Articole

Mugur Pop
Mugur Pop a fost inginer agricol o viață, dar a decis să își urmeze visul, să se retragă în munți, alături de natură, cai și copii.  Este membru fondator al asociației Terra Dacica Aeterna în cadrul căreia conduce cavaleria dacică numită „Lupii Albi“. De asemenea, dezvoltă și coordonează proiectul dedicat turismului ecvestru „Călare în Carpați” și este președintele Asociației Descoperă Natura în interiorul căreia a dezvoltat programe de educație pentru copii:  „Școala lui Gerula”, „Școala Naturii”, „Cu Caii în Natură”.

 

Dacă vei da un simplu search „Mugur Pop” pe Google, vei găsi aproape de fiecare dată un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, cu păr grizonat prins în coadă și cu barbă, îmbrăcat în haine dacice, călărind și trăgând cu arcul. Vei afla că este Gerula din Carpați, ultimul dac liber care s-a retras în munți! Și nu ne minte internetul, deoarece exact el este. Un Gerula al secolului XXI care se încăpățânează să dăinuiască în spiritul nostru!

Urmăresc activitatea lui Mugur Pop de foarte mulți ani. L-am descoperit undeva prin 2015, la o emisiune unde era prezentată terapia copiilor cu autism, cu ajutorul cailor. Și recunosc că mi s-a întipărit clar, frumos și etern atât pe retina ochilor, cât și a sufletului.

Mugur Pop se ia! Nu ca un virus ci ca o stare de bine. Deși, am putea spune că e și un virus, dar unul bun care vindecă prin conștientizarea propriei ființe interioare.

Pe Gerula îl putem găsi în inima naturii, la câțiva kilometri de Cluj-Napoca, aproape de pădure, unde are o fermă în care crește și se îngrijește de cai, oi, găini, capre, o măgărușă, mâțe și ciobănești carpatini.

Când i-am luat interviul, se pregătea de mers la strâns de fân. M-am oferit cu o furcă de ajutor, dar fânul era balotat deja. Tractor nu am. Aș fi mers cu drag. La o pauză de zâmbet, l-am întrebat cine este el de fapt:

Mugur Pop este român transilvănean, din Cluj. Născut într-o familie în care am fost mult iubit și în care am deslușit legile firești ale bunului simț odată cu valori ca onoare, demnitate, loialitate. Altfel, sunt doar „Lut necunoscut, doar de Dumnezeu știut”.

 

A ales cu inima și a făcut diferența fiind altfel

Unii dintre noi rămânem inerți emoțional și decizional, aproape toată viața. Nu înțelegem că totul depinde noi înșine. Chiar și momentul trezirii. El, însă, cu siguranță a fost dac de când a venit pe lume, dar restul deciziilor a înțeles că îi aparțin.

Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…

Gerula îmi recită din Minulescu. Exact din Minulescu, romanticul și melodiosul nostru poet care ne sărută inimile.

Cred că nu am știut să aleg decât cu inima și asta m-a adus aici, acum, azi. Cu spiritul dacic eu zic că m-am născut și nu a fost nevoie să fie trezit. Am avut și am conștiința clară a apartenenței la pământul și spiritul străbunilor, dintotdeauna. Iar natura nu a fost decât spațiul în care toate acestea să se manifeste. Dar am avut nenumărate confirmări umblând călare prin munții patriei, inclusiv în munții sacri, la Sarmizegetusa Regia, că asta e țara mea de suflet și inimă, leagăn al dorurilor și aspirațiilor noastre dintotdeauna. Poate să sune ciudat, dar e emoția care mă însoțește mereu, mai ales când las lumea orașelor în urmă și mă las cuprins de măreția naturii.

Unii nu devenim români niciodată, dar alții sunt români doar respirând! Asta am înțeles eu ascultându-l pe Mugur Pop. De altfel este o emoție pe care nu o pot descrie, să îi fi în preajmă – fie și doar virtual, să îl asculți, să vezi cât se implică și cum simte pământul ăsta pe care mulți îl batem nepăsători la pas, zi de zi.

 

Terapie cu cai pentru copiii autiști și cei cu nevoie speciale

În timp ce unii doar citim titluri în reviste sau la televizor despre copiii autiști, abuzați sau cu nevoi speciale, Mugur Pop a decis să își pună intuiția, iubirea și caii la bătaie, pentru a vindeca suflete, traume, destine și vieți. Și reușește!

Terapia cu cai este parte a unui proiect de dezvoltare socio-emoţională a copiilor prin interacţiune cu animalele. Programul a fost demarat de profesorii de la Facultatea de Psihologie a Universităţii Babeş-Bolyai. Ședințele au loc de două ori pe săptămână, iar gradul de dificultate al exerciţiilor creşte progresiv.

De 12 ani deja, Mugur și echipa sa lucrează cu copii cu nevoi speciale, urcându-i pe cai. La început pentru amuzamentul lor și un fel de stimulare neuromotorie. În timp, au făcut călărie asistată și cu copiii cu diferite tulburări comportamentale, inclusiv din spectrul autist.

La ferma lui Gerula mai vin copii care doresc să cunoască și să înțeleagă mai bine natura și mediul înconjurător. Copii care învață că natura nu este un loc unde doar te adăpostești, din care tai lemne, ci este un organism viu, independent, care ne oferă tot ce avem nevoie pentru o viață echilibrată și fericită. Îi învață să respecte, să supraviețuiască și să iubească!

Am fost parte dintr-un proiect de cercetare, iar apoi am avut noroc și cei de la Profi ne-au sponsorizat și am reușit să ne implicăm mai mult decât reușeam cu propriile puteri. Avem acum un manej acoperit unde putem lucra în orice anotimp, un spațiu unde putem dezvolta și mai multe activități educative, legat atât de cunoașterea și înțelegerea interacțiunii cu lumea animală, cât și legat de cunoașterea naturii prin experiență directă, un lucru la care ținem foarte mult.

Rezultatele nu au întârziat să apară, chiar dacă nu în fiecare an găsesc sponsori atât de generoși. Uneori mai fac o echilibristică extrem de aventuroasă pentru a trece iarna cu caii, pentru a organiza programul cu voluntarii și pentru a menține în continuare accesul gratuit, cel puțin pentru copiii instituționalizați.

Poate, de dincolo de ecran, oamenii îngeri și de bine citesc și înțeleg ce se întâmplă acolo la Cluj și vor găsi în sufletele lor empatia necesară și generozitatea de a se alătura acestui proiect deosebit.

 

Proiectele lui Gerula – copiii, caii, natura, muntele și istoria

Toate aceste lucruri sunt viața lui, ne spune Mugur Pop! Au apărut în urma dorinței sau visării de a descoperi călare munții României, de a cunoaște natura în înțelesurile ei cele mai adânci, nemijlocit, prin experiență directă cu ajutorul tuturor simțurilor.

Așa a luat naștere Descoperă Natura, o asociație care se ocupă de educația copiilor în și pentru natură, odată cu activități asistate de animale dedicate copiilor cu nevoi speciale.

Apoi, turismul ecvestru a apărut după ce au luat primii cai, ducând sau aducând la viață visul de a traversa Carpații călare. Numele Călare în Carpați provine de la o carte la care Mugur lucrează de prea mult timp deja – „Călare în Carpați, în căutarea unei civilizații ascunse”.

Am pornit de la cai și am ajuns la istorie, o pasiune mai veche insuflată de profesorul meu de istorie din liceu. Au trecut ani, iar când am ajuns călare la Sarmisegetuza Regia, în munții Orăștiei, l-am întâlnit pe profesorul Cerghi chiar în zona sacră și relatându-i pe unde am venit pe Valea Sebeșului, de la Pianu de Sus, Prislop, Tomnatic, Godeanu, Steaua Mică, Grădiștea de Munte, mi-a spus: Mugur, ai venit pe unde a venit cavaleria maură când a dat atacul decisiv asupra Sarmisegetuzei. De aici, alegerea de a face reconstituire istorică și arheologie experimentală cu Terra Dacica Aeterna a fost doar firească și, poate, necesară.

 

Valorile după care se ghidează Mugur Pop, dacul de la Cluj

Verticalitatea, curajul, bunăvoința, onestitatea, onoarea, loialitatea și ciudat pentru mulți azi, buna cuviință, sunt valorile care sunt cele mai importante pentru Mugur Pop.

Mugur Pop Gerula

Eu unul nu pot trăi fără sens. Și nu cred că un om poate, sau merită să trăiască fără sens. Parcurgem un drum pe care sensul este mai important decât destinația, dacă nu cumva destinația e reprezentată tocmai de înțelegerea profundă a acestui sens. Da. Nu știu dacă un om sincer cu el și cu viața poate răspunde altfel. Iar viața adevărată, e spațiul dintre două respirații, prima în care aerul acelui moment al nașterii ne inundă plămânii și cel în care ultima respirație pleacă spre cer. Acesta e un spațiu generos, favorabil experiențelor care să ne aducă mai aproape de a înțelege cu inima tot ce ne înconjoară. Aceste înțelegeri vin în urma confruntării cu realitățile care ne înconjoară și pe care le înțelegem trăindu-le cu curaj și bucurie. Îndemn orice ființă să aleagă calea cunoașterii directe, înaintea speculațiilor teoretice. ”Primum vivere, deinde philosophari”.

Natura este casa sa. A noastră. Oameni, animale și plante laolaltă. În egală măsură, ne spune Gerula cu blândețea graiului specific.

Legătura aparent miraculoasă este bucuria de a face ceea ce îți place. Nu ca moft, ci ca o nevoie fundamentală.

De-a lungul vremii, Mugur Pop a învățat să nu se lase. Să meargă, orice ar fi, până la capăt. Oriunde ar fi acel capăt.

Fiind ultimul dac nu am putut să nu îl întreb cum l-a ajutat în această simțire faptul că este român.

Am fost în multe locuri și sper că nu mi-am făcut de rușine țara. Am rămas aici pentru ca aici e țara mea. Cineva trebuie să rămână să stingă lumina. Nu știu dacă m-a ajutat sau nu că sunt român și nici dacă lucrul ăsta e important, dar vă spun că e un lucru de care sunt în primul și în ultimul rând foarte mândru.

 

Cuvânt de încheiere

Nu știu ce aș mai putea adăuga la acest cuvânt de încheiere, deoarece recunosc, nu aș prea încheia acest reportaj. Aș tot scrie și adăuga la el fără să mă satur să descopăr această enciclopedie umană, morală, spirituală, care este Mugur Pop. Nu un om complex, dar un om care este el însăși un fel de „habitat” pentru alții.

Mugur Pop este nu doar un om ci este un fel de „acasă”, de „rădăcini” la care să te întorci sau să te duci, atunci când ți se pare că nu mai găsești sau nu regăsești calea către tine sau direcția pe care ar trebui să o apuci. Cu siguranță, în locul acela uitat de lume, răspunsurile nu vor întârzia să apară.

Pe lângă faptul că ne amintește de tradiții, rădăcini și apartenența noastră dacică, ne amintește că natura este prima noastră casă și ne învață să o iubim, să reușim să supraviețuim dacă ne rătăcim, iar în alte condiții, ne învață să călărim, să tragem cu arcul și să vizităm locuri minunate din Carpați.

Mugur Pop Gerula

Ca și cum nu ar fi îndeajuns, vindecă suflete, traume și vieți! Gerula nu este doar ultimul dac liber ci este spiritul care ne eliberează pe noi, de noi înșine!  

Adrian Ambrose

Cum ar fi ca tot ce s-a fabricat vreodată în România să apară în același spațiu online? Să existe o platformă dedicată tuturor producătorilor sau furnizorilor de servicii români? Adrian Ambrose are acest obiectiv îndrăzneț și nu se va lăsa până nu-l va atinge!

 

De fapt, această platformă există deja! Se numeste, chiar așa, #FabricatinRO și este, dacă vreți, extensia personalității lui Adrian Ambrose în mediul online. Dorința lui cea mai fierbinte – aceea de a realiza ceva frumos și măreț pentru mediul de afaceri românesc. Propunerea sa de valoare, mingea la fileu ridicată tuturor antreprenorilor din România, mai mici sau mai mari!

Cine este Adrian Ambrose, de ce Fabricat în România și de unde această mare pasiune, aflăm în cele ce urmează.

 

Începuturile lui Adrian Ambrose

Adrian s-a născut și a crescut în Iași. Aici a urmat facultatea și masterul, aici îl regăsim și astăzi, când dezvoltă un proiect de țară magnific.

S-a format alături de doi părinți antreprenori. Încă de mic a înțeles ce înseamnă să conduci o afacere, iar tatăl său a reprezentat principala sursă de inspirație.

Ca mulți alți absolvenți de studii industriale, Adrian și-a început cariera într-o fabrică. Șase ani a avut șansa să testeze ”on-the-job” principiul cererii și ofertei: atunci când există cerere în creștere, o companie e obligată să facă angajări, iar afacerea se dezvoltă implicit.

Este importantă această precizare, pentru că principiul stă la baza motivației lui Adrian de a vedea cum cresc afacerile românești.

 

FabricatinRO, fabricat la o… bere!

În timpul concediului din 2014, la o masă la o bere, Adrian și amicii săi filosofau despre ce ar putea ei să aducă nou în această țară. Și cum stăteau ei trei, Adrian, Andrei și Cătălin, și se gândeau la toți acei oamenii care se vaită cât de greu e să trăiești în România, și-au dat seama cât de ușor este de fapt să spui cuiva să se schimbe. Care este însă rezultatul? Greu de spus….

Cel mai ușor însă este să oferi chiar tu un exemplu! Te poți tu schimba cu adevărat? Poți face tu ceva cu însemnătate?

Ne gândeam, cum putem ajuta noi țara? Care e cel mai ușor lucru pentru a veni în folosul unei comunități? Din vorbă în vorbă, ne-am dat seama că dacă susținem noi produsele, le recomandăm, atunci acestea s-ar putea dezvolta mai rapid. Dacă noi cumpărăm miere de albine direct de la un producător, acel producător va crește. Dacă nu, nu!

Zis și făcut! Imediat după ce s-au întors din vacanță, cei trei ieșeni au construit site-ul Fabricat în România. La început a funcționat exclusiv ca un blog, în care peste 400 producători din România și-au prezentat afacerile.

Adrian Ambrose Fabricat în România

Prima echipă Fabricat în România

Un an mai târziu, din lipsă de timp, Andrei și Cătălin s-au retras. Nici Adrian nu stătea mai bine din acest punct de vedere: munca în fabrică era solicitantă, cu nopți nedormite și weekenduri ocupate. Totuși, a decis să continue.

Între 2015 și 2018, Adrian Ambrose s-a ocupat aproape singur de proiect. Doar câțiva freelanceri și studenți l-au ajutat să descopere povești frumoase despre produsele românești.

De asemenea, în 2016 s-a mutat din producție în zona de servicii, tocmai pentru a înțelege mai bine provocările cu care se confruntă un astfel de furnizor. Astăzi, gestionează un portofoliu variat de proiecte, iar responsabilitățile de la locul de muncă îi permit ca, în timpul liber, să se dedice atât cât este nevoie pentru ca Fabricat în România să crească frumos.

Din 2018, o nouă identitate pentru Fabricat în România

Vara trecută, Tudor Perian și Victor Ciubotariu, proprietarii agenției de marketing online Digital Goal din Iași, au venit cu ideea de a transforma un simplu blog în ceea ce vedeți astăzi pe site-ul FabricatinRO. A rezultat o platformă care să răspundă mai bine tuturor părților implicate – producători, clienți, economie în general.

Au creat așadar un nou site, logo, au introdus sloganul actual – „portalul produselor și serviciilor fabricate în România”. Au schimbat complet perspectiva, astfel încât fiecare producător are acum o pagină de prezentare în site. Trebuie să înțelegem că, de cele mai multe ori, vorbim despre mici producători locali care nu au forța să se facă mai cunoscuți în afara razei lor de acțiune.

Fabricat în România rezolvă această problemă, deoarece se ocupă de tot ce înseamnă brandingul acestor producători. Practic, dacă tu în curtea ta fabrici un produs, ești foarte bun dar te cunosc doar vecinii din sat/comună/cartier și vrei să te extinzi pe o arie mai mare, atunci listarea pe FabricatinRO este obligatorie! Este, dacă vrei, cel mai scurt drum de la un nume respectat în comunitatea ta la o notorietate extinsă la nivel național.

Fabricat în România ajută producători, ajută consumatori oferindu-le informații și produse proaspete, ajută economia țării, ajută la păstrarea tradițiilor, ajută unind antreprenori.

Dacă Adrian Ambrose se ocupă acum de relația cu clienții platformei, Tudor și Victor sunt responsabili de tot ce înseamnă mentenanța site-ului. Se asigură că paginile brandurilor listate sunt optimizate pentru google, arată bine și atrag clienți. În plus, la cerere pot construi inclusiv magazine online, astfel încât produsele furnizorilor să ajungă cât mai ușor în toate colțurile țării!

 

De ce să te listezi pe FabricatinRO

Orice afacere are nevoie, mai devreme sau mai târziu, de promovare. Mai ales în mediul online. Opțiunea cea mai comodă este cu sprijinul unei agenții de marketing, care livrează servicii integrate – web design, seo, poziționare, promovare în social media, advertoriale pe diverse platforme etc.

În România, sunt nenumărate astfel de agenții de marketing. Majoritatea slabe, doar câteva bune sau foarte bune. Tu, client, după ce te-ai chinuit să identifici varianta perfectă, după ce ai dat greș de câteva ori pe timp și bani mulți și ai ajuns în sfârșit la o alternativă acceptabilă, întâmpini o nouă problemă.

Chiar dacă ești mulțumit de rezultate, voi veți fi avut doar o relație punctuală, în funcție de proiectul și livrabilele agreate. După finalizarea contractului, fiecare merge pe drumul său…

Aici intervine Fabricat în România! Adrian Ambrose explică:

Noi suntem alături de un producător pe termen lung. O dată ce fac parte din comunitatea noastră, aceștia se bucură de beneficii pe care o agenție obișnuită nu le poate oferi. Pe lângă serviciile standard de marketing, noi construim o comunitate. Vrei de exemplu ca produsele tale să ajungă într-o anumită băcănie? Noi te ajutăm! Vrei să participi la un eveniment de profil sau să vină presa la tine în curte? Avem contactele potrivite!

Mai mult decât atât, comunitatea din jurul FabricatinRO este nișa perfectă pentru orice producător local. Sunt genul de consumatori care iubesc produsele românești, deschiși să le testeze în defavoarea celor străine. Mai repede ar cumpăra de exemplu anvelope fabricate în Timișoara decât în Turcia sau prin alte țări.

De ce? Pentru că, la fel ca Adrian, își doresc să vadă cum crește economia românească. Vor să facă parte dintr-o comunitate care promovează tot ce înseamnă ”made in Ro”. Acești oameni sunt publicul țintă pe care orice antreprenor român și-l dorește!

 

Adrian Ambrose: „Banii investiți în publicitate sunt ca banii de benzină…”

La aproape un an de la relansare, 60 producători sunt deja listați pe Fabricat în România. Majoritatea provin din zona alimentară, cel mai cunoscut furnizor fiind probabil celebrul magiun de Topoloveni.

Găsim, de asemenea, producători de bijuterii, magazine de încălțăminte, chiar fabrici de vopseluri sau produse cosmetice. Deja există o gamă largă de categorii de producători, distribuitori sau furnizori de servicii. Poți de asemenea face filtrare în funcție de regiune, astfel încât să găsești recomandări de produse, cât mai aproape de casa ta.

Adrian mă asigură că acesta este doar începutul! În viitorul apropiat vor organiza târguri pe tematici, vor extinde efortul de relaționare cu partenerii, astfel încât aceștia să-și atingă obiectivele de notorietate și implicit de vânzări.

Adrian Ambrose Fabricatinro

Victor Ciubotariu, Adrian Ambrose și Tudor Perian, echipa FabricatinRO

Sigur că platforma nu este pentru oricine. Conform unor studii recente, în România există peste 1,3 milioane de antreprenori. Dintre aceștia, Adrian estimează că circa 10% au mentalitatea corespunzătoare:

Ca în orice business, întâlnim și oameni reticenți să plătească un mic abonament lunar. De obicei, acestora le spun că atunci când ei își vor oferi gratis propriile produse sau servicii, atunci vom putea și noi să facem asta. Românii trebuie să înțeleagă că banii investiți în publicitate sunt ca banii de benzină. Conduci exact atât de mult cât ești dispus să alimentezi.

În orice caz, acei 10% antreprenori cu care se poate lucra vor fi la un moment dat cu toții listați pe Fabricat în România! Îmi imaginez că este și va fi o muncă titanică, însă pe Adrian nimic nu pare să-l oprească:

Eu când cred în ceva, nu mă las până nu reușesc. Mi-am propus ceva când am început și chiar dacă lucrurile în echipă s-au schimbat, direcția și scopul au rămas aceleași. Mi-am dorit o comunitate, pentru a ajuta și a crea beneficii, pe multe categorii.

Nu ne rămâne decât să urmărim această inițiativă de excepție. De asemenea, dacă ești sau cunoști oameni potriviți pentru platforma sa, îi poți scrie lui Adrian Ambrose pe pagina de Facebook a proiectului sau pe formularul de contact din site.

Cel mai important, vă invit să vă creați un obicei în a căuta produse pe Fabricat în România. Să încercați rețetelor acestor furnizori, cam toate cu iz de „ca la mama acasă”.

Până la urmă, ce poate fi mai frumos decât să transformăm în branduri de țară acele produse cu care ne delectăm în curtea rudelor de la țară? Cam asta încearcă să facă Adrian, iar eu zic că merită să îl susținem!

Cristina Chiriac
Cristina Chiriac este mamă, femeie de afaceri, realizator TV la Canal 33, fost director general al World Trade Center Bucureşti. Cristina a primit două titluri importante: Ambasador al antreprenoriatului feminin, făcând parte din „Reţeaua Europeană a Femeilor Ambasador ale Antreprenoriatului” şi de Mentor al antreprenoriatului feminin, făcând parte din „Reţeaua Europeană de Mentori pentru Femeile Antreprenor”, ambele acordate de către Comisia Europeană în anul 2010, respectiv 2011.

 

Câmpulung Muscel a ales-o, iar Cristina Chiriac se mândrește cu locurile natale

Cristina Chiriac s-a născut la Câmpulung Muscel, județul Argeș, iar eu bănuiesc că a fost ceva magic în clipa în care s-a născut ea, sau că acele plaiuri sunt fermecate. Altfel nu îmi explic energia debordantă, inteligența sclipitoare și viziunea antreprenorială, fără pic de cusur în tot ceea ce face. Cred că la nașterea ei, planetele au fost aliniate perfect, dăruind României un om de mare excepție!

 „Eu nu sunt ceea ce s-a mi s-a întâmplat, ci ceea ce aleg eu să devin”, ne spune Cristina Chiriac citându-l pe Jung.

Cristina Chiriac de azi e doar versiunea mai înţeleaptă a celei care am fost în copilărie. Am dus cu mine, iar acum am reluat sufletul ţinutului natal, cu tot ce are el mai frumos şi mai reprezentativ, cu muncă şi pasiune, cu îndrăzneală şi visare, cu perseverenţă şi dragoste. M-am născut printre culorile şi farmecul plaiului muscelean şi tocmai frumuseţea şi bogăţia cea mai fragilă – costumul popular al acestei zone, m-a făcut să revin, să-i reevaluez valoarea şi să visez să o pun în evidenţă, să o aduc la rangul care i se cuvine. Sunt ambiţioasă şi fiecare piedică apărută a fost un motiv să muncesc mai mult, mai eficient, să mă dezvolt şi să-mi demonstrez, în primul rând mie, că limitele există doar pentru a fi depăşite.

Tata a fost cel care i-a încurajat spiritul independent şi voinţa de a fi mereu activă, de a nu se mulţumi cu victoriile facile şi mai ales să nu se oprească odată cu atingerea unui obiectiv. Abia acum când el nu mai este, Cristina realizează cât de norocoasă a fost cu un asemenea mentor.

 

Mamă, femeie de afaceri, Ambasador al Antreprenoriatului şi Mentor al antreprenoriatului feminin

În urmă cu doi ani, a început construcția primei confederaţii dedicată antreprenoriatului feminin. Este, de fapt, un corolar al tuturor ipostazelor menţionate, simțindu-se nevoia unei coeziuni în iniţiative, dar şi a unui cadru generos de colaborare, împărtăşire a experienţelor, o tribună puternică de la care femeile să își poată susține interesele, să combată prejudecăţile şi să convingă mediul de afaceri, societatea, administraţia centrală şi locală, legislativul şi executivul să le trateze în mod egal şi nediscriminatoriu.

Cristina Chiriac

Mă întrebaţi cum reuşesc? Întrebaţi-vă de ce nu reuşesc mai multe femei şi veţi înţelege că e nevoie de multă perseverenţă şi voinţă, să nu te laşi intimidat şi ispitit mai ales de activităţile neconstructive. Dacă nu muncesc, prefer să-mi petrec timpul alături de fiii mei, ceea ce e tot un fel de muncă, dar una în care muncesc pentru viitor. Al lor şi al celor care vor fi alături de ei. E o „investiţie” plăcută şi aducătoare de calde satisfacţii, plină de responsabilitate. Acolo nu am voie să greşesc, pentru că dacă în afaceri, erorile se pot corecta, când e vorba de copii şi viitorul lor, trebuie să fie ca la un desen în creion, fără radieră. Cu ei nu avem voie să greşim. Şi atunci sunt de două ori mai interesată să fac totul cât mai bine, pentru ca mai târziu să regret doar trecerea timpului.

Și cum nu ar fi fost deja îndeajuns, faptul că este peste tot parcă, Cristina Chiriac a prezentat IA românească, tradițiile și obiceiurile noastre ca Ambasador, peste tot în lume. Din Dubai, până în Anglia și America, toată lumea a aflat cât de frumoasă este România îmbrăcată în IA sa, în portul său tradițional alături de folclorul care ne reprezintă ca națiune.

Pe lângă antreprenoriat, Cristina Chiriac s-a implicat și în proiecte de caritate, cum ar fi „Ajută-i să respire!” – campanie organizată pentru copiii bolnavi de tuberculoză.

 

Antreprenoriatul feminin în România, între a fi sau a nu fi?

Cristina Chirac ne spune că putem vorbi despre antreprenoriatul feminin în România, de vreme ce există Confederaţia Naţională pentru Antreprenoriat Feminin, o iniţiativă ce coagulează grupuri locale şi regionale din diverse arii de business.

În tot ceea ce face, ea pledează mereu frumos pentru femeile din România, având încredere în capacitatea acestora de a ieși din tipare, de a se evidenția și iată, de a genera afaceri de succes.

Cristina Chiriac

La noi încă persistă mentalităţi prăfuite, dar acestea încep să rămână ca insule conservatoare într-o lume în permanentă transformare şi actualizare. Să nu uităm că abia au trecut 100 de ani de când avem prima femeie inginer şi 73 de la prima femeie ministru. Nu sunt o feministă, dar cred în puterea femeilor de a-şi croi drumul aşa cum ştiu şi pot ele mai bine, pe măsura înţelepciunii, a voinţei, a puterii lor, a visurilor lor. Femeile pot să construiască viitorul alături de bărbaţi şi trebuie tratate nediscriminatoriu, ca demne luptătoare, care ştiu să fie şi mame şi antreprenoare, să se preocupe şi de educaţia copiilor şi de destinele celor ce aleg să muncească alături de ele.

 

Proiectul „Flori de ie”, zestre de autenticitate care a cucerit premii, podiumuri, festivaluri, mentalități și inimi

Flori de ie este proiectul de suflet al Cristinei Chiriac, matricea din care s-a născut festivalul RomânIA Autentică şi cel care a făcut din aceasta o mare susținătoare a antreprenoriatului în mediul rural.

A început mai întâi să colecţioneze costume populare, poate din nevoia de a se reconecta la trecut, la Muscelul sufletului său, la pământ, la valorile acestui popor. Cum nu este egoistă, s-a gândit că şi alţii s-ar putea bucura de aceste splendide exemple de virtuozitate artistică şi meşteşugărească.

Ştiam că acasă femeile au rămas în afara unor surse constante de venit, odată cu transformările peisajului economic al României. Ele aveau talentul şi îndemânarea de a coase, eu ştiam ce, cum şi unde să desfac produsele, eu aveam costumele vechi de peste o sută de ani, ele capacitatea de a prelua modelele, de a le da o nouă viaţă. De aici şi până la a contamina alte câteva creatoare cu imaginaţie a fost un pas, iar azi produsele noastre străbat cu mândrie mapamondul.

Premiile nu sunt importante în sine, ne spune Cristina Chiriac, dacă nu au venit ca rezultat al muncii şi efortului individual şi de grup. Altfel nu sunt mai mult decât obiecte de pe care se poate cel mult şterge praful, în rest fiind goale de conţinut.

Diploma fără acoperire în talentul şi efortul personal nu foloseşte decât orgoliului celui care deja s-a declarat înfrânt şi neputincios. Dar premiile sunt o confirmare uşor vanitoasă că nu ai muncit în zadar. Într-un fel, faptul că astăzi stăm de vorbă, e o formă de premiere, ce nu ar fi avut loc dacă munca mea nu ar fi avut şi rezultate.

 

A te reinventa este poate cel mai greu și necesar lucru

„Fiecare viaţă e construită din greşeli şi învăţături, din aşteptare şi dezvoltare, exersând răbdarea şi fiind perseverenţi”. – Billy Graham

Cristina Chiriac ne întărește și mai mult credința că este impetuos necesar să iubim ceea ce facem, spunând că nimic din ceea ce facem fără satisfacţii sufleteşti nu are sorţi de izbândă, cel puţin nu pe termen lung. În cel mai nefericit caz, construim fără să iubim, luând mereu câte ceva din noi.

Eu am ales să fac ceea ce îmi place şi îmi bucură deopotrivă inima şi ochiul, odată cu realizarea din punct de vedere financiar a demersurilor. Am învăţat să îmi ating obiectivele, dar să renunţ atunci când nu mă mai regăseam în valorile unui proiect. Să ştii să te reinventezi e poate cel mai greu şi mai necesar.

Cristina Chiriac

Ca un om modest și frumos, care știe respecta valorile interioare și intelectuale ale fiecăruia, Cristina nu se consideră neapărat în măsură să dea sfaturi. Prin CONAF, însă, femeile antreprenor pot să le ceară, sunt sprijinite, iar un astfel de cadru este cel potrivit schimbului de idei, de experienţe.

În rest, în viaţă fiecare ascultă propria sa chemare, urmează tradiţia părinţilor, alege în funcţie de modă sau negativ, refuzând ceea ce ştie sigur că nu ar vrea să facă. Reuşita ţine de mulţi factori, fie că vorbim de performanţa în sine ori de câştigul financiar, dar fără perseverenţă, ea nu este posibilă. Şi mai e ceva: atunci când ai în vedere interesul unor grupuri mai mari, când te implici şi dincolo de propriul interes, parcă se aliniază alte energii, care te propulsează spre victorie. „Unde-s doi puterea creşte” şi realitatea o dovedeşte mereu, atunci când egoisul face loc speranţei şi generozităţii.

Nu a luat niciodată în considerare că ar putea să locuiască în altă parte decât în România. Educația sau spiritul insuflat de către părinții săi pot să fie motivul sau faptul că iubește acest pământ..

Câtă vreme am ceva de spus, de făcut bine şi eficient aici, câtă vreme am ce să arăt lumii, cred că aceasta e direcţia potrivită pentru mine. Când nu voi mai avea ce arăta lumii poate că voi lăsa lumea să-mi arate ce vrea ea.

 

Cuvânt de încheiere

Este pentru prima dată când sunt încurcată și nu știu ce să spun, deoarece simt că nu aș putea cuprinde în înțelesul cuvintelor mesajul pe care simt să îl dau mai departe.

Cu siguranță, Cristina Chiriac este un exemplu nu doar pentru antreprenoriatul feminin, dar pentru lumea de succes a afacerilor din România. Este un om care a clădit frumos, constant, care nu s-a abătut de la drumul său și a crezut în viziunea ei, dar și în forța tradițiilor românești.

Ca să clădești ceva la acest nivel este nevoie de o anumită sclipire cu care te naști. Este nevoie să ai acel ceva pe care să știi că îl ai, să îl dezvolți și să îl dai cumva mai departe tuturor celor cu care ai venit în contact de-a lungul vieții.

Nu știu cum a reușit Cristina Chiriac tot ce a realizat până acum. Nu cred într-o rețetă a succesului. Nu știu nici cum poate să se implice atât de mult în atât de multe activități și totuși să fie o mamă extraordinară, apropiată de copiii săi cu care face omlete din când în când, se plimbă prin parcuri, mănâncă înghețată. Da, Cristina Chiriac este un om ca oricare altul! Și totuși, veți spune! Ei vedeți dumneavostră, exact acest totuși este cel care face diferența între un om care perseverează, crede în faptul că nu există limite, ba chiar le mută cu puterea voinței mai departe. Aviz celor care găsesc mereu scuze pentru banalul vieții de care nu se pot desprinde!

Ligia Pop
Ligia Pop este consultant în nutriție raw food, autor a 8 cărți de sănătate, din care una a câștigat în anul 2014 „oscarul” din literatură la Gourmand World Cook Book Awards, dar și fondator al Asociației – P.A.T.R.U. Ligia este de foarte mulți ani un brand de renume în domeniul alimentației raw food din România, ea impunându-se în acest domeniu chiar și la nivel internațional.

 

Ligia Pop, un brand în lumea raw food

Cei care nu au auzit încă de Ligia Pop, deși îmi este foarte greu să cred acest lucru, ar trebui să știe despre ea că la 40 de ani are deja 9 cărți publicate și peste 1500 de apariții în presă, în România și străinătate.

O personalitate în domeniul alimentației raw food, mamă, soție, autor, raw chef, consilier nutrițional, gazda show-urilor “Ligia’s Kitchen” și „De Vorbă cu Ligia”, ea este și fondatoarea și organizatoarea expozițiilor raw food naționale “Raw Generation”.

Alături de cărțile despre raw food, Ligia Pop a publicat și o metodă inovativă de pian, deoarece este licențiată în muzică, de Universitatea de Arte “George Enescu” din Iași și a fost profesoară de pian. 

În noiembrie 2011, Ligia a câștigat programul YouTube Next Chef, aflându-se printre cei 16 câștigători din lume. Acest program este organizat de Google și este mediatizat în întreaga lume, cu precădere în SUA.

 

Cine este Ligia Pop, dincolo de aceste titluri

A copilărit în Dobrogea și toată viața și-a dorit să îi ajute pe cei de lângă ea, cu și prin toate informațiile pe care le descoperea. Dragostea pentru un stil de viață echilibrat și sănătos i-a fost insuflată de tatăl său, care avea tone de cărți din domeniul naturist. Le-a descoperit de la 11 ani și a început să citească, cu mare pasiune, tratate întregi de medicină naturistă, la vremea respectivă bătute la mașină.

Cu toate acestea, a urmat Universitatea de Arte și a fost profesoară de pian. Prin 2009, și-a dat seama că, pe lângă muzică, își dorește să facă mai mult cu toate informațiile acumulate. De atunci a început efortul de a promova în România o viață echilibrată, indiferent de alimentația urmată de cineva.

Ligia spune că totul s-a întâmplat la momentul potrivit. Românii de pretutindeni, dar și străinii, au reacționat neașteptat de frumos, cu inima larg deschisă, fiindcă au realizat că absolut toate informațiile puse la dispoziție vin în ajutorul lor.

 

Nu am avut intenția niciodată să devin un lider în domeniu, însă faptul că am oferit mereu cu inima deschisă noutățile în domeniu, implicarea, și abordarea mea flexibilă față de cei din jur, înțelegerea nevoilor oamenilor și dragostea pentru ei, a fost liantul care a făcut ca totul să ia o astfel de amploare. A iubi ceea ce faci este cel mai important lucru. A da totul din tine, chiar și când nu ai alte așteptări, în cazul meu, răspunsul la mii de mesaje în mod voluntar în toți acești 10 ani, dragostea pentru cel de lângă tine și dorinta de a ajuta, fac orice vis să devină realitate.

 

Cum a luat naştere Raw Vegan Mall?

M-am uitat la nevoia noastră, adică, într-o piață atât de vastă, e greu să alegi produsele potrivite familiei tale. Noi am ales să aducem pe Raw Vegan Mall, doar produse folosite de noi, care au o înaltă calitate, tocmai pentru a scuti foarte multă lume să își piardă timpul făcând tot felul de research. De asemenea, există în magazine produse cu bulina „Produs recomandat de Ligia Pop”, care fac și mai ușoară viața celor care fac cumpărături în magazine fizice, dar și online.

Datorită faptului că și-a câștigat încrederea oamenilor, prin calitatea și corectitudinea informațiilor furnizate dar și a produselor recomandate, clienții magazinelor naturiste au ajuns să ceară produsele cu „fața” Ligiei Pop. Mulți dintre ei spun că este o ușurare pentru ei, deoarece acest lucru îi scutește de căutări inutile și de banii irosiți pe alte produse, de care nu știu și despre care nu sunt siguri că ar fi bune, sau ceea ce caută ei.

 

De la raw food la salvarea patrimoniului prin intermediul Asociației – P.A.T.R.U.

Și cum omului bun îi stă bine cu implicarea, Ligia și soțul ei au demarat proiectul P.A.T.R.U., prin care doresc să salveze monumentele istorice și de patrimoniu din Ardeal.

Pe lângă tot ceea ce facem, fiindcă ne-au stat pe inimă monumentele istorice din Ardeal, unde locuim, ne-am dorit să ne aducem și contribuția în acest sens. Am renunțat la vacanțe în străinătate, la concedii de orice fel, iar banii economisiți și câștigați, îi investim pentru salvarea cetății fortificate din Pelișor, județul Sibiu, care dacă nu ar fi primit atenție, s-ar fi prăbușit. Lângă ea avem și fosta casă parohială pe care la fel o renovăm tot noi și niște monumente istorice unice prin valoarea și frumusetea lor. În general toți ne plângem că se prăbușesc monumentele, că nimeni nu face nimic, însă, iată, noi am ales să ne implicăm. Dacă fiecare din noi și-ar lua câte un proiect din acesta de suflet, totul s-ar schimba, ați vedea. Țara s-a schimba!

Și într-adevăr, Ligia Pop a rostit un adevăr foarte dureros. Acela al lipsei de implicare al cetățeanului de rând în tot ceea ce îl înconjoară. Românii așteaptă foarte mult ca toate lucrurile să fie făcute de alții și mai puțin de către ei. Poate, dacă am înțelege că suntem responsabili de tot ceea ce este în jurul nostru și am pune mai des umărul, multe s-ar schimba în bine pentru noi ca națiune. Pasivitatea naște monștri!

Pentru Ligia, ambele proiecte îi sunt foarte dragi și, spune ea, dacă s-ar putea omenește mai mult, s-ar implica și mai mult, deoarece a înțeles că numai așa se nasc adevăratele schimbări și lucruri bune.

 

Ce face Ligia Pop când se relaxează și de ce a rămas în România

Noi suntem din categoria celor întorși în țară, după ani de zile stat în SUA. Am ales România, fiindcă aici ne este sufletul, în pofida a tot. România este acasă pentru mulți și întotdeauna va fi.

Seva, spune Ligia, și-o trage fiecare din el însuși. Nu are mentori iar susținătorul său cel mai dedicat este soțul ei, fără de care nu ar fi realizat nimic.

Ligia Pop

Suntem ca o echipă, putem face muncă cât 10 oameni și toate proiectele realizate împreună au fost și sunt un succes, datorită dragostei cu care ne implicăm și ne susținem. Pentru mine, relaxarea cea mai mare este aceea de a fi în natură, a mă conecta cu ea prin orice mijloace, mai ales prin îngrijirea grădinii noastre, care este asemeni unui micuț parc. Mă pierd în grădina noastră, uit de mine acolo și toate grijile îmi pier când simt energia plantelor și puterea vindecătoare a naturii.

Ligia a înțeles că nu trebuie să caute să facă lucruri peste puterile sale. Să nu rezolve ea totul, să ceară ajutor și să aibă răbdare. Să aștepte ca lucrurile să se întâmple în ritmul lor, fără să le grăbească. Toate sunt lecții cu care încă se luptă.

Regula de aur – să faci totul din pasiune și când ceea ce faci nu îți mai aduce bucurie, renunță și schimbă placa. Dacă nu ai acel entuziasm zilnic în tot ce faci, viața nu mai este o bucurie, ci devine un calvar. Pasiunea face diferența în a avea succes în orice latură a vieții.

 

Cuvânt de încheiere

Ligia Pop este o persoană care iubește să se dedice, să fie mereu alături de oameni și să le ofere indicații, sfaturi, ajutor. Un om care nu a simțit niciodată să facă afaceri din ceea ce știe, ci să fie mereu acolo unde este nevoie de ea.

Deși persoană publică, antreprenor, consultat și, iată, fondator al unei asociații care salvează monumente, Ligia este un om modest, plin de bun simț, deschis, exuberant și mereu radios. Un om luminos și frumos, cu care îți face plăcere să discuți și să fii alături.

Cei care sunteți adepții acestui stil de viață, sau cei care sunteți doar curioși să aflați mai multe informații, puteți apela cu încredere la Ligia.

Ivan Patzaichin

Una dintre primele mele amintiri despre marii eroi olimpici este legată de Ivan Patzaichin și de felul în care a refuzat să se dea bătut, vâslind cu un ciot pentru a termina cursa și, mai apoi, pentru a cuceri aurul zeilor nemuritori, la Munchen, în 1972. Dar oare câți dintre noi ne-am gândit sau ne-am întrebat ce anume l-a împins pe marele Ivan să nu renunțe? Ce forță interioară l-a făcut să meargă mai departe și, mai ales, cum a ajuns până în acel moment.

 

După întâlnirea cu uriașul nostru campion, am realizat că acest OM deosebit ar fi performat în absolut orice domeniu pentru că este plămădit dintr-o fibră specială. Ivan Patzaichin este un învingător de-a pururi, întrucât succesele fabuloase din arena sportivă au fost continuate cu aceeași trudă și ambiție și în viața de după sport, prin promovarea tradițiilor și a valorilor românești autentice.

Ivan Patzaichin s-a născut pe 26 noiembrie 1949 la Mila 23, un mic sat de pescari lipoveni, cu 150 de familii, situat în Delta Dunării. Astfel, pescuitul era singura lui opțiune, mai ales că își dovedise priceperea încă din copilărie.

Eram pescar fruntaș, îi luam pâinea lui taică-meu pentru că el a fost fruntaș în sat multă vreme. De aceea, de-a lungul carierei mele, am lucrat cu profesionalism și responsabilitate la tot ce mă apucam. Și orice aș fi făcut, probabil că aș fi făcut la același nivel.

La 16 ani, era deja ajutor de pescar cu acte în regulă, dar ca orice copil, visa să facă altceva. Răspunsul a venit într-o zi când a văzut în presa care ajungea în sat cu o întârziere de câteva zile cum trei consăteni de-ai săi, Serghei Covaliov, Vicol Calabiciov și Atanase Sciotnic, au devenit campioni mondiali la kaiac-canoe, în 1966. Așa că și-a zis că ar putea și el să ajungă la fel, mai ales că vâslitul era singurul mijloc de transport chiar și pentru copii: „Dacă voiam să merg la verii mei peste drum să mă joc cu ei, trebuia să merg cu barca”, își amintește cu nostalgie Ivan Patzaichin.

Ivan Patzaichin, vâslind alături de tatăl său. Sursa foto: Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23

Ivan Patzaichin și canoea, o relație tumultuoasă încă de la început

Astfel, când cei trei campioni au venit acasă în concediu, i-a rugat să îl înscrie și pe el la acest sport, cu toate că nici nu știa cum se numește. Nu văzuse până atunci cum arată cu adevărat o ambarcațiune, știa doar că se vâslește și că e într-o barcă. În martie 1967, când campionii mondiali formați la Mila 23 s-au întors din nou, i-au adus scoaterea din producție timp de o lună de zile ca să dea o probă la clubul Dinamo.

Pentru un copil de 16 ani din Deltă, a fost ceva neobișnuit să vadă mașini și blocuri la București, mai ales că el mai fusese doar cu vaporul până la Tulcea sau Sulina. Dar partea cea mai grea a fost când a trebuit să facă cunoștință cu „obiectul muncii”.

Ce credeam eu nu semăna deloc cu realitatea. Eu am plecat cu gândul de a fi campion, dar canoea nu a fost deloc prietenoasă cu mine. Să cazi de nu știu câte ori din barcă și să faci atâtea băi pe zi în luna martie, nu era plăcut deloc. Nu înțelegeam eu de ce nu mă acceptă barca și atunci, fostul campion olimpic din 1956 de la Melbourne, Simion Ismailciuc, care era antrenor secund, s-a urcat cu mine în barcă și mi-a arătat câteva lucruri foarte simple: să îți ții echilibrul, să vâslești pe o parte și să mergi drept.

Ivan Patzaichin a prins, însă, repede secretul canoei și a impresionat în următoarele două săptămâni, astfel că i-a fost prelungită scoaterea din producție. Un an și jumătate mai târziu, devenea campion olimpic, la Ciudad de Mexico, în 1968.

Sufletește, victoria din Mexic a fost cea mai frumoasă. Poate și pentru că întotdeauna prima medalie de aur e cea mai dulce. Și pentru că mexicanii erau prietenoși, calzi, petrecăreți. Era prima mea Olimpiadă, aveam 18 ani și jumătate, și să te trezești în acele momente când toată lumea te felicită a fost ceva deosebit.

 

A vâslit cu un ciot pentru realizarea visului său

Deși satisfacția era extraordinară, multă lume a pus succesul pe seama lui Serghei Covaliov, nimeni altul decât unul dintre acei trei campioni de la Mila 23, care l-au făcut pe Ivan Patzaichin să își dorească și el o carieră în canoe. Și atunci, gândul său a plecat deja spre Olimpiada de la München pentru a câștiga și la simplu, ca să demonstreze tuturor că este un campion adevărat. S-a pregătit timp de patru ani special pentru olimpiadă, iar în timpul acesta, a devenit și campion european și mondial.

Însă, toată munca depusă se putea duce pe apa lacului din Bavaria, unde pagaia cu care vâslea Ivan Patzaichin s-a rupt imediat după startul din serii. A urmat o cursă devenită emblematică pentru cariera Amiralului, dar și a Jocurilor Olimpice de la München.

Visam, pur și simplu. Și dacă mă trezeai la 12 noaptea, știam ce am de făcut din 50 în 50 de metri, cum să fac să câștig și să n-am probleme. Toți sportivii care se prezentau la start aveau și o rezervă pentru că pe vremea aceea, pagăile și padelele erau făcute din lemn, nu din carbon precum astăzi. Știam că dacă ți se întâmplă ceva neprevăzut în primii 25 de metri, trebuie să ridici pagaia deasupra capului și se oprea cursa. Am ridicat-o, dar nefiind ruptă de tot, ci doar o pală, și rămânând un ciot, probabil că arbitrii nu au văzut bine sau, poate, nici nu au vrut să vadă. În momentul acela, am zis că am ratat visul meu de patru ani și, ridicând pagaia deasupra, din alunecare, am depășit cei 25 de metri și mi-am dat seama că nu se mai poate opri cursa. Toată lumea plecase și arbitrii, după ei, au făcut valuri multe și mă chinuiam să nu mă răstorn, pentru că asta era problema și să nu ies din culoar. Am încercat să termin cursa cu ciotul ăla și am ajuns la vreo opt minute la finiș, când ceilalți făcusera deja și dușuri. Tribunele erau în picioare, iar oamenii mă aplaudau.

Ivan Patzaichin

Sursa foto: Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23

Însă, problemele au început tocmai după terminarea cursei. Asta pentru că, în buletinul oficial, a apărut cu abandon întrucât juriul, cunoscând valoarea sa, a considerat că a abandonat, după ce a ajuns cu zece minute întârziere.

Ivan Patzaichin a făcut contestație și, după o zi și o noapte, a fost acceptat în recalificări, unde a câștigat lejer, la fel ca și în semifinale. Apoi, în finală, s-a impus într-o manieră atât de clară încât pe ultimii 50 de metri, a ridicat vâsla la tribune și a salutat el publicul de data asta.

 

Eșecurile l-au făcut pe Ivan Patzaichin un campion și mai mare

Momentul de cotitură al carierei sale s-a produs la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, când și-a pierdut pentru prima dată încrederea în propriile-i forțe.

La plecare, i-am promis soției că vin ori campion, ori nimic. De fapt, i-am zis că voi fi ori prinț, ori cerșetor. Era primul an de căsătorie și voiam să îi demonstrez cine sunt. În schimb, în cursă, am ratat în sensul că la jumătate, la 500 de metri, eram pe locul doi, iar în față era rusul Yurcenko, care avea peste cinci secunde avans, cam trei bărci și am zis că e imposibil să îl mai prind. Practic, atunci, am cedat cursa. Până la urmă, rusul nu a câștigat, ci croatul Matija Ljubek, care era pe patru la jumătatea cursei. Deci, aveam toate șansele, dar am terminat pe locul cinci pentru că am pierdut ritmul și am început să mă blazez puțin.

Dezamăgirea a fost atât de mare încât Ivan Patzaichin s-a gândit să se retragă din activitate, la numai 27 de ani. Timp de șase luni nu s-a urcat în barcă și a făcut un curs intensiv de antrenorat.

În timpul acesta, soția, antrenorii și toți oamenii din echipă îl încurajau să continue. Orgoliul lui Patzaichin a fost atins cel mai bine de jurnalistul Vasile Tofan, care a scris un articol cu un titlu motivant pentru el: Ivan va învinge din nou.

Atunci, mi-am dat seama ce înseamnă echipa. Chiar dacă tragi de unul singur la simplu, totuși contează cei din jurul tău, care te susțin. Până și portarul de la club îmi spunea mereu: Haideți, domnul Ivan, că încă sunteți puternic. Așa că a urmat perioada mea cea mai strălucită din carieră, pentru că din 1977 până în 1984, nu am venit în niciun an fără aur.

 

Ce începea rău, se termina cu bine

Astăzi, când vorbim de Ivan Patzaichin, imediat îi asociem numele cu o legendă a sportului românesc, care a cucerit patru medalii de aur și trei de argint la Jocurile Olimpice, opt medalii de aur, patru de argint și nouă de bronz la Campionatele Mondiale și un titlu european. El a pus punct carierei sale extraordinare după Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1984, retrăgându-se din sport așa cum a început, cu un titlu olimpic.

Nu m-a luat valul și de fiecare dată, am vrut să le demonstrez celor din jurul meu, de multe ori chiar și prietenilor noi pe care mi-i făceam după fiecare competiție, că prietenul lor încă este campion. Întotdeauna, am luptat pentru bucuria de a le arăta celor de lângă mine că încă sunt un învingător. Am avut mereu gândul să nu plec din sport înfrânt, am vrut să mă retrag în glorie.

Foarte puțină lume știe, însă, că Ivan Patzaichin nu a început nimic cu dreptul. La primul său Campionat Național, a venit pe locul 2, dar a fost descalificat. Apoi, la prima regată internațională la care a participat, a terminat pe primul loc, însă a fost descalificat, după ce îl învinsese pe campionul olimpic de atunci pentru că arbitrii au zis că a depășit cu pagaia culoarul.

La prima lui cursă din Mexic, la simplu, a condus 900 de metri și a vrut să vadă unde sunt adversarii, dar în momentul acela, s-a dezechilibrat și a înțepenit.

Apoi, în 1982, când deja devenise prizonierul propriilor sale succese, a terminat prima cursă pe locul trei, ceea ce pentru noi, atunci, era o înfrângere.

Era o rușine să vii cu medalia de bronz acasă. Așa că mai aveam o șansă în cursa de 10 000 de metri de a doua zi. După 300 de metri, s-a produs o busculadă de ne-au spart barca și chiar ne scufundam. În momentul ăla, am dat un pumn în spărtură, și având pompă în barcă, am continuat cursa, am prins plutonul și am și câștigat. De fiecare dată, am avut ceva probleme, dar întotdeauna am luptat ca să realizez ceva, chiar dacă a trebuit să reiau totul ca să câștig ceea ce mi-am propus. Chiar și acum, în echipă, când dăm de greu sau nu se realizează ceva, și se mai pleoștește echipa, atunci fac: Alo! Acum începem! Ăsta e momentul! Haideți!

 

Ivan Patzaichin, campionul cu statuie

Ivan Patzaichin a continuat să aducă glorie României și din postura de antrenor al lotului național. I se datorează peste 150 de medalii la cele mai importante competiții, oferind numeroși campioni olimpici, mondiali și europeni.

Mulți dintre sportivi mă acuzau că e mult de muncă și mereu le spuneam că dacă ar fi fost așa de simplu să devii campion olimpic sau mondial, nici nu i-aș chinui pe ei, mi-aș aduce cei mai buni prieteni și familia să iasă campioni. Dar îți trebuie muncă și, mai ales, sacrificii.

Ivan Patzaichin

Sursa foto: Oana Radu Turcu

În 1990, lui Ivan Patzaichin i s-a decernat Ordinul Olimpic Colanul de Platină, cea mai înaltă distincție a Mișcării Olimpice. Iar ca o recunoaștere a performanțelor sale incredibile, clubul Dinamo a ținut să îl imortalizeze și într-o statuie așezată chiar la intrarea în incinta stadionului. Ivan, un om de o modestie incredibilă, nu a dorit asta.

Mai târziu, am înțeles gestul de a arăta tinerelor talente care intră pe poarta clubului să vadă un exemplu că se poate ajunge până departe. Să îndrăznești să visezi ceva, dar după aceea trebuie să lupți pentru ce ai visat.

Tot în acest sens, de a servi drept model inspirațional, Ivan Patzaichin a scos în 2012 și o carte de benzi desenate în limba română și engleză, „Poveștile mele adevărate”, varianta în engleză fiind lansată la Londra cu ocazia Jocurilor Olimpice. Asta pentru ca orice copil să aibă dreptul să viseze la ceva, dar în spatele acestui vis, trebuie să vină și o ambiție extraordinară de a munci, de a te dărui, de a ajunge acolo unde ți-ai propus, după cum spune chiar marele nostru campion.

Sursa foto: Matei Buta

Iar cel mai bun exemplu că Ivan Patzaichin este un simbol impunător al țării noastre a fost evidențiat de gestul Președinției României de a-i oferi cadou Papei Francisc, cu ocazia vizitei în țara noastră, o pagaie semnată de el și o minge cu autograful lui Gică Hagi.

 

Întoarcerea la tradiții prin promovarea valorilor și produselor românești

Dar Ivan Patzaichin nu înseamnă doar un sportiv exemplar care a făcut mereu cinste țării, ci și un om special, preocupat de promovarea tradițiilor și valorilor României.

Ceea ce am realizat se datorează faptului că am trăit într-o comunitate extraordinară, unită și cu oameni deosebiți de la care am învățat ce înseamnă să îi respecți pe cei din jurul tău și să respecți munca. Lucrul ăsta m-a ținut tot timpul în priză și, de fiecare dată, m-am mândrit cu locurile acelea. După ce m-am retras din activitatea sportivă, m-am gândit să fac și eu ceva pentru comunitatea de acolo

În sensul acesta, a creat o fundație cu scopul de a ajuta dezvoltarea locală din regiunea Deltei Dunării. I-a asociat și un brand, Rowmania, pentru a putea susține financiar asociația și a inventat canotca, o combinație între lotcă, unde vâslești cu spatele, și canoe.

Văzând agresivitatea vapoarelor puternice de pe Dunăre, am zis să venim cu o alternativă la ce se întâmpla, o bicicletă a apelor. Delta avea deja o ambarcațiune, lotca pescărească, dar este greoaie, întrucât cară și marfă. În canotcă, stai cu fața, ca în canoe, și ai alt contact cu natura și priveliștea. În plus, este mai ușoară, mai frumoasă și mai ușor de manevrat. Acesta este un exemplu de cum putem păstra tradițiile. Toată lumea se gândește că pentru a păstra tradițiile trebuie să ne întoarcem în timp cu 100 de ani. Nu, canotca noastră este un exemplu viu că tradiția se poate adapta la nou.

În același timp, Ivan Patzaichin a promovat prin proiectele sale gastronomia și turismul local în Deltă și, totodată, pescaturismul, pentru a veni în sprijinul celor care își câștigă pâinea din această activitate. Practic, este o altă formă de pescuit: pescuiești mai puțin, produci mai mult, câștigi mai mult, presiunea e mai mică la pescuit, după cum spune chiar fostul pescar fruntaș, Ivan Patzaichin.

Ivan Patzaichin

Sursa foto: Cristian Crisbășan

Totodată, el a înființat și o linie vestimentară, Patzaikin, inspirată din natură, plecând de la ideea că noi, românii, am fost cei mai mari exportatori de cânepă până în 1989, dar acum șapte-opt ani, nu mai aveam nimic. A căutat materiale din care să facă o pălărie, un tricou, un pantalon, cu care să se poată vâsli în barcă, iar în 2012, a îmbrăcat lotul olimpic pentru Jocurile de la Londra.

Noi nu mai aveam nici topitorii, nici țesătorii, majoritatea s-au închis. Până acum, e important că au început să crească culturile de cânepă. Eu sper ca în următorii ani să reușim să devină cânepa așa cum era pe vremuri pentru că multă lume știe cum cânepa românească era una dintre cele mai bune în lume, fibra din cânepa românească era cea mai lungă din lume. Avem niște atu-uri frumoase, dar trebuie să facem ceva cu ele și să le readucem în atenție.

Dacă România este o țară frumoasă, un mare merit îl are, cu siguranță, Ivan Patzaichin prin tot ceea ce a făcut și face în continuare, în ciuda obstacolelor pe care le are de depășit, pentru promovarea valorilor noastre autentice.

Ionela Lungu
Membră a Asociaţiei Naţionale a Creatorilor Populari din România, dar și a Asociaţiei Meşterilor Populari din Ţinutul Neamţ, profesor coordonator în cadrul Școlii Populare de Arte „Carmen Saeculare” Piatra Neamț, inginer de meserie, Ionela Lungu a avut cumva o revelație și a ales să fie un meșter popular care dă viață poveștilor lui Nică a Smarandei din Humulești.

 

Apropierea de casa lui Ion Creangă a adus-o pe Ionela Lungu mult mai aproape de ceea ce este astăzi

Ionela Lungu nu este doar un meșter popular extraordinar de talentat și plin de dăruire, dar este un om vesel și șugubăț, cum s-ar spune în zonă. Un suflet despre care chiar aș putea spune și eu citându-l pe bădia: „Nu știu alții cum sunt…”, dar eu când văd ceva creat, fotografiat, scris de Ionela, mă întreb cum poate să fie un om atât de complex și totuși, atât de firesc, de simplu, de frumos?!

Ionela Lungu

Foto credit: Radu Păltineanu

Pe lângă arta populară, Ionela Lungu este blogger la Povești de pe Ozana, fotograf, soție și femeie împlinită. Un om fascinant, un om frumos de la suflet la trup, în poveștile și vorbele căreia oamenii sunt parcă din altă lume.

Ionela Lungu consideră că aceia care nu-și găsesc cuvintele propriei gândiri sunt cei care cred și se regăsesc în citate celebre. Ea nu crede. Citatul este un crâmpei dintr-un întreg, iar Ionela nu funcționează după segmente. În schimb, poate spune, mai degrabă, că are niște repere după care se ghidează:

E simplu, eu sunt Ionela Lungu. M-am născut și crescut la Tulcea, am făcut facultatea la Iași, m-am măritat la Humulești. Sunt sigură că ceea ce sunt azi este o sumă a ceea ce am învățat în copilărie, ce oameni am întâlnit pe parcurs, de ce nevoi m-am lovit în timp, pe ce cărări m-a dus viața. Am crescut printre „mormane” de materiale didactice confecționate de mama și de sora mea mai mare, amândouă fiind educatoare. Vedeam zilnic și participam la ceea ce bibileau amândouă, fie păpuși din cârpe, fie planșe desenate sau rochițe de păpuși. Am crescut în acest mediu, acela de a lucra cu mâinile mele și mai ales de a fi creativ. Apoi, când am crescut mare, am terminat facultatea și ne-am stabilit la Humulești, mi-a fost ușor să mă joc cu lutul, chiar dacă era ceva absolut nou pentru mine. Dar apropierea de casa marelui povestitor și recitirea poveștilor lui m-au apropiat foarte mult de meșterul popular Ionela Lungu, cel care sunt azi.

 

De la inginerie, la lumea figurinelor din humă modelate în căușul palmelor, a fuioarelor de cânepă şi piei tăbăcite

Cu siguranță, nimic nu este întâmplător sau neîntâmplător în viață. Toate au cumva o rânduire care așteaptă un moment oportun să se nască.

Așa a fost și cu vocația Ionelei, care a simțit că ingineria nu este ceea ce o face fericită. Faptul că soțul ei este din Humulești a apropiat-o pe Ionela de lumea lui Creangă, care mai apoi avea să devină și lumea ei.

   

Ionela Lungu provine dintr-o lume a orașului, însă după facultate, spune ea, a deschis dintr-o dată ochii într-o lume a satului. I-a plăcut mult și la catedră și a predat 13 ani la un liceu tehnologic, dar întotdeauna după ore se refugia măcar o oră, două, în atelier. Nu a perceput niciodată ca pe o muncă, ceea ce făcea și face. A decurs totul firesc, plăcându-i încă de la început îmbinarea școală (predat) – atelier.

Că am ajuns un meșter popular îndrăgit, nu știu. Mă bucur că mă considerați prețios și mai ales inedit și aș vrea ca prin prezentarea figurinelor pe care le realizez, să aduc mai aproape tradițiile de povești. De fapt poate tocmai aici e farmecul meșteșugului meu, apropierea noastră, a fiecăruia dintre noi de lumea lui Ion Creangă, de ceea ce înseamnă Pâcală sau fata moșneagului. Nu cred că a existat om care să treacă prin fața standului cu figurinele din lut, la diferite evenimente la care am participat, să nu se oprească o clipă, să nu zâmbească, să nu descifreze asemănarea între ceea ce am modelat eu și poveste. Este de neprețuit expresia celor care vin și privesc personajele. Inspirația vine și dintr-un simț al umorului, probabil. Dar și din lumea satului în care trăiesc acum, în Humulești.

Ionela îmi mai spune cum iese ea cu bicicleta pe ulițe și cum simte o libertate pe care poate omul de la oraș nu o are. Asta o ajută cel mai mult să rămână senină, să zâmbească după fiecare tură cu bicicleta.

Când iau lutul în palme, acel boț de humă – cum spunea și Creangă, simt cum prinde viață. Dar nu imediat. Expresia o capătă când ii dau culoare, după ce s-a uscat. Pentru că acesta e parcursul: modelat, uscat, șlefuit fața cu hârtie abrazivă, colorat obraji, ochi, buze, la urmă lipit păr din blănițe și pus căciulițe din piei de miel, tăbăcite, iar dacă sunt personaje feminine lipesc codițe împletite de fire de in și băsmăluțe. În câțiva pași parcurși în câteva zile, personajul din poveste prinde viață.

 

Expoziții de fotografie, „Povești de pe Ozana” și predatul

Fără să iubim ceea ce facem am fi niște fantome, zău. Neiubirea transformă normalul într-un om rău, egoist. Poate chiar iubind ceea ce faci ți se deschid drumuri și căi prin care poți să te exprimi, poți respira, exista. Mie îmi place să mă redescopăr, sunt neobosită în a explora, îmi pun idealuri astfel încât să le pot atinge. Din aproape în aproape am tot evoluat sau în fine, nu știu, ceea ce am devenit. Făcând personaje din Lumea lui Ion Creangă, apoi am încercat să fac figurine care seamănă cu persoane din realitate, apoi am încercat în fotografie să realizez portrete de oameni din Lumea satului.

În fiecare zi, Ionela Lungu lucrează cu elevi din școli, ajutându-i să vadă arta populară ca pe ceva ce ține de noi, de rădăcinile și zestrea noastră de români. Nu este greu să facă asta, deoarece copiii par să înțeleagă, să pătrundă și să iubească mult mai profund decât adulții, această lume fascinantă a meșteșugurilor.

Ionela Lungu

Copiii iubesc lumea aceea de dincolo de ușile pe care le deschidem noi, cei mari. Consider că e menirea noastră să-i sensibilizăm de tot ce e legat de tradițiile noastre autentice, nu cele false, spoite. Nu idealizez trecutul, ci îmi aleg ceea ce e cald și autentic din trecut, privind spre viitor. Sunt purtătoare DOAR de ii vechi, pentru că au pânza aceea țesută în stative, nu în fabrică. Și la fiecare oră am un accesoriu tradițional, tocmai pentru a le atrage atenția elevilor. O dragoste către frumos poate fi transmisă doar fiind tu credibil, la rândul tău. Și asta încerc eu să fac.

Ionela Lungu vorbește cu mare drag despre proiectul „Povești de pe Ozana”, despre care spune că este una dintre „casele sale”, alături de cea a modelajului în lut și cea a fotografiei. Adică aici, povestește în cuvinte ceea ce trăiește și simte, iar imaginile care se găsesc pe blog, completează, vizual, subiectul din temă.

Nu scrie des, nici mult, deoarece nu îi place să bată câmpii și să plictisească oamenii. Dar încearcă să scrie despre ceea ce contează, despre realitate și lumea frumoasă pe care mulți o uităm în alergătura noastră zilnică.

Trăim într-o lume grăbită, care nu mai are timp și eu încerc prin fiecare articol de pe blog o oprire, un răgaz. Nu depășesc 700 de cuvinte, mă concentrez pe subiect și nu scriu pe bucăți. În general e un of pe care îl zic deodată, dar pe care îl gândesc (îl coc!) câteva zile înainte.

 

Ionela Lungu: „Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești.”

Întotdeauna este vorba despre alegeri. Ce alegi să faci în viață. Eu, împreună cu soțul meu am ales să rămânem în țară. Nu știu dacă e bine sau rău, dar e ceea ce am ales. Cred că e important sa-ți găsești un rost indiferent unde ești. Cred că mulți care au plecat din țară și-au găsit un rost acolo, unde lucrează, lucru pe care nu și l-au găsit aici, acasă. Nu avem de unde ști de ce și cum a dus pe fiecare viața. Iar România realizăm că o iubim doar când ieșim din granițele ei. Ați observat că ne lovește dorul de ea când suntem departe?

Ionela Lungu ne spune că ea este ea în fiecare zi: „de ce credeți că aș fi altcineva?”. Un om absolut normal, care își ia energia de la ce este frumos în jurul său. Are împreună cu soțul său prieteni puțini dar foarte buni, iar de la copiii cu care lucrează învață foarte mult.

Și-apoi e vorba de echilibru. Sunt atentă să-mi păstrez obiectivitatea, mă ajută mult și Costi, soțul meu, și el la rândul lui meșter popular, ceea ce e foarte important într-o echipă. Râdem mult împreună, de la el mi-am dezvoltat mult simțul umorului, am crescut amândoi în același spirit. Îmbin tot ceea ce fac cu relaxarea: fie că modelez lut, fie că sunt la târguri și prezint ce lucrez în atelier, fie că merg cu bicicleta sau fac poze la oameni, prin sat. Iar când dau cu aspiratorul ascult muzică, pentru că de mâncare gătește Costin.

Ionela Lungu

Expoziția fotografică: Oamenii Humuleștiului

Ca lecție învățată pe parcursul vieții ar fi ca fiecare să facem ce ne pricepem, să te canalizezi pe ceva și să încerci să te dezvolți, să evoluezi, să devii tot mai bun. Dacă ne închipuim că știm să facem de toate, de fapt nu știm nimic, spune Ionela.

Să tot faci cercuri concentrice cu raze din ce în ce mai mari, în jurul a ceea ce-ți place și știi să faci. A! Și să citești la timp ce trebuie citit, să asculți o muzică bună, să nu te iei prea în serios și sa nu-ți pierzi umorul. Și să nu faci pe nimeni prost. Cam multe lecții, nu-i așa, dar țin de bun simț. Nu dau sfaturi dacă nu mi se cer. Mai avea Costi o vorbă: „eu îți dau un sfat, fă cum crezi!”.

Și, șugubeață cum o știm, Ionela încheie: „Pune semnul meu de carte în cartea ta, sunt onorată. Domnița Ramona, îs gata!”

 

Cuvânt de încheiere

Apoi, vorba lui Nică a Smarandei, cu Ionela ți-e mai mare dragul să stai la taclale, să o asculți, să mergi cu ea de-a lungul satului cu bicicleta și să te bucuri de oamenii simpli și frumoși ai locului. Să te ogoiești olecuță pe malul Ozanei „cea frumos curgătoare” și să realizezi că viața înseamnă mai mult decât planuri. Ea este despre viață, mai mult decât despre orice altceva!

Ionela Lungu

Ozana, foto by Ionela Lungu

Ionela Lungu este un om care, în cuvinte puține, are capacitatea de a cuprinde înțelesuri mari. De câte ori îi trec pragul, mai mult virtual, că doar așa îmi permit momentan, nu pot decât să mă bucur de ceea ce văd. Să fac ochi mari precum copiii mirați, să pășesc într-o lume care deși a noastră a românilor, parcă te poartă undeva în poveștile cu Dănilă Prepeleac, Păcală, Smaranda Popii. Și este bine! Că ne mai scuturăm oleacă de glotul zilei și ne bucurăm de frumosul meșteșugurilor și a oamenilor!

Ionela m-a cucerit cumva de când am descoperit-o prima dată. De vreo câțiva ani, ce este drept. De atunci, mereu mă delectez cu arta și scrisul ei. Cu tografiile din locuri parcă rupte din Rai!

Apoi, de la primul salut firesc, deschis, prietenesc, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Și poate, așa o fi, deoarece prea ne leagă multe pe mine și pe Ionela a lui Costin din Humulești, cum îmi place mie să îi spun femeii care a reușit să dea viață „unui boț de humă”!

Locație atelier: drumul de la poalele Cetății Neamț
Telefon : 0233 790.093, 0742.999.506, 0726.985.695
E-mail: palmaart@yahoo.com

Ioan Sicoe

Pentru un jurnalist, e provocator să aibă drept subiect un om care afirmă, dintru început și ori de câte ori are ocazia, că nu despre el ar trebui să fie vorba, ci despre locul în care-și are rădăcinile. Pentru cititori, poate părea ciudat. Și, totuși, nu este. Ioan Sicoe este moț, născut pe culmile Apusenilor, în Valea Verde – un loc fermecat, despre care toți cei care ajung aici, veniți din toate colțurile lumii, spun că e definiția pământeană a raiului.

 

Cei mai mulți se întorc, fără a-și putea explica de ce anume o fac, ce are aparte locul acesta de-i cheamă, iar și iar. Locul se numește Valea Verde și este un sat înfloritor odinioară, aproape părăsit, dar readus la viață, în urmă cu 20 de ani, de dragostea unui fiu al satului.

Nu eu sunt important în ceea ce se întâmplă aici, ci locurile acestea, care au ceva magic. Încă n-a fost nimeni căruia să nu-i placă. Nimeni care să nu-şi dorească să revină, mai devreme sau mai târziu.

Deşi e un povestitor savuros, Ioan Sicoe nu se lasă prea uşor convins să vorbească despre el. S-a născut și a copilărit aici, la Valea Verde, unul din satele aparținătoare comunei Sohodol, din județul Alba.

O copilărie liberă și fericită, cu năzbâtii, dar și cu responsabilități, mai cu lipsuri, mai cu răsfăț, într-o familie de gospodari vrednici, ce au știut să transmită celor patru prunci toate coordonatele verticale ale unei vieți în omenie.

La vreme, a plecat la școală, la oraș, apoi la facultate. S-a făcut profesor de istorie și s-a întors acasă, să-i învețe pe pruncii moților de unde le vin rădăcinile, să-i facă să înțeleagă, dincolo de buchiile cărților, toată tristețea și demnitatea unui neam ce nu s-a lăsat frânt.

Apoi, a plecat iarăși la oraș, la Deva. Dar a luat cu el și satul natal, purtându-l în amintiri depănate oricui îi ieșea în cale. Și i-au ieșit mulți, căci a condus, timp de 11 ani, Inspectoratul Județean pentru Cultură Hunedoara.

Am avut ocazia să vizitez multe ţări din Europa şi din lume, am văzut locuri frumoase peste tot, dar toate călătoriile astea m-au făcut să-mi dau seama că şi noi putem să punem, cumva, în valoare, frumuseţile pe care le avem, unele evident superioare celor din străinătate. Mereu mi-a fost gândul şi sufletul la Valea Verde. Pentru că am copilărit aici şi pentru că am avut parte de o copilărie fabuloasă. Şi nu folosesc cuvinte mari. După ce părinţii mei au murit, nimeni nu s-a mai ocupat de gospodărie. Mai veneam peste vară, de câteva ori, şi mi se rupea sufletul să văd paragina ce se instala peste tot. Am decis să fac ceva, deşi nu ştiam exact ce anume.

 

Nemți din Nürnberg, adică moți din Valea Verde

În vara lui 1997, s-a-ntors, pentru câteva zile, acasă. Nu-l mai aștepta nimeni în prag, căci părinții se mutaseră lângă biserica din coasta dealului, în veșnicia de sub cruce.

Atunci, Ioan Sicoe a filmat, împreună cu un prieten, zona, pe o casetă video. Înregistrare de amator, pe care aveau s-o vizioneze mai apoi, întâmplător, un grup de nemți de la Universitatea Populară din Nürnberg, veniți cu treabă prin Deva.

Doi ani mai târziu, nemții aceștia, cu care ținuse, în tot acest timp, legătura, i-au telefonat și i-au spus că intenționează să vină, un grup de 20 de persoane, să-și petreacă concediul la Valea Verde.

A intrat în panică, neștiind cum îi va putea găzdui, când casa părintească era părăsită din 1988 și nu avea acolo nimic altceva decât un pat și două mese. S-a descurcat, totuși, și le-a oferit oaspeților germani un concediu de pomină.

Mătușa Iulia s-a îmbrăcat în costum popular și i-a primit cântând la tulnic. Se minunau de tot ceea ce vedeau și nu le venea să creadă că, pentru oamenii de aici, acesta e chiar un mod de viață. S-au acomodat foarte repede și au ținut cu orice preț să dea o mână de ajutor la strânsul fânului, la culesul fructelor de pădure, la făcut dulceață și la multe altele… De atunci, vin în fiecare an și, cu excepția a 6-7 persoane, sunt mereu alții și alții.

În urma vizitelor repetate la Valea Verde, la Universitatea Populară din Nürnberg nemții au inițiat un proiect „Natura pură – Valea Verde”, pe care l-au inclus în programul „Agenda 21”, o acțiune a ONU care prevede protecția ecologică a planetei.

O vreme, spre Valea Verde accesul era destul de dificil. Nemții își lăsau mașinile în Ponorel, un sat din comuna Vidra, tot din județul Alba, pe Valea Arieșului Mic. Apoi, mergeau pe jos vreo 14 km, cu copii, cu bagaje în spate, până sus, în Valea Verde.

Ce s-or mai revoltat, când le-am spus că aș vrea să repar drumul, să se ajungă mai ușor sus! Nu și nu, că dacă eu repar drumul, or să vină unii să-și facă vile, una, alta, și-or strica toată frumusețea asta naturală. Și cred că au dreptate, așa că am renunțat la idee.

 

Bucuria de a naște bucurie

Din 2010 încoace, Valea Verde a găzduit trei ediții ale unei conferinţe interculturale internaţionale, la care au participat peste 40 de specialişti din opt ţări, conferință găzduită, de obicei, de municipiul Deva. Dar, aflând de acest loc, specialiştii au preferat să vină aici, pentru că totul s-a derulat într-un mod neconvenţional.

Vara, când se desfăşoară această conferinţă, e şi aici destul de cald, de aceea şi-au purtat discuţiile afară, sub meri şi pruni, la umbră. Au declarat, ulterior, că a fost pentru prima dată când nu s-au simţit nici presaţi de timp, nici închişi într-un spaţiu sau într-un program rigid.

Anul acesta, sunt deja 20 de ani de când satul Valea Verde a fost readus la viață. După o vreme, tot venind aici, câțiva nemți și-au cumpărat case în zonă și spun, de câte ori vin încoace, că vin acasă.

Valea Verde

Valea Verde, Raiul Apusenilor

Casa părintească a lui Ioan Sicoe și încă vreo două din apropiere au fost amenajate, pregătite oricând să primească câteva zeci de oaspeți. Povestea acestui loc s-a dus din om în om și, astfel, la Valea Verde au ajuns turiști din toate colțurile lumii, indiferent de anotimp.

L-am avut oaspete, acum câţiva ani, pe renumitul speolog Iosif Viehmann (Fiman), fost student al lui Emil Racoviţă (decedat în 2016-n.red.). Venea aici cu fiica sa, stabilită în Mexic, şi nu au vrut să doarmă decât în casa veche, de lemn, acoperiţi cu cergă de lână şi pe pernă umplută cu otavă.

Apoi, lucrurile s-au aşezat. Au început să vină turişti, întâi din Germania, apoi din mai toată lumea: din Australia, Noua Zeelandă, Mexic, Franţa, chiar şi din Guernica, localitatea făcută celebră de Picasso.

Tot urmând exemplul lui Ioan Sicoe, s-au mai întors acasă și alți fii ai satului, dând o nouă viață caselor părintești și oferind găzduire celor interesați. Ba, și-au mai cumpărat case și câțiva tineri sătui de munca în multinaționale, dornici să-și crească pruncii în aer curat, liniște și, mai ales, în libertate pură, pe care nici un oraș din lumea asta nu o va putea vreodată oferi.

Ceea ce fac eu aici nu e turism comercial. Dar mă bucură nespus bucuria celor care vin la Valea Verde, satisfacţia pe care le-o citesc pe chip de fiecare dată. Bucuria lucrurilor simple, a liniştii şi a acelui „ceva” nedefinit, ce face din acest loc o atracţie irezistibilă.

 

De vorbă cu Ioan Sicoe, în pridvorul casei bătrânești

Stau de vorbă cu Ioan Sicoe în pridvorul casei bătrâneşti, vechi de 100 de ani. Peste Apuseni se lasă înserarea. Lângă focul de tabără, un grup de turişti povestesc veseli, ţinând în mâini ulcelele cu ţuică fiartă.

Îmi vin acum în minte poveştile bunicilor şi ale părinţilor mei despre felul în care lumea era aşezată într-un rost, odinioară. Când eram copil, casele nu aveau chei, nici garduri la proprietăţi. Gardurile se făceau doar în jurul grădinilor, să nu distrugă animalele culturile. În rest, nici pomeneală! Şi era o vorbă pe atunci: să te ferească Dumnezeu de ruşinea târgului! Asta, pentru că târgul de la Câmpeni, unul dintre cele mai mari din Ardeal, aduna oameni de pe toate văile, iar dacă erai ştiut ca hoţ sau ca mincinos, erai stigmatizat nu doar în satul tău, ci în întreaga zonă a Apusenilor. Oamenii se respectau pe-atunci într-atât, încât dacă se întâmpla să cumpere animale şi nu aveau la ei bani destui, îşi dădeau ca termen de plată târgul viitor, pentru a-şi achita datoria. Şi nimeni nu-şi încălca niciodată cuvântul dat.

Dacă portretul pe care i l-am creionat lui Ioan Sicoe v-a stârnit curiozitatea pentru colțul de rai numit Valea Verde, poate, cine știe?, vă mai ajustați puțin planurile vacanței ce se apropie. Sunteți primiți oricând cu brațele deschise, în cântec de tulnic și cu pită caldă, scoasă din cuptor, să atingeți desculți iarba și să îmbrățișați țara, de pe culmile pline de povești tainice ale Apusenilor.

Cleopatra Căbuz

Dacă nu ar fi abordat calea științei, ce altă cale ar fi ales în viață? Crede că nu s-ar fi născut. Într-atât de mult iubește acest drum pe care l-a ales și pe care l-a urmat, cu succes, Dr. Cleopatra Căbuz, cercetătoare româncă, membru al Academiei Naționale de Inginerie din SUA.

 

Poate sună pompos, dar clădiri faimoase din lume, precum Burj Khalifa din Dubai, Terminalul 5 din aeroportul London Heathrow, stadionul Wembley, sau facilităţile utilizate la Olimpiada de la Beijing au sistemele de protecţie la incendii, de alarmare şi evacuare în caz de urgenţă dezvoltate sub îndrumarea Dr. Cleopatra Căbuz. Și poate această scurtă prezentare este atât de fulminantă, de amuțitoare, încât nu ar mai fi nimic de zis. Dimpotrivă.

Are o carieră impresionantă, care cel mai bine a fost descrisă anul trecut de către Viva FM, cu ocazia decernării premiului de cetățean de onoare al municipiului Suceava. Câteva lucruri sunt de menționat, pentru a demonstra că vocea doamnei Căbuz merită ascultată.

 

Autor a 55 brevete de invenție

Este plecată din țară încă din 1995, când a obținut poziția de cercetător principal la corporația Honeywell, care operează în peste 100 de ţări şi are o cifră de afaceri de 40 miliarde de dolari. Timp de 12 ani, Dr. Cleopatra Căbuz a deţinut funcţia de vicepreşedinte pentru cercetare şi dezvoltare a grupului de afaceri Siguranţa Vieţii (Life Safety/Industrial Safety) din cadrul Honeywell, având în subordine peste 1.000 de ingineri din 13 ţări ale lumii.

Este autor a nu mai puțin de 55 de brevete de invenţie înregistrate la Biroul de Invenţii al SUA. Raportul “US Nanotechnology R&D and Commercial Implications: Technologies, Opportunities and Markets 2001-2005” al firmei Fuji-Keizai USA Inc. o menţionează pe Dr. Cabuz drept unul din primii 5 lideri din SUA în domeniul microstructurilor integrate în siliciu (MEMS).

Cleopatra Căbuz a fost aleasă, în 2018, membru al Academiei Naţionale de Inginerie din Statele Unite, prestigioasă recunoaştere profesională pentru inginerii cercetători din SUA, pentru contribuţiile tehnice şi ştiinţifice deosebite în domeniul microsistemelor integrate în siliciu, a senzorilor şi a sistemelor de siguranţă industriale.

Pe lângă activitatea ştiinţifică a activat și ca preşedinte al Heritage Organization of Romanian Americans în Minnesota (HORA), o organizaţie non-profit axată pe păstrarea şi promovarea istoriei comunităţilor româneşti din Minnesota, pe promovarea limbii, tradiţiilor şi culturii româneşti.

Cleopatra Căbuz

Dr. Cleopatra Căbuz: „Sunt fericită că am reușit să îmbin activitatea profesională, extraordinar de intensă, cu partea de suflet a menținerii spiritualității românești.”

 

Un om al viitorului

Desigur, suntem curioși cum percepe Cleopatra Căbuz funcția de membru al Academiei Naţionale de Inginerie din Statele Unite, din punctul de vedere al cercetătorului român. O percepe cu modestie și cu recunoașterea faptului că, fără îndoială, reprezintă o recunoaștere de vârf pentru orice cercetător.

Cu atât mai mult pentru un cercetător român venit în Statele Unite cam la mijlocul carierei și lucrând în mediul de cercetare și dezvoltare industrial. Majoritatea covârșitoare a membrilor Academiei sunt profesori universitari cu foarte lungi „ștate de serviciu”.

Ce coordonate poate avea (căci portret-robot probabil e mult spus) un inginer al viitorului? Așa, din perspectiva unui vizionar, Cleopatra Căbuz subliniază cu precizie:

Mă voi folosi în răspunsul meu de studiul realizat de Academia Națională de Inginerie a SUA – unde inginerul viitorului trebuie să aibă cinci competențe importante. 1. Să aibă cunoștințele și talentul necesare pentru a conduce o cercetare independentă într-un domeniu tehnologic nou; 2. Să aibă o formare multidisciplinară pentru a putea lucra cu sistemele complexe prezente într-o lume interconectată; 3. Să fie capabil să lucreze eficient în medii multiculturale, deoarece tehnologia și știința se dezvoltă acum la scară globală; 4. Să aibă o bună înțelegere a aspectelor economice, deoarece nici o soluție tehnică nu prinde viață dacă nu produce rezultate economice pozitive; 5. Să aibă răspundere civică, deoarece tehnologiile puternice pot avea efecte sociale foarte mari.

 

Crearea unui Cadru legal și fiscal care să încurajeze masiv investițiile externe și interne

Pare a fi persoana cea mai potrivită pentru postul de ministru al Cercetării și Inovării în România. Dar nu îndrăznim să ne imaginăm ce ar fi făcut mai exact într-un asemenea post fiind. O provoc însă pe Dr. Căbuz să îmi spună ce ar fi făcut într-un asemenea neimposibil caz.

Iată cum văd eu problema. Multă lume poate să descrie care este starea ideală a unui sistem de cercetare și inovare viguros și capabil să producă creștere economică. Partea extrem de grea este tranziția din starea curentă în starea ideală. Și asta nu se poate face fără cunoașterea în detaliu a stării curente, un plan pe termen îndelungat cu susținere consecventă și cu acceptarea unor momente dificile.

Elemente cheie ar fi, în viziunea domniei sale, următoarele: crearea unui cadru legal și fiscal, care să încurajeze masiv investițiile externe și interne și să clarifice starea proprietății intelectuale; crearea unei hărți complete a mecanismelor de finanțare, de la faza de idee academică la produs comercial; alinierea proiectelor cu obiectivele strategice de țară, cu focalizare pe știință și tehnologia aplicată; crearea unei infrastructuri pentru susținerea start-upurilor; încurajarea mobilității și dinamismului personalului de cercetare către start-up/companie privată; dezvoltarea unei Culturi Antreprenoriale,  unde rezultatele economice sunt cele cu adevărat importante.

În ultimii ani s-au făcut progrese în toate aceste zone. Dar mai este mult până departe. Multe ţări se luptă cu aceste probleme, cu mai mult sau mai puțin succes. Nu suntem singuri. Dar este esențială dezvoltarea unui sistem de Cercetare și Inovare comensurat cu puterea și orientarea economică a țării noastre.

 

Cum au contribuit Cleopatra Căbuz și echipa sa la inaugurarea noului Wembley

În toamna anului trecut Cleopatra Căbuz s-a retras din funcţia de vicepreşedinte pe tehnologie şi parteneriate din cadrul grupului Honeywell. Aceasta după o carieră de 23 de ani în cadrul conglomeratului american. Recunoaște, nu fără emoție, că au fost multe momente extraordinare în timpul activității sale în acest mamut al Americii.

Unul din ele a fost legat de inaugurarea noului stadion Wembley, în primăvara lui 2007. După amânări repetate, se programase în cele din urmă deschiderea stadionului cu ocazia finalei cupei Angliei din 19 mai 2007.

Lumea întreagă aștepta cu sufletul la gură redeschiderea templului fotbalului mondial, Wembley, după șapte ani în care fusese demolat și reconstruit într-o manieră foarte modernă.

Deschiderea stadionului cu aproape o sută de mii de locuri însă nu se putea face fără avizul agențiilor de siguranța vieții. Asta presupunea funcționarea perfectă a sistemelor de alarmă la incendii și de evacuare de pe stadion, toate proiectate de către Honeywell.

Cu nici două săptămâni înainte de predarea oficială a stadionului de la constructor la utilizator, erau încă probleme. Alarme false, mesaje de eroare în sistem…

Teroare! Nu doream ca inaugurarea stadionului să fie amânată din cauza noastră! Am fi fost pe prima pagină a presei englezești și internaționale. M-am dus la fața locului pe 1 martie 2007, împreună cu o echipă de ingineri de sistem și am constatat, între altele, deficienţe la instalarea unor cabluri – instalare făcută de contractori locali. Sunt zeci de kilometri de cabluri în Wembley. Era exclus să se schimbe cablurile. Deci trebuiau modificate  sistemele noastre ca să recunoască și să elimine semnalele false produse de factori pe care nu îi puteam controla.

A fost un efort uriaș. Într-un weekend s-au produs mii de dispozitive noi, s-a modificat softul, apoi s-a montat totul, s-a testat sistemul și s-au obținut aprobările de rigoare. A fost posibil să se joace amicalele în martie și finala Cupei Angliei în 19 mai. Mare bucurie pentru echipa Honeywell și pentru suporterii fotbalului din lumea întreagă.

Cleopatra Căbuz

În momentul de față, sistemul de siguranță a vieții al stadionului Wembley este monitorizat de o echipa Honeywell din România, iar studenții din laboratorul IoT de la Facultatea de Construcții  pot vizualiza în timp real situația acestor sisteme.

 

Lecția de succes economic

Viitorul este de fapt economia cunoașterii, după cum spune cercetătoarea. În viziunea sa, ecosistemele economice se bazează pe agricultură, pe producerea de bunuri sau pe servicii.

Automatizarea a redus dramatic numărul oamenilor necesari în agricultură și în producția de bunuri. Prin urmare, un număr tot mai mare de oameni lucrează și vor lucra în servicii. În economia cunoașterii, aceste servicii sunt tot mai mult bazate pe expertiza intelectuală a individului, nu pe efortul fizic.

Cleopatra Căbuz ne reamintește cei patru piloni importanți pe care se bazează Economia Cunoașterii, conform Băncii Mondiale: 1. Cadrul instituțional care favorizează folosirea cunoașterii și înflorirea antreprenoriatului, 2. Disponibilitatea forței de muncă calificate și existența unui bun sistem de educație, 3. Existența și accesul la o infrastructură adecvată pentru tehnologia informației și a comunicației, 4. Un cadru de inovație vibrant, care să includă mediul academic, sectorul privat și societatea civilă.

Progresul în tehnologia informației și a comunicației oferă acces la orice fel de informație imaginabilă, unor mase foarte mari de oameni. Sistemul de educație nu mai are ca rol primordial comunicarea de informații, dar trebuie să se axeze pe formarea de oameni care pot gândi în mod creator. Care pot transforma volumul imens de informații pe care îl avem la dispoziție, în cunoaștere.

Selectarea și integrarea informației, identificarea de noi modalități de a rezolva problemele sociale, implementarea de soluții în maniere economice viabile – asta înseamnă economia cunoașterii. Mai mult că oricând, dezvoltarea gândirii critice, colaborarea și creativitatea vor defini succesul economic.

 

Dr. Cleopatra Căbuz: „Educația de la noi, și in familie și la școală, nu țintește crearea omului ca locuitor al cetății”

După finalizarea carierei, Dr. Căbuz  va lansa un sistem de burse pentru studenții români orientate în zona de leadership, acesta fiind poate cel mai important element lipsă în sistemul românesc de educaţie – după cum subliniază.

Nu îmi propun să discut toate circumstanțele care ne-au adus aici. Dar unul din factori este acela că educația de la noi, și in familie și la școală, nu țintește crearea omului ca locuitor al cetății. Tradițiile de voluntariat, de răspundere civică și socială sunt aproape inexistente. Acest lucru are mari implicații pentru societatea românească.

Domnia sa crede că statutul de lider – de conducător –  nu este suficient de respectat în societatea noastră.

Nu este înțeleasă valoarea enormă pe care o aduc liderii și managerii buni. De aceea, nu există perocupări sistematice de a dezvolta viitorii lideri încă din copilărie și adolescență, când se formează sistemul de valori și referințe al tinerilor. Sigur că trebuie să avem copii foarte bine pregătiți academic, dar trebuie să ii formăm și pentru a fi buni conducatori, căci numai așa știința se poate transforma în tehnologie și tehnologia în progres economic.

Un prim pas pe care l-a făcut în direcția aceasta este angajarea Politehnicii din București într-un program al Academiei Naționale de Inginerie a Statelor Unite – Grand Challenges Scholar Program – axat pe formarea inginerilor secolului XXI.

O parte importantă a acestei formări este dezvoltarea responsabilității sociale. Tocmai de aceea Dr. Cleopatra Căbuz ne invită la evenimentul din 15-17 mai de la Politehnică, la care are onoarea de a fi co-chair, împreună cu Dl. Prorector George Darie. Vor fi prezente peste douăzeci de universități din Sud-Estul Europei.

Acolo vom discuta un program de educație care, pe lângă rezolvarea provocărilor tehnologice ale secolului XXI,  să includă și aspecte de responsabilitate socială, de înțelegerea viabilității economice ca factor important de decizie în alegerea soluțiilor tehnice, de înțelegerea aspectelor multiculturale ale economiei globale în care trăim.

Oricum ar fi, cu asemenea oameni de nădejde în ale științei și educației, România mai are șanse. Dacă nu ar fi abordat calea științei, ce altă cale ar fi ales Dr. Cleopatra Căbuz în viață? Răspunde fără ezitare: „Cred că nu m-aș fi născut”.

Otilia Magheru Tracia Land

Conceptul Tracia Land a luat naștere în anul 2009, când Otilia Magheru a simțit nevoia să ofere producătorilor o formă de organizare care să îi protejeze în relațiile cu rețelele multinaționale de pe teritoriul României. În același timp, era nevoie de o voce comună sub aceeași „umbrelă”, pentru o comunicare mai bună către clienți.

 

În prezent există o relație comercială cu o rețea de magazine tip super-market, cu care colaborează la dezvoltarea proiectului. E vorba de un format de magazine foarte apropiat de idealul Tracia Land – magazine de proximitate, adresate clienților cu venituri peste medie.

Au obținut deja suportul celor din Federația Națională a Producătorilor de Produse Tradiționale Atestate care i-au susținut în identificarea producătorilor care doresc comercializarea prin intermediul rețelei respective de magazine.

 

Otilia Magheru, omul din spatele proiectului

Înainte de Tracia Land, Otilia Magheru a activat în vânzări de produse food-non food provenite din import, fiind director de vânzări la câteva branduri de produse electronice. Asta se întâmpla prin anii 2002-2004, când piața era într-o mare competiție, fiind în plină efervescență magazine care ofereau posibilitatea de „a cumpăra cu buletinul”.

A urmat apoi o lungă perioadă în care a trecut la produse alimentare din import, până la sfârșitul anului 2008 când a luat decizia să își îndrepte atenția spre produsele autohtone.

Viața Otiliei a fost plină de întâmplări fericite. Începând de la familia în care s-a născut și în care a crescut înconjurată de iubire, traiectoria sa a fost sub semnul norocului.

În școală a avut parte de cei mai buni profesori din Drobeta Turnu Severin, orașul ei natal. În 1988 a plecat la facultate în Timișoara, convinsă fiind că dacă ai încredere în tine poți muta munții din loc.

Faptul că m-am născut în Severin, oraș occidental, privit înainte de anul 1989, am crescut de două ori mai bogată, cum îmi place mie să spun, pentru că am fost de două ori mai informată, privind și alte modele de țară (fosta Yugoslavie și Bulgaria).

În Otilia, se poate depista ușor acel spirit balcanic, de oameni veseli, cu muzica lor și multe obiceiuri comune. Mediul în care s-a dezvoltat a fost prima sa sursă de inspirație. A crescut ascultând muzica difuzată pe programele sârbești: Madonna, Queen, Michael Jackson, Tina Turner, George Michael, muzica pop pozitivă a anilor ‘80.

 

Otilia Magheru a dus Tracia Land la Bruxelles

De ce? Pentru că Bruxelles este capitala Uniunii Europene. Pentru că acolo trebuie să bați gongul dacă vrei să dezvolți un proiect pentru Europa. Din fericire, reprezentanții Comisiei Europene au înțeles acest concept. Cu cei din țară, însă, a fost mult mai greu…

Platforma TraciaLand se adresează producătorilor de produse tradiționale atestate din Balcani, titularilor de mărci de produse locale de excepție, dar și celor care activează în industria turismului. Aici intră produsele turistice care valorifică potențialul local, mai exact a agențiilor din întreg spațiul carpato-danubiano-pontic.

Inițiatorii platformei sunt interesați în egală măsură să dezvolte împreună cu operatorii locali platforma integrată care să „vândă” atât produse alimentare cât și produse turistice, dar și servicii care pot lua naștere din îmbinarea celor două domenii de activitate, proiecte culturale sau servicii logistice de marketing și publicitate, inclusiv servicii suport pentru membrii săi.

Nu orice produs poate face parte din Tracia Land. În primul rând, acesta trebuie să fie un produs de calitate, certificat, chiar dacă e vorba de un produs turistic.

De altfel, Otilia Magheru și colegii ei sunt într-un continuu proces de identificare a acelor produse turistice care merită să fie puse la dispoziția străinilor interesați să viziteze România.

Otilia Magheru Tracia Land

Otilia Magheru – eveniment lansare Tracia Land

Cele mai mari piedici în realizarea și dezvoltarea proiectului

Slaba digitalizare a mediului economic din România este una dintre cele mai mari probleme în dezvoltarea proiectului Tracia Land, e de părere Otilia Magheru.

Mediul economic din România este împărțit în două mari categorii, și nu mă refer absolut deloc la cei care lucrează la STAT. Pe de o parte sunt cei care lucrează în marea familie a multinaționalelor, familiarizați cu modele organizatorice venite de la companiile mamă, și cei care au creat propriile afaceri tipic românești, fără să aibă o cultură de business. Avem cel mai bun internet din Europa, cei mai buni IT-iști, și totuși, avem cele mai puține companii care să aibă un site de prezentare. Încă se folosesc adrese de yahoo sau gmail. Nu se înțelege încă importanța internaționalizării companiei. Suntem în era digitală, dar în România lipsește digitalizarea.

În ceea ce privește marketingul, producătorii români trebuie să învețe că este un serviciu făcut de către specialiști. Acesta nu poate fi lăsat la voia întâmplării.

Acum, mai mult decât oricând, vorbim de marketing digital, acesta însemnând o companie internaționalizată, produse care se pot achiziționa on-line de pe diferite platforme, iar aceste servicii se plătesc. Conform creatoarei proiectului Tracia Land, mulți producători români încă nu înțeleg aceste lucruri.

 

Mentalitatea cumpărătorului român față de produsele autohtone

După 1989 s-a manifestat o dorință excesivă a consumatorilor români de a cumpăra produse din import. Produsele românești aproape au dispărut.

Cele care au rămas nu au ținut pasul cu normele impuse de comerțul modern. Acestea presupun standardizări multiple pe întreg lanțul valoric, fiind distruse astfel cele existente, de la unități de colectare a materiilor prime la unități de procesare, cât și magazinele de valorificare a produselor românești.

Otilia Magheru îmi dă exemplul lactatelor – produse ultra-fresh, cele mai sănătoase pentru consumul zilnic. Înainte de 1989, România dispunea de un sistem pe care acum alte țări civilizate se străduiesc să îl implementeze.

Laptele era colectat de la ferme și adus la unitățile de procesare, care existau în fiecare oraș. Acestea erau dimensionate la numărul populației, asigurând astfel aprovizionarea zilnică a magazinelor cu lactate proaspete, folosind ambalaje returnabile, cu un format unic la nivel național.

Acum, la fiecare produs lactat consumat, mărim gunoiul prin ambalajul aruncat. Astăzi, în locul fostelor întreprinderi de prelucrare a laptelui există hypermarketuri, dispărând un întreg sistem național care asigura hrana populației.

Prin reclamele tv, consumatorii au fost direcționați către produsele din import. Acestea au alocate bugete uriașe de promovare pentru a cuceri o piață nouă, ne amintește Otilia Magheru.

Cumpărătorul român din 2019 este din nou în căutarea produselor autohtone deoarece a crescut cu ele, dacă ne referim la cei care au peste 40 de ani. În același timp, publicul tânăr este în căutarea produselor locale pentru că este informat și înțelege importanța accesului la produsele locale, naturale, provenite din fermele tradiționale din România.

Atuurile produselor românești în fața celor străine sunt gusturile și rețetele autentice, pur și simplu pe gustul nostru, și nu în ultimul rând, materiile prime folosite, provenite din ferme românești.

 

Punte de legătură cu țara natală pentru românii stabiliți în străinătate

Mulți români care doresc sa se întoarcă în țară nu au siguranța unui sistem care să îi sprijine în dezvoltarea afacerilor. Tracia Land oferă servicii suport prin partenerii săi. Se urmărește o creștere organică a comunităților, atât în țară cât și în străinătate.

TraciaLand nu este doar pentru români. Întreg spațiul carpato-danubiano-pontic se confruntă cu aceleași probleme. Migrarea tinerilor în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit este prezentă în toată regiunea. Prin proiectul acesta, se pot găsi soluții pentru a duce produsele specifice celor din Balcani acolo unde s-au format noi comunități ale celor din Estul Europei.

Otilia Magheru Tracia Land

Otilia Magheru și Monica Irimia (președinte TraciaLand Italia)

Planuri de viitor pentru Tracia Land

Anul acesta se împlinesc 10 ani de când a fost lansat proiectul, acesta fiind o marcă înregistrată la nivel național și european, pe mai multe clase.

Tracia Land are în plan lansarea platformei de vânzare a produselor din Balcani, undeva în toamna acestui an. Surprize pot apărea în orice moment în ceea ce privește dezvoltarea proiectului Tracia Land. În prezent se așteaptă cu interes răspunsul din partea autorităților pentru realizarea unui parteneriat public-privat ce poate accelera dezvoltarea sinergică a comunităților identificate.

Nu știu cum va evolua acest proiect pe viitor, dar cred că susținând micii producători locali putem avea o viață economică mai sănătoasă.

Măriuca Verdeș

Măriuca Verdeș s-a născut în 1989 în comuna Desești, Maramureș, într-o familie mare și cu tradiție în folclor. A lansat albume de muzică populară, hori, colinde și pricesne. Este o cântăreață de horă ultrapremiată la nivel național și internațional, însă asta nu e deloc cel mai important lucru despre ea.

 

Măriuca nu s-a mulțumit cu a „hori” folclorul, ci a dorit să îl predea generațiilor care vin din urmă. De aceea, a inițiat proiectul prin care a introdus studierea folclorului ca materie opțională în școală în județul Maramureș.

În fiecare zi, se luptă ca satul maramureșean să-și recâștige gloria de altădată. Încearcă să arate că România are nevoie de o autenticitate culturală, prin intermediul căreia să ne păstrăm valorile care ne-au definit timp de secole.

Despre toate acestea, dar și despre evoluția unei artiste cu credință în Dumnezeu, în interviul de mai jos:

 

 

Iată doar câteva din ideile extrase din dialogul cu Măriuca Verdeș:

 

Cum se definește Măriuca Verdeș în muzica autohtonă românească

„Noi, în Maramureș, nu cântăm, ci horim. Horele acestea sunt mai mult doine și balade, pentru că femeile la câmp nu făceau altceva decât să cânte. Mama horea fie că făcea treabă prin casă, fie când era la fân sau la sapă. I se părea că nu îi e atât de greu cântând.

Eu am ales partea aceasta mai sacră, mai veche, mai profundă, pentru că mie îmi place să mă hrănesc din lucrurile din care alții nu văd nicio valoare în ele. Eu le văd Dumnezeirea, le văd sacralitatea și totodată înțelepciunea țăranului care poate nu are studii, dar a lăsat după el o istorie întreagă.”

 

Un semnal de alarmă în legătură cu dezrădăcinarea poporului român, care riscă să-și piardă definitiv identitatea

”Eu stând printre copii, stând în sate, văd cât de gravă este problema societății de astăzi și cum văd părinții folclorul de astăzi. Ei cred că dacă nu ajungi să cânți pentru bani, nu are rost să te îmbraci tradițional. Sunt părinți care spun că ce rost are să îl întorc pe copilul meu în timp, când noi vrem să ne dezvoltăm și să ne modernizăm. Numai prin educație, copiii își vor da seama că este vital să ne cunoaștem pe noi.

Eu îmi doresc mai mult. Folclorul ar trebui să fie materie obligatorie în școli. Ar trebui să știm cine suntem, de unde ne sunt rădăcinile, ca să putem sta verticali în fața oricărei furtuni care vine din dreapta și din stânga.

A fi maramureșean înseamnă să te cunoști pe tine. Înseamnă să-ți recunoști originile și să le duci mai departe. Faptul că generații după generații se înstrăinează de acest sentiment nu face decât să ne autodistrugă o cultură care nu ar trebui vizitată doar la muzeu, ci ar trebui întreținută în satele maramureșene.”

 

Cum se translatează viziunea sa, la nivel național

„Ar trebui să fim conștienți că fiecare județ a avut cultura sa specifică. Eu din păcate văd doar o Românie săracă, cu mulți bătrâni, cu puțin potențial, dacă nu vom redeschide acea economie locală, care a reprezentat forța României. Nu vreau să fiu rea, nici sceptică, dar eu nu prea văd viitor pentru România, pentru că nu mai credem în România. Și dacă noi nu mai credem în România, ea o să mai creadă în noi?

Avem o obligație morală față de strămoșii noștri care s-au gândit să ne lase o arhitectură, un port, simboluri, grai, rânduieli… Să ne lase atât de multe lucruri valoroase, pe care dacă noi să le învățăm și să le ducem mai departe, nu mai credem nici în Dumnezeu, nici în aproapele Lui. Credem doar în noi, în cultul nostru, iar când crezi în cultul tău, ajungi să faci o „idolatrie” din tine.”

 

Interviul cu Măriuca Verdeș a fost realizat în docă locații: Muzeul Maramureșan, secția de etnologie, din Sighetu-Marmației, și Biserica ”Înălțarea Maicii Domnului” din Călinești (Maramureș).

Sursa foto: arhiva personală