aproape tot timpul cu domeniul filosofiei. Născut în Sighet pe 19 august 1975, face primii pași în carieră mutându-se în București pentru a urma cursurile facultății de filosofie.

Deși îi este greu să trăiască în București din cauza banilor puțini, își amintește cu plăcere de mulți oameni ai acelor vremuri. În anii 1997-1998 a lucrat ca jurnalist și a cunoscut mulți intelectuali români, în special asociați cu mișcarea democratică din acele vremuri, cu Emil Constantinescu și Convenția Democratică.

În 1999 pleacă la Budapesta pentru un masterat în știinte politice la Central European University. A fost o experiență nouă și pozitivă, învățând să lucreze într-un sistem academic copiat din USA. Câțiva ani mai târziu, Istvan Aryanosi a ajuns să fie primul doctor în filosofie al CEU.

In 2003 este visiting fellow la University of Arizona și îl cunoaște pe David Chalmers, o celebritate in filosofia contemporană. ”Un tip foarte deștept, extrem de iute în gândire”, îmi spune Istvan. Are șansa să lucreze direct cu David în 2006-2007, în calitate de post-doctoral fellow la Australian National University, de mulți ani numărul 1 in lume în filosofia minții.

În 2007 primește oferta de a preda în Turcia. Predă filosofie de 11 ani la Universitatea Bilkent în Ankara, prima universitate privată din Turcia, deschisă in 1984. Bilkent are un mare prestigiu în Orientul Mijlociu, cu redare exclusivă în limba engleză și cu o structură curiculară similară cu cea a universităților din Statele Unite.

S-a specializat în metafizică, filosofia minții și filosofia religiei. Toate acestea într-o abordare analitică, adică bazată pe analiza logică și conceptuală.

 

Consacrarea pe plan internațional

A publicat până acum două cărți: The Peripheral Mind (Oxford University Press, 2013) și God, Mind, and Logical Space (Palgrave Macmillan, 2013). De asemenea, peste 20 de articole în reviste internaționale, pe diverse teme, cum ar fi: problema minte-corp, cauzalitate, logica identității, ontologia umbrelor, implicații filosofice și practice ale mecanicii cuantice, fenomenologie.

Articolul său, A New Argument for Mind-Brain Identity, publicat în revista British Journal for the Philosophy of Science, a fost selectat în 2012 de către Asociația Americană de Filosofie ca una din cele mai bune patru scrieri filosofice din anii 2010-2012, în cadrul celui mai prestigios premiu oferit de către ei, APA Article Prize. Istvan Aranyosi e primul ne-american premiat din istoria acestui premiu.

Nu și-a făcut mari speranțe când a aplicat în 2007 pentru job-ul din Turcia. Pe lista de profesori erau doar pedigree-uri impresionante: Oxford, London School of Economics, etc., iar Istvan venea dintr-un loc fără prestigiu în filosofie. Dar, a fost acceptat.

La Bilkent l-a cunoscut pe profesorul Radu Bogdan, care fusese angajat cu vreo doi ani înainte ca profesor universitar.

Un om deosebit cu care țin legătura. S-a întors în SUA la Tulane University, în 2012, unde conduce programul de științe cognitive. Radu își petrece vacanțele de vară la București, unde predă, voluntar și neplătit, un curs intensiv de filosofia științelor cognitive, la nivel de masterat, în cadrul programului interdisciplinar Open Minds, care există și funcționează datorită prietenului nostru, profesorul Mircea Dumitru (fostul ministru al educației). Radu este un intelectual de modă veche, ceea ce-mi place foarte mult, mai ales în ziua de azi, când ne globalizăm într-un mod dement …

Întrebat de ce a plecat din România și de ce nu se mai întoarce, Istvan Aranyosi pune degetul pe rană, amintind că suntem o țară săracă, cu salarii mici (inclusiv pentru profesori), unde lumea trăiește de pe o zi pe alta. Cu toate astea, jumătate din prietenii lui trăiesc în România și recunoaște că îi e dor de ei. Se întoarce în fiecare an la mama sa, în Sighet.

 

Sistemul educațional turc văzut de un român

Pus să facă o comparație între sistemul educațional românesc si cel turc, Istvan Aranyosi a ținut să sublinieze câteva aspecte pozitive și negative, dincolo de faptul că sunt două țări cu istorii diferite.

Sistemul turc de stat la nivel pre-universitar este cam la fel de ineficient și prost condus ca și al nostru. Descurajează creativitatea, nu este în linie cu prezentul, se predă in stil vechi, bazat pe memorie.

Pe de altă parte, sistemul de stat universitar turc a început să se reformeze în urmă cu vreo 10 ani. În special când vine vorba de teme tabu în Turcia, cum ar fi drepturile kurzilor, genocidul armean, cultul personalității părintelui statului modern turc, Ataturk, etc.

Mai recent, însă, regimul autoritar consolidat de către Erdogan s-a dovedit toxic pentru lumea academică.

 

Fără libertate de exprimare nu există creativitate și, deci, dezvoltare

În Turcia e tot mai multă presiune politică. În ultimii doi ani, regimul atacă profesori, le închide gura. Pe unii îi mai bagă la pușcărie pe motiv de „propagandă teroristă”, adică pe acei profesori care-și exprimă public opoziția față de politica de război promovată de către regim. Sunt mari probleme aici la capitolul libertate de exprimare, iar pe cei care conduc nu-i duce capul să înțeleagă un lucru simplu: fără libertate de exprimare nu există creativitate și, deci, dezvoltare.

Pe de altă parte, aflăm de la Istvan că există câteva universități de mare calitate – atât de stat, cât și private – unde se predă în engleză, și unde studenții sunt pregătiți pentru succes international.

Doar în filosofie, există cel putin 5 facultăți unde se predă exclusiv în engleză, și de unde majoritatea studenților pleacă, după terminarea studiilor, spre programe americane sau europene de prestigiu, ca să studieze pentru doctorat. Universități de stat cu asemenea profil sunt Bogazici, Middle East Technical University, iar dintre cele private Bilkent, Koc, Sabanci.

În tot cazul, și Turcia, ca și România, are nevoie de o reformă substanțială a învățământului, susține cu multă tărie filosoful român ce a ales să predea filosofia în Turcia.

 

În Turcia te bucuri de respect ca profesor, la nivelul oamenilor obișnuiți, al parinților și al studenților

Istvan Aranyosi se declară impresionat de respectul de care te bucuri în Turcia ca profesor, la nivelul oamenilor obișnuiți, al parinților și al studenților.

Un alt lucru impresionant în Turcia este cultura oamenilor înstăriți de a finanța învățământul privat. Este o tradiție ca orice miliardar să construiască obligatoriu minim o universitate și un spital.

Patronii universității Bilkent, de exemplu, familia Dogramaci, au înființat universitățile Bilkent și Hacettepe în anii ‘80, alături de câteva spitale.

Universitatea nu produce profit (cu excepția unor departamente precum cel de nanotehnologie), dar nici nu este gândită pentru asta. Banii pentru susținerea ei vin din afacerile trustului familiei.

În acest fel, Bilkent își permite să mențină o orchestră simfonică, a doua ca dimensiuni din Turcia. Se susțin concerte de muzică clasică în fiecare săptămână, cu mari nume de pe scena mondială.

 

Temele filosofice ce caracterizează cariera lui Istvan Aranyosi

Istvan Aranyosi se axează pe doua teme generale. În filosofia religiei, îl interesează alternativele la monoteismul standard, cum ar fi panteismul, gnosticismul, misticismul, panenteismul, politeismul.

Cartea mea God, Mind, and Logical Space prezintă o versiune panteism, pe care am numit-o „panteism logic”. Vreau să continuu să scriu pe această temă.

În filosofia minții, pe Istvan îl interesează abordările care combină științele cognitive cu fenomenologia, la fel cum se constată și în cartea sa, The Peripheral Mind.

În cea mai recentă publicație a mea, apărută luna trecută în revista Phenomenology and the Cognitive Sciences, cu titlul „Body, skill, and look. Is bodybuilding a sport?”, argumentez că bodybuilding-ul nu ar trebui considerat un sport, fiind mai apropiat de concursurile de frumusețe și de sculptura clasică. Deci, am tot felul de idei, sper interesante și pentru publicul cititor.

 

Exact genul acesta de idei construiesc o personalitate extrem de complexă, pe care noi, românii, merită să o apreciem. Istvan influențează nu doar la catedră sau pe Amazon, cât și în fața microfonului. Trebuie să mai știți că, de peste 25 ani, Istvan este compozitor de muzică rock.

Ani de zile, și-a pus amprenta pe evenimentele culturale din Maramureș, prin trupele înființate de el și alți câțiva prieteni care știau să transmită un mesaj. Sighetul îl cunoaște foarte bine, drept fondator al trupelor Morbid Tales, Empire si Swords @ Chords.

De câteva săptămâni a lansat albumul solo ”Miniatures”, sub pseudonimul John Borhot, pe care îl putem comanda aici sau îl putem asculta pe canalul lui Istvan de Youtube.

Istvan Aryanosi

Adrian Bunduc

După un trecut zbuciumat, cu suișuri și coborâșuri din cele mai abrupte, astăzi Adrian Bunduc este un om liber din toate punctele de vedere. Liber să gândească, liber să trăiască după cum îi place, liber să creeze lucrări de o frumusețe rară oriunde în lume. Nu e niciodată târziu să ne găsim calea – ne învață povestea omului care își ”cioplește” singur drumul propriei vieți cu dalta și ciocanul, chiar și azi, în secolul vitezei și al tehnologiei…

 

Știți acele căsuțe de la țară cu ferestre mici și prispă largă? Ulițele de la sat unde mulți dintre bunicii noștri obișnuiau să-și facă veacul? Într-un astfel de loc, undeva în apropiere de Botoșani, s-a născut Adrian Bunduc, unul din cei mai talentați români din zilele noastre!

De mic copil a fost pasionat de muzică și de creație. Obișnuia să sculpteze bostănele și să îi încânte pe cei din jur cu mici lucrări din lemn sau din ciocani de porumb. Nu s-ar fi gândit niciodată că aceste încercări timpurii l-ar putea conduce spre omul care este astăzi.

Ar fi putut avea o carieră banală în Jandarmeria Română, dacă imediat după Revoluție nu și-ar fi luat inima în dinți și nu ar fi pornit pe drumul său. Și ce drum a fost…

 

Adrian Bunduc și lupta pentru supraviețuire

A experimentat lucruri și oportunități de a face bani considerate ”la modă” în perioada aceea.

Și-a încercat norocul în angro-urile din București sau în afara granițelor, atunci când românii erau atrași ca un magnet de mirajul vestului.

Autoritățile vremii din Europa însă expulzau anual sute de români de bună credință, ce nu doreau decât să li se ofere cel mai elementar drept…acela de a munci. Adrian a căzut și el pradă imposibilității de a lucra în legalitate. A fost prins în Ungaria, ”jefuit” practic de toți banii pe care îi avea asupra sa (undeva la 1000 de mărci) și trimis înapoi în țară.

Adrian Bunduc: Pentru un om rămas fără nimic, fiecare zi este o luptă crâncenă de supraviețuire ce nu prevestește de regulă un viitor prea luminos.

S-a stabilit în Timișoara și a început să lucreze pe unde găsea pentru a câștiga o pâine. S-a angajat undeva în zona Giroc ca vânzător de noapte la un butic de cartier. Acolo, noapte de noapte, se perpetuau muncitori ai fabricilor, persoane pestrițe, vagabonzi și oameni hârșâiți de viață cu povești și experiențe care de care mai dureroase.

Aici l-a cunoscut pe un tip, Iulian, ce executase 9 ani de detenție pentru omor. Acum lucra ca ”om bun la toate” pentru cimitirul municipal din Timișoara. După îndelungate discuții și povești, observând înclinațiile către îndeletnicirile artistice, Iulian îi propune un post de cioplitor în marmură pentru crucile și pietrele comemorative din cimitir.

Adrian a acceptat fără ezitare, deși nu s-ar fi gândit niciodată că poți scrie cu o daltă de fier în suprafața aceea netedă și lucioasă de marmură. Iar acesta a fost primul său pas spre îndeletnicirea ce avea să-i schimbe viața.

Trecerea de la litere cioplite către obiecte de artă și monumentele cu care astăzi se mândrește s-a produs într-o perioadă lungă. A plecat în Grecia, o țară foarte dezvoltată la acea vreme, unde se puteau face bani frumoși.

A început în construcții în Salonic, ”ca tot românul”, dar a fost nevoit să renunțe după ce a căzut în cap de la vreo 6 metri înălțime. O nouă piatră de încercare, un nou moment în care îți vine să lași totul baltă… Și totuși…

 

Momentul cheie

S-a mutat în Atena, la un magazin de marmură. Fără acte și pasibil oricând de pedeapsă…

Abia aici a înțeles aspectele mai serioase ale sculpturii. A învățat totul, de la lucruri de bază la cele mai avansate tehnici.

Totul a început cu un trandafir. Din momentul în care am început să înțeleg și să văd tridimensional acel trandafir, pentru mine s-a deschis orizontul. Secretul în sculptură este să vezi 3D, să simți tridimensional !

A proiectat prima lucrare chiar în acel magazin. Un șemineu sculptat cu o oglindă cu ramă de marmură, mult peste ce vindea orice alt concurent din Atena.

A obținut pe el 2.000.000 de drahme, echivalentul a 6000 de euro. A încercat cumpărătorul să negocieze, să îl cumpere fără oglindă, dar Adrian nu s-a lăsat. Cu banii și-a cumpărat o Honda Civic, și-a plătit datoriile și… și-a dat demisia.

Omul trebuie apreciat la adevărata lui valoare și fiecare muncă trebuie răsplătită. Când am vândut șemineul i-am oferit patronului un sfert din sumă, iar el i-a luat fără să ezite. Unde era aprecierea? Am transformat un magazin de glafuri într-unul de artă. Am ridicat afacerea aceea ani de zile prin lucrările mele. Iar el, patronul, s-a pretat la a lua o sumă de nici 1500 de euro pentru ceva facut de mine.

 

Opera lui Adrian Bunduc

Au urmat alte și alte opere, piese de mobilier ce îți taie respirația. Preferata lui? O lucrare realizată dintr-o piatră de fântână adusă de către bunicul său cu primul car cu boi din zona Moldovei.

Adrian Bunduc

Prezintă lucrarea sub forma unei scenete marine compusă dintr-un delfin și o ancoră. Subliniază faptul că aceasta nu este încă terminată.

De altfel, în sculptură, niciodată o operă nu este finalizată definitiv. Sculptorul poate scoate oricând la iveală alte elemente, sporindu-i astfel valoarea artistică.

Grecii au o vorbă. O lucrare este ”telia” dar nu ”teliomeni”. Altfel zis, întotdeauna un obiect trecut prin mâna artistului va fi terminat, dar niciodată nu va fi terminat de tot.

E valabil pentru oricine. Cu toții suntem oameni mari, finalizați din multe puncte de vedere, dar niciodată ”teliomeni”. O persoană se află mereu într-un proces de schimbare. E definită de toate cunoștințele pe care le-a adunat, de tot ceea ce a trăit și de modul în care viața continuă să o pună la încercare.

 

Despre a fi sculptor în România

Adrian Bunduc nu vede cu ochi buni încercarea unui artist de a trăi în România de pe urma artei sale. Românul obișnuit nu este interesat de cultură. Un artist nu se poate simți inspirat, nu poate crea la maximul său potențial având grija zilei de mâine, încercând să-și comercializeze lucrările realizate cu greu într-o piață nepregătită economic și spiritual pentru a i le primi.

A trăi înseamnă în primul rând să nu-ți fie foame. Să nu ai grija zilei de mâine, să știi că lucrurile merg bine. Abia atunci ai timpul și libertatea pentru a gândi, pentru a simți lucrurile. Ca să faci artă trebuie să ai timp, să ai speranțe.

Înțelege pe deplin efortul pe care tinerii trebuie să-l depună zilnic pentru a-și găsi calea.

Trage un semnal de alarmă asupra lipsei valorilor din societatea românească după care ar trebui să se ghideze.

Iar eșecul unora dintre ei îl pune pe seama existenței unui cadru familial și academic total neadecvat unei societăți moderne aflate în plin proces de globalizare.

Un profesor trecut de 40 de ani nu are ce și cum să îl învețe pe un tânăr de 20. Programele de învățământ învechite și profesorii depășiți de timp nu fac decât să insufle tânărului niște lucruri eronate. Când se va lovi de adevăratele probleme ale vieții, cu siguranță va claca. Doar experimentând de mic și lovindu-se de probleme, un tânăr își va putea găsi vocația.

Cu toate astea, Adrian Bunduc are încredere în tinerii de azi, superiori nouă și generațiilor dinaintea noastră, din toate punctele de vedere. Trebuie doar să își facă timp spre a privi în interiorul sufletului lor pentru a-și descoperi talentul. Dacă o parte din ei vor dori să ”fure” ceva din meseria sa, cu atât mai bine.

Talentul e o boală, un zbucium, o nebunie a celor înzestrați spiritual. Cei născuți cu mult talent nu trebuie să se ducă la școală. Noi ceilalți trebuie să muncim enorm și să ne perfecționăm continuu pentru a obține rezultate.

Adrian Bunduc

Tot ce vrea e să fie acasă, în inima Moldovei, sus pe deal, ferit de stresul și haosul orașelor, cioplind lemnul și piatra, cultivându-și câmpul de lavandă sau crescând albine.

Depinde doar de noi să îi apreciem munca, să îi arătăm că nu suntem atât de puțini precum crede. Încă ne place să ne decorăm mediul înconjurător cu lucrări frumoase din punct de vedere estetic, iar această tradiție autentică are un viitor în rândul înaltei societăți românești!

Arta în general și mai cu seamă sculptura înseamnă libertate. Îți iei cu tine dalta și ciocanul, găsești o piatră și poți lucra nestingherit oriunde te-ai afla. Trebuie doar să cauți arta în interiorul pietrelor.

Elena Vlădăreanu

Poetă, jurnalistă și autoare de teatru, Elena Vlădăreanu se bucură astăzi de aprecierea celor care-i citesc și îi cunosc opera. A debutat la sfârșitul anilor de liceu cu un grupaj de poeme publicat în revista constănțeană Metafora. Debutul editorial propriu-zis avea să vină în 2002, cu volumul ”pagini”, publicat la Editura Timpul din Iași. În prezent, Elena Vlădăreanu se bucură de un real succes prin prisma cărților publicate de-a lungul timpului, dintre care amintim: ”europa. zece cântece funerare”-2005, ”spatiu privat”-2009, ”Non Stress Test”-2016 și ”Bani. Muncă. Timp liber”-2017.

 

Cine mai citește astăzi poezie, ne-am putea întreba? Dar cine mai scrie astăzi poezie, ne-am putea, la fel de bine, întreba? Căci toate studiile și sondajele din ultimii ani arată și descriu o țară în care puțin peste 30% din cei interogați au citit o carte într-un an, iar cei mai mulți dintre ei, au ales beletristică.

Cu toate astea, poezia n-a murit. Mărturie stau volumele din librării, dar și ”evenimentele din ce în ce mai vocale”, ce sunt menite a scoate la suprafață poeți talentați, bine ancorați în prezent și în modernismul poeziei.

Elena Vlădăreanu este una din cele mai talentate poete ale anilor 2000. Opera ei se distinge ușor prin originalitate, pragmatism, dar și prin sinceritate. N-a ales ea poezia, ci mai degrabă, poezia a ales-o pe ea. Fiind cea mai permeabilă formă de artă, i-a fost, cumva, la îndemână să o experimenteze.

Poezia e cea mai la îndemână, e cea mai apropiată de adolescență. M-a interesat ca gen care încă mai permite experimentul.

 

Elena Vlădăreanu și întâlnirea timpurie cu poezia

Întâlnirea cu poezia a avut loc, spune ea, în perioada în care se cam întâlnește toată lumea, în școala gimnazială. Cea mai elocventă amintire pe care o are despre poezie este o întâmplare petrecută prin clasa a cincea.

La o oră de română, mândră că a compus o poezie, eleva Elena Vlădăreanu cere permisiunea profesoarei de a o citi în fața clasei. Finalul i-a adus aplauze din partea colegilor entuziasmați de ”pauza” din timpul orei. Plus o critică, ce avea să-i fie punct de plecare, din partea profesoarei.

„Elena, să-ți fie rușine, l-ai plagiat pe Eminescu. Du-te la loc, data viitoare să vii cu ceva care să fie al tău”, a fost reacția profesoarei.

Conștientă sau nu, aceste cuvinte i-au rămas Elenei în minte și au determinat-o ”să-i demonstreze” profesoarei că poezia ei este una originală.

Privind retrospectiv a fost important: a fost ca o povară, dar și o datorie de a fi original cu orice preț. De altfel, este și una din calitățile pentru care sunt apreciată: originalitatea.

 

Clubul de poezie și profesorul-dascăl de la care a pornit totul

Prin clasa a șaptea, Elena se înscrie la un club de poezie unde profesorul coordonator, Petcu Abdulea, se dovedește a fi un excelent dascăl. Și nu pentru că ar fi învățat-o să scrie poezie, ci pentru că avea harul de a-i învăța pe cei care frecventau clubul să caute, să descopere, să gândească.

La club, am avut un profesor care, înainte de a fi profesor, a fost un bun dascăl: ne-a învățat să citim, să căutam, să ne uitam la televizor, să selectăm emisiunile. După care discutam despre ce am văzut, ce ne-a plăcut și ce nu.

Așa se face că, în timpul liceului, Elena ”îndrăznește” să publice primele ei poeme, într-o revistă constănțeană. Însă debutul oficial nu este acesta.

 

Generația underground, generația ”scriitorilor scandalagii”

După terminarea liceului, Elena frecventează cursurile Facultății de Litere din București, unde intră într-o ”gașcă” de poeți. Această mișcare avea să-i aducă debutul oficial ca poetă.

Exista o mișcare underground destul de interesantă la Facultatea de Litere. Era un tip care semna UN Cristian (Cristian Cosma) și care, printre altele, avea o bibliotecă mobilă. Avea o geantă cu cărți pe care nu le găseai la bibliotecă. Și el mergea cu această geantă prin facultate, iar o dată pe săptămână organiza o întâlnire cu studenții ce purta numele de biblioteca de poezie. Și câteodată chema și un scriitor cu care noi să vorbim.

Acele întâlniri erau foarte importante și sunt cele care i-au adus renumele în lumea poeților. Volumul Pagini a fost cel care a deschis drumul.

Cartea a facut vâlvă. Era dementă, curajoasă, venită din inconștiența mea. Chestii pe care le faci doar când ești tânăr sau foarte bătrân.

Au urmat cărțile către maturitate.

Din acel moment, Elena intră în această lume, publicând rând pe rând volume de poezie. Volume diferite, spune ea, dar nu neapărat ca amprentă, ci mai degrabă ca stil. Iar această diferență vine, poate, și din dorința de a fi originală. Dorință care până la urmă a și scos-o din anonimat.

Mărturie în acest sens stă și cea mai recentă carte a ei, Bani. Muncă. Timp liber, carte manifest, așa cum o numesc colegii ei.

„Un manifest feminist și feminin conceput pe mai multe voci care livrează împreună, în forță, mesajul”, notează Mihai Iovănel.

 

Inspirația vine din capacitatea de a fi la curent

De unde inspirația, motivația și originalitatea operei ei? Cu siguranță, nu din ceea ce ne așteptăm cu toții: visare, romantism și cântec. Ci din dorința de cunoaștere, de socializare și de implicare, după cum susține însăși poeta.

Mă simt inspirată când citesc și sunt conectată la ce se întâmplă. Eu lucrez la cărțile mele, le construiesc, le documentez, le asociez și cu alte arte. Nu scriu niciodată dintr-o răsuflare. Când nu am putut să vad filme, piese de teatru, expoziții de artă, am scris mai puțin și am scris mai prost. Opera mea e un fel de punte între arte.

De altfel, Elena Vlădăreanu scrie și teatru (la fel de neconvențional) și realizează și o emisiune de cultură la radio. Cu alte cuvinte, este ceea ce am putea numi un artist complet.

credit foto: Alexandru Dolea

Prof Univ Dr Ovidiu Pecican

Una din cele mai importante voci ale Ardealului, Ovidiu Pecican este profesor universitar la Facultatea de Studii Europene, cercetător la Institutul de Antropologie Culturală din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, scriitor și publicist.

 

Dincolo de toate acestea, Ovidiu Pecican este un om cordial, respectuos și, în principiu, binevoitor. Apreciază bunătatea, inteligența, loialitatea și simțul onoarei.

Atât doar că nu mai are răbdarea din tinerețe, care probabil a plecat odată cu câteva iluzii naive. Îi place să spună despre el că nu este începător și nici n-a ajuns încă la capăt, că e un om obișnuit și că trăiește ca atare.

Deloc surprinzător, îi place să citească și să scrie.

Am publicat până astăzi, nici eu nu prea știu cum, cam câte o carte pentru fiecare an din viața mea. Probabil un semn că „nu știu să mă adun” sau că am vorba lungă. De fapt, încerc să las cultura noastră și mai bună decât am găsit-o la descoperire. Dacă nu era astfel, nu m-ar fi fascinat în așa măsură încât să pariez pe ea tot ce aveam la îndemână: visuri și speranțe, energie și tinerețe. Nu pomenesc nimic de talent, fiindcă nu îi cunosc definiția și nu știu dacă am sau nu așa ceva…

A apreciat mereu autorii romantici pentru elanurile lor generoase. Pe realiști pentru ochii lor larg deschiși către nevoile și dilemele lumii. Pe marii ruși pentru profunzimile lor abisale.

Îi plac și cei care se hrănesc din propria fantezie dezlănțuită. Când e vorba de muzică, Ovidiu Pecican recunoaște că îi plac mult compozitorii preclasici.

Cred cu toată sinceritatea că formarea unui om – a mea, de pildă – ține pe parcursul întregii vieți. În fond, cultura are forma ideală a unei sfere. Nu contează prin care punct al circumferinței ei începi să o străbați, important este că ai început de undeva și continui periplul parcurgerii acestui spațiu incredibil de ofertant.

 

Românii sunt europeni și când nu o știu

Ca profesor de Studii Europene, valorile omului din spatele catedrei nu puteau fi altele decât cele europene, de care nu ne putem despărți ca popor. Mai exact, cele așezate la baza Europei: lumea greco-latină, creștină, cele ale Revoluției franceze și cele ale democrațiilor cu tentă liberală, dar și socială, mai recente.

Românii sunt europeni și când nu o știu, din pur reflex și genetic. Desigur, este preferabilă luciditatea deținerii acestei identități, asumarea ei clară, programatică. Dar, ca să ajungi acolo, este nevoie de un exercițiu reflexiv, de ocuparea unui răstimp în desfășurările propriei vieți interioare cu meditarea acestei condiții.

Ceea ce nu oricine este dispus să facă, din păcate. Unii abia știu – la propriu – cum îi cheamă; reflex al unei înapoieri sociale și a unor decalaje în educație.

Când însă privești mai atent, poți descoperi că a fi european înseamnă să stai pe o colină cu bogății…

Câți cetățeni ai lumii au în spate așa o abundență de valori precum Europa? Câți au un asemenea trecut plin de aventuri și de eroi, de lumi imaginare și de înfrângeri tratate ca victorii? Câți se pot revendica și se pot legitima de la și cu ele? Privind astfel lucrurile, se poate înțelege ce noroc este să fii european. Sau, altfel: de ce vin înspre Europa valuri nesfârșite de imigranți? Nu pentru că ea reprezintă o patrie dorită și râvnită, apetisantă și generoasă? Ceea ce nu înțeleg nici noii veniți câteodată este că Europa nu este un perimetru geografic, ci un context cultural și spiritual strălucitor și mirific. Cine caută astăzi Suedia, vrând să se stabilească acolo, nu caută clima și fiordurile suedeze, cu siguranță, ci întrețeserea de valori și tradiții, de realități sociale și culturale funcționale care definesc Suedia actuală…

 

Cum arată Bucureștiul și România privite de la Cluj

Bucureștiul este fermecător și neliniștitor. România este țara mea, în care am ales în fiecare moment să continuu să trăiesc, și nu regret. Nu se pleacă din țara ta doar pentru că ți-e greu… Pe de altă parte, Bucureștiul este o capitală rapace și cam insolentă cu hinterlandurile, iar România nu izbutește încă să se constituie într-o patrie funcțională pentru toți cetățenii ei.

Domnul profesor consideră că nu e vreme de plictis pe la noi. Că fiecare ar putea face câte ceva pentru ca lucrurile să meargă mai bine. Că există o mie de feluri în care poți face mai curând ceva bine decât nimic.

România nu este doar un stat, o țară, ci și o invitație la realizarea de sine. Poți căuta mari bucurii în creație, înafara spațiilor omologate politic și administrativ.

În același timp, domnul Pecican speră că, de la o vreme, românii se vor sătura să fie slujbași la stat. Ar vrea să îi vadă mai des luându-și viața în propriile brațe, decizându-și în mai mare măsură – statistic vorbind – propriul destin individual.

Ovidiu Pecican

Prof. Univ. Dr. Ovidiu Pecican

 

Slugărnicia și ipocrizia, cele mai mari greșeli ale românilor

Le sesizează cu ușurință în stilul multor alocuțiuni publice, în entuziasme de circumstanță, în frica de gândire critică (precum de ciumă!).

Prea multe dominații străine și din cale afară de multă lipsă de fair play printre ai noștri ne-au învățat, parcă pentru eternitate, dublul limbaj, trasul cu ochiul, multă șmecherie prin care ne furăm doar nouă căciula.

Domnul Pecican consideră că toate pot fi reparate. Însă pentru asta, educația ar trebui să devină altcum și procesul ar dura generații. Nici asta nu ar trebui să sperie, dar ne-am învățat să gândim totul instantaneist, pe termen scurtissim, într-un soi de prezent improvizat continuu.

Se trăiește mult pe la noi în această mitologie a hocus pocus-ului de moment. Asta nu înseamnă însă că românii nu ar putea supraviețui propriilor năravuri.

Costurile continuării ca până acum se văd deja și sunt înfiorătoare. Patru milioane de concetățeni au preferat să devină altceva decât erau, să fugă din locurile astea, să trăiască mai bine printre străini, indiferent de vicisitudini.

Cu siguranță ei nu mai cred în victoria demnității și a bunului simț în patrie.

Cât despre cei rămași, mulți s-au intoxicat cu resemnare. Nu îi poți condamna, chiar dacă nu ai vrea să fii ca ei, declară domnul Ovidiu Pecican.

 

Indolența românilor, valoarea care ar putea fi șansa noastră ca nație

Surprinzător, Ovidiu Pecican consideră indolența drept una din cele mai importante valori ce s-au păstrat în cultura acestui popor, care ar putea să ne mai dea o șansă ca nație în actualul context național și european.

Indolența își vădește astăzi valoarea pozitivă, atunci când nu ne grăbim să ne aliniem unor căi de evoluție în care nu credem, care ne apar ca discutabile. Sau, când nu cedăm stressului și presiunilor care induc infarcturi și atacuri cerebrale. Că, pe de altă parte, o asemenea tactică temporizantă ne menține mai jos de mediocritate, este altceva. Statistic vorbind, când populația națională scade prin minus natalitate, prin mortalitate zdravănă și prin lepădare a propriei identități și plecare departe, indolența care prezervă, câștigă timp și lecuiește în ritmuri descompuse îmi pare preferabilă dezagregării și imploziei totale.

Ovidiu Pecican ne amintește că în viață câștigă cei care rezistă. Că în jur sunt națiuni mai mici, amenințate și ele cu dispariția. Noi, cu un pic de noroc istoric, am putea să le supraviețuim.

Cum își imaginează viitorul pentru românii de astăzi și urmașii lor, mai ales pe fondul îmbătrânirii masive a populației țării și a Europei?

Veți observa, poate, că, în cele pe care le spun, lecția cioraniană este cât se poate de vie. Cel care vorbește astfel nu își improvizează un entuziasm jucat, de circumstanță. Dimpotrivă, am ajuns într-un asemenea impas imediat, noi, românii, încât ajung să celebrez virtuțile care ar putea salva, măcar biologic, națiunea română. Suntem mult mai în criză decât pe vremea când Cioran regreta incapacitatea noastră endemică de a ne imagina în scară majoră, cu un relief istoric și cultural de anvergură.

 

Educația românească, prin ochii profesorului Ovidiu Pecican

Sistemul educațional românesc este profund tarat de atâtea și atâtea reforme inițiate și întrerupte, reluate și incoerente. În pofida oricăror mode transoceanice și a inovațiilor de tip Bologna, Ovidiu Pecican vede utilă revenirea la modelul paideic grec.

Omul are minte, suflet și trup. Toate se cuvin, după vechii greci, educate. Mintea prin deprinderea filosofiei și a științelor, prin cunoaștere. Sufletul prin arte (muzele!). Trupul, prin higienă și sport. Imposibil de adăugat altceva la acest nivel de generalitate. Poate doar la componentele vizând conținuturile. Exemplu: pentru trup, educația în sensul unei nutriției corecte, ecologismul.

Modelul grecesc de educație presupunea și alte componente. De exemplu, relația dintre maestru și discipol care, peste secole, în plin creștinism, a inspirat și organizarea învățământului academic socotit.

Având ocazia să discut cu un profesor universitar prin mâna căruia au trecut numeroase generații de studenți, l-am rugat să ne facă o comparație între studentul de acum 20 de ani și cel de azi. Dincolo de diferența de vârstă, există mereu vârfuri printre studenți, mediocri și inși nemotivați, lipsiți de interes real pentru studiu.

Domnul profesor îmi spune că nivelul de pregătire cu care vin din licee este altul, și nu unul ascendent. Adevărata problemă este însă modul cum concepem educația. Spre deosebire de vremurile de după revoluția din 1989, actualele generații de studenți au, cum este și firesc, probabil, un orizont diferit de așteptare și de reacție.

Nu o dată am lucrat, spre exemplu, la seminar, pe Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir cu studenți care o citeau direct de pe ecranele telefoanelor mobile. Întreaga raportare a tinerilor se resimte, în bine și în rău, de pe urma exploziei mediatice și tehnologice în fața căreia mediile universitare nu au întotdeauna reacții prompte de deschidere. Bibliotecile virtuale sunt extrem de ofertante, dar tentațiile scormonirii internetului pentru bibliografie serioasă nu sunt întotdeauna calea pe care oamenii o aleg. Nici comenzile de carte științifică substanțială, posibile și ușor de făcut acum, nu par prima opțiune la cei mai mulți, deși nu absența banilor este piedica.

Pe de altă parte, este spectaculoasă reconfigurarea mediului învățării academice.

Într-un an am predat un curs masteral studenților din mai multe țări europene via internet, fără ca asta să reprezinte un rabat de la calitate și fără costurile pe care mobilitățile (adică peregrinările) studențești dintr-o țară într-alta le presupun. Este însă drept că nici beneficiile călătoriilor de studii tradiționale nu mai apar (cunoaștere de colegi și de profesori noi, vizite în locuri mirifice, contacte cu ambianțe diverse din punct de vedere cultural etc.)

Deși tot mai mulți aleg calea străinătății, România este locul său. Aici trăiește de când se știe, printre oameni ca el, confruntați cu aceleași probleme, înzestrați cu calități și defecte cu care e compatibil.

Aici e motivat să încerce ceva.

Ovidiu Pecican

Ovidiu Pecican: Țara este splendidă și avem aproape tot ce se poate imagina din punct de vedere geografic.

 

Cât de vizibilă mai e elita românească?

Ovidiu Pecican ne amintește că elita unui popor este ceea ce răsare, calitativ vorbind, deasupra mulțimii indistincte. De aceea, consideră că elita noastră nu se vede prea bine, în acest moment. Cel mult în cultură, dar și aici destul de neclar și de dizarmonic.

Propaganda și marketingul stânjenesc contemplarea mai precisă a lucrurilor. Faptul că elita românească este mai puțin vizibilă nu înseamnă că ea nu există, subliniază domnia sa.

Va trebui să ne întrebăm de ce, după trei decenii de pace și de democrație, fără invazii, războaie, fără totalitarisme, fără epidemii naționale și foamete, elita continuă să se afirme cu surdină, lăsându-și locul unei pseudoelite vocale, ostentative, contraperformante și penibile. Nu este deloc clar de ce, în continuare, destule false valori ori valori autentice, dar inadecvate, ancorate în trecut ori privind către zări înfundate, țin afișul și fac mereu prozeliți. Fiecare dintre noi poate da câte un răspuns…