Chris Simion

E autentică în tot ceea ce face. De peste 15 ani de când îi citesc cărțile, și îi văd piesele puse în scenă, de când o văd zbătându-se pentru proiectul ei de teatru independent Grivița 53, Chris Simion e unică. Spectacolele ei reprezintă provocări atât pentru actorii cu care lucrează, cât şi pentru spectatorii care îi prizează poveştile. Cărțile îi sunt radiografii lucide la experiențe de viață care te scot din zona de comfort.

 

La fel și cea mai recentă dintre ele, „Care dintre noi”, un album-manifest care descrie felul în care face față cancerului, o „entitate” pe care, în loc să și-o facă dușman, a ales să o transforme în aliat. Un aliat în redescoperirea unor noi fațete ale personalității sale, dar și a limitelor și a puterii pe care ți-o dă doar vulnerabilitatea.

Pentru că despre carte am scris și în Revista Cariere, urmare a testimonialului pe care Chris l-a prezentat la evenimentul „Sănătatea și echilibrul interior sub presiunea socio-profesională”, am invitat-o, în premieră pentru ea, la un chestionar cu întrebări-fulger. Iată ce a ieșit:

 

Cinci cuvinte care te descriu cel mai bine:

Învingătoare, talentată, deșteaptă, înțeleaptă și frumoasă.

Cine știu oamenii că ești?

Regizoarea a 40 de spectacole de teatru, printre care amintesc COPILUL LUI NOE, MAITREYI, OSCAR ȘI TANTI ROZ, DOMNUL IBRAHIM SI FLORILE DIN CORAN, DRAGOSTEA DUREAZĂ 3 ANI, DYBUK, CU CE VĂ SERVESC?AUTOAREA a 9 cărți, printre care CARE DINTRE NOI?, CE NE SPUNEM CÂND NU NE VORBIM, 40 DE ZILE. Inițiatoarea festivalului de teatru independent UNDERCLOUD. INIȚIATOAREA PROIECTULUI GRIVIȚA 53, PRIMUL TEATRU CONSTRUIT ÎMPREUNĂ. Nebuna aia care a vândut casa bunicii sale și cu banii primiți a cumpărat terenul din Grivița 53, pe care vrea să construiască primul teatru de la zero, după 72 de ani.

Cine ești, de fapt?

Nu sunt și nici nu am fost fiica lui Eugen Simion, nu sunt și nu am fost amanta lui Pascal Bruckner, am avut neșansa să mă nasc femeie și să îmi aleg o meserie condusă în mare parte de bărbați, dar am avut norocul să am niște valori foarte puternice, o educație sănătoasă și nu am făcut nici un compromis pentru a reuși. Am avut încredere în valoarea mea mai mult decât în propunerea unui director de teatru de a mă culca cu el pentru a face un proiect, mi-am văzut tot timpul de drum și nu am intrat în găști, invidia și răutatea celorlați m-au ajutat și mai mult să cred în mine și să îmi iubesc meseria. Și iată că am putut ajunge unde sunt.

Ce nu ai vrea să știe oamenii despre tine?

Nu am nimic de ascuns. Și asta enervează. Știu.

Ce ți-ai spune dacă te-ai întoarce cu 20 de ani în urmă?

Să am mai multă răbdare.

În ce crezi?

În Dumnezeu, în adevăr, în bine.

Ce e norocul?

O ipostază.

Care e sensul banilor?

Sensul pe care îl dai.

Care e sensul vieții?

Mântuirea.

Care este prima amintire din copilărie?

Cu mama în pat, întrebând-o la 3 ani „ce este moartea?”.

Cum arată copilul interior Chris?

Cum e și cel exterior. Sunt copilăroasă în viața mea personală pentru că am un soț cu care pot să fiu ce vreau eu. În viața profesională nu am încercat încă, dar eu niciodată nu spun niciodată, totul e posibil.

Ce este eșecul?

Să te ratezi, să te pierzi, să încremenești.

Ce nu știe nimeni despre tine?

Ce nu știu încă nici eu.

De ce lucrează oamenii cu tine?

Pentru că îi iubesc, pentru că ne interesează același drum, pentru că avem aceleași preocupări, pentru că ne simțim bine.

Cum ai vrea să se vorbească despre tine?

Cum se vorbește, că oricum nu mă interesează.

Care este imaginea/concepția ta despre fericire?

Să fii în acord cu sufletul tău, să nu ai conștiința încărcată, să fii liber.

Care este cea mai mare teamă a ta?

Nu am temeri. Iau ce vine așa cum vine și ce nu vine așa cum nu vine.

Care este trăsătura ta de caracter care îți displace cel mai mult?

Indulgența.

Care este trăsătură de caracter care îți displace cel mai mult la ceilalți?

Ipocrizia.

Cine este persoana din viața ta pe care o apreciezi cel mai mult?

Există persoane, la plural, pe care le apreciez. Sunt norocoasă că am mai multe, nu? Chiar sunt mulți și nu aș vrea să pierd vreunul pe drum. De la soț la duhovnic, de la câțiva prieteni la câțiva colegi, părinții… profesori…

Care este cea mai mare extravaganță pe care ți-ai permis-o?

Să ne cumpărăm un pat cât dormitorul de mare, e ca o sculptură, ne petrecem noaptea într-o operă de artă.

Care este starea ta de spirit obișnuită?

Plină de viață.

Ce calitate apreciezi cel mai mult la tine?

Pasiunea, credința, curajul de a visa.

În ce situații minți?

În cele în care nu sunt lăsată să spun adevărul. Uneori oamenii nu sunt pregătiți să primească adevărul simplu și cer să fie mințiți. Și le dai ce au nevoie. Dar am făcut asta rar, în situații extreme. Nu consider minciună un mod de a rezolva o situație.

Ce-ți displace cel mai mult în înfățișarea ta?

Mă simt bine în trupul meu, iar de când sunt rasă în cap m-am îndrăgostit de mine. Am întâlnit-o pe Chris pe care o așteptam de-o viață.

Cine este persoana din viața ta pe care o disprețuieșți cel mai mult?

Disprețuiesc aroganța, lașitatea, ipocrizia, prostia, răutatea, invidia, incultura, orgoliul.

Ce calități apreciezi cel mai mult la un bărbat?

Umorul, bunul simț, smerenia, cultura, spiritul de aventură, gingășia, generozitatea.

Ce calități apreciezi cel mai mult la o femeie?

Independența, cultura, spiritul de inițiativă, vulnerabilitatea.

Ce cuvinte sau fraze folosești foarte des (tic verbal)?

Amin.

Ce sau pe cine iubești cel mai mult în viața ta?

Pe cine? Pe Soțul meu, pe Tiberiu-Octavian. Pe mama mea, Elisabeta. Pe copiii noștri, Alexandra și Radu. Pe duhovnicii mei. Ce iubesc? Să fiu sănătoasă.

Chris Simion

Când și unde ai fost cea mai fericită?

În fiecare zi există cel puțin un moment de fericire totală. Fericirea mea vine din simplitate. Îmi trebuie puțin să fiu fericită, dar îmi trebuie ceva esențial.

Ce talent/abilitate ți-ar fi plăcut cel mai mult să ai?

Să fiu mai ignorantă. Mi-ar fi fost mai simplu, uneori.

Dacă ar fi să schimbi un singur atribut al tău, care ar fi acesta?

Nu aș schimba nimic. Îmi e tare bine cu mine așa cum sunt. Îmi accept și erorile, greșelile. Mereu am învățat din ele. Și am avut de câștigat.

Care crezi că e cea mai mare realizare a ta?

Tot ceea ce am. Cred că ne definesc faptele, nu textele. Sunt o femeie împlinită. Am o carieră împlinită, ard pentru ceea ce consider că mă definește. Am un soț care mă iubește și pe care îl iubesc, am primit în dar și doi copii cu care m-am înțeles minunat din prima clipă și pe care de la bun început i-am tratat ca pe copiii noștri. Trăiesc viața pe care mi-am dorit să o trăiesc. Suntem fericiți.

Dacă ar fi să mori și te-ai putea întoarce în lumea aceasta ca ființă sau lucru, care ar fi acela?

Apă.

Unde și cînd ți-ar fi plăcut cel mai mult să trăiești?

În România? în perioada interbelică, mai recent. În afara țării… în perioada flower power, hippy.

Care este bunul tău cel mai de preț?

Sufletul.

Care crezi că e culmea disperării?

Când nu ai un sens, când nu știi pentru ce trăiești, când nu ți-ai găsit menirea.

Care este ocupația/pasiunea ta favorită?

Regia de teatru și scrisul…

Care este caracteristica ta cea mai evidentă?

Visez întruna și culmea, mi se și împlinesc visele.

Ce prețuiești cel mai mult la prietenii tăi?

Prezența.

Care sunt scriitorii tăi favoriți?

Dostoievski, Tolstoi, Sfinții Părinți.

Care este eroul tău de ficțiune preferat?

Micul prinț.

Cu care personaj istoric îți place cel mai mult să te identifici?

Cu Ioana d’Arc.

Care sunt eroii vieții tale?

Isus Hristos

Care sunt numele preferate?

De băieți Nectarie, Antonie, Ioan, Toma, Partenie și altele. De fete: Maria, Ana, Alexandra, Lea, Sophia și altele. Detest prescurtările.

Ce urăști cel mai mult?

Minciuna.

Chris Simion

Care este cel mai mare regret al tău?

Că nu am pus punct când a trebuit, ci virgulă. Mi-am irosit timp cu oameni care nu au apreciat prezența și implicarea mea decât prea târziu, când am plecat. La mine durează mult să mă desprind de cei la care țin, dar când o fac, e definitiv, nu mai e cale de întoarcere.

Cum ți-ar plăcea să mori?

Cu conștiința împăcată și să las în urmă ceva. Să construim Grivița 53 – PRIMUL TEATRU CONSTRUIT ÎMPREUNĂ. Altfel nu aș muri împăcată, aș bântui.

Care este motto-ul tău după care îți ghidezi viața?

Iubește și fă ce vrei.

Ce-ai vrea să fii întrebată, dar nu ai fost întrebată niciodată?

Cum te pot ajuta cu proiectul GRIVIȚA 53, astfel încât să devină mai repede realitate? Căci nu e doar visul tău, e al nostru și când o să fie ridicat, va fi o bucurie atât pentru generația, de azi dar și pentru cei care urmează.

 

Răzvan Popovici SoNoRo

Pe muzicienii de la SoNoRo i-am ascultat prima dată într-o catedrală. Apoi la un conac de poveste, în mijlocul podgoriei de la Avincis. Apoi la Casa Enescu, în interiorul micuțului și cochetului salon, dar și în splendida curte interioară, transformată într-o adevărată feerie muzicală în seri de vară. I-am văzut cântând în clădiri istorice, de patrimoniu, în vechi conace ale României, în cetăți medievale, în galerii de artă, universități, și alte spații neconvenționale, dar și în clasicele săli de concerte ale Ateneului sau filarmonicilor. Muzica SoNoRo e mai mult decât muzică clasică, desăvârșit interpretată, e o lecție de istorie, de arhitectură, de tradiții, toate într-o proporție și un amestec care „îți pun sufletul la locul lui”, așa cum descrie Răzvan Popovici efectul pe care spectacolele SoNoRo îl au asupra publicului.

 

Aparițiile lor sunt din ce în ce mai surprinzătoare, încărcate de o doză de umor, spirit ludic și creativitate care îi face unici în domeniu. Dovadă și titulatura concertelor: Vertigo, HaydnSeek, Despre dragoste și alți demoni, Clarobscur, Anima Allegra, Side Effects, Lunatique.

SoNoRo e special și prin „intimitatea pe care o are un festival de muzică de cameră”, așa cum declară violistul Răzvan Popovici, director executiv al Festivalului SoNoRo și iniţiatorul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo. Pe lângă faptul că este un interpret desăvârșit, Răzvan Popovici este și manager cultural, antreprenor al acestui proiect pe cât de inedit pe atât de îndrăzneț, un idealist revenit din Germania după ani mulți de studii muzicale.

S-a încăpățânat să creadă că muzica de cameră poate depăși granițele convențiilor genului și a reușit să convingă, chiar dacă nu i se dădeau șanse de izbândă. Privită din afară, interpretarea și punerea în scenă a muzicii clasice marca SoNoRo schimbă toate regulile. Chiar dacă ești un consumator și iubitor de muzică clasică, greu asociezi acest gen cu umorul, cu spiritul ludic, cu asocierile inedite de genuri de muzică din registre diferite. Imaginați-vă un Smooth Criminal al lui Michael Jackson interpretat de un cvartet de coarde și veți avea o idee…

 

13 ani de Festivaluri SoNoRo

Răzvan Popovici împărtășește această viziune a muzicii cu pianista letonă Diana Ketler, directorul artistic al Festivalului SoNoRo. Împreună construiesc un antreprenoriat cultural unic în România, în condițiile în care au fost descurajați de multă lume care a considerat că proiectul lor e o utopie. Chiar tatăl lui Răzvan, muzician la rândul său, s-a arătat foarte sceptic la începuturi, într-o lume care acum 14 ani era racordată la cu totul alt gen de muzică.

Artiștii SoNoRo s-au întors recent din turneul „Rhapsodie Roumaine”, cu care au concertat în Austria, Turcia sau Japonia, în renumita JT Hall din Tokyo. Sunt în plin Festival SoNoRo, care are loc în perioada 2-20 noiembrie, în clădiri de patrimoniu din București, Cluj, Sibiu, Timișoara, Brașov. Intrarea este deseori liberă, o performanță pentru un festival care rezistă de 13 ani.

L-am rugat pe violistul Răzvan Popovici, fondatorul acestui festival și cumva liderul „fenomenului” SoNoRo, să ne povestească despre ce îi motivează pe acești artiști atât de speciali și cum au reușit să evolueze atât de frumos în vremurile acestea atât de complexe.

 

Calitativ, surprinzător, jucăuș, consecvent, vizionar, elegant, într-un cuvânt, SoNoRo

Daniela Palade-Teodorescu: Creativitatea concertelor SoNoRo este cuceritoare. Și te surprinde de fiecare dată. Un concert ca al dvs. e ca o călătorie în timp. Cine e responsabil pentru această creativitate debordantă?

Răzvan Popovici: De la început, SoNoRo a fost creat ca un festival conceptual și pentru acest lucru sunt responsabil împreună cu Diana Ketler, directorul artistic al festivalului. Ne-am dorit sa invităm publicul, la fiecare ediție, la o călătorie într-o lume anume, creând un adevărat fluid între repertoriu, spații și artiști, toate subordonate temei festivalului: anul trecut ne-am jucat „hide and seek/de-a v-ați ascunselea” prin București, iar în acest an căutam diverse „side effects/efecte secundare” în cinci orașe din țară. Găsim o uriașă plăcere în a face publicul curios, a-i stimula simțurile, a-l surprinde și, desigur, a-l convinge și chiar cuceri.

DP-T: SoNoRo e deja un brand. Care îi sunt atributele?

RP: Calitativ, surprinzător, jucăuș… dar și consecvent, vizionar, elegant. Și, desigur, care nu se ia foarte mult în serios.

DP-T: Ce nu se schimbă niciodată în muzica clasică, indiferent de vremuri?

RP: Frumusețea acestei muzici este eternă, va emoționa, încuraja și stimula întotdeauna oamenii. Este muzica ce poate transforma în bine pe oricine, e un univers care, odată descoperit, oferă satisfacții nebănuite, extrem de valoroase și unice. Muzica clasică dezvăluie cel mai clar măreția ființei umane.

 

Răzvan Popovici: „În interiorul fiecărui ansamblu pot exista mai mulți lideri: muzicali – de obicei pianiștii, sau organizatorici – de regulă violiștii.”

DP-T: Ce are SoNoRo specific românesc? Redescoperirea clădirilor emblematice, ieșirile în țară, la muzee și conace uitate, concertele în aer liber?

RP: De la început, SoNoRo a fost un festival internațional: conceptul general, artiștii invitați, repertoriul ales, reprezentând deseori o noutate pentru publicul local. Dar sălile și spațiile în care concertăm, efervescența sonoră, posibilitatea de a realiza un festival cu personalitate, dar extrem de personal, prin aportul și generozitatea uriașă a celor care ni s-au alăturat pe parcursul anilor, totul face din SoNoRo un festival specific românesc. Prin turneele SoNoRo Conac, acest lucru devine și mai clar pentru că am reușit să atragem atenția asupra minunățiilor arhitecturale ale țării, de o diversitate și o bogăție surprinzătoare. Este o mare satisfacție personală să arătăm acest lucru celor din afară, cărora le vine deseori foarte greu să creadă că ceea ce văd există în România!

De unde vine inspirația în găsirea de noi formule care să atragă publicul larg, nu doar pe cel de nișă?

Cred că cel mai important lucru pe care am reușit să-l realizăm în acești 13 ani a fost faptul că am rămas credincioși dorinței de a nu subestima niciodată publicul. Asta înseamnă că programe inventive și variate, interpretate excelent, explicate publicului cu spirit și umor, prezentate „à la SoNoRo”, au succes nu doar în marile orașe, dar și în colțurile cele mai îndepărtate ale țării.

Răzvan Popovici SoNoRo

 

Răzvan Popovici: „Ne-am dorit dintotdeauna să facem ascultătorii fericiți, să le punem, prin muzică, sufletul la loc.”

DP-T: Este artistul un lider pentru public? E nevoie de un lider în interiorul formației?

RP: Dintotdeauna artiștii buni au fost apreciați, curtați, idolatrizați. Pentru a putea opera sănătos cu această energie copleșitoare, primită seară de seară de la public, este necesară o porție bună de realism și mai ales de umor. După părerea mea, este important să-ți știi valoarea, însă este și mai important să înțelegi unde ți-e locul pe o scară mare. Nu este ideal să te mulțumești a fi un „big fish in a small pond”. Cei care se iau prea tare în serios nu ajung foarte departe. În interiorul fiecărui ansamblu pot exista mai mulți lideri: muzicali – de obicei pianiștii, pentru că au cele mai multe note de cântat și cea mai bună privire de ansamblu asupra pieselor. Sau organizatorici – de obicei violiștii, pentru că au capacitatea mentală și de timp pentru a pune lucrurile în ordine fără prea mult stres.

DP-T: Spectacolele voastre îmi aduc aminte de trupe faimoase care au ales să iasă din sala de spectacol, implicându-se în campanii sociale. Care ar fi misiunea socială a SoNoRo? Ce putem face să știe cât mai multă lume de voi?

RP: În cazul nostru cred că cel mai bun lucru este că am convins publicul să vină în sălile de concerte, acestea fiind singurul loc în care liniștea mai vibrează așa cum trebuie. În altă ordine de idei, ne-am dorit dintotdeauna să facem ascultătorii fericiți, să-i îndemnăm să se oprească din goana cotidiană și să le punem, prin muzică, sufletul la loc.

Turneul național SoNoRo Conac aduce de șapte ani în prim-plan frumusețea arhitecturală a patrimoniului construit al țării și redă astfel oamenilor o parte din valorile pierdute în timpul comunismului. Amplul proiect educativ SoNoRo Interferențe construiește de 12 ani elita muzicală a țării, prin peste 300 de burse acordate unora dintre cei mai talentați tineri muzicieni români. Pentru a ne ajuta, puteți întotdeauna să deveniți „prieten” al festivalului și să donați ca firmă sau persoană privată. Astfel, o mică parte din festival vă va aparține. Formularele de aderare se găsesc pe www.sonoro.ro și vă mulțumim anticipat!

 

Răzvan Popovici: „Sălile de concerte sunt singurele locuri în care liniștea mai vibrează așa cum trebuie.”

DP-T: Cum vă primesc spectatorii din diaspora?

RP: Concertele bune sunt apreciate la fel de entuziast atât în țară, cât și în străinatate. În acest an centenar am avut marea bucurie să lansăm CD-ul „Rhapsodie Roumaine” în Sala Musikverein din Viena, după care a urmat un amplu turneu internațional care ne-a dus la München, Anvers, Izmir, Arezzo, Kobe și Tokio. Reacția publicului când a ascultat Rapsodia română a lui George Enescu, într-un aranjament inedit pentru cvartet cu pian, a fost extraordinară: străinii, mai degrabă fascinați de ritmurile cuceritoare, iar românii din diaspora au fost readuși pentru câteva clipe în locul pe care îl idealizează necontenit, ca oricine care a avut curajul să plece din propria țară și să aleagă drumul pribegiei.

DP-T: Începem să vorbim tot mai mult despre identitatea poporului român, atât de mult „zdrențuită” de toate influențele nefaste. Cum se vede această identitate din turneele dvs.?

RP: Nu cred că muzica noastră vorbește neapărat despre identitatea poporului român, fiind universală. Ceea ce reușește SoNoRo de foarte mulți ani este să pună Bucureștiul și România pe harta culturală europeană care contează. Este extraordinar să constat câtă admirație și încântare arată publicul din străinătate când intră în contact cu inițiativele SoNoRo: fie că este festivalul SoNoRo Arezzo, desfășurat anual în unul dintre cele mai importante centre culturale ale Italiei, în mirifica Toscana a lui Piero della Francesca, Giorgio Vasari și Francesco Petrarca, sau că vorbim despre broșurile SoNoRo în care publicul poate vedea ce săli splendide există în România, sau despre spoturile de promovare originale, de-a dreptul atipice pentru domeniul nostru și care arată o creativitate extraordinară, sau despre albumele foto și CD-urile festivalului, care au încântat critica internațională.

Mi-am dat seama de mai mulți ani că ambasadori ca noi pot arata în modul cel mai elegant și eficient ce poate România și, astfel, să contribuim la crearea unei identități românești în context european.

DP-T: Care e muzica ce s-ar potrivi cel mai bine la actuala criză în care se află țara noastră?

RP: Criza despre care vorbiți ar putea fi rezolvată cu ușurință dacă politicienii ar asculta și înțelege doar un pic muzica clasică: de la Ludwig van Beethoven ar învăța măreția ființei umane; de la Wolfgang Amadeus Mozart – generozitatea; de la George Enescu – dragostea de țară, departe de orice kitsch și populism ieftin; de la Dmitri Șostakovici – determinarea și hotărârea în situații limită; de la Piotr Ilici Ceiakovski – noblețea; de la Gabriel Fauré – eleganța.

Răzvan Popovici SoNoRo

 

Răzvan Popovici: „Iubirea și zâmbetele mi-au fost dintotdeauna cei mai buni aliați în viață.”

DP-T: În lumea asta plină de kitsch și zgomot, cum vă pastrați autentici?

RP: Încercând să facem muzică cât putem de bine. Și când cel mai important lucru este calitatea concertelor, nu poți fi influențat de kitsch. În muzică, probabil mai mult decât în multe alte arte, meșteșugul este cel mai important – dacă nu ești în stare, nu ai ce căuta pe scenă. Doar așa publicul va reveni, din ce în ce mai numeros, la concerte, pentru a asculta concerte bune și a petrece serate memorabile.

DP-T: Sunteți adevărați păstrători de comori prin tot ceea ce interpretați – muzică, instrumente, apariție scenică, scene improvizate în clădiri de patrimoniu, concept de turnee. Cum le combinați de iese mereu așa un „tot” rotund și plin?

RP: Din dorința de a aduce publicului frumusețea. Asta înseamna că preocuparea pentru detalii este unul dintre cele mai importante aspecte în organizarea Festivalului SoNoRo. Fiind muzician știu cât de importante sunt detaliile, iar publicul se obișnuiește rapid cu lucrurile bune, lucru care ne face și pe noi, organizatorii, să încercăm să ne depășim pe noi înșine cu fiecare ediție.

DP-T: Practic, sunteți mai mereu pe drumuri. Nomadismul e noua paradigmă a profesioniștilor din toate domeniile. Cum e viața personală a unui artist în această formulă?

RP: Este adevărat că petrec aproape fiecare săptămână în altă țară, dar este un lucru normal pentru un muzician care concertează. Acest nomadism, așa cum îl numiți, este însă un lucru extrem de benefic pentru că am ocazia să rămân treaz, curios și, mai ales, să progresez necontenit. Muzicienii sunt într-un fel precum vinul: cu cât înaintează în vârstă, cu atât devin mai buni. În acest context, cel mai sănătos lucru este să ai o viață personală stabilă. Doar așa îți poți extrage seva și puterea de a porni în fiecare săptămână spre alt colț al lumii. Personal, sunt foarte norocos că am o soție încântătoare care nu doar că înțelege nevoile unui artist, dar îi este și muză. Iubirea și zâmbetele mi-au fost dintotdeauna cei mai buni aliați în viață. Iar reîntoarcerea acasă este întotdeauna de o dulceață irezistibilă!

Viorica Răduță

Viorica Răduță este deschizătoare de drumuri, o forță inspirațională, o schimbătoare de oameni, un artist desăvârșit a cărui misiune pe Pământ nu s-a încheiat. Un scriitor atipic și original, care sparge tipare, trece granițe nevăzute, dar mai ales inspiră alți oameni să scrie, să viseze, să citească, să fie creativi, să creeze frumos într-o lume cenușie care și-a uitat valorile și care nu face nimic pro bono.

 

Dacă dai un search pe Google, afli că Viorica Răduță este scriitoare cu o vârstă respectabilă. Își duce traiul în Ploiești, dar provine din Râmnicu Sărat. Absolventă de Universitate în București, anul 1976, a predat la Liceul Teoretic Alexandru Ioan Cuza din Ploiești.

Dacă mă întrebi pe mine, Viorica Răduță este un om excepțional! Am avut onoarea să o cunosc într-o perioadă tulbure, când nimeni nu dădea doi bani pe mine, nici măcar eu.

Eram în liceu, în clasa a noua, când profesoara de română pe care o credeam toți puțin sărită de pe fix, a văzut ceva în mine. Nu știu unde a citit, dacă în ochii mei sau în stele, dar a văzut potențial unde nici eu nu vedeam.

Are un păr extrem de negru pentru vârsta ei. O vezi îmbrăcată modest, aproape cenușiu, fără machiaj pe față, de o tinerețe incredibilă, mergând cu o geantă mică și neagră pe umăr într-un pas vioi. Are o voce dulce, caldă, de bunică iubitoare, mereu mi-a adus aminte de mamaia mea de la munte.

 

Viorica Răduță – o Vitoria Lipan modernă

Nu o să am cuvinte niciodată pentru acest om care mi-a dat aripi când mă tăvăleam în noroi. Nu eram eu liceana populară, poate pentru că eram lipsită de falsitate, timidă și prost-îmbrăcată datorită situației precare de acasă. Viorica Răduță m-a ridicat însă la culmi pe care nu aș fi ajuns niciodată fără ochiul ei cunoscător!

Când îmi punea întrebări în fața clasei, brusc îmi găseam glasul și răspundeam bine. Uneori mai spuneam și ce credeam eu, indiferent dacă era corect, adevărat sau nu. Îmi dădea cele mai mari note tocmai pentru că la final de teză scriam mereu o idee personală, o interpretare originală a oricărei opere. Mi-am lăsat puțin imaginația liberă, iar doamna Răduță a apreciat asta fără să-mi dezvăluie secretul.

O ascultam fascinată cu ochii mei mari și visători. Cred că vedea în ochii mei cât îmi deschide mintea. A văzut cum scriu. Femeia asta extraordinară a fost pentru mine o Vitoria Lipan modernă. Mi-a pus pixul în mână și m-a trimis în lume cu un caiet verde.

Când i-am cerut părerea despre textele mele, a zis doar că e bine. Nici că am talent, nici vreun mare compliment. M-a invitat să scriu în continuare, de ce am nevoie de confirmarea ei să fac ceea ce știu deja că știu să fac? Tonul ei rece nu m-a descurajat, ci m-a împins să fac ceea ce fac și acum.

Poate nu știe, dar scriu acest text și plâng. Plâng de parcă scriu despre o rudă, despre un mentor pierdut sau despre un om de care mi-e foarte dor. Da, mi-e foarte dor de orele de română.

Mi-e dor de momentele când ne interpreta poezii și ne făcea să râdem, când făcea teatru din explicațiile pe care le ceream. Când ne explica un lucru, de fapt nu ne dădea un răspuns clar. Primeam un ghiont să o luăm într-o direcție și să înțelegem ceea ce citim, să ne formăm opinii. Aș da orice să mai am o oră cu dânsa!

 

Când orele de română ies din tipar

În 3 ani de liceu, Victoria Răduță nu ne-a dictat niciodată. Dacă la început ne venea să o reclamăm directoarei, să cerem alt profesor, la final am primit cu toții note excepționale la proba de limba și literatură română.

Era un fenomen. Ne ghida pentru bac încercând să facă altceva din ora de română. Un fel de cerc literar, un spațiu unde să comentăm textele din propriile conștiințe, să înțelegem și să legăm lucrurile. Avea mereu un chef de viață și de comentat, de disecat textele, care te făcea să iubești orice carte. Când ne recomanda o carte, o făcea că și cum ar fi cea mai gustoasă mâncare. Dintr-odată, îți venea pofta de lectură.

Modul în care înțelege arta este covârșitor. Îți poate vorbi o oră întreagă despre condiția Ionei, despre avântul păsării lui Brâncuși, întregul Muzei adormite, complexitatea operei La Țigănci. Despre admirația pentru Cărtărescu sau Marquez, miticul din Hanu’ Ancuței, Vitoria Lipan ca o femeie neînfricată, avarul și ambițiosul Ion… Despre orice operă.

Suflet sincer, ne povestea despre cerșetori sau oameni săraci pe care îi întâlnea în tren. A încercat să ne insufle compasiunea, empatia, bunătatea. Să ne facă pe toți să gândim, să ne spunem propriile idei. Aprecia sinceritatea, dădea 5 dacă recunoșteai că nu ai citit, decât să o minți. Din primele 5 secunde, putea să îți spună clar dacă ai citit, ai frunzărit sau nu ai citit deloc. Înțelegea oamenii perfect și încerca să îi ajute să se dezvolte.

 

Recomandările scriitoarei lărgesc orizonturi

Amintirile din liceu, drumurile mele la biblioteca școlii îmi provoacă emoții intense. Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă de lectură, cea mai bogată și cea mai fructuoasă.

La recomandarea dânsei, am citit câteva dintre cărțile de căpătâi, pe care orice om ar trebui să le citească. Crimă și pedeapsă – F. Dostoievski, Maestrul și Margareta – M. Bulgakov, Eseu despre orbire – J. Saramago, Femeia nisipurilor – Kobo Abe… Toate cărțile lui Murakami, Dragoste în vremea holerei – G.Marquez, cărțile Herthei Muller, Străinul de Albert Camus sau Cântăreața cheală, Scaunele – teatru de Eugen Ionescu, poeziile lui Cristian Popescu, Maitreyi, Sacrul și profanul – Mircea Eliade. Viorica Răduță promovează inclusiv literatură japoneză și pe cea de origine slavă. Ne încurajează să citim opera întreagă a unui autor pentru a-i înțelege gândirea, universul poetic dacă se aplică.

Nu are nicio problemă să citească autori care te pun pe gânduri serios, dar nici să descopere minuni din propria țară. Deși nu iubește poezia, cred că este sătulă de poezie tocmai pentru că o creează în genul epic pe care îl scrie. A încercat să dea o formă inedită poeziei introducând-o în romane. Poate nu am cele mai alese cuvinte, nu sunt critic literar. Mi-aș fi dorit să discutăm împreună Moromeții, una dintre operele mele românești favorite.

Am avut senzația că am ales scrisul fiindcă, după marea dragoste, filmul, o nevoie de exprimare mai la îndemână nu am găsit. Sunt în această formulă ca într-un provizorat care se lungește. Dar nu mai am timp de întoarcere.

 

O profesoară altfel, o scriitoare altfel

Viorica Răduță nu s-a plâns niciodată de bani. Nici de salariul mic de profesor, nici de prețurile mari, nici de guvern. Acum probabil are o pensie, din cărți nu câștigă cine știe ce, asta o știu sigur, dar nici aici nu am auzit-o plângându-se. Are strictul necesar și îi este îndeajuns atât timp cât poate trăi pentru a crea. Creează pentru a trăi și trăiește pentru a crea.

Nu și-a bârfit vreun coleg în fața elevilor săi, este de o bunătate cruntă. Atât de bună încât te doare că nu poți să îi dai nimic în schimb. Trăiește ca o sfântă fără să vorbească despre religie, are o modestie imensă și uneori pare că este timidă. Parcă este prea la locul ei pentru vârsta pe care o are.

Am auzit-o vorbind despre falsitatea din lumea scriitorilor. Toți se dau mai mari decât sunt, iar Viorica Răduță nu vrea să socializeze, ci doar să își vadă de cărțile sale. Nu o interesează dacă are sau nu prieteni scriitori, cel puțin așa am înțeles eu.

Diferită, foarte diferită, autentică, reală. Un om care își trăiește viața pentru genul său de artă, neregretând nimic. Nu a pomenit niciodată despre faptul că și-ar fi dorit un copil, o familie. Era un subiect tabu și nu ne-am băgat niciodată.

Citindu-i cărțile, în special romanul În două lumi, redescopăr liceul mult-iubit și aflu lucruri noi despre profesori. Ce telenovelă era departe de ochii elevilor…

Viorica Răduță

 

Cărțile unei scriitoare – bucăți de sine!

Din motive lesne de înțeles, o mamă bolnavă care are nevoie de îngrijiri și care întreabă zilnic ce îi fac găinile, doamna Răduță a plecat în 2012 acasă, la Râmnicu, așa cum îi zicea. Mama sa a murit și a ajuns personaj în cartea sa, iar eu… am ajuns să fac română cu altcineva, fără nicio urmă de entuziasm.

Viorica Răduță a continuat să scrie. M-a invitat la o lansare de carte unde am regăsit puțin din spiritul său de artist, de scriitor plin de pasiune, elan, iubire de meserie, dar mai ales un amor nestins, infinit, incomensurabil pentru cuvinte și forța lor.

Ne-am întâlnit printre călătorii autobuzului 30 și a scos din plasă două cărți. Și-a cerut scuze că nu le are semnate. De fiecare dată când îmi dădea o carte, o făcea cu atâta iubire, grijă, de parcă îmi dădea cea mai mare comoară, o carte de căpătâi ca Biblia. Avea grijă și iubire pentru gândurile sale. Fiecare carte însemna o parte din gândurile sale.

Cartea sa este sufletul său, mereu străbătut de gânduri, de căutarea sensului vieții, de trecerea peste viața trăită în comunism, motiv frecvent abordat în operele sale. Unele răni nu se închid niciodată pentru generațiile dinainte de noi. Spunea că, pentru a ne spăla memoria, trebuie să înțelegem ce ni s-a întâmplat, să recunoaștem că nu ne-a fost bine în dictatură. Cred că vrea să ne dea o lecție, de patriotism sau deopotrivă de statură morală: recunoaște-ti trecutul pentru a putea merge mai departe!

 

Un Picasso al cuvintelor

Cărțile doamnei profesoare sunt încifrate, metaforice, greu de înțeles. Este un fel de Picasso al cuvintelor. Privești printr-o lentilă care transformă realitatea în forme distorsionate și este de datoria ta să înțelegi ce au fost la început. Poate de asta nu e atât de cunoscută, pentru că oamenilor le este greu să înțeleagă ce a vrut să spună.

Avea o admirație rară pentru Herta Muller care tocmai luase premiul Nobel în anii mei de liceu. Am citit și Herta Muller găsind o similitudine în incifrarea Hertei, dar mult mai ușor de înțeles decât a doamnei Răduță.

Viorica Răduță își scrie viața în fiecare carte, dar ai impresia că e o lume a unei opere de Picasso: fragmente, frânturi de imagini, acțiune sau lipsa acțiunii. Nu îți poți forma o idee, nu există o narațiune tradițională. Ești bulversat și rămâi gândindu-te în gol cu ochii în tine, încercând să găsești răspunsuri la întrebarea “Ce ai citit?”.

S-a lansat cu o carte de poezii în anul 1998 – Patimi după mine. Au urmat peste 15 alte romane sau volume de eseuri, colaborări cu poezie, proză, cronici la diverse reviste din România. În 2014, la Serile de la Bradiceni, a obținut premiul naţional pentru critică poeziei cu un laudatio făcut de Gheorghe Grigurcu.

 

O personalitate modestă, care te pune pe gânduri

Cărțile sale creează o nevoie de concret, palpabil, dar scriitoarea tocmai asta a făcut. Precum Brâncuși a scos forma din operele sale lăsând ideea unui obiect sau om, Viorica Răduță scoate acțiunea, tradiționalul, concretul din operele sale creând un stil nou, modern inegalabil, greu, năucitor. Deși scrie despre sine, sinele său este o resursă inepuizabilă pentru că în el conține orice întâmplare, multe cărți, creativitate. Uneori ai impresia că această femeie drăguță cu un ten perfect este o ființă superioară care vede totul de la înălțime asemeni Demiurgului lui Eminescu.

Alter-ego, ego, dedublare, polivalență, metaforizare, încifrare, ingambament, proiectare, povestire în ramă, planuri paralele, buildings român, catarxis. Sunt câteva sintagme pe care Viorica Răduță le-a introdus în mintea și câteodată în vocabularul elevilor săi. Sunt cuvinte care le-au rămas pe viață în minte și cu ajutorul cărora înțeleg viața mai bine, mai ușor și mai creativ.

În acest moment, Viorica Răduță se pregătește de două lansări a volumului de poeme ”Arsura umblă după trup”, una la Humanitas Kretulescu, București, alta la Ploiești. Va scrie în continuare încercând să schimbe mentalități, să facă tinerii să citească mai multe cărți care să-i provoace să gândească, să fie autentici, dar mai ales să ne facă să privim lucrurile în profunzime căutând esențialul, originalul, începuturile.

Cred că nu i-a plăcut prea mult rigiditatea sistemului educațional public, dar pentru mine a fost și va rămâne o deschizătoare de drumuri. Îmi pare rău că nu a stat mai mult în învățământ să schimbe viețile mai multor oameni. Eu am ajuns să scriu, să îmi găsesc vocația și sensul vieții datorită dânsei și nu o să am niciodată cum să îi multumesc destul. Poate să îi pun numele într-o carte.

Horea Crișovan

Horea Crișovan este unul dintre cei mai talentați chitariști și compozitori din scena muzicală românească. A cântat cu o mulțime de muzicieni și a făcut parte din numeroase trupe etalon din România, de la rock și pop până la muzică simfonică sau de teatru. Iată doar câteva repere din viața acestui mare artist timișorean.

 

Horea Silvio Crișovan mi-a câștigat admirația încă din timpul liceului, datorită albumului de debut al trupei Neurotica. De atunci, am urmărit constant activitatea acestui nume trecut prin numeroase proiecte și experimente muzicale.

Este poate cel mai polivalent chitarist din România. De la proiectele lui Ilie Stepan la TM Groove & Maria Hojda, de la Mozart Rocks la Genius sau Feli Donose, de la Aura Urziceanu band la AG Weinberger, chitarele sale au acompaniat cam toate genurile muzicale.

Unele trupe sau proiecte sunt astăzi istorie, în timp ce altele au fost doar puse pe pauză. A pus foarte multă speranță în BIO, un proiect cu multe compoziții proprii. Le-au lipsit din păcate promovarea care să susțină acest proiect, iar energia a dispărut treptat. Despre BIO, Horea spune că nu este mort, ci doar se odihnește…

Totodată, speră că Neurotica va reveni pe scenă. Nu exclude nici prezența ca invitat pe un disc cu trupa Cardinal (pre-Neurotica). Muzica trupei este compusă în mare parte de Sorin Badin, un super chitarist stabilit în Germania. Între timp, Horea Crișovan și percuționistul Florin Cvașa continuă și astăzi tradiția acestor trupe marcante din istoria Timișoarei.

Și-ar dori să aibă timp să cânte alături de Blazzaj, o altă trupă care a adus un aer nou în muzica românească. Dar, dacă va fi invitat pe vreun eventual nou album, nu va refuza invitația.

 

Horea Crișovan și revelația de a face muzică toată viața

A cântat prima dată pe o chitară rece Reghin, cumpărată de mama sa cu 333 lei. Era mic și nu știa atunci cât de apreciat va deveni în timp. Momentul când a știut că toată viața va face muzică, la modul serios, a apărut doar 13 ani mai târziu, pe scenă la Lăptăria lui Enache, alături de Toni Kuhn, Electric Version jazz rock group. Era anul 1994, la doar un pas să se lase de facultatea de Istorie din Timișoara. Începuse să facă turnee și cu Neurotica, încă un motiv suficient de puternic pentru a deveni muzician.

Oamenii care i-au influențat cel mai mult viața sunt mama lui, Ilie Stepan, Toni Kuhn, Liviu Butoi și Grigore Bujor Hariga. De asemenea, cărțile din domeniul SF, cu precădere cele semnate Gerard Klein și Asimov, dar și operele lui Orwel, Suskind sau Marques.

 

Consacrarea ca artist

Horea Crișovan a făcut parte din Mozart Rocks, cel mai important proiect de rock simfonic produs în România. Unul dintre cele mai bune și aplaudate concerte a avut loc la Timișoara, iar cântecul de lebădă a fost în 2012, la Sankt Petersburg. Ca de obicei, fondurile necesare închirierii spațiilor, a filarmonicilor, au dispărut…

Însă cel mai mare nume cu care s-a intersectat este Ilie Stepan. Horea Crișovan cântă și acum cu acest mare muzician. Îl caracterizează cu mare respect, ca pe un critic (motivat) și compozitor talentat, nu doar muzician sau interpret. Surprinde prin detalii savuroase, umor negru uneori, dar și lumină ce iese la iveală când nu te aștepți. Ilie Stepan e cel care l-a învățat note și chitară clasică, l-a supravegheat din umbră și când a fost nevoie, a intervenit cu sfaturi pe care chiar le-a crezut și respectat.

Cel mai recent proiect este TM Groove, unde Horea Crișovan o are invitată permanentă la voce pe Maria-Alexandra Hojda, celebră în urma concursurilor Megastar, X Factor și Vocea României. TM Groove face o fuziune de stiluri, un fel de “Party-ART-Band”, o viziune datorită căreia membrii formației reușesc să trăiască din muzică.

 

În căutarea propriei voci prin chitară

Ajuns la maturitate muzicală, Horea Crișovan evită chitarele produse de firme mari. A preferat mereu să își comande instrumentele de la lutieri celebri din Europa, în funcție de etapele prodigioasei sale cariere.

Când a avut nevoie să fie tăios, ”metal”, a lucrat cu lutierul german Siggi Braun. Chitara mai blândă, mai ”soulful”, și-a comandat-o din Italia de la Andrea Ballarin sub brandul Manne. Senzaționale au fost și chitara Auden din Anglia sau cele două chitare acustice desenate de Claudio Pagelli.

Eu îmi caut propria voce și de aceea lucrez cu lutieri. Un Fender îți va aminti de legende întotdeauna. La fel ca un Gibson. Noua generație se pare că e în căutare de scurtături și preferă directa legătură cu legendele. Deci preferă Gibson, Fender, Ibanez.

Cumpărătorii normali cred cu tărie că sunetul lor izvorăște din firma de chitară, pe principiul “dacă ai un Gibson cânți ca Gary Moore”. Nimic mai fals, subliniază Horea. Toți marii chitariști pe care îi cunoaște au acasă chitare de lutier cu care înregistrează trackuri de studio, chiar dacă live cântă cu alte instrumente, aflate sub semnătură.

Din păcate însă, acești lutieri sunt cumpărați de marile firme. În orice caz însă, după 6 ani în care a participat la Frankfurt Musikmesse, în care a urcat pe aceeași scenă cu mari artiști ai lumii, Horea Crișovan poate spune că bătălia se dă acolo.

Lutierii români trebuie să se concentreze pe eficiența instrumentelor și pe stabilitatea lor din punct de vedere strict mecanic, adică griff stabil, finisaje bune ce conferă playability, nu neaparat frumusețe. Așa se pot câștiga clienți. Nu pierdeți timp cu aspectul, ci cu eficientizarea instrumentului!

 

Scena muzicală actuală din România sub lupa lui Horea Crișovan

Mainstream-ul a devenit o pepinieră de oameni semi-disponibili, cititori de note proaspăt absolvenți de facultăți de muzică. Paradoxal, plătiți prost și ascunși în spatele Divelor și Divilor.

Chitaristul e de acord că există și excepții. La Smiley, toți sunt foarte buni și primesc respectul cuvenit. Probabil și la Loredana sau la Brenciu, dar nu are informații exacte despre aceștia. Se ține foarte departe de lumea asta, ceea ce-i face foarte bine.

Degeaba sunt muzicieni valoroși în București. Chiria e scumpă și bate la ușă și întreținerea. Ai de ales între a cânta pe sume derizorii dar să poți plăti chiria sau să pleci acasă la mama, tata, unchiu’…

Are prieteni minunați în București, care știu cum e și ce poate el oferi. Și ca să le zică lucrurilor pe nume, a încercat să stea în București o perioadă. Nu a funcționat. Acolo e un mediu artistic foarte puternic, în care din păcate nu s-a simțit integrat. A preferat să plece cinstit decât să rămână “că așa e moda și dă bine să te pui bine cu conducătorii muzicii românești”.

Până la urmă, nici nu trebuie să ajungă în București să ia locul vreunui prieten sau coleg de breaslă în vreo trupă mainstream. Fiecare om cu locul lui. Iar lui Horea îi place Timișoara, centrul rock-ului românesc!

Horea Crișovan

 

Emoţia transmisă, mai importantă decât virtuozitatea

Cu toate că se face multă muzică în România, foarte puțini reușesc să scoată albume la case de discuri din afară. În afară de Negură Bunget (RIP Negru) și DorDeDuh (și proiectul lor, Sunset In 12th House), tot trupe timișorene, nu prea știu multe nume care să fi scos albume în afara ţării. Cum Horea Crișovan este un bun cunoscător al fenomenului muzical din Europa de Vest, am vrut să aflu care sunt cele mai mari probleme ale trupelor autohtone pentru a se afirma acolo.

Astfel, marea greşeală este să scoţi ceva tehnic(ist) în vest. Sunt mii de instrumentişti mai tehnici decât cei mai tehnici muzicieni români care vor recunoaştere acolo. Perioada neoclasică în chitară apune încet. Acum e la putere emoţia transmisă pe instrument. Sound-ul, forţa şi originalitatea sunt esenţiale.

Negură Bunget, Dor De Duh sunt originali, exotici. Se schimbă vremurile. Se cere ascultarea sufletului şi a sentimentelor lăuntrice. Cei din vest vor Oameni pe scena. Nu roboţi perfecţi. Eram la Frankfurt pe acelaşi palier cu chitarişti care mă făceau să mă întreb: “oare ce caut eu aici”. Nici în momentul de faţă, cei mai tehnici chitarişti din România nu se apropie de ceea ce am văzut acolo. Supra-oameni la care nu se uită nimeni, semn că neoclasicul în chitară apune încet. Noi, muzicienii, ne uităm la roboţi care arpegiază pe 3 octave fraze fulminante, însă oamenii preferă emoţiile.

Publicul nu știe ce mod se suprapune bine peste altul. Vrea să plece acasă cu teme muzicale. Cu lucruri frumoase. Cu emoţii. Ca după o carte bună, mai spune Horea Crişovan.

 

Întâlnirea cu Goran Bregovic

Chiar dacă este foarte apropiat de scena sârbească și maghiară, relaţia chitaristului român cu Goran Bregovic este pur întâmplătoare. Doar o simplă colaborare în calitate de compozitor pe un album al unei cântăreţe talentate, Anca Pop, nelansat încă oficial. A stat puţin la Goran Bregovic acasă, au băut un vin bun şi l-a rugat să înregistreze ceva pe o piesă. Cu toate că întâlnirea s-a limitat doar la atât, amintirea este încă foarte vie. Iar Goran e un om bun, mărturiseşte Horea.

Dintre chitariștii tineri ai României, Horea îi preferă pe Pocorschi JR, Marius Pop (băiatul lui Călin Pop de la Celelalte Cuvinte) şi pe Alex Muşat. Lista de talente este mult mai lungă și include inclusiv pepiniera lui Corrado (neoclasic@fusion kids, toţi foarte SF şi tehnici).

Cât despre marii muzicieni ai lumii, în afară de Greg Howe, și-ar dori să cânte în primul rând cu chitariști italieni. Are el o slăbiciune pentru Italia, ca suflet, ca energie, poate ca și istorie. Leo Fabrizio, Claudio Pietronik, Andrea Braido și mai ales Gianluca Mosole, favoritul său din acest moment.

Horea Crișovan

 

Albumele solo și planuri de viitor

În 2014, Horea Crișovan lansa primul album solo, ”My Real Trip”. Acesta este ca o întoarcere în cerc, la esenţă. Reprezintă decizia sa de a se întoarce cu totul acasă. E un Trip sincer. Mellow. Mild. Atemporal într-un fel. Cea mai frumoasă cronică a albumului a fost scrisă de Nicu Alifantis. La realizarea albumului, Horea Crișovan a colaborat cu Vlatko Stefanovski din “Leb i Sol” Mind Blowing experience. Albumul a fost înregistrat de Horea acasă și a fost mixat în Franța de Adrian Popescu.

Albumul numărul doi e pe drum și în curând vom afla mai multe despre el. Până atunci, îl putem admira în următorul concert cu Jazzy Bit la Jazz Banat Jazz Fest in Timișoara.

Eu cu siguranță o voi face, și mă bucur că am avut șansa să vă prezint un om pe care îl respect de atâția ani! Rock-ul românesc nu ar fi fost la fel fără influența lui, iar noi am crescut alături de o muzică de mare calitate.

Eu sunt mult prea mic să pot începe vreo revoluție aici. Însă am ales să stau în matricea mea culturală pe axa Munchen-Wien-Budapest-Timisoara și să îmi respect istoria muzicală a locului.

Luiza Zan

Luiza Zan face parte din rândul puținilor artiști contemporani care nu au nevoie de oportunitățile capitalei pentru a-și câștiga și menține notorietatea. Câștigătoare a premiului 1 la Cerbul de Aur Brașov în 2004 și al locului doi la Festivalul de Jazz din Montreux, Luiza Zan s-a dedicat muzicii și familiei în egală măsură.

 

Născută în Tulcea în anul 1980, Luiza Zan câștigă primul premiu la doar 4 ani, locul 1 la un concurs ”Șoimii Patriei”. În 2004 obține premiul I la Festivalul Internațional Cerbul de Aur Brașov. Interesant e că ambele performanțe s-au datorat interpretării aceleiași piese, „Frunzuliţa d’alior”. Însă cea mai importantă recunoaștere a valorii sale este premiul al II-lea la Festivalul de Jazz din Montreux (Elveția), chiar cu o săptămână înainte de cucerirea Cerbului de Aur.

Au urmat ”Premiul Confirmării” la Gala Premiilor de Jazz din 2004, ”Muzicianul Anului” în 2011 la Gala Jazz Prize, multe alte trofee interne și internaționale.

Până în prezent a lansat 5 albume de muzică, dintre care ”Heritage” (2016) este cel mai apreciat. A cântat gospel cu Snaps încă din 2005 și încă mai cântă împreună, deși nu a găsit în România o nișă pentru genul ăsta. Oamenii sunt reticenți și, în general, nu înțeleg muzica asta, subliniază artista.

În teatru, a avut șansa să lucreze cu Radu Afrim, la Năpasta (Teatrul Național). Apoi cu Vlad Massaci (True West – Teatrul Andrei Mureșanu), cu Sebastian Marina (Șapte ⬇️- Teatrul Andrei Mureșanu). E o muncă frumoasă și uneori cruntă, plină de răsplată emoțională, spune Luiza Zan.

 

Suntem suma oamenilor pe care-i întâlnim în viață

Vedem așadar cum Luiza și-a dedicat întreaga viață muzicii, artei în general. Jazz-ul apare însă undeva prin 1992-‘93, odată cu vizita unui prieten belgian al tatălui său, Pierre Vanhoorde, căruia și azi îi mulțumește pentru discul cu Nat King Cole. Stilistica vocală a marelui artist i-a demonstrat că nu există diferențe între voce și alte instrumente, că nu există bariere tehnice în abordarea unei melodii.

Un alt album care i-a croit cumva gândirea muzicală este interpretarea lui Sviatoslav Richter a concertului nr.2 op.18 pentru pian și orchestră în do minor de Rahmaninov. Aceasta este o înregistrare din 1959 pe bandă de magnetofon, pe care a ascultat-o de nenumărate ori.

Cei 9 ani de canto clasic la Liceul de Artă din Piatra Neamţ și la Universitatea de Arte Iași, suprapuși peste talent și multă muncă au stat în spatele succesului său. Cea mai importantă lecție este dată de profesorul său de jazz din facultate. Datorită lui Rick Condit, Luiza Zan a învățat să asculte jazz corect și să aibă curaj să greșească atunci când cântă.

Momentul zero, în care a știut că se va dedica jazz-ului, a fost însă pe scena Festivalului de la Montreux. Nu pentru că reușise să cânte acolo, nici măcar neapărat pentru marele premiu obținut. A avut marea șansă să cunoască îndeaproape nume mari, pe care nici nu visa să le întâlnească. Geri Allen, Bob Hurst, Eric Harland sau Omar Hakim sunt doar câteva din numele cu care a împărțit scena unuia dintre cele mai prestigioase festivaluri de jazz din lume. A decis atunci, în acel clipe unice, că va căuta mereu oportunități de a cânta cu oameni valoroși.

Luiza Zan

Luiza Zan @ George Enescu Square Bucharest

Căutarea liniștii după recunoașterea valorii

Toate aceste distincții nu au fost suficiente pentru a o reține pe Luiza Zan în București. Cu toate oportunitățile pe care i le oferea capitala, a ales să-și urmeze sufletul. Iar sufletul său pereche, soțul, partenerul și managerul ei personal locuia în Sfântu Gheorghe… Așa că artista a lăsat vacarmul capitalei pentru a se bucura de avantajele unui oraș mic și liniștit.

Cea mai mare dificultate este să accepți liniștea. Pentru mine. În același timp, liniștea este și cel mai mare avantaj al vieții departe de tumultul capitalei. Când ești pregătit să afli cine ești, te retragi într-un loc care nu te obligă neapărat să fii “cineva”.

Viața personală și cea de muzician au început să se contureze mult mai frumos de când Luiza a devenit mamă. Ca om, petrece mai mult timp bucurându-se de lucrurile mici, dar importante, iar ca artist, e mai selectivă în alegerea concertelor.

Rămâne un om spontan în reacții, dar nu neapărat imprevizibil. Îi plac mișcările pregătite, precupețite. Pentru fiecare alegere, are în cap două consecințe posibile. Nu întotdeauna alege bine, dar surprinsă nu prea e, mărturisește artista.

 

Educația jazz-ului dincolo de reguli

De la mama sa, Luiza a moştenit darul predării muzicii. Când a părăsit capitala, a renunțat să predea la Conservator, iar acum educă după propriile reguli în orașul său adoptiv.

Eu predau în confortul micului meu studio, în termenii pe care singură mi-i impun. Dacă un elev are nevoie de 3 ore de lucru, în loc de două, nu ne oprim doar pentru că o cere programa universitară. Sunt liberă să îmi aleg elevii după cum consider că pot ajuta respectivul om, nu sunt constrânsă să lucrez cu nimeni, nicicând. În plus, e liniște, miroase a lavandă mereu și e foarte zen, așa, la mine…

Artista cunoaște bine minusurile sistemului educațional și crede că avem o problemă cu lipsa jazz-ului în licee. Mediul academic de jazz suferă din lipsa elevilor bine pregătiți și bine motivați, care să nu fie luați de la zero odată intrați în Conservator. Aici, pedagogii bine pregătiți nu pot preda la un nivel superior, astfel încât munca lor să fie cu adevărat motivantă și plină de satisfacții.

În contradicție cu, de exemplu, țara vecină, Ungaria. Luiza are turnee anuale și albume scoase în Ungaria, este rezidentă permanentă la Budapest Jazz Club. Acolo sunt mult mai mulți muzicieni de jazz, tocmai pentru că există mai multe școli de profil, mai mulți profesori, săli mai mari, mai numeroase, arhipline la orice concert de jazz.

Poate dacă ar exista o competiție între licee de muzică pe partea de jazz, am vedea o mai bună prezență la admitere la Conservator.

Pe toți cei care vor să evolueze, artista îi sfătuiește să își dorească și să facă tot ce le stă în putință să evolueze, să se facă auziți, să se înconjoare de muzicieni care îi fac să fie mai buni și de oameni care cred în visele lor.

Luiza Zan

Luiza Zan @ Romanian Peasant Museum

 

Publicul, marea necunoscută a unui concert

Publicul este o necunoscută mereu. Nu ai garanția că te va plăcea, orice ar fi. Nici dacă epuizezi toate biletele cu o lună înainte de concert, nu poți fi sigur de reușita unui concert. Poți controla acest aspect doar în momentul în care pășești pe scenă. E o sarcină de care ai relativ puțin timp să te achiți și care cere concentrare, determinare, profesionalism și un pic de sclipici.

O altă educație muzicală, publicul nu necesită, spune artista. O conduită diferită poate că există “afară”, în funcție de locul unde cânți. Luiza a întâlnit public crispat și aici, dar și afară, la fel și public efervescent. Nu crede că trebuie neapărat o doză superioară de cunoaștere muzicală. Însă, cu siguranță, un public “experimentat” e de preferat, pentru că e la fel de important coechipier precum colegii de scenă.

Cât despre dificultățile organizării unui turneu în țară, Luiza îmi amintește că România este țara tuturor posibilităților. Trebuie să țină mereu cont că orice detaliu stabilit cu mult înainte se poate schimba în ziua concertului. Atâta timp cât nu există un sistem care să protejeze cu adevărat artistul, acesta va fi mereu expus la … tot felul de posibilități.

Din fericire, Luiza Zan are o experiență internațională extrem de bogată. Lucrează cu muzicieni renumiți de peste hotare, cu organizatori de concerte sau turnee cu metode pe care am face bine să le preluăm mai des.

 

Luiza Zan: „Muzica reprezintă amprenta sufletului unui popor”

Până la urmă însă, Luiza cântă oriunde vede că oamenii sunt deschiși sau… natura primitoare. Artistei îi plac foarte mult provocările și a ieșit de multe ori din cluburile clasice de jazz. De la un jam session în rezervația Joshua Tree din California la curtea unei grădinițe, de la o sală de sport plină de dansatori până la o scenă de teatru plină de pământ, într-o arenă de tenis sau în Ljubljana pe stradă.

Pentru a susține același ritm, are nevoie de un loc cald, primitor, un loc în care se simte în siguranță, bine, acasă. Iar acesta nu poate fi altul decât România. Aici s-a născut, aici este familia ei, de aici își poate dezvolta fără grijă o carieră internațională. Iar pentru Luiza Zan, sunt suficiente motive de a rămâne mereu alături de casa sa.

Muzica reprezintă amprenta sufletului unui popor. Ritmurile tradiționale reflectă spiritul ludic, iar melodiile – creativitatea acestuia. Desigur că îți poți forma o părere despre un popor analizându-i muzica, însă nu ne putem permite să fim selectivi în evaluarea acesteia. Trebuie culese informații complete, atât căutând între piesele etnice, cât și între cele moderne.

 

Proiecte de viitor, simple și sincere

În prezent, Luiza Zan are în lucru două materiale discografice. Unul dintre proiecte presupune întoarcerea la a crea simplu şi sincer. Așteaptă momentul potrivit să lanseze acest proiect, care a ajuns la a șasea piesă în studioul ei.

Nu știu cât de pregătit este publicul român să asculte ceva simplu și sincer. Observ că trendul este la polul opus în întreaga lume, nu ne place sinceritatea, iar simplitatea ne plictisește…

Al doilea proiect este un album de duo – chitară și voce. Anul 2019 ar trebui să fie unul sclipicios, cum îi place artistei să spună. Asta presupune multe concerte faine, aici și peste hotare. Dar fiecare lucru, la timpul lui.

Până atunci, fiți cu ochii și urechile pe afișele care anunță vreun concert sau material discografic cu Luiza Zan!

Aș prefera să gust esența vieții când voi fi pe drumul către cealaltă lume. Deocamdată, mă îmbăt cu viață. Jazz-ul este muzica omului-explorator, a omului liber, a omului iubitor de cunoaștere și exultare.

Marius Matache

Marius Matache este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai noului val de folk. Muzica sa are la bază o chimie care aduce zâmbetul pe buze. Cum se îmbină cariera în chimie cu pasiunea pentru folk aflăm din rândurile următoare, în care muzicianul chimist și-a deschis sufletul către voi.

Marius Matache este doctor în chimie din 2006 și are un postdoc în știința mediului. De aproape 20 de ani lucrează în cadrul Centrului de Cercetare a Mediului și Efectuare a Studiilor de Impact din Universitatea din București.

De 15 ani e prezent pe scenele patriei, ca folkist. De 10 ani e blogger cu acte în regulă, 2008 fiind anul de înființare a site-ului de muzică folk www.foreverfolk.com. Din 2009, cu câteva pauze, face și puțin radio, trecând prin Radio România Cultural, RFI România și acum Radio Seven.

Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia

Are două albume de autor: HOINAR prin Piața Matache (2013) și Alchimie (2016). E prezent pe mai multe albume colective: Ziua de mâine Alba Iulia (2008), Folk din pana mea vol. I (2011) și II (2016), Fălticeni Folk (2014), dar și pe albumul 2010 ani de folk alternativ al băieților de la Țapinarii. Și e foarte mândru că a contribuit la primul imn al naționalei de rugby a României.

A ajuns la folk total întâmplător, pe la 17 ani (1995). Punctul oficial de plecare în carieră îl consideră concertul din Big Mamou, 8 aprilie 2004.

Niște prieteni de-ai mei din liceu cântau în parc, mă uitam la mâna lor și apoi mergeam acasă și repetam mecanic ce vedeam la ei. Tocmai de aceea, când sunt întrebat ce studii muzicale am, îmi place să spun Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia. Până în acel moment, iubeam folkul ca simplu spectator, neimaginându-mi vreodată că voi reuși să învăț să cânt la chitară, cu atât mai puțin că voi face din asta o profesie.

Nu ai nevoie de o religie pentru a fi un om bun

Make, cum îi zic prietenii, se consideră ateu. Cu toate că acest detaliu ar putea face o persoană habotnică să strâmbe din nas, el are un sistem de valori foarte bine consolidat. Marius crede că e foarte important să faci bine în viață și, atât cât poate, încearcă să schimbe lumea din jurul său în bine.

Din lista de albume care i-au marcat existența, enumeră doar ”The Wall (Pink Floyd), cu tot cu filmul aferent, Evenimentul zilei…și altele (Valeriu Sterian), Brothers in Arms (Dire Straits), Last Ship (Sting), Cântece de șemineu (Nicu Alifantis).

Îi place foarte mult la Alexandru Tomescu modul în care explică pe scenă muzica, dar și filozofia din spatele ei, dar și cum reușește în fiecare an să aducă muzicieni străini alături de domnia sa în turneul Stradivarius. Consideră că aceștia vor deveni, la rândul lor, ambasadori pentru România în țările din care provin.

Datorită facultății și meseriei sale de bază, știința a devenit principala sursă de literatură. Cu toate astea, își mai face timp și pentru alte genuri de lecturi. Ultima carte citită este Șapte ani în Provence, a lui Ioan T. Morar.

Nimeni nu poate să meargă pe drumul altcuiva. Fiecare din noi are propriul drum, pe care și-l croiește așa cum crede, știe, poate. Sunt puține lucruri pe care nu le putem face, dacă ne dorim cu adevărat. În 1996, când am ales să dau la facultatea de chimie, lumea mă și vedea murind de foame, la momentul respectiv chimia fiind “rău-famată” pe fondul falimentului industriei chimice și a “trecutului glorios” asigurat de academiciana” Elena Ceaușescu. Indiferent de domeniu, dacă îți faci meseria corespunzător, rezultatele apar. Oricât de greu pare, dacă veți fi printre cei mai buni, puteți reuși, indiferent de domeniu. Aici sau în alt colț de lume.

Folkul românesc în 2018

Am vrut să aflu de la Marius cum arată folk-ul în anul 2018 și ce crede că îi lipsește pentru a-și recâștiga popularitatea. Dincolo de propria sa glumă, prin care Make spune că folkul nu e popular pentru că are prea multe cuvinte, artistul vine și cu o explicație serioasă, care ar trebui luată în seamă de către generația actuală de folkiști:

Folkul nu va fi prea curând un gen cu impact, pe de-o parte din cauza conjuncturii actuale, pe de altă parte ca o consecință a profesionalismului redus al celor care îl prestează. Sunt foarte puțini artiști din zona folk cu adevărat adaptați la realitățile industriei muzicale din 2018. Și nu e o critică sau un reproș, e pur și simplu constatarea unui om care de 15 ani face parte din breaslă, de 10 ani scrie și de 2 ani face o emisiune despre muzica folk. Folkul are nevoie de branduri noi, puternice, de evenimente cu impact, construite în timp, care să atragă lumea (de tip Electric Castle).

Muzica lui Marius Matache nu e cel mai normal folk din curtea școlii. E suficient să ne gândim la piese precum Baladă pentru bormașină și târnăcop. A vrut să aibă și el ceva de genul concert pentru pian și orchestră, dar atât a putut, spune în glumă Marius Matache despre această piesă.

Piesele mele au un singur scop: să îi facă pe oameni să zâmbească. Acesta e scopul meu când mă urc pe scenă. Oamenii au deja problemele lor. Nu au nevoie să vină la concert și să le asculte și pe-ale mele.

Chiar și piesele sale de dragoste sunt, de multe ori, simpatice. Marius Matache face o muzică cu mesaj (subversiv, ar zice unii). Ea te pune să gândești și presupune să fi citit mai mult de abecedar și carte de bucate înainte de a merge la un concert de-al său.

Marius a cântat în multe locuri neconvenționale. Pe un câmp de pe care se recoltase recent floarea-soarelui sau porumbul sau în pădure, având un generator pe motorină ca sursă de curent. A cântat în curtea bisericii fortificate din Mediaș, în cadrul proiectului Trubadur pe Drumul Cetății, implementat alături de Bitdefender. A cântat de asemenea în deschiderea meciului de rugby România – Uruguay, pe stadionul Arcul de Triumf.

 

Chimia și folkul l-au făcut să rămână în țară

A rămas în țară pentru că, lucrând în proiecte europene încă din facultate (1998 mai exact), a crezut că se poate și în România. Aparent, încă mai crede. El nu e plătit la universitate de statul român, ci din proiectele pe care le atrage. După 20 de ani lucrează în același loc, după aceeași rețetă, încercând să schimbe lucrurile în bine și în România.

Este adevărat că, uitându-se înapoi cu mintea și experiența de acum, nu știe dacă ar alege la fel. Cu toate astea, nu are regrete față de alegerea sa de atunci. Celor care își doresc să plece le recomandă să evalueze atent avantajele și dezavantajele deciziei, nu doar cele materiale, ci și pe cele emoționale, care uneori pot acoperi orice satisfacții financiare.

Cea mai puternică legătură între chimie și folk sunt eu (haha!). Așa cum îmi place mie să spun, atunci când mă transform în ambasador al chimiei, chimia este pretutindeni, deci și în muzica folk. De exemplu, corzile mele conțin fosfor și bronz (deci cupru, staniu și încă vreo câteva elemente), prăgușul, penele și înălțătorul sunt polimeri. Iar oamenii care mă ascultă au parte de adrenalină, de serotonină.

Oamenii care îl cunosc de pe scenă sunt, de multe ori, contrariați că are un doctorat în chimie și că încă lucrează în mediul academic. Oamenii care îl cunosc de dincolo de muzică sunt fascinați de cât de mult călătorește datorită muzicii, cât de vizibil e pe rețelele sociale.

Marius Matache

Elita României e făcută din toți cei care își fac meseria cu simț de răspundere

Am dorit să aflu de la Marius Matache cum arată în opinia sa elita României din zilele noastre și care consideră că sunt modelele cele mai importante pe care ar trebuie să le aibă acest popor în prezent.

Elita României (cea reală, nu farsele care se află în fruntea țării) este, de multe ori, plecată prin alte țări, de soare pline. E normal, atât timp cât în România nu au cadrul de manifestare. Aici mă gândesc la primul meu coleg de scenă, Mădălin Giambașu, care a plecat la doctorat în SUA (la aceeași universitate la care a învățat Bob Dylan), pentru că în România nu avea nici o șansă la momentul 2005. Mă gândesc ce le oferim zecilor de olimpici care anual aleg să plece la studii în cele mai bune universități din lume.

Unii aleg să se întoarcă, alții au nevoie să confirme peste hotare pentru a fi recunoscuți în România. Alții ne reprezintă cu cinste în țările de adopție pentru că un român care se impune într-o universitate din afară contribuie semnificativ la imaginea României. Nici unul din ei nu e mai puțin român ca oamenii care au ales să rămână și să țină România pe linia de plutire, e de părere Marius Matache.

Ei sunt elita României, cei care fac lucrurile să meargă, cei ce reușesc adevărate minuni făcându-și meseria cu simț de răspundere, indiferent de poziția în sistem.

Dacă vi se pare că elită sunt doar intelectualii, vă doresc să experimentați o grevă de 2-3 săptămâni a celor de la salubritate. De multe ori, elitele sunt rupte de realitatea cotidiană, iar acest lucru poate determina disfuncționalități atunci când oameni valoroși ajung în funcții de execuție.

Marius Matache

Lansează în curând un album cu cântece de iarnă

Provocările pentru un artist care trăiește în România sunt la tot pasul. O industrie muzicală încă în formare, o fiscalitate ridicată, complicată și incoerentă. Un mediu perturbat de stat prin concerte gratuite, un public cu o putere financiară destul de scăzută, lipsa unor spații de manifestare civilizate la prețuri decente. Apoi, evoluția năucitoare a tehnologiei, care are un impact serios și asupra industriei muzicale. Dar cea mai importantă este aceea de a trăi exclusiv din muzică. Lui Marius Matache i se pare undeva la limita imposibilului.

Marius Matache are mai multe proiecte de viitor, unele în desfășurare. A început să lucreze la un album cu cântece de iarnă, care speră să apară până la Crăciun măcar pe platformele digitale. Își dorește la un moment dat un album cu piese în limba engleză. În prezent, are piese pentru încă două albume de autor. După ce face măcar două din cele patru, o să se gândească la un best of.

Pentru 2019, își dorește un turneu aniversar pentru cei 15 ani de carieră. Și își mai dorește să ajungă în orașe din România în care nu a cântat încă: Târgu Mureș, Deva, Hunedoara, Oradea, Galați, Slatina, Bârlad, Rădăuți șamd.

Cum va arăta viitorul folkistului Marius Matache depinde mult și de cei care se interesează de ceea ce el crează. Eu vă recomand să-i ascultați muzica și, dacă vă place, luați legătura cu el și chemați-l să vă încânte sufletul. O va face cu mare drag!

Aurelia Vișovan

Aurelia Vișovan face parte din rândul tinerei generații de muzicieni români care face cinste acestei țări. Ea a câștigat până acum peste 25 de premii internaționale. Cel mai important e Premiul I la Concursul internațional de pian Santa Cecilia din Porto (2015). În 2017 a obținut Premiul Special pentru cea mai bună interpretare a lucrărilor comandate în Premio Jaén. În 2018 obține locul 5 în cadrul celui de-al 4-lea concurs internațional de pian de la Takamatsu. În prezent este asistent universitar la departamentul de pian al Universității de Muzică și Arte Plastice din Viena, iar în paralel urmează studii de doctorat la Academia de Muzică din Cluj-Napoca. 

 

Aurelia Vișovan, pianista care a știut tot timpul că va face muzică

Aurelia Vișovan s-a născut în anul 1990 la Sighetu Marmației, în Maramureș, ca prima fiică dintre cei 6 copii ai părinților săi. Și-a petrecut primii 12 ani în localitatea natală, după care s-a mutat în Cluj-Napoca pentru a urma studiul pianului la Liceul de Muzică. La vârsta de 12 ani are primul său concert ca solist acompaniat de o orchestră.

Primii pași spre muzică i-a făcut la doar 5 ani. Părinții săi au dus-o la Școala de Muzică din Sighet pentru a lua ore de pian cu regretata doamnă profesoară Monica Chifor. La început, totul a fost o joacă pentru Aurelia, cum e și normal. Însă profesoara de pian a observat de timpuriu potențialul ei, așa că, deja de la 6 ani a pregătit-o pentru diverse concursuri de pian din țară.

Ce a urmat? În cei 7 ani de studiu la Sighet, Aurelia Vișovan a câștigat în jur de 20 de premii. Era evident deja că muzica va fi vocația sa, iar o scenă mai mare ca cea de la Cluj-Napoca era un pas firesc. Chiar dacă îmi mărturisește că îi lipsea gălăgia de acasă și că a resimțit puternic despărțirea de familie și de orașul natal.

La Cluj a studiat pianul la clasa doamnei profesoare Gerda Tuerk, un mentor extraordinar, cu o dragoste de muzică fără margini. La îndemnul acesteia, Aurelia Vișovan a continuat spre conservator, la clasa doamnei Prof. Univ. Dr. Adriana Bera. Până în ziua de astăzi, doamna Bera este un sprijin muzical și moral extrem de important.

Ce am învățat despre muzică în România? Aproape tot ceea ce știu! Am avut norocul să am profesori extraordinari și sunt foarte recunoscătoare pentru aceasta.

 

Cariera muzicală în Viena

Aurelia Vișovan și-a dorit mereu să vadă cum arată lumea muzicii în Vest. Știa că este mult mai efervescentă decât în țară și că există mult mai multe oportunități. A căutat un profesor care să i se potrivească și a ajuns la profesorul Martin Hughes, la Universitatea de Muzică din Viena.

Cu toate astea, Aurelia crede că nu este nicio diferența dintre a face muzică clasică în România față de Austria. Pentru ea e indiferent unde cântă. Dedicația și pregătirea, dragostea pe care o pune în interpretarea fiecărei piese este aceeași. În Austria, mai bine zis în spațiul germanic în general, există diferențe în ceea ce privește condițiile. Instrumente mai bune, public mai cultivat, resurse financiare mai bogate. Însă muzica rămâne aceeași!

 

Capacitatea de adaptare, esențială în obținerea succesului

Cel mai important lucru pe care l-a învățat pianista la Viena este să fie flexibilă. A pornit din România cu speranța de a face o carieră ca solistă. Excludea în mintea ei, încă foarte tânără, posibilitatea de a cânta muzică de cameră, de a acompania, de a preda. A învățat acolo că, cu cât știi să faci mai multe, cu atât ești mai apreciat și solicitat. Nu o dată a ajuns să cânte pe scene importante alături de parteneri de muzică de cameră, și a descoperit cât de frumos este să împarți scena și cu alții.

La Viena a reînceput de la zero studiile, deoarece cei doi ani de conservator la Cluj nu s-au recunoscut acolo. A absolvit după 6 ani masteratul la pian. Timp de 4 ani a studiat și clavecin, ceea ce i-a stârnit interesul pentru toate instrumentele istorice cu claviatură, la care cântă în prezent în mod regulat. Odată ce și-a încheiat studiile, a avut norocul să afle că există un post liber de asistent la catedra de pian pe care tocmai o absolvise. S-a înscris, a dat concurs pe post, și de atunci este cadru universitar!

 

Beneficiile sistemului austriac de educație

Am vrut să aflu de la Aurelia Vișovan ce ar putea prelua România din sistemul educaţional austriac pentru a-i creşte performanţa. Am aflat că unul dintre lucrurile foarte avantajoase în sistemul de învățământ superior austriac e faptul că orice materie poate fi absolvită oricând. Nu există un moment fix (de exemplu, anul 2, semestrul I) pentru fiecare materie.

Studentul poate alege dacă dorește să facă toate materiile, spre exemplu, în primii doi ani, iar apoi să fie liber să meargă la concursuri, în turnee. Totul fără povara prezențelor obligatorii la facultate. Acest lucru a ajutat-o mult pe pianista noastră.

Discutând despre legătura dintre muzică și cărți, Aurelia și-a exprimat un punct de vedere foarte interesant. Astfel, un muzician nu poate înțelege decât parțial muzica pe care o interpretează, fără a cunoaște literatura vremii. În trecut, conexiunea între diversele arte era mult mai puternică. Tocmai de aceea, pianista a studiat cât a putut de mult literatura franceză, rusă și germană.

Legat de artiștii sau oamenii care mă inspiră, am fost mereu o mare admiratoare a lui George Enescu, atât din punct de vedere muzical, cât și uman. Consider că până și în ziua de astăzi această mare figură a muzicii românești este mult subapreciată, din păcate…

 

Japonia, locul de suflet unde se regăsește

Muzica a dus-o pe Aurelia Vișovan de trei ori în Japonia. Anul acesta a participat la concursul de la Takamatsu, unde a luat premiul 5, datorită căruia a fost invitată recent din nou pentru a da câteva concerte. Prima ei vizită în Japonia a fost în 2015, când a participat la un festival de binefacere la Fukushima, pentru victimele cutremurului și tsunami-ului din 2011. A fost o experiență foarte marcantă și a legat-o încă de pe atunci foarte puternic de Japonia.

Aurelia Vișovan

Importanța educației muzicale

Educația muzicală a publicului în reușita unui concert este de o importanță vitală, crede Aurelia. De-a lungul istoriei, publicul a fost mereu la curent cu muzica timpului, cunoștea și înțelegea ceea ce se compunea. De aceea, spre exemplu, un Beethoven a fost o personalitate șocantă. Fiindcă publicul înțelegea și cunoștea muzica lui Bach, Haydn, Mozart, iar Beethoven a venit cu inovații atât de marcante, încât publicului i-a fost foarte greu să accepte și să înțeleagă muzica lui.

Muzica a devenit tot mai complexă cu timpul, tocmai fiindcă publicul înțelegea totul și era nevoie de inovații pentru a păstra interesul ascultătorilor. Fără cunoștiințe, însă, toate aceste complexități ale muzicii rămân în mare parte neînțelese.

Din păcate, publicul românesc nu stă foarte bine la acest capitol, dar nu suntem singurii. În ziua de astăzi doar vestul Europei, SUA în parte și, mai nou, Japonia și China au un public educat muzical. Aceasta se datorează faptului că, în școli, aproape orice copil învață bazele unui instrument muzical. Cunoașterea aceasta din interior al procesului înlesnește o înțelegere mult mai profundă a muzicii.

Aurelia Vișovan le recomandă tinerilor muzicieni să studieze cât mai mult posibil. Nivelul în muzica clasică este foarte înalt și e greu să răzbești dacă nu oferi calitate ridicată. Pe urmă, e important să fie mereu pregătiți să spună ”Da” ofertelor care apar. Celor care locuiesc într-o țară străină, le recomandă să se adapteze culturii și spiritului acesteia. Acest detaliu e neglijat de mulți, din păcate.

 

Cel mai important proiect muzical și turneele prin România

Acum doi ani, împreună cu clarinetista Vera Karner și contrabasistul Dominik Wagner, Aurelia a participat la un proiect care dorește să ajute muzicienii și compozitorii refugiați în spațiul germanic. Au înregistrat un CD cu piese compuse special pentru cei trei de către compozitori din Afghanistan, Siria, Crimeea. Ulterior au cântat în diverse concerte împreună cu un grup de muzicieni sirieni, tot refugiați în Germania.

Este o experiență foarte emoționantă atât pentru muzicieni, care învață multe despre cultura și muzica arabă, dar și pentru public, care înțelege tragedia acestor oameni dintr-o cu totul altă perspectivă.

În România, Aurelia se întoarce cât poate de des. În octombrie 2018 are concerte în formația de trio cu pian, alături de doi tineri muzicieni extraordinari: Vlad Răceu și Octavian Lup. În program sunt programate trio-urile de Ceaikovski și Enescu, două lucrări extrem de emoționante și captivante. Aceste concerte sunt planificate pe 8 octombrie 2018 în Baia Mare, 9 octombrie 2018 în Satu-Mare și pe 16 octombrie 2018 în Cluj-Napoca, în cadrul evenimentului ”Toamna Muzicală Clujeană”.

În Cluj se va întorce pentru un recital de pian pe 20 noiembrie 2018 în cadrul Mozart Festival. Pe lângă concertele din România, Aurelia Vișovan va da un recital solo pe 10 noiembrie 2018, în Porto (Portugalia), unul dintre orașele sale preferate.

Dacă vă aflați într-unul din aceste orașe, vă invit neapărat să o vedeți pe Aurelia Vișovan. Este deja un nume consacrat, care trebuie urmărit cu mare atenție în viitor deoarece cariera sa încă nu a ajuns la apogeu.

Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin Dragoș Munteanu are 41 de ani, barbă, umor profund și fumează țigări rulate pe care și le răsucește fără grabă. ”Ăla cu Dinică”, după cum spun unii. Adică este sculptorul care a făcut portretul* lui Gheorghe Dinică de la Teatrul de Comedie. Nu prea dă el interviuri, nu l-am văzut niciodată perorând în fața propriilor creații.

În general, când comanda socială se referă la un eveniment sau o persoană anume, ei sunt actorii din toată piesa de teatru care înseamnă sculptură pentru public. Tu ai fi regizorul. Ai aplaudat vreodată un regizor la scenă? Nu prea ai ce să spui. Ce să povestesc despre Dinică? Ar fi o impietate, acela e un semizeu. Eu m-am înclinat în fața lui, mi-am scos pălăria, a ieșit lucrarea de la Teatrul de Comedie și am rămas așa… ”a, ăsta-i ăla cu Dinică”.

*Prin ”portret” înțelegem, în limbajul nostru, al neinițiaților, ”bust”.

 

Portretele lui Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin a realizat multe portrete, dar nu prea vorbește despre ele. Îmi zice câteva nume, pe altele le știu eu. Apoi mă asigură că are o evidență a lor: și-a făcut un tricou pe care a printat, cu scris mic, numele celor cărora le-a făcut portretul. ”Acum am trecut și pe spate, pe față nu am mai avut loc”, se amuză el. Cred că se mai amuză și că încerc, cred eu, subtil, să obțin o poză cu tricoul.

Așa că revenim la Dinică și la ceea ce, în mare, știam deja. Portretul lui Gheorghe Dinică de la Teatrul de Comedie este mai cunoscut, dar nu este primul. Primul Dinică a fost făcut cu câțiva ani mai devreme și este expus în Cimitirul Bellu, la mormântul actorului.

Acela a fost și ”recomandarea” pentru portretul lui Jean Constantin. Adică portretele, că până la urmă au fost două, ambele expuse în Constanța. Plus unul atât de îndrăzneț pentru acel moment (2010), încât a rămas la stadiul de ipsos.

Iar când a câștigat contractul pentru Dinică de la Teatrul de Comedie (după vreo 6 concursuri!), un membru al comisiei de examinare l-a sfătuit să arunce un ochi și la Dinică cel de la Bellu. Ca să vadă un portret bine făcut. Habar n-avea că dădea sfaturi autorului! Cătălin s-a simțit complimentat, și-a făcut treaba și și-a căpătat deja cunoscuta titulatură de ”ăla cu Dinică”.

O lucrare complexă, de care este foarte mândru, este galeria de portrete din foaierul Sălii Studio a Teatrului Odeon. Un loc fain, vegheat de șase actori: Ștefan Mihăilescu Brăila, Ștefan Bănică, Jorj Voicu, Elena Deleanu (fosta directoare, care de fapt a înființat Teatrul Odeon), Geo Costiniu și Corneliu Dumitraș. În principiu este mai puțin cunoscută, dar e întradevăr frumoasă, cu stiluri și abordări diferite.

Cel mai legat sufletește de simte, însă, de Nicolae Cajal. I se schimbă și vocea când vorbește despre Cajal: devine mai caldă, mai emoționată și răsună ca din amintiri.

Lucrarea care acum îmi este cea mai dragă este Cajal, pentru că este și cea mai hulită, săraca, cea mai frumoasa, după părerea mea. Este lucrarea unui om care a trecut peste suferința proprie, e o poveste acolo, o poveste mai lungă.

 

De la ”Bisisica” la Londra

În facultate a fost în clasa lui Darie Dup: bun artist – dificil om! Cătălin nu își trasase încă direcția, era oaia neagră, Bisisica clasei (vezi ”Moromeții” lui Marin Preda). De fapt, cam toți studenții de la Sculptură erau mai… aparte. A trecut prin iubirea de Michelangelo, dar a divorțat destul de repede de el. Nu că ar fi pentru adolescenți, în nici un caz, dar e departe de felul în care este Cătălin. A avut, cu siguranță, modelele lui, în ciuda faptului că i-ar plăcea să nu fi avut. ”Să fim serioși, cine n-a avut?!” râde și trece îngăduitor peste propriul acces de mic orgoliu. A fost o perioadă efervescentă de experimentare, condimentată cu trăsnăi care nu aveau, neapărat, vreo legătură cu eventuale modele.

Unul dintre oamenii care a crezut de la început în el este Mihai Istudor. De el îi este foarte dor, pentru că era un om care, cu toată boala lui, bătea sute de kilometri doar ca să vadă ce mai lucrează. Tot Mihai Istudor i-a dat cel mai important sfat: să greșească! Multă vreme nu a înțeles, ”ce sfat e acesta?!”. În timp s-a convins că greșelile, de fapt, salvează!

În anii trecuți a participat la două tabere de sculptură în Franța. Anul acesta a aplicat la o expoziție organizată în Londra de o asociație a artiștilor sprijinită de Casa Regală. În luna mai, după o preselecție dură, a avut bucuria să-și expună una din lucrări la o galerie de artă din centrul Londrei. O experiență care i-a plăcut, în care a cunoscut sculptori din alte părți ale lumii. Tendințele în Europa sunt destul de cuminți. Cătălin a surprins cu… drujba! Da, se pot face clasici și cu dalta, și cu drujba; totul este despre interiorul tău, despre ce ai tu de spus.

 

Cătălin Dragoș Munteanu: ”Ca să faci portretul cuiva trebuie să-i afli spiritul.”

Toată discuția se învârte în jurul portretului. Are un permanent dor de portret, a prins drag de portretistică. Stilul lui, ca artist? Nu îl interesează să se încadreze undeva, el știe că este un artist greu de digerat. După gustul lui, Dinică și Cajal și câteva din portretele de la Odeon sunt mult prea cuminți. Ar duce lucrurile într-o zonă mai arhaică, mai puțin intelectualizată. Cât despre originalitate… probabil că noi, cei de pe margine, facem mai mult caz de asta!

În momentul în care ești tu singur cu lutul, ultimul lucru la care te gândești este ce-or să zică ceilalți. E foarte lung drumul pentru că este foarte greu să-ți însușești un personaj atunci când faci un portret. Măi, ce fel era omul acesta? Asta cred că e partea cea mai grea. Și în momentul în care ai rezolvat asta, orice vei face va fi acel personaj.

Povestea asta cu portretistica e o luptă lungă, pe care mi-o deslușește agale. Cel mai comod ar fi să respecte anatomic niște date, dar asta nu o să dea niciodată o operă de artă. E ”evidența populației”, toată lumea știe că un om are doi ochi, un nas etc.

Ca să faci portretul cuiva trebuie să-i afli spiritul.

Și pentru a ajunge la spirit Cătălin vede multe, dacă nu chiar toate filmele cu el, dacă e actor, îi citește cărțile, dacă e scriitor. Caută să îi descifreze personalitatea, să îi cunoască viața. Sunt luni de zile în care se conectează cu acel personaj. Din fiecare perioadă de acest fel a rămas cu replici și cântece în minte, cu poveștile vieților studiate.

 

Să semene și să fie o lucrare de artă sunt două lucruri foarte diferite

Apoi începe lucrul. Versiune după versiune, până reușește să prindă acel ”ceva” care nu ilustrează, ci este personajul.

În 25 de ani nu or să mai existe oameni care au văzut filme cu Dinică. Pentru că nu se mai uită nimeni la ele. Este foarte important ca lucrarea de acolo, dacă va rezista, să-i intrige și să le povestească despre personaj suficient încât ei să se întrebe ”Măi, cine a fost ăsta?” Să devină curioși. Dar important e ca lucrarea să aibă ceva-ul acela care să-l transmită pe Dinică.

Cătălin Dragoș Munteanu

Cătălin Dragoș Munteanu – Portret Gheorghe Dinică (Teatrul de Comedie)

Asta este greu de obținut, să semene și să fie o lucrare de artă sunt două lucruri foarte diferite. E diferența față de ”poza tip buletin”. E perioada în care capătă un fel de obsesie. Îmi zice că îți intră în sânge, te culci, închizi ochii și vezi cu mintea lucrul. Ziua lucrezi, seara distrugi totul, pentru ca în ziua următoare să îți dai seama că ai stricat ceva bun. Că ai greșit!

Cătălin Dragoș Munteanu a mai învățat și că un portret poate arăta superb în atelier, dar dezastruos în aer liber. Există lucrări prost făcute tocmai din acest motiv, că autorii nu au luat în calcul locul în care vor fi expuse. Și trebuie să ai multă forță interioară, ca sculptor, să pui o lucrarea afară; lumina naturală este un inamic al sensibilității.

Eu am o manieră mai bizară de a modela. Trebuie să verific cum arată lucrarea aia în diferite lumini. Și petrec zile în șir doar urmărind lucrarea: cum arată dimineața, cum arată seara, noaptea.

Se oprește atunci lucrarea devine o poveste, ea în sine, când transmite personajul. Sau când apare teama de greșeală. Ajunge în zona în care, după ”n” versiuni, orice ar face, de oricâte ori ar relua lucrul, iese la fel.

Aici apare cea mai mare ”tragedie”: când lucrarea ”îți iese”. Recunoaște că aproape se roagă să nu fie gata, să mai greșească, să trebuiască să modifice ceva, orice.

 

După vernisaj ”viața e pustiu”

Se amuză melancolic: până la montajul pe soclu îl mai găsești pe fecior-tău că îi mai trage niște ciocane în cap lui X că sună mișto, ”ia uite, tati, sună ca un clopot!!”. Dar măcar, până la montajul pe soclu, lucrarea e în custodia artistului, adică e încă a lui.

Cel mai trist moment apare la câteva zile după vernisaj, când realizezi că nu mai ai acces la lucrare. Că nu mai ai voie să o atingi, că nu mai e a ta.

După ce trăiești câteva săptămâni, o lună, câteva luni în cazul vedetelor mari, cu același personaj în minte, îți trebuie ceva timp să te golești. Ca un butoi care miroase a varză și tu încă nu poți să pui vin în el, sau invers.

După un vernisaj ”viața e pustiu”, că doar așa a zis Mihăilescu-Brăila! I-ar plăcea să se răsfețe puțin sub mantia de ”artist neînțeles” dar, din păcate (sau din fericire?), familia îl înțelege. Nu doar că îl înțelege, dar îi dă și replici proaspăt învățate. Asta până la următorul personaj care se va instala în atelierul lui.

 

Utilitatea inutilității artei

Cătălin Dragoș Munteanu îmi spune, cu gesturi calme:

Eu, ca artist, mă definesc cumva prin inutilitate. Când arta mea capătă o utilitate nu mai e gest artistic, e un pic de meșteșugărie acolo.

Apoi îmi vorbește de Cajal, care a spus într-un interviu că ”sensul vieții este să fii util”. Este un fel de a 11-a poruncă, sensul suprem al vieții! Cătălin i-ar fi scris asta și pe soclu, pentru că omul acesta chiar a fost util. Și atunci unde găsim utilitatea artei, fără ca aceasta să devină un meșteșug?

Poate chiar la portretul lui Cajal, cel de la Baba Novac. Un portret pe lângă care trec zilnic sute sau poate chiar mii de oameni care îl văd sau nu, cărora le place sau nu. Cei de la ”Monumente” l-au trimis pe Cătălin să cioplească toiagul lui Esculap pe soclu. Cât timp a băut o cafea, a mai făcut poze la lucrare, se mai oprea câte cineva. Ei, dar când a luat dalta și ciocanul și a început să lucreze… brusc toată lumea care s-a nimerit acolo a vrut să apere lucrarea de ”vandalizator”! Apostrofat, luat de guler, tras de lângă statuie… a reușit, în cele din urmă, să explice cine e și ce face!

Cătălin Dragoș Munteanu – portret Nicolae Cajal (versiune de lucru)

Sau la portretul de la mormântul lui Jean Constantin. Despre portretul ăsta publicul avea păreri oarecum împărțite, de la ”wooow” până la ”ce-i prostia asta?!”. Aici Cătălin trebuia să modifice ceva la soclu, așa că a luat bustul și l-a depozitat undeva pentru câteva zile. Între timp, în presa locală a apărut știrea că a dispărut bustul. Când Cătălin a revenit cu portretul să îl monteze la loc, directorul cimitirului pur și simplu s-a așezat pe scaun și-a oftat prelung: ”Bine c-ai venit, că nu mai pot! În fiecare zi sunt cel puțin câteva zeci de oameni care-mi spun ”Maestrul! Unde-i maestrul? S-a furat maestrul!!!” De atunci portretul de la mormântul actorului a fost acceptat unanim.

A văzut, astfel, că lucrările lui deveniseră un fel de borne, că oamenilor le-ar lipsi dacă le-ar lua de acolo.

Orice lucrare de for public educă, acesta e primul ei rol. Or educația vizuală se face cu tot ce vezi în jurul tău. Îmi place să cred că eu educ, nu informez publicul. Și sunt mândru de publicul românesc.

Un sfat pentru studenții care se pregătesc, la rândul lor, să educe publicul? Același pe care l-a primit și el:

Nu vă fie teamă să greșiți! Există atât de multă întâmplare în sculptură…

 

Portretul lui Cătălin Dragoș Munteanu

Îl întreb brusc: ”Ți-ar plăcea să ți se facă un bust? Nu acum, evident, ci după… ăăă… știi tu…”

Izbucnește în hohote de râs și strigă ”NU!” Ei, nu?! Păi sigur o să-i vină cuiva ideea să-l onoreze.

Rămâne tot pe ”nu”, și nu din cauza rahatului de porumbei (care, după părerea lui, afectează doar lucrările proaste). Apoi se răzgândește: vrea, dar să și-l facă singur, că cine știe cum i-l fac alții!

Apoi se răzgândește din nou.

Dacă totuși nu o să mai fiu pe-aicea și o să mi se facă vreun bust, vă rog eu, alegeți-l pe cel mai tâmpit, pe acela care vine beat la cursuri, Bisisica dintre ei! P-ăla alegeți-l, pentru că sunt convins că va face lucrarea cea mai frumoasă dintre ei, Bisisica. Nu ăia talentați, nu-i alegeți p-ăia. Alegeți-l p-ăla care va greși de cele mai multe ori și el va face cea mai bună lucrare!

 

Multe mulțumiri doamnei Nicoleta Nicorici, Consultant Artistic la Teatrul Odeon, care mi-a permis, pentru documentare, accesul în galeria de portrete a Sălii Studio a Teatrului Odeon.

Alexandru Tomescu vioara Stradivarius

Singurul român care susține concerte cu vioara Stradivarius Elder 1702 este o emblemă naţională. Crescut într-o familie de muzicieni, Alexandru Tomescu nu avea cum să nu ajungă un artist de excepție. Prin tot ce face, pe scenă și în afara ei, violonistul transmite energie, emoție, valoare. Sunt onorat să vă transmit o mică parte din experiențele, credințele și îndrumările unuia dintre marii noștri contemporani!

 

Încă de la 6 ani, Alexandru Tomescu a participat la concursuri alături de tatăl său, pianistul Adrian Tomescu. Mama sa, Mihaela, a fost cea care l-a învăţat tainele vioarei. Chiar și astăzi, când este pensionară, rămâne o profesoară de vioară extrem de pasionată de ceea ce face. Nu renunţă la a îndruma copiii, la a organiza concerte şi cursuri pentru tineri.

A urcat prima dată pe scenă, ca solist al unei orchestre, la vârsta de 9 ani. Cu toate astea, copilăria lui Alexandru a fost una cât se poate de normală. Încă de mic, muzica face parte din normalitatea vieţii sale de zi cu zi, iar asta n-a fost pentru el niciodată o povară.

Mulţi îşi imaginează poate că viaţa unui tânăr muzician este una de renunţări, privaţiuni şi lucru foarte intens. În ceea ce mă priveşte, pot să vă confirm doar partea cu lucrul intens. Atunci când te bucuri din toată inima de ceea ce faci, timpul nu mai contează şi parcă zboară. Mi-am dorit întotdeauna să cânt la vioară şi chiar şi acum, după mai bine de 3 decenii şi jumătate, încă mai am multe de învăţat şi de descoperit. Îmi place foarte mult că în această meserie este o căutare continuă, că fiecare îşi poate pune amprenta sa personală şi că niciun concert nu seamănă cu altul.

 

Experiența cu vioara Stradivarius Elder-Voicu

Orice violonist visează la un Stradivarius. Din păcate, Antonio Stradivari nu a putut construi atât de multe instrumente. Aşa că este un privilegiu şi, în acelasi timp, o răspundere uriaşă să poţi ţine în mâini, să poţi cânta pe un astfel de instrument. Vioara Stradivarius deținută de Alexandru Tomescu este singura din România, prin urmare importanţa ei este cu atât mai mare.

Desigur, din punct de vedere muzical, este o experienţă memorabilă, cu atât mai mult cu cât o poţi dezvolta de-a lungul mai multor ani. Este un lucru cunoscut că vioara Stradivarius nu este un instrument facile, care să poată fi înţeles sau mânuit de oricine.

Pot spune ca după aceşti 11 ani cu vioara Stradivarius, am ajuns să formăm într-adevăr o echipă demnă de încredere şi care funcţionează foarte bine. Vioara şi-a recăpătat strălucirea sunetului şi sunt convins că nenumăratele concerte în faţa a mii şi mii de oameni au încărcat-o cu o energie pozitivă.

 

Alexandru Tomescu scoate muzica din sălile de concerte

Alexandru Tomescu i-a surprins pe români aducându-și vioara Stradivarius Elder-Voicu în numeroase locuri mai puţin obişnuite. Pe peronul staţiei de metrou Piata Victoriei 2, în faţa clădirii din strada Visarion (care din păcate a şi dispărut între timp), pe soclul fostei statui a lui Lenin din piaţa Presei Libere, pe strada pictor Arthur Verona în cadrul festivalului Street Delivery, într-o pădure de stejari seculari în Bistriţa cu ocazia acţiunii de reîmpădurire organizate de Tăsuleasa Social, pe scena lui Soni în Vama Veche, în holul unui spital în Oradea şi multe alte locuri.

Nu cred că există locuri neconvenţionale pentru muzica clasică, ci doar spaţii care sunt în afara sălii de concert, dar în care se reunesc oameni animaţi de aceeaşi pasiune şi iubire pentru muzică. La urma urmei, ceea ce defineşte o clădire, un loc, nu este neapărat materializarea sa fizică, ci tumultul de energii şi emoţii pe care oamenii le trăiesc acolo. Atunci putem vorbi despre un loc viu, semnificativ pentru comunitate.

De ce face asta? De cele mai multe ori pentru a sensibiliza opinia publică pe o anumită temă. Strângerea de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România, salvarea patrimoniului istoric al Bucureştiului, oprirea tăierilor ilegale de păduri sunt doar câteva exemple. E conştient că subiecte atât de importante şi de complexe nu pot fi rezolvate printr-un concert, dar așa poate sprijini el, cu ce știe cel mai bine să facă. Să cânte la vioară. Să se implice cu tot sufletul său. Să smulgă un zâmbet.

Fiecare faptă bună pe care o facem, indiferent cât de măruntă sau de măreaţă, aduce binele pe lume, aduce zâmbetul pe feţele oamenilor. Şi atunci ştii că efortul nu a fost în zadar.

 

Proiectul de suflet – salvarea casei lui George Enescu

Proiectul căruia îi dedică timpul în mod special în ultimii ani este cel legat de Academia de Muzică şi Arte Vizuale de la Mihăileni (județul Botoșani). Este vorba de casa copilăriei lui George Enescu şi construirea unui proiect cultural de amploare. Această casă a lui Enescu, de o certă valoare arhitecturală (este monument istoric), a fost salvată cu sprijinul Fundaţiei Pro Patrimonio, al arhitectului Şerban Sturdza, a pianistei Raluca Ştirbăţ şi a numeroşi voluntari care au decis să se implice activ.

Acum, cei implicaţi se află în partea cea mai interesantă a proiectului, cea culturală. De la concerte în aer liber, inclusiv în cadrul Turneului Stradivarius, la masterclass-uri de vioară sau violă, dublate de conferințe pe teme muzicale, la tabere de pictură sau de teatru.

Interesul este în creştere, de la an la an. Faptul că arta, cultura şi frumosul pot schimba în bine o comunitate întreagă, îi crează o mare bucurie artistului. Primii beneficiari ai proiectelor sunt chiar copiii din zonă. Alexandru îmi spune că sunt mulți copii talentați, în zona Botoșaniului și nu numai. Trebuie doar descoperiți la timp și îndrumați cu mare grijă.

 

Importanţa muzicii clasice pentru un copil

Și pentru că a venit vorba de copii, am vrut să aflu părerea sa despre importanţa contactulului cu muzica clasică pentru un copil şi principalele obstacole pe care le au tinerii din ziua de azi pentru a se apropia de muzica de acest gen.

Cred că avem multe de învăţat în muzica clasică, atunci când o practicăm cu adevărat. Este vorba despre ştiinţa comunicării, arta negocierii, construirea solidarităţii (într-o formaţie de muzică de cameră), dezvoltarea calităţilor de ascultare şi întelegere a celor din jur. O mulţime de abilităţi, cred eu, care ţin şi de inteligenţa emoţională şi care, în ultima instanţă, sunt extrem de utile în aproape toate domeniile de activitate.

Prima întâlnire, indiferent cu cine sau cu ce ar fi ea, este esențială. Atunci se formează părerea iniţială care ulterior doar se nuanţează. Este foarte important ca în şcoală să existe profesori pasionaţi de materia pe care o predau, pentru că atunci această pasiune se poate transmite şi copiilor.

Alexandru Tomescu îşi amintește că, la un moment dat, chiar se pusese problema eliminării educaţiei muzicale din şcolile de la noi. Asta în timp ce în Japonia, de exemplu, copiii învaţă la şcolile generale să cânte la un instrument muzical. Formează împreună orchestre şi deprind toate acele abilităţi de comunicare extrem de importante. Cu toate că cei mai multi dintre ei vor alege cariere în alte domenii, aceste competenţe de comunicare dobândite într-o orchestră le vor fi oricând de folos.

Schimbarea în educaţia românească a cam fost principala preocupare a ultimelor decenii. Poate, pentru variaţie, ar fi mai utilă o oarecare continuitate. Alexandru Tomescu crede că toată lumea ar avea de câştigat. Rămâne însa întrebarea: continuitate, dar începând de unde?

 

Există un drum bătătorit pentru a atinge performanța în muzică?

Ar fi foarte simplu dacă ar exista o „reţetă” pentru așa ceva. Sunt atâtea căi câţi artişti, iar fiecare îşi caută şi îşi deschide propriul său drum. Face experimentele şi poate şi greşelile care în cele din urmă îl pot duce la un rezultat spectaculos.

Un ingredient de bază este să îţi facă mare plăcere să cânţi la instrumentul ales. Să te regăseşti acolo, în muzica de zi cu zi. Poate că mulţi copii împinşi de la spate de părinţi sunt inițial ascultători şi studiază la un instrument în absenţa acestei chemări lăuntrice. Mai devreme sau mai târziu, adevărata chemare iese la iveală. Alexandru Tomescu este convins că fiecare dintre noi are o chemare a sa, un talent ascuns care trebuie doar scos la lumină.

Mentorii sunt foarte importanţi, dar nu doar ei, ci şi momentul în care învăţăcelul îi întâlneşte. Omul potrivit la momentul potrivit. Aceste alinieri de astre sunt vitale pentru ca totul să funcţioneze bine până la urmă. În acelaşi timp, un adevărat mentor ştie şi când a venit momentul pentru a face un pas în spate, pentru a da răgaz şi spaţiu tânărului să-şi deschidă aripile.

Este poate una dintre cele mai importante etape ale devenirii noastre, acea etapă în care ne distanţăm de profesori, de mentori, şi începem să ne asumăm riscurile deciziilor proprii. Acolo se vede cu adevărat ceea ce am învăţat sau nu. Atunci când nu îţi asumi riscuri, nici nu ai şansa de a descoperi lucruri noi şi nemaiauzite.

 

Dezvoltarea continuă, esenţa vieţii

A fi format – presupune că procesul este deja încheiat, ori violonistul simte că e într-o devenire continuă. Cât timp va trăi, va avea bucuria de a descoperi o carte bună, o poezie surprinzătoare sau o muzică emoţionantă. Într-o măsură mai mică sau mai mare, cel care e el azi, este rezultatul tuturor cărţilor citite, experienţelor şi trăirilor anterioare. Şi experienţele şi trăirile merg mai departe, cât timp va fi în viaţă.

O artistă pe care o admiră de mulţi ani este Ada Milea. A revăzut-o recent, în „Povestea lui Apolodor” împreună cu fiica şi soţia sa. Alexandru Tomescu e foarte ataşat de această poveste aparent copilăroasă. Înregistrarea ei pe disc l-a însoţit în multe turnee şi o ştie aproape pe dinafară. Îi place şi proza lui Gellu Naum, nu doar poezia. Îl iubeşte pe Oscar Peterson, a cărui muzică are mereu darul de a-i readuce zâmbetul pe buze.

Dincolo de muzică, viaţa lui Alexandru Tomescu e întregită de drumeţii montane, mersul pe bicicletă, înot, lectură, fotografie sau gătit. Prioritățile însă s-au schimbat în clipa în care a venit pe lume fetiţa sa. Nu este uşor să echilibrezi rolul de tată cu cel de artist, plecat de multe ori în turnee îndepărtate. Marele său noroc constă în a avea o soţie iubitoare şi înţelegătoare, ceea ce face ca totul să funcţioneze de minune.

Cât despre planuri, Alexandru Tomescu mi-a amintit de o zicală tare dragă amândurora: „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, povesteşte-i despre planurile tale de viitor”.

 

Muzica uneşte oamenii prin energiile sale uriaşe

Alexandru Tomescu a performat în numeroase locuri din lume. De aceea, am fost curios să aflu dacă zona geografică şi politică are relevanţă în ceea ce privește reacția publicului față de muzică, sau dacă doar educația face diferența.

Celebrul violonist e de părere că muzica în primul rând uneşte oamenii prin energiile sale uriaşe. Sigur că fiecare se bucură de muzică în felul său personal, unic. Dar cu toţii ascultă acelaşi Beethoven sau Bach sau Enescu.

În acelaşi timp, te poţi bucura de muzică într-o mulţime de feluri. De la plăcerea pură de a o asculta şi de a fi absorbit de toate energiile de acolo, la plăcerea celui care analizează partitura, de exemplu, pentru a descoperi proporţiile matematice şi toate lucrurile acelea ascunse ce țin de funcționarea muzicii.

Cu toate că are gusturi muzicale foarte diversificate, nu crede că cineva devotat unui singur gen muzical este neapărat blocat. Alexandru Tomescu a întâlnit tot felul de oameni pasionaţi şi, de multe ori, un meloman pasionat poate şti chiar mai multe decât un muzician profesionist.

Fiecare trebuie să-şi asculte chemarea, inclusiv în ceea ce priveşte muzica pe care o ascultă. Oricât de grozavă ar fi muzica clasică, sau cea de jazz sau oricare alta, sunt oameni cărora pur şi simplu nu le place. Şi asta este 100% ok. Fiecare îşi găseşte în cele din urmă acea formă de materializare a artei cu care rezonează cu adevărat, în funcţie de sensibilitatea şi disponibilitatea sufletească.

 

Provocările unui mare artist

Dintre valorile care îl definesc, aminteşte sinceritatea, solidaritatea, compasiunea, adevărul, frumosul şi, nu în ultimul rând, iubirea. Iubirea pune întreaga lume în mişcare, susţine artistul.

Cea mai mare provocare este întotdeauna următorul concert, indiferent de gradul său de dificultate. De fiecare dată când păşeşte pe scenă, este într-un fel ca prima dată. Provocările, chiar dacă din exterior ar putea părea cumva previzibile, sunt în realitate mereu altele.

Nu sunt de neglijat dificultăţile tehnice ale muzicii sau acustica sălii de concert. Un telefon rebel care nu se opreşte din sunat tulbură nu doar concentrarea celor de pe scenă, ci mai ales a celor care ascultă.

Provocarea poate fi şi aceea de a-ţi găsi inspiraţia la o oră anume – să faci muza să vină la ora fixă! Pe nimeni nu interesează că ţie, ca interpret, ţi-a venit inspiraţia la 5 minute sau 5 ore după ce s-a încheiat concertul. Totul trebuie să se petreacă acolo şi atunci. Sunt tot timpul multe provocări, dar aceasta cred că menţine lucrurile mereu interesante.

 

De ce a ales Alexandru Tomescu să rămână în România

Dincolo de faptul că România are frumuseţi naturale excepţionale, este singurul loc de pe această planetă pe care violonistul îl poate numi „acasă”. Este un mare privilegiu să poţi trăi, să poţi să te dezvolţi, să poţi contribui, după puterile tale, la un „acasă” mai bun. A învăţat desigur foarte multe lucruri în anii petrecuţi în străinătate, la studii, dar bucuria este cu atât mai mare atunci când poate aplica cele învăţate acolo, aici, la noi.

În același timp, libertatea de mişcare dobândită după aderarea României la Uniunea Europeană este poate unul dintre lucrurile cele mai de preţ de care dispunem. Pentru un artist, este primordială.

Libertatea de mișcare este esenţa vieţii unui artist. Fiecare dintre noi este un rătăcitor pe drumurile muzicii şi ale concertelor, în căutarea frumosului absolut.

Cu atât mai mult pentru un artist în devenire, care poate călători liber pentru a participa la concursuri, cursuri de perfecţionare, concerte. Nu trebuie să uităm că aceste lucruri erau cu mult mai dificile în urmă cu 10-15 ani şi aproape imposibile în urmă cu 30 de ani. Schimbările se petrec cu o viteză tot mai mare şi de multe ori memoria noastră nu reuşeste să ţină pasul cu ele, ne aminteşte artistul.

Alexandru Tomescu îi înţelege pe cei care îşi doresc să plece şi, în acelaşi timp, şi pe cei care aleg să rămână. Plecarea nu este o decizie uşoară şi, de multe ori, în ciuda unor condiţii economice sau sociale superioare, pare că totuşi lipseşte ceva. Nici cei care nu pleacă nu sunt întotdeauna mulţumiţi.

Violonistul crede că toate aceste energii, şi ale celor care pleacă, şi ale celor care decid să trăiască în România, pot fi convertite către ceva bun, către ceva pozitiv. Ar fi prea simplu dacă lucrurile ar fi în alb şi negru, dacă ar fi o soluţie corectă şi una greşită.

Cred că România va fi o ţară mai apropiată de cea pe care ne-o dorim atunci când o vom trata ca atare: ca pe ţara noastră şi nu a altcuiva. M-au impresionat coreenii: atunci când vorbesc despre Coreea, ei spun mereu „ţara noastră”.

 

În loc de concluzie, câteva gânduri pentru tot ce înseamnă Elita României

Alexandru Tomescu a dovedit că a meritat din plin ca singura vioara Stradivarius din România să îi fie atribuită. Prin tot ce face, demonstrează că, dincolo de talent, este un mare OM. Un om care împărtășește întru totul valorile acestei platforme:

Aș dori să îi felicit în primul rând pe inițiatorii site-ului pentru curajul de a merge contra curentului generalizat în presa de astăzi. Mulțumesc cititorilor pentru interesul acordat acestui proiect – ei îi confirmă valoarea și în același timp ne arată că există totuși speranță. Nu în ultimul rând, aș dori să vă mulțumesc dvs. personal pentru timpul generos dedicat unor subiecte grele și serioase. Multe dintre ele ar putea avea chiar cărți întregi drept răspuns.

Alexandru Tomescu vioara Stradivarius

Alexandru Tomescu și vioara Stradivarius Elder-Voicu. Photoshoot for Automobile Bavaria / BMW M4 Gran Coupe

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă, profesor universitar la Facultatea de Litere de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Numeroasele volume publicate au poziționat-o în elita literaturii contemporane românești. Tinerii o cunosc mai degrabă datorită celor mai recente romane publicate: ”Un singur cer deasupra lor” și ”Angelus” (tradus în limbile engleză și bulgară). Scriitoarea are mai multe feluri de a fi: unul grav și sobru, altul jucăuș și poznaș. Care dintre aceste părți le-a dezvăluit în acest articol, vă las să descoperiți în continuare.

 

Ruxandra Cesereanu s-a format alături de muzică, filme și oameni de mare calitate. A crescut cu muzica unor trupe precum Pink Floyd, The Doors, Genesis, Yes, Jethro Tull, King Crimson, Deep Purple, Led Zeppelin, Uriah Heep, Manfred Mann, Gentle Giant: iar la maturitate i-a descoperit pe Jeff Buckley, PJ Harvey ori trupe precum Muse, Dead Can Dance. Cu toate astea, are momentele ei speciale dedicate muzicii simfonice.

Este pasionată de filmele lui Bergman, Fellini, Antonioni, Tarkovski, Trier, Lynch, Greenaway, Bunuel, Kurosawa, Paradjanov, dar și de filmele regizate de Pintilie, Daneliuc sau rreprezentanții Noului Val Românesc. Din lista de cărți preferate, pe piedestal a pus romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Lecturile aprofundate de poezie au contat mult și ele.

Tatălui ei Domițian îi datorează formarea sa intelectuală. A avut parte și de câțiva dascăli minunați în facultate. Corin, perechea sa, e cel alături de care s-a format, pas cu pas, de la 22 de ani încoace, într-un tandem intelectual și afectiv aparte.

”E sănătos ca fiecare să păstrăm și la maturitate copilul din noi. Cred în forța literaturii de a ilumina și de a schimba făpturile umane. Cred în studenții mei. Cred în dragoste și prietenie, care sunt daruri mari pe lumea asta destul de plină de tensiuni, adversități, mizerii, războaie, injustiții, crime și trădări.”

 

Citește pentru a afla cine ești

Momentul în care a știut că va urma ”jocul cu literele” a fost cel în care a renunțat să se mai pregătească pentru medicină. Își dorea să devină psihiatru, dar a descoperit literatura sud-americană. Un alt punct nodal a fost când a început să creadă că poezia sa ar putea schimba ceva în câțiva oameni. I-ar putea tămădui de spaime și neliniști, i-ar putea ajuta să se cunoască lăuntric și să aprofundeze această inițiere interioară.

Am dorit să aflu cum reușește Ruxandra Cesereanu să transforme lectura în pasiune pentru tineri. Știam deja că este un profesor iubit de studenții săi, așa că sfaturile sale ar putea ajuta și alți profesori dornici să-și apropie elevii de cărți. Cel mai bun sfat a venit sub forma aceasta::

„Citești, deci exiști cerebral și afectiv. A citi e o formă de cunoaștere care face parte din firescul naturii umane. Cine nu citește, nu cunoaște și poate nici nu știe (și nu va afla niciodată) cine este.”

 

Comunismul, subiectul cel mai tranșat în scrierile sale

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu – ”Un singur cer deasupra lor”

Dintre numeroasele cărți publicate, romanul ”Un singur cer deasupra lor” s-a bucurat de cel mai mare succes. Acesta surprinde istoria traumatică a României din 1944 (pe tot parcursul comunismului) până după revoluția din 1989.

Comunismul este un subiect sensibil, regăsit în multe dintre scrierile autoarei. Ea pune accent pe acest subiect din dorința ca cei tineri să înțeleagă mai bine diferența dintre democrație și dictatură.

„Democrația înseamnă mai multe opinii, mai multe partide, mai mulți lideri, libertate de gândire și exprimare. Și mai ales, democrația înseamnă a respecta alteritatea, gândirea celuilalt care este altfel decât a mea, a ta, a noastră. Nu trebuie neapărat să accepți gândirea celuilalt, diferită de a ta. Dar trebuie să o respecți, dacă ai spirit democratic. Comunismul s-a opus tuturor acestor chestiuni. A aruncat sute de mii de oameni (în România, cel puțin) în închisori și lagăre. Doar pentru că gândeau altfel sau doar pentru că pur și simplu gândeau și nu erau creiere spălate.”

 

Sensibilizarea tinerilor prin dezvoltarea unei memorii etice

Ce tip de memorie ar fi adecvată, ar fi strategică, pentru a-i sensibiliza pe tineri întru recuperarea istoriei recente a ţării lor? E evident că o memorie strictă a suferinţei, o memorie emoţională nu mai interesează neapărat astăzi generaţiile tinere. Nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o formă de captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesaţi de recuperarea istoriei României.

„Cea care ar putea interesa (dar şi pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere şi adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi o memorie istorică, informativă. De ce nu am putea avea, totuşi, o memorie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală. Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare chiar și în sensul ei justițiar. Victimelor trebuie să li se facă dreptate.”

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu – ”Fugarii”

Deloc întâmplător, Ruxandra Cesereanu face ritualic călătorii documentare la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Aici se regăsește o lecție concentrată de istorie recentă, ne amintește scriitoarea care-și aduce și studenții să vadă acest loc.

În iulie 2018 a organizat în Maramureș și altceva, respectiv un atelier de scriere creatoare și pictură naivă numit ”Hâtroșenii de la Săpânța”. Proiectul a fost girat de Phantasma (Centrul de Cercetare a Imaginarului) și de Departamentul de Literatură Comparată. Ideea de bază era de a continua epitafurile lui Stan Ioan Pătraș din Cimitirul Vesel de la Săpânța. La realizarea acestui proiect, studenții implicați trebuiau să creeze balade scurte despre viața de după moarte a câtorva personaje-cheie înmormântate în faimosul cimitir. De asemenea, studenții erau provocați să încerce să picteze acuarele în acest sens.

 

Avem o literatură actuală valoroasă, dar scriitorii nu trăiesc din munca lor

Pentru Ruxandra Cesereanu, scrisul e mai important decât vinderea sau publicitarea lui. Cum nu trăiește din scris, nu poate oferi nici sfaturi celor care își doresc să trăiască din eventuala publicare a unor cărți de proză sau poezie.

”Scriu fiindcă acesta este simțământul meu cel mai puternic de a exista în lume în mod autentic și de a mă cunoaște pe mine însămi.”

Scriitoarea crede în mod real și realist în literatura română actuală. Literatura autohtonă este competitivă și îndeajuns de provocatoare. Și ar merita tradusă într-un fel organizat, instituțional și asumat. Ar trebui să aibă aceleași șanse ca și alte literaturi de top. Fără nicio inhibiție, fără complexe de persecuție. Literatura română actuală este bună și chiar foarte bună în unele cazuri.

 

România sau Occidentul?

Dacă ar fi să menționeze cele mai mari greșeli ale românilor, nu ar adăuga altele decât cele deja cunoscute. O vulnerabilitate în fața politicii și a istoriei, varii complexe de inferioritate. Există, însă, și destule calități (arhicunoscute) pe care românii le au. Nu este cazul să fim oaia neagră a popoarelor.

România nu e o țară rea ori proastă și nu e neapărat o țară mai defectuoasă decât altele. Politicienii (majoritari ai) acestui spațiu sunt cei incompetenți, ignoranți, penibili, corupți ori cu tendințe dictatoriale. Aici e hiba. De câte ori prieten din străinătate o întreabă lucrul acesta (sau alți români), dă acest răspuns.

„România a căpătat de-a lungul dictaturilor un fel de a fi dresabilă. Populația menținută în ignoranță a ajutat la acest dresaj (precum și dictaturile). Dar la fel de adevărat este că reacțiile de protest și răzvrătirile au punctat ceva exact pe dos. România este dresată ori dresabilă până la o limită, există o graniță explozivă de unde oricând revolta poate izbucni și schimba lucrurile.”

Am fost curios să aflu motivul pentru care Ruxandra Cesereanu a ales să rămână aici când tot mai mulți aleg calea străinătății.

”Sunt clujeancă, ardeleancă și româncă. Punct. Nu am cum să fiu altceva decât ceea ce sunt. Sunt fascinată de călătorii, dar locul meu geografic-lăuntric nu este în străinătate, ci aici. Nu am ce sfat să le dau celor care pleacă în exil, bejenie ori pur și simplu fug din România ca să trăiască mai bine în altă parte. Este dreptul lor să aibă această libertate și să trăiască în funcție de ea.”

 

Studenții de ieri și cei de azi

Că sistemul educațional din România are prea multe probleme și vicii deloc ușor rezolvabile, nu e un secret pentru nimeni. Cu toate acestea, există studenți excepționali și dascăli performanți. Spre norocul nostru și al acestei țări, avem minți strălucite în toate domeniile, e de părere profesorul facultății de Litere.

”Acum 20 de ani studenții erau mai statici, poate chiar mai romantici. Cei de acum sunt pragmatici și bine adaptați la realitate, în general. Totuși confuzie există destulă. Și poate chiar varii forme de alienare. Studenți inteligenți și sensibili vor fi întotdeauna, indiferent de trecerea timpului, de mode ori de -isme”

 

Cărți deja scrise își așteaptă momentul publicării

Scriitoarea are destule cărți pe care le ține în sertare, de poezie și proză mai ales. Nu sunt șlefuite și finalizate, ci se află într-o stare primară.  Nu se simte pregătită să le dea lumii și deocamdată vrea să se concentreze pe alte aspecte ale vieții. Mai degrabă, alcătuiește o mică bibliotecă personală de manuscrise. Cândva vor fi tipărite și citite, dar acum ar fi prematur. Așa că le mai ține în cuib câțiva ani.

Cu toate acestea, a publicat în urmă cu câteva luni o carte pe care nu își propusese să o scrie – un manifest numit ”Scrisoare către un prieten și înapoi către țară”. Acesta este un poem sociopolitic despre România convulsionată de acum și o încercare de a exorciza defectele de țară (vizibile prin politicienii actuali inadecvați și blamabili ai acesteia).

Nu știm când va ieși de sub tipar un nou volum semnat Ruxandra Cesereanu, dar nu pot încheia acest articol fără a vă recomanda a citi cărțile sale deja publicate.