Costin Chioreanu

Costin Chioreanu este un grafician foarte cunoscut și apreciat în străinătate, unde are mai multe expoziții decât în propria țară. A colaborat cu numeroase nume mari ale muzicii Metal din lume, creând identitatea vizuală (coperți de albume, videoclipuri, afișe șamd) pentru formații renumite, din toată lumea. A lansat deopotrivă albume solo sau ca parte a unor proiecte muzicale. Prima sa carte se numește  „Magic as a Golden Mean” și a apărut în Finlanda la Svart Records. Vă prezentăm astăzi un artist complet, cu totul aparte în peisajul cultural românesc!

 

Drumul lui Costin Chioreanu spre performanță în artă

Costin Chioreanu s-a născut pe data de 13 martie 1982, în București. A studiat la Universitatea de Arte Plastice București, Secția Design Grafic, și tot acolo a urmat masteratul. A lucrat în publicitate, în diverse agenții și firme cu activitate conexă, încă din vremea facultății, iar de vreo şase, şapte ani a devenit independent.

Drumul spre grafică a început de la o vârstă foarte fragedă, când desena tot felul de lucruri pe care oamenii nu prea își doreau să le vadă. Mai târziu, a descoperit muzica rock și și-a găsit locul, universul în care putea să se desfășoare în voie.

Primele lucrări aplicate au fost redesenarea unor coperți de casete din colecția personală. Își cumpăra casete piratate, ca toată lumea, de pe tarabele din centrul Bucureștiului, și avea ce face… Poate vă mai amintiți calitatea deficitară a coperților, unele chiar lipsă, multe copiate sau mărite într-un mod grosolan la xerox…

Ani de zile mai târziu a început să lucreze cu trupe din țară sau din străinătate. După 15 ani de design de produs muzical, poate să se bucure de colaborări cu nume mari ale scenei Metal, precum Emperor, At The Gates, Marilyn Manson, Ghost, Arch Enemy, Napalm Death, Paradise Lost, Opeth, Arcturus și multe altele.

 

Ce înseamnă a crea o identitate grafică pentru un produs muzical?

Designul de produs muzical este o aplicație a designului grafic. Presupune cunoștințe din multe zone, de la aspectele tehnice specifice unui produs care urmează să fie printat, până la capacități artistice de a realiza ilustrații capabile să susțină grafic discursul muzical.

Fenomentul trebuie înțeles în cele mai mici detalii, pentru ca lucrarea ta chiar să aibă sens și să fie cu adevărat utilă. Nu este vorba de a face un „desenache”, ceva frumos acolo, care să placă unui grup de oameni. Caracteristicele muzicale trebuie exprimate vizual astfel încât ascultătorul să se poată bucură de armonia dintre mesajul și sentimentele pe care le transmit muzicianul și imaginea asociată.

Costin Chioreanu Earth Electric

 

Muzica lui Costin Chioreanu

Încă de la mijlocul anilor ’90, Costin Chioreanu a produs foarte multă muzică. Încercările copilăreșți s-au transformat treptat într-un nivel muzical pe deplin satisfăcător pentru Costin. Presa de specialitate l-a apreciat pentru proiectele solo sau pentru colaborări cu trupe precum Bloodway, H8, Protest Urban, Kandaon, Mediocracy, Cap De Craniu sau Nightpray.

Consideră că cele mai de succes materiale audio realizate până acum au fost albumele solo, sub numele său, Costin Chioreanu. Aceste release-uri s-au bucurat de cea mai mare atenție a caselor de discuri, precum și de cea a ascultătorilor din străinătate. Cam în aceeași situație se află și singura trupă de metal în care mai activează acum, respectiv Bloodway, o distribuție mondială cu trei discuri scoase la o casă de discuri italiană.

Cele mai faine colaborări de până acum le-a avut cu trupele At The Gates, Arch Enemy, Grave și Trial din Suedia, Einherjer, Vulture Industries și Mayhem din Norvegia, Oranssi Pazuzu și Hexvessel din Finlanda, Carach Angren din Olanda și Earth Electric din Portugalia. Sunt, iată, atâtea și atâtea nume, cunoscute sau nu publicului românesc, oameni de care astăzi îl leagă prietenii foarte frumoase.

Dintre colaborările cu trupe autohtone, le menționează întâi de toate pe DorDeDuh și The Thirteenth Sun, de asemenea pe Sincarnate, White Walls, Avatar sau Thunderstorm. Sunt oameni alături de care a avut chimie, viziune comună, rezultate de excepție și, bineînțeles, prietenii de lungă durată.

 

„Magic as a Golden Mean” – prima carte publicată, în Finlanda, la Svart Records

După atâtea și-atâtea experiențe, Costin a simțit nevoia să adune cele mai bune lucrări ale sale într-o carte. Faptul că aceasta a fost produsă de Svart Records nu este o întâmplare: reprezentanții editurii îi cunoșteau și apreciau munca încă din 2011, când Costin a fost prezent în Helsinki cu o expoziție de mare succes.

„Magic as a Golden Mean” conține o scurtă prezentare a drumului său, o combinație de amintiri, întâmplări, date fixe și inserții cu caracter filosofic. De asemenea, cele mai bune lucrări realizate până în 2014, împărțite în trei mari capitole: „Lumină”, „Întuneric” și „Magie”. Întreaga ediție a fost produsă în circa 1000 de exemplare și s-a vândut foarte bine, atât în țară cât și în străinătate.

Nu avem prea des șansa să aflăm diferența dintre o lansare de carte în Finlanda fața de una în România:

Există plusuri și minusuri de fiecare parte. Nu poți spune la final că varianta 1 este mai benefică decât varianta 2. Marele atu al lansărilor în străinătate este că pe plan logistic și legal, lumea este mult mai relaxată. Aici este o birocrație de nedescris, reguli peste reguli, taxe peste taxe. În rest, oameni de calitate sunt peste tot în lumea asta.

Costin Chioreanu 

 

Cât timp ne mai permitem să ținem în țară un mare artist internațional?

Costin trăiește aproape jumătate din an prin diverse locuri în lume. Celor care vor să plece, îi îndeamnă să nu se aștepte la minuni. Afară nu merg câinii cu covrigi în coadă, este mult de muncă și nu funcționează deloc cu românismele.

Am rămas în țară doar din simplul fapt că, cel puțin momentan, mi-aș complica viață foarte mult cu o plecare definitivă. În plus, aici, încă anumite lucruri sunt mai ieftine, aici am casa mea, nu trebuie să plătesc chirie. Când nu o să mai existe acești factori, voi pleca.

Costin este un artist internațional care își petrece mult timp acolo unde este apreciat. Este și normal să se străduiască să își surprindă admiratorii cu lucruri și creații tot mai evoluate. Senzația lui este că în România merită să fii artist doar dacă eșți fiul unui pictor sau personaj important, care trebuie să ducă mai departe tradiția și relațiile familiei.

În țară nu poți să faci ceva de succes, pentru simplul fapt că acestui popor nu-i plac oamenii de succes. Nu-i plac reușitele și adoră starea de rău și de sărăcie, fie ea și culturală. Cu oameni de genul ăsta nu are sens să îți mai pierzi vremea. Oricât de bun ar fi lucrul pe care-l faci, aici nu va fi apreciat, la modul real.

Cât despre elite, acestea lipsesc din toate zonele în care noi, România, chiar ne-am putea folosi de acest concept. Costin Chioreanu vede cu dezamăgire cum oameni independenți și talentați se chinuie să țină steagul sus. Fără mari relații sau venituri sunt considerați paria ai societății. Majoritatea fie sfârșesc plecând, fie își pierd absolut toate resursele, într-o luptă cu morile de vânt.

De la artă, la muzică, până la jurnalism și fotbal, tot ce este expus și promovat este numai balast. Este o combinație nefastă de exercitare a influenței familiei cu moșteniri cu blocarea sau defăimarea expresiei alternative. E ceva de genul: ești la noi la muzeu sau cânți la Sala Palatului, ești elită. Dacă nu, nu exiști.

 

Sfaturi pentru artiștii care vor să aibă succes

Viitorilor artiști plastici, Costin Chioreanu le recomandă să aibă nervii tari și să treacă peste ostilitatea așa-zișilor prieteni sau rude. Drumul este extrem de dificil chiar din cauza asta, în rest e o altă zona normală de exprimare.

Muncești pentru portofoliu, înveți, aplici, te implici, muncești tot timpul și renunți la foate multe plăceri sociale. Totul are un preț. Dacă ai impresia că faci trei desene, îți faci o pagină de Facebook și aștepți să îți vină lucrările pe bani și să devii celebru, ți-aș recomanda mai bine să îți ocupi timpul cu ceva mai util.

Sfatul său pentru artiștii care visează la succes este: ”Muncești și poate se întâmplă. Te prostituezi și îți iese sigur. Este alegerea ta.” Costin a ales calea cea grea și rezultatul a fost cam așa: în zona artistică a început cu adevărat să funcționeze după 10 ani de muncă, în zona muzicală nu a funcționat așa cum a sperat. A acceptat până la urmă muzica ca pe un hobby și muncește în continuare pe latura artistică.

Cea mai mare provocare pentru un artist în România este să ajungă să trăiască din ceea ce îi place să facă, fără să își schimbe carisma și felul de a fi. Chiar să îi placă și să fie plătit pentru asta.

Cu cât felul de a fi al omului este mai complex și mai adânc în analiză, cu atât e mai greu să răzbați. E clar că ceea ce îți place să faci este ceva din ce în ce mai puțin acceptat de către mase, iar rata unui posibil succes real scade foarte mult.

 

Pasiuni și planuri de viitor

Un concept drag sufletului lui Costin este Dark Bombastic Evening, un eveniment unic în Europa de Est. DBE este o platformă atipică ce susține spiritul underground, exprimarea artistică variată și de calitate, libertatea de opinie, deschiderea la nou și nestandardizat, bunul simț, decența în tot și toate. Cea de-a 9-a ediție anuală se va desfășura în spațiile RYMA din Cetatea de la Alba Iulia în perioada 15-18 august 2018.

La capitolul pictori preferați, Costin îl menționează pe Denis Farkas, un pictor de origine rusă care îl fascinează prin adâncimea înțelegerii întunericului. Este atât de expresiv și întunecat încât ai impresia că lucrările sale sunt dintr-o altă lume, spune Costin.

În rest, îi mai plac Max Ernst, Tivadar Csontváry, dar preferatul său rămâne Enrico Donati.

Drumul ales de Enrico Donati ar trebui să constituie în noul mileniu o bază a artei vizuale, nu fix opusul, acea prostie de origine medievală, care habar nu am prin ce psihoză în masă încă excită teribil cam toți privitorii.

În prezent, Costin Chioreanu are mai multe planuri la realizarea cărora lucrează în paralel. O nouă expoziție în Norvegia va fi sigur anul acesta și poate un nou disc solo.

Însă cel mai recent eveniment este expoziția ”The Anatomy of Darkness. A site specific journey”, găzduită de Muzeul Național Brukenthal din Sibiu. Vernisajul va avea loc vineri, 27 iulie 2018, orele 16:00. Expoziția face parte din cadrul programului ARTmania Festival și poate fi vizitată în perioada 27.07 – 26.08.2018. Costin își expune lucrările în cadrul acestui eveniment alături de Claudiu Doncuțiu, Andrei Szabo și Constantin Scărlătescu.

Costin Chioreanu

 

Costin Chioreanu a fost și este un om chibzuit. Cu excepția expresivității artistice sau muzicale, nu i-a plăcut niciodată să experimenteze sau să riște. Își trăiește viața încercând să înțeleagă și să învețe ceva din tot ce se întâmplă. De când era mic, analiza tot ce se manifesta în jurul său și nu a încetat nicio clipă să o facă. Probabil, tocmai de aceea se abține în a utiliza în discurul său concepte precum valoare sau mândrie.

Este un om dezamăgit de România care impresionează pe plan internațional. Ce putem face să îi schimbăm optica?

 

Victor Miron Cărțile pe față

Victor Miron este cunoscut în toată țara după ce a demarat cu un imens succes campania culturală de promovare a lecturii, ”Cărțile pe față” . În prezent este curator al speakerilor de la TEDxCluj și director executiv la ClujHub. A publicat până acum volumele ”Cărțile pe față” și ”Cartea de citit în doi”, iar acesta e doar începutul pentru un tânăr care a înțeles că atunci când îți stabilești obiective clare, poți obține rezultatele pe care ți le dorești.

 

Drumul lui Victor Miron de la Informatică și Business la ”Cărțile pe față”

Victor Miron s-a născut la Cluj-Napoca în 25 iulie 1985 și a absolvit Liceul ”Avram Iancu” din Cluj-Napoca.  Acolo i-a fost deschis apetitul pentru lectură de către o profesoară de română, doamna Mariana Muthu. A fost student la două facultăți (Informatică și Business), la care a renunțat înainte de a le finaliza. În prezent, Victor Miron este student la Facultatea de Științe Politice și ale Comunicării din cadrul UBB.

Proiectul cultural ”Cărțile pe față” a văzut lumina zilei la finele anului 2013, când Victor își făcea diverse planuri pentru anul următor. Obiectivele sale includeau mai mult sport, o alimentație mai sănătoasă și o creștere a numărului de cărți citite. Dintre toate planurile, s-a ținut mai mult de partea cu lectura, și de atunci, în fiecare zi, Victor citește minim o oră.

În ianuarie 2014, după câteva săptămâni de lectură zilnică, și-a dat seama că era mult mai creativ, că îi veneau mult mai multe idei și soluții la provocările cotidiene. Așa a avut curajul să promoveze lectura, văzând căt de mult bine îi face lui faptul că citește mai mult.

Cea mai recentă carte citită este ”Un bărbat pe nume Ove” de Fredrik Backman, o educație a inimii care te face să te uiți cu ochi mai îngăduitori la oamenii din jur.

Victor și-a asumat inițial campania ”Cărțile pe față” pe durata unui an. Au urmat încă 2, văzând că lumea reacționează bine la moduri inedite de promovare a lecturii. După această perioadă, a văzut că oameni din alte orașe (inclusiv din alte țări) încep să replice acțiuni din campania sa, iar acest fapt i-a dat entuziasmul necesar să și-o asume pentru 15 ani. Acum vrea să vadă pe câți alți oameni reușește să îi atragă spre lectură și, mai mult, chiar să înceapă ei campanii de încurajare a cititului.

Se spune că poți schimba lumea cu spada sau cu pana. Pe termen lung, miza e ca echipa să facă mai departe campanii în Cluj și să îi inspire pe alți oameni să promoveze lectura la ei în orașe.

 

De la cititor la scriitor a fost doar un pas de tango

Acest prim proiect i-a dat curajul de a publica propriile cărți. Victor se consideră un vechi cititor și un mult mai tânăr scriitor. El asociază cititul și scrisul cu tango-ul. La acest dans conduce partenerul, pe care Victor îl compară cu scriitorul. Partenera, cea care se lasă condusă, este echivalentul cititorului. Dacă în fiecare zi te lași condus în acest dans, la un moment dat ești curios cum e să și conduci.

Așa a ajuns să publice prima sa carte, un fel de jurnal al campaniei ”Cărțile pe față”. După care a mai scris câteva texte și volumul ”Cartea de citit în doi” – un manifest despre cât de plăcut este să citești o carte în cuplu, o alternativă la fel de plăcută ca vizionarea unui film sau a unui serial.

Cel mai bine crede că i se potrivește poezia, mai ales în forma de spoken word poetry (poezie scrisă special pentru a fi recitată).

Victor Miron Cărîile pe față. Foto credit: Andreea Boros

Foto credit: Andreea Boros

 

Cum se mai implică Victor Miron în viața culturală a Clujului

”Cărțile pe față” reprezintă doar o ipostază în care îl găsim pe Victor Miron în viața culturală a Clujului. Victor este un mare fan al conferințelor TED și TEDx, pe care le consideră, într-o oarecare măsură, o formă condensată, de tip trailer, a unei cărți.

Din ianuarie 2017, este curatorul speakerilor de la TEDxCluj. Asta înseamnă că Victor e responsabil cu selectarea și invitarea oamenilor care vorbesc la conferința anuală, oferind în plus suport în definitivarea discursurilor. E un mod foarte fain de a interacționa cu oameni pe care îi admiră, susține tânărul clujean.

În prezent, Victor Miron este și director executiv la ClujHub, unul din cele mai mari huburi din regiune, cu 2000 mp. Victor s-a alăturat echipei în septembrie 2017, la momentul mutării din vechiul spațiu de 300mp. A reușit în 10 luni să crească de la 30 la 200 de membri și crede că până la finalul anului va ajunge la capacitatea maximă de 300 de persoane.

A acceptat să facă parte din acest proiect deoarece i se potrivește ca sistem de valori. Victor crede mult în colaborare, în folosirea resurselor la comun, în puterea comunității, valori pe care le-a regăsit în totalitate la ClujHub.

 

Clujul cultural văzut prin ochii lui Victor Miron

Încet dar sigur, Victor a ajuns un nume important în viața culturală a Clujului. Din poziția sa, este în măsură să realizeze o radiografie a unei laturi mai puțin promovate a Clujului, cunoscut în primul rând pentru puternica dezvoltare a industriei IT.

Victor Miron consideră că lucrurile au progresat mult față de acum 15-20 de ani. Dacă în anii în care era el în liceu îi era frică să meargă prin parc, astăzi poate sta liniștit într-un hamac, cu o carte în mână.

La Cluj sunt tot mai multe festivaluri: de carte, de film, de muzică, de idei (conferințele TEDx), iar acesta e un lucru bun. Infrastructura ne arată deja limitele. A participat la conferințe TEDx la Londra, la Budapesta sau la Atena în amfiteatre minunate care puteau acomoda 2000+ persoane. În Cluj nu există astfel de săli, pentru mai multe de 1000 de persoane.

Cu toate acestea, Victor crede că lucrurile vor continua totuși să se dezvolte cultural și civic, atât la nivelul Clujului cât și la cel al întregii țări, dacă tot mai mulți oameni vor alege să se implice, ei direct, tot mai mult.

A concepe proiecte culturale care să se susțină singure este foarte dificil în România. Cu toate astea, în ultimul timp, încep să apară tot mai multe companii care vor să se asocieze cu proiecte culturale, ceea ce crește șansele unor sponsorizări de la sectorul privat. Important e să fie proiecte bine conturate.

Victor, alături de echipa lui, a început întotdeauna cu acțiuni mici. Au testat mai multe idei și pe acelea care au prins cel mai bine le-au replicat an de an.

Victor Miron Cărțile pe față 

 

Un tânăr care și-a găsit în cărți modelele de viață

Victor face parte dintre acei tineri care și-a găsit în cărți modelele de viață. L-a impresionat inițial ”adolescentul miop” a lui Eliade care, printre altele, se trezea în fiecare dimineață cu un minut mai repede față de ziua precedentă pentru a putea citi mai mult. După el au urmat persoaneje precum don Quijote (mai ales în versiunea rescrisă de Unamuno), prințul Mișkin, Micul Prinț. Aceste personaje l-au făcut idealistul cu inițiativă care e astăzi.

Victor valorizează generozitatea, creativitatea, bucuria, curajul, contribuția. Se simte inspirat de oameni cum sunt cei pe care îi invită la TEDxCluj: Vlad Voiculescu, Rita Carter, Mark Grist, Melania Medeleanu, Cătălina Curceanu, Andrei Roșu.

Modelele lui în viață sunt oameni ca Eliade, Cioran, Ionescu, Sorescu, Blaga, Stănescu. Dintre contemporani se gândește cu drag și respect la Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Oana Pellea, Mircea Muthu, Andreea Roșca, Mona Dîrțu, Gabriel Liiceanu.

 

Nu trăim ca să citim. Citim ca să trăim

Întrebat ce are România atât de frumos încât a decis să rămână în țară când tot mai mulți aleg calea străinătății, Victor Miron susține că a rămas aici în primul rând datorită oamenilor apropiați: familie, prieteni. El crede că românii onești, profesioniști și omenoși fac cinste României din orice loc al lumii își desfășoară activitatea. Se bucură și de faptul că mulți acumulează experiență și expertiză în străinătate, după care se întorc în România și contribuie la dezvoltarea ei.

Ca plan de viitor, și-a asumat campania pe 15 ani ”Cărțile de față”, din care au trecut 4 ani și jumătate, așa că știe ce va face în următorii 10 ani. În plus, va continua să se implice în conferințele TEDx și în ClujHub. În rest, plănuiește să zâmbească, să iubească, să ajute și să se bucure de viață.

Victor Miron ne amintește că lectura nu este un scop în sine. Nu trăim ca să citim, citim ca să trăim. El citește pentru a vedea viața cu alte cuvinte și pentru că îl ajută să trăiască mai mult, mai frumos și mai atent cu lumea din jur.

Îndemnul lui pentru toți oamenii este să fie curajoși, să vorbească mai mult despre cărțile care le-au plăcut, să își ofere cadou cărți și, pe cât posibil, să devină ambasadori ai lecturii citind în spații publice (parc, autobuz, tren, avion, rețele de socializare).

Și, de ce nu, să urmărească pagina de Facebook, unde proiectul Cărțile pe față are deja peste 100.000 urmăritori. Un semnal mai mult decât îmbucurător pentru cultura românească a mileniului 3, pentru care Victor Miron este deja un reprezentant de seamă.

Victor Miron Cărțile pe față Foto credit: Nicolas Friess

Foto credit: Nicolas Friess

Artist, interpret și îndrumător pentru zeci de generații, profesorul Cosmin Culea este omul de la țărmul Mării Negre ce și-a dedicat viața studiului instrumentului cu coarde, împărtășind în același timp din experiența sa celor aflați la început de drum în lumea fascinantă a muzicii de chitară.

 

S-a născut in luna septembrie a anului 1978 în orașul Constanta. Crede că șansa de a se naște într-un oraș mare, cu tradiție in domeniul reprezentării artelor, i-a influențat în mare măsura atât cariera muzicală cât și activitatea pedagogică pe care o desfășoară în prezent.

Își aminteste cu plăcere cum în timpul perioadei preșcolare visa să poată cânta la pian și imita artiștii momentului imaginându-și mesele grădiniței ca fiind adevarate claviaturi. Nu a stat prea mult pe gânduri și la vârsta de 8 ani a început studiul teoriei muzicale și a pianului sub îndrumarea profesorilor Nițu și Grigore, dascăli de renume din cadrul Liceului de Muzică din Constanța.

Însa în ciuda progreselor evidente și a noțiunilor teoretice de bază ce i-au deschis un nou orizont în lumea artelor muzicale, tânărul Cosmin a observat că nu este atras foarte mult de pian și s-a decis să caute un alt instrument care să îl reprezinte.

Procesul de formare al unui chitarist excepțional

Fiecare piesă sau zi cu o chitară în mână reprezintă o formă de relaxare.

Revelatia a avut loc la vârsta de 12 ani, in urma unui concert televizat susținut de trupa „Celelalte Cuvinte” și a audiției spectacolului „Friday Night San Francisco” – interpretat de nume consacrate din lumea muzicii instrumentale precum Al DiMeola, John Mc Laughlin, Paco DeLucia. Primii pași în studiul chitarei îi face sub îndrumarea fratelui său.

La 14 ani devine tânăr absolvent al Școlii de Chitară a profesorului Cojocaru din cadrul Clubului SNC Constanța.

La 17 ani încheie cursurile Școlii Populare de Artă, secțiunea chitară, la clasa profesorului Axinte.

Participă la o serie de lecții și cursuri și își stabilește singur un program îndelungat și riguros de studiu individual. Totul pentru a stăpâni noi tehnici de interpretare, a-și dezvolta auzul și a-și spori cunoștințele de teorie muzicală. Ulterior devine absolvent al Facultății de Muzică din cadrul Universității Ovidius din Constanța.

Chitaristul Cosmin Culea a activat de-a lungul timpului în peste 20 de trupe și formații, alături de nume celebre ale muzicii instrumentale contemporane, precum Sebastian Burneci (Loredana, Ștefan Bănică Jr.), Florin Romașcu (Sistem), Adi Ciuplea (Vița de Vie, Platonic Band), Ionuț Micu (Talisman, Phoenix, Krypton), Laura Mihăilă (ex Valahia) în trupe precum Wolfram, Zero Grade, Stingray, Black Sea Orchestra, Blues Project și multe altele. De asemenea, timp de 4 ani a lucrat ca muzicant profesionist pe vase de croazieră.

Studiu, talent și ”Lecții de chitară Constanța”, cu Cosmin Culea

Satisfacții există în fiecare zi, elevii devin pasionați de muzică bună, iar chitara devine pentru ei un nou mod de viață și gândire.

Din dorința de a transmite mai departe cunoștințele și experiența acumulată în cei peste 20 de ani de carieră și încurajat de soția sa, profesorul Cosmin Culea a pus bazele proiectului ”Lecții de chitară Constanța”. Aici oferă cursuri de chitară și chitară bass pentru orice nivel de pregătire și pentru orice vârstă.

Cât despre talent, acesta nu face decât să scurteze și să eficientizeze timpul petrecut pentru învățarea unor tehnici și piese noi.

Cosmin susține că oricine dorește să descopere tainele chitarei poate ajunge să cânte la un nivel acceptabil piese cunoscute din repertoriul internațional la numai 2-3 luni de la începerea cursurilor. După 6 luni de studiu, ar putea chiar să activeze într-o formație ca instrumentist.

Performanțe uimitoare pot fi obținute într-o perioadă scurtă de timp printr-un efort susținut atât din partea profesorului cât și a elevului. Asta presupune un singur lucru esențial – Seriozitate! Iar un profesor bun va trebui să posede o bună cunoaștere a instrumentului și o doză mare de răbdare, tact ori cunoștințe de psihologie pentru a-și putea ajuta astfel elevii să depășească toate obstacolele.

Deși se poate studia și fără un profesor, timpul pierdut și lipsa unor repere teoretice, practice sau de repertoriu te pot ține blocat într-un fel de labirint din care nu poți să ieși.

Cosmin Culea nu exclude nici varianta cursurilor online, însă crede că acestea s-ar potrivi cel mai bine unei persoane ce are deja o anumită experiență. Multitudinea de site-uri și specialiști este enormă. Fără un anumit ”filtru”, un pasionat nu va putea avea niciodată rezultatele pe care și le dorește.

Locul muzicii instrumentale în societatea românească

Artistul observă cu regret cum locul muzicii cântate cu ajutorul instrumentelor scade în favoarea unor programe sau softuri. Astfel, sunt adulați oameni care compun muzica de pe un calculator, iar cei care studiază ani de zile pentru a face performanță sunt oarecum dați la o parte fără a li se acorda meritele cuvenite.

Însă, din fericire pentru noi, chitara este un instrument foarte căutat care capătă foarte mulți adepți în ziua de azi.

Dacă știi să cânți la chitară ești deja popular într-un grup de prieteni!

Ca și alte instrumente muzicale, chitara poate oferi celui ce îi descoperă tainele o stare de relaxare, un stimulent pentru dezvoltarea creativității și chiar un refugiu din agitația mondenă în care interpretul să se poată regăsi spiritual. Pasajele compuse și improvizațiile pot deveni astfel o introspecție personală, o modalitate de a evada dintr-o anumită stare și de a intra în alta.

Profesorul recomandă tuturor celor interesați să-și satisfacă curiozitatea și să facă primul pas în formidabila lume a chitarelor, pentru că nu vor regreta. Drumul spre a deveni chitarist este pe deplin presărat cu satisfacții.

Găsirea unui profesor îndrumător ar trebui să fie prioritatea întâi a oricărui aspirant. Dacă însă cineva dorește totuși să descopere aceste taine în mod individual, ar fi bine să evite chitarele din supermarket-uri, multe dintre ele având doar scop decorativ.

Pentru viitor, maestrul Cosmin Culea își propune să continue dezvoltarea laturii sale artistice prin reînceperea studierii pianului, canto și pictură. De asemenea și-ar dori să călătorească mai mult și să aibă timp pentru lucrurile care îi fac plăcere.

Sperăm ca prin povestea artistului să putem contribui cât de puțin la creșterea interesului pentru muzica de calitate, pentru artă în general și să oferim astfel un plus de motivație celor ce nu îndrăznesc încă să-și urmeze visul.

Fă din viața ta muzică și în sufletul tău va fi mereu o sărbătoare! Cosmin Culea

Cosmin Culea

Elena Druță

Într-un prezent în care se vede clar că interesul oamenilor este mai mult pentru tehnologie decât pentru literatură, descoperim fascinați și tineri din noua generație care nu doar citesc mult și calitativ, ci și scriu, îndemnați fiind de o renaștere a lecturii în cotidian. O asemenea tânără, cu o pasiune veche pentru citit și scris, este autoarea cărții “Fiind Imagine. Eseuri din adolescență”, Elena Druță. Simpatica moldoveancă, cu o carte la activ și cu alte planuri mărețe pentru viitor, ce studiază medicina veterinară, are rădăcini puternice în România.  

 

Blogger, scriitor, vlogger de carte, medic veterinar în devenire. Elena reușește să îmbine toate activitățile zilnice datorită unei bune organizări. Fiind adepta “listelor și a zilelor programate”, își împarte timpul în mod echitabil între studiu, pasiuni, timp liber și prieteni.

Fascinată dintotdeauna de lectură și povești, Elena obișnuia să inventeze pe loc diverse scenarii, pe care le împărtășea prietenilor încă de când era mică. Iubește poveștile și acum, căci acestea i se par “o ieșire din lumea reală’’, un refugiu pentru gânduri și suflet.

Apoi, Elena a simțit că lumea ei imaginară trebuie să bucure și pe alții.

Ideea de a transpune toate aceste texte ale mele pe hârtie a venit mai mult din dorința de a împărtăși cu lumea ceea ce cred eu și părerile mele. De fapt, dorința de a împărtăși cu lumea imaginația mea.

Astfel, din dorința de a se face auzită, a scris cartea “Fiind imagine. Eseuri din adolescență’’. O creație inspirată din poveștile și portretele oamenilor întâlniți în perioada adolescenței.

 

Începuturile pasiunii pentru scris

Încurajată de părinți, Elena a plecat de acasă la 16 ani pentru a studia matematică și informatică la Iași. Acest pas important avea să-i schimbe viața, drept pentru care le este deosebit de recunoscătoare părinților pentru sprijinul acordat în toți acești ani.

Deși tatăl său este scriitor, nu el a determinat-o să devină autor de carte. Scânteia care a declanșat marea pasiune pentru scris a fost revista școlii. După ce a participat la câteva ședințe și a început să scrie articole, Elena și-a dat seama cât de mult este atrasă de transpunerea gândurilor pe hârtie.

Încet, încet am trecut la un blog, la propriul meu blog. Și cred că de aici … de fapt revista școlii a fost acel impuls de care aveam nevoie.

 

Publicarea cărții, un drum anevoios

Visul oricărui scriitor este să fie dorit și publicat de o editură cât mai importantă, care să dea viață manuscrisului și să-l prezinte unui public cât mai larg. Dar, până acolo, este cale lungă.

Publicarea unei cărți presupune numeroase obstacole, încercări și refuzuri. Trebuie să cauți, să te interesezi de unul singur, pentru că nu vine nimeni la tine să îți spună ”Ce frumos scrii! Hai să te publicăm!”

Dacă nu încerci și nu bați la toate ușile, nu vei avea un rezultat.

Prima carte și-a dorit să fie publicată la o editură din România, însă, pentru următorul volum, Elena va lua în considerare și editurile din Republica Moldova.

 

Ce înseamnă o carte bună pentru Elena Druță?

Pentru tânăra noastră scriitoare, o carte de succes înseamnă un volum care te ține cu sufletul la gură, personaje care stârnesc sentimente și trăiri, dar și un stil captivant, specific autorului.

Și consider o carte bună acel volum pe care îl închid … și după mă mai gândesc la ce se mai întâmplă sau la ce s-a mai întâmplat cu personajele sau unde au dus deciziile acestora.

Pe lângă conținut, un factor important este coperta. Atunci când reflectă magia conținutului, coperta devine un criteriu de selecție important pentru cititori. Deși nu cunosc subiectul sau autorul cărții, oamenii atrași de coperțile frumoase merg mai departe și cumpără acele opere.

Din fericire, coperta volumului publicat de Elena a fost o surpriză plăcută, întrucât editura a surprins esența cărții printr-o combinație de simboluri ce alcătuiesc o imagine perfectă.

 

“Fiind Imagine”, o carte pentru toate vârstele

Această colecție de eseuri se adresează adolescenților dornici să găsească răspunsuri la întrebări pe care nu vor să le pună nimănui”. De asemenea, adulților cuprinși de nostalgie, care își doresc să retrăiască cea mai frumoasă perioadă din viața lor – adolescența.

Elena Druță: Este o colecție de eseuri, ceea ce înseamnă că poate fi citit la o cafea, poate fi citit seara înainte de culcare. Este o lectură relaxantă, care te binedispune.

O descriere mult prea modestă, pentru o operă proprie. Ce lipsește însă este valul de laude pe care l-a primit, pentru maturitatea de care a dat dovadă, pentru stilul complex și adecvat fiecărei povești și fiecărui cititor deopotrivă.

Confirmarea? În iunie 2018, Uniunea Scriitorilor din Moldova îi conferă Elenei Druță, în cadrul Galei Scriitorilor premiul pentru debut pentru opera sa!

Elena Druță

Fiind Imagine. Eseuri din adolescență, de Elena Druță

Omul și autorul Elena Druță – Planuri de viitor

Deoarece îi place foarte mult domeniul pe care și l-a ales, Elena își propune să profeseze ca medic veterinar clinician. În prezent, lucrează la un roman fantasy, despre care ne va spune mai multe la momentul potrivit. Pe lângă studiu și creație literară, Elena citește, scrie pe blog și brodează pentru a se relaxa.

Pentru că iubește facultatea aleasă și scrisul în egală măsură, nu știe încă în ce direcție se va îndrepta. Preferă să lase timpul să răspundă la această întrebare.

Cert este că România este țara în care se simte “acasă” și în care dorește să rămână. Iubește muntele și marea din țara noastră, dar și numeroasele atracții turistice, ce te impresionează de fiecare dată când le revezi.

Nu cred că există o țară perfectă, unde odată ajuns, viața ta a devenit minunată și totul este la locul său și ești fericit. Orice țară are atât aspecte bune, cât și aspecte rele. Ține foarte mult de individ și de cât este dispus să muncească pentru ceea ce vrea să obțină. Și cred că avem un viitor atâta timp cât decidem noi ce vrem să facem și nu altcineva în locul nostru.

 

Am avut șansa să cunosc o persoană surprinzător de matură, și în același timp perfect adecvată vârstei ei. Elena își îmbină pasiunile în mod armonios: citește, scrie, învață, se distrează.

Este o tânără ca oricare alta, cu ceva special. S-a remarcat deja la o vârstă fragedă și cu certitudine vom mai auzi de ea.

Va fi nevoită să aleagă între a fi autor de carte sau medic veterinar. Fără îndoială, orice drum își va alege – va face totul cu o pasiune ieșită din comun.

Marele ei vis, de a publica o carte până la 25 ani, s-a îndeplinit. Pentru asta, dar și pentru că exemplul ei ne confirma faptul că tânăra generație încă este interesată de lectură, Elena Druță merită să intre în Elita României!

 

*Elena Druță ne-a fost recomandată de către Oana M. Ștefan. Dacă știi și tu alți români remarcabili, ajută-ne să-i descoperim!

Istvan Aryanosi

Istvan Aranyosi predă filosofia de 11 ani la Universitatea Bilkent în Ankara, prima universitate privată din Turcia. Aici îi învață pe studenții turci metafizica, filosofia minții, filosofia științelor cognitive, filosofia limbajului, filosofie politică antică și modernă.

 

Câteva repere biografice demonstrează că Istvan a cochetat aproape tot timpul cu domeniul filosofiei. Născut în Sighet pe 19 august 1975, face primii pași în carieră mutându-se în București pentru a urma cursurile facultății de filosofie.

Deși îi este greu să trăiască în București din cauza banilor puțini, își amintește cu plăcere de mulți oameni ai acelor vremuri. În anii 1997-1998 a lucrat ca jurnalist și a cunoscut mulți intelectuali români, în special asociați cu mișcarea democratică din acele vremuri, cu Emil Constantinescu și Convenția Democratică.

În 1999 pleacă la Budapesta pentru un masterat în știinte politice la Central European University. A fost o experiență nouă și pozitivă, învățând să lucreze într-un sistem academic copiat din USA. Câțiva ani mai târziu, Istvan Aryanosi a ajuns să fie primul doctor în filosofie al CEU.

In 2003 este visiting fellow la University of Arizona și îl cunoaște pe David Chalmers, o celebritate in filosofia contemporană. ”Un tip foarte deștept, extrem de iute în gândire”, îmi spune Istvan. Are șansa să lucreze direct cu David în 2006-2007, în calitate de post-doctoral fellow la Australian National University, de mulți ani numărul 1 in lume în filosofia minții.

În 2007 primește oferta de a preda în Turcia. Predă filosofie de 11 ani la Universitatea Bilkent în Ankara, prima universitate privată din Turcia, deschisă in 1984. Bilkent are un mare prestigiu în Orientul Mijlociu, cu redare exclusivă în limba engleză și cu o structură curiculară similară cu cea a universităților din Statele Unite.

S-a specializat în metafizică, filosofia minții și filosofia religiei. Toate acestea într-o abordare analitică, adică bazată pe analiza logică și conceptuală.

 

Consacrarea pe plan internațional

A publicat până acum două cărți: The Peripheral Mind (Oxford University Press, 2013) și God, Mind, and Logical Space (Palgrave Macmillan, 2013). De asemenea, peste 20 de articole în reviste internaționale, pe diverse teme, cum ar fi: problema minte-corp, cauzalitate, logica identității, ontologia umbrelor, implicații filosofice și practice ale mecanicii cuantice, fenomenologie.

Articolul său, A New Argument for Mind-Brain Identity, publicat în revista British Journal for the Philosophy of Science, a fost selectat în 2012 de către Asociația Americană de Filosofie ca una din cele mai bune patru scrieri filosofice din anii 2010-2012, în cadrul celui mai prestigios premiu oferit de către ei, APA Article Prize. Istvan Aranyosi e primul ne-american premiat din istoria acestui premiu.

Nu și-a făcut mari speranțe când a aplicat în 2007 pentru job-ul din Turcia. Pe lista de profesori erau doar pedigree-uri impresionante: Oxford, London School of Economics, etc., iar Istvan venea dintr-un loc fără prestigiu în filosofie. Dar, a fost acceptat.

La Bilkent l-a cunoscut pe profesorul Radu Bogdan, care fusese angajat cu vreo doi ani înainte ca profesor universitar.

Un om deosebit cu care țin legătura. S-a întors în SUA la Tulane University, în 2012, unde conduce programul de științe cognitive. Radu își petrece vacanțele de vară la București, unde predă, voluntar și neplătit, un curs intensiv de filosofia științelor cognitive, la nivel de masterat, în cadrul programului interdisciplinar Open Minds, care există și funcționează datorită prietenului nostru, profesorul Mircea Dumitru (fostul ministru al educației). Radu este un intelectual de modă veche, ceea ce-mi place foarte mult, mai ales în ziua de azi, când ne globalizăm într-un mod dement …

Întrebat de ce a plecat din România și de ce nu se mai întoarce, Istvan Aranyosi pune degetul pe rană, amintind că suntem o țară săracă, cu salarii mici (inclusiv pentru profesori), unde lumea trăiește de pe o zi pe alta. Cu toate astea, jumătate din prietenii lui trăiesc în România și recunoaște că îi e dor de ei. Se întoarce în fiecare an la mama sa, în Sighet.

 

Sistemul educațional turc văzut de un român

Pus să facă o comparație între sistemul educațional românesc si cel turc, Istvan Aranyosi a ținut să sublinieze câteva aspecte pozitive și negative, dincolo de faptul că sunt două țări cu istorii diferite.

Sistemul turc de stat la nivel pre-universitar este cam la fel de ineficient și prost condus ca și al nostru. Descurajează creativitatea, nu este în linie cu prezentul, se predă in stil vechi, bazat pe memorie.

Pe de altă parte, sistemul de stat universitar turc a început să se reformeze în urmă cu vreo 10 ani. În special când vine vorba de teme tabu în Turcia, cum ar fi drepturile kurzilor, genocidul armean, cultul personalității părintelui statului modern turc, Ataturk, etc.

Mai recent, însă, regimul autoritar consolidat de către Erdogan s-a dovedit toxic pentru lumea academică.

 

Fără libertate de exprimare nu există creativitate și, deci, dezvoltare

În Turcia e tot mai multă presiune politică. În ultimii doi ani, regimul atacă profesori, le închide gura. Pe unii îi mai bagă la pușcărie pe motiv de „propagandă teroristă”, adică pe acei profesori care-și exprimă public opoziția față de politica de război promovată de către regim. Sunt mari probleme aici la capitolul libertate de exprimare, iar pe cei care conduc nu-i duce capul să înțeleagă un lucru simplu: fără libertate de exprimare nu există creativitate și, deci, dezvoltare.

Pe de altă parte, aflăm de la Istvan că există câteva universități de mare calitate – atât de stat, cât și private – unde se predă în engleză, și unde studenții sunt pregătiți pentru succes international.

Doar în filosofie, există cel putin 5 facultăți unde se predă exclusiv în engleză, și de unde majoritatea studenților pleacă, după terminarea studiilor, spre programe americane sau europene de prestigiu, ca să studieze pentru doctorat. Universități de stat cu asemenea profil sunt Bogazici, Middle East Technical University, iar dintre cele private Bilkent, Koc, Sabanci.

În tot cazul, și Turcia, ca și România, are nevoie de o reformă substanțială a învățământului, susține cu multă tărie filosoful român ce a ales să predea filosofia în Turcia.

 

În Turcia te bucuri de respect ca profesor, la nivelul oamenilor obișnuiți, al parinților și al studenților

Istvan Aranyosi se declară impresionat de respectul de care te bucuri în Turcia ca profesor, la nivelul oamenilor obișnuiți, al parinților și al studenților.

Un alt lucru impresionant în Turcia este cultura oamenilor înstăriți de a finanța învățământul privat. Este o tradiție ca orice miliardar să construiască obligatoriu minim o universitate și un spital.

Patronii universității Bilkent, de exemplu, familia Dogramaci, au înființat universitățile Bilkent și Hacettepe în anii ‘80, alături de câteva spitale.

Universitatea nu produce profit (cu excepția unor departamente precum cel de nanotehnologie), dar nici nu este gândită pentru asta. Banii pentru susținerea ei vin din afacerile trustului familiei.

În acest fel, Bilkent își permite să mențină o orchestră simfonică, a doua ca dimensiuni din Turcia. Se susțin concerte de muzică clasică în fiecare săptămână, cu mari nume de pe scena mondială.

 

Temele filosofice ce caracterizează cariera lui Istvan Aranyosi

Istvan Aranyosi se axează pe doua teme generale. În filosofia religiei, îl interesează alternativele la monoteismul standard, cum ar fi panteismul, gnosticismul, misticismul, panenteismul, politeismul.

Cartea mea God, Mind, and Logical Space prezintă o versiune panteism, pe care am numit-o „panteism logic”. Vreau să continuu să scriu pe această temă.

În filosofia minții, pe Istvan îl interesează abordările care combină științele cognitive cu fenomenologia, la fel cum se constată și în cartea sa, The Peripheral Mind.

În cea mai recentă publicație a mea, apărută luna trecută în revista Phenomenology and the Cognitive Sciences, cu titlul „Body, skill, and look. Is bodybuilding a sport?”, argumentez că bodybuilding-ul nu ar trebui considerat un sport, fiind mai apropiat de concursurile de frumusețe și de sculptura clasică. Deci, am tot felul de idei, sper interesante și pentru publicul cititor.

 

Exact genul acesta de idei construiesc o personalitate extrem de complexă, pe care noi, românii, merită să o apreciem. Istvan influențează nu doar la catedră sau pe Amazon, cât și în fața microfonului. Trebuie să mai știți că, de peste 25 ani, Istvan este compozitor de muzică rock.

Ani de zile, și-a pus amprenta pe evenimentele culturale din Maramureș, prin trupele înființate de el și alți câțiva prieteni care știau să transmită un mesaj. Sighetul îl cunoaște foarte bine, drept fondator al trupelor Morbid Tales, Empire si Swords @ Chords.

De câteva săptămâni a lansat albumul solo ”Miniatures”, sub pseudonimul John Borhot, pe care îl putem comanda aici sau îl putem asculta pe canalul lui Istvan de Youtube.

Istvan Aryanosi

Adrian Bunduc

După un trecut zbuciumat, cu suișuri și coborâșuri din cele mai abrupte, astăzi Adrian Bunduc este un om liber din toate punctele de vedere. Liber să gândească, liber să trăiască după cum îi place, liber să creeze lucrări de o frumusețe rară oriunde în lume. Nu e niciodată târziu să ne găsim calea – ne învață povestea omului care își ”cioplește” singur drumul propriei vieți cu dalta și ciocanul, chiar și azi, în secolul vitezei și al tehnologiei…

 

Știți acele căsuțe de la țară cu ferestre mici și prispă largă? Ulițele de la sat unde mulți dintre bunicii noștri obișnuiau să-și facă veacul? Într-un astfel de loc, undeva în apropiere de Botoșani, s-a născut Adrian Bunduc, unul din cei mai talentați români din zilele noastre!

De mic copil a fost pasionat de muzică și de creație. Obișnuia să sculpteze bostănele și să îi încânte pe cei din jur cu mici lucrări din lemn sau din ciocani de porumb. Nu s-ar fi gândit niciodată că aceste încercări timpurii l-ar putea conduce spre omul care este astăzi.

Ar fi putut avea o carieră banală în Jandarmeria Română, dacă imediat după Revoluție nu și-ar fi luat inima în dinți și nu ar fi pornit pe drumul său. Și ce drum a fost…

 

Adrian Bunduc și lupta pentru supraviețuire

A experimentat lucruri și oportunități de a face bani considerate ”la modă” în perioada aceea.

Și-a încercat norocul în angro-urile din București sau în afara granițelor, atunci când românii erau atrași ca un magnet de mirajul vestului.

Autoritățile vremii din Europa însă expulzau anual sute de români de bună credință, ce nu doreau decât să li se ofere cel mai elementar drept…acela de a munci. Adrian a căzut și el pradă imposibilității de a lucra în legalitate. A fost prins în Ungaria, ”jefuit” practic de toți banii pe care îi avea asupra sa (undeva la 1000 de mărci) și trimis înapoi în țară.

Adrian Bunduc: Pentru un om rămas fără nimic, fiecare zi este o luptă crâncenă de supraviețuire ce nu prevestește de regulă un viitor prea luminos.

S-a stabilit în Timișoara și a început să lucreze pe unde găsea pentru a câștiga o pâine. S-a angajat undeva în zona Giroc ca vânzător de noapte la un butic de cartier. Acolo, noapte de noapte, se perpetuau muncitori ai fabricilor, persoane pestrițe, vagabonzi și oameni hârșâiți de viață cu povești și experiențe care de care mai dureroase.

Aici l-a cunoscut pe un tip, Iulian, ce executase 9 ani de detenție pentru omor. Acum lucra ca ”om bun la toate” pentru cimitirul municipal din Timișoara. După îndelungate discuții și povești, observând înclinațiile către îndeletnicirile artistice, Iulian îi propune un post de cioplitor în marmură pentru crucile și pietrele comemorative din cimitir.

Adrian a acceptat fără ezitare, deși nu s-ar fi gândit niciodată că poți scrie cu o daltă de fier în suprafața aceea netedă și lucioasă de marmură. Iar acesta a fost primul său pas spre îndeletnicirea ce avea să-i schimbe viața.

Trecerea de la litere cioplite către obiecte de artă și monumentele cu care astăzi se mândrește s-a produs într-o perioadă lungă. A plecat în Grecia, o țară foarte dezvoltată la acea vreme, unde se puteau face bani frumoși.

A început în construcții în Salonic, ”ca tot românul”, dar a fost nevoit să renunțe după ce a căzut în cap de la vreo 6 metri înălțime. O nouă piatră de încercare, un nou moment în care îți vine să lași totul baltă… Și totuși…

 

Momentul cheie

S-a mutat în Atena, la un magazin de marmură. Fără acte și pasibil oricând de pedeapsă…

Abia aici a înțeles aspectele mai serioase ale sculpturii. A învățat totul, de la lucruri de bază la cele mai avansate tehnici.

Totul a început cu un trandafir. Din momentul în care am început să înțeleg și să văd tridimensional acel trandafir, pentru mine s-a deschis orizontul. Secretul în sculptură este să vezi 3D, să simți tridimensional !

A proiectat prima lucrare chiar în acel magazin. Un șemineu sculptat cu o oglindă cu ramă de marmură, mult peste ce vindea orice alt concurent din Atena.

A obținut pe el 2.000.000 de drahme, echivalentul a 6000 de euro. A încercat cumpărătorul să negocieze, să îl cumpere fără oglindă, dar Adrian nu s-a lăsat. Cu banii și-a cumpărat o Honda Civic, și-a plătit datoriile și… și-a dat demisia.

Omul trebuie apreciat la adevărata lui valoare și fiecare muncă trebuie răsplătită. Când am vândut șemineul i-am oferit patronului un sfert din sumă, iar el i-a luat fără să ezite. Unde era aprecierea? Am transformat un magazin de glafuri într-unul de artă. Am ridicat afacerea aceea ani de zile prin lucrările mele. Iar el, patronul, s-a pretat la a lua o sumă de nici 1500 de euro pentru ceva facut de mine.

 

Opera lui Adrian Bunduc

Au urmat alte și alte opere, piese de mobilier ce îți taie respirația. Preferata lui? O lucrare realizată dintr-o piatră de fântână adusă de către bunicul său cu primul car cu boi din zona Moldovei.

Adrian Bunduc

Prezintă lucrarea sub forma unei scenete marine compusă dintr-un delfin și o ancoră. Subliniază faptul că aceasta nu este încă terminată.

De altfel, în sculptură, niciodată o operă nu este finalizată definitiv. Sculptorul poate scoate oricând la iveală alte elemente, sporindu-i astfel valoarea artistică.

Grecii au o vorbă. O lucrare este ”telia” dar nu ”teliomeni”. Altfel zis, întotdeauna un obiect trecut prin mâna artistului va fi terminat, dar niciodată nu va fi terminat de tot.

E valabil pentru oricine. Cu toții suntem oameni mari, finalizați din multe puncte de vedere, dar niciodată ”teliomeni”. O persoană se află mereu într-un proces de schimbare. E definită de toate cunoștințele pe care le-a adunat, de tot ceea ce a trăit și de modul în care viața continuă să o pună la încercare.

 

Despre a fi sculptor în România

Adrian Bunduc nu vede cu ochi buni încercarea unui artist de a trăi în România de pe urma artei sale. Românul obișnuit nu este interesat de cultură. Un artist nu se poate simți inspirat, nu poate crea la maximul său potențial având grija zilei de mâine, încercând să-și comercializeze lucrările realizate cu greu într-o piață nepregătită economic și spiritual pentru a i le primi.

A trăi înseamnă în primul rând să nu-ți fie foame. Să nu ai grija zilei de mâine, să știi că lucrurile merg bine. Abia atunci ai timpul și libertatea pentru a gândi, pentru a simți lucrurile. Ca să faci artă trebuie să ai timp, să ai speranțe.

Înțelege pe deplin efortul pe care tinerii trebuie să-l depună zilnic pentru a-și găsi calea.

Trage un semnal de alarmă asupra lipsei valorilor din societatea românească după care ar trebui să se ghideze.

Iar eșecul unora dintre ei îl pune pe seama existenței unui cadru familial și academic total neadecvat unei societăți moderne aflate în plin proces de globalizare.

Un profesor trecut de 40 de ani nu are ce și cum să îl învețe pe un tânăr de 20. Programele de învățământ învechite și profesorii depășiți de timp nu fac decât să insufle tânărului niște lucruri eronate. Când se va lovi de adevăratele probleme ale vieții, cu siguranță va claca. Doar experimentând de mic și lovindu-se de probleme, un tânăr își va putea găsi vocația.

Cu toate astea, Adrian Bunduc are încredere în tinerii de azi, superiori nouă și generațiilor dinaintea noastră, din toate punctele de vedere. Trebuie doar să își facă timp spre a privi în interiorul sufletului lor pentru a-și descoperi talentul. Dacă o parte din ei vor dori să ”fure” ceva din meseria sa, cu atât mai bine.

Talentul e o boală, un zbucium, o nebunie a celor înzestrați spiritual. Cei născuți cu mult talent nu trebuie să se ducă la școală. Noi ceilalți trebuie să muncim enorm și să ne perfecționăm continuu pentru a obține rezultate.

Adrian Bunduc

Tot ce vrea e să fie acasă, în inima Moldovei, sus pe deal, ferit de stresul și haosul orașelor, cioplind lemnul și piatra, cultivându-și câmpul de lavandă sau crescând albine.

Depinde doar de noi să îi apreciem munca, să îi arătăm că nu suntem atât de puțini precum crede. Încă ne place să ne decorăm mediul înconjurător cu lucrări frumoase din punct de vedere estetic, iar această tradiție autentică are un viitor în rândul înaltei societăți românești!

Arta în general și mai cu seamă sculptura înseamnă libertate. Îți iei cu tine dalta și ciocanul, găsești o piatră și poți lucra nestingherit oriunde te-ai afla. Trebuie doar să cauți arta în interiorul pietrelor.

Elena Vlădăreanu

Poetă, jurnalistă și autoare de teatru, Elena Vlădăreanu se bucură astăzi de aprecierea celor care-i citesc și îi cunosc opera. A debutat la sfârșitul anilor de liceu cu un grupaj de poeme publicat în revista constănțeană Metafora. Debutul editorial propriu-zis avea să vină în 2002, cu volumul ”pagini”, publicat la Editura Timpul din Iași. În prezent, Elena Vlădăreanu se bucură de un real succes prin prisma cărților publicate de-a lungul timpului, dintre care amintim: ”europa. zece cântece funerare”-2005, ”spatiu privat”-2009, ”Non Stress Test”-2016 și ”Bani. Muncă. Timp liber”-2017.

 

Cine mai citește astăzi poezie, ne-am putea întreba? Dar cine mai scrie astăzi poezie, ne-am putea, la fel de bine, întreba? Căci toate studiile și sondajele din ultimii ani arată și descriu o țară în care puțin peste 30% din cei interogați au citit o carte într-un an, iar cei mai mulți dintre ei, au ales beletristică.

Cu toate astea, poezia n-a murit. Mărturie stau volumele din librării, dar și ”evenimentele din ce în ce mai vocale”, ce sunt menite a scoate la suprafață poeți talentați, bine ancorați în prezent și în modernismul poeziei.

Elena Vlădăreanu este una din cele mai talentate poete ale anilor 2000. Opera ei se distinge ușor prin originalitate, pragmatism, dar și prin sinceritate. N-a ales ea poezia, ci mai degrabă, poezia a ales-o pe ea. Fiind cea mai permeabilă formă de artă, i-a fost, cumva, la îndemână să o experimenteze.

Poezia e cea mai la îndemână, e cea mai apropiată de adolescență. M-a interesat ca gen care încă mai permite experimentul.

 

Elena Vlădăreanu și întâlnirea timpurie cu poezia

Întâlnirea cu poezia a avut loc, spune ea, în perioada în care se cam întâlnește toată lumea, în școala gimnazială. Cea mai elocventă amintire pe care o are despre poezie este o întâmplare petrecută prin clasa a cincea.

La o oră de română, mândră că a compus o poezie, eleva Elena Vlădăreanu cere permisiunea profesoarei de a o citi în fața clasei. Finalul i-a adus aplauze din partea colegilor entuziasmați de ”pauza” din timpul orei. Plus o critică, ce avea să-i fie punct de plecare, din partea profesoarei.

„Elena, să-ți fie rușine, l-ai plagiat pe Eminescu. Du-te la loc, data viitoare să vii cu ceva care să fie al tău”, a fost reacția profesoarei.

Conștientă sau nu, aceste cuvinte i-au rămas Elenei în minte și au determinat-o ”să-i demonstreze” profesoarei că poezia ei este una originală.

Privind retrospectiv a fost important: a fost ca o povară, dar și o datorie de a fi original cu orice preț. De altfel, este și una din calitățile pentru care sunt apreciată: originalitatea.

 

Clubul de poezie și profesorul-dascăl de la care a pornit totul

Prin clasa a șaptea, Elena se înscrie la un club de poezie unde profesorul coordonator, Petcu Abdulea, se dovedește a fi un excelent dascăl. Și nu pentru că ar fi învățat-o să scrie poezie, ci pentru că avea harul de a-i învăța pe cei care frecventau clubul să caute, să descopere, să gândească.

La club, am avut un profesor care, înainte de a fi profesor, a fost un bun dascăl: ne-a învățat să citim, să căutam, să ne uitam la televizor, să selectăm emisiunile. După care discutam despre ce am văzut, ce ne-a plăcut și ce nu.

Așa se face că, în timpul liceului, Elena ”îndrăznește” să publice primele ei poeme, într-o revistă constănțeană. Însă debutul oficial nu este acesta.

 

Generația underground, generația ”scriitorilor scandalagii”

După terminarea liceului, Elena frecventează cursurile Facultății de Litere din București, unde intră într-o ”gașcă” de poeți. Această mișcare avea să-i aducă debutul oficial ca poetă.

Exista o mișcare underground destul de interesantă la Facultatea de Litere. Era un tip care semna UN Cristian (Cristian Cosma) și care, printre altele, avea o bibliotecă mobilă. Avea o geantă cu cărți pe care nu le găseai la bibliotecă. Și el mergea cu această geantă prin facultate, iar o dată pe săptămână organiza o întâlnire cu studenții ce purta numele de biblioteca de poezie. Și câteodată chema și un scriitor cu care noi să vorbim.

Acele întâlniri erau foarte importante și sunt cele care i-au adus renumele în lumea poeților. Volumul Pagini a fost cel care a deschis drumul.

Cartea a facut vâlvă. Era dementă, curajoasă, venită din inconștiența mea. Chestii pe care le faci doar când ești tânăr sau foarte bătrân.

Au urmat cărțile către maturitate.

Din acel moment, Elena intră în această lume, publicând rând pe rând volume de poezie. Volume diferite, spune ea, dar nu neapărat ca amprentă, ci mai degrabă ca stil. Iar această diferență vine, poate, și din dorința de a fi originală. Dorință care până la urmă a și scos-o din anonimat.

Mărturie în acest sens stă și cea mai recentă carte a ei, Bani. Muncă. Timp liber, carte manifest, așa cum o numesc colegii ei.

„Un manifest feminist și feminin conceput pe mai multe voci care livrează împreună, în forță, mesajul”, notează Mihai Iovănel.

 

Inspirația vine din capacitatea de a fi la curent

De unde inspirația, motivația și originalitatea operei ei? Cu siguranță, nu din ceea ce ne așteptăm cu toții: visare, romantism și cântec. Ci din dorința de cunoaștere, de socializare și de implicare, după cum susține însăși poeta.

Mă simt inspirată când citesc și sunt conectată la ce se întâmplă. Eu lucrez la cărțile mele, le construiesc, le documentez, le asociez și cu alte arte. Nu scriu niciodată dintr-o răsuflare. Când nu am putut să vad filme, piese de teatru, expoziții de artă, am scris mai puțin și am scris mai prost. Opera mea e un fel de punte între arte.

De altfel, Elena Vlădăreanu scrie și teatru (la fel de neconvențional) și realizează și o emisiune de cultură la radio. Cu alte cuvinte, este ceea ce am putea numi un artist complet.

credit foto: Alexandru Dolea

Prof Univ Dr Ovidiu Pecican

Una din cele mai importante voci ale Ardealului, Ovidiu Pecican este profesor universitar la Facultatea de Studii Europene, cercetător la Institutul de Antropologie Culturală din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, scriitor și publicist.

 

Dincolo de toate acestea, Ovidiu Pecican este un om cordial, respectuos și, în principiu, binevoitor. Apreciază bunătatea, inteligența, loialitatea și simțul onoarei.

Atât doar că nu mai are răbdarea din tinerețe, care probabil a plecat odată cu câteva iluzii naive. Îi place să spună despre el că nu este începător și nici n-a ajuns încă la capăt, că e un om obișnuit și că trăiește ca atare.

Deloc surprinzător, îi place să citească și să scrie.

Am publicat până astăzi, nici eu nu prea știu cum, cam câte o carte pentru fiecare an din viața mea. Probabil un semn că „nu știu să mă adun” sau că am vorba lungă. De fapt, încerc să las cultura noastră și mai bună decât am găsit-o la descoperire. Dacă nu era astfel, nu m-ar fi fascinat în așa măsură încât să pariez pe ea tot ce aveam la îndemână: visuri și speranțe, energie și tinerețe. Nu pomenesc nimic de talent, fiindcă nu îi cunosc definiția și nu știu dacă am sau nu așa ceva…

A apreciat mereu autorii romantici pentru elanurile lor generoase. Pe realiști pentru ochii lor larg deschiși către nevoile și dilemele lumii. Pe marii ruși pentru profunzimile lor abisale.

Îi plac și cei care se hrănesc din propria fantezie dezlănțuită. Când e vorba de muzică, Ovidiu Pecican recunoaște că îi plac mult compozitorii preclasici.

Cred cu toată sinceritatea că formarea unui om – a mea, de pildă – ține pe parcursul întregii vieți. În fond, cultura are forma ideală a unei sfere. Nu contează prin care punct al circumferinței ei începi să o străbați, important este că ai început de undeva și continui periplul parcurgerii acestui spațiu incredibil de ofertant.

 

Românii sunt europeni și când nu o știu

Ca profesor de Studii Europene, valorile omului din spatele catedrei nu puteau fi altele decât cele europene, de care nu ne putem despărți ca popor. Mai exact, cele așezate la baza Europei: lumea greco-latină, creștină, cele ale Revoluției franceze și cele ale democrațiilor cu tentă liberală, dar și socială, mai recente.

Românii sunt europeni și când nu o știu, din pur reflex și genetic. Desigur, este preferabilă luciditatea deținerii acestei identități, asumarea ei clară, programatică. Dar, ca să ajungi acolo, este nevoie de un exercițiu reflexiv, de ocuparea unui răstimp în desfășurările propriei vieți interioare cu meditarea acestei condiții.

Ceea ce nu oricine este dispus să facă, din păcate. Unii abia știu – la propriu – cum îi cheamă; reflex al unei înapoieri sociale și a unor decalaje în educație.

Când însă privești mai atent, poți descoperi că a fi european înseamnă să stai pe o colină cu bogății…

Câți cetățeni ai lumii au în spate așa o abundență de valori precum Europa? Câți au un asemenea trecut plin de aventuri și de eroi, de lumi imaginare și de înfrângeri tratate ca victorii? Câți se pot revendica și se pot legitima de la și cu ele? Privind astfel lucrurile, se poate înțelege ce noroc este să fii european. Sau, altfel: de ce vin înspre Europa valuri nesfârșite de imigranți? Nu pentru că ea reprezintă o patrie dorită și râvnită, apetisantă și generoasă? Ceea ce nu înțeleg nici noii veniți câteodată este că Europa nu este un perimetru geografic, ci un context cultural și spiritual strălucitor și mirific. Cine caută astăzi Suedia, vrând să se stabilească acolo, nu caută clima și fiordurile suedeze, cu siguranță, ci întrețeserea de valori și tradiții, de realități sociale și culturale funcționale care definesc Suedia actuală…

 

Cum arată Bucureștiul și România privite de la Cluj

Bucureștiul este fermecător și neliniștitor. România este țara mea, în care am ales în fiecare moment să continuu să trăiesc, și nu regret. Nu se pleacă din țara ta doar pentru că ți-e greu… Pe de altă parte, Bucureștiul este o capitală rapace și cam insolentă cu hinterlandurile, iar România nu izbutește încă să se constituie într-o patrie funcțională pentru toți cetățenii ei.

Domnul profesor consideră că nu e vreme de plictis pe la noi. Că fiecare ar putea face câte ceva pentru ca lucrurile să meargă mai bine. Că există o mie de feluri în care poți face mai curând ceva bine decât nimic.

România nu este doar un stat, o țară, ci și o invitație la realizarea de sine. Poți căuta mari bucurii în creație, înafara spațiilor omologate politic și administrativ.

În același timp, domnul Pecican speră că, de la o vreme, românii se vor sătura să fie slujbași la stat. Ar vrea să îi vadă mai des luându-și viața în propriile brațe, decizându-și în mai mare măsură – statistic vorbind – propriul destin individual.

Ovidiu Pecican

Prof. Univ. Dr. Ovidiu Pecican

 

Slugărnicia și ipocrizia, cele mai mari greșeli ale românilor

Le sesizează cu ușurință în stilul multor alocuțiuni publice, în entuziasme de circumstanță, în frica de gândire critică (precum de ciumă!).

Prea multe dominații străine și din cale afară de multă lipsă de fair play printre ai noștri ne-au învățat, parcă pentru eternitate, dublul limbaj, trasul cu ochiul, multă șmecherie prin care ne furăm doar nouă căciula.

Domnul Pecican consideră că toate pot fi reparate. Însă pentru asta, educația ar trebui să devină altcum și procesul ar dura generații. Nici asta nu ar trebui să sperie, dar ne-am învățat să gândim totul instantaneist, pe termen scurtissim, într-un soi de prezent improvizat continuu.

Se trăiește mult pe la noi în această mitologie a hocus pocus-ului de moment. Asta nu înseamnă însă că românii nu ar putea supraviețui propriilor năravuri.

Costurile continuării ca până acum se văd deja și sunt înfiorătoare. Patru milioane de concetățeni au preferat să devină altceva decât erau, să fugă din locurile astea, să trăiască mai bine printre străini, indiferent de vicisitudini.

Cu siguranță ei nu mai cred în victoria demnității și a bunului simț în patrie.

Cât despre cei rămași, mulți s-au intoxicat cu resemnare. Nu îi poți condamna, chiar dacă nu ai vrea să fii ca ei, declară domnul Ovidiu Pecican.

 

Indolența românilor, valoarea care ar putea fi șansa noastră ca nație

Surprinzător, Ovidiu Pecican consideră indolența drept una din cele mai importante valori ce s-au păstrat în cultura acestui popor, care ar putea să ne mai dea o șansă ca nație în actualul context național și european.

Indolența își vădește astăzi valoarea pozitivă, atunci când nu ne grăbim să ne aliniem unor căi de evoluție în care nu credem, care ne apar ca discutabile. Sau, când nu cedăm stressului și presiunilor care induc infarcturi și atacuri cerebrale. Că, pe de altă parte, o asemenea tactică temporizantă ne menține mai jos de mediocritate, este altceva. Statistic vorbind, când populația națională scade prin minus natalitate, prin mortalitate zdravănă și prin lepădare a propriei identități și plecare departe, indolența care prezervă, câștigă timp și lecuiește în ritmuri descompuse îmi pare preferabilă dezagregării și imploziei totale.

Ovidiu Pecican ne amintește că în viață câștigă cei care rezistă. Că în jur sunt națiuni mai mici, amenințate și ele cu dispariția. Noi, cu un pic de noroc istoric, am putea să le supraviețuim.

Cum își imaginează viitorul pentru românii de astăzi și urmașii lor, mai ales pe fondul îmbătrânirii masive a populației țării și a Europei?

Veți observa, poate, că, în cele pe care le spun, lecția cioraniană este cât se poate de vie. Cel care vorbește astfel nu își improvizează un entuziasm jucat, de circumstanță. Dimpotrivă, am ajuns într-un asemenea impas imediat, noi, românii, încât ajung să celebrez virtuțile care ar putea salva, măcar biologic, națiunea română. Suntem mult mai în criză decât pe vremea când Cioran regreta incapacitatea noastră endemică de a ne imagina în scară majoră, cu un relief istoric și cultural de anvergură.

 

Educația românească, prin ochii profesorului Ovidiu Pecican

Sistemul educațional românesc este profund tarat de atâtea și atâtea reforme inițiate și întrerupte, reluate și incoerente. În pofida oricăror mode transoceanice și a inovațiilor de tip Bologna, Ovidiu Pecican vede utilă revenirea la modelul paideic grec.

Omul are minte, suflet și trup. Toate se cuvin, după vechii greci, educate. Mintea prin deprinderea filosofiei și a științelor, prin cunoaștere. Sufletul prin arte (muzele!). Trupul, prin higienă și sport. Imposibil de adăugat altceva la acest nivel de generalitate. Poate doar la componentele vizând conținuturile. Exemplu: pentru trup, educația în sensul unei nutriției corecte, ecologismul.

Modelul grecesc de educație presupunea și alte componente. De exemplu, relația dintre maestru și discipol care, peste secole, în plin creștinism, a inspirat și organizarea învățământului academic socotit.

Având ocazia să discut cu un profesor universitar prin mâna căruia au trecut numeroase generații de studenți, l-am rugat să ne facă o comparație între studentul de acum 20 de ani și cel de azi. Dincolo de diferența de vârstă, există mereu vârfuri printre studenți, mediocri și inși nemotivați, lipsiți de interes real pentru studiu.

Domnul profesor îmi spune că nivelul de pregătire cu care vin din licee este altul, și nu unul ascendent. Adevărata problemă este însă modul cum concepem educația. Spre deosebire de vremurile de după revoluția din 1989, actualele generații de studenți au, cum este și firesc, probabil, un orizont diferit de așteptare și de reacție.

Nu o dată am lucrat, spre exemplu, la seminar, pe Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir cu studenți care o citeau direct de pe ecranele telefoanelor mobile. Întreaga raportare a tinerilor se resimte, în bine și în rău, de pe urma exploziei mediatice și tehnologice în fața căreia mediile universitare nu au întotdeauna reacții prompte de deschidere. Bibliotecile virtuale sunt extrem de ofertante, dar tentațiile scormonirii internetului pentru bibliografie serioasă nu sunt întotdeauna calea pe care oamenii o aleg. Nici comenzile de carte științifică substanțială, posibile și ușor de făcut acum, nu par prima opțiune la cei mai mulți, deși nu absența banilor este piedica.

Pe de altă parte, este spectaculoasă reconfigurarea mediului învățării academice.

Într-un an am predat un curs masteral studenților din mai multe țări europene via internet, fără ca asta să reprezinte un rabat de la calitate și fără costurile pe care mobilitățile (adică peregrinările) studențești dintr-o țară într-alta le presupun. Este însă drept că nici beneficiile călătoriilor de studii tradiționale nu mai apar (cunoaștere de colegi și de profesori noi, vizite în locuri mirifice, contacte cu ambianțe diverse din punct de vedere cultural etc.)

Deși tot mai mulți aleg calea străinătății, România este locul său. Aici trăiește de când se știe, printre oameni ca el, confruntați cu aceleași probleme, înzestrați cu calități și defecte cu care e compatibil.

Aici e motivat să încerce ceva.

Ovidiu Pecican

Ovidiu Pecican: Țara este splendidă și avem aproape tot ce se poate imagina din punct de vedere geografic.

 

Cât de vizibilă mai e elita românească?

Ovidiu Pecican ne amintește că elita unui popor este ceea ce răsare, calitativ vorbind, deasupra mulțimii indistincte. De aceea, consideră că elita noastră nu se vede prea bine, în acest moment. Cel mult în cultură, dar și aici destul de neclar și de dizarmonic.

Propaganda și marketingul stânjenesc contemplarea mai precisă a lucrurilor. Faptul că elita românească este mai puțin vizibilă nu înseamnă că ea nu există, subliniază domnia sa.

Va trebui să ne întrebăm de ce, după trei decenii de pace și de democrație, fără invazii, războaie, fără totalitarisme, fără epidemii naționale și foamete, elita continuă să se afirme cu surdină, lăsându-și locul unei pseudoelite vocale, ostentative, contraperformante și penibile. Nu este deloc clar de ce, în continuare, destule false valori ori valori autentice, dar inadecvate, ancorate în trecut ori privind către zări înfundate, țin afișul și fac mereu prozeliți. Fiecare dintre noi poate da câte un răspuns…