Mădălina Dumitrache, teatrologul cu păr arămiu, ne aduce cronica filmului

Mădălina Dumitrache este cronicar de filme și jurnalist cultural. Este licenţiată în Pedagogie, la Universitatea București dar și în Teatrologie-Filmologie la U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, din capitală. Pentru cei care nu o cunosc pe Mădălina Dumitrache, ea este fata cu păr arămiu și vise din alte lumi, care ne aduce filmul și cronica lui, plimbându-ne preț de câteva clipe și mai multe impresii sub cupola timpurilor cu miros de mosc, dantelării, calești și boemitate.

Mădălina Dumitrache vine din Bucureștiul anilor ’70

Mădălina ne spune că vrea să creadă, să spere, că este un om care nu și-a pierdut (încă) legătura cu copilăria; pe care se străduiește să o păstreze aproape. S-a născut, într-o lungă vară fierbinte, în Bucureștiul anilor ’70, într-o familie de cadre didactice.

Cu timpul, a înțeles că nu acumulările materiale sau „gena socială” o definesc. A urmat o rută profesională în acord cu „învățăturile de-acasă”: profesoratul în învățământul preuniversitar, dar și analiza specializată (cronici)/jurnalismul cultural.

Rezumând una dintre cele mai frumoase perioade din viața sa, pentru Mădălina copilăria rămâne „vârsta de aur”. Se întâmplă – deseori – ca, asaltată fără încetare de probleme diverse, să simtă nevoia unui adăpost. Atunci, o singură cale îi mai rămâne pentru a învinge presiuni, slăbiciuni, renunţări: întoarcerea în copilărie.

Paradoxul nostalgiilor mele târzii devine – întotdeauna –  ultimul „adăpost” pe care mi-l permit, fiindcă acesta se află într-un teritoriu privilegiat al fiinţei mele. Figura solară a copilăriei mele a fost tatăl meu, ființa care mi-a arătat o altă dimensiune a vieții: lumea cărților. Și tot alături de tata am pășit în primele săli de lectură din bibliotecile bucureștene (favorita mea de atunci fiind Biblioteca Centrală de Stat, care avea sediul pe strada Ion Ghica), în primele săli de spectacol (Teatrul Lucia-Sturdza Bulandra intră tot în zona „Bucureștiului meu magic” din „harta mea personală”), dar și în sălile de cinematograf (în perioada copilăriei mergeam, cu regularitate, la Cinema Favorit din cartierul în care locuiam, Drumul Taberei, dar și în cele din zona Bulevardului Elisabeta, fostul „Bulevard 6 Martie”). Bunăoară, de la tatăl meu, am înțeles că suntem bogați sufletește pe cât de intense în trăiri ne sunt amintirile; calitățile pe care am învățat de la el să le prețuiesc sunt: absenţa ostentaţiei/aroganţei, echilibrul, proporţia, detaşarea și seninătatea.

Între două iubiri – teatrul și educația

Într-adevăr, specializările mele (atât pedagogia, cât și ramurile filologiei) interferează, ba chiar se completează. În cariera didactică, adesea, mă simt profesorul „actor-regizor” (dublat de competențe ce vizează creativitatea, adesea și improvizația), fiindcă publicul meu este foare pretențios și greu de păcălit. La fel de bine, evaluările (riguroase) îmi conferă mai multă lejeritate în actul de analiză din sfera artelor (teatru, film, literatură). Pe astfel de teritorii, înveți că adevărata eleganță a spiritului devine suma dintre calm, detaşare, echilibru, umanitate, dialog, polemică, bunăvoinţă, profunzime, toleranţă, dar și rigoare sau temeinice.

De multe ori, Mădălina constată că cele două iubiri ale sale prezintă atât confluențe, cât și complementaritate, granițele devenind fragile. (Auto)definindu-se ca o persoană de tip analitic, dar sensibilă la emoția estetică, identifică – în cele două dimensiuni ale existenței sale – atât continuități, similarități, cât și deosebiri, ivite, desigur, din particularitățile specifice. Amândouă îi dau posibiltatea manifestării evidente, netrucate.

Întotdeauna, am crezut că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o „nouă alianţă”: aceea a materialismului şi a intelectului. Într-o rapidă concluzie, aș putea afirma că analiza (judecățile axiologice) și emoția se regăsesc, la mine, într-o adevărată coincidentia oppositorum. Ceva mai departe de acel gen de definiții rigide, teatrologul se poate rezuma la aceste ipostaze: managerul, consultantul artistic, jurnalistul teatral.

Concret, absolventul acestei specializări trebuie să fie o persoană riguroasă, „releul” dintre specialist (regizor, actor, scenarist, scenograf – echipa de tehnicieni) și publicul larg. În cazul analistului/cronicarului, trebuie să formuleze opinii (pe baza unor judecăți estetice) și să le facă accesibile consumatorilor de artă teatrală.

În triada regizor-cronicar-public(uri), criticul/analistul este cel care trebuie să transfere viziunea unui artist, de pe scenă, către publicul larg, prin intermediul unor informații specializate adunate într-un text (cronica de spectacol).

Fata cu păr ruginiu, din alte timpuri, care ne aduce filmele bune

Mai întâi de toate, reverențe în fața unei astfel de complimentări – mă simt măgulită și trebuie să mărturisesc: (și) bucuroasă. Spun asta pentru că alăturarea pe care ai făcut-o (retro și cinema) pare o subtilitate care, astăzi, oamenilor moderni – le scapă din ce în ce mai des. Prin ignoranţă, delăsarea sau presiunile impuse din media, omul poate fi deposedat de reperele de odinioară: feminitate, emoție și judecata de valoare. Din punctul meu de vedere, astăzi, trăim într-o epocă a femeii active, virilizate, independente şi a bărbatului-obiect, efeminat, obosit şi nesigur.

Departe de a contesta rolul activ al femeii din lumea actuală, Mădălina Dumitrache pledează, totuși, pentru un comportament adecvat. Și exemplifică.

I-ar plăcea un astfel de tipar: în tinereţe, femeia să fie fragilă, delicată, dar şi ageră şi „periculoasă ca o pisică”. Să ştie, apoi, ca o leoaică, să conducă o casă plină de copii, iar la maturitate să fie inteligentă şi să aibă umor. 

Ca să aduc „tușa” necesară din cinema (comediile romantice), aș mai adăuga ceva: lângă ea, ar trebui să stea un bărbat genul „însurat până la măduvă” (neapărat tată de familie scandalizat de ideea de adulter). Trebuie să fie genul cavaler, cu o masculinitate rafinată, „nemuritor şi rece”, care preferă femeile rezervate.

A scris o carte care este singura de această natură

Volumul „Melodrama. O interpretare socio-culturală” s-a născut în perioada studiilor sale doctorale și urmărește evoluția unei subspecii a genului dramatic de la origini până în prezent.

Cu alte cuvinte, melodrama – ivită în zorii democratizării artelor – se regăsește, astăzi, în cinema, televiziune și viața de zi cu zi. O specie „bastardă” din literatura dramatică a devenit „străbunica telenovelelor” care-au invadat micile ecrane, dar o regăsim și în acele emisiuni T.V. (Surprize-surprize, Caravana dragostei, Din dragoste ș.a.m.d.) care exploatează emoțiile primare (exteriorizate prin plâns). Filonul melodramatic se regăsește în multe dintre activitățile cotidiene și e, adesea, surprins și la Știri (celebrele jurnale care mizează pe senzaționalul ieftin). Prin acest studiu, am încercat să prezint atât geneza, cât și alternative: arta pentru elite, departe de zona comercialului, nevoia de rafinare a gustului.

Nu pot să nu fiu de acord cu Mădălina când subliniază nevoia de mai multă informație culturală aplicată. De ce să nu existe educație estetică în școli? De ce să nu existe și emisiuni culturale difuzate la ore de mare audiență, în locul acestui melodramatic grotesc?

Deoarece asistăm și remarcăm cu toții anumite schimbări în ceea ce privește lumea teatrului, fiind parcă nostalgici după teatrul vechi așa cum îl știm noi, am vrut să aflu despre cum este Teatrul și cum stăm noi ca națiune în acest aspect.

Teatrul și publicul între ce este și ce ar trebui să fie

Discuția e amplă în domeniul teatrului, de aceea, Mădălina se rezumă la a puncta bucuria și speranța că această formă artistică încă rezistă. În epoca informatizării, când veştile despre un eveniment nu mai vin la încheierea lui, ci sunt relatate în timp ce sunt trăite (live), riscăm să pierdem frumusețea clipei, atrage atenția teatrologul Mădălina Dumitrache.

Există reprezentații pentru fiecare segment de public (în funcție de vârstă, fond cultural și aspirații). În repertoriul teatrelor bucureștene, găsim o mare diversitate, dar și o tendință către izolare a spectacolelor din zona „de experiment”. Cu alte cuvinte, publicul alege comedia sau genul facil în defavoarea celor care încearcă altfel de lecturi regizorale.

Apoi, pentru că eu am o durere în ce privește calitatea spectacolelor, a trupelor și actorilor, mi-am dorit să aflu și de ce publicul acceptă să se coboare ștacheta, știind că el poate și ar trebui educat să dorească mai mult, mai de calitate, scenete care să ne atingă coarda sensibilă și să ne marcheze plăcut.

Mai întâi de toate, ar trebui operate modificări în educarea publicului. Educația (formală) poate modifica percepția asupra actului artistic și se poate face de jos în sus. Un spectator care are un fond cultural riguros și o minte antrenată (fie și prin studii tehnice) poate opera cu analogii și poate înțelege și descifra mai ușor metaforele scenice, iar viziunea regizorilor ar putea ajunge mai lesne „la țintă”. La fel de bine, se poate opera și de sus în jos, adică – acel spectator care își cultivă spiritul prin vizionarea unor spectacole mai puțin „călduțe” – ajunge mai repede la substanța artistică.

Din comoditate, continuă Mădălina Dumitrache, unii spectatori sau – mai grav – cronicari refuză genul de spectacole pluridisciplinare în care lectura postmodernă mixează literatura dramatică. Există un decalaj în receptare și se simte în sălile în care sunt programate spectacole de factura celor anterior amintite. Ostilitatea publicului se simte chiar în timpul reprezentațiilor de acest gen.

În ceea ce privește artiștii, Mădălina îmi confirmă, din păcate, temerile. Mulți dintre actori, dar mai ales regizorii, fac mari concesii de dragul profitului obținut pe căi mai ușoare. Invazia comecialului a deplasat accentul de la calitate și se simte în spectacole: dicție precară, rezistență fizică redusă, tendință spre șușă, îngroșări, tușe vulgare doar din dorința de a obține adeziunea publicului.

Și totuși, spectatorul de profesie vede și partea plină a paharului. Nu aceste slăbiciuni la vedere caracterizează artiștii din lumea teatrală de astăzi:

Câtă vreme mai există tineri actori care onorează scena prin prestații de talia „marilor nume” sau directori de scenă/regizori îndrăzneți mai există speranță.

Gânduri de visătoare sub cupola teatrului

Mădălina rămâne o idealistă și consideră că bucuria și emoția nu pot fi confiscate de nimeni pentru nimic în lume.

Cred în puterea vindecătoare a artei și îndemn cititorii să meargă la teatru (sau la cinema). De asemenea, cred că destinul omului este să-şi dezvolte spiritualitatea printr-o continuă creaţie. Jocul completează biosfera în care se trăieşte cu o noosferă în care se gândeşte. Prin urmare, îndemn cititorii să se joace „de-a viața”, să se bucure, ca niște copii, în fața actelor valoroase de creație și să le acorde atenția cuvenită.

Cuvânt de încheiere

Am vorbit și am adus în fața dumneavoastră, a cititorilor mei fideli, oameni din diferite puncte cardinale ale meseriilor, artelor și culturii. Și a fost o călătorie fantastică! Dar cu Mădălina Dumitrache, am simțit cumva că îl încalec pe Atreyu și să zbor în lumea fantastică a lui Bastian din „Poveste nesfârșită”.

De ce? Deoarece dacă un lucru nu ar trebui să se sfârșească, acela este teatrul!

Teatrul, lumea aceea mare, infinită, care ne primește în săli amenajate cu rafinament, unde ne simțim ca într-un castel din povești și care ne deschide odată cu tragerea cortinelor, o lume nouă. Aceeiași poate, dar nou prezentată nouă de către un regizor talentat și niște artiști care ar trebui să poată fi oricine.

În clipa în care cortina cade, nu suntem triști, deoarece în sufletul nostru, încă se mai reia odată sceneta. Povestea capătă înțelesul nostru, iar publicul încă aplaudă. Sau doar tace, înghițindu-și emoțiile și gustând arta teatrului, care niciodată nu ar trebui să se compromită!

Și după toate acestea, fata cu păr arămiu și cu ochi sclipitori, cu imagini perfect croite și alăturate fiecărui gând de al său, pășește din lumea ei mare, senină, plină de dantele, umbrele, descalecă din caleașca aceea fermecată, deschide cartea sufletului ei și ne redă totul de la prima pagină.

Prin cronicile Mădălinei, teatrul continuă! Cortina s-a ridicat din nou! Mulțumim, Mădălina!