Alice Minoiu Regal de Balet

La doar 24 ani, Alice Minoiu este mai mult decât o dansatoare profesionistă. Micuța balerină și-a câștigat libertatea de a crea artă, de a concepe evenimente care să ne hrănească latura culturală. În 3 septembrie 2018, Alice a orchestrat cu măiestrie gala „Regal de Balet”, umplând la refuz Sala Mare a Teatrului Național București și ridicând publicul în picioare, în fața unor performanțe de excepție. 

 

Zilnic ne intersectăm cu zeci, poate chiar sute de oameni. Pe stradă, în trafic, la metrou sau în restaurant, suntem înconjurați mereu de necunoscuți. Ce stă în spatele fiecărei priviri? Ce performanțe ascunde? Eu unul mă mai uit la cei interesanți și mă întreb – oare poate face subiectul unui articol demn de Elita României?

Dacă m-aș fi întâlnit pe stradă cu Alice Minoiu, probabil că mi-aș fi imaginat o tânără studentă. Poate masterandă. Posibil să fi fost însoțită de un zâmbet larg, care denotă căldură și optimism. Acum, când o cunosc deja, îmi dau seama că aș fi greșit, deoarece căldura și optimismul reprezintă doar o latură dintr-o personalitate extrem de complexă.

Este incredibil câtă determinare stă ascunsă într-un om de doar 1m63! Cât profesionalism, câtă experiență, cât devotament pentru o profesie înălțătoare, aparent deloc la modă în România…

Când vine vorba de balet, cred că noi toți avem întipărit în minte celebrul film „Black Swan”, ultrapremiat dar ușor exagerat, ca orice producție hollywoodiană. Așa cum mă așteptam, viața bate filmul, iar Alice Minoiu și-a dorit mai mult. Rezultatul? Regal de Balet este un spectacol unic în România, călăuzit de un caracter puternic, trecut prin greutățile vieții. La doar 24 ani…

 

Cum să perseverezi în pasiunea ta, deși destinul pare altul

Alice Minoiu și sora ei, Marina, au crescut într-o familie din București care a știut să le susțină pasiunea pentru dans. Singura tangență cu muzica, cu dansul, era că tatăl lor iubea muzica clasică. Le-a insuflat și lor această dragoste, iar mama a fost cea care le-a dus prima dată la balet.

Mama a văzut că ne place să dansăm. Ne îmbrăcam în rochiile ei și dansam mereu prin casă. Și-a dorit să fim grațioase și ne-a dus la balet. Nu cred că și-a imaginat vreun moment că vom face din asta o meserie…

La șapte ani, Alice face primi pași profesioniști în dans, la Școala de Balet Studio M din cadrul Operei Naționale. Aici, Alice și Marina au avut șansa să învețe de la una din cele mai bune profesoare de balet – Magdalena Rovinescu, fostă prim balerină a Operei.

Doi ani de zile, timp de 2 ore pe săptămână, fetele au învățat tehnicile de bază, mișcările, importanța disciplinei în antrenament. Elemente esențiale pentru succesul în balet.

Au fost nevoite să renunțe deoarece părinții erau ocupați, iar distanța până la Operă era cam mare. În plus, era tot mai evident că fetele își doresc doar să danseze. Or să faci o carieră din balet, în jurul anului 2000, nu părea cea mai strălucită perspectivă… Din fericire însă, au descoperit întâmplător Ballet Art, o școală de dans mai apropiată de casa lor.

Am primit un pliant în Herăstrău, am convins-o pe mama și ne-am dus. Doamna profesoară Iolanda Petrescu a reușit să o determine pe mama să ne dea la liceul de coregrafie. Întâi a fost Marina, mai târziu eu. Sunt o fire energică și încăpățânată, i-am spus că altceva nu vreau să fac.

Așadar, la 11 ani, Alice Minoiu pășește pragul Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”. Din clasa a V-a, pasiunea se transforma în carieră, pentru că cineva a observat un copil talentat și a insistat să creioneze un destin!

 

Amintiri din anii de studiu

Odată intrată în școala de coregrafie, totul s-a întâmplat la un alt nivel. Antrenamentele erau tot mai dese, progresul se vedea pe zi ce trece. Alice îmi spune că avem școală bună de coregrafie și profesori excelenți. Pasiunea rămâne tot timpul acolo, iar cei mai mulți dascăli știu să insufle motivația de a persevera.

Comparând însă cu alte școli internaționale, ne cam lipsește viziunea asupra direcției pe care să o urmăm. Ne lipsește pregătirea mentală a artiștilor, cu siguranță la fel de importantă ca antrenamentul zilnic. Investițiile sunt foarte mici, cel puțin sălile de la liceul de coregrafie ar trebui să fie mai mari și mai moderne.

Din fericire, Alice Minoiu a beneficiat din plin de câteva experiențe internaționale, în SUA, Franța sau Canada. Și-a deschis mintea și a văzut și alte abordări, ceea ce putea fi doar un pas înainte.

Cred că succesul depinde în primul rând de tine personal. Să lucrezi cu tine însuți, să fii dur, să fii disciplinat. Să te ții departe de dezamăgiri, pentru că un artist frustrat nu poate performa. Să vrei tot timpul mai mult de la propria persoană. Lumea baletului ar trebui să fie ceva mai strictă.

La 14 ani, Alice Minoiu debuta pe scena Operei Române, în „Corsarul”. Au urmat roluri tot mai proeminente, experiențe tot mai diverse, premii interne și internaționale. Nu au afectat-o accidentarea care a ținut-o departe de scenă peste 7 luni, nici măcar situația tensionată de la Opera Română, în urma căruia au apărut, pentru ea, schimbări în toate planurile. În acel moment, Alice a devenit artist independent, iar sora sa Marina a decis să își urmeze cariera în Danemarca.

Toate experiențele profesionale și personale au întărit un caracter cu ambiția de a crea spectacole culturale după chipul și asemănarea sa. Frumoase, optimiste, pline de energie și bunătate. Totul a culminat cu „Regal de Balet”, ediția 1, dedicată celebrării a 100 de ani de la Marea Unire.

 

Unitate în diversitate – deviza galei „Regal de Balet”

Alice Minoiu și-a imaginat un spectacol complet diferit. A simțit nevoia să aducă un suflu nou spectacolelor de dans, adaptat vremurilor noastre.

A fost o ocazie excelentă să se dezvolte, să învețe să organizeze evenimente. Și a ieșit peste așteptări!

În cinstea Centenarului, „Regal de Balet” a reunit artiști din toate țările aliate din Primul Război Mondial. A adus pe aceeași scenă români plecați prin toate colțurile Europei. Nu a lipsit Marina Minoiu, fostă prim balerină a Operei Române, acum membră The Royal Danish Ballet. Lui Alice îi strălucesc ochii când îmi spune cât de tare s-a bucurat să poată dansa alături de sora ei.

Alice Minoiu Regal de Balet

Alice și Marina Minoiu, din nou pe aceeasi scenă, „Regal de Balet la TNB”, 3 septembrie 2018

Totul a fost la superlativ. Oameni creativi, cu viziune și experiență, s-au alăturat proiectului fără să le-o ceară nimeni. Sponsorii s-au înghesuit să susțină un demers inedit de artă și cultură. Iar publicul… nu există cuvinte pentru a descrie entuziasmul cu care a primit fiecare performanță.

Au mai fost și răutăți dar nu m-au afectat. Puneau presiune pe mine, făceau tot felul de conexiuni, mă tot întrebau cine sunt eu să creez așa ceva… Sunt obișnuită cu critica tipic românească, cu felul în care găsim noi lucruri în neregulă. Eu sunt împăcată cu mine și cu oamenii pe care i-am cunoscut. Știu că atunci când creezi, când ai idei trebuie să ai un suflet curat și frumos.

În ziua spectacolului, a avut emoții de trei ori mai mari ca oricând în viața ei. A trebuit să se încălzească, să danseze, dar și să primească invitații, să modereze, să se asigure că totul este la locul lui…

A avut ajutoare de nădejde, însă ea a fost creierul. Cu sprijinul consultantului artistic Ross Freddie Ray, Alice Minoiu a fost regizor, a ales momentele din spectacol și ordinea reprezentațiilor. Alături de Asociația Nevoia de Educație, organizator al evenimentului, a contactat artiști și sponsori. Iar „Regal de Balet” a fost, cu adevărat… un regal.

 

Ce urmează pentru Alice Minoiu

În primul rând, își continuă antrenamentele zilnice, condiția esențială pentru a rămâne la un nivel înalt.

Regal de Balet va deveni un eveniment anual. Încurajată de succesul primei ediții, Alice se va lupta ca acest gen de spectacole să se contureze cât mai des în peisajul cultural românesc. Se pare că arta are în continuare adepții săi, iar sălile de spectacole sunt mai mereu pline.

Îmi place să mă uit în public după fiecare reprezentație. Sunt încântată să văd oameni din toate categoriile, îmbrăcați frumos, respectând un act de cultură. Mai sunt și excepții nedorite, însă dacă o instituție culturală știe ce să îi ofere publicului, oamenii de calitate vor veni în continuare la spectacolele noastre.

Alice își dorește să revină cât mai curând pe scena Operei Naționale. Mai are în față cel puțin 10 ani de carieră, iar problemele cu instituția din București par să fi rămas undeva în trecut.

După un singur eveniment, Alice Minoiu este deja un etalon în organizarea de spectacole culturale. Totuși, viața ei este pe scenă. Trăiește pentru senzația de la finalul unei reprezentații, muncește pentru a juca rolurile care îi plac cel mai mult.

Deocamdată, se bucură de libertatea de a alege acele proiecte sau spectacole care o inspiră. Este deja un nume în cercurile internaționale, iar asta o ajută să fie alături de artiști de la care are numai de învățat.

Cel mai important însă, a dovedit că se poate și individual, într-un domeniu aproape în exclusivitate de echipă. Forțată sau nu, Alice Minoiu a scos singură capul în lume și a reușit ceva ce puține alte balerine au făcut înaintea ei. Ne-a demonstrat tuturor cum ar trebui să arate un regal artistic în anul 2018. Un regal pe care am face bine să nu îl mai ratăm în edițiile viitoare!

Alice Minoiu Regal de Balet

 

Foto Credits: Cristian Lăzărescu, Mihai Răitaru, Opera Națională din București

Marian Popescu

Experiență de peste 40 ani în mediul cultural (critic de teatru, autor de cărți și articole despre teatru și cultură). Mai mult de 20 ani în cel academic. Cultură desăvârșită, hrănită din plăcerea de a citi tot ce se poate. Umor fin și ironie subtilă. Peste toate însă, prof. dr. Marian Popescu este unul dintre cele mai corecte cadre universitare pe care le puteți întâlni. Acum, spre finalul unei cariere strălucitoare, a pornit aproape singur într-o misiune, căreia, pe zi ce trece, i se alătură tot mai mulți adepți. 

 

Descoperirea traseului profesional în copilărie

Cândva, demult, într-o vreme în care știm de la părinții noștri că franceza și rusa erau la mare modă, un copil năzdrăvan se evidenția din mulțime. Marian avea o pasiune lingvistică diferită, pe care nu mulți o împărtășeau: l-a atras limba engleză.

Era prin clasa a 5-a când noua profesoară de engleză îi dădea deja teme aparte, menite să stârnească un potențial imens. O doamnă distinsă, venită din „lumea bună”, bătea la ușa micului apartament din Drumul Taberei unde Marian își petrecea copilăria. Doamna de engleză venise special pentru a-i determina pe părinți să sprijine talentul evident pentru limba engleză. Atât de tare a crezut în Marian…

Anii au trecut, pasiunea s-a diversificat, iar lui Marian Popescu îi era tot mai clar că vrea să devină profesor de literatura română. Citea absolut tot ce putea. Îmi spune că până la terminarea liceului parcursese toată opera lui Dostoievski! Cu cartea în mână, fără Facebook sau jocuri pe calculator, fără bani sau mașini scumpe, un adolescent își urma drumul firesc și intra la Facultatea de Filologie…

Anii de facultate – cea mai frumoasă perioadă. Chiar dacă m-au pus să îmi tund pletele – pare-se că nu eram decent. Chiar dacă anul 1 l-am făcut cu doar 2 cămăși… Eram puțini băieți din cei 80 studenți, îți dai seama ce bine era pentru noi. Chiar ieri m-a sunat o fostă colegă, Doina, cu care nu mă mai auzisem de 30 ani. Își amintește de mine, între altele, ca ăla care, într-o zi, a adus masa de prânz pentru colegi; atunci eram cu toții cam înfometați după cursurile solicitante. Săraca mama, m-a făcut celebru!

Se distra, învăța și citea. Până când, într-o zi, încă pe băncile studenției, Marian primește vestea care îi determină traseul…

 

Romul Munteanu și primii pași în carieră

Mai erau câteva săptămâni din anul 3 de facultate. Eram la cursul lui Romul Munteanu, profesorul nostru de literatură universală. Spre final, îmi aud numele: „Săptămâna viitoare, cursul cu tema teatru baroc va fi ținut de Marian Popescu!” L-am ținut. Profesorul și asistenții au stat în primul rând la cursul meu, și le-a plăcut. Profesorul m-a invitat la catedră și mi-a spus că ar dori să rămân asistent după terminarea facultății. De la acele nopți nedormite a început aventura mea.

Îi plăceau artele spectacolului, literatura română, ar fi vrut o carieră universitară, dar nu s-a putut. Obișnuita repartiție trebuia să se întâmple exact în iarna lui ‘76, când tovarășa s-a decis să blocheze toate intrările în sistem. Nu a mai prins post la universitate, ci unul de profesor de engleză, la Școala nr. 5 din Târgoviște. A făcut zilnic naveta trei ani.

În București s-a întors cu greu, în 1979, întâi ca bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat (a citit mult, dar a și cărat mult!), iar mai apoi ca lector de scenarii la Casele de Filme 3 și 4. Mereu alături de cărți, mereu citind, criticând și corectând texte. Începuse deja să publice în presa culturală, era activ în mediul teatral.

După ce am intrat în cinematografie, au observat că nu prea sunt „pe linie”. Citeam scenarii și dădeam ok-ul spre producție. Am primit la un moment dat un scenariu de film de vreo 4 ore, despre viața lui Ceaușescu. Peste 200 pagini, de aprobat urgent. Ca să-l respingi, trebuia un motiv tare. L-am găsit. Am motivat că nimeni, dar absolut nimeni nu este capabil să joace rolul tovarășului, în afara lui!

 

De la bun la extraordinar, sau cum să devii un profesionist cu bun simț

Imediat după Revoluție, Marian Popescu a fost în micul grup, alături de Ion Caramitru, care, în 1990, a fondat UNITER, unde a fost vicepreședinte executiv timp de patru ani. Din 1991 și până recent, a predat constant, la UNATC, Universitatea din București, Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu sau ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

A fost consultant artistic, critic de teatru sau consilier artistic pentru câteva instituții teatrale din România. Puțin timp – director în Ministerul Culturii sau, un an, Consilier pentru probleme de Cultură în Administrația Prezidențială (1999-2000). Invitat în mai multe rânduri să susțină cursurile care l-au făcut celebru, la diferite universități din Franța: teatru, dramaturgie, prezență scenică, mai târziu vorbire în public sau comunicare în toate formele.

A lucrat inclusiv cu mediul de business, în special alături de Oana Pellea, cu care a construit un program de Tehnici teatrale în cadrul Asociației ERUDIO.

Departe de mine gândul să transform această pagină în Wikipedia. Sunt doar câteva repere dintr-o carieră prodigioasă, despre care puțină lume vorbește. Inclusiv domnului profesor, om hâtru și mult prea modest, îi este mai puțin comod să vorbească despre sine, despre trecut, deși cu siguranță are atâtea și-atâtea lucruri de povestit.

Îmi dă totuși un exemplu de mare profesionalism și valoare:

Experiența predării în Franța a fost minunată. Observasem că studenții nu prea agrează engleza deși unele studii despre teatru fundamentale erau în engleză. Am început, într-o zi, ca de obicei, cursul, în franceză, dar, după vreo zece minute, am schimbat pe engleză, fără preaviz. Șocant! Pixurile cad răpăind pe mese, stupefacție! O țin așa vreo cinci minute după care revin instant la franceză. Le-am spus: „Vedeți cum sunteți prizonierii propriei limbi…” Datorită acestui curs, unii dintre ei au venit apoi la Sibiu, special pentru mine…

Profesorul vorbește despre cum trebuie construită relația cu studentul. Cum trebuie să îl așezi în centrul preocupării didactice. Lucrul cu doctoranzii cere un efort, timp dedicat special acelui doctorand. Conducerea științifică de doctorat e o lucrare dificilă, pe care, din păcate, nu mulți colegi o realizează ca atare. Și când spun lucrează, asta înseamnă că se implică, citește, recomandă, face analiză consistentă pe text, pe cercetare. Nu are mulți doctoranzi, căci „a scoate doctori este o resposabilitate foarte mare”. Sunt cei care vor forma pe viitor alte și alte talente, or el nu își poate bate joc de domeniul său…

Expertiza sa acoperă artele spectacolului, comunicarea publică, politicile culturale, literatura, editarea de cărți. E și acum invitat de una dintre agențiile executive ale Comisiei Europene pentru evaluarea proiectelor europene pe Cultură, Literatură și Cooperare Culturală.

A scris și publicat mult, e citat în lucrări românești și enciclopedii străine, în teze de doctorat pe domeniul Teatru și Artele spectacolului. Încearcă, ca și alții, de ani de zile, să atragă atenția asupra Educației ca mod fundamental de consolidare a unei națiuni, a democrației, a tradițiilor și modernizării României.

Cam acestea sunt rezultatele unui parcurs plin de profesionalism. Un parcurs care îl duce pe Marian Popescu, târziu, dar poate nu surprinzător, către etica acdemică.

 

2012 – 2016: Marian Popescu, președintele Comisiei de Etică din Universitatea București

Da, ați intuit foarte bine: comisia pe care o prezida Marian Popescu a dat verdictul academic de plagiat în cazul premierului de atunci, Victor Ponta! S-a întâmplat în 2012 când au fost alegeri la Universitatea din București și a fost propus ca membru în Comisia de etică de către propria sa facultate.

Nu avusese nicio tangență formală cu domeniul, comisia până la el nu prestase cine știe ce activitate… Practic, nu se vorbea despre etica academică, lipseau cert politici de instalare a unei culturi etice în universitate. În general, în România. Dincolo de regulamentele oficiale.

Întâmplarea a făcut să fie cel mai potrivit pentru această activitate, datorită traiectoriei sale fără cusur. Urma să descopere un domeniu extraordinar.

Marele scandal al plagiatului lui Victor Ponta tocmai ce izbucnise. Multă presiune, presa mereu pe capul lor, reguli și proceduri inexistente… A stat 3 zile și nopți să conceapă Regulamentul și și-a asumat leadership-ul acestei comisii, pentru că nimeni altcineva nu-și dorea o asemenea poziție. Iar Universității i se cerea tot mai insistent să exprime un punct de vedere.

Mi-am dat seama că eram făcut pentru așa ceva. Am descoperit ce este un plagiat încă din facultate, când citeam cartea unuia dintre profesori. Cuvintele îmi sunau cunoscute, am făcut imediat legătura: era o traducere din prima lucrare, în engleză, despre expresionism în teatru, scrisă de un suedez și pe care o citisem în anul 1… Oamenii mai greșesc, important e să nu îți construiești o întreagă carieră din plagiat.

Din 2012, Marian Popescu este într-o continuă bătălie pentru recredibilizarea diplomei universitare. În toți acești ani, a aflat că există 10 tipuri de plagiat, mai mult sau mai puțin ușor de depistat. L-a ajutat enorm experiența de filolog, de critic de teatru, de corectare de scenarii sau texte de toate tipurile.

Vânătoarea de plagiate este o muncă spectaculoasă, satisfăcătoare până la un punct. Cred că, cel puțin în Universitate, noi am pus totuși bazele conștientizării fenomenului de „corupție academică”. Totuși, doar a trage semnale de alarmă cum făceam noi nu este suficient. Nu deteriorează mecanismul complicității. Așa că am simțit nevoia de mai mult.

Având sprijinul total al Universității, Marian renunță la predare. Spre surpinderea unora, la 65 de ani anunță că nu va mai preda, lasă un loc liber de profesor (s-a gândit adesea la cei mai tineri). Îl mai găsim astăzi doar la Școala Doctorală de la Cluj unde îndrumă doctoranzi și susține cursul de Teatru anatomic. În rest, a ieșit la pensie și …a înființat CARFIA…

 

Integritate = plagiat + hărțuire + concurs trucat pe post didactic

Din noiembrie 2017, Marian Popescu pune bazele CARFIA – Centrul de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică al Universității din București. La sediul CARFIA ne-am întâlnit și noi – o clădire superb amenajată, în spatele Grădinii Botanice, într-un cadru natural de invidiat. În paranteză fie spus, aflu cu această ocazie (nu știam!) că Grădina Botanică se află chiar sub administrația universității, care a depus eforturi mari în ultimii ani pentru a-i oferi un aer mai modern.

Din acest birou, CARFIA pornește într-o luptă grea, puternică, de mare însemnătate. Integritate înseamnă mai mult decât etică – un termen cam dus în derizoriu în zilele noastre. Integritatea este însă fără pată. Înseamnă o expresie a valorilor care au definit cariera unui mare profesionist – cinste, corectitudine, respect, responsabilitate, încredere. De curând, Centrul Internațional pentru Integritate Academică le-a adăugat și o a șasea: curajul. Curajul de a susține în universitate aceste valori.

Este aproape singurul demers similar din Europa de Est, în condițiile în care orice țară occidentală pune mare preț pe integritate. Iar Marian Popescu se identifică întru totul cu misiunea autoasumată. Partea cea mai interesantă este că rămâne cu picioarele pe pământ și nu se iluzionează că va muta munții din loc. Cel puțin nu foarte rapid. Și nu pe toți. Și nu singur.

Cu toate acestea, lucrurile deja încep să se miște. CARFIA a organizat, primele ateliere, prima Școală de Vară, în vederea formării consilierilor de integritate în universitate. Speră să promoveze modelul și în consorțiul din care face parte Universitatea din București. Și apoi, de ce nu, la nivel național..

 

Cum poate da CARFIA un suflu nou mediului academic

Toată lumea ar trebui să fie interesată de eforturile aproape singulare ale lui Marian Popescu. Cadrele didactice pentru a se baza pe sisteme care să îi apere de presiunile din exterior. Studenții serioși pentru a se apăra de lipsa de implicare a unora dintre profesori. Inclusiv mediul de business – pentru a se bucura de candidați cu adevărat pregătiți, din toate punctele de vedere. Mai ales al integrității.

Planurile sunt mari, dar necesită investiții pe măsură. Marian își dorește ca mesajul său să ajungă în toată România, or pentru asta e nevoie de specialiști. Social media, video, expertiză online – toate sunt terenuri pe care CARFIA urmează să le exploreze.

Cât despre Marian Popescu, a făcut tot ce a ținut de el, și chiar mai mult. Este tot ce își dorește în acest moment, să lase în urma sa un mediu propice dezvoltării sustenabile în ce privește integritatea academică. Dacă va reuși, își va încununa în glorie o carieră de peste 40 ani, dedicată întru totul învățământului, teatrului, culturii. Dacă nu, oricum are suficiente motive de mândrie.

Cea mai mare realizare? Personal, că în toți acești ani am rămas pe aceeași lungime de undă cu soția mea, Lili, și cu băiatul nostru, Andrei. Iar profesional, că mereu am activat în conformitate cu valorile în care cred. Cinste, corectitudine, responsabilitate, încredere, respect. Că nu am făcut niciun rău celor cu care am intrat în contact. Încerc să fac bine și să greșesc cât mai puțin.

Marian Popescu

 

Mai multe despre Marian Popescu și planurile sale puteți citi pe blogul personal sau site-ul celui mai recent proiect, CARFIA.

Emil Mureșan

Emil Mureșan este primul care descoperă că pânza de păianjen poate fi transformată în artă. A lucrat mai bine de cinci ani la tablouri folosind pânza de păianjen, fără a arăta nimănui. Prima expoziție cu astfel de lucrări are loc în anul 2001, cu ocazia unui festival din Mediaș. Tablourile devin repede populare și artistul este invitat să expună la București. Originalitatea sa este recunoscută și de Cartea Recordurilor: cu ocazia împlinirii a 80 de ani, Primăria Mediaș îi conferă artistului titlul de „Cetățean de onoare”. În domeniul sculpturii a primit nenumărate distincții și medalii, semnificativă fiind medalia “Meritul Cultural” Clasa I pentru lucrarea “Hora”, primită în 1972 de la Consiliul de Stat.

 

„Măi, tu stai toată ziua în grădină printre pietrele tale și nu vezi și tu că trebuie făcută curățenie în cotețul găinilor?”

Cine se gândea atunci că mustrarea soției avea să-l ducă direct în paginile Guinness Book pe artistul medieșan? Emil Mureșan povestește cu haz, arătând spre cotețul găinilor:

Era pe la apus când m-am dus să văd de cotețul găinilor. M-am aplecat eu să strâng pânza de păianjen ce se formase. Am rămas mut de uimire când am văzut razele soarelui străpungând pânza de păianjen, prăfuită, formată la colțuri. Doamne, ce minunăție am văzut atunci… Parcă am fost luminat pe loc de Dumnezeu.

De atunci, a colindat multe poduri ale caselor vechi în căutarea materiei prime, pânza veche, groasă de păianjen, pentru nenumăratele sale tablouri realizate din neobișnuitul material.

Discuția noastră a avut loc într-o camera plină cu operele artistului Emil Mureșan. Picturi, puține la număr semnate de Maestru, sculpturi, tablouri din pânză de păianjen și diverse machete ale monumentelor ce împânzesc orașul Mediaș.

A văzut că priveam atentă machetele și a început să-mi povestească cât de multă atenție acordă acestora și cum niciodată nu s-a întâmplat să devieze de la ele în realizarea sculpturilor la scară mare.

La Școala Populară ni-o pus de am frământat cu picioarele pământul cu care să lucrăm. Și asta făcea parte din educație. De felul în care ne pregăteam materialul depindea lucrarea finală.

Și azi, în școlile de business întâlnim un accent important pe modul în care se întocmește planificarea…

 

”Doamne, am intrat in Europa fără educație și asta nu e bine, nu e bine!”

Are aproape 88 de ani, dar o privire clară, inteligentă, pătrunzătoare. Mă uit la mâinile lui și încerc să mi-l imaginez cu dalta și ciocanul în mână, dând sens unui bolovan uriaș. Pentru că, înainte de minunățiile din pânza de păiajen, Emil Mureșan era deja recunoscut în lumea artiștilor ca un sculptor cu multe premii în palmares.

Tocmai ce a terminat o sculptură din inox, de aproape 2 metri înălțime, dedicată celor 750 de ani de atestare documentară a municipiului de pe Târnave. Numele – “Mediaș 750 – primii pași în cetate” .

Îmi spune, de mai multe ori în timpul discuției noastre, zâmbind ironic la adresa artiștilor tineri care se mândresc cu faptul că sunt neînțeleși, că o lucrare, indiferent de natura ei, trebuie să transmită o emoție, un mesaj, să spună ceva.

Nu poți să nu cunoști istoria artei și să ajungi profesor care să educe copiii în domeniul artelor. Doamne, am intrat in Europa fără educație și asta nu e bine, nu e bine!

Emil Mureșan

Dansatoarea – lucrare din rădăcină de copac. Preferata artistului

 

Cum a devenit Emil Mureșan un mare artist, fără facultate

Cu lacrimi în ochi, Maestrul lasă privirea în jos în semn de rușine și neputință. Cel mai mare regret al lui este că nu a avut șansa să facă Facultatea de Arte. Asta nu ar fi schimbat neapărat abordarea lucrărilor sale, dar i-ar fi plăcut să învețe mai multe și cu siguranță i-ar fi deschis mai multe uși. Astfel, cei care au avut șansa absolvirii unei facultăți, nu l-ar mai fi privit de sus.

Îl întreb despre mentori și cum se aplica mentoratul în anii ’60-70. Se ridică cu grijă de pe canapea și se îndreaptă spre bibliotecă. Îmi întinde apoi două tratate de sculptură și spune cu vocea tremurândă, plină încă de recunoștință:

Ion Vlasiu, marele sculptor, m-o vizitat de mai multe ori și mi-o spus – Mă, tu ai mare talent, păcat că nu ai făcut facultate – ia și studiază de aici.

Atunci a primit cele două tratate de sculptură ale lui Constantin Baraschi, pe care le-a studiat toată viața. O carte bună în bibliotecă în vremea comunismului era mare lucru. Trebuia să dai cartușe de țigări sau pungi de cafea pentru a primi “pe sub mână” cartea dorită. Iar cei precum Maestrul Emil Mureșan trebuiau să apeleze la stilul autodidact pentru a învăța cum să însuflețească o bucată de piatră, bronz sau gips.

Își amintește de copilărie și de cât de important a fost sportul în formarea sa ca om. Aici a avut parte de primul mentor, profesorul antrenor Ion Arnăutu, sub îndrumarea căruia a facut atletism de performanță la Cluj-Napoca.

Locuiam chiar lângă gară unde este și o pădure. Dimineața și seara alergam câte cinci kilometri, iar după-masa făceam antrenament pe stadion. Am ajuns apoi la Cluj-Napoca unde am stat aproape jumătate de an. Fugeam la probe de 800 și 1.500 de metri.

Cucerește mai multe medalii la competiții din țară, dar și internaționale, dar o cucerește și pe Olga Constantenec, soția sa iubitoare, alături de care are două fete, Sanda și Adriana.

 

Ucenicia schimbă mentalitatea, nu te învață doar meserie

Este indignat peste măsură când se gândește la absolvenții de liceu din ziua de azi care intră direct în șomaj.

Noi eram patru copii. Tatăl meu avea un atelier de croitorie. Când o venit războiul îl duce pe front și eu, fiind al doilea copil, aveam 15 ani, o trebuit să merg să muncesc ca ucenic la o cofetărie. La 18 când am terminat ucenicia, o venit naționalizarea, o luat cofetăria, o luat tot. Pe mine m-o dus în armată 3 ani. Când am vint acasă, mă duceam după serviciu la seral ca să-mi continui studiile.

A muncit de când se știe și a făcut totul cu pasiune și dedicare. Nu de puține ori s-a întâmplat să facă un monument pe banii lui, iar apoi activiștii de partid să se mândrească cu investiția în cultură. I-ar plăcea să vadă iar tinerii de la școlile de meserii cum vin să ceară îndrumare și caută să învețe o meserie pe care să o practice cu mândrie. Să învețe să gândească cum să facă ceva bun pentru locul în care au crescut.

Mediașul a avut multe năcazuri. Au venit turcii și au dat foc, jumătate din oraș o ars. Și oamenii nu au plecat din oraș, au venit alții și i-au ajutat să refacă orașul. În 1850 o fost holeră și ciumă, or murit mii de oameni. Dar oamenii și-au refăcut orașul. Am avut inundații în 1970, 1974, n-o plecat tineretul din oraș. Or stat și și-au refăcut fabricile și toate celelalte. E mare lucru să te poți baza pe tineret.

Cum era Șeful reclamei pe oraș (titulatura de la acea vreme), Maestrul Mureșan se împărțea între serviciu, familie și munca în atelier. Nu uita însă niciodată să le arate și copiilor de la Cercul de Cultură de la Biblioteca Județeană cum se frământă pământul sau cum se realizează o machetă. Nu avea studii superioare și pentru asta nu putea ține cursuri oficiale.

Lăsați școlile să aducă copiii in expoziții, să le explice. La noi, ca să meargă un grup de copii să vadă la fața locului, trebuie aprobări de nu știu unde. Nu avem educație în domeniul artei deloc. Și aste se vede și în alte aspecte ale vieții.

 

Plăcere sufletească în a lucra cu mâna

În multe dintre lucrările artistului Muri, cum îi spun prietenii, se regăsește un element comun: bufnița. Pe lângă simbolistica înțelepciunii și a norocului, bufnița mai are și rolul de salvatoare a orașului Mediaș după epidemia de ciumă (mâncau cadavrele, oprind astfel împrăștierea bolii). Cei care vor poposi în orașul medieval de pe Târnava Mare, vor avea ocazia sa vadă reprezentările bufnițelor în monumentele amplasate în parcuri, la Muzeul Municipal sau la Biblioteca Municipală „St.L.Roth”.

Emil Mureșan

Bufniță din pânză de păianjen, de Emil Mureșan

Acum nici nu au dălți (n.a. Sculptorii tineri), lucrează numai cu aparate de șlefuit și alte minuni. Eu am lucrat cu mâna și asta a fost plăcerea mea sufletească, că nu am lăsat dalta și ciocanul, indiferent de piatră, bazalt…

Despre lucrările artistului Emil Mureșan s-a scris mult.  Despre OMUL Emil Mureșan mai puțin, dar de fiecare dată arătând altfel, umanitatea, simplitatea și bucuria de a fi făcut ceea ce i-a plăcut în viață. Și asta a ținut să menționeze la sfârșitul discuției noastre.

Dacă nu ai chemare pentru ceva anume, dacă nu-ți place sau zici mereu că e greu ceea ce faci, nu mai fă. Înseamnă că trebuie să faci ucenicie în alt domeniu. Pe cei din jurul tău îi mai minți, dar sufletul tău suferă.

O parte din lucrările lui Emil Mureșan sunt expuse în galeria de artă „Mediașul Nostru” din Centrul Vechi al municipiului Mediaș sau în parcurile orașului.

Câteva dintre lucrările artistului:

„Bust Emil Mureșan”, (autoportret), ghips, piatră;

„Bricul Mircea”, 2m, lucrare de referință realizată din pânză de păianjen, în 2002;

„Emblemă Mediaș”, 70×50 cm, metal, expusă în holul Primăriei Mediaș;

„Bust Ludwig Roth”, piatră, copie după Borje, cetatea Moșna;

„Păsările cetății”, triptic, 285×150 cm, mozaic patinat, parcul copiilor, Mediaș;

„Adolescenții”, metal, 100×40 cm, Mediaș;

„Supliciul”, 5cm, lucrare în calculul vezicular de la fierea artistului;

„Crocodilul”, 200×70 cm, lucrare în caolină pentru un parc din Germania;

„Simbol pentru pace”, 120×80, mozaic, Mediaș;

„Omagiu lui Brâncuși”, 120×50, mozaic, Săcelul Gorj;

„Să ocrotim copii”, 150×80 cm, Agnita;

„Floarea Ocnei”, metal, 1,50, Ocna Sibiului;

„Hora”, 1×50, bronz, parcul A. Șaguna, Mediaș;

“Poarta de Hotar”, 7m, Mediaș, beton armat

Emil Mureșan

Bust Emil Mureșan

 

Emil Mureșan

Hora 2009 – inox, 1.3×1 m, refăcută după o lucrarea monumentală ”Hora” din 1975, din bronz, furată din parcul Andrei Șaguna din Mediaș

 

Emil Mureșan

Bricul Mircea, lucrare de referință pe pânză de păianjen

 

Diana Giubernea

Diana Giubernea face parte din rândul actorilor valoroși pe care teatrul românesc i-a produs în urmă cu aproape 30 de ani. Din păcate, etapa zbuciumată pentru actul de cultură care a urmat imediat după revoluție a neîndreptățit mulți actori buni. Diana Giubernea nu a făcut compromisuri și a ales calea grea dar frumoasă a teatrului independent. Descoperiți mai jos povestea unei actrițe care se luptă să facă teatru de calitate într-o lume mercantilă, superficială, tot mai lipsită de simțul valorii.

 

Diana Giubernea s-a născut în Constanța și a intrat în 1989 la I.A.T.C. – București (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică), la clasa Prof. Univ. Dem Rădulescu (înlocuit de Alexandru Repan în ianuarie 1990). La admitere erau 4 locuri la fete şi 4 locuri la băieţi, fiind 400 de candidate pe 4 locuri. A fost ultima promoţie de 8 (+ doi, primii picaţi sub linie după Revoluţie), o promoţie “cobai”. În anii din faţă se scoteau materii, în anii din spate se introduceau materii noi (asta după Revoluție), își amintește Diana Giubernea.

În primul an de facultate am stat mai mult pe străzi. În decembrie 1989 la revoluție, în 1990 în Piața Universității. De la ora 9 la 21 eram la facultate, iar noaptea eram în Piaţă, unde îmi făceam temele pentru a doua zi. Dormeam două-trei ore, dar nu simţem oboseala. A fost o perioadă frumoasă, plină de energie curată. Aici am înţeles şi am simţit ce înseamnă LIBERTATEA. În Piaţă am cunoscut o mulțime de oameni minunaţi, care din păcate au emigrat după Mineriadă.

 

Drumul greu spre viața de actor fără compromisuri

În 1993 a terminat facultatea care deja se numea A.T.F. (Academia de Teatru şi Film). A urmat o perioadă grea deoarece nici nu se punea problema de angajări în teatre. Nu se făceau concursuri și nici nu avea celebra experiență care se cerea în acea perioadă. Să facă altceva, nici nu se punea problema.

Când în sângele tău curge artă şi respiri doar teatru, nu poţi să faci altceva. Te-ai stinge puţin câte puţin şi la un moment dat ai deveni doar un mort viu. Aşa că am luat taurul de coarne şi am devenit LIBERĂ şi INDEPENDENTĂ.

Diana Giubernea

Venea de la Constanţa la București special pentru a vedea teatru de calitate. Era fan Teatrul Mic, pe vremea când era director Dinu Săraru. Biletele se epuizau cu o lună înainte, își aduce aminte actrița. A văzut spectacole de referinţă, pe care le ţine minte şi acum.

În 2006, la Club A, datorită directorului de programe Paul Radu, a avut norocul să-și întâlnească regizorul de suflet – Mona Gavrilaş. Atunci a făcut primul spectacol monolog ”tabu” – „Monoloagele Vaginului”, care se joacă şi azi (tot „tabu”). Din 2006 până în prezent, a lansat alături de Mona Gavrilaș 9 spectacole şi o mulțime de spectacole-lectură. Nu au putut coopta alți actori pentru că nu își permiteau să îi plătească și jucau mai mult în spaţii neconvenţionale.

Acest minus le-a determinat să se specializeze pe spectacole monolog. Au avut noroc de critici de teatru importanţi (Doru Mareş, Ileana Lucaciu, Alice Georgescu, Natalia Stancu, Magdalena Boiangiu) care au coborât în cluburi şi le-au văzut spectacolele. Cronicile lor au fost foarte bune, fapt ce le-a făcut să creadă că li se vor deschide porţile teatrelor. Nu a fost să fie. Aşa că ele joacă în continuare pe unde pot.

Faptul că nu au un loc al lor şi publicul nu ştie unde să le găsească, e o problemă cu care actrița și regizoarea se confruntă și azi. Au avut colaborări cu Teatrul Evreiesc, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul Naţional, dar cel mai mult au jucat în spaţii neconvenţionale (în închisoarea Memorial Sighet, în cort la Salvaţi Roşia Montană, pe plaje la Vama Veche, cluburi, ceainării, vinării, cofetării…).

 

Provocările vieții de actor independent

Diana Giubernea

Cea mai mare problemă pentru un actor independent este supravieţuirea fizică şi psihică. Un actor angajat are un salariu care merge chiar dacă nu joacă (sunt mulți în această situație). După ce a terminat facultatea, i-a fost foarte greu. Nu înţelegea de ce, deși era apreciată de critici de teatru foarte importanţi (Margareta Bărbuţă, Valentin Silvestru), nu putea să-și găsească un loc în teatru.

Dacă nu era mama mea care să mă susţină financiar şi moral, aș fi clacat. Ea a fost lângă mine de când am dat la facultate şi sprijineam copacii din faţa I.A.T.C.-ului, şi este în continuare alături de mine. Şi pentru iubire, devotament şi sacrificii, mă înclin în faţa ei cu smerenie şi iubire.

Problema actorilor neangajaţi este greu de rezolvat. După 1989, facultăţile de teatru au apărut ca ciupercile după ploaie, iar teatrele au rămas cam tot aceleaşi desi sunt sute de absolvenţi anual.

Înainte de 1989 erau doar două facultăţi de teatru (la București şi Târgu Mureş) şi ieşeau cam 40 de actori. Erau repartizaţi în teatrele din ţară, împreună cu colegii lor de la regie şi scenografie. Acolo se cunoşteau, se formau, montau o grămadă de spectacole şi deveneau o familie. După stagiatură, unii se angajau în acele teatre, alţii veneau în București. E recunoscută pepiniera de mari valori formate la Piatra Neamţ.

Din păcate, multe lucruri bune au fost înghiţite de „democraţie”. Nu regret anii comunismului, Doamne fereşte! Doar sufăr să văd cum câteva buruieni (care se extind şi se extind), au înăbuşit etica, morala, bunul simţ, onoarea, valoarea. Mă revoltă „toţi viermii care atacă fructul, omul, credinţa şi trecutul” (Un Altfel de CRĂCIUN).

 

Cum se câștigă atenția publicului în spații neconvenționale

Diana Giubernea

Mona Gavrilaș și Diana Giubernea

Cum primul pas pentru a supraviețui în teatru este să exiști, actrița Diana Giubernea și regizoarea Mona Gavrilaș au creat Inorog ART. Un teatru sărac (stil Grotowski), de calitate, cu mult adevăr şi cu multă emoţie.

Ăsta a fost primul pas. Următorul este promovarea. Publicul trebuie să ştie unde joci ca să vină după tine dacă nu ai un loc al tău.

Când au jucat în teatre, datorită promovării foarte bune, au avut sălile pline. După spectacole, oamenii o aşteptau să o felicite şi să o întrebe unde mai pot să o vadă jucând.

Ce puteam să le răspund? Că mă plimb cu cortul? Ăsta e ultimul pas pe care trebuie să-l facem, să ne găsim 4 pereţi şi o scândură.

Ea, absolventă de facultate de teatru, învăţată să joace în lumina reflectoarelor… Obligată mereu să se detașeze de chelnerii care fac gălăgie în cluburi, de lumina becului care îi permite să vadă tot ce mişcă, de persoane care comentează în timpul piesei…

Există însă și o latură minunată a acestei experiențe. La Salvaţi Roşia Montană de exemplu a jucat în vârful muntelui într-un cort, iar 200 de persoane au aşteptat două ore să se remedieze problemele tehnice ca să înceapă spectacolul. Alteori întâlnește necunoscuţi care aleargă noaptea pe străzi să găsească flori, sau o iau în brațe plângând și mulțumindu-i… TEATRUL, cu bune şi mai puţin bune, e un MIRACOL, îmi spune actrița Diana Giubernea.

 

Dacă vrei să faci teatru de calitate, pune-ţi sufletul pe tavă

Tompa Gabor este regizorul preferat al Dianei. Se înclină în faţa lui Andrei Şerban, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija şi Yuri Kordonsky, îi admiră pe Cătălina Buzoianu şi pe Felix Alexa. Din păcate, regizorii mari nu coboară în cluburi şi nu au cum să te descopere. Şi e normal. Dacă vrei să lucrezi cu ei, tu îi cauţi, faci şi figuraţie dacă e nevoie.

Din păcate, Diana a aflat asta prea târziu. Dar, în orice negru există puţin alb, trebuie doar să-l găseşti sau să te găsească. Pentru Diana Giuberna, acel alb se numeşte Mona Gavrilaş, regizorul ei de suflet. Atunci când cele două lucrează împreună, se creează un flux energetic, un întreg care ia forma spectacolului.

În viaţa noastră apar multe întâlniri, dar foarte puţine sunt o adevărată binecuvântare cerească. Eu am avut noroc de 100 de întâlniri care m-au făcut KO şi a trebuit să învăţ să mă ridic şi să nu abandonez lupta. 100 întâlniri fericite şi 3 întâlniri binecuvântate: actrița Carmen Galin, regizorul şi prof. univ. Ion Cojar şi regizorul Mona Gavrilaş. Prof. univ. Ion Cojar mi-a zis „dacă vrei să faci teatru de calitate, pune-ţi sufletul pe tavă”. Şi de atunci asta fac şi o să fac până la final.

 

Diana Giubernea alege să joace doar spectacole cu un mesaj foarte puternic

Sunt studenţi care nu au citit o carte, care habar nu au de Dostoievski. De Shakespeare nici nu poate fi vorba. Sunt studenţi la Teatru care nu ştiu cine e Olga Tudorache. Sunt actori care își citesc doar replicile lor, nu toată piesa cum ar fi normal. Incultura e ajutată să se răspândească în toate domeniile. „Pâine şi circ” se cere, „pâine şi circ” se dă! Dar…

Sunt oameni care citesc în metrou, care s-au săturat de banal şi vulgar, care mulţumesc, care vor emoţie şi spiritualitate. Pentru aceşti oameni sunt spectacolele pe care Diana și Mona le fac. Ele știu că mulţi îşi doresc să meargă la teatru, dar muncesc de dimineaţa până seara şi sunt frânţi de oboseală, că nu le mai trebuie nimic. Pe aceştia îi aşteaptă să-şi ia picul de energie sufletescă.

Ştie că mulţi vor să scape de mizeriile din jur refugiindu-se în spectacole uşoare sau de comedie. Pentru ei există o listă lungă de astfel de spectacole, dar cele ale Inorog Art nu li se potrivesc.

De multe ori au fost întrebate de ce nu fac şi comedii. Atunci, în variantă artistică, cine ar mai vorbi despre deţinuţii politici din anii comunismului? Cine s-ar mai lupta ca problema vaginului să nu mai fie tabu? Cine ar arăta ce înseamnă manipularea, cine ar mai pune în valoare poezia populară autentică? Spectacolele lor sunt un strigăt:

Deşteaptă-te! Ţine minte şi nu mai repeta! Trăieşte! Bucură-te de ce ai! Mulţumeşte! Iartă! IUBEŞTE! Motto-ul Inorog ART este „Un popor fără cultură e un popor uşor de manipulat” – Immanuel Kant. Da, avem spectacole de nişă, pentru un public de nişă.

 

”Un altfel de CRĂCIUN”, spectacolul de teatru jucat în închisorile comuniste

Spectacol monolog de poezie și proză, „Un altfel de CRĂCIUN” este o radiografie emoționantă a destinelor deținuților politici din România comunistă. Pe un scenariu conținând texte ale scriitorilor Radu Gyr, Zahu Pană, Dumitru Oniga, Marcel Petrișor sau Anatolie Paniș (nume care au marcat această perioadă din spatele gratiilor), Jilava și Aiud își deschid porțile spre sinceritate și adevăr.

Crăciunul deținuților politici este o lecție despre toleranță, iertare și iubire. Într-o atmosferă de penitenţă se vorbeşte despre lacrimi, tristeţe, speranţă, întoarcerea în istorie, la valorile umane, la credinţă, la oamenii de lângă noi. O paralelă cu Naşterea lui Iisus şi o invitaţie la evadare în interior prin amintiri, într-o altă viaţă – viaţa de dinainte de a fi închişi.

Din păcate toţi avem o închisoare în noi şi doar prin Iubire putem rupe lanţurile.

Piesa s-a jucat atât în închisoarea de la Sighet cât și în alte spații de penitență pentru cei care au avut demnitatea și tăria de a se opune comunismului.

Ar trebui să ne cunoaştem istoria nu foarte îndepărtată, să ne mândrim cu aceşti eroi, să le mulţumim pentru jertfa lor. Să nu ne mai ascundem de ororile trecutului comunist. Ar trebui să învăţăm de la evrei, care tot timpul vorbesc de victimele holocaustului.

În trecut ne naştem şi se construieşte prezentul, şi din prezent se formează viitorul. Dacă ne pierdem adevărata istorie şi tradiţiile, o să dispărem ca naţie. Vom deveni doar nişte locuitori pe aceste meleaguri minunate, numite cândva Dacia, Valahia, România. Ar fi trist.

”SĂ IUBIM, SĂ IERTĂM, DAR SĂ NU UITĂM… CA SĂ NU SE MAI REPETE!” este mesajul acestui spectacol plin de emoție. Din păcate, interesul scăzut pentru astfel de spectacole a făcut ca numărul reprezentațiilor să fie mic în comparație cu valoarea sa.

 

Teatrul din viața românului, în vremurile actuale

Nu a scăzut interesul publicului pentru teatru, că sălile sunt pline. A scăzut nivelul spectacolelor și a publicului. Sunt mulți snobi care merg la spectacole bune și stau pe facebook. Alții merg la spectacole proaste dar cu o promovare foarte bună și pleacă la pauză, iar alții nici nu știu la ce merg.

Nu poţi să citeşti Sandra Brown, să mergi să vezi „Crimă şi pedeapsă” şi la pauză să te miri că e piesă psihologică. Înainte, fiecare teatru avea o direcţie de piese de teatru, mai grele, mai uşoare, mai bulevardiere, şi îşi aveau publicul format. Acum e libertate, faci ce vrei ca să atragi publicul, nu să-l educi. E un ghiveci, susține plină de revoltă Diana Giubernea.

În prezent, Diana Giubernea și Mona Gavrilaș organizează un Atelier de actorie, autocunoaştere şi dezvoltare emoţională prin teatru – Inorog ART. Acest demers ar fi fost imposibil fără un om frumos și minunat, Georgiana Voicu. La aceste cursuri, ele îi învaţă pe cursanți tehnici de actorie, cultură teatrală, dar și să aibă curajul să se cunoască, să se accepte, să se deschidă emoţional.

Radu Beligan spunea: „Nu e de ajuns să fie numai actorii talentaţi, mai e nevoie şi de un public talentat, atunci coboară harul.”

Când creez un rol, îi dau din carnea mea, sudoarea mea, sângele meu, lacrimile mele, SUFLETUL meu. E o naştere! Un miracol!

Diana Giubernea

 

O viață alături de cărți și teatru

Din clipa în care a învăţat să citească, Diana Giubernea e fascinată de mituri, legende şi poveşti. Le iubește şi crede că multe fiinţe, zise, fantastice, au existat şi chiar mai există, chiar dacă nu mai apar din cauza răutăţii umane.

Istoria a învaţat-o din romanele istorice (Dumas, Eugene Sue, Heinrich Mann, Feuchtwanger, Stefan Zweig, etc.). A avut perioade când era fan Jules Verne, Balzac, Hugo, George Sand, Camus, Rebreanu, Camil Petrescu, Cella Serghi, Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Maupassant, Tournier, Gide, Kahlil Gibran, Tagore, Omar Khayyam, Rumi, Hermes Trismegistus.

Dacă ar fi să aleagă azi doar 3 autori, atunci ar fi Mircea Eliade, Antoine de Saint-Exupery, Osho. Dacă ar fi să aleagă o singură carte, ar fi „Micul Prinţ”, sau „1001 de nopţi”, sau „Bhagavad-Gita”, sau Hermes Trismegistus, sau….

Spectacole recomandate/ preferate de Diana Giubernea:

La Teatrul Mic:

– Reg. Cătălina Buzoianu: „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” (1978), „Nu sunt turnul Eiffel” (1979), „Maestrul şi Margareta”(1980), „ Ivona, Principesa Burgundiei” (1983), „Cerul înstelat deasupra noastră” (1984), „Doamna cu camelii” (1985), „Arta iubirii” (1989)

– Reg. Dragoş Galgoţiu „Copiii lui Kennedy” (1980)

– Reg. Silviu Purcarete „Diavolul şi bunul Dumnezeu” (1981), „Richard al III-lea” (1983)

– Reg. Hadji-Culea „Evul mediu întâmplător” (1980), „Mitică Popescu” (1984)

– Reg. Dan Piţa „Amurgul burghez” (1986)

– Reg. Alexandru Darie „Cameristele” (1988)

Şi la alte teatre:

– Reg. Dan Micu „Karamazovii” (1981)

– Reg. Liviu Ciulei „Furtuna” (1979), „Visul unei nopţi de vară” (1991)

– Reg. Andrei Şerban „Purificare” (2006), „Pescaruşul” (2007), „Leer(a)” (2012)

– Reg. Mihai Măniuţiu „Electra” (2005), „Macbeth” (2008), „La ordin, Fuhrer!” (2016)

– Reg. Alexandru Dabija „Lola Blau” (1993), „Orfanul Zhao” (1995), „Creatorul de teatru” (2007), „Capra sau cine e Sylvia” (2007), „Mein Kampf” (2014),

– Reg. Alexander Hausvater „La Ţigănci” (1993), „Anneee Frank” (2004), „Cymberlin” (2004), „Poveste de iarnă” (2009)

– Reg. Felix Alexa „Scaunele” (2004), „Însemnările unui nebun” (2013)

– Reg. Silviu Purcărete „Piaţeta” (1986), „Titus Andronicus” (1992)

– Reg. Yuri Kordonsky „Unchiul Vania”(2001), „Crimă şi pedeapsă” (2006), „Pescăruşul” (2013)

– „Mă tot duc” Cu Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu

– Reg. Mariana Cămărăşan „N(aum)” (2014), „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice” (2016)

Repertoriu Diana Giubernea:

– „Monoloagele Vaginului” după Eve Ensler – cu Diana Giubernea, reg.Mona Gavrilaş (2005)

– „Un Altfel de CRĂCIUN” poezie şi proză a deţinuţilor politici din perioada comunistă – cu Diana Giubernea, regia Mona Gavrilaş (2006)

– „Toţi bărbaţii mei” după Cristian Juncu – cu Diana Giubernea, regia Mona Gavrilaş (2008)

– „Iubitul meu… Leonard” după poezia lui Leonard Cohen – cu Diana Giubernea, regia Mona Gavrilaş (2011)

– „Cum am dresat un melc pe sânii tăi” de Matei Vişniec – cu Diana Giubernea şi Viorel Ivanciuc, regia Mona Gavrilaş (2012)

– „Lecţia” după Eugen Ionescu – cu Daniela Moldovan şi Diana Giubernea, regia Mona Gavrilaş (2014)

– „Autentic România” poezie veche românească – cu Diana Giubernea şi Sergiu Corbu Boldor, regia Mona Gavrilaş (2016)

Elena Mîndru este originară din Cluj-Napoca, fiind cunoscută drept cântăreață, compozitoare, aranjoare, producătoare de muzică, cu precădere insteresată și activă în genul muzicii jazz. A studiat compoziția la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj Napoca, iar mai apoi jazzul la nivel de masterat la Royal Academy Aarhus din Danemarca, Royal College of Music Stockholm din Suedia și Sibelius Academy din Helsinki, Finlanda. În prezent e doctorandă la Sibelius Academy, departamentul de jazz, unde predă muzică, produce albume, organizează turnee, concerte și conferințe despre muzică.

A primit multe premii de-a lungul timpului, cele mai importante din perspectiva jazzului fiind Premiul al doilea și Premiul Publicului de la Montreux Jazz Voice Competition.

Cu toate că locuiește în Finlanda alături de soțul ei, care îi este și partener muzical, și de băiețelul lor născut anul trecut, Elena a rămas apropiată sufletește de țara în care s-a născut.

Elena Mîndru & Orchestra Română de Tineret celebrează Centenarul României cu un turneu inedit de jazz simfonic în perioada 6-9 septembrie 2018, motiv pentru care vă invităm să o cunoașteți mai bine prin intermediul acestui articol.

 

Primii pași spre jazz

Elenei îi este greu să spună dacă primul său succes a fost cel de la 17 ani când a câștigat Festivalul Mamaia Copiilor și Festivalul George Grigoriu sau la 7 ani când a participat la Tip Top Mini Top. Ce poate spune sigur e că a descoperit jazzul când avea 14 ani, prin Stefan Vannai, profesorul care împărtășea copiilor și studenților pasiunea sa pentru jazz la Palatul Copiilor din Cluj-Napoca.

Elena s-a format alături de creațiile unor nume ca Nina Simone, Dee Dee Bridgewater, Diane Reeves, Eva Cassidy, Aura Urziceanu, Herbie Hancock, Igor Stravinsky, Adrian Pop, Stefan Vannai, Efortless Mastery (Kenny Werner) și lista ar putea continua mult.

A fost influențată de mulți oameni din jurul său, muzicieni și non-muzicieni deopotrivă. Părinții Petru și Saveta sunt primii ei mentori, cei care au observat înclinația spre muzică și au susținut-o să facă ceea ce îi place. În timpul facultății de la Cluj, a avut bucuria să fie îndrumată de profesorul Adrian Pop, care a știut să vadă părțile bune din calitățile ei muzicale.

Din păcate, jazzul nu este predat în România în mod serios. Și din păcate, la nivel academic nu este întotdeauna luat în serios. Însă toate experiențele cumulate din concertele și proiectele pe care le-am avut de-a lungul carierei mele, munca cu fiecare muzician pe care l-am întâlnit m-au învățat multe lucruri și suficiente pentru a putea ține pasul mai apoi și în universități europene.

Elena Mîndru și-a construit viața pe principii solide, din care nu lipsesc respectul pentru cei din jurul nostru, păstrarea promisiunilor, recunoașterea propriilor greșeli și capacitatea de a oferi o mână de ajutor chiar fără a se aștepta ceva în schimb.

Cum a ajuns Elena Mîndru să studieze în Finlanda

A plecat din țară cu dorința de a studia într-un loc unde exista deja tradiție în a preda jazzul. Prima încercare a fost la Berklee College of Music din Boston, SUA, unde a fost acceptată cu o bursă parțială când avea 17 ani. Cum nu și-a permis să plătească diferența necesară, a ales să studieze în România după liceu. Asta i-a prins foarte bine, recunoaște ea acum.

Pentru masterat a aplicat la universități din Europa, mai aproape de casă. A fost acceptată în Nordic Master of Jazz, un program cu patru universități scandinave partenere, din Danemarca, Suedia, Finlanda și Norvegia. Așa a ajuns la Helsinki, Finlanda în anul al doilea de masterat.

A face muzică în România versus Finlanda

Finlanda investește mult mai mult în educația muzicală, într-un mod mai practic. Mulți oameni știu să cânte la un instrument, la un nivel începător-mediu. De aici pleacă mai departe multe detalii: interesul publicului pentru muzica live de orice fel, percepția publicului despre muzică și muzicieni, respectul publicului față de muzicieni, de profesorii de muzică. Aceste lucruri se văd și când vine vorba de muzica jazz.

Un muzician format în România învață întâi de toate în Finlanda ce înseamnă profesionalismul și modul de comunicare eficient. Există și excepții în mod evident, însă majoritatea vin cu partiturile studiate, la timp. Poți să ai încredere că programul se va respecta și că nu vor lipsi de la repetiții sau concert. Simplifică mult colaborările și munca cu ceilalți muzicieni. Uneori, Elenei îi lipseau aceste lucruri în România.

Pentru că în Finlanda există multe școli unde se predă jazzul și muzica pop, de timpuriu, există mult mai mulți muzicieni bine pregătiți și mai multe opțiuni de colaborare. Prin aceste colaborări, Elena a învățat să fie mai eficientă și mai productivă în felul de a lucra individual sau cu ceilalți muzicieni.

Elena Mîndru despre importanța educației muzicale a publicului în reușita unui concert

În ceea ce privește educația muzicală în România, Elena Mîndru consideră că avem multe extreme, la fel ca și partea socială sau financiară. Unii au parte de educație muzicală suficientă în termeni de ore, însă prea teoretică, iar alții nu au parte deloc. Crede că un balans, undeva la mijloc, cu o programă redusă, însă mai practică ar fi mai utilă în viitorul fiecăruia.

Educația muzicală este extrem de importantă în general, din punctul meu de vedere, în formarea oricărui individ. Reușita unui concert nu stă neapărat în educația muzicală a publicului, ci mai degrabă în deschiderea sufletului și a minții lor. S-ar putea ca o minte educată, însă fără deschidere sufletească să nu primească muzica în inima și judecata lui. La fel, o minte fără la fel de multă educație (muzicală sau de orice fel), dar cu sufletul deschis, care vibrează la fiecare sunet pe care îl aude venind de pe scenă.

Elena Mîndru aduce muzica românească către publicul de jazz din toate colțurile lumii

Elena Mîndru

Elena Mîndru aduce Symphonic Jazz-ul în orașe fără filarmonică

Elena Mîndru a preluat în repertoriul propriu piese scrise de compozitori români (Johnny Răducanu, Marius Popp, Adrian Pop, Dan Variu și alții) sau scrise de ea. O parte dintre ele au influențe din folclorul românesc și chiar versuri în limba română. Le-a cântat în New York, Aarhus, Aalborg, Stockholm, Tallin, Amsterdam, Rotterdam, Heidelberg, Mannheim, Helsinki și alte orașe din Finlanda sau Europa.

A avut doar remarci pozitive, mai ales în ceea ce privește limba română. Publicul ei este de obicei suprins de similaritatea în sonoritate cu spaniola, italiana (limbi apreciate și studiate ca hobby în Scandinavia), dar și de faptul că există piese de jazz din România.

Cum influențează cultura imaginea unei țări

Muzica și orice formă de artă în general joacă un rol extrem de important în imaginea unei țări. Mai ales în Scandinavia. Iar România ar trebui să învețe să profite de acest lucru. Ar fi bine să fim mai atenți la ce fel de știri transmitem presei internaționale, despre ce alegem să informăm pe ceilalți și în ce anume investim.

Investiția în cultură și în educație nu a fost niciodată în van. Finlanda în moment de criză economică a ales să investească în educație în loc să taie din finanțare, de exemplu.

Am uneori impresia că unii furnizori nu au nevoie de clienți, că o duc prea bine – cazare, masă, transport etc. În cazul furnizorilor de servicii, educarea timpuriu a simțului civic (despre care copiii din școlile finlandeze vorbesc tot timpul) ar face o mare diferență. În ceea ce privește instrumentele și infrastructura de transport, e o chestiune financiară evidentă. Cei din conducerea țării noastre ar trebui să ia o pauză de la a face circ și să se ocupe de lucruri necesare și importante.

Problemele diferă de la caz la caz, de la proiect la proiect. Uneori lipsa instrumentelor bune și a lipsei infrastructurii de transport îngreunează mult întregul turneu. Apoi, în unele cazuri, comunicarea lasă de dorit când vine vorba de servicii de orice fel. În plus, muzicii de calitate în România îi lipsește o promovare puternică în media.

Partenerul de viață și de scenă

A fi o familie atât în viață cât și pe scena e uneori un atu, alteori o provocare. Soțul Elenei, Tuomas J. Turunen, pianistul formației, a compus și orchestrat multe dintre piesele pe care cei doi le cântă. Sunt amândoi firi puternice și au viziuni diferite uneori, așa că au învățat amândoi ce înseamnă diplomația. Experiența i-a învățat cum să relaționeze într-o situație tensionată și cum să rezolve situațiile încordate atunci când sunt și alții în preajmă, mărturisește Elena Mîndru.

E în același timp și un atu, mai ales că cei doi călătoresc mult și nu trebuie să fie separați mult timp. Luca, baiatul lor, are deja în jur de 30 de zboruri la activ în primul an de viață.

Sfaturi pentru tinerii care vor să plece din țară

Elena Mîndru le recomandă tinerilor dornici să plece, să nu uite că în România sunt și lucruri pozitive. A pleca nu înseamnă întotdeauna spre mai bine. Performanța pornește și de la munca pe care o face fiecare dintre noi, etica studiului individual, nu numai de la ceea ce îți oferă o universitate din străinătate.

Apoi, aspectul social e un lucru important de considerat, pentru unii poate fi crucial. Dacă nu și-ar fi găsit alesul inimii în străinătate, Elena Mîndru s-ar fi întors în România, așa cum plănuise când a plecat la studii.

Mi se pare incredibil când aud că sute de mii de spectatori vin să asculte un DJ pe o arenă, iar filarmonicile adună cu greu cinci sute de spectatori. Nu sunt de acord cu zicala ”asta e ceea ce vrea publicul”. Cred că publicul vrea ceea ce i se oferă, mai ales când i se oferă insistent și cu o campanie de marketing puternică în spatele ofertei.

În septembrie 2018, Elena Mîndru aduce Symphonic Jazz-ul în orașe fără filarmonică

Elena Mîndru

Elena Mîndru aduce Symphonic Jazz-ul în orașe fără filarmonică

Elena Mîndru vă așteaptă alături de Orchestra Română de Tineret în luna septembrie, în 4 orașe din Transilvania fără filarmonică. Turneul se numește Symphonic Jazz in Transylvania și este organizat prin asociația sa culturală ACEM prin care se ocupă și de proiecte culturale. Concertele vor fi în Sighișoara (6 septembrie), Zalău (7 septembrie), Negrești-Oaș (8 septembrie) și Toplița (9 septembrie).

Acesta e un turneu co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Primăria Sighișoara, Primăria Zalău, Primăria Negrești-Oaș, Primăria Toplița cu sprijinul unor parteneri locali, naționali și internaționali precum Asociația Transilvania Cultural, KulturTandem International e.V.

În turneu o vor avea alături pe dirijoarea cubaneză Cosette Justo-Valdes, împreună cu Dan Variu la fluier și în calitate de compozitor, pe soțul ei Tuomas J. Turunen la pian, pe basistul Michael Acker originar din Brașov și pe tobarul bulgar Bobby Petrov.

Publicul din aceste orașe și din împrejurimi va putea face cunoștință cu un concert unic și extraordinar, în care muzica jazz este îmbinată cu muzica clasică, cu influențe folclorice românești. Ideea generală a turneului e să ajungă în orașe care nu dispun la ora actuală de filarmonică proprie și în care accesul la acest tip de eveniment este redus. Elena Mîndru speră ca la acest turneu să aibă un public cât mai mare și să inițieze o tradiție prin acest tip de concerte.

Mark Mesaroș

Mark Mesaroș are 15 ani, este elev la Colegiul Național Dragoș Vodă Sighetu-Marmației și a devenit celebru în România după ce a obținut titlul de campion mondial World Championship of Performing Arts, Division Winner, în 2016, la Hollywood. La doar 13 ani…

Drumul lui Mark Mesaroș până la titlul de campion mondial Arts Division la Hollywood

Într-o seară, navigând pe internet, tânărul Mark a descoperit un filmuleț pe youtube care i-a schimbat viața. A fost vorba de doi japonezi care, doar folosindu-se de percuția vocală, au creat mai multe piese antrenante treptat de la ritmurile de bază. Pornind de la respectivul video, Mark și-a găsit o nouă pasiune căreia i-a dedicat din timpul său în fiecare seară.

Deși era doar un copil, a hotărât că și la noi în țară trebuie promovat looping-ul combinat cu beatbox. Dacă ai talent și imaginație, se pot face minuni și combina ritmuri inedite, susține Mark. El pornește de la o joacă și încet suprapune beaturile până reușește să transmită audienței ce simte. Asta se întâmplă datorită faptului că se pricepe deja foarte bine să asocieze pasiunea și improvizația cu ideile sale.

Așa au început să apară și titlurile prin care i-a fost recunoscut talentul. De la reprezentări locale în 2012, când a fost desemnat cel mai talentat sighetean, a ajuns să cânte în deschiderea lui CRBL. În 2014 a fost finalist Next Star, unde a făcut ritmurile pentru finală și a avut un duet cu Anda Adam, aici adăugând și ritmuri de chitară compuse de el.

Mark Mesaroș

Mark Mesaroș & Anda Adam

Au urmat premii la Festivalul Internațional de Muzică (locul 1 la chitară clasică și primul loc în Gala cu piesa spaniolă Malaguena – 2015). Apoi, celebrul titlu de campion mondial World Championship of Performing Arts Division Winner 2016 (Hollywood, California).

Medaliile de acolo și placheta de World Champion din vitrină o să îmi amintească mereu că dacă ai un vis, poți ajunge până unde nici nu te gândești.

Toți acești pași nu ar fi reușit să îi facă fără sprijinul familiei. Tatăl său i-a cumpărat microfonul oficial Beatbox Battle din Anglia și loopstationul, care nu e tocmai ieftin. Părinții se bucură de succesul său și îl sprijină atât cât își permit pentru a-și continua dezvoltarea acestei pasiuni.

 

În beatbox și looping nu există limită la creativitate

De la Mark Mesaroș aflăm că în beatbox și looping nu există limită la creativitate. Acestea presupun suprapunerea de ritmuri din corzile vocale, pentru a crea o întreagă melodie cu ajutorul imaginației. Percuția vocală susținută cu ajutorul loopstation-ului se execută live, instant, fără înregistrare.

Combinația de beatbox cu instrumente și looping e ca un cub Rubik pe care ori de câte ori îl faci, îl mai desfaci odată tocmai pentru plăcerea aia de a face combinația din nou. Când îi place cum sună ceva pe moment, simte nevoia instant de a înregistra și de a mai adăuga scratchuri, care dau savoare muzicii precum sarea si piperul.

Când participă la un concurs sau concert, Mark Mesaroș spune că uită de tot ce e în jur. Dă tot ce are mai bun în el, interacționează cu publicul, îl antrenează și îl face să simtă ritmul care vrea, bucurându-se împreună de muzică. Conștient fiind că puțină lume face beatbox cu live looping, el merge mai departe cu inovația, adăugând chitara și alte improvizații. Astfel rezultatul e ceva nou, antrenant, ritmat. Cu acest gen de inovații muzicale a ajuns în doar câteva luni la 500 000 de vizionări pe youtube.

Mark nu a moștenit de la nimeni din familie talentul muzical. Cum nici nu există școli unde să se predea ce face el, Mark e profesorul, elevul, tehnicianul de sunet și criticul său.

Cu talentul te naști. Imaginația ți-l dezvoltă, publicul îl întreține iar vecinii îți bat în țeavă (glumește Mark Mesaroș)

Mark Mesaroș

Pian, chitara, beatbox, live looping… și lista continuă

Mark nu s-a oprit doar la prima sa pasiune. Descoperind că are talent, și-a dat seama că atunci când se asociază și pasiunea, poți trece repede de la un instrument la altul. Așa că a urmat cursurile școlii de muzică, învățând să cânte la pian, chitară, tobe și percuție.

Nu mă descalț și sar direct pe pian în living. Termin și plec la tobe. Îmi vine câte o idee în timp ce cânt.

Succesul nu se obține ușor chiar dacă ai talent. E nevoie de multă muncă prin care acesta să fie șlefuit. Unde e și pasiune, cam dispare timpul liber. Zilele lui Mark Mesaroș sunt mereu pline, așa că nu are timp să se plictisească. O zi de vacanță pentru Mark e dedicată în totalitate pasiunilor foarte diverse: tenis dimineața, repetiții după-masa, solo și alături de o formație rock din Sighet (Another Rock Summer) formată din tineri liceeni. Seara e pentru volei. Cu greu îi mai rămâne loc pentru plimbările cu bicicleta, cu prietenii, familia și cu câinele.

Seara citește mereu, măcar câteva pagini. Mark e conștient că viața artistică nu e atât de ușoară pe cât pare ea de la distanță, motiv pentru care pune școala pe primul loc, înaintea muzicii.

 

Cel mai frumos moment din viața lui Mark Mesaroș

Prima colaborare importantă a fost cea cu Anda Adam la Next Star, urmată de cea cu Andrea Antonescu în Los Angeles la Comunitatea de Români din California și de cea cu Vasilică Ceterașul în Maramures. Plecând de la invitația violonistului de a face un moment de entertainment pentru turiștii de la pensiunea sa, a ieșit ceva cu totul inedit din combinația ritmurilor de vioară cu beatbox.

Mark își amintește cum, la 40 de grade, în deschiderea Campionatului Mondial al Artelor WCOPA, îmbrăcat în cojoc și opinci din Maramures, striga cât îl țineau plămânii ”România”. După momentul său de concurs, din finala WCOPA a văzut la un balcon steagul României alături de mulți români care-l susțineau. După felicitările primite de la Consulul României și de la soția sa, au venit și propunerile de la case de discuri de la Hollywood, impresari. Cum condiția era să rămână o perioadă acolo, a decis că că încă nu e momentul să stea în SUA, așa că s-a întors acasă.

A preferat Maramureșul pentru că ”în SUA lumea e mai altfel, totul e comercial acolo”. Însă amintirea acelor momente este încă vie pentru Mark Mesaroș.

Mark Mesaroș

Sfaturile lui Mark pentru tinerii talentați

Mark Mesaroș îi sfătuiește pe ceilalți tineri talentati care vor să facă muzică, indiferent de forma ei, să creadă în steaua lor. Apoi, e nevoie să se pregătească pentru multă muncă fără de care nu se pot obține rezultate. Dacă mai sunt și vreo doi sponsori alături de puțin noroc, atunci combinația e perfectă, susține tânărul muzician.

Mark Mesaroș continuă să-și dezvolte aptitudinile muzicale și, chiar dacă deocamdată nu prea mai iese la rampă decât cu trupa rock în care cântă, șansele să-l vedem în curând din nou în prim plan sunt foarte mari. Totuși, Mark Mesaroș a înțeles că totul are un preț și că, la vârsta lui, școala trebuie să fie prioritatea principală.

Adrian Cutinov, scriitor de cuvinte destinate celor cu un dram de emoție

Cuvintele ne duc în locuri pe care nu ni le-am fi imaginat niciodată, stârnesc gânduri și idei, aprind pasiuni efemere, sau pot dărâma munți. Cuvintele evocă deopotrivă sensibilitate și tărie, dragoste și ură, alinare și durere. Despre arta de a imortaliza gânduri, despre cărți și oameni cu scriitorul Adrian Cutinov. 

 

Arta de a ilustra în cuvinte

Adrian Cutinov și-a descoperit singur talentul de a pune pe foi cuvinte care să ajungă la sufletul și inimile celor ce îl citesc. Deși nu cunoaște printre cei apropiați persoane care să-i împărtășească această înclinație și fără a urma o tradiție de familie în acest sens, crede totuși că diversitatea și comportamentul celor din jurul său l-au ajutat să observe anumite realități pe care să le poată transpune ulterior în scris.

A moștenit iubirea pentru cărți de la părinții săi, în perioada copilăriei văzându-i pe aceștia destul de des cu o carte în mână. Este foarte important ca un copil să crească înconjurat de cărți, și nu de ecranele televizoarelor. Asta, bineinteles, dacă părinții vor să-i insufle această dragoste.

Scrie din pură pasiune, exteriorizându-și nevoia de a se exprima prin acest tip de artă. Cred că face acest lucru cum nu se poate mai bine. Plin de modestie, afirmă că i se pare ciudat să se numească scriitor, acest apelativ fiind rezervat numelor mari din literatură: Marin Preda, Mircea Eliade, Eugen Barbu și alții.

De multe ori îmi este jenă să mă autodenumesc scriitor. Consider că umerii mei nu sunt suficienți de dezvoltați pentru a susține greutatea unei astfel de etichete. Sunt mai degrabă un om care încearcă să exprime frânturi din gânduri și suflet într-un mod vizibil, și anume pe hârtie.

În activitatea sa de autor a fost influențat mult de filozofie și în special de cea orientală, dar mai ales de oameni. Își alege cu grijă subiectele inspirându-se din poveștile lor, din speranțele și dezamăgirile acestora, ilustrând totul prin cele mai frumoase cuvinte posibile.

Mă inspiră oamenii. Cu poveștile lor. Cu speranțele și dezamăgirile trăite. Mă inspiră frumusețea unei femei. Mă inspiră soarele de primăvară. Mă inspiră toți cei care au devenit mari plecând de la nimic. Mă inspiră fuga dupa himere a oamenilor. Mă inspiră lacrimile de fericire a celor care-și cladesc visele.

Nu împărtășește părerea artiștilor ce afirmă că talentul se naște exclusiv prin muncă. Talentul este o precondiție a oricărui lucru măreț. Cât de mult sau cât de puțin talent ai și cum îl gestionezi, asta o faci singur ca scriitor. Munca îl șlefuiește. Îl adâncește. Îi dă o direcție. Îl înfrumusețează. Dar fără talent, este puțin probabil să poți deveni un scriitor bun.

La fel cum nu poți deveni un dansator de excepție dacă ești afon și nu simți muzica în sânge. Ritmul. Acolo este secretul. Hemingway spunea: “Pastrează-ți tenacitatea. Nu-ți pierde ritmul”

 

Atunci când scrisul devine pasiune 

Deși are deja două cărți publicate și un blog extrem de popular printre cititori, Adrian Cutinov afirmă că se află încă la început de drum.

Le recomandă celor ce își doresc cu ardoare ca prin cuvintele lor să lase urme adânci in sufletul cititorului, să scrie foarte mult până își vor deprinde un anumit stil. Să citeasca tot ceea ce le cade în mână, cărți bine scrise și cărți nu foarte bine scrise. Să înțeleagă motivația unui anumit scriitor de a trata un subiect și unde anume vrea acesta să ducă cititorul.

Fiecare carte este o dimensiune aparte, iar dacă scriitorul este mare, citind-o vei face parte din acel loc. Dacă scriitorul este extraordinar, nici nu vei realiza când s-a produs translația și ai ajuns in lumea lui.

Citind cât mai mult, cel care dorește să devină un maestru în arta cuvintelor va întelege că sunt scriitori atât de profunzi încât este nevoie să citești multe alte cărți inainte de a te apuca să-i studiezi pe aceștia. Altfel nu-i vei putea întelege.

Pentru a ajunge la publicul interesat de cărți este nevoie însă de promovare. Altfel nu există nicio șansă. Mai ales la noi în țară. Adrian Cutinov nu crede să fi vazut niciodată o promovare a vreunei carți la TV. Probabil, cu zeci de ani în urmă erau agenții guvernamentale specializate în promovarea autorilor români, căci limba unui popor este un izvor important al acestuia.

Așadar o persoana pasionată de scris va trebui să se promoveze pe banii săi.

Eu sunt sigur că dacă ar mai trăi încă ascuns pe undeva marele Oscar Wilde și ar scrie o carte sub un alt nume, deci o carte foarte bine scrisă, nu ar fi citită de nimeni fără o promovare adecvată.

 

De ce iubim femeile ?

Femeia și sufletul feminin sunt subiecte tratate atent atât în cele două cărți publicate de Adrian Cutinov cât și în articolele pe care scriitorul le postează zilnic pe blog-ul personal.

Vede femeia ca fiind un mister și consideră că dacă lucrurile ar sta diferit bărbatul s-ar plictisi și nu ar mai face tot posibilul să-i intre în grații. Sufletul feminin poate fi intuit, nu înțeles. A înțelege implică mintea. A intui implică inima.

De asemenea este convins de faptul că mulți bărbați ar putea ști ce vor partenerele lor cu adevărat dacă ar fi atenți la gesturile și la privirea acestora. Limbajul corporal este mult mai elocvent în cazul unei femei decât în cazul unui bărbat.

Adrian ne răspunde cel mai bine la întrebarea de ce iubim femeile citând dintr-un articol publicat pe blogul său:

Atunci când ne dorim să vorbim mai mult cu ele, ne par atât de inabordabile…!

Ne par perfecte atunci când le vedem îmbrăcate în rochițele frumos colorate în acele nuanțe ciudat de fermecătoare și ale căror denumiri noi nu prea știm să le pronunțăm.

Privirea lor misterioasă ne ține mereu în suspans. Ni se pare că au tot timpul un secret foarte bine ascuns și, oricât de mult am încerca să-l deslușim, dăm greș.

Vocile lor sunt mieroase și muzicale, dar nu dintr-o ipocrizie voită așa cum procedezi când dorești ceva fără să oferi nimic în schimb, ci dintr-o naturalețe specifică numai lor. Chiar și așa, fără să ceară, nimeni nu le-ar putea refuza nimic…

Atingerea lor lasă urme oricât de ușoară ar fi aceasta. Căci urmele lăsate de ele nu rămân în carne, ci în suflet…!

Acolo unde noi nu prea pricepem anumite lucruri, ele-și folosesc intuiția. Este o formă de a înțelege fenomenele și viața. O formă pe care noi nu vom ști s-o abordăm vreodată.

Avem nevoie de ele în viața noastră pentru a ne înțelege mai bine propriile alegeri și propriile decizii. Căci orice decizie luată de un bărbat, este influențată în mod subtil de o femeie din viața lui. Indiferent de tipul de relație dintre ei.

Uneori, ele ne dau impresia că ne abandonează, dar fără să ne dăm seama, ne susțin chiar dacă sunt departe de noi…

Asta pentru că femeile nu s-au născut pentru a fi jumătăți ale bărbaților. Ele s-au născut pentru a completa lipsurile și spațiile pe care le găsim în jurul nostru.”

După o perioadă destul de lungă în care femeilor li s-a interzis dreptul la liberă exprimare, acum trăim o nouă eră. Bărbații au inceput să recunoască toate acele calități ale femeilor care erau puse în umbră de societate până nu de mult.

Scriitorul crede că femeile au fost puternice dintotdeauna, numai că în aceste vremuri ele conștientizează mai mult acest lucru. Asta nu înseamnă că nu există și bărbați puternici. Secretul constă în echilibrul dintre ei și nu în manipularea unuia în avantajul celuilalt.

O femeie și un bărbat ar trebui să se completeze într-un mod armonios pentru a da naștere unei relații frumoase, căci fiecare dintre cei doi parteneri are calități native, dar și lipsuri.

 

Două cărți publicate… și o a treia pe drum

Și frunzele ascund emoții

Conform spuselor sale, prima carte – “Și frunzele ascund emoții” a scris-o dintr-un imbold de a pune pe foaie o poveste despre oameni. Acesta se adresează în egală măsură bărbaților cât și femeilor. Este o carte care are la bază dorința sa de a face oamenii mai conștienți în privința propriilor alegeri.

Este povestea unei frunze care călătorește printre oameni pentru că-și dorește foarte mult să evolueze. În urma acestei călatorii ea devine înțeleaptă. Astfel, ajunge să cunoască iubirea, speranța, bucuria și deznădejdea.

Prin ea afirmă că încearcă să scoată în evidență frumusețea lumii și faptul că noi, ca oameni, ne putem alege oricând o altă experiență de viață care să ne facă fericiți.

Cuvinte pentru femei scrise de un barbat

Cea de a doua lucrare, “Cuvinte pentru femei scrise de un barbat” este cartea care a luat naștere în urma sutelor de întrebări pe care le-a primit prin intermediul secțiunii “Discută cu mine” a site-ului pe care l-a fondat, www.desprerealitate.ro.

Asta deoarece a observat că multe femei diferite și-ar dori să primească răspunsuri cam la același tip de “furtuni interioare”.

 

Am incercat să adun în această carte cel mai des întâlnite intrebări. Subiectul, însă, nu este nici pe departe de a fi epuizat. Lumea interioară a femeilor este complexă și nu cred că există vreun bărbat care să poată atinge înțelegerea absolută în acest sens.

 

Pentru cei ce au plăcerea să îl citească, Adrian Cutinov va avea în curând o surpriză. Speră ca până la jumatatea lunii septembrie să poată fi răsfoită cea de-a treia carte a sa, care va fi un roman. Autorul afirmă că aceasta este pentru el o mare provocare și speră să nu-și dezamăgească audiența.

 

Nevoia de carte și viața de scriitor în România

Adrian Cutinov ne vorbește despre o realitate tristă. Conform statisticilor, un român cheltuie anual doar 3 euro pe cărți. Piața de carte este de 60 de milioane de euro iar dacă împărțim la o populație de 20 de milioane, cam acesta este rezultatul. Din aceste 60 de milioane, 30 sunt cheltuite pe autori străini. Deci, mai departe tragem concluzia oficială, că un român cheltuie pe cărți scrise de autori români cam 1,5 euro. Anual!

În Slovenia, de exemplu, o țară cu două milioane de locuitori, există o piața de carte de 75 de milioane anual. Nu mai comparăm cu alte țări care depășesc 2 miliarde de euro anual ca și consum de carte.

Din păcate, suntem ultimii din Europa și la capitolul educație.

Care să fie cauzele acestui fenomen?

În mediul urban încă se mai citește, dar în mediul rural carțile noi nu au contact cu oamenii decât dacă se achiziționează online. Distribuție de carte practic nu există!

Cauzele sunt diverse: neimplicarea statului, superficialitatea care ne definește tot mai mult, numărul de librării și edituri foarte mic raportat la numărul de locuitori. În definitiv, piața de carte este o afacere iar oamenii de afaceri nu sunt dispuși să investească banii în edituri. Nu ar scoate mai nimic.

Toate acestea fac ca un bestseller la noi să însemne 2000 de exemplare vândute, comparativ cu Franța, de exemplu, unde un bestseller poate însemna și 700.000 de bucăți vandute. Asta ca să vă puteți face o idee despre condiția scriitorului român.

Pe alte meleaguri scriitorii mari sunt priviți ca niște zei, iar la noi ca niște neadaptați social. Să nu mai vorbim că scriitorii mari sunt respectați pentru faptul că generează idei care pot schimba masele și asta ajută enorm societatea. Sunt gânditori.

Există posibilitatea ca și din cauza exploziei rețelelor sociale să citim atât de puțin. S-a demonstrat însă că piața de carte din țările civilizate nu a scăzut decât foarte puțin din cauza exploziei internetului. Este probabil o chestiune de obișnuință, de valoarea si de respectul pe care le acordăm unei cărți.

Adrian Cutinov crede că singura soluție pentru a ieși din acest impas ar fi ca un mare iubitor de cărti care să fie și foarte potent financiar să înceapă să investească în piața de carte din România.

Poate atunci vom vedea la TV și o reclamă la cartea unui autor român. Probabil, țara ne vrea needucați. Era o piesă foarte bună a trupei Sarmalele Reci – “Țara te vrea prost”.

 

Despre Realitate

În ciuda neîncrederii prietenilor săi, în anul 2012 scriitorul realizează primul blog personal, Despre Realitate. Timp de 3 ani publică periodic articole mai mult ca o formă de refulare. Începând cu luna martie a anului 2015 se hotărăște serios să meargă pe acest drum punând în construirea lui tot ceea ce are mai bun – sufletul său.

Recenziile și aprecierile venite din partea cititorilor l-au făcut să continue. Aici pot fi descoperite zilnic gânduri frumoase și cuvinte pornite din suflet.

Blogul este și va ramâne o interfață a mea cu cititorii, însa eu imi doresc să fiu scriitor, deci energia mea se va canaliza în cărți și mai puțin în articole. Sunt tehnici de scriere și de abordare diferite.

În momentul de față site-ul se bucură de o mare popularitate fiind foarte apreciat de audiența aflată într-o continuă creștere.

 

Viața lui Adrian Cutinov, dincolo de cuvinte

Dincolo de activitatea sa literară Adrian Cutinov se consideră un om obișnuit. Se trezește dimineața pentru a se duce la lucru iar odată ajuns acasă încercă să-și atingă potențialul artistic. Citește și scrie, ascultă multă muzică, uneori în timp ce scrie. Chiar dacă uneori acest lucru îl face să rămână treaz la ore târzii în noapte, nu se plânge. Arta cere sacrificii!

Se spune că Universul ne răsplătește eforturile, nu scuzele. Când faci ceea ce-ți place transformi efortul în bucurie pură. Este ca o alchimie internă. Mă bucur să pot vedea și simți atâta frumusețe și armonie în artă.

Călătorește destul de mult deoarece munca sa implică uneori și deplasări, iese cu prietenii și face sport, pentru că puțină mișcare te ajută să-ți păstrezi un corp sănătos și o minte focusată.

Își dorește ca într-o bună zi să poată trăi exclusiv din scris, să-și poată întâmpina cititorii cu cel puțin o lucrare pe an și să pătrundă încet și pe piața de afară prin traduceri. Deși recunoaște că acest lucru va fi destul de greu datorită costurilor imense pe care promovarea le implică.

Adrian Cutinov este călăuzit în viață de vorbele marelui poet Oscar Wilde și ne recomandă tuturor să fim noi înșine în orice situație. Doar așa vom putea fi pe deplin împăcați cu propria persoană. “Be yourself; everyone else is already taken.”, Oscar Wilde

Anca Mizumschi

La aproape 30 de ani de la absolvirea Facultății de Medicină, Anca Mizumschi își dorește ca pe cartea sa de vizită să fie scris, pur și simplu, ”scriitor român”.  A activat în medicină, jurnalism, marketing, psihoterapie. I-ar plăcea să se vorbească despre ea ca despre un scriitor care scrie pentru a schimba ceva și căruia îi place să dăruiasca. Apogeul carierei este ”Țara mea suspendată”. Este vorba despre o carte dedicată Centenarului, esențială pentru vremurile pe care le trăim în România anului 2018.

 

“Să mă descriu în cinci cuvinte: un om căruia îi pasă”

Anca Mizumschi provine dintr-o familie de medici la a treia generație. Bunicul din partea tatălui a fost pe front iar tatăl a fost un renumit cardiolog din ţinuturile Dobrogei. Sora sa este un medic realizat în altă țară.

Toată copilăria și adolescența, Anca Mizumschi și-a dorit să facă arheologie marină și să descopere mormântul lui Ovidiu. Dorința de a săpa în trecut s-a regăsit mai târziu în profesia de psihoterapeut. Tot timpul caută înţelesuri ascunse în trecutul pacienţilor, pentru a le vindeca suferinţele.

A cochetat şi cu Filologia şi Regia, dar tradiţia de familie a fost mai puternică în alegerea studiilor universitare. A urmat şi absolvit facultatea de medicină generală cu gândul de a se specializa ulterior în psihiatrie. Medicina a fost alegerea familiei, nu şi-a dorit niciodată să o practice. Drept dovadă a profesat ca medic numai vreo doi ani.

Însă a rămas cu convingerea că dacă scrisul e suficient de puternic în tine, scrii oricum. Iar scrisul a rămas mereu puternic şi a câştigat.

Medicină, psihologie, scris? Toate au un numitor comun: vindecare și cuvânt. Până la urmă, am făcut tot ce mi-am dorit să fac, am folosit cuvântul scris, cuvântul vorbit pentru a ajuta oameni, chiar dacă nu la nivelul la care mi-aș fi dorit să o fac.

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi: scriitor, medic, psiholog, jurnalist, om de marketing și iarăși scriitor

La finalul stagiaturii, Anca Mizumschi renunţa la profesarea medicinei cu gândul că vocaţia sa este alta. Ea știa că ar putea face mai bine oamenilor într-o altfel de profesie. Ideea că nu poate face medicină la nivel de mare performanţă, excelenţă şi perfecţiune, a deturnat-o profesional către psihologie şi psihoterapie.

Meseria de jurnalist, redactor de carte şi realizator de emisiune radio a venit oarecum firesc în efervescenţa românească postrevoluţionară. Efervescență care s-a potolit mult în secunda în care a intrat în posesia a doi băieţi proprii şi personali, de care este foarte mândră. La vremea respectivă, copiii au determinat-o să se gândească la o slujbă cu un program mai previzibil, de tipul celei de la 9 la 5.

Privind retrospectiv, partea de profesie petrecută în marketing m-a ajutat să înţeleg cât de greu este să convingi un om să scoată bani din buzunarul propriu şi să plătească pentru munca ta, indiferent dacă e vorba despre iaurtul pe care îl fabrici, cartea pe care o scrii sau ziarul cotidian. Cred că am învăţat în condiţiile unei economii de piaţă dure, că profesionalism şi impostură se scriu la fel în toate limbile pământului.

Scrisul a fost mereu un mod de exprimare a emoțiilor 

Scrisul a rămas mereu ca un debuşeu emoţional la care putea apela atunci când voia să se exprime. La întrebarea cât din ceea ce reprezintă acum ca profesionist este medicină, cât este psihologie, cât este talent scriitoricesc şi care dintre aceste fațete o exprimă cel mai bine, răspunde cu siguranţă că ceea ce o definește cel mai bine este scrisul.

Scriu dintotdeauna. Am din clasa I nişte caiete cu primele mele poezii – de când am învăţat să scriu. Mama spune că, înainte de a învăţa să scriu, spuneam poveşti şi fabulam tot timpul. Trăiam în lumea mea şi le povesteam despre animale imaginare, despre ce mi s-a întâmplat mie la grădiniţă, deşi, în mod evident, nu avea cum să mi se întâmple lucrul acela. A existat întotdeauna în mine o nevoie de evadare din real şi de a crea alte lumi paralele. Deci, răspunsul este: de când m-am născut.

Anca Mizumschi scrie fără un obiectiv anume

Nu are un plan personal editorial. Nu crede că trebuie să scrie o nouă carte, dacă este la fel cu cea anterioară. Încearcă în permanenţă ca uriaşa competitivitate externă care o înconjoară ca scriitor, să se transforme în competitivitatea proprie, internă. Singurul tip de competitivitate acceptat este ca următoarea sa carte să fie mai bună decât cea de dinainte.

„Scrisul necesită un efort crâncen, este de-a dreptul dureros să îți frămânți propriul tău creier la nesfârșit. Cotidianul pragmatic vine peste tine în mod brutal. Atunci ai anumite momente de oboseală psihică în care te întrebi – de ce mai scriu? Lupta mea cea mai mare nu este să scriu. Lupta mea cea mai mare este să trăiesc având deschisă în permanenţă starea de receptivitate şi nelăsându-mă învinsă şi copleşită de resemnare şi cinism”, declară cea care de doi ani de zile, vede realitatea românească prin ochii diasporei.

Anca Mizumschi portret

Anca Mizumschi

 

Exilul ca formă de automutilare

Sora Ancăi este prima persoană apropiată care a ales calea exilului. Din păcate, a fost nevoie ca statul român să o umilească până la ultimă instanţă ca cetăţean şi ca medic. Astfel a determinat-o să plece. A făcut parte din acea generaţie căreia i s-a anulat examenul de rezidenţiat. 11,000 de oameni între 25 şi 35 de ani – foarte mulţi cu familii şi copii – au fost uitaţi şi nu au mai primit salariile timp de mai multe luni.

Cum este să vii tu stat român şi să spui ”dragul meu cetăţean român, am uitat că exişti, că te-ai născut, că poate ai copii de crescut?”. Tragicul situaţiei este că nimeni niciodată nu şi-a cerut scuze în numele acelui stat român care îşi uită cetăţenii… Eu nu mai pot de atunci să judec pe nimeni care alege să plece. Experienţa exilului este grea, dacă ai rădăcini culturale şi spirituale adânci şi nu e pentru toată lumea.

În ceea ce o privește, Anca Mizumschi a emigrat în America la începutul anului 2016, pentru că s-a căsătorit cu un cetățean american de origine română. Nu face parte dintre oamenii care și-au dorit vreo clipă să emigreze, altfel ar fi făcut-o până la vârsta aceasta. I s-a întâmplat pur și simplu un fapt de viață, pe care nu l-a căutat, dar care a aruncat-o într-o criză de identitate din cauza lipsei unei motivații de tipul a reuși cu orice preț într-o altă societate.

Exilul pentru un scriitor poate însemna pustiul, neantul

De aceea, majoritatea scriitorilor se pierd sau revin constant la rădăcinile lor. Patria lor nu este neapărat un teritoriu geografic, este limba în care scriu. Chiar dacă ajung, la un moment dat, după foarte mulți ani, să fie bilingvi, definitorie rămâne limba maternă.

Limba maternă nu este doar un limbaj de comunicare; este universul personalizat al nașterii unui om într-un spațiu anume și într-un timp anume. Ea vine la pachet cu amintiri, mirosuri, legende, presimțiri și traume transgeneraționale. Limba maternă este vehiculul prin care tu, ca om, ești suma generațiilor care s-au născut înaintea ta și nucleul germinativ al generațiilor de după tine. După mine, o coerență necesară. Evident că orice formă de exil și renunțare la limba maternă întrerupe acest lanț al ADN-ului spiritual, transformându-te într-un invalid. Exilul este o formă de ciopârțire automutilantă, de aceea, de obicei, scriitorii nu renunță la universul în care s-au născut și s-au format.

Pentru Anca Mizumschi, au fost doi ani grei, tulburați și răscolitori. A ieșit din hărțuiala zilnică a României, și-a dat timp să se gândească, să se odihnească. După ce și-a limpezit gândurile, primul lucru care i-a venit în minte, a fost că abia acum poate face cu adevărat ceva pentru România și oamenii pe care i-a lăsat în urmă, acasă. Și așa a rezultat „Țara mea suspendată”, o carte a exilului interior și exterior…

 

„Țara mea suspendată” – o radiografie lucidă a crizei de identitate pe care o aduce exilul

„Țara mea suspendată” e o carte scrisă cu dragoste și înțelegere pentru România. A fost redactată în timpul exilului în Statele Unite ale Americii. Este o carte admirabil scrisă de o scriitoare şi jurnalistă talentată. Perspectiva aparține psihoterapeutului şi  medicului care analizează şi pune un diagnostic, dar dă şi soluţii de vindecare.

Mai mult decât o carte bună, „Țara mea suspendată” este cu adevărat necesară acestui moment de inerţie civică, de resemnare, de lehamite băşcălioasă în care ne aflăm. Cred că dă o altfel de dimensiune conceptelor de “patriotism”, “ţară”, “identitate naţională”, cuvinte devalorizate masiv în ultimele decenii de propagandă ante şi post Revoluţie.

Volumul în sine este o declarație de dragoste față de România și este dedicat Centenarului ei. L-am gândit pe de o parte, ca o dovadă a faptului că patriotismul real există. Pe de altă parte, ca o încercare de contraofensivă la propaganda oficială, cu stegulețe și demagogi politici de carton. Practic, pentru că eu nu am putut fi în stradă la mișcarea românească de tip #rezist, mi-am construit propria mea mișcare #rezist: am scris o carte. Asta e tot ce pot face, de cele mai multe ori, scriitorii. “Țara mea suspendată” este scrisă cu o gamă întreagă de sentimente, multe dintre ele contradictorii, pentru că este o carte despre relația tensionată cu țara mea, o țară de care sunt îndrăgostită și care mă chinuie. Și, ca în orice relație de dragoste și ură, nu există liniște acum între mine și țara mea.

Țara mea suspendată

Anca Mizumschi – Țara mea suspendată

“Bunul simț românesc s-a retras în viețile interioare ale oamenilor și nu apare la televizor.”

După experienţa exilului, sunt încă multe aspecte care o fac pe Anca Mizumschi să se simtă mândră de tot ce înseamnă România. Anca menționează bunul simț românesc, cel autentic, ancestral, necontaminat. La modul fundamental, poporul român are o imagine foarte clară despre dreapta măsură a lucrurilor. E înțelept, așa cum sunt vorbele bunicilor. Dacă acum ies în față numai veneticii și nu se vede altceva, este pentru că – sfios și neagresiv, așa cum îi este firea – bunul simț românesc s-a retras în viețile interioare ale oamenilor și nu apare la televizor.

Din fericire pentru mine, viața mea este plină de astfel de oameni, cu bunul simț la purtător și sunt mândră de asta. Și mai sunt mândră că nu au reușit încă să distrugă totul.

Ce are România şi nu are altă ţară din lume ca specific naţional? Râsu’-plânsu’. Uriașa noastră creativitate, versatilitate și puterea de adaptare sunt un tezaur. Anca crede că puterea noastră de a face haz de necaz, e motorul care ne mai ține în limitele sănătății mentale – atât cât ne ține. Suntem țara lui “am înfrânt”. Reușim să ducem în derizoriu orice: lumea politică, fenomenele naturale, viața de la cele mai mărunte aspecte ale ei, până la cele fundamentale.

Cred că ăsta este specificul nostru național și brandul nostru de țară: ducem în derizoriu tot ce e negativ, pentru a-l minimaliza. Noi nu luăm “taurul de coarne”, nu luptăm teutonic cu greutățile vieții. Le facem irelevante, banale și prin aceasta acceptabile, umane. Vorba lui Sergiu Nicolaescu: “Un fleac! M-au ciuruit.

Românii au nevoie să știe cine sunt – atât în plan individual, social, dar mai ales național

Anca Mizumschi - Tu știi cine ești?

Anca Mizumschi – Tu știi cine ești?

Experienţa exilului a adus în viaţa Ancăi multe poveşti ale românilor care au luat calea străinătăţii. Cu bune şi cu rele, dar mai ales cu toate eforturile de adaptare, cu suferinţa şi alienările care însoţesc orice proces de adaptare. Ca psihoterapeut, a pus cap la cap toate aceste poveşti. A identificat tipologii de români din diaspora şi mecanismele psihologice ale problemelor cu care se confruntă – ca indivizi, dar şi din perspectiva comunităţii pe care o formează.

Ce urmează după „Țara mea suspendată”? Anca Mizumschi plănuieşte o serie de seminarii de identitate naţională la care să aibă acces şi românii aflaţi în exil, dar şi cei care au rămas în ţară, prinşi în capcana inerţiei şi amorţelii spiritului civic. Cei pentru care patriotismul a devenit un concept desuet ori golit de orice substanţă.

Mie una mi se pare o responsabilitate uriaşă şi am vrut să aflu cum a ajuns la acest demers. Continuarea o puteți citi în interviul acordat Revistei CARIERE, în care dezvăluim un plan și o viziune extraordinară prin care Anca Mizumschi își propune să se implice în mod activ în societatea românească.

Un material realizat de către Daniela Palade-Teodorescu, Redactor Șef Revista CARIERE

 

 

Cristina Strecopîtov

Cristina Strecopîtov este prima femeie magician din România. De fapt, cine merge la spectacolele ei, n-ar spune că este un simplu magician, ci mai degrabă un cumul de talente (de la magie, la iluzionism, la mentalism și până la percepție extrasenzorială ESP). Pe toate le include în ”operele” ei și cu toate reușește să-ți acapareze atenția și imaginația.

Cortina este trasă, lumina difuză învăluie atmosfera în mister, iar liniștea spartă doar de zumzetele sensibile îți face inima să-ți bată mai tare și respirația să accelereze. Liniște! Începe spectacolul oferit de Cristina Strecopîtov.

Magia, dragoste la prima vedere pentru Cristina Strecopîtov

15 ani. Cristina participă la cursuri de modeling, dans, teatru și magie. Este primul contact cu magia și iluzionismul. O atrage atât de tare, încât, după numai patru ani, știe că acesta este drumul ei. Un drum pe care va merge pas la pas cu magia.

Primul număr de magie l-am făcut la 15 ani, pe scena unei case de cultură din București. Pe atunci urmam cursurile unei școli de modeling, teatru, magie și dans. Practic, atunci mi-am dat seama că sunt atrasă și curioasă de această lume magică.

În acea perioadă îl cunoaște și pe cel care-i va deveni ”profesor”, Andrei Teașcă, actor și magician. Cristina păstrează legătura cu el, iar după terminarea liceului, îl roagă să o ajute cu pregătirea pentru Facultatea de Teatru. Nu reușește din prima, însă, după încă un an de pregătire, viitoarea magiciană devine studentă la teatru.

Numai că în acest timp de pregătire, mintea și sufletul frumoasei fete rămân la magie. La ce ar putea ea face într-o astfel de lume și la cum ar arăta viitorul ei ca magician. Astfel, Cristina devine asistenta lui Andrei Teașcă, și începe să ”se afunde” tot mai mult în tainele magiei.

Între timp, m-am îndrăgostit atât de tare de magie, încât mi-am dat seama că acesta este, de fapt, drumul pe care eu îmi doresc să merg. Așa că am renunțat la  teatru în favoarea iluzionismului.

Cristina Strecopîtov a transformat pasiunea pentru magie în carieră

Cristina Strecopîtov

Nu după mult timp, Cristina și-a luat destinul în propriile mâini și a ales să meargă singură pe acest drum. Susținută și de familie (chiar dacă la început, mama ei a fost puțin dezamăgită că a renunțat la teatru), Cristina a început să-și construiască singură un nume în lumea magiei și a iluzionismului. A muncit mult (la început chiar și câte 10 ore pe zi), a observat, a căutat și a încercat până i-a ieșit. Căci, după cum spune chiar ea, magia nu e chiar la îndemâna oricui. Ca în orice domeniu e nevoie și de talent, dar și de multă muncă.

În spatele acestei meserii, se află multe ore de studiu, de practică. Sunt momente de magie pe care le poți prefecționa și în ani de studiu, depinde de dificultatea mișcărilor, de prestidigitația pe care acestea le implică, dar sunt și momente de magie mai ușoare, pe care le poți perfecționa într-un timp mai scurt, cum ar fi câteva zile. După câțiva ani de experiență înveți și inventezi mult mai ușor efecte noi de magie, devenind astfel un creator ce dă naștere unor spectacole.

Femeie într-o lume a bărbaților

Și, după cum spuneam și mai sus, Cristina Strecopîtov a și intrat într-o lume predominant a bărbaților. Nu degeaba presa a scris că este prima femeie magician din țară. Dar poate tocmai acest lucru o face deosebită și apreciată. Iar pentru ea, e o mare responsabilitate. Una pentru care lucrează zi de zi, minut de minut.

Rezultatul se vede în numărul de spectacole pe care le susține și în numărul mare de oameni care o admiră și o apreciază pentru ceea ce face.

Cât despre greutatea faptului că se învârte într-o lume ce aparține mai mult sexului masculin, Cristina susține că n-a simțit niciodată respingere.

Am fost primită cu brațele deschise și toți colegii mei magicieni îmi sunt alături atunci când am nevoie de un sfat sau atunci când mergem la întruniri ale magicienilor.

În plus, aceasta spune că printre sursele sale de inspirație se găsesc magicieni-bărbați celebri. Printre aceștia se numără: Jeff McBride, Daryl, David Blaine.

Perfecțiune pentru public

Însă mai important decât orice este pasiunea și iubirea cu care îți obișnuiești publicul, după cum declară Cristina. După care, e nevoie de talent, dăruire și putere de sacrificiu pentru aceasta artă. Toate acestea, au făcut-o pe tânăra magician să fie apreciată, iar spectacolele sale să fie fără cusur.

De altfel, cei care au participat chiar și numai la un singur spectacol de-al său pot confirma bucuria și dăruirea cu care Cristina Strecopîtov își cucerește publicul. Pe lângă care se adaugă noutatea, diversitatea și îmbinarea mai multor tipuri de artă. Așa se explică și faptul că tânăra se implică și în spectacole de teatru, televiziune și iluzionism.

 

Ce trebuie să știi dacă vrei să vezi un spectacol de-al Cristinei Strecopîtov

Cristina Strecopîtov

  • că este specialistă în Close-up. Ce înseamnă? Că un astfel de număr trebuie să fie executat în cel mai mic detaliu, fără nici urmă de greșeală. Pentru asta, artistul are nevoie de o recuzită simplă, am putea spune precum niște cărți de joc, monede, obiecte din viața de zi cu zi (scobitori, elastice, zaruri, șervețele, bancnote și altele).
  • Că este extrem de bine pregătită pe partea de mentalism. Mentalismul este o parte a iluzionismului care presupune citirea gândurilor, predicția, controlul minții, percepția extrasenzorială, telepatia și telechinezia. Mentalismul îl ajută pe magician să-și dezvolte foarte puternic latura psihologică.
  • Că îi place să picteze și să desezene, activități care o relaxează foarte tare
  • Că face chiar și spectacole pentru copii în care se deghizează în personaje de poveste. Un astfel de spectacol de magie îşi propune atât un scop educativ cât și unul care să aducă frumuseţea magiei și bucuria trucurilor de iluzionism în sufletele copiilor, să le provoace creativitatea și să le arate un univers extrem de incitant.

Sursă foto: Ciprian Strugariu

 

 

 

Costin Chioreanu

Costin Chioreanu este un grafician foarte cunoscut și apreciat în străinătate, unde are mai multe expoziții decât în propria țară. A colaborat cu numeroase nume mari ale muzicii Metal din lume, creând identitatea vizuală (coperți de albume, videoclipuri, afișe șamd) pentru formații renumite, din toată lumea. A lansat deopotrivă albume solo sau ca parte a unor proiecte muzicale. Prima sa carte se numește  „Magic as a Golden Mean” și a apărut în Finlanda la Svart Records. Vă prezentăm astăzi un artist complet, cu totul aparte în peisajul cultural românesc!

 

Drumul lui Costin Chioreanu spre performanță în artă

Costin Chioreanu s-a născut pe data de 13 martie 1982, în București. A studiat la Universitatea de Arte Plastice București, Secția Design Grafic, și tot acolo a urmat masteratul. A lucrat în publicitate, în diverse agenții și firme cu activitate conexă, încă din vremea facultății, iar de vreo şase, şapte ani a devenit independent.

Drumul spre grafică a început de la o vârstă foarte fragedă, când desena tot felul de lucruri pe care oamenii nu prea își doreau să le vadă. Mai târziu, a descoperit muzica rock și și-a găsit locul, universul în care putea să se desfășoare în voie.

Primele lucrări aplicate au fost redesenarea unor coperți de casete din colecția personală. Își cumpăra casete piratate, ca toată lumea, de pe tarabele din centrul Bucureștiului, și avea ce face… Poate vă mai amintiți calitatea deficitară a coperților, unele chiar lipsă, multe copiate sau mărite într-un mod grosolan la xerox…

Ani de zile mai târziu a început să lucreze cu trupe din țară sau din străinătate. După 15 ani de design de produs muzical, poate să se bucure de colaborări cu nume mari ale scenei Metal, precum Emperor, At The Gates, Marilyn Manson, Ghost, Arch Enemy, Napalm Death, Paradise Lost, Opeth, Arcturus și multe altele.

 

Ce înseamnă a crea o identitate grafică pentru un produs muzical?

Designul de produs muzical este o aplicație a designului grafic. Presupune cunoștințe din multe zone, de la aspectele tehnice specifice unui produs care urmează să fie printat, până la capacități artistice de a realiza ilustrații capabile să susțină grafic discursul muzical.

Fenomentul trebuie înțeles în cele mai mici detalii, pentru ca lucrarea ta chiar să aibă sens și să fie cu adevărat utilă. Nu este vorba de a face un „desenache”, ceva frumos acolo, care să placă unui grup de oameni. Caracteristicele muzicale trebuie exprimate vizual astfel încât ascultătorul să se poată bucură de armonia dintre mesajul și sentimentele pe care le transmit muzicianul și imaginea asociată.

Costin Chioreanu Earth Electric

 

Muzica lui Costin Chioreanu

Încă de la mijlocul anilor ’90, Costin Chioreanu a produs foarte multă muzică. Încercările copilăreșți s-au transformat treptat într-un nivel muzical pe deplin satisfăcător pentru Costin. Presa de specialitate l-a apreciat pentru proiectele solo sau pentru colaborări cu trupe precum Bloodway, H8, Protest Urban, Kandaon, Mediocracy, Cap De Craniu sau Nightpray.

Consideră că cele mai de succes materiale audio realizate până acum au fost albumele solo, sub numele său, Costin Chioreanu. Aceste release-uri s-au bucurat de cea mai mare atenție a caselor de discuri, precum și de cea a ascultătorilor din străinătate. Cam în aceeași situație se află și singura trupă de metal în care mai activează acum, respectiv Bloodway, o distribuție mondială cu trei discuri scoase la o casă de discuri italiană.

Cele mai faine colaborări de până acum le-a avut cu trupele At The Gates, Arch Enemy, Grave și Trial din Suedia, Einherjer, Vulture Industries și Mayhem din Norvegia, Oranssi Pazuzu și Hexvessel din Finlanda, Carach Angren din Olanda și Earth Electric din Portugalia. Sunt, iată, atâtea și atâtea nume, cunoscute sau nu publicului românesc, oameni de care astăzi îl leagă prietenii foarte frumoase.

Dintre colaborările cu trupe autohtone, le menționează întâi de toate pe DorDeDuh și The Thirteenth Sun, de asemenea pe Sincarnate, White Walls, Avatar sau Thunderstorm. Sunt oameni alături de care a avut chimie, viziune comună, rezultate de excepție și, bineînțeles, prietenii de lungă durată.

 

„Magic as a Golden Mean” – prima carte publicată, în Finlanda, la Svart Records

După atâtea și-atâtea experiențe, Costin a simțit nevoia să adune cele mai bune lucrări ale sale într-o carte. Faptul că aceasta a fost produsă de Svart Records nu este o întâmplare: reprezentanții editurii îi cunoșteau și apreciau munca încă din 2011, când Costin a fost prezent în Helsinki cu o expoziție de mare succes.

„Magic as a Golden Mean” conține o scurtă prezentare a drumului său, o combinație de amintiri, întâmplări, date fixe și inserții cu caracter filosofic. De asemenea, cele mai bune lucrări realizate până în 2014, împărțite în trei mari capitole: „Lumină”, „Întuneric” și „Magie”. Întreaga ediție a fost produsă în circa 1000 de exemplare și s-a vândut foarte bine, atât în țară cât și în străinătate.

Nu avem prea des șansa să aflăm diferența dintre o lansare de carte în Finlanda fața de una în România:

Există plusuri și minusuri de fiecare parte. Nu poți spune la final că varianta 1 este mai benefică decât varianta 2. Marele atu al lansărilor în străinătate este că pe plan logistic și legal, lumea este mult mai relaxată. Aici este o birocrație de nedescris, reguli peste reguli, taxe peste taxe. În rest, oameni de calitate sunt peste tot în lumea asta.

Costin Chioreanu 

 

Cât timp ne mai permitem să ținem în țară un mare artist internațional?

Costin trăiește aproape jumătate din an prin diverse locuri în lume. Celor care vor să plece, îi îndeamnă să nu se aștepte la minuni. Afară nu merg câinii cu covrigi în coadă, este mult de muncă și nu funcționează deloc cu românismele.

Am rămas în țară doar din simplul fapt că, cel puțin momentan, mi-aș complica viață foarte mult cu o plecare definitivă. În plus, aici, încă anumite lucruri sunt mai ieftine, aici am casa mea, nu trebuie să plătesc chirie. Când nu o să mai existe acești factori, voi pleca.

Costin este un artist internațional care își petrece mult timp acolo unde este apreciat. Este și normal să se străduiască să își surprindă admiratorii cu lucruri și creații tot mai evoluate. Senzația lui este că în România merită să fii artist doar dacă eșți fiul unui pictor sau personaj important, care trebuie să ducă mai departe tradiția și relațiile familiei.

În țară nu poți să faci ceva de succes, pentru simplul fapt că acestui popor nu-i plac oamenii de succes. Nu-i plac reușitele și adoră starea de rău și de sărăcie, fie ea și culturală. Cu oameni de genul ăsta nu are sens să îți mai pierzi vremea. Oricât de bun ar fi lucrul pe care-l faci, aici nu va fi apreciat, la modul real.

Cât despre elite, acestea lipsesc din toate zonele în care noi, România, chiar ne-am putea folosi de acest concept. Costin Chioreanu vede cu dezamăgire cum oameni independenți și talentați se chinuie să țină steagul sus. Fără mari relații sau venituri sunt considerați paria ai societății. Majoritatea fie sfârșesc plecând, fie își pierd absolut toate resursele, într-o luptă cu morile de vânt.

De la artă, la muzică, până la jurnalism și fotbal, tot ce este expus și promovat este numai balast. Este o combinație nefastă de exercitare a influenței familiei cu moșteniri cu blocarea sau defăimarea expresiei alternative. E ceva de genul: ești la noi la muzeu sau cânți la Sala Palatului, ești elită. Dacă nu, nu exiști.

 

Sfaturi pentru artiștii care vor să aibă succes

Viitorilor artiști plastici, Costin Chioreanu le recomandă să aibă nervii tari și să treacă peste ostilitatea așa-zișilor prieteni sau rude. Drumul este extrem de dificil chiar din cauza asta, în rest e o altă zona normală de exprimare.

Muncești pentru portofoliu, înveți, aplici, te implici, muncești tot timpul și renunți la foate multe plăceri sociale. Totul are un preț. Dacă ai impresia că faci trei desene, îți faci o pagină de Facebook și aștepți să îți vină lucrările pe bani și să devii celebru, ți-aș recomanda mai bine să îți ocupi timpul cu ceva mai util.

Sfatul său pentru artiștii care visează la succes este: ”Muncești și poate se întâmplă. Te prostituezi și îți iese sigur. Este alegerea ta.” Costin a ales calea cea grea și rezultatul a fost cam așa: în zona artistică a început cu adevărat să funcționeze după 10 ani de muncă, în zona muzicală nu a funcționat așa cum a sperat. A acceptat până la urmă muzica ca pe un hobby și muncește în continuare pe latura artistică.

Cea mai mare provocare pentru un artist în România este să ajungă să trăiască din ceea ce îi place să facă, fără să își schimbe carisma și felul de a fi. Chiar să îi placă și să fie plătit pentru asta.

Cu cât felul de a fi al omului este mai complex și mai adânc în analiză, cu atât e mai greu să răzbați. E clar că ceea ce îți place să faci este ceva din ce în ce mai puțin acceptat de către mase, iar rata unui posibil succes real scade foarte mult.

 

Pasiuni și planuri de viitor

Un concept drag sufletului lui Costin este Dark Bombastic Evening, un eveniment unic în Europa de Est. DBE este o platformă atipică ce susține spiritul underground, exprimarea artistică variată și de calitate, libertatea de opinie, deschiderea la nou și nestandardizat, bunul simț, decența în tot și toate. Cea de-a 9-a ediție anuală se va desfășura în spațiile RYMA din Cetatea de la Alba Iulia în perioada 15-18 august 2018.

La capitolul pictori preferați, Costin îl menționează pe Denis Farkas, un pictor de origine rusă care îl fascinează prin adâncimea înțelegerii întunericului. Este atât de expresiv și întunecat încât ai impresia că lucrările sale sunt dintr-o altă lume, spune Costin.

În rest, îi mai plac Max Ernst, Tivadar Csontváry, dar preferatul său rămâne Enrico Donati.

Drumul ales de Enrico Donati ar trebui să constituie în noul mileniu o bază a artei vizuale, nu fix opusul, acea prostie de origine medievală, care habar nu am prin ce psihoză în masă încă excită teribil cam toți privitorii.

În prezent, Costin Chioreanu are mai multe planuri la realizarea cărora lucrează în paralel. O nouă expoziție în Norvegia va fi sigur anul acesta și poate un nou disc solo.

Însă cel mai recent eveniment este expoziția ”The Anatomy of Darkness. A site specific journey”, găzduită de Muzeul Național Brukenthal din Sibiu. Vernisajul va avea loc vineri, 27 iulie 2018, orele 16:00. Expoziția face parte din cadrul programului ARTmania Festival și poate fi vizitată în perioada 27.07 – 26.08.2018. Costin își expune lucrările în cadrul acestui eveniment alături de Claudiu Doncuțiu, Andrei Szabo și Constantin Scărlătescu.

Costin Chioreanu

 

Costin Chioreanu a fost și este un om chibzuit. Cu excepția expresivității artistice sau muzicale, nu i-a plăcut niciodată să experimenteze sau să riște. Își trăiește viața încercând să înțeleagă și să învețe ceva din tot ce se întâmplă. De când era mic, analiza tot ce se manifesta în jurul său și nu a încetat nicio clipă să o facă. Probabil, tocmai de aceea se abține în a utiliza în discurul său concepte precum valoare sau mândrie.

Este un om dezamăgit de România care impresionează pe plan internațional. Ce putem face să îi schimbăm optica?