România prin ochii prof. univ. dr. Ovidiu Pecican

Una din cele mai importante voci ale Ardealului, Ovidiu Pecican este profesor universitar la Facultatea de Studii Europene, cercetător la Institutul de Antropologie Culturală din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, scriitor și publicist.

Dincolo de toate acestea, Ovidiu Pecican este un om cordial, respectuos și, în principiu, binevoitor. Apreciază bunătatea, inteligența, loialitatea și simțul onoarei.

Atât doar că nu mai are răbdarea din tinerețe, care probabil a plecat odată cu câteva iluzii naive. Îi place să spună despre el că nu este începător și nici n-a ajuns încă la capăt, că e un om obișnuit și că trăiește ca atare.

Deloc surprinzător, îi place să citească și să scrie.

Am publicat până astăzi, nici eu nu prea știu cum, cam câte o carte pentru fiecare an din viața mea. Probabil un semn că „nu știu să mă adun” sau că am vorba lungă. De fapt, încerc să las cultura noastră și mai bună decât am găsit-o la descoperire. Dacă nu era astfel, nu m-ar fi fascinat în așa măsură încât să pariez pe ea tot ce aveam la îndemână: visuri și speranțe, energie și tinerețe. Nu pomenesc nimic de talent, fiindcă nu îi cunosc definiția și nu știu dacă am sau nu așa ceva…

A apreciat mereu autorii romantici pentru elanurile lor generoase. Pe realiști pentru ochii lor larg deschiși către nevoile și dilemele lumii. Pe marii ruși pentru profunzimile lor abisale.

Îi plac și cei care se hrănesc din propria fantezie dezlănțuită. Când e vorba de muzică, Ovidiu Pecican recunoaște că îi plac mult compozitorii preclasici.

Cred cu toată sinceritatea că formarea unui om – a mea, de pildă – ține pe parcursul întregii vieți. În fond, cultura are forma ideală a unei sfere. Nu contează prin care punct al circumferinței ei începi să o străbați, important este că ai început de undeva și continui periplul parcurgerii acestui spațiu incredibil de ofertant.

Românii sunt europeni și când nu o știu

Ca profesor de Studii Europene, valorile omului din spatele catedrei nu puteau fi altele decât cele europene, de care nu ne putem despărți ca popor. Mai exact, cele așezate la baza Europei: lumea greco-latină, creștină, cele ale Revoluției franceze și cele ale democrațiilor cu tentă liberală, dar și socială, mai recente.

Românii sunt europeni și când nu o știu, din pur reflex și genetic. Desigur, este preferabilă luciditatea deținerii acestei identități, asumarea ei clară, programatică. Dar, ca să ajungi acolo, este nevoie de un exercițiu reflexiv, de ocuparea unui răstimp în desfășurările propriei vieți interioare cu meditarea acestei condiții.

Ceea ce nu oricine este dispus să facă, din păcate. Unii abia știu – la propriu – cum îi cheamă; reflex al unei înapoieri sociale și a unor decalaje în educație.

Când însă privești mai atent, poți descoperi că a fi european înseamnă să stai pe o colină cu bogății…

Câți cetățeni ai lumii au în spate așa o abundență de valori precum Europa? Câți au un asemenea trecut plin de aventuri și de eroi, de lumi imaginare și de înfrângeri tratate ca victorii? Câți se pot revendica și se pot legitima de la și cu ele? Privind astfel lucrurile, se poate înțelege ce noroc este să fii european. Sau, altfel: de ce vin înspre Europa valuri nesfârșite de imigranți? Nu pentru că ea reprezintă o patrie dorită și râvnită, apetisantă și generoasă? Ceea ce nu înțeleg nici noii veniți câteodată este că Europa nu este un perimetru geografic, ci un context cultural și spiritual strălucitor și mirific. Cine caută astăzi Suedia, vrând să se stabilească acolo, nu caută clima și fiordurile suedeze, cu siguranță, ci întrețeserea de valori și tradiții, de realități sociale și culturale funcționale care definesc Suedia actuală…

Cum arată Bucureștiul și România privite de la Cluj

Bucureștiul este fermecător și neliniștitor. România este țara mea, în care am ales în fiecare moment să continuu să trăiesc, și nu regret. Nu se pleacă din țara ta doar pentru că ți-e greu… Pe de altă parte, Bucureștiul este o capitală rapace și cam insolentă cu hinterlandurile, iar România nu izbutește încă să se constituie într-o patrie funcțională pentru toți cetățenii ei.

Domnul profesor consideră că nu e vreme de plictis pe la noi. Că fiecare ar putea face câte ceva pentru ca lucrurile să meargă mai bine. Că există o mie de feluri în care poți face mai curând ceva bine decât nimic.

România nu este doar un stat, o țară, ci și o invitație la realizarea de sine. Poți căuta mari bucurii în creație, înafara spațiilor omologate politic și administrativ.

În același timp, domnul Pecican speră că, de la o vreme, românii se vor sătura să fie slujbași la stat. Ar vrea să îi vadă mai des luându-și viața în propriile brațe, decizându-și în mai mare măsură – statistic vorbind – propriul destin individual.

Prof. Univ. Dr. Ovidiu Pecican

Slugărnicia și ipocrizia, cele mai mari greșeli ale românilor

Le sesizează cu ușurință în stilul multor alocuțiuni publice, în entuziasme de circumstanță, în frica de gândire critică (precum de ciumă!).

Prea multe dominații străine și din cale afară de multă lipsă de fair play printre ai noștri ne-au învățat, parcă pentru eternitate, dublul limbaj, trasul cu ochiul, multă șmecherie prin care ne furăm doar nouă căciula.

Domnul Pecican consideră că toate pot fi reparate. Însă pentru asta, educația ar trebui să devină altcum și procesul ar dura generații. Nici asta nu ar trebui să sperie, dar ne-am învățat să gândim totul instantaneist, pe termen scurtissim, într-un soi de prezent improvizat continuu.

Se trăiește mult pe la noi în această mitologie a hocus pocus-ului de moment. Asta nu înseamnă însă că românii nu ar putea supraviețui propriilor năravuri.

Costurile continuării ca până acum se văd deja și sunt înfiorătoare. Patru milioane de concetățeni au preferat să devină altceva decât erau, să fugă din locurile astea, să trăiască mai bine printre străini, indiferent de vicisitudini.

Cu siguranță ei nu mai cred în victoria demnității și a bunului simț în patrie.

Cât despre cei rămași, mulți s-au intoxicat cu resemnare. Nu îi poți condamna, chiar dacă nu ai vrea să fii ca ei, declară domnul Ovidiu Pecican.

Indolența românilor, valoarea care ar putea fi șansa noastră ca nație

Surprinzător, Ovidiu Pecican consideră indolența drept una din cele mai importante valori ce s-au păstrat în cultura acestui popor, care ar putea să ne mai dea o șansă ca nație în actualul context național și european.

Indolența își vădește astăzi valoarea pozitivă, atunci când nu ne grăbim să ne aliniem unor căi de evoluție în care nu credem, care ne apar ca discutabile. Sau, când nu cedăm stressului și presiunilor care induc infarcturi și atacuri cerebrale. Că, pe de altă parte, o asemenea tactică temporizantă ne menține mai jos de mediocritate, este altceva. Statistic vorbind, când populația națională scade prin minus natalitate, prin mortalitate zdravănă și prin lepădare a propriei identități și plecare departe, indolența care prezervă, câștigă timp și lecuiește în ritmuri descompuse îmi pare preferabilă dezagregării și imploziei totale.

Ovidiu Pecican ne amintește că în viață câștigă cei care rezistă. Că în jur sunt națiuni mai mici, amenințate și ele cu dispariția. Noi, cu un pic de noroc istoric, am putea să le supraviețuim.

Cum își imaginează viitorul pentru românii de astăzi și urmașii lor, mai ales pe fondul îmbătrânirii masive a populației țării și a Europei?

Veți observa, poate, că, în cele pe care le spun, lecția cioraniană este cât se poate de vie. Cel care vorbește astfel nu își improvizează un entuziasm jucat, de circumstanță. Dimpotrivă, am ajuns într-un asemenea impas imediat, noi, românii, încât ajung să celebrez virtuțile care ar putea salva, măcar biologic, națiunea română. Suntem mult mai în criză decât pe vremea când Cioran regreta incapacitatea noastră endemică de a ne imagina în scară majoră, cu un relief istoric și cultural de anvergură.

Educația românească, prin ochii profesorului Ovidiu Pecican

Sistemul educațional românesc este profund tarat de atâtea și atâtea reforme inițiate și întrerupte, reluate și incoerente. În pofida oricăror mode transoceanice și a inovațiilor de tip Bologna, Ovidiu Pecican vede utilă revenirea la modelul paideic grec.

Omul are minte, suflet și trup. Toate se cuvin, după vechii greci, educate. Mintea prin deprinderea filosofiei și a științelor, prin cunoaștere. Sufletul prin arte (muzele!). Trupul, prin higienă și sport. Imposibil de adăugat altceva la acest nivel de generalitate. Poate doar la componentele vizând conținuturile. Exemplu: pentru trup, educația în sensul unei nutriției corecte, ecologismul.

Modelul grecesc de educație presupunea și alte componente. De exemplu, relația dintre maestru și discipol care, peste secole, în plin creștinism, a inspirat și organizarea învățământului academic socotit.

Având ocazia să discut cu un profesor universitar prin mâna căruia au trecut numeroase generații de studenți, l-am rugat să ne facă o comparație între studentul de acum 20 de ani și cel de azi. Dincolo de diferența de vârstă, există mereu vârfuri printre studenți, mediocri și inși nemotivați, lipsiți de interes real pentru studiu.

Domnul profesor îmi spune că nivelul de pregătire cu care vin din licee este altul, și nu unul ascendent. Adevărata problemă este însă modul cum concepem educația. Spre deosebire de vremurile de după revoluția din 1989, actualele generații de studenți au, cum este și firesc, probabil, un orizont diferit de așteptare și de reacție.

Nu o dată am lucrat, spre exemplu, la seminar, pe Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir cu studenți care o citeau direct de pe ecranele telefoanelor mobile. Întreaga raportare a tinerilor se resimte, în bine și în rău, de pe urma exploziei mediatice și tehnologice în fața căreia mediile universitare nu au întotdeauna reacții prompte de deschidere. Bibliotecile virtuale sunt extrem de ofertante, dar tentațiile scormonirii internetului pentru bibliografie serioasă nu sunt întotdeauna calea pe care oamenii o aleg. Nici comenzile de carte științifică substanțială, posibile și ușor de făcut acum, nu par prima opțiune la cei mai mulți, deși nu absența banilor este piedica.

Pe de altă parte, este spectaculoasă reconfigurarea mediului învățării academice.

Într-un an am predat un curs masteral studenților din mai multe țări europene via internet, fără ca asta să reprezinte un rabat de la calitate și fără costurile pe care mobilitățile (adică peregrinările) studențești dintr-o țară într-alta le presupun. Este însă drept că nici beneficiile călătoriilor de studii tradiționale nu mai apar (cunoaștere de colegi și de profesori noi, vizite în locuri mirifice, contacte cu ambianțe diverse din punct de vedere cultural etc.)

Deși tot mai mulți aleg calea străinătății, România este locul său. Aici trăiește de când se știe, printre oameni ca el, confruntați cu aceleași probleme, înzestrați cu calități și defecte cu care e compatibil.

Aici e motivat să încerce ceva.

Ovidiu Pecican: Țara este splendidă și avem aproape tot ce se poate imagina din punct de vedere geografic.

Cât de vizibilă mai e elita românească?

Ovidiu Pecican ne amintește că elita unui popor este ceea ce răsare, calitativ vorbind, deasupra mulțimii indistincte. De aceea, consideră că elita noastră nu se vede prea bine, în acest moment. Cel mult în cultură, dar și aici destul de neclar și de dizarmonic.

Propaganda și marketingul stânjenesc contemplarea mai precisă a lucrurilor. Faptul că elita românească este mai puțin vizibilă nu înseamnă că ea nu există, subliniază domnia sa.

Va trebui să ne întrebăm de ce, după trei decenii de pace și de democrație, fără invazii, războaie, fără totalitarisme, fără epidemii naționale și foamete, elita continuă să se afirme cu surdină, lăsându-și locul unei pseudoelite vocale, ostentative, contraperformante și penibile. Nu este deloc clar de ce, în continuare, destule false valori ori valori autentice, dar inadecvate, ancorate în trecut ori privind către zări înfundate, țin afișul și fac mereu prozeliți. Fiecare dintre noi poate da câte un răspuns…